Asociaţionismul şi gestaltismul

1. Asociaţionismul
Asociaţionismul este o concepţie psihologică clasică, răspândită mai ales în sec.
XVII-XIX; pleacă de la ideea că activitatea psihică are un suport material şi explică viaţa
psihică prin acţiunea asociaţiei ca fenomen central şi fundamental în formarea şi
manifestarea fenomenelor psihice. Deoarece interpretează activitatea mintală prin
însumarea unor fenomene elementare este supranumit atomism psihologic. Precursorul
acestui curent a fost Aristotel, care propunea patru metode prin care mintea umană asocia
o idee cu alta: similaritatea (de exemplu o portocală şi o lămâie), diferenţa (rece şi cald),
contiguitatea temporală (răsăritul şi cântatul cocoşilor) şi contiguitatea spaţială (furculiţă
şi farfurie).
Omul s-ar dezvolta de la o stare iniţială (tabula rasa) graţie experienţei şi
procesului de asociaţie între idei. În timp s-a ajuns ca asociaţionismul să devină principiul
fundamental al vieţii psihice, considerându-se că orice proces psihic este rezultatul unor
asociaţii de elemente ireductibile. Astfel, pornind de la senzaţie se aprecia că percepţia ar
fi suma acestora; asocierea percepţiilor ar da naştere noţiunilor, care se corelează
asociativ în judecăţi şi apoi raţionamente.
Filosofii empirişti John Locke (1632-1704) şi David Hume au accentuat
importanţa percepţiilor în asociaţionism. Ei apără caracterul senzorial al cunoaşterii,
arătând că ideile şi principiile nu sunt un dat, ci se dobândesc în timp. Nu există nimic în
mintea omului care să nu fi trecut mai întâi prin simţuri. Alţi filosofi (David Hartley, John
Stuart Mill, Alexander Bain) au continuat să formuleze teorii despre asociaţionism de-a
lungul secolului al XIX-lea şi au dus la apariţia şcolii asociaţioniste psihologice. Pe lângă
cele patru metode de asociere propuse iniţial de Aristotel, şcoala propunea legi ca
intensitatea, inseparabilitatea şi repetiţia. Apariţia cărţii lui John Stuart Mill (Analysis of
the Phenomena of the Human Mind - 1829) a marcat probabil momentul cu cea mai mare
influenţă a asociaţionismului.
 psihologia asociaţionistă a lui Johann Friedrich Herbart (1776-1841) –
autorul arată că viaţa sufletească este supusă unor legi asemenea stelelor

1
 cerului. El militează pentru o ştiinţă a sufletului prin aplicarea
măsurătorilor şi a calculului matematic. Condillac considera că
fenomenele psihice sunt sume de senzaţii şi că viaţa sufletească se explică
prin legea asociaţiei mecanice. Psihologia devine astfel o simplă mecanică
sufletească.
 reflexologia rusă – reflexologia a fost o orientare psihofiziologică iniţiată
de fiziologul rus I.M. Secenov prin lucrarea sa Reflexele creierului (1863).
Concepţia sa a fost adoptată de Behterev care în cercetările sale s-a
concentrat asupra reflexelor asociative motorii. Cel mai important
reprezentant a fost I.P. Pavlov care a descoperit reflexul condiţionat ca o
asociaţie temporară.
 behavioriştii asociaţionişti - fiecare behaviorist important a utilizat
mecanismul asociaţionismului. Deşi behavioriştii considerau că procesele
gândirii pot fi explicate prin asociaţii de tip S-R, alţi psihologi au respins
cu putere o asemenea abordare, considerând-o inadecvată pentru a explica
gândirea creativă şi comportamentul verbal.
 neoasociaţionismul şi neoconexionismul – prin neoasociaţionism se
desemnează o familie de teorii sau metode asociaţioniste recente reluate de
psihologia cognitivă actuală. Neoconexionismul porneşte de la ideea că
activitatea cognitivă poate fi explicată pe baza unor modele de inspiraţie
neuronală. Aplicaţii ale acestei idei: reţelele neuromimetice – reţele
inspirate de funcţionarea sistemului nervos.
Naşterea psihologiei experimentale moderne (sfârşitul secolului al XIX-lea) a dus
la o nouă înţelegere a conceptului de asociaţionism. Acum, „elementele ireductibile” care
se asociau sunt numite stimul şi răspuns. Un stimul poate fi asociat cu un răspuns, un
răspuns poate fi asociat cu un alt stimul; un răspuns poate fi asociat cu un răspuns; o
combinaţie S-R poate fi asociată cu o altă combinaţie S-R. În concluzie, aproape toţi
marii behaviorişti au fost la bază asociaţionişti.
Alte aplicaţii practice ale asociaţionismului: metoda asociaţiilor libere (vezi
psihanaliza), procesul de predare.

2
2. Şcoala gestaltistă
A apărut în Germania la începutul secolului al XX-lea ca reacţie împotriva
asociaţionismului. Spre deosebire de asociaţionişti (care considerau că stimulii sunt
percepuţi ca părţi şi apoi construiţi în imagini), gestaltiştii afirmă prioritatea întregului
asupra părţilor. Prin 1910, cercetătorii germani Max Wertheimer, Wolfang Kohler şi Kurt
Koffka au respins modul de analiză în psihologie din acea vreme. Ei au propus o abordare
care intenţiona să fie mai aproape de ceea ce este psihologia şi au propus conceptul de
câmp (recent descoperit în fizică). Acest model le-a permis să privească percepţiile în alt
mod decât mecanicismul asociaţioniştilor (percepţia de exemplu nu mai este privită ca o
sumă de senzaţii – vezi exemplul transpunerii unei melodii).
La începuturile sale, gestaltismul viza în principal procesele perceptive. Potrivit
acestei teorii, imaginile sunt percepute ca un pattern sau un întreg mai degrabă decât ca o
sumă de părţi componente distincte. Gestaltiştii au găsit că percepţia este puternic
influenţată de contextul şi configuraţia elementelor percepute. Cuvântul gestalt poate fi
tradus aproximativ din germană sub înţelesul de configuraţie. Părţile îşi extrag adesea
natura şi scopul din întreg şi nu pot fi înţelese separat de acesta. Mai mult, o sumarizare a
elementelor individuale nu poate înlocui întregul.
Reprezentanţii gestaltismului au identificat un număr de principii pe baza cărora
oamenii organizează părţi izolate ale stimulilor vizuali în grupe sau obiecte întregi. Sunt
propuse cinci legi mari de grupare: proximitatea, similaritatea, continuitatea, închiderea şi
apartenenţa la grup. O a şasea lege – aceea a organizării celei mai simple – le înglobează
pe toate.
 proximitatea – cu cât obiectele sunt mai apropiate unele de altele, cu atât este mai
probabil să le grupăm pe plan mintal.

 similaritatea – ne conduce să grupăm părţi ale câmpului vizual care sunt

similare în ceea ce priveşte culoarea, textura, forma sau alte calităţi.

3
 continuitatea – vedem o linie continuându-se într-o anumită direcţie care nu este
o întoarcere bruscă. Vedem o linie dreaptă intersectându-se cu una curbă şi nu
cele două elemente disparate din dreapta.

 închiderea – tindem să preferăm formele complete celor incomplete. În desenul

de mai jos, închidem mintal lipsurile şi vedem imaginea unei raţe. Aceasta ne
permite să vedem obiecte întregi din stimuli/forme incomplete sau imperfecte.

 apartenenţa la grup – ne permite să grupăm împreună elemente care se mişcă în

aceeaşi direcţie. În imaginea următoare, imaginaţi-vă că trei mingi se mişcă într-
o direcţie şi celelalte două în direcţia opusă. Dacă am vedea asta în realitate, am
grupa mintal mingile care se mişcă în aceeaşi direcţie. Pe baza acestui principiu,
vedem adesea stoluri de peşti sau bancuri de peşti ca pe o singură unitate.

4
  simplitatea (pragnanz) – înglobează toate celelalte legi şi spune că oamenii
preferă intuitiv cea mai simplă şi mai stabilă formă de organizare. (trei discuri
suprapuse şi nu altceva).

Abordarea gestaltistă a fost extinsă ulterior cercetărilor din domenii diverse

(gândire, memorie, estetică). Elemente de psihologie socială au fost de asemenea studiate
din acest punct de vedere (dinamica grupurilor – Kurt Lewin).
Gestaltismul are aplicaţii şi în psihoterapia modernă. Fiinţa umană răspunde ca un
întreg experienţelor prin care trece. Potrivit gestalt terapiei orice separare minte – corp
este artificială. Percepţia acurată a nevoilor şi a lumii este vitală pentru atingerea
echilibrului şi a „bunului gestalt”. Terapeuţii încearcă să restaureze echilibrul natural al
individului prin creşterea conştiinţei de sine, prin accentuarea experienţei prezente şi nu
pe amintirea copilăriei (ca în psihanaliză). Înfruntarea directă cu temerile clientului este
încurajată.