Machiavelism Si Politica Mainilor Murdar PDF

UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” DIN ARAD
FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE, POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE
SPECIALIZAREA: Relații Internaționale și Studii Europene
LUCRARE DE LICENŢĂ
Coordonator ştiinţific
Lect.univ.dr. Oana Lidia
MATEI
Absolvent
Dariana Morena SAVICI
ARAD
2014
UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” DIN ARAD
FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE, POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE
SPECIALIZAREA: Relații Internațioanle și Studii Europene
MACHIAVELISM ȘI POLITICA
MÂINILOR MURDARE ÎN RELAȚIILE
INTERNAȚIONALE
CONTEMPORANE
Coordonator ştiinţific
Lect.univ.dr. Oana Lidia
MATEI
Absolvent
Dariana Morena SAVICI
ARAD
2014
1
Declaraţie
Prin prezenta declar că Lucrarea de licenţă cu titlul “Machiavelism și Politica Mâinilor

Muradre în Relațiile Internaționale Contemporane” este scrisă de mine şi nu a mai fost
prezentată niciodată la o altă facultate sau instituţie de învăţământ superior din ţară sau
străinătate. De asemenea, declar că toate sursele utilizate, inclusive cele de pe Internet, sunt
indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:
 toate fragmentele de text reproduse exact, chiar şi în traducere proprie din altă limbă, sunt
scrise între ghilimele şi deţin referinţa precisă a sursei;
 reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alţi autori deţine referinţa
precisă;
 rezumarea ideilor altor autori deţine referinţa precisă la textul original.
Arad, data
Absolvent Dariana Morena SAVICI
_________________________
(semnătura în original)
Cuprins
Introducere........................................................................................................................... 4
Capitolul 1. Machiavelli - o scurtă introducere în viața și opera sa …………………..7
1.1. Cine a fost Niccolo Machiavelli ....................................................................................7
1.2. Șef al Cancelariei a doua ...............................................................................................8
1.3. Ieșirea din viața politică ................................................................................................11
1.4. „Il Principe” ................................................................................................................. 13
1.5. Discursuri ..................................................................................................................... 18
1.6. Conceptul de „machiavelism” ...................................................................................... 20
1.7. A încetat din viață ......................................................................................................... 23
Capitolul 2. Morala celei de-a doua instanțe.................................................................... 27
Capitolul 3. Politica Mâinilor Murdare ........................................................................... 31
Capitolul 4. Studiu de caz: Criza Rachetelor din Cuba.................................................. 39
4.1. Istoric ............................................................................................................................ 39
4.2. Administrația Kennedy în contextul Crizei................................................................... 42
4.3. Politica externă și Instrumentele Puterii ....................................................................... 45
4.4. Decizia critică ............................................................................................................... 46
4.5. Domeniul militar ........................................................................................................... 47
4.6. Domeniul diplomatic ..................................................................................................... 48
4.7. O altă abordare a Crizei ................................................................................................. 49
4.8. Elemente ale “mâinilor murdare” în contextual Crizei rachetelor din Cuba ................. 54
Concluzii................................................................................................................................ 60
Bibliografie............................................................................................................................ 62
3
Dariana Morena SAVICI Machiavelism și Politica Mâinilor Murdare în
Relațiile Internațioanle Contemporane
Introducere
Trăind într-o lume în care morala nu mai e tranșantă ca pe vremea anticilor,

multe decizii politice fiind neechivoce din punct de vedere moral, combinând
elemente care se înscriu în mai multe dintre tradițiile etice.
În acest sens, momentul Machiavelli este unul fundamental în evoluția

politicii, deoarece Machiavelli separă politica de constrângerile aristotelice și
creștine.
Geniul lui Machiavelli a transformat ceea ce putea fi un apel limitat către

un ”Mesia” politic, un om puternic care să elibereze Florența și restul Italiei din
mâinile străinilor, într-o meditație universală asupra naturii binelui și a răului-
Principele.
Acest volum subțire scris de un funcționar florentin obscur anunța venirea

lumii moderne. Avem de-a face cu o viziune complet nouă, eliberată de superstițiile
și prejudecățile neverificate care guvernaseră viața civică de mii de ani.
În “Principele”, Machiavelli expune o concepție originală, îndrăzneață,

despre istorie și societate, cu un dispreț față de moralitatea convențională.
Morala de a două instanță, pe care Machiavelli o întemeiază, pune bazele

lumii moderne, descoperind că pentru a putea opri efectuarea unui rău major și
pentru obținerea binelui comun, este necesară cunoașterea răului.
Machiavelli a avut și a promovat o morală proprie, aceasta fiind morala

celei de-a doua instanțe, transformând-o în timp, în morală politică.
Metoda lui Machiavelli e o metodă științifică aplicată politicii, bazată fiind

pe observarea faptelor așa cum sunt ele, fără deformări, fără speculații, valorificată
fiind înțelepciunea trecutului, dictată de rațiunile pentru care și-a conceput opera:
descrierea precisă și sistematică a faptelor publice, încercarea de a corela seturi ale
acestor legi și, prin acele corelări, încercarea de a prezice, cu un anume grad de
probabilitate, faptele viitoare.
4
Politica mâinilor murdare se înscrie în morala celei de-a două instanțe,

multe dintre deciziile secolului 20 sunt decizii luate cu mâinile murdare (ex.
Debarcarea din Normandia, bombardamentele strategice din Coventry din timpul
celui De-al Doilea Război Mondial).
În acest sens, în cadrul lucrării, la partea privind studiul de caz, mi-am

propus analiza Crizei Rachetelor din Cuba din perspectiva moralei celei de-a doua
instanțe, respectiv a deciziilor luate cu mâinile murdare.
Primul capitol al lucrării își propune o introducere în viața și parcursul

carieristic al lui Niccolo Machiavelli.
Născut într-un sat mic de la câțiva kilometri distanță de Florența, în cadrul

unei familii cu puțini bani și influență redusă, tânărul Machiavelli cunoaște succesul
după proclamarea Republicii Florentine.
El dorea să se facă remarcat, să realizeze ceva pentru a rămâne în memoria

generațiilor viitoare. Fără a avea foarte multe relații sau bani, îi lipsea doar ocazia de
a dezvălui talentul deosebit al unui tânăr obscur de condiție modestă.
Capitolul al doilea vorbește despre Morala celei de-a doua instanțe- un

concept care datează încă din Antichitate, prin Morala lui Odiseu care face parte din
piesa "Filoctet" a lui Sofocle, continuând cu dialogul platonician "Hippias Minor".
Cel care a realizat o clasificare a moralei este Gabriel Liiceanu, pornind de

la lucrările menționate mai sus. Gabriel Liiceanu este de părere că în "Hippias
Minor", i se face portretul robot al omului politic modern, perfecționat ulterior de
Machiavelli.
Politica Mâinilor Murdare este esența capitolului al treilea. Percepția cum

că politica ar fi o afacere murdară, nu este un produs al timpurilor recente. Ea reflectă
ceva mai profund și mai permanent în înțelegerea noastră a relației dintre etică și
politică.
Modelul standard al problematicii mâinilor murdare este ceea ce am putea

numi modelul "eroic'' sau "aristocratic''. Teoria lui Machiavelli este articularea
clasică a acestei versiuni a mâinilor murdare. În acest caz, problema mâinilor
murdare este cea a unui actor politic eroic singuratic, care se confruntă cu o dilemă
morală inevitabilă în care i se cere să-și sacrifice propria puritate morală în numele
binelui public.
5
Problema mâinilor murdare este produsul unei tensiuni între obligațiile

profesionale percepute și obligațiile morale de lungă durată, care sunt standardele din
viața de zi cu zi.
În modernitate se vorbește despre necesitatea mâinilor murdare în politică,

ceea ce înseamnă că vocația pentru politică le cere practicienilor să încalce într-un
mod oarecum justificat, standarde morale importante.
Ultimul capitol, conținând studiul de caz, prezintă o analiză relativ

complexă a Crizei Rachetelor din Cuba din 1962, un eventiment marcant în istoria
relațiilor internaționale contemporane. Se pot distinge două momente în care
principiul mâinilor murdare a fost aplicat: primul este reprezentat de blocada
maritimă instaurată de Președintele Kennedy în jurul Cubei, considerată un bluf din
partea americanilor. Cel de-a doilea caz în care s-a folosit principiul menționat, îl
constituie folosirea diplomației secrete în încercarea de a rezolva pe cale pașnică
ceea ce putea oricând izbucni în cel de-al III-lea Război Mondial.
6
CAPITOLUL 1
Machiavelli - o scurtă introducere în viața și opera sa
1.1 Cine a fost Niccolo Machiavelli…
Niccolò di Bernardo dei Machiavelli (3 mai 1469, Florenţa - 21 iunie 1527,

Florenţa), cunoscut mai ales cu numele Niccolò Machiavelli, a fost un diplomat,
funcţionar public, filozof, om politic şi scriitor italian. A fost un exponent de
prestigiu al Renaşterii italiene. Machiavelli a fost un reprezentant de seamă al
diplomaţiei florentine. În vreme ce Italia era fărâmițată în numeroase state
independente, măcinate de conflicte şi războaie civile, a fost unul dintre puţinii care
şi-a păstrat sângele rece. Nu se poate pune la îndoială răceala pe care o exprimă
operelor sale, raţionalismul dur şi sec care le caracterizează și nu în ultimul rând,
unele soluţii îndepărtate de creştinism. Opera sa capitală “Il principe” ("Principele")
este considerată primul tratat modern de politică.
Născut în micul sat San Casciano în Val di Pesa, la aproximativ
cincisprezece kilometri de Florenţa, la 3 mai 1469, Niccolò era fiul lui Bernardo
Machiavelli (avocat aparţinînd unei ramure sărăcite a unei influente familii
Florentine) şi al Bartolomeii di Stefano Nelli, ambii de familii culte şi de origini
nobiliare dar cu puţine resurse din cauza unor datorii ale tatălui. Intrat în serviciul
guvernului între 1494 şi 1512, Niccolò Machiavelli a cunoscut succesul după
proclamarea Republicii Florentine, în 1498. 1
Pentru un tânăr inteligent dintr-o familie cu puţini bani şi influenţă redusă,
talentul literar era unul dintre puţinele mijloace de acces în cercurile elitiste. Foarte
devreme, Machiavelli a făcut primii paşi şovăitori pe drumul spre succes- ca parte a
acestui demers i-a dedicate una dintre primele sale opere, un poem burlesc intitulat
“Pastorală”, lui Giuliano de Medici. În 1513, când Machiavelli i-a scris lui Giuliano
de Medici din temniță, nu era un petent anonim, ci o veche cunoştinţă care spera să-i
reamintească tânărului lord de vremuri mai fericite. Probabil că eşecul lui
Machiavelli de a-şi asigura un loc la curtea Medici era cauzat într-o oarecare măsură
1
http://ro.wikipedia.org/wiki/Niccol%C3%B2_Machiavelli , accesat la data de 17.04.2014.
şi de personalitatea sa dificilă. Deşi nu a dus niciodată lipsă de prieteni, apropiaţii săi

ştiau că putea fi cel mai mare duşman al lui însuşi. 2
Toată lumea îi recunoştea inteligenţa, dar pe parcursul vieţii a avut de suferit
de pe urma neputinţei sale de a-şi linguşi superiorii- defect care a devenit evident în
momentul în care gestul său de a face cadou “Principele” a fost întâmpinat cu dispreţ
de către cei care preferau servilismul în detrimentul inteligenţei sclipitoare.
Respectabilitatea lipsită de siguranţă care a marcat viaţă lui Niccolo şi i-a
stimulat pasiunea creatoare se datora unor decizii inspirate ale strămoşilor săi
îndepărtaţi şi unor alegeri imprudente din trecutul recent. Discrepanţa pe care
Niccolo o percepea între prestigiul numelui şi situaţia precară din prezent a familiei
Machiavelli era în mare parte responsabilă de ambiţia sa.
În dedicaţia din “Principele”, el se descrie drept “de condiție joasă şi
umilă”3, ceea ce l-a încurajat să încalce convenţiile şi să propună uimitoare noi
soluţii la probleme vechi. Dacă ar fi fost mai bogat sau ar fi ţinut mai mult la
demnitatea sa, este puţin probabil că ar fi ales o carieră de funcţionar public, funcţie
care implică prea multă muncă pentru a fi adecvată unui gentilom şi care dezvăluia
cruda economie a puterii. Este la fel de adevărat că sâcâietoarea grijă că familia sa
era în declin i-a sporit ambiţia de a se face remarcat.4 El dorea să se facă remarcat, să
realizeze ceva pentru a rămâne în memoria generaţiilor viitoare. Fără a avea foarte
multe relaţii sau bani, îi lipsea doar ocazia de a dezvălui talentul deosebit al unui
tânăr obscur de condiţie modestă.5
1.2 Șef al Cancelariei a doua
La nivelul cel mai înalt, Florenţa era condusă de amatori, oameni care
avuseseră amabilitatea să se desprindă de activităţile zilnice pentru a intra în sluja
binelui public.
De fapt, în secolul al XV-lea, majoritatea celor care deţineau poziţiile cele
mai înalte din ţinut erau politicieni cu experienţă, care petreceau mai mult timp
conducând statul decât gestionandu-şi afacerile personale. Pentru aceşti oameni
2
Miles J.Unger, Machiavelli- O biografie, traducere Ioana Panaitescu, Cristina Dogaru, Iulia Meghisan si Diana-
Madalina Ivan, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 59.
3
Niccolo Machiavelli, Principele, traducere după edițiile: Opere: a cura di Mario Bonfantini, Milano-Napoli,
Ricciardini, 1954 și Scritti politici scelti , Vallardi, 1910.
4
Ibidem, p.43.
5
Ibidem, p. 60.
8
influenţi- al căror număr se ridică la cel mult 200- puterea politică reprezenta o
condiţie obligatorie pentru succesul economic, căci, aşa cum remarcă Lorenzo de
Medici, “bogaţii au viaţă grea în Florenţa, dacă nu se află la conducerea statului”6.
Funcţiile politice importante îi permiteau posesorului să jongleze cu taxele astfel
încât să-şi favorizeze prietenii şi să-şi defavorizeze inamicii. Una dintre principalele
modalităţi prin care aceşti gentilomi-politicieni îşi consolidau puterea era prin
oferirea de posturi utili unei liste lungi de protejaţi, care apoi le rămâneau îndatoraţi
binefăcătorilor.
Nu trebuie supraestimată onoarea care i-a fost acordată lui Machiavelli când
a fost numit șef al Cancelariei a doua. Era un post birocratic, unul dintre multele
posturi remunerate oferite de guvern. Florentinii făceau distincție între posturile
considerate onori- acordate persoanelor alese sau numite în poziții înalte ale statului
fără a aștepta vreo recompensă- și cele considerate utili , posturi mai puțin
importante, dar remunerate. Onori erau pentru gentilomii care își permiteau să
muncească fără remunerație; utili fiindu-le rezervate celor nevoiți să-și câștige
existența.
La vârsta minimă, 29 de ani, pentru a avea drept de vot în Marele Consiliu,
acest tânăr fără experiență, provenit dintr-o familie fără reprezentare în rândul elitei
conducătoare, urma să fie numit într-unul dintre posturile guvernului florentin. Nimic
din trecutul său nu părea să fi prevestit o asemenea carieră. Machiavelli își
preocupase timpul cultivându-și mintea, familiarizându-se cu lucrurile importante din
literatura clasică, fără de care niciun florentin nu s-ar fi putut considera un om
educat, însă nu se pregătise în niciun fel pentru o carieră serioasă.
Opiniile politice ale lui Machiavelli îl făceau acceptabil, iar relațiile sale l-
au adus în atenția persoanelor influente, însă talentul său literar îl recomanda pentru
acest post. Spre deosebire de funcția de prim cancelar, care era mai mult simbolică și
implica redactarea unor lucrări care proslăveau înțelepciunea și măreția republicii,
însă avea tot atâta importanță pentru buna funcționare a aparatului guvernamental.
A doua Cancelarie se ocupa de majoritatea corespondenței statului.
Teoretic, afacerile externe erau sub jurisdicția primei Cancelarii, însă, în obișnuitul
stil florentin, delimitarea între îndatoririle fiecărui departament era vagă. 7
6
Janet Ross, Lives Of The Early Medici As Told In Their Correspondence, editura Kessinger Publishing, Whitefish-
Montana, 2006, pp.150-156.
7
Madalina Ivan, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013 p. 94.
9
Machiavelli nu s-a limitat la activitățile interne, ci s-a lansat imediat în

afacerile externe și diplomatice. Rolul său în serviciul de relații externe al orașului a
fost oficializat când i s-a acordat și titlul de secretar al Consiliului de Război și Pace
al Celor Zece, însărcinat să se ocupe de corespondența acestui organism foarte
important ce superviza forțele militare ale republicii.
În ciuda rutinei și a volumului mare de muncă, este limpede că Machiavelli
își savura activitatea. Era în elementul său verificând depeșe de la diverși ambasadori
și trimițând scrisori în nume propriu-uneori încurajatoare, alteori acide, dacă sesiza
neglijență din partea corespondentului său.
Portofoliul în continuă expansiune a lui Machiavelli s-a datorat abilităților
sale înnăscute, dar a fost și un produs al lipsei de eficiență a guvernului. Mandatele
funcțiilor obținute în urma alegerilor erau de obicei de scurtă durată- de numai două
luni în cazul celor mai importante funcții, precum cea de stareț sau gonfalonier
(purtător al stindardului justiției), funcție echivalentă celei de șef al statului- ceea ce
îngreuna activitatea angajaților permanenți. În vreme ce aleșii veneau și plecau,
salariații asigurau continuitate și memorie instituțională.
Un principiu fundamental al filosofiei lui Machiavelli este că succesul, mai
ales în sfera delicată a politicii, depinde de disponibilitatea de adaptare la
împrejurări. Această observație, bazată pe experiența lui în Cancelarie, pe când croia
strategii pe măsura exigențelor momentului, este de fapt mai radicală decât pare, căci
în cele din urmă duce la relativism moral. Spre deosebire de filosofii care i-au
precedat, Machiavelli nu caută să impună legi universale, ci doar o serie de norme
pentru cazuri individuale. Nu poate exista o noțiune absolută de Bine, în condițiile în
care aceeași abordare se dovedește eficientă într-o anumită ocazie, dar conduce la
dezastru într-o altă situație.
Această flexibilitate a revoltat multe generații de critici 8,9, care l-au acuzat
pe Machiavelli de lipsa moralității, însă el susținea că a insista pentru păstrarea
principiului când realitatea s-a schimbat poate provoca suferință umană. Filosofia sa
8
Innocent Gentillet (1535–1588), susținea că Machiavelli încearcă să introducă impietatea și imoralitatea in
guvernare. De asemenea, Leo Strauss susținea că: “Machiavelli este singurul gânditor politic al cărui nume a intrat
în uz comun pentru desemnarea unui tip de politică, care există și va continua să existe independent de influența sa,
o politică ghidată exclusiv de considerente de oportunitate, care utilizează toate mijloacele, corecte sau nu, pentru
atingerea obiectivelor sale.” (Niccolo Machiavelli", in Strauss, Leo; Cropsey, Joseph, History of Political
Philosophy, (3rd ed.), University of Chicago Press ).
9
Ibidem, p. 97.
10
a fost una maleabilă, croită special pentru vremuri tulburi și câștigată cu greu, după
ani de trudă pentru un guvern slab și divizat.10
1.3 Ieșirea din viața politică
La cât de sensibil era Machiavelli la nenumăratele posibilități în care putea

jigni sau fi jignit, este uimitor cât de mărginit era în privința propriului
comportament. Întotdeauna a supraevaluat capacitatea oamenilor de a asculta
adevăruri neplăcute, ceea ce-l făcea să intre în conflict cu colegii lui și a contribuit la
reputația sa de cel mai mare ticălos al lumii.
Portretul caricatural al lui Machiavelli ca om fără scrupule sau conștiință
derivă în mare parte din înclinația sa de a spune fără menajamente acele adevăruri pe
care alții le-ar recunoaște doar într-un cadru privat. Mare parte din ceea ce a scris
Machiavelli este de la sine înțeles- sau cel puțin, așa i se părea lui-și niciodată nu i-a
trecut prin minte că ar fi avut pentru ce să-și ceară scuze, faptele fiind evident de
partea sa. Pe lângă faimosul său cinism, Machiavelli dădea dovadă de naivitate,
presupunând că orice părere sinceră va fi bine primită, în spiritul în care a fost
oferită.
În data de 7 noiembrie 1512, Niccolo Machiavelli a fost îndepărtat din
funcție- “concediat, privat de drepturi și complet inlaturat”- menționa decretul
unanim aprobat de Seniorie. În scurt timp, asupra lui Machiavelli s-au abătut alte
sancțiuni. Senioria a emis un decret care îi limita dreptul de a călători la teritoriul
controlat de Florența și, pentru a i se arăta cât de puțină încredere i se acordă, i s-a
cerut o garanție de 1000 lire. După un răgaz de gândire, s-a decis că aceste umilințe
nu erau de ajuns și i s-a interzis să între în Palat timp de un an- această pedeapsă nu a
fost aplicată niciodată, fiinda succesorii săi din Cancelarie au fost nevoiți să suspende
de mai multe ori interdicția pentru a se consulta cu el în probleme care rămăseseră
nerezolvate.11
Chiar dacă după o vreme, numele lui Machiavelli dispăruse de pe buzele
celor care aveau puterea în stat, mai existau persoane care și-l aminteau pe fostul șef
al celei de-a doua Cacelarii a Republicii Florența. Numele său a ajuns să figureze pe
10
Ibidem, pp. 97-98.
11
Ibidem, p.207.
11
o listă de persoane la care doi oponenți ai familiei de Medici credeau că vor găsi
sprijin - lista cu nume a căpătat o conotație nefastă în mintea autorităților.
Machiavelli era cel mai improbabil revoluționar, un funcționar loial care
prefera să reformeze statul din interior decât să riște haosul unei revoluții violente.
La data de 18 februarie, gărzi înarmate au apărut la ușa lui Machiavelli și l-au arestat.
Dus la lugubra închisoare cunoscută sub numele de Le Stinche, a fost aruncat într-o
celulă întunecată, la doar câteva clădiri distanță de locul unde trudise atâția ani
pentru republica sa îndrăgită. 12
În timp ce acesta era întemnițat a scris sonete.13 Sonetele din închisoare ale
lui Machiavelli nu reprezintă obișnuitele rugăminți ale unui condamnat. Deși îi
proclamă nevinovăția, o fac doar indirect, înfățișându-l pe autor ca pe un ghinionist
nefericit, un personaj mai degrabă amuzant decât demn de milă.
Aceste sonete din închisoare reflectă și o profundă ruptură psihologică.
Scrise în cele mai negre ore ale vieții sale, ele refac primii pași spre o nouă etapă,
care în cele din urmă avea să-i aducă mult mai multă faimă decât ar fi putut spera
dacă nu ar fi avut parte de rușine și nenorocire. Înainte de criză, își făcuse o reputație
și își câștigase traiul din viața publică; după aceea a trăit în obscuritate, uitat de statul
pe care l-a servit atât de bine și care, în cele din urmă, l-a disprețuit.
Înainte fusese un om de acțiune; după, un om al cuvintelor și al ideilor. Doar
ca urmare a prăbușirii carierei sale profesionale s-a transformat în scriitor și filosof,
descoperindu-și talente ascunse și croindu-și drum pe un teritoriu necunoscut. Nu a
fost alegerea lui, dar și-a acceptat, chiar dacă reticent, destinul. Nici chiar în cele mai
grele momente nu s-a lăsat pradă disperării. A făcut față necazurilor scriind și
orientându-se spre interior și sondându-și adâncurile sufletului, dar privind totodată
către lume, analizându-și la fel de necruțător semenii și bucurându-se de comedia
umană rezultată.
După alegerea lui Giuliano de Medici ca Suveran Pontif, acesta a ordonat
amnistierea în masă a deținuților. Printre aceștia aflându-se și fostul cancelar adjunct
al Florenței, Niccolo Machiavelli. Machiavelli putea fi iertat dacă se hotăra să
renunțe la politică și să întoarcă spatele orașului care îl tratase atât de nedrept. Cei
mai mulți oameni ar fi profitat măcar de ocazia de a se bucura de o perioadă
12
Ibidem, p. 210.
13
Cât timp a stat închis, Machiavelli a scris câteva sonete pentru Giuliano de Medici. Acestea nu conțineau
rugăminți în vederea eliberării lui, ci erau amuzante. Machiavelli a știut întotdeauna cum să-și ascundă adevăratele
trăiri în spatele unei satire cu substrat.
12
prelungită de odihnă. Însă Machiavelli nu era potrivit pentru o viață apatică. Înainte
de toate, trebuia să-și analizeze viața și să-și facă planuri pentru un viitor incert.
Singurul lucru care îi prisosea era timpul de reflecție. În rest, orice alte resurse îi erau
insuficiente.
Ca să recâștige bunăvoință și să intre în bunele grații ale noului conducător
al Florenței, Machiavelli știa că ar fi necesar un dar mai substanțial decât poeme și
versuri burlești pentru a-l impresiona pe acesta. El avea în minte o inițiativă mult mai
ambițioasă, o cărțulie adresată lui Giuliano, în care ar fi surprins esența tuturor
lucrurilor învățate în acei ani de muncă neobosită în serviciul guvernului din
Florența. Deloc surprinzător, dat fiind felul direct al lui Machiavelli, ea nu avea să
conțină înflorituri și platitudini ipocrite, ci reflecții și adevăruri dureroase pe care
alții, mai puțin onești, dar mai diplomați, ar fi neglijat să i le spună.
Machiavelli era un animal politic până în măduva oaselor și, până la urmă,
nu avea nimic altceva mai substanțial de oferit potențialului său protector, decât
roadele geniului său aparte. Lucrarea care începuse să prindă contur în mintea lui era
“Principele”, poate cel mai controversat tratat politic scris vreodată. “Principele” s-a
născut într-un moment de criză, din disperare. Atunci când a început să scrie, cariera
îi era distrusă, iar pierderea lefii amenința să îl scufunde într-o sărăcie umilitoare.
Retras în camera sa de lucru, înconjurat de fantome ale istoriei, contemplarea
adevărurilor veșnice îl făcea să uite de nefericirea prezentului.14
1.4 “Il Principe”
Machiavelli a insistat să spună că a scris “Principele” pentru a-i convinge pe

noii conducători din familia de Medici ai Florenței să-i ofere un loc de muncă, dar
aceasta este cu siguranță una dintre cele mai nepotrivite cereri de angajare adresate
vreodată. Încercarea de a intra în grațiile viitorilor șefi oferindu-le un scurt curs
despre secretele artei guvernării era nelalocul ei, nu avea șanse prea mari de a-l
convinge nici măcar pe cel mai modest dintre seniori.
Machiavelli nu se străduiește să-și magulească protectorul, presupunând că
reflecțiile sale sclipitoare vor fi suficiente pentru a-i recomanda serviciile.
Nepotrivirea dintre manuscris și obiectivele pe care și le propune ar trebui
să îl scutească pe Machiavelli de acuzația că ar fi fost un intrigant necinstit, care îi
14
Ibidem, pp. 205-218.
13
manipula cu cinism pe cei din jur pentru a-și atinge scopurile. El nu dorea sau nu
putea să-și schimbe esența gândirii, nici măcar de dragul carierei.
Indiferent ce se poate crede despre analizele și recomandările pe care le
prezintă Machiavelli, acestea nu au fost formulate pentru a fi pe gustul cititorilor, ci
au fost mai degrabă consecința unei nevoi arzătoare de a așterne pe hârtie idei și
atitudini care îl preocupau de mai mult timp și pe care, în acest moment de criză
personală și profesională, nu le mai putea trece sub tăcere.
În ciuda tonului său de o obiectivitate științifică, “Principele” este o
pledoarie în favoarea unui lider puternic, scrisă de un om cât se poate de conștient de
situația precară și umilitoare în care se afla.
Nu ar fi corect ca “Principele” lui Machiavelli să fie calificat drept tirada
înverșunată a unui om plin de amărăciune; este clar că ambițiile sale zădărnicite au
făcut și mai presante ideile la care chibzuia de mult timp. Forța convingerilor sale era
dată de sinergia intelectuală și emoțională dintre postura să de figură marginală a
clasei conducătoare florentine și poziția marginală a Florenței în comunitatea
națiunilor. Frustrarea determinată de eșecul personal, combinată cu situația adesea
umilitoare în care era pus la curțile străine- unde era respins ca un mesager prost
plătit al unei puteri de mână a doua- i-au provocat disprețul față de slăbiciune și
admirația pentru cei care refuză să cedeze în fața loviturilor sorții.
Probabil că dorința de a-și găsi un loc de muncă l-a motivat pe Machiavelli
să înceapă “Principele”, însă, după ce a început să scrie, forma și conținutul i-au fost
dictate de propriile obsesii. Omul de acțiune fără scrupule pe care îl evocă îi oferă
antidotul perfect pentru propria existență mizeră.
Nu este surprinzător că imaginea principelui ideal pe care o evocă în
paginile acestei cărți este caracterizată de o voința supraomenească, de viclenie și
cruzime- trăsături pe care le-a observant direct pe când era la curtea lui Valentino
(Cesare Borgia) și care contrastau atât cu realitățile propriei extistente, cât și cu cele
ale republicii pe care a servit-o atâția ani.
Geniul lui Machiavelli a transformat ceea ce putea fi un apel limitat către un
”Mesia” politic, un om puternic care să elibereze Florența și restul Italiei din mâinile
străinilor, într-o meditație universală asupra naturii binelui și a răului.
Acest volum subțire scris de un funcționar florentin obscur anunța venirea
lumii moderne. Avem de-a face cu o viziune complet nouă, eliberată de superstițiile
și prejudecățile neverificate care guvernaseră viața civică de mii de ani. În
14
“Principele”, Machiavelli expune o concepție originală, îndrăzneață, despre istorie și

societate, cu un dispreț față de moralitatea convențională, care i-a scandalizat pe
contemporanii săi și care i-a creat o proastă reputație pentru generațiile următoare.
Faptul că o operă născută din geopolitica complicată a Italiei secolului al
XVI-lea încă mai poate fi citită cu plăcere și consultată cu folos constituie dovada
talentului de scriitor al lui Machiavelli și a analizei sale fine cu privire la resorturile
ce stau la baza acțiunilor umane.
Cărți menite să servească drept ghid tinerilor principi în privința regulilor de
bază ale guvernării- gen cunoscut drept “specula principi” (oglinda principelui)-
reprezentaseră o componentă importantă a literaturii occidentale cel puțin de pe
vremea lui Xenofon și Platon.
Originile acestei forme literare pot fi regăsite în “Republica” lui Platon, o
operă care, asemenea tuturor celor care i-au urmat până la remodelarea fundamentală
a genului de către Machiavelli, tratează mai puțin tainele guvernării și pune accent
mai mare pe prezentarea viziunii unui stat ideal.
Tradiționala “oglindă a principelui” presupune că locul conducătorului în
ierarhie este sigur, singura întrebare fiind dacă el își îndeplinește sarcinile cu onoare.
“Principele” pornește de la premisa că funcția și chiar viața acestuia se află într-un
permanent pericol, ceea ce face ca virtuțile sale să fie oarecum irelevante. Sugestii
făcute cu sânge rece au înfiorat generații întregi de cititori, dar pentru Machiavelli,
care a fost martor atât al cruzimii principilor, cât și al urmărilor mult mai
devastatoare ale anarhiei, contau doar rezultatele.
Experiența i-a demonstrat lui Machiavelli că viața este imprevizibilă, iar
acest lucru este cu atât mai adevărat în cazul politicii- care este pur și simplu viața
jucată pe o scenă mai mare și pentru mize mai mari-, că cele mai bune planuri ale
principilor și prelaților conduc adesea la dezastru și că unii conducători bine
intenționați pot pierde încrederea cetățenilor, în timp ce unii tirani cruzi le pot câștiga
loialitatea.
Machiavelli a fost un adevărat fiu al Renașterii, modelat în același timp de
valorile și deficiențele unei epoci creative și tumultoase. Indiferența sa aparentă față
de constrângerile morale tradiționale era în mare parte o reacție la haosul pe care îl
vedea în jur.
În Italia începutului de secol al XVI-lea, ascensiunea și decăderea regilor și
principilor se petreceau cu o repeziciune uimitoare; armatele victorioase erau la
15
rândul lor învinse rapid și niciun stat nu era ferit de intervenția forțelor externe sau de
conflictele interne.
Nicăieri aceste lecții nu erau mai clare decât în Florența, a cărei istorie a fost
o suită sângeroasă de lupte între facțiuni și tulburări politice. Contemplarea calmă a
statelor ideale părea un lux într-o perioadă în care guvernele cădeau pretutindeni, iar
armatele dornice să jefuiască ardeau satele, pustiau pământurile, violau și omorau
fără frică.
Deși nu apare întocmai în scrierile sale principiul “scopul scuză mijloacele”,
Machiavelli se identifică îndeaproape cu acesta. Cea mai apropiată variantă a acestei
maxime apare într-un pasaj din “Discursuri”, în care susține că: “Este de necontestat
ca acțiunile condamnabile pot fi justificate prin rezultatele lor și de aceea, atunci
când rezultatul este bun…actiunea este întotdeauna justificata”15. Această formulă
poate fi considerată greșită, dar nu amorală. În cel mai rău caz, s-ar putea spune că
morala este una utilitară, orientată mai degrabă spre rezultate concrete, decât spre
Împărăția Cerurilor.
Și care ar fi scopurile spre care își orientează Machiavelli renumitele
mijloace? Mulți au insistat de-a lungul timpului, că ar fi vorba numai despre putere:
cum se dobândește puterea și cum se păstrează, odată dobândită. Este evident că nu
puterea este rezultatul “bun” pentru care Machiavelli este dispus să treacă cu vederea
“actele condamnabile”. Această neînțelegere poate fi atribuită faptului că în
“Principele”, Machiavelli se referă aproape în exclusivitate la mijloace. Asemeni
tuturor scrierilor de tipul “cum sa…”, cartea este concepută drept manualul
politicianului activ, pornind de la premise că scopul este de la sine înțeles și
trecându-l cu vederea tocmai pentru a se concentra pe demonstrarea celor mai bune
mijloace de a-l obține.
Când Machiavelli se concentrează asupra scopului și nu a mijloacelor, de
regulă o face doar pentru a-și sublinia punctul de vedere potrivit căruia o conduit
virtuoasă duce deseori la rezultate nefericite, în timp ce violența poate contribui
uneori la bunăstarea omenirii.
Prin contrast, filosofia lui Machiavelli acceptă ambiguitatea și contradicția;
este o filosofie mai degrabă empirică decât bazată pe credință, care acceptă că de pe
urma a ceva rău poate apărea ceva bun.
15
Niccolo Machiavlli, Discurs asupra primelor zece cărţi ale lui Titus Livius- Prima Carte, capitolul IX, p.20,
disponibil online la http://www.constitution.org/mac/disclivy.pdf, accesat în data de 30.04.2014.
16
Obiectivul eticii machiavelice constă în salvarea moralității de teologi.

Martor al suferințelor cauzate de slăbiciune, corupție și nesiguranță, el nu manifestă
decât dispreț față de acei oameni sfinți care întorc spatele lumii pentru a medita la
puritatea propriilor suflete.
În viziunea generațiilor viitoare, o mare greșeală a lui Machiavelli, cea care
definește termenul “machiavelic”, este disprețul lui pentru onestitate, o calitate
fundamentală. Însuși Machiavelli a contribuit la crearea acestei percepții, lăudându-
se de multe ori cu natura sa duplicitară.
Revoluția înfăptuită de “Principele” constă în realizarea unei schimbări
radicale de perspectivă, de la cea potrivit căreia universul este construit în jurul lui
Dumnezeu, la cea care consideră că omul, în condiția lui animalică, luptă alături de
celelalte animale pentru siguranța și satisfacerea instinctului.
Machiavelli este atât cinic, cât și tolerant cu natura umană. Oamenii sunt
“nelegiuiti”, după cum susține, dar ceea ce dorește să spună este că oamenii sunt
animale care acționează corespunzător firii lor sălbatice. Dacă Aristotel spunea că
ceea ce diferențiază omul de animale este exercițiul gândirii16, Machiavelli scoate în
evidență înrudirea noastră cu animalele. Impulsurile lipsite de rațiune definesc toate
ființele vii, inclusiv oamenii. Suntem egoiști, lași, ipocriți, lacomi, dar Machiavelli
refuză să judece.
“Este imposibil să lupți împotriva legilor firii ”17, susține el. El acceptă
eșecurile noastre și își tolerează propriile vicii, preferând să abordeze problema mai
mult prin prisma umorului sarcastic decât a cenzurii nemiloase. Un viciu pe care nu-l
avea era ipocrizia, viciul care le justifică pe toate celelalte prin refuzul individului de
a recunoaște în sine păcatele atribuite altora.
Concepția lui Machiavelli despre lume a fost influențată de evenimentele
din acea perioadă, principiile de conduită pe care le enunță în cartea sa au o
aplicabilitate mult mai extinsă. Perspectiva lui, mai importantă decât orice
recomandare, se referă la disponibilitatea de a înfrunta o lume în care toți au fost
lăsați în voia lor. Principiile lui sunt doar orientative, urmând a fi adoptate atât timp
cât se dovedesc eficiente și abandonate imediat ce devin ineficiente.
Machiavelli a creat o nouă arhitectură morală care să înlocuiască edificiul
șubred clădit pe valorile creștine îmbrățișate pretutindeni, însă nicăieri respectate. El
16
Aristotel, Politica, trad. Raluca Grigoriu, București, Editura Paideia, 2001.
17
Niccolo Machiavelli, Principele, traducere Nina Facon, Editura Antet XX Press, Filipeștii de Târg, Prahova, p.40.
17
a fost criticat pentru moralitatea sa îndoielnică- tendința de a-și adapta principiile la

circumstanțele de moment-, aceasta se datorează faptului că pentru el nu conta
conștiința individuală, ci rezultatul oricărui tip de acțiune.18
1.5. Discursuri
“Principele” nu a fost singura operă importantă redactată de Machiavelli în

cea mai dificilă perioadă din viața sa. În timp ce scria cel mai important tratat al sau,
lucra din greu la un manuscris mult mai substanțial.
“Discursurile” lui Machiavelli- al căror titlu complet este “Discursuri asupra
Primei Decade a lui Titus Livius”- nu reprezintă o lucrare nesemnificativă sau
inferioară. Pe lângă faptul că are un volum mai mare de pagini decât ”Principele”, în
paginile sale Machiavelli dă adevărata măsură a filosofiei sale politice.
Dacă “Principele” este o polemică- o expunere strălucită și înflăcărată scrisă
ca răspuns la criza personală și politică- “Discursurile” reprezintă un studiu
fundamentat, bazat pe precendete istorice, asupra naturii guvernării și o analiză
profundă a modului în care se formează statele, a modalităților de supraviețuire a
acestora și a cauzelor care le duc la distrugere.
Machiavelli elaborează “Discursurile” având ca punct de pornire una dintre
principalele surse de informații despre istoria romanilor și anume “Istoria Romană” a
lui Titus Livius. Diferența cea mai clară dintre “Principele” și “Discursuri” constă în
subiectul lor: o carte se referă la principate, iar cealaltă la republici.
În 1517, când a scris la porunca papei Leon “Discursul cu privire la
remodelarea guvernului Florenței”, el a adoptat aceeași atitudine imparțială,
susținând că "în toate orașele unde cetățenii s-au obișnuit cu egalitatea, nu se poate
instaura un principat decât în condiții extrem de anevoioase, iar în cele în care
cetățenii s-au familiarizat cu inegalitatea, instaurarea republicii este extrem de
dificilă".
Machiavelli îndepărtându-se de tradiția medievală și anticipând concepțiile
moderne, s-a preocupat mai degreaba de efectele practice ale unei idei decât de
calitățile ei abstracte sau metafizice. Acesta abordează politica din perspectiva unui
funcționar public, oferind cele mai bune sfaturi celor răspunzători de bunăstarea
18
Madalina Ivan, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013 pp. 245-246.
18
statului, având convingerea că aceasta este cea mai bună modalitate de a minimiza
riscul anarhiei.
Dacă se poate spune că Machiavelli a avut o anumită înclinație politică,
aceasta favorizează ordinea, nu haosul. Machiavelli preferă stabilitatea în defavoarea
haosului, dar este conștient că este imposibil să o obții fără a da dovadă de
flexibilitate tactică. Într-o lume guvernată de întâmplare și populată cu oameni
egoiști și orgolioși, guvernarea trebuie construită din mai multe fragmente mobile
pentru a putea satisface interese divergente. În măsura posibilului, puterea ar trebui
dispersată astfel încât o persoană sau o facțiune să nu își poată oprima cetățenii.
În ciuda flexibilității sale ideologice, Machiavelli își manifestă clar
preferința pentru guvernarea republicană. Dacă, așa cum susține Machiavelli,
"guvernarea de către popor este mai bună decât cea exercitată de principi", aceasta nu
l-a împiedicat să observe că și cele mai bune sisteme dau greș uneori. Într-o lume
imprefecta și haotică, o moralitate inflexibilă contravine intereselor proprii.
Rigiditatea este dăunătoare, flexibilitatea avantajoasă, iar republicile, care acceptă o
diversitate de opinii și interese, au mai multe șanse să reziste loviturilor neașteptate.
Etica nu presupune, așadar, o serie de reguli ferme, ci mai curând pregătirea
terenului din timp, astfel încât să crească probabilitatea obținerii de rezultate pozitive
în dauna celor negative. Acesta este domeniul în care excelează guvernarea
republicană. Alegerea unei forme adecvate de guvernare nu este importantă doar
pentru a asigura supraviețuirea. Republicile nu sunt doar mai durabile, ci în același
timp permit într-o mai mare măsură satisfacerea nevoilor unui număr mai mare de
cetățeni.
În "Discursuri" , principiul separației puterilor în stat propus de Machiavelli
este deseori înfățișat ca un conflict dinamic între bogați și săraci, între aristocrați și
popor, fiecare dintre ei având interese și perspective radical diferite.
În "Discurs cu privire la remodelarea guvernului Florenței" scris pentru Papa
Leon al X-lea, Machiavelli propune o structură tripartita- el susține: "Cred că este
necesar, întrucât există trei tipuri de oameni...să exite totodată trei categorii sociale
într-o republică". Fiecare dintre aceste grupuri trebuie să-și aleagă un organ
reprezentativ: o Seniorie, principalul organ executiv, format din cei mai de seamă
cetățeni ai orașului; un Consiliu al celor două sute, reprezentând pătura înstărită; și
un Consiliu al celor 1000, care să susțină interesele poporului.
19
Viziunea cinică a lui Machiavelli asupra omenirii și tendința sa de a privi

prezentul prin prisma trecutului conferă scrierilor sale o expresie pesimistă.
Perspectiva sumbră a lui Machiavelli putea fi susținută în mare măsură de lucrarea
care a stat la bază "Discursurilor".
"Principele" și "Discursurile" trec în revistă atât evenimentele din vremurile
antice, cât și din vremea autorului, căutând un numitor comun și extrăgând
învățămintele folositoare în comparația lor.
Cu toate că o formă perfectă de guvernare nu este posibilă într-o lume
guvernată de capricioasa Fortuna, istoria ne învață că societățile capabile să se
adapteze supraviețuiesc și progresează un timp mai îndelungat.
Chiar și cele mai înfloritoare state bazate pe cele mai bune forme de
guvernare s-au confruntat cu probleme. Analiza lui Machiavelli ar putea fi descrisă
drept organică: nașterea nu este decât preludiul morții, iar creșterea este urmată în
mod cert de decădere . În timp toate societățile vor urma aceeași tristă cale.
Nimic nu ar putea contrazice într-o mai mare măsură concepția creștină
decât această nesfârșită succesiune de absurdități. În locul narațiunii creștine potrivit
căreia istoria omenirii, născută din păcatul originar, se încheie cu Judecata de Apoi,
istoria lui Machiavelli este o expresie a zădărniciei.
"Discursurile" pun accentul pe un trecut în multe privințe superior
prezentului, iar structura acestei opere subminează orice încercare de a interpreta
istoria ca evoluție și progres. În cel mai rău caz omenirea va continua să ignore
exemplele oferite de marii conducători din trecut și va înainta orbește.
Chiar dacă am învăța din lecțiile trecutului, nu am face decât să obținem o
amânare a sentinței. Indiferent de situație, Fortuna câștigă în final, transformând în
țărână metropolele odinioară prospere și amestecând osemintele regilor și pe cele ale
cerșetorilor în același pământ indiferent.19
19
Madalina Ivan, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, pp. 255-272.
20
1.6. Conceptul de “machiavelism”
Conform dicționarului explicativ al limbii române, termenul de

“machiavelism” se explică astfel: “Teorie politică expusă de Machiavelli; politică ce
uzează de orice fel de mijloace pentru a-și atinge scopurile. ♦ Purtare lipsită de
scrupule; reacredință, perfidie, viclenie. ”
Folosind un limbajul accesibil, cuvântul “machiavelism” și mai ales
însușirea de “machiavelic” se aplică însă numai acelor persoane, acțiuni sau sisteme
din care, deși morala și scrupulele sunt excluse, în schimb sunt prezente
ingeniozitatea, dibăcia, calculul premeditat și o țintă foarte precisă.
În psihosociologia modernă se utilizează termenul de “machiavelism” ca
atitudine, desemnând tendința de a manipula comportamentul altora în vederea
atingerii propriilor scopuri, precum și termenul de “tip de personalitate
machiavelică”, ce se caracterizează prin atitudinea aceasta. Machiavelismul este
dispoziția de a percepe și a trata indivizii ca pe obiecte ce pot fi manipulate, pentru a
atinge un anumit scop.
Din perspectiva eticii politice, termenul “machiavelism” este numele dat
unei doctrine care ar putea fi rezumată după cum urmează: legea supremă a politicii
este succesul. Politica, prin urmare, nu poate recunoaşte nici o lege morală ca
obligatorie. Ceea ce poate fi rău în desfăşurarea comportamentului individual al unei
persoane, poate fi o datorie imperativă pentru un om de stat dacă bunastarea statului
o cere.
Secolul al XIX-lea a văzut în Machiavelli unul dintre creatorii gândirii
moderne pentru că el a eliberat politica din sclavia teologiei. Până la timpul său
politica a fost fie empirică, fie o ramură a teologiei. De la Machiavelli începand,
politica a devenit o ştiinţă de sine stătătoare bazându-se numai pe rațiune. 20
Machiavelismlul nu reprezintă o doctrină construită pentru a putea fi
aplicată. Reprezintă, mai degrabă, un reflex ideologic-spiritual al unei realități social-
politice care se conduce după norme și rațiuni exclusiv politice, ignorând în mod voit
morala și pentru care numai rezultatul contează, indiferent prin ce mijloace a fost
20
Ferrero Guglielmo, Machiavelli and Machiavellism, Foreign Affairs, vol. 17, nr.3, aprilie 1939.
21
obținut. 21
Prin consecințele sale mai semnificativ și mai grav, este machiavelismul
practic, nu cel teoretic, livresc.
Machiavelismul practic s-a materializat în dezacordul real dintre scopul
declarat al acțiunii politice și mijloacele la care se recurge pentru a-l realiza, în
cinismul, duplicitatea politicienilor, în imoralitatea, recunoscută sau nu, a practicilor
politice.
Machiavelismul practic a cunoscut forme extreme în practicile regimurile
fasciste, totalitare- regimuri care s-au dezis de la teorie. În mod teoretic- străin de
anumite practici politice- machiavelismul se regăsește în doctrina "realismului
politic".
Teze ale machiavelismului tradițional au fost preluate de reprezentanți ai
realismului politic22, adesea în forme denaturate: statul ca scop în sine, preeminenta
rațiunii de stat, separarea moralei de politică (amoralismul politic) și evidențierea
ineficienței moralei în sfera politicului, imperfecțiunea ființei umane etc., adăugând
noi teze precum ar fi aceea a înțelegerii și definirii politicii în termenii "luptei pentru
putere" sau pentru dobândirea supremației în domeniul forței.
Potrivit părerii lui C. Antoniade- autorul scrierii "Machiavelli. Omul.
Timpurile. Opera"- machiavelismul adevărat este o metodă. Metodă realistă, care
caută să prindă realitățile politice în ele însele, fără ca cercetarea să fie umbrită de
idei preconcepute, de himere, idealuri. Este, de asemenea, o doctrină energetică al
cărei conținut se poate rezuma într-un singur cuvânt: "virtù" (pentru Machiavelli,
acest termen nu este echivalent cu virtutea morală, ci are mai degrabă de-a face cu
principiul "raison d'Etat"- concept important în relațiile internaționale, unde
urmărirea interesului național este fundamentul școlii realiste).
Metoda lui Machiavelli este dictată de rațiunile pentru care și-a conceput
opera: descrierea precisă și sistematică a faptelor publice, încercarea de a corela
seturi ale acestora în legi; încercarea de a prezice, cu un anume grad de probabilitate,
fapte viitoare.
De-a lungul timpului s-a dovedit că lumea Puterii este o lume aparte,
guvernată de legi și norme proprii. Înțelegerea acestora este de o mare importanță
atât pentru conducători când și pentru conduși. A înțelege politica, legile-i specifice,
înseamnă a găsi drumul de acces spre mecanismele ei intime- a descoperi metoda
21
Vasile Boari, Filosofia și condiția morală a cetații, Editura Dacia, Cluj, 1991, pp. 288-289.
22
Antonio Gramsci a fost inspirat de Machiavelli în ceea ce privește teoria de guvernare a statului.
22
adecvată de cercetare. Aplicarea unei metode străine poate conduce la eșec și utopie.
Machiavelli a fost cel dintâi cercetător al politicii care pare să fi înțeles acest lucru-
descoperind calea de acces spre "infernul" inconfundabil al politicii. 23
Machiavelli va privi pentru prima oară politicul ca domeniu cu totul
autonom. A încercat separarea politicii atât de religie cât și de morală. Pentru întâia
oară politica e desacralizată, religia fiind admisă numai ca un instrument la îndemână
și în folosul puterii politice. Acest aspect constituie desprinderea de Evul Mediu și
afirmarea spiritului renascentist.
Adept al puterii absolute, Machiavelli va separa politica nu numai de religie
ci și de morală. Unii au văzut în această separare a politicii de morală o condiție sine
qua non a științei politice. Alții au recunoscut faptul că eliberarea politicii de
condiționările exterioare a condus la sporirea obiectivității științelor politice, dar au
atras atenția asupra pericolului scăpării de sub control a politicii și a dezumanizării
ei.
Cu toate acestea, Machiavelli nu a dorit să separe politica de orice fel de
etică. El a separat politica de etica transcedentală. Benedette Croce susține că "etica
este subordonată politicii pentru că nu toți oamenii sunt buni, și nu pentru că acest
principiu ar fi în sine, un principiu fundamental"24. Neputința practică de a separa
politica de orice judecată sau semnificație morală își are temeiul în universalitatea și
caracterul activ al acestei judecăți, ca și în faptul că politica nu poate fi gândită
independent de om- ea este în sine gândire și activitate umană. Separarea politicii de
morală a fost un fapt necesar- acest lucru ține de metoda cercetării. Separând politica
de morală, Machiavelli a putut să o observe mai bine, să-i sesizeze mai riguros și mai
profund specificul. 25
1.7 A încetat din viață...
Moartea lui Machiavelli a dat naștere unor legende durabile și contradictorii,

așa cum a fost și viața acestuia. De la fiul său, Piero, a rămas o istorisire- un
fragment dintr-o scrisoare adresată unchiului din partea mamei: "Nu pot decât să
deplâng moartea tatălui nostru, Niccolo, care și-a găsit sfârșitul pe data de 22 a
23
24
G. Uscătescu, Niccolo Machiavelli și teoria statului, în vol. G. Uscătescu, Proces umanismului, București, Editura
Politică, p.146.
25
Vasile Boari, Filosofia și condiția morală a cetații, Editura Dacia, Cluj, 1991, pp. 263-265.
23
acestei luni, ca urmare a unor dureri de stomac cauzate de un leac pe care l-a luat pe
20. Și-a mărturisit păcatele în fața Fratelui Matteo, care i-a stat alături până și-a dat
ultima suflare. Tata ne-a lăsat într-o sărăcie lucie, așa cum prea bine știi". 26
Nu a fost niciodată un dogmatic, mai ales când era vorba de chestiuni
majore, enigmatice, precum viața și moartea și nici nu pretindea că știe ce îl așteaptă
în Viața de Apoi.
Circula o legendă27 despre un vis avut de Machiavelli în ultimele sale clipe,
pe care l-ar fi povestit oaspeților adunați în jurul lui. În visul său apăreau două
rânduri de oameni. Unul era format numai din amărâți îmbrăcați în zdrențe- fiind cei
binecuvântați și în drum spre Rai; iar al doilea rând era format din oameni ce purtau
haine scumpe și alese, printre aceștia se numărau Platon, Plutarh și Tacit- ei fiind
condamnați să meargă în Iad. După relatarea visului, Machiavelli le-a zâmbit celor
aflați în jurul său, mărturisindu-le că speră să-și petreacă eternitatea mai degrabă
printre cei învățați decât printre credincioșii săraci cu duhul.
Singura formă de nemurire în care Machiavelli credea cu tot sufletul era cea
asigurată de un nume cu răsunet. Deși nu putea fi sigur că numele său va rezista de-a
lungul vremii în lumea pe care o părăsea, este posibil să-l fi alinat întrucâtva
succesele sale de până atunci, modeste, dar autentice.
Singurul lucru pe care nu l-a putut anticipa înainte de a închide ochii pentru
ultima oară, în casa strămoșilor săi de lângă Ponte Vecchio, în orașul pe care îl
îndrăgise cel mai mult pe lume, era nu doar că numele său avea să reziste de-a lungul
timpului, ci și că istoria avea să-l declare una dintre figurile cu adevărat importante
ale unei epoci remarcabile.
Machiavelli a fost înmormântat în micuța capelă a familiei din bazilica
franciscană Santa Croce. A fost o ceremonie privată, la care au participat membrii
familiei și prietenii. În concordanță cu viața unui om cu puține mijloace și realizări
modeste, mormântul a fost unul simplu.
Abia în secolul al XVIII trupul lui Machiavelli a fost mutat în Florența, din
mormântul său prea puțin cunoscut, când faima pe care o dobândise în anii scurși
după moarte a făcut din mormântul său anonim o rușine.
Din nefericire, pomposul monument nu oglindește nimic din spiritul omului
căruia îi este dedicat. Întregul monument are un iz de oportunism. Aceasta reprezintă
26
Niccolo Machiavelli, Legazioni, Commissarie, Scritti di Governo, 4 volume, Roma, 2006 ---et al. Lettere
Familiari di Niccolo Machiavelli, Edoardo Alvise, Florența, 1893.
27
Maurizio Viroli, Niccolo’s Smile: A Biography of Machiavelli, trad. Antony Shugaar, New York, 2000.
24
recunoașterea tardivă și pizmașă a geniului care a trăit printre ei, dar ale cărui
realizări le-au apreciat numai după ce li s-a atras atenția asupra lor de către alții.
Pe soclul monumentului se găsește o inscripție: "Pentru un nume atât de
măreț, cuvintele nu sunt de ajuns".
Discuțiile contradictorii privind semnificația scrierilor lui Machiavelli au
început chiar înaintea morții lui. La scurt timp după ce a terminat "Principele" și cu
mulți ani înainte de publicarea lucrării.
Ideea că "Principele" nu este un manual de tiranie, ci mai degrabă o
incriminare a noțiunii pe care pare să o promoveze, este învechită și reflectă
disconfortul pe care l-a stârnit cartea chiar și prietenilor lui Machiavelli.
Adevărul, fără îndoială, este în același timp mai subtil și mai direct. Cu
siguranță, Machiavelli a crezut în tot ceea ce a scris în "Principele", însă această carte
de dimensiuni reduse aduce în prim-plan numai un aspect dintr-un sistem mai
complex de gândire , expus și în "Discursuri", dar și în alte lucrări sincere în favoarea
republicii ca formă de guvernământ.
Lui Machiavelli i se atribuie, de regulă, meritul de a fi ctitorit un nou
domeniu de activitate, cel al științei politice, dar când este judecat după standardele
disciplinei pe care se presupune că a întemeiat-o, pare uneori să nu se ridice la
înălțimea așteptărilor.
Deși a încercat să creeze o bază mai pragmatică pentru studiul politicii,
abordarea lui rămâne mai degrabă anecdotică decât pragmatică, ca și cum nu ar fi
renunțat niciodată la rolul său de diplomat și de funcționar public care împarte sfaturi
practice pentru situații reale.
În imaginația populară, Machiavelli este mai proeminent, pentru că numele
său a ajuns să fie asociat nu numai cu o viziune politică, ci și cu un anumit tip de
personalitate.
A descrie pe cineva drept machiavelic înseamnă să-i contești personalitatea.
În imaginația populară, machiavelismul nu înseamnă decât susținerea unui
comportament necinstit și imoral.
Una dintre cele mai valoroase contribuții ale lui Machiavelli a fost ștergerea
demarcației dintre teorie și practică, primul pas crucial în transformarea studiului
politicii într-o știință.
25
Atât scrierile, cât și gândirea lui Machiavelli sunt marcate de claritate și de

un stil direct; era înzestrat cu putere de pătrundere, ajungând direct în miezul
problemei, fără a fi distras de aspectele superficiale.
Machiavelli nu a inventat un anume fel de a privi lumea, ci a exprimat acel
punct de vedere într-o proză atât de puternică și plină de viață, încât foarte rapid a
devenit un tipar recunoscut la nivel universal. El este cinicul căruia îi apare pe buze
un zâmbet disprețuitor atunci când analizează nebunia comediei umane.
*
* *
Știința politică modernă poate fi văzută, în mare măsură, ca o reacție la

Machiavelli, ca o încercare de a rezolva problema guvernării umane într-o lume fără
Dumnezeu, fără a se recurge la imoralitate, cum se spune că ar fi făcut fostul cancelar
florentin.
Politica presupune studierea caracterului uman și urmează tipare ce pot fi
deslușite de un cercetător atent- aceasta este premisa stabilită de Machiavelli.
În cei aproape cinci sute de ani de la moartea sa, Machiavelli a fost aproape
întotdeauna distribuit în rolul personajului negativ.
Presupusa sa lipsă de scrupule este antidotul perfect pentru naivitate.
În timpul vieții a fost practic și ambițios, dornic să lase ceva în urmă pentru
a nu fi uitat și, în această privință, și-a întrecut cele mai îndrăznețe așteptări.
Chiar și în momentele sale cele mai grele, el nu a pierdut niciodată din
vedere aspectul comic al existenței sale, știind că cea mai bună cale de a nu fi
ridiculizat de alții este a te lua singur în derâdere.
Machiavelli era însă convins că cei morți au multe de transmis generațiilor
viitoare, dacă acestea și-ar face timp să asculte.
Acum, când s-a alăturat acelei mulțimi de umbre, ar trebui să-i acordăm
același respect și să fim la fel de atenți la șoaptele sale înțelepte, precum a fost și el la
cuvintele celor care l-au precedat.28
28
26
Capitolul 2
Morala celei de-a doua instanțe
Cartea “Despre minciună” pune sub lupa analizei filosofice complicitatea

minciunii cu politicul şi propune o nuanţare în privinţa dublei potenţialităţi a
minciunii. Devastatoare sau fructuoasă - în funcţie de circumstanţe, minciuna poate fi
atât expresia brută a imoralităţii, cât şi termen necesar într-o “morală de a doua
instanţă”. Acest tip de morală, care are flexibilitatea de a alege un rău temporar în
vederea binelui.29
Cel care a realizat o clasificare a moralei este Gabriel Liiceanu30, pornind de
la piesa "Filoctet" a lui Sofocle. Acesta clasifică morala după cum urmează: morala
primei instanțe ( morala lui Ahile) și morala de a doua instanță (morala lui Odiseu).
Grecii, dorind să distrugă Troia, constată că au nevoie de Filoctet (şi, in special de
arcul său), care fusese muşcat de un şarpe şi abandonat în insula pustie Lemnos.
Odiseu, conducătorul comandoului menit să-l recupereze de urgenţă pe Filoctet, îl
foloseşte ca momeală pe tânărul Neoptolem, fiul lui Ahile, fiind sigur de reuşita sa,
deoarece cunoştea respectul lui Filoctet pentru Ahile şi cinstea lui. Astfel că, Odiseu
îi cere lui Neoptolem să înşele, folosindu-se de cuvinte. În primă instanţă, acesta din
urmă, ripostează, deoarece el a fost crescut cu valorile tradiţionale ale „luptei
drepte”, ceea ce poartă numele de „ecuaţia lui Ahile” sau morala clasică (morala de
primă instanţă). „Ecuaţia lui Ahile” are ca scop biruinţa, folosindu-se de faptă, ce
rezultă din forţă şi curaj. Odiseu, pentru a-l convinge pe Neoptolem să-l înşele pe
Filoctet, se foloseşte de două argumente:
1. „Fii ticălos o clipă şi cinstit resul vieţii, căci e plăcut bunul care aşteaptă
la capătul biruinţei.” și 2. „Dar azi (…) văd că limba, şi nu faptele conduc în toate
câte ţin de muritori”. 31
După ce Odiseu îl convinge că nu este degradant să spui minciuni dacă
minciunile îţi aduc salvarea, Neoptolem este de acord să recurgă la vicleşug. Aceasta
este morala de a doua instanţă (morala lui Odiseu). Ea este instrumentată prin
29
Georgiana Albu, “Semn de Carte”, Revista de Filosofie, disponibil online la http://www.rfil.ro/semn.php ,accesat
in 22.05.2014.
30
Gabriel Liiceanu, Despre minciună, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006.
31
Kaleidoscop Leaflet, disponibil online la http://kaleidoscopeleaflet.wordpress.com/2010/03/16/111/, accesat in
23.04.2014.
27
prisma eficacităţii pe care o urmăreşte, neţinând seama de corectitudinea acţiunii în

sine.
Din “Filoctet”, se desprind doua ipostaze. 1. “Ecuația lui Ahile”, care este
asezată în codul onoarei, definită: “Este preferabil sa pierzi, decât sa câstigi printr-un
mijloc necinstit”, socotită drept morala clasică sau morala de primă instanță. 2.
“Ecuația lui Odiseu” care are: scop - biruința; mijloc - vicleșugul, trucul, trișul care
implică toate, cuvântul, minciuna, numită morala modernă sau morala de a doua
instanță.32
Dialogul platonician Hippias Minor33 a fost scris în jurul anului 395a.Chr. şi
pare să abordeze sofismele lui Socrate, care duc la concluzia că cel mai ştiutor e cel
ce poate minți cel mai bine și, implicit, el e cel mai competent în sfera răului” .34
Hippias afirmă că Ahile acoperă poziţia cel mai înţelept, iar Odiseu, poziţia
cel mai versatil, unde „versatil” este însuşirea celui care nu e „sincer” , ci
„mincinos”. Cuvântul care îl caracterizează pe Odiseu („polytropos” în greacă), care
înseamnă „cu multe feţe”, capabil să înşele, deci mincinos, se opune iubitorului de
adevăr, aşa cum Ahile era incompatibil cu Odiseu. Socrate îl determină pe Hippias să
accepte că un om, cu cât este mai competent într-un domeniu, cu cât ştie mai bine
adevărul într-o direcţie, cu atăt el poate să mintă mai bine.
Ecuația lui Odiseu este dirijată de eficacitatea pragmatică și are la bază
credinta că 'minciuna aduce cu ea salvarea'. Ea nu ia in seamă nici o clipă –asa cum
se întamplă în Ecuația lui Ahile–eșecul, posibilitatea de a pierde, de a fi înfrânt. Ceea
ce o deosebește fundamental de Ecuația lui Ahile este determinarea mijlocului prin
cuvânt, si nu prin faptă.
Gabriel Liiceanu este de părere că în Hippias Minor “i se face portretul
robot al omului politic modern”35, cel care va fi perfecţionat ulterior de Machiavelli.
Machiavelli, la 1513 elibereaza morala politica de constrangerile aristotelice
si crestine. Acesta va recunoaste explicit și fără ipocrizie existența răului, faptul că
trăim într-o lume cazută. Morala de a doua instanță, pe care o intemeiază
Machiavelli, punând astfel bazele lumii moderne , descoperă că pentru a putea opri
32
Virgil Rațiu, “Gabriel Liiceanu, Despre minciună”, disponibil online la
http://www.mesagerul.ro/2006/06/17/gabriel-liiceanu-despre-minciuna , accesat in data de 7.04.2014.
33
Platon, Opere vol. al II-lea, Hippias Minor, trad. de Manuela Popescu şi Petru Creţia, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
34
Socrate: “ Stai puţin! Să recapitulăm ce-ai spus: susţii că cei mincinoşi sunt capabili, inteligenţi, conştienţi şi
pricepuţi la treaba lor de mincinoşi”, 366a , p.33.
35
Gabriel Liiceanu, Despre minciună, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.39 .
28
efectuarea unui rău major și pentru a obține binele comun, este necesar să cunoști
răul, să intri în contact cu acesta.
El a susţinut că acţiunile trebuie judecate drept bune sau rele în funcţie de
consecinţele lor şi nu în funcţie de caracteristicile sau intenţiile celui implicat. Un
conducător trebuie să ştie să folosească toate oportunităţile care îi stau la dispoziţie,
indiferent dacă respectă morala tradiţională sau nu, pentru a-şi putea atinge
obiectivele.
Machiavelli a avut şi a promovat o morală proprie, aceasta fiind morale
celei de-a doua instanţe, transformând-o, în timp, în morală politică. Acelaşi lucru l-
a făcut şi Platon atunci când permitea şi insista ca regii-filosofi să mintă, a instaurat
morala celei de-a doua instanţe ca morală politică. Scopul pentru care recurg cei doi
gânditori la această morală este acelaşi: siguranţa cetăţii, a statului şi binele
cetăţenilor (binele comun).
Metoda lui Machiavelli e o metodă ştiinţifică aplicată politicii, este bazată
pe observarea faptelor, aşa cum sunt ele, fără deformări, fără speculaţii sterile şi
valorificarea înţelepciunii trecutului, dictată de raţiunile pentru care şi-a conceput
opera: descrierea precisă şi sistematică a faptelor publice, încercarea de a corela
seturi ale acestora în legi şi, prin aceste corelări, încercarea de a prezice, cu un anume
grad de probabilitate, faptele viitoare.
Redefinirea politicii drept arta de a stăpâni un stat bun a fost intenția lui
Machiavelli atunci când a încercat să creioneze portretul principelui.
În contextul perioadei (început de secol XVI), imaginea convențională a
unui principe era definită astfel: un bărbat care nu abandonează niciodată sarcina
căutării binelui colectiv pentru comunitatea/statul pe care o/îl conduce şi posedă toate
virtuţile necesare pentru a îndeplini această sarcină. În cazul în care statul la a cărui
cârmuire se află este unul corupt, sarcina unui principe devine dură, el fiind nevoit să
reformeze constituția și legile, astfel încât pacea și securitatea să fie reinstaurate.
După împrejurări, principele trebuie să se comporte cu francheţe dar să aibă
şi capacitatea de a disimula, să fie generos şi crud, bun şi rău, onest şi viclean, darnic
şi lacom, prietenos şi distant, iubit şi temut, sfetnicii să-i spună adevărul, el nefiind
obligat să o facă.
Trebuie să înveţe să nu fie bun dacă vrea să îşi păstreze statul. Însă scopul
pentru care principele trebuie să fie rău este acela de a-şi păstra statul sau de a
reforma un stat corupt.
29
Sfaturile pe care le dă Machiavelli continuă să fie actuale. El merge de

fiecare dată la esenţă, dorind ca liderii să joace pentru miza cea mai înaltă dintre
toate: promovarea şi apărarea binelui comun. El crede că dacă sfaturile pe care le dă
sunt aplicate în mod temeinic, posibilitatea izbucnirii crizelor se va reduce şi nu vor
fi necesare măsuri drastice.
Lumea lui Machiavelli este populată de oameni mai înclinaţi să facă răul
decât binele.36
Ţinta oricărui om care se află în fruntea statului este menţinerea puterii, a
siguranţei statului prin câştigarea simpatiei poporului şi atunci, aceasta este regula
morală căreia i se supun toate celelalte considerente comportamentale. În arta
guvernării, previne Machiavelli, se cere prudenţă în decizii, fapte şi alianţe. Un
principe inteligent nu trebuie să ia seama doar la dezordinile prezente, ci şi la cele
viitoare şi pe acestea să le preîntâmpine folosind întrega lui pricepere.
Prudenţa la Machiavelli înseamnă, teoretic, puterea raţiunii de a prevedea
efectul, finalitatea unor gesturi, alegând soluţia cea mai puţin rea ca fiind cea mai
bună. Principele lui Machiavelli poate folosi minciuna, şi chiar îi este recomandat să
o facă, atunci când raţiunile statului reclamă acest lucru.37
Machiavelli consideră că un stat bun este acela în care cetăţenii săi sunt
activi din punct de vedere politic şi înţeleg că singura cale pentru a avea un stat
autentic este aceea de a pune interesul colectiv deasupra intereselor personale.
Transmite un mesaj clar şi lipsit de îndoială: dacă se doreşte ca statul să fie puternic,
cetăţenii săi trebuie să fie implicaţi şi, mai mult decât atât, principele trebuie să ţină
cont de părerile cetăţenilor. Dar acela care ajunge principe prin favoarea poporului,
este singur pe locul lui şi nu are împrejur pe nimeni sau prea puţini care să nu fie gata
să-l asculte. ... Prin urmare, acela care ajunge principe prin favoarea poporului,
trebuie să şi-l păstreze prieten, lucru care îi va fi uşor, deoarece poporul nu cere
altceva decât să nu fie asuprit.38
36
„Iar dacă oamenii ar fi cu toţii buni, preceptul meu n-ar fi bun, dar întrucât sunt răi şi nu-şi ţin cuvântul dat, nici tu
nu trebuie să-l ţii faţă de ei.”, Niccolo Machiavelli, Principele, în Măştile Puterii, trad. de Nina Façon, Institutul
European, Iaşi, 1996, p. 100.
37
„De altfel, un principe are întotdeauna la îndemână tot felul de motive îndreptăţite, care-i îngăduie să-şi calce
cuvântul sub aparenţe cinstite. S-ar putea aminti în acest sens exemple moderne nenumărate şi s-ar putea arăta că de
multe ori o pace şi o făgăduinţă au fost anulate şi zădărnicite prin faptul că principii nu şi-au ţinut cuvântul, iar acela
care a ştiut cel mai bine să facă pe vulpea a reuşit cel mai bine. Dar trebuie să ştii să-ţi ascunzi în tot felul această
natură de vulpe, să te prefaci şi să nu te dai pe faţă. Deoarece oamenii sunt atât de naivi şi se supun atât de uşor
nevoilor prezente, încât acela care înşeală va găsi totdeauna pe unul care să se lase înşelat.”, ibidem, p.100.
38
Niccolo Machiavelli, Principele, în Măştile Puterii, trad. de Nina Façon, Institutul European, Iaşi, 1996, p.74-75.
30
Capitolul 3
Politica Mâinilor Murdare
Percepția cum că politica ar fi o afacere murdară, nu este un produs al

timpurilor recente. Ea reflectă ceva mai profund și mai permanent în înțelegerea
noastră a relației dintre etică și politică. De-a lungul secolelor găsim o credință de
durată și surprinzător de persistentă, care susține că dintre toate scenele vieții umane,
probabil, cel mai greu mediu în care cineva își poate juca rolul cu demnitate morală
adevărată este sfera de acțiune publică.
Cum faptele concrete ale responsabilității politice formează și constrâng
cerințele vieții etice? Această întrebare se află în centrul a ceea ce teoreticieni
politice numesc problema'' mainilor murdare'' în viața publică.
Cei care își exercită puterea politică simt că trebuie să acționeze în moduri
care altfel ar fi considerat imorale: într-adevăr, ei simt în mod frecvent că ar fi imoral
nu să efectueze sau să tolereze astfel de acte cum ar fi uciderea, minciuna, sau
trădare.
Problematica "mâinilor murdare", așa cum a fost tratată în reflecția
filosofică contemporană s-a concentrat, în principal, asupra implicațiilor dilemei
morale pentru coerența dintre cele mai proeminente cadre etice cu privire la ofertă.
Deși caracterul urgent al problemei a fost întotdeauna simțit cel mai puternic
la nivelul de etică aplicată, de departe cea mai mare parte a lucrării pentru a rezolva
problema a fost făcut la nivelul de teorie etică.
Fenomenul în sine este, în general, acceptat fără argument: există, chiar si
criticii recunosc, dileme, cel puțin aparente, și acestea par să apară în viața politică
sau socială mai des decât oriunde altundeva.
Modul modern de a face față problemei mainilor murdare care s-a propagat
printre teoreticienii de ordin moral și politic, a avut tendința de a ascunde un număr
de linii sugestive de anchetă.
În primul rând, teoreticieni contemporani39 au fost atât de rapizi în a
presupune că răspunsul definitiv la problemă trebuie să depindă de coerența
39
Michael Walzer, ‘‘Political Action: The Problem of Dirty Hands,’’ Philosophy and Public Affairs 2
1973, p. 160–180.
31
filosofică a noțiunii de dilema moralei de fier, având tendința să subestimeze

importanța faptului cu privire la existența vreunui dezacord : și anume, că lucrurile
care arată ca dileme morale apar tot timpul în politică și contexte similare.
Și, în al doilea rând, acest mod de a privi problema mainilor murdare
sugerează că aceasta ar putea avea un patrimoniu foarte diferit (și mult mai în vârstă)
decât etica utilitaristă și cea deontologică, una care are un lexic moral diferit,
capabilă a ne ajuta în analiza, dintr-o nouă perspectivă, problema. Problema mainilor
murdare va rămâne, inevitabil, o problemă filosofică; dar pentru a ne confrunta cu
problema pe deplin, în toată complexitatea sa, trebuie să o privim, de asemenea, și ca
o problemă politică.
Se observă că dilemele morale par să apară mai frecvent în politică decât
oriunde în altă parte: și, începând cu această premisă, se analizează ce caracteristici
ale politicii au fost recunoscute istoric ca dând naștere unor dileme morale.
Care este motivul pentru care politica care tinde să genereze riscuri morale
distincte cu care se confruntă cei care conduc în viața publică? Există o varietate de
factori care contribuie fără îndoială pentru a produce acest efect.
În primul rând, statul politic acționează cu un monopol asupra utilizării
legitime a violenței și mijloacelor coercitive, statele fiind nevoite să comande și să-i
oblige pe cei care nu ascultă să se conformeze, cu forța dacă este necesar.
Puterea de a utiliza astfel de mijloace pot ispiti întotdeauna, și adesea va
corupe, pe cei care o dețin: chiar si cei cu inima curată vor găsi în astfel de metode o
potențială sursă de pericol moral.
O "calitate" a vieții politice care face morala greu de observat în limitele
sale este frecventa prezență a competitorilor cruzi și fără scrupule.
În unele situații se poate să adopți o poziție de superioritate și să refuzi să
răspunzi focului cu foc, dar la sfârșitul zilei, având în vedere miza unul trebuie să
lupte foc cu ceva.
Experiența mainilor murdare este comună în politică, pur și simplu din
cauza maximizării mizei în materie de consecințele pentru care statul este
responsabil, și forța specială corespunzătoare pentru care cererea necesității o poartă
în sfera publică. Pentru că, deși violența, interacțiunea strategică și imparțialitatea pot
Thomas Nagel, ‘‘War and Massacre,’’ Philosophy and Public Affairs 1 (1972): 123–144, and ‘‘Ruthlessness in
Public Life,’’ in Mortal Thoughts (Cambridge University Press, 1979), and Bernard Williams, ‘‘Ethical
Consistency,’’ in Christopher Gowans, ed., Moral Dilemmas (Oxford University Press, 1987).
32
găsi frecvent calea lor în situații care implică mâini murdare, acestea sunt eventual și
nu neapărat legate de fenomenul în ansamblu. În politică, cererile de prestații sociale
pe scară largă par să aibă o importanță morală aparte: în nici o altă scenă a vieții
umane bunăstarea celor mulți poate fi modelată atât de profund de deciziile celor
puțini. Nu este de mirare că cei care ajung să își murdărească mâinile, recurg
frecvent la consecințe ca o modalitate de a-și justifica acțiunile: ei își asumă adesea
responsabilitatea personală pentru acele consecințe prin manifestarea statutului lor de
reprezentanți sau “îngrijitori ai altora”.
În politică, responsabilitatea morală pentru capete mari este de obicei
difuzată prin relații complexe și ambigue ale agentiei umane, care au tendința de a
perturba mecanismele noastre obișnuite etice pentru referitoare consecințe pentru
alegerile pe care le produc.
O problemă importantă pentru analiza responsabilității morale în politică
este ideea de roluri și obligațiile și permisiunile asociate cu acestea. Acele roluri fac
o diferență in etică fiind o caracteristică, în general, recunoscut a moralității de bun-
simț.
Modelul standard al problematicii mâinilor murdare este ceea ce am putea
numi modelul "eroic'' sau "aristocratic''. Teoria lui Machiavelli este articularea
clasică a acestei versiuni a mâinilor murdare. În acest caz, problema mâinilor
murdare este cea a unui actor politic eroic singuratic, care se confruntă cu o dilemă
morală inevitabilă în care i se cere să-și sacrifice propria puritate morală în numele
binelui public.
Se ridică două ipoteze. Una este aceea conform căreia există o justificare
democratică pentru mâinile murdare. Aceasta este noțiunea prin care anumite rele ar
putea fi justificate în cazul în care acestea sunt realizate în numele poporului. O astfel
de concepție invocă, de obicei, importanța bunăstarii poporului ca o justificare pentru
acțiunile rele, dar, în același timp, pretinde că protejează oamenii de întreaga greutate
de responsabilitate morală pentru acele rele făcute în numele lor.
A doua ipoteză care ar trebui luată în considerare, este aceea că mâinile
murdare pot avea, în plus față de o justificare democratică, un factor democratic, de
asemenea.
Căci dacă ne-am întoarce la scrierile moderne și pre-moderne în care această
problemă a fost discutată în secolele înainte de etica modernă să își asume structura
sa actuală, constatăm că problema mâinilor murdare ar putea atinge o gamă mult mai
33
largă de cazuri decât de obicei. Concepția eroică a factorului moral ascunde faptul că,
într-o societate cu instituții de putere relativ deschise, cum ar fi statul democratic și
piața comercială, nimeni nu este cu adevărat izolat de la realizarea acelor rele
necesare care contribuie la binele comun.
Când scopurile publice dezirabile justifică mijloacele mincinoase? Când a
face rău este acceptabil pentru a produce un bine politic mai mare?
Problematica "mâinilor murdare" este o expresie grafică a acestei chestiuni.
Funcționarii publici isi murdaresc mâinile atunci când comit un act ,care, în general,
este considerat a fi rău, pentru a promova binele comun.
Aceasta este o dilemă în sensul în care a face rău pare să ducă la ceva bun.
Astfel, funcționarii publici trebuie să decidă dacă sunt dispuși să se angajeze în
fărădelegi de dragul unei fapte bune percepute ca atare.
Desigur, ca regulă generală, le este interzis să se angajeze în fărădelegi.
Astfel, problema mâinilor murdare este produsul unei tensiuni între
obligațiile profesionale percepute și obligațiile morale de lungă durată, care sunt
standardele din viața de zi cu zi.
În modernitate se vorbește despre necesitatea "mâinilor murdare" în politică,
ceea ce înseamnă că vocația pentru politică le cere practicienilor să încalce într-un
mod oarecum justificat, standarde morale importante.
Decizii care privesc comunități întregi de oameni, ale căror efecte se
răsfrâng și asupra altor indivizi decât cei care iau deciziile, nu pot fi privite ca fiind
lipsite de încărcătură morală.
Indicat ar fi, poate, să se susțină că politica implică un alt tip de morală-una
proprie- care se bazează pe efecte și rezultate, decât pe alți factori.
Din perspectiva lui Machiavelli, circumstanțele de ordin politic cer uneori
în mod rațional încălcarea regulilor morale tradiționale. Machiavelli scrie despre
conducători și despre modul în care aceștia trebuie să guverneze astfel încât pacea și
siguranța să fie menținute în statul lor, impunând o morală specifică politicii, "morala
celei de-a doua instanțe", care face apel la utilizarea acestor "mâini murdare" din
motive care au de-a face nu neapărat cu sfera politică, ci cu cea a condiției umane40.
40
„Trebuie aşadar, să fii vulpe pentru ca să recunoşti cursele, şi să fii leu, pentru ca să-i sperii pe lupi. Aceia care
procedează numai în felul leului nu se pricep deloc în arta guvernării. Astfel, un stăpânitor înţelept nu poate şi nici
nu trebuie să-şi ţină cuvântul atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui şi când motivele care l-au făcut să
promită un lucru au încetat de a mai exista. Iar dacă oamenii ar fii cu toţii buni, preceptul meu n-ar fi bun, dar
întrucât sunt răi şi nu-şi ţin cuvântul dat, nici tu nu trebuie să-l ţii faţă de ei.”, Niccolo Machiavelli, Principele, în
Măştile Puterii, trad. de Nina Façon, Institutul European, Iaşi, 1996, p. 100.
34
Natura umană este cea care generează utilizarea „mâinilor murdare” în

politică, pentru că politica impune un aspect al educării cetăţenilor, iar acest proces
este unul eminamente moral prin consecinţele pe care le generează. Fiintele umane,
în opinia lui Machiavelli, sunt nu numai lașe, dar, de asemenea, credule și în plus
sunt foarte supuse în fața necesităților de moment; prin urmare, cel care înșeală va
găsi întotdeauna pe cineva care se va lasa înșelat.
Machiavelli nu a privit acest aspect drept o problemă. El susținea că
regulile moralității din viața de zi cu zi nu ar trebui aplicate în acțiunile funcționarilor
publici, când ei nu fac altceva decât să acționeze în mod responsabil și profesional
pentru a perpetua binele comun.
Există un motiv pentru care urmărirea binelui comun are invariabilă nevoie
de cineva să producă rele sale, ceea ce înseamnă că concepția binelui comun în sine,
mai ales în republici, este una care implică o instabilitate fundamentală.
Politica, spune Machiavelli, prin însăși natura sa, implică cheltuieli la
câștigul altora, și din moment ce republicile sunt cea mai pură formă a politicii acest
lucru este cel mai pur în cazul adevărului republican. Natura republicii, Machiavelli
susține în Discursurile, este să caute ''să toropească și să slăbească toate celelalte
organisme, astfel încât să-și întărească propriul corp.''41
Deoarece problema mâinilor murdare din perspectiva lui Machiavelli este
condusă de eșecurile morale ale poporului și clădită în bunăstarea poporului, el este
capabil să sugereze că totul este, în principiu, permis principelui pe motive de
necesitate. Permisiunea morală a principelui în urmărirea bunăstării supușilor săi,
transcende limite pe care oamenii le-ar vedea imposibil de depășit.
Machiavelli oferă (parțial) un diagnostic democratic a problemei mâinilor
murdare în Renaștere, soluția lui fiind una, în chintesență, aristocratică. Unii aleși cu
virtutea politică necesară pășesc în a face ceea ce trebuie făcut, jucându-și sufletele
în acest proces, dar, de asemenea, calificându-se pentru o mai mare glorie pe un plan
mai înalt al virtuții. Această soluție aristocratică este marea contribuție a lui
Machiavelli la dezvoltarea gândirii cu privire la acest complex de probleme, atât de
mult încât, în ziua de astăzi problematica mâinilor murdare este adesea definită, din
reflex, în termenii lui Machiavelli.42
41
Niccolo Machiavlli, Discurs asupra primelor zece cărţi ale lui Titus Livius, p. 133.
42
John M. Parrish, Paradoxes of Political Ethics, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2007, p. 125.
35
Nu încape îndoială că forma cea mai comună a "mâinilor murdare" în

administrația publică este minciuna.
Minciunea poate avea varii forme: fals cu bună știință, exagerări, omisiuni,
înșelăciune, duplicitate și așa mai departe.
Este discutabil faptul că de când cunoașterea este piatra de temelie a
democrației, un public informat constituie o condiție pentru un guvern democratic.
Cetățenii au dreptul de a știi adevărul despre problemele publice, în felul
acesta ei să poată lua decizii inteligente ca electori. Când oficialii decid să-și
murdărească mâinile, atunci ei limitează dreptul publicului de a fi informat.
Nevoia inerentă pentru democrație se bazează pe obligația oficialilor de a
spune adevărul.
Machiavelli scrie pentru și despre conducători și consilierii lor, abordarea sa
fiind preponderent politică; el scriind cum că nevoia “mâinilor murdare” este mai
degrabă o parte a condiției umane și nu a sferei politicului.
Există multe controverse legate de interpretarea ideilor lui Machiavelli.
Pledoaria lui cu privire la “imoralitatea necesară” este destul de serioasă, mai
degrabă decât ironică, deși implică încălcarea morale creștine.
Machiavelli contest imaginea adânc înrădăcinată și convingătoare a moralei.
Potrivit acestei imagini, se poate înțelege ce înseamnă a trăi o viață moralmente
corectă, iar o asemenea înțelegere oferă o îndrumare finală, valabilă asupra felului în
care trebuie acționat.
Acest aspect este pus sub semnul întrebării de către Machiavelli, el fiind de
părere că există rațiuni mai puternice care pot și ar trebui să prevaleze asupra
rațiunilor morale.43
Potrivit ideii clasice, virtuțile formează o unitate. Machiavelli pune la
îndoială această unitate, insistând pe faptul că nu este posibil ca un principe să
respecte toate virtuțile “deoarece condițiile noastre omenești nu o îngăduie”.44
De aceea, să faci ceea ce este bine în politică înseamnă uneori, de fapt,
cultivarea unui viciu uman.
Necesitatea de a manipula, de a minți, de a trăda, de a fura sau de a ucide
poate apărea ocazional în viața privată, dar este mult mai frecventă în politică.
43
Peter Singer, Tratat de Etică, trad. Vasile Boari, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 405.
44
Niccolo Machiavelli, Principele, în Măştile Puterii, trad. de Nina Façon, Institutul European, Iaşi, 1996, p.52.
36
Arena politică implică alegeri și consecințe mult mai importante decât cele
din viața privată. Actorii din viața politică sunt reprezentantivi și ,deci, se pretează
unei judecăți morale diferite.45
După cum susține Peter Singer, discuțiile contemporane tratează deciziile
luate cu "mâinile murdare" ca fiind parțial dictate de semnificația sau importanța
consecințelor pe care le implică.
Este adevărat că deciziile politice au efecte de amploare și implică interese
importante, dar la fel de adevărat este și faptul că semnificația deciziilor politice
poate fi ușor exagerată, iar oamenii politici sunt primii care recurg la acest lucru,
urmați apoi de mass-media.
Din perespectiva comportamentului politic, teza "mâinilor murdare" și a
naturii speciale a moralei politice trebuie să accepte faptul că mediile politice sunt
adesea corupte din punct de vedere moral. Concentrarea este depusă doar asupra
actului în sine al "mâinilor murdare", dar este ignorată capacitatea de schimbare a
circumstanțelor care au făcut ca acel act să aibă loc. Aceste circumstanțe au nevoie
de evaluare morală și critică, iar schimbările care ar succeda unei asemenea critici
pot elimina "necesitatea" acelor tipuri de acte de corupție.
Alternativele de tipul "mâinilor murdare" sunt generate de acceptarea
neutralității și invariația circumstanțelor.
Trebuie subliniat faptul că modurile prin care politica poate afecta aspectele
sensibile de ordin moral sunt variate și că unele nu pun probleme la fel de dramatice
precum cele invocate în paradigma machiavelică.
Este una să susții că politica ar putea cere crime morale, și cu totul altceva
să insiști că implică un stil de viață care nu permite anumite opțiuni morale
agreabile.46
Noi toți, dar mai ales aceia dintre noi trăiesc în sisteme în care puterea
politică este disponibilă, chiar și în mod limitat, au o responsabilitate pentru
rezultatele din viața politică și socială, precum și pentru mijloacele alese pentru a le
atinge. Ca urmare, sunt, mai frecvent decât ne dăm seama, forme democratice și
comerciale ale mâinilor murdare în viața publică. Cu toate acestea, instituțiile publice
45
Peter Singer, Tratat de Etică, trad. Vasile Boari, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 406.
46
Ibidem, p. 412.
37
moderne, statul și piața comercială, au tendința de a ascunde aceste relații de

responsabilitate.
Caracterul evaziv al instituțiilor moderne de stat și de piață cu privire la
responsabilitatea democratică care mai mult decât orice alt factor creează dilemele
chinuitoare ale factorilor individuali pe care îi asociem cu problema mainilor
murdare.
Poate că astfel de dileme sunt la limită inevitabile. Dar ele sunt agravate de
instituții ale căror tendință este de a crea un sentiment iluzoriu, că cei care
beneficiază de procesele care creează utilități publice pot scăpa de implicare în
acțiunile care constituie mijloacele necesare pentru a obține aceleași utilități.
Deci, este vital să se aprecieze că realitatea mainile murdare din viața
publică nu trebuie să ne împiedice de la a insista pe responsabilitatea morală, în
special la nivel democratic. Pentru că până în momentul în care acțiunea democratică
și economică a publicului este exercitată în mod colectiv și în clar, rămâne
responsabilitatea noastră de a pune în discuție varietatea de scuze morale oferite de
comportamentul lor public, aici fiind vorba atât de oameni de stat cât și de cetățeni,
precum și pentru a-i obliga, pe cât posibil, să se susțină singuri și să răspundă pentru
ei înșiși.47
47
John M. Parrish, Paradoxes of Political Ethics, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2007, p.269.
38
4. Studiu de caz
Criza Rachetelor din Cuba
4.1. Istoric
În ianuarie 1959, dictatorul cubanez Fulgencio Batista, care se bucura de

sprijinul americanilor, a fost răsturnat de la putere de armata de gherilă a lui Fideo
Castro. Inițial, administrația Eisenhower a privit cu ochi buni revoluția cubaneză,
căci Batista ajunsese să fie un aliat care strica imaginea Americii, iar un guvern
democratic la Havana, care urmărea inițierae reformelor sociale necesare, avea să fie,
în viziunea Washingtonului, un aliat mult mai stabil și de încredere. S-a dovedit însă
că liderii de la Casa Albă au fost prea naivi în ceea ce-l privea pe Castro.
America beneficia la acel moment de o bază navală la Guantanamo și mulți
investitori americani aveau interese în Cuba datorită forței de muncă ieftine. Practic,
o mare parte din industria și agricultura insulei era în proprietatea americanilor. De
aceea, cei de la Washington nu au ezistat să intervină în politica internă a Cubei
pentru a-și apăra interesele. Problema era că Fidel Castro nu avea cum să abordeze
problemele fundamentale ale cubanezilor – sărăcie, rată mică de alfabetizare și un
sistem de sănătate la pământ – fără a afecta interesele Statelor Unite. În plus, în
viziunea lui Castro și a multor cubanezi, dominația americană era una din cauzele
principale ale problemelor Cubei, și ea trebuia înlăturată.
Eisenhower a dat ordin CIA-ul să-l dea jos de la putere pe Castro, iar
agenția a organizat diverse acțiuni în Cuba ce aveau ca scop destabilizarea regimului.
Au existat și mai multe tentative de asasinare a liderului cubanez, iar Cubei i-au fost
impuse sancțiuni economice, fapt ce a afectat enorm exporturile țării. Însă Castro nu
s-a lăsat intimidat de aceste ostilități, ba din contră: a devenit mai sigur pe sine și s-a
transformat într-un și mai fervent adversar al SUA. Iar în logica Războiului Rece, el
devenea astfel un potențial aliat al sovieticilor. Dezvoltarea relațiilor dintre regimul
lui Castro și Uniunea Sovietică au făcut ca americanii să perceapă Cuba ca o
39
amenințare crescândă la adresa hegemoniei americane în emisfera vestică, o

amenințare ce nu mai putea fi tolerată.48
Anii 1953-1956 sunt marcați de un relativ "dezgheț" al relațiilor
internaționale, cu toate că se poate vorbi mai degrabă despre o coexistență forțată
decât de o destindere dirijată. De partea sovietică, ascensiunea unei noi echipe
conducătoare, în curând dominată de personalitatea lui Hrușciov, coincide cu
adoptarea unei linii mai suple față de Occident.
Noul "numărul 1" sovietic își dezvoltă propria doctrină a "coexistentei
pașnice". Victoria socialismului rămâne, pe termen lung, obiectivul suprem, iar lupta
de clasă factorul motor al istoriei.
De partea americană, nu are loc o veritabilă ruptură cu perioadă precedentă.
Pierderea monopolului nuclear, apoi experimentarea de către ruși a unor puternice
rachete balistice intercontinentale (lansarea primei rachete Sputnik în octombrie 1957
a produs un șoc extrem în Statele Unite) au, mai degrabă, drept efect, într-o primă
etapă, radicalizarea politicii Casei Albe (o politică de "containment" mai puternică,
adoptarea unor doctrine strategice). 49
Criza proiectilelor cubaneze a fost o confruntare între Uniunea Sovietică și
Statele Unite în legătură cu proiectilele nucleare sovietice din Cuba. Criza a început
la 14 octombrie 1962 și a durat 38 de zile până la 20 noiembrie 1962. Această criză a
fost privită ca fiind momentul când Războiul Rece a fost foarte aproape să devină
război nuclear și să se transforme în Al Treilea Război Mondial.
Pe 14 octombrie 1962, personalul tehnic al spionajului american a
descoperit că sovieticii construiau baze de lansat proiectile de rază mijlocie în Cuba.
În ziua următoare, președintele Kennedy a convocat o întrunire de urgență cu
consilierii săi experimentați din domeniile militar, politic și diplomatic pentru a
discuta aceste gesturi amenințătoare. Acest grup a devenit cunoscut sub numele de
ExComm, prescurtarea de la Comitetul Executiv.
După respingerea propunerii unui atac aerian pentru a extermina bazele
proiectilelor, ExComm s-a decis pentru o carantină năvală și s-a cerut ca respectivele
baze să fie dezmembrate și proiectilele să fie îndepărtate. În noaptea zilei de 22
octombrie, Kennedy a anunțat decizia sa pe postul național de televiziune. În timpul
48
Andreea Lupșor, “Criza Rachetelor din Cuba”, disponibil online la
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/criza-rachetelor-cuba, accesat în 2.06.2014.
49
Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX- 1945-1973 Lumea între război și pace, traducere Marius Ioan,
Editura ALL, București, 1998, pp. 231-232.
40
următoarelor 6 zile, criza a crescut până la punctul în care era gata să izbucnească un
război nuclear între cele două super-puteri.
La 23 octombrie a început carantina Cubei, dar Kennedy a decis să dea mai
mult timp de gândire conducătorului sovietic, Nikita Hrușciov, în ceea ce privea
acțiunile SUA, împingând linia limitrofă a carantinei înapoi cu 500 de mile. Până în
ziua de 24 octombrie, vasele sovietice pe ruta spre Cuba, capabile de a transporta
încărcături militare, au părut a-și încetini sau modifica cursul, sau chiar s-au întors de
unde au venit, atunci când s-au apropiat de linia de carantină (blocada navală), cu
unica excepție a unui vas - petrolierul numit Bucharest. La cererea a peste 40 de țări
necombatante, Secretarul-General al ONU, generalul U.Thant a trimis apeluri private
lui Kennedy și omologului său rus, Nikita Hrușciov, insistând ca guvernele lor să se
abțină de la orice acțiune care ar putea agrava situația și care ar putea aduce riscul
unui război.
Pentru a detensiona criza tot mai adâncă, Kennedy și sfătuitorii săi au fost
de acord să dezarmeze în secret bazele de rachete din Turcia, dar doar la o dată
ulterioară, pentru a preîntâmpina protestele Turciei, un membru-cheie al NATO.
În cazul în care criza rachetelor cubaneze a fost cel mai periculos pasaj al
Războiului Rece, momentul cel mai periculos din criza rachetelor cubaneze îl găsim
în seara zilei de sâmbătă 27 octombrie 1962, atunci când rezolvarea crizei de război
sau de pace, părea să stea în echilibru. Datorită faptului că navele sovietice nu au
încercat să rupă blocada impusă de navele americane din Cuba, bazele sovietice de
rachete nucleare au rămas pe insulă și au fost puse rapid in stare operatională ceea ce
a condus la o presiune asupra presedintelui Kennedy de a comanda un atac aerian sau
o invazie în Cuba din cauza doborârii unui avion american de spionaj, în Cuba.
Această situtație critică dintre cele două superputeri, la care s-a ajuns a dat
posibilitatea ca cei doi conducatori Kennedy si Hrușciov să mediteze asupra unui
acord de pace. În acest sens, au avut loc mai multe discuții și negocieri la diferite
nivele, care s-au finalizat, la început cu o întelegere tacită, iar apoi cu semnarea unui
acord între cele două mari superputeri.
La 28 octombrie, Hrușciov a anunțat intenția guvernului său de a demonta
și îndepărta toate armele ofensive sovietice din Cuba. Transmițând mesajul acesta
publicului prin Radio Moscova, URSS-ul își confirmă dorința de a continua pe linia
soluției propuse de americani cu o zi înainte. În acea după-amiază, tehnicienii
sovietici au început să demonteze bazele de proiectile, iar lumea nu mai era în pragul
41
războiului nuclear. Criza proiectilelor cubaneze era încheiată. În noiembrie, Kennedy

a retras blocada năvală și, până la sfârșitul anului, toate rachetele ofensive fuseseră
retrase din Cuba. Curând după acestea, SUA și-a retras, în tăcere, proiectilele din
Turcia.
Criză Rachetelor Cubaneze a părut în acele timpuri o victorie clară a SUA,
dar Cuba a ieșit din această criză cu un sentiment mult mai pronunțat de siguranță.
O succesiune de administrații americane au onorat promisiunea lui Kennedy de a nu
invada Cuba și națiunea comunistă insulară, situată doar la 80 de mile de Florida, a
rămas ca un ghimpe în coastă politicii externe americane. Jocul dus de Hrușciov în
această criză a fost unul de intimidare, dar foarte riscant, pe muchie de cuțit,
deoarece URSS se afla într-un dezavantaj strategic enorm, înconjurată de baze cu
arme nucleare americane.
La acea vreme exista un dezechilibru imens între SUA și URSS la capitolul
armelor strategice intercontinentale. Singurul as în mâneca lui Hrușciov, la
amenințarea americană cu represalii nucleare complete, era situația periculoasă a
Europei de Vest (în special RFG și Berlin) de a fi luate ostatice, având în vedere că
pe continentul european, URSS deținea, mai ales la capitolul armelor convenționale,
un avantaj considerabil. Ceea ce a urmărit Hrușciov prin plasarea acestor rachete a
fost obținerea unui instrument de presiune pentru a obține concesii din partea SUA
(de exemplu, în cazul problemei încinse a Berlinului). Niciodată, însă, nu a
intenționat cu adevărat să înceapă un război nuclear cu SUA.50
4.2. Administrația Kennedy în contextul Crizei
Administrația Kennedy dorea sa întemeieze o nouă Comunitate Atlantică cu

misiunea de a stabili fundamentele unei noi ordini internaționale. Președintele
Statelor Unite nu era de acord cu aplicarea doctrinei militare a ripostei masive.
Soluția va veni prin dezvoltarea armelor convenționale. America s-ar fi dovedit
vulnerabilă în fața unui eventual atac atomic din partea Uniunii Sovietice, ceea ce a
determinat administrția Kennedy să lanseze “strategia răspunsului flexibil”51, prin
50
***, “Criza Rachetelor din Cuba”, disponibil la http://www.scrigroup.com/istorie-politica/istorie/CRIZA-
RACHETELOR-DIN-CUBA-SI-I94158.php, accesat în 3.06.2014.
51
Henry Kissinger, Diplomația, Editura ALL, București, 1998, p. 549.
42
care SUA decidea, în măsura în care adversarul coopera, “cum și cu ce arme să fie
purtat un război și în ce condiții să fie încheiat”52.
Castro sperase că un nou președinte avea să fie mai puțin ostil regimului
său, dar s-a înșelat amarnic. În primul rând, Kennedy și-a construit campania pentru
alegeri acuzându-i pe republicani că nu sunt suficienți de duri față de comuniști,
insistând că problema Cubei poate pune în pericol întreaga emisferă vestică. Apoi,
investitorii americani au avut grijă ca președintele Kennedy să nu uite această
retorică odată ajuns în Biroul Oval. Aceștia se temeau că programul lui Castro poate
deveni baza unui val de naționalizări a companiilor americane în întreaga Americă
Latină.
Mai mult decât atât, pare-se că președintele Kennedy se simțea ca și cum ar
fi fost jignit de Castro, care sfidase puterea Americii și nu se lăsase intimidat.
Supraviețuirea lui Castro era ca un fel de afront personal adus mândriei americane.
În 1962, circa 80 de rachete au fost trimise în Cuba. Evident, totul trebuia să
se desfășoare în cel mai strict secret până când rachetele deveneau operaționale, iar
apoi SUA avea să fie confruntată cu faptul împlinit. Dar a fost un proiect prea vast și
complex pentru a putea fi păstrat secret. În august 1962 au ieșit la iveală primele
zvonuri privind existența rachetelor sovietice din Cuba, pornind de la informații
primite de la emigranți sau informatori CIA. După ce informațiile au ajuns în presă,
diplomații sovietici – care nu fuseseră puși la curent cu operațiunile – au negat toată
povestea. Astfel se poate explica șocul acestora atunci când au fost confruntați cu
imaginile aeriene surprinse pe data de 14 octombrie 1962.
Kennedy la rândul său a fost cu totul uimit; în opinia sa, comportamentul lui
Hrușciov era extrem de provocator și foarte greu de explicat. Hrușciov, care s-a
dovedit a fi destul de naiv în privința reacțiilor pe care le aștepta din partea
americanilor, nu și-a dat seama că povestea va fi interpretată, din viziuna SUA, ca o
gravă lovitură la adresa prestigiului național. Chiar dacă cele câteva zeci de rachete
nu alterau în niciun fel balanța forțelor în favoarea Cubei, dacă americanii ar fi
acceptat ca rachetele să rămână pe teritoriul Cubei, s-ar fi creat imaginea unei
Americi slabe.53
Inițial, Kennedy a cochetat cu ideea unei lovituri în forță: atacuri aeriene și
invazia insulei. Alternativa la ideea inițială a fost blocada navală sau, după cum
52
Ibidem, p. 554.
53
Andreea Lupșor, “Criza Rachetelor din Cuba”, disponibil online la
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/criza-rachetelor-cuba, accesat în 2.06.2014.
43
prefera Kennedy să o numească, „carantina”. Abia după ce blocada a fost pregătită,

guvernul a acceptat ca subiectul să fie făcut public. Societatea americană, dar și
opinia publică internațională au fost șocate. Mulți au început să se gândească la
izbucnirea celui de-al treilea război mondial care ar fi fost, în mod inevitabil, unul
nuclear.
Pe 23 octombrie, 27 de nave sovietice se îndreptau spre Cuba și, implicit,
spre linia blocadei impusă de americani. Kennedy trebuia să se gândească în acel
moment ce măsuri va lua dacă sovieticii ignorau avertismentele americanilor și
depășeau linia. Din fericire însă, președintele american a primit în aceeași zi veștile
potrivit cărora primele nave sovietice au oprit înaintarea.
Criza nu s-a terminat în acel moment (deși punctul critic trecuse). Rachetele
rămâneau în Cuba, iar Kennedy era decis că nu va accepta acest fapt.
Deși inițial Kennedy și Hrușciov au fost, la început, agresivi și mult prea
încrezători în forțele proprii, odată ce și-au dat seama de situația extrem de dificilă în
care au ajuns, cei doi lideri s-au arătat gata să caute, în mod responsabil, o soluție
pașnică. În plus, criza rachetelor a dovedit că lipsa de comunicare directă dintre Casa
Albă și Kremlin poate avea consecințe fatale, astfel că a fost întemeiată așa-zisa „ red
line”, linia telefonică directă dintre cele două centre de putere.
În noiembrie, Kennedy a retras blocada navală și, până la sfârșitul anului,
toate rachetele ofensive fuseseră retrase din Cuba.
Criza rachetelor din Cuba a fost de fapt benefică lui Kennedy din punct de
vedere al imaginii sale în Occident. Pe de altă parte, în opinia colegilor săi de la
Kremlin, Hrușciov suferise o înfrângere umilitoare. Acest fapt avea să-i fie reproșat,
iar în octombrie 1964, el avea să-și piardă poziția de lider al URSS.54
Președintele Kennedy și membri ExComm au reușit să creeze o politică
externă de succes în timpul Crizei, datorită abilității lor de a "croi" instrumente de
putere (IOP) pertinente și de a le implementa pentru a obține nivelul dorit de
stabilitate între SUA și URSS.
Din data de 16 până pe 28 octombrie 1962, președintele John F. Kennedy și
un grup restrâns de consilieri (cunoscuți ca și Comitetul Executiv al Consiliului de
Securitate Națională) au fost puși în fața unei serioase încercări. 55
54
Idem, disponibil online la http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/criza-rachetelor-cuba.
55
Major Sean S. Charney, The Cuban Missile Crisis of 1962: A Case Study of the Tailored Use of Instruments of
National Power, Quantico, aprilie, 2008.
44
Era necesar să decidă cum ar trebui țara cea mai puternică din lume să
folosească instrumentele statalității pentru a oferi protecție cetățenilor săi în fața
amenințării sovietice, fără a declanșa evenimente care ar fi putut distruge Statele
Unite sau interesele naționale.
Kennedy și ExComm, inițial pesimiști, au dat dovadă de creativitate și
determinare în timp ce aveau de-a face cu înșelătoria, minciunile și politicile
schimbătoare ale Uniunii Sovietice.
Kennedy a avut la dispoziție IOP-urile celei mai puternice națiuni. În
timpul deciziilor a devenit vizibil că instrumentele puterii militare și economiei
puternice de care Statele Unite dispuneau nu vor fi decisive în acest conflict.
Cu toate acestea, influența celor două instrumente a fost semnificativă, fiind,
totuși, considerate de Kennedy cele mai puțin dorite în acel context.
El a susținut că instrumentul diplomației a fost cel mai influent, până și în
cele mai tensionate momente ale conflictului.
Președintele Kennedy a reușit să obțină o victorie în materie de politică
externă în timpul crizei rachetelor cubaneze în urma înțelegerii fine a principiului
IOP-urilor adaptate și a agerimii demonstrate în timp ce le aplica în timpul
dezbaterilor. A identificat și profitat de instrumentele de putere influente, folosindu-
le atât împotriva Uniunii Sovietice cât și a Cubei.
4.3. Politica externă și Instrumentele Puterii
Politica externă urmărește să asigure supraviețuirea, securitatea, și

prosperitatea națiunii și a cetățenilor săi.
Arhitecții de politică externă au responsabilitatea de a construi o rețea
complexă de strategii și programe pentru a obține cele mai bune rezultate și de a face
sa avanseze interesele lor naționale. În timpul unei confruntări, politica externă,
împreună cu modul în care o națiune folosește instrumentele sale de putere (IOP)
pentru a determina o soluție, are implicații globale.56
IOP-urile sunt definite în doctrina comună a Statelor Unite ale Americii ca
"Toate mijloacele disponibile pentru guvern în urmărirea sa a obiectivelor naționale.”
Ele sunt exprimate ca acțiuni diplomatice, economice, de informații și
politicile militare.
56
Major Sean S. Charney, op. cit., p. 1.
45
Fiecare IOP oferă un anumit avantaj, care este util în timpul executării
politicii externe. Un proces continuu de observare, evaluare, și personalizare trebuie
să fie utilizate pentru a asigura că politica actuală obține finalul dorit.
Primul IOP, diplomația, este definită ca "modul stabilit de influențare a
deciziilor și a comportamentul guvernelor străine și persoanelor prin dialog,
negociere, precum și alte măsuri pe termen scurt de război sau violență. Scopul
diplomației este de a consolida statul, națiunea.
Diplomația poate fi utilizată de către numeroși reprezentanți care acționează
în numele conducerii națiunilor.
Există numeroase moduri în care IOP militară pot fi folosite pentru a atinge
obiectivele politicii externe.
Agresiunea directă, construcții de trupe și implementările de forță sunt
mijloace folosite în mod obișnuit. Acestea pot fi utilizate independent sau în
combinație cu altele pentru a obține rezultatul dorit. În plus, acestea ar putea fi
realizate în secret sau deschis.
Diferite tipuri de comunicare, incluzând ziare, mesaje diplomatice și
propagandă, sunt un mijloc principal de folosire a IOP-ului informațional.
Un echilibru trebuie să fie decis între alegerea de cuvinte, modul de
difuzare, calendarul eliberării și publicul țintă. In plus, acestea trebuie să fie
verificate din perspectiva fiecărui destinatar pentru a se asigura că interpretarea
corectă a mesajului este atinsă.
4.4. Decizia critică
La începutul lunii martie, 1962, Ministerului Sovietic al Apararii și KGB-ul

au efectuat o analiză detaliată a politicii lor cu privire la Cuba pentru a evalua
stabilitatea regimului Castro și amenințarea SUA în privința comunismului în
America Latină. Premierul sovietic Nikita Hrușciov a concluzionat că Cuba prezintă
semne de necaz , acest lucru făcându-l să se întrebe ce formă a comunismului ar
adopta Castro.
Într-un efort de a consolida legăturile lui Castro cu Moscova, premierul
Hrușciov a făcut alegerea de a plasa rachetele balistice intercontinentale (RBCI) în
Cuba, la doar nouăzeci mile distanță de continentul american. Această decizie a
confirmat sprijinul sovietic pentru Cuba și demonstrează dorința lui Hrușciov de a
46
provoca Statele Unite și pe președintele Kennedy. Intenția lui a fost de a speria SUA
și de a "le dea înapoi o parte din propriul lor medicament"prin represalii pentru
plasarea de rachete în Europa. Cuba a fost, astfel, pe punctul să devină locul de
desfășurare a uneia dintre cele mai critice confruntări de politică externă din istoria
modernă.57
Timp de treisprezece de zile în ultimele săptămâni din octombrie 1962,
viitorul omenirii a stat în mâinile președintelui Kennedy și ExComm-ului.
Întâlnindu-se în secret, ei au calculat capacitățile, punctele forte și punctele slabe ale
instrumentelor de putere disponibile și au elaborat un plan prin care să le angajeze.
Președintele Kennedy și Comitetul Executiv au fost capabili de a atinge succesul în
politica externă în timpul crizei rachetelor cubaneze datorită capacității lor de a
adapta IOP-uri pertinente și de a le pune în aplicare pentru a ajunge la un nivel dorit
de stabilitate între noi și Uniunea Sovietică.
4.5. Domeniul militar
Întrebuințarea forțelor militare a Statelor Unite în Caraibe nu a început cu

desfășurarea de rachete sovietice, ci mai degrabă ca o consecință a războiului
spaniol-american.
SUA a avut o prezență permanentă în Cuba de la război, ca urmare a
condițiilor negocierilor de pace. Luni înainte de descoperirea rachetelor, Kennedy a
declarat că forțele armate ale SUA nu vor interveni în problemele cubaneze, și că
orice conflict care ar avea loc ar fi strict între cubanezi.
Prima reuniune a Comitetul Executiv a fost la 16 octombrie, la doar câteva
ore după ce Kennedy a fost informat cu privire la locațiile rachetelor. Toți membrii
Comitetul Executiv au fost inițial convins că singurele opțiuni disponibile implicau o
acțiune militară ofensivă. Convingerile lor s-au bazat pe o credință fermă că Uniunea
Sovietică ar respecta și ar răspunde doar la folosirea forței și că nu vor iniția al treilea
război mondial prin reacțiile lor.
Comitetul Executiv a recomandat o varietate de opțiuni, de la lovituri
aeriene precise pe site-ul anti-rachetă până o serie completă de atacuri si invazii în
întreaga insulă. Când întâlnirea inițială a ajuns la final, grupul a fost de acord pentru
a merge mai departe cu o formă de represalii militare. Secretarul Apărării, Robert
57
Major Sean S. Charney, op. cit., p.5.
47
McNamara și Șefii Statului Major au început procesul de alertare a trupelor și de

instruire prealabilă a armatei pentru acțiuni viitoare.
Mai târziu, în aceeași zi, a doua întâlnire ExComm a avut loc și s-a decis că
rachetele nu vor fi operaționale pentru câteva zile. Aceasta a oferit Comitetului timp
suplimentar, înainte de a acționa. Deliberările ulterioare au potolit membrii insistenți
cunoscuți sub numele de "vulturi" și au facilitat crearea de alternative suplimentare.
“Vulturii” au fost acei membri ai Comitetul Executiv care au dorit un răspuns militar
rapid și au dispus de o răbdare limitată în privința altor mijloace de a determina o
rezoluție. Opțiuni suplimentare au inclus o blocadă navală a insulei, mișcări de trupe
pentru a suplimenta forțele staționate în sud-est, întărirea garnizoanei de la
Guantanamo și creșterea sprijinului sub -acoperire a gherilelor din SUA.58
Până la mijlocul zilei de 18 octombrie, Robert Kennedy a fost ferm în
privința oricărui plan care implica atacuri pe furiș, susținând că aceastea ar fi în
contradicție cu politica SUA și ar crea o percepție de înșelăciune, similar cu
sentimentul SUA față de japonezi, după atacul de la Pearl Harbor.
Kennedy a decis sa aplice orice opțiune care este pe deplin în asentimentul
Comitetul Executiv. După deliberări, s-a decis că o carantină a Cubei sa fie executată
de către forțele militare, oferindu-se un răspuns adecvat, precum și obținerea de timp
suplimentar pentru a monitoriza acțiunile sovietice. Conceptul de blocadă a continuat
să câștige sprijin în rândul membrilor Comitetul Executiv. Blocada a fost considerată
o acțiune suficient de puternică pentru a încuraja o reacție de război din partea
Uniunii Sovietice.
Deși Kennedy a stabilit că un răspuns militar agresiv nu ar beneficia
situației, a recunoscut importanța pe care a avut-o vis-à-vis de criză. El a avut în
permanență planul ExComm pentru un răspuns militar dacă criza sa-r fi dezvoltat,
păstrând speranța de a nu-l folosi.
Kennedy a respectat instrumentul puterii militare și a înțeles modul
restrictiv cu care trebuie să fie aplicat. Puterea extrem de devastatoare deținută de
armata americană trebuie să fie distribuită cu discreție și umilință. Kennedy a arătat
personal atât discreție cât și umilință pe parcursul deliberărilor din timpul crizei.
58
48
4.6. Domeniul diplomatic
Administrația Kennedy a fost conștientă de necesitatea de a stabili

legitimitatea cu comunitatea internaționala și în special cu aliații săi, în confruntarea
cu problema rachetelor. Și-au dat seama că fără suportul politic și sprijinul opiniei
publice mondiale și a aliaților lor, acțiunile lor planificate ar putea fi privite ca
nejustificate.
Kennedy a decis să utilizeze un sistem echilibrat de diplomație pentru a
aduce criza la un final pașnic. În plus față de eforturile depuse de diferite
departamente, a inițiat diplomația la un nivel de lider-la-lider prin trimiterea de
scrisori personale lui Hrușciov. Aceste scrisori deschid un dialog între lideri în care
ambele părți își exprimau speranța sinceră de a evita consecințele catastrofale, în
cazul în care situația din Cuba nu ar fi fost rezolvată pe cale diplomatică.59
Kennedy a continuat să sublinieze necesitatea de control și prudență prin
numeroasele sale comunicate cu liderul sovietic. Kennedy a folosit acest mijloc de
diplomație într-un efort de a face apel la emoțiile lui Hrușciov și la temerile comune
în fața entității situației.
Utilizarea lui Kennedy a diplomației terței părți s-a dovedit de succes în
momentul în care sovieticii și americanii au determinat candidații adecvați pentru a
efectua acest stil de negocieri. SUA au angajat membrii ai ONU, membrii
semnificativi ai presei și personalul notabil al ambasadei de a se angaja în
deliberările în timpul crizei. Aceste metode de deliberare au permis discutarea mai
multor opțiuni, care nu au putut fi dezbătute în mod deschis ca urmare a opiniei
publice. Kennedy a fost convins că un mijloc pașnice ar putea pune capăt crizei.
4.7. O altă abordare a Crizei
Vulnerabilitatea SUA în fața rachetelor sovietice nu a fost un lucru nou.

Având în vedere că SUA a trait deja sub amenințarea cu rachete având sediul în
Rusia, o capacitatea sovieticilor de a lovi din Cuba a făcut o prea mică diferență.
Pericolul real a rezultat din posibilitatea unei reacții exagerate din partea SUA.
Statele Unite ar fi trebuit să anunțe acțiunea sovieticilor într-un mod calm,
59
49
descuranjând astfel orice finalitate cu scop politic ar fi sperat Hrușciov să

dobândească prin acele rachete.
Acest argument eșuează pe două capete de acuzare.60 În primul rând, acesta
subestimează în mod grosolan importanța militară a mutării sovietice. Nu doar că
Uniunea Sovietică ar fi avut capacitatea de a-si dubla numărul de rachete, dar
sistemul de avertizare timpurie din SUA ar fi fost păcălit. Uniunea Sovietică ar avea
posibilitatea de a inversa echilibrul strategic prin instalații noi, și într-adevăr, pe
termen lung, de a investi în rachete mai ieftin, cu rază de acțiune mai scurtă, mai
degrabă decât în mai multe rachete cu rază lungă de acțiune și mult mai scumpe. În al
doilea rând, importanța politică a acestei mișcări a fost de necontestat. Acțiunea
Uniunii Sovietice a contestat cea mai solemnă avertizare a președintelui american. În
cazul în care SUA nu ar fi răspuns, nici un angajament american ar fi fost credibil.
În cee ce privește presiunile diplomatice, mai multe forme au fost
considerate: un apel către ONU sau OSA pentru o echipă de inspecție, o abordare
secretă a lui Hrușciov, cât și o abordare directă a lui Hrușciov, fiind probabilă și o
reuniune. Statele Unite vor cere ca rachetele să fie eliminate, dar la soluționarea
definitivă ar putea include neutralizarea Cubei, retragerea SUA de la baza
Guantanamo și retragerea rachetelor americane Jupiter din Turcia sau Italia.
Fiecare formă de abordării diplomatice a avut propriile sale dezavantaje.
Acuzarea Uniunii Sovietice în fața Consiliului de Securitate al ONU ar fi
avut puține șanse de reușită având în vedere că ruși ar fi putut exercita dreptul de
veto la orice acțiune propusă. În timp ce diplomații au s-ar fi contrazis, rachetele ar fi
devenit operaționale. Pentru a trimite un emisar secret lui Hrușciov cerând ca
rachetele să fie retrase ar fi reprezentat o alternativă de neconceput.
O abordare secretă către Castro în contextul crizei ar fi oferit o oportunitate
de a separa Cuba și comunismul sovietic, oferindu-i liderului cubanez alternativele
de "a diviza sau cădea." Dar trupele sovietice au transportat, construit, păzit și
controlat rachetele. Eliminarea lor ar fi depins, prin urmare, de o decizie sovietică.
Statele Unite ar fi putut profita de această ocazie nu numai pentru a elimina
rachetele, dar, de asemenea, să scape de Castro. Un exercițiu de marina a fost mult
timp programat, în care pușcașii marini, feriboturi din Florida în nave aparținând
60
Graham T. Allison, Conceptual Models and the Cuban Missile Crisis- The American Political Science Review,
Volumul 63, Numărul 3, Septembrie, 1969, Harvard University, p.696.
50
Marinei, ar fi eliberat insula imaginară numită Vieques. De ce nu, pur și simplu, să fi

schimbat punctul de debarcare?
Pregătirile au fost făcute pentru o invazie, dar în ultimă instanță.
Acțiuni militare indirecte, sub forma unei blocade au devenit mai atractive
pe măsură ce Comitetul Executiv a gândit alte alternative. Un embargo privind
transferurile militare în Cuba impuse de o blocadă navală nu au fost fără defecte.
În al doilea rând, consecințele posibile ale blocadei semăna cu neajunsurile
care au descalificat atacul aerian. În cazul în care navele sovietice nu s-ar fi oprit,
Statele Unite ale Americii ar fi fost obligate să tragă primul foc, invitând la
represalii.
În al treilea rând, o blocadă ar nega libertatea tradițională a mărilor cerută
de mai mulți aliați și ar putea fi considerată drept ilegală și încălcând Carta ONU și
dreptul internațional, cu excepția cazului în Statele Unite ale Americii ar putea obține
un vot de două treimi în O.S.A. O blocadă a oferit sovieticilor un spectru de tactici de
amânare, cu care să obțină timp pentru a finaliza instalarea de rachete.
În ciuda dificultăților enorme, blocada a avut avantaje comparative:
(1) A fost o cale de mijloc între inducție și atac, suficient de agresivă pentru
a comunica cu fermitate intențiile.
(2) A adus asupra lui Hrușciov sarcina de a alege cu privire la pasul
următor. El ar fi putut evita o ciocnire militară directă prin menținerea navele sale
departe.
(3) Nici o altă posibilă confruntare ar fi putut fi mai acceptabilă pentru
Statele Unite decât un angajament naval în Caraibe.
(4) Această mișcare a permis Statelor Unite să exploateze amenințarea de
măsuri non-nucleare ulterioare, în fiecare dintre acestea oferind SUA o superioritate
semnificativă.61
Particularități cu privire la avantaje și dezavantaje erau puternice. Explicația
asupra alegerii americane a blocadei se află într-un principiu mai general. În calitate
de președinte Kennedy a realizat elaborarea morală a crizei.
Criza rachetelor din Cuba a fost un intens exploatat studiu de caz asupra
descurajarii.
61
Ibidem, p. 698.
51
Timp de mulți ani, intelepciunea conventionala a arătat faptul că acesta a

fost un eșec în materie de descurajare și un succes în materie de constrângere.
Descurajare a eșuat deoarece Kennedy s-a aflat în imposibilitatea de împiedica
Uniunea Sovietică de la încercarea de a plasa rachete în Cuba. Descurajarea generală,
încearcă să impiedice o provocare prin suișuri militare, alianțe și retorici
amenințătoare. În Cuba, descurajarea generală a fost mai degrabă provocatoare, decât
de preventivă.
Președintele Kennedy a considerat toate aceste acțiuni și măsuri prudente,
de apărare împotriva amenințărilor sovietice. În loc să-l constrângă pe Hrușciov, l-au
convins să facă mai mult pentru a proteja Uniunea Sovietică și Cuba. Prin acțiunile
lor declarata defensive, liderii celor două superputeri făcut din temerile lor o
confruntare acută care a dus la auto-îndeplinire.
Descurajarea imediată încearcă să prevină o anumită provocare, în acest caz,
desfășurarea de arme ofensive în Cuba de către Uniunea Sovietică. Eșecul imediat al
descurajarii, pentru a preveni o desfășurare de rachete sovietice ilustrează o altă
problemă fundamentală de descurajare: incapacitatea sau lipsa de voință a liderilor
care se confruntă cu provocări serioase de politică internă și externă să se angajeze
într-o evaluare cuprinzătoare și deschisă a costurilor și beneficiilor așteptate ale unei
provocări. Hrușciov a făcut doar examinarea cea mai sumară a fezabilității
implementării în secret a rachetelor în Cuba, și s-a angajat la operațiune înainte de a
se consulta cu experți de informații și consilieri de politică externă care l-ar fi ajutat
să facă o analiză mai amplă asupra situației.
Comportamentul lui Hrușciov a avut puțin de-a face cu relația și așteptările
de comportament rațional care stau la baza teoriei și strategiei de descurajare.
Constrângerea a fost o parte din motivul pentru care Hrușciov a decis să
retragă rachetele. Singurul accent în literatura teoretică de specialiate asupra
subiectului descurajării și constrângerii - și lipsa dovezilor sovietice - tinde să
ascundă cele mai complexe din motivele politice de ce Hrușciov a decis să scoată
rachetele.62
62
Richard Ned Lebow, The Cuban Missile Crisis - Module prepared for CIAO, August, 2000.
52
Propuneri specifice.
1. Descurajare.
Probabilitatea unui atac nuclear este mai puțin sensibilă la echilibru și
dezechilibru, sau stabilitate și instabilitate decât este la o serie de factori de
organizare. Cu excepția cazului special în care Uniunea Sovietică dobândește o
capacitate credibilă pentru a distruge Statele Unite ale Americii, cu o lovitură
dezarmantă, superioritatea sau inferioritatea SUA afectează probabilitatea unui atac
nuclear mai puțin decât o face o serie de factori de organizare.63
În primul rând, în cazul în care are loc un atac nuclear, aceasta va rezulta din
activitatea de organizare: lansarea rachetelor va fi făcută de către membrii unui grup
de rachete. Sistemul de control al inamicului, de exemplu, mecanisme fizice și
proceduri standard care determină cine poate lansa rachete, este critică.
2. Problema și problemele.
"Soluții" la problemele strategice nu sunt derivate de analiști detașați
concentrându-se cu răceală pe problema. În schimb, termenele și evenimente ridică
probleme în jocuri, și cer deciziile actorilor angajați în contexte care influențează fața
pe care problema o poartă. Problemele actorilor sunt atât îngustate cât și întinse față
de problema strategică. Pentru fiecare actor nu se concentrează pe problema
strategică în totalitate, ci mai degrabă reflect la decizia pe care trebuie să se ia acum.
Dar fiecare decizie are consecințe importante nu numai pentru problema strategică,
dar și pe miza de organizare, de reputație, și personale a fiecărui actor.
3. Acțiunea ca Politică.
Deciziile guvernamentale sunt făcute și acțiunile guvernamentale apar nici
ca alegerea calculată de un grup unitar, nici ca un rezumat oficial de preferințe al
liderilor . Mai degrabă contextul puterii comune, dar hotărârile separate, cu privire la
alegeri importante, stabilește că politica este mecanismul de alegere. Mediul în care
jocul este jucat de reflectă o incertitudine exagerată cu privire la ceea ce trebuie
făcut, necesitatea de a face ceva, și consecințele importante de ceea ce se face.
Aceste caracteristici îi forțeze pe oamenii responsabili pentru a deveni actori active.
Structura puterii de joc a fost împărtășită de persoane cu diferite responsabilități-
63
Graham T. Allison, Conceptual Models and the Cuban Missile Crisis- The American Political Science Review,
Volumul 63, Numărul 3, Septembrie, 1969, Harvard University, p. 703.
53
validând sentimentele fiecarui actor drept “alții nu văd problema mea, și

alții trebuie să fie convinși să se uite la problema dintr-o perspectivă mai puțin
parohială”. 64
Pentru anumite scopuri, comportamentul guvernamental pot fi rezumat în
mod util ca acțiune aleasă de un factor de decizie unitar, rațional: controlată la nivel
central, complet informată și de valoare maximizată. Dar acestei simplificări nu
trebuie să i se permită să ascundă faptul că un "guvern" constă dintr-un conglomerat
de organizații, vag aliate și semi-feudale, fiecare cu o viață substanțială proprie.
Liderii guvernului stau în mod oficial, și într-o oarecare măsură, în partea de sus a
acestui conglomerat. Dar guvernele percep problemele prin intermediul senzorilor de
organizare. Guvernele definesc alternativele și estimează consecințele ca făcând
parte din procesul organizațional de informare.
Prin urmare, comportamentul guvernului poate fi înțeleas în conformitate cu
un al doilea model conceptual, mai puțin în calitate de alegeri deliberate ale liderilor
și mai mult ca ieșiri de organizațiile mari care funcționează în conformitate cu
modele standard de comportament. Pentru a fi receptive la un spectru larg de
probleme, guvernele constau în organizații mari, între care responsabilitatea
principală pentru anumite domenii este împărțită. Fiecare organizație se ocupă de un
set special de probleme și acțiuni în cvasi-independență cu privire la aceste
probleme. Dar câteva probleme importante intră exclusiv în domeniul unei singure
organizații. Astfel, comportamentul unui guvern relevant pentru orice problemă
importantă reflectă randamnetul a mai multe organizații, parțial coordonate de liderii
de guvern. Liderii guvernului poate perturba în mod substanțial, dar nu controla,
comportamentul acestor organizații.
Cuba a fost "călcâiul lui Ahile” politic în administrația Kennedy. Lunile
care au precedat criza au fost, de asemenea, luni înainte de alegerile pentru Congres,
și Senatul Republican și Comitetul de campanie al Congresului a anunțat că Cuba ar
fi problema dominantă a campaniei din 1962. 65
Președintele a decis să se confrunte cu conflictul în mod direct .
Administrația a încropit o campanie puternică de negare concepută pentru a
discredita cererile criticilor.
64
Ibidem, p. 710.
65
Ibidem, p. 712.
54
4.8. Elemente ale “mâinilor murdare” în contextul Crizei Rachetelor

din Cuba
În contextul Crizei rachetelor din Cuba putem distinge două momente în

care principiul mâinilor murdare a fost aplicat. O deosebită atenție trebuie acordată
momentului blocadei impuse de Kennedy și întâlnirilor și convorbirilor secrete dintre
Casa Albă si Kremlin.
1. Blocada sau "carantina" Cubei a fost considerată un răspuns adecvat
din partea administrației de la Casa Albă, astfel obținându-se timp suplimentar pentru
a monitoriza acțiunile sovietice. Chiar dacă rachetele nu alterau în niciun fel balanța
forțelor, dacă americanii ar fi acceptat ca rachetele să rămână pe teritoriul cubanez,
și-ar fi creat imaginea unei Americi slabe.
Așadar, răspunsul Statelor Unite la amplasarea rachetelor sovietice din
Cuba poate fi înțeles drept o simplă escaladare maximizatoare de valori.
Anatoli Dobrînin, ambasador sovietic la Washington, relatează în cartea
"In Confidence: Moscow's Ambasador to America's six Cold War Presidents", că
toată lumea urmărea apropierea convoiului de nave sovietice de linia de demarcație a
blocadei maritime declarate de Kennedy în jurul Cubei.
Nave de război ale marinei militare americane aveau ordin să oprească
orice navă care încerca să treacă de linia de demarcație.
Nava sovietică din capul convoiului care ar fi fost scufundată în caz că nu
oprea, era un tanc petrolier numit "Bucharest".
"Bucharest" a trecut linia blocadei fără ca distrugătoarele să deschidă focul.
Dobrînin a specificat că toate celelalte nave-cargo primiseră oridine secrete să
rămână în afara liniei de blocadă.
Nu felul de a gândi a lui Hrușciov a fost schimbat prin această blocadă, ci
amenințarea unei viitoare acțiuni, a ceea ce s-ar fi putut întâmplă l-a determinat pe
conducătorul sovietic să acționeze rapid, fiind nevoit să cedeze.
Consider amenințările cu deschiderea focului în timpul blocadei navale din
Cuba un bluf din partea administrației de la Casa Albă.
Dacă navele rusești ar fi depășit, totuși, linia de demarcație, am convingerea
că soluții s-ar fi găsit, altele decât represalii militare; ambele părți fiind conștiente de
55
riscurile care ar fi urmat: un eventual al III-lea război mondial, atacuri nucleare,

sacrificarea multor vieți etc. Președintele Kennedy a folosit constrângerea și, într-o
oarecare măsură, înșelăciunea, pentru a-l face pe Hrușciov să retragă rachetele.
2. Instaurarea unui tip aparte de conflict - războiul rece în relațiile
internaționale a avut consecințe asupra tuturor domeniilor inclusiv al comunicării
dintre state. Până la declanșarea confruntării Est-Vest deschiderea ostilităților dintre
state presupunea închiderea canalelor oficiale de comunicare, de data aceasta nu s-a
mai întâmplat așa.
Din această perspectivă comunicarea internațională indirectă, prin
discursuri politice ale șefilor de stat sau înalți funcționari cu răspundere în politica
externă, căpăta o importanță deosebită în relațiile dintre cele două blocuri politico-
militare. Se instituie, în fapt, un tip aparte de comunicare, denumită de unii
specialiști ai domeniului drept o “diplomatie a semafoarelor”66
Aceasta presupunea transmiterea unor simboluri și semnale care descifrate,
la timp, dădeau informația esntiala în legătură cu adevărata poziție pe care una sau
alta dintre superputeri o adoptau în legătură cu o criză politică sau militară.
Un caz special din istoria Războiului Rece în care arta semnalelor a condus
liderii superputerilor la o comunicare directă pentru a se evita o catastrofă nucleară, a
fost criză rachetelor instalate de sovietici în Cuba. Percepută că o acțiune de netolerat
pentru securitatea SUA, Administrația a reacționat foarte dur la adresa Moscovei
amenințînd cu represalii militare.
Canalele de comunicare neoficiale paralele cu discursul public și peste
comunicarea mass-media au fost cele care au stopat cursul periculos al
evenimentelor.67 Astfel au fost purtate negocieri secrete și neoficiale, pe de o parte,
între diplomatul sovietic Alexandru Fomin și ziaristul american John Scali care lucra
pentru Departamentul de stat, iar pe de alta între ambasadorul sovietic la
Washington, Anatoli Dobrinin și fratele președintelui american, Robert Kennedy.68
Într-o discuție pe care Dobrînin a avut-o cu R. Kennedy acesta afirma că
are mandat din partea lui Hrușciov să arate în mod clar care sunt interesele sovietice
66
Victor Duculescu, Ipostaze ale Diplomației, Editura Militară, București, 1986, p. 138.
67
Robert Krauss, Ezequiel Morsella, Communication and Conflict, in M. Deutsch, P. Coleman, eds., The
Handbook of Conflict Resolution: Theory and Practice , San Francisco: Jossey Bass, 2000, pp. 131-143.
68
Cuban Missile Crisis and Aftermath Foreign Relations Series Volume Summary, 1961-1963, Volume XI.
56
în această parte de lume și cum înțelege să le apere.69 Lucrurile nu numai că au

evoluat spre detensionarea situației internaționale, dar s-a luat hotărârea ca între cele
două capitale, Moscova și Washington, să existe o “legatura” directa ceea ce în
istorie a trecut drept “telefonul rosu”.
Criza rachetelor cubaneze a arătat că diplomația semafoarelor își consumase
resursele și a continua un astfel de tip de comunicare devenea periculos pentru însăși
existența ca actor al celor două superputeri. Tehnologia și mai ales creșterea rolului
arsenalului atomic în doctrina fiecărei din părțile adverse făceau ca orice eroare de
interpretare a intențiilor în ecuația ofensivă/defensivă să ducă la holocaust nuclear.
Apare nevoia unei comunicări directe și oportune dintre superputeri.
Așa s-a născut celebrul “fir rosu” ce lega cele două capital - Moscova și
Washington-ul. Acest tip de comunicare nu numai că a salvat Planeta de la distrugere
dar a condus și la detensionarea relațiilor internaționale.
Două lucruri au contribuit la rezolvarea paşnică a crizei rachetelor sovietice
din Cuba: linia de telex directă dintre Kremlin şi Casa Albă, dar mai ales întâlnirile
secrete ale lui Anatoli Dobrînin cu fratele preşedintelui Kennedy şi ministru al
justiţiei, Robert Kennedy. Aceste întâlniri secrete erau organizate între miezul nopţii
şi ora 3 dimineaţa pentru a se feri de presă şi ochii oamenilor, pe rând la biroul
ministrului justiţiei şi la ambasada sovietică din Washington.
A fost un troc prin care sovieticii au acceptat să-şi retragă rachetele lor din
Cuba în schimbul retragerii de către americani a rachetelor lor din Turcia. În plus,
Kennedy a promis lui Hruşciov că nici SUA, nici altă ţară din emisfera occidentală
nu va mai interveni în Cuba, sub nici o formă.
Nu se cunoaște dacă criza rachetelor din 1962 va rămâne exemplul primar
de o aproape distrugere nucleară asigurată reciproc în istoria celor doua puteri.
Acțiunile și deciziile care s-au intreprins în timpul crizei rachetelor au fost rezultatul
direct a patru ani de tensiuni diplomatice, schimb de informații, strategii militare si
problematici economice alimentate de ideologia Războiului Rece, de expansionism,
imperialism, mândrie, putere militară, și politică. Acești factori fundamentali ai
politicii internaționale pot crea un potențial mediu haotic și instabil, care va servi
drept incubator pentru conflicte viitoare.
69
Russian Documents on the Cuban Missile Crisis, in Cold War International History Project.
57
Viitorii lideri trebuie să înțeleagă procesul delicat de determinare a nivelului

dorit de stabilitate și proiectarea a strategiilor și programelor pentru a atinge stadiul
final.
De-a lungul acestui proces conceptul de adaptare a instrumentelor de putere
pentru a crea cantitatea corectă de influență, rămâne esențială. Punerea în aplicare a
acestui principiu, poate fi soluția care va evita un eșec de politică externă. SUA și o
țară, cum ar fi Coreea de Nord, Iran, Pakistan, sau un alt viitor stat de tip “mișel”
care are capital și potențialul de a-și procura o capacitate nucleară ofensivă ar putea
deveni probabil următorul participant la o viitoare "criză a rachetelor".
58
Concluzii
Atunci când vorbim despre fenomenul politic, tindem să îl asociem, dintr-un

motiv sau altul, cu lipsa moralității, a scrupulelor, a transparenței.
Dacă în secolul al XVI-lea, înainte ca Machiavelli să definească politica
drept o știință de sine stătătoare, aceasta depindea într-o măsură semnificativă de
clerici și de nobilii care își luau câteva ore din zi pentru a decide spre binele statului,
bazându-se pe morala tradițională, creștină. După acel moment de "desprindere",
politica modernă începe să prindă contur.
Activitatea lui Machiavelli e incontestabilă datorită obiectivității cu care a
tratat el realitatea sa, ignorând dogmele, obisnuințele bisericești sau etica morală, și
analizând statul ca un fenomen complex care necesită strictețe, ordine și tact pentru a
funcționa în favoarea cetățenilor săi. Opera sa, "Principele", poate fi considerată un
veritabil tratat de politologie , care indică anumite reguli și principii de organizare
politică și guvernare precum: necesitatea previziunii politice care să permită inițierea
măsurilor corespunzatoare; necesitatea unei conduceri ferme bazate pe abilitate și
forță; formularea unor obiective nobile care să determine și caracterul nobil al
mijloacelor folosite; separarea puterii laice de cea bisericească și ieșirea politicului
de sub incidența fenomenului religios.
În conturarea relațiilor internaționale contemporane, Machiavelli a avut un
rol definitoriu.
Inițiator al moralei celei de-a doua instanțe, Machiavelli a eliberat politica
de constrângerile antice aristotelice și cele creștine.
Morala celei de-a doua instanțe pe care Machiavelli a întemeiat-o, a pus
bazele lumii moderne, fiind fundamentul teoretic principal pe care s-a construit
politica mâinilor murdare.
Promovând o morală proprie, Machiavelli a transformat cu timpul morala
celei de-a două instanțe, în morală politică.
Ceea ce am încercat să demonstrez cu cel puțin două momente din cadrul
Crizei Rachetelor din Cuba din 1962, reprezintă acțiuni politice luate cu mâinile
murdare.
59
Morala de primă instanță are la bază onestitatea, curajul, pe când morala

celei de-a doua instanțe este o morală a politicii de tip versatil, care pentru a-și atinge
scopul face apel la orice fel de tactici, mijloace, în cazul nostru, mesaje diplomatice
eronate.
Toată politica de blocadă și semnalele diplomatice false se bazează pe
procedee care nu transmit mesaje acurate, ci fabricate, eronate intenționat.
Criza Rachetelor din Cuba din 1962 poate rămâne un exemplu primar de o
aproape catastrofă nucleară. Acțiunile și deciziile întreprinse în timpul crizei au fost
rezultatul a tensiuni diplomatice, a schimbului de informații, strategii militare și
problematici alimentate de ideologia Războiului Rece: expansionism, mândrie,
putere militară și politică.
Două lucruri au contribuit la rezolvarea paşnică a crizei rachetelor sovietice
din Cuba: linia de telex directă dintre Kremlin şi Casa Albă, dar mai ales întâlnirile
secrete ale lui Anatoli Dobrînin cu fratele preşedintelui Kennedy şi ministru al
justiţiei, Robert Kennedy. Aceste întâlniri secrete erau organizate între miezul nopţii
şi ora 3 dimineaţa pentru a se feri de presă şi ochii oamenilor, pe rând la biroul
ministrului justiţiei şi la ambasada sovietică din Washington.
A fost un troc prin care sovieticii au acceptat să-şi retragă rachetele lor din
Cuba în schimbul retragerii de către americani a rachetelor lor din Turcia. În plus,
Kennedy a promis lui Hruşciov că nici SUA, nici altă ţară din emisfera occidentală
nu va mai interveni în Cuba, sub nici o formă.
60
Bibliografie:
 Lecturi generale:
1. ARISTOTEL, Politica, trad. Raluca Grigoriu, București, Editura

Paideia, 2001.
2. BOARI, Vasile, Filosofia și condiția morală a cetații, Editura
Dacia, Cluj, 1991.
3. DUCULESCU, Victor, Ipostaze ale Diplomației, Editura
Militară, București, 1986.
4. KISSINGER, Henry, Diplomația, Editura ALL, București, 1998.
5. KRAUSS, Robert, MORSELLA, Ezequiel, Communication and
Conflict, in M. Deutsch, P. Coleman, eds., The Handbook of
Conflict Resolution: Theory and Practice , San Francisco: Jossey
Bass, 2000.
6. LIICEANU, Gabriel, Despre minciună, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2006.
7. MACHIAVELLI, Niccolo, Discurs asupra primelor zece cărţi
ale lui Titus Livius- Prima Carte, capitolul IX.
8. MACHIAVELLI, Niccolo, Legazioni, Commissarie, Scritti di
Governo, 4 volume, Roma, 2006 ---et al. Lettere Familiari di
Niccolo Machiavelli, Edoardo Alvise, Florența, 1893.
9. MACHIAVELLI, Niccolo, Principele, traducere după edițiile:
Opere , a cura di Mario Bonfantini, Milano-Napoli, Ricciardini,
1954 și Scritti politici scelti , Vallardi, 1910.
10. MILZA, Pierre, BERSTEIN, Serge, Istoria secolului XX- 1945-1973 Lumea
între război și pace, traducere Marius Ioan, Editura ALL, București, 1998.
11. PARRISH, M. John, Paradoxes of Political Ethics, Cambridge
University Press, Cambridge, UK, 2007.
12. PLATON, Opere vol. al II-lea, Hippias Minor, trad. de Manuela
Popescu şi Petru Creţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976.
61
13. ROSS, Janet, Lives Of The Early Medici As Told In Their

Correspondence, editura Kessinger Publishing, Whitefish-
Montana, 2006.
14. SINGER, Peter, Tratat de Etică, trad. Vasile Boari, Editura
Polirom, Iași, 2006.
15. STRAUSS, Leo, CROPSEY ,Joseph, Niccolo Machiavelli-
History of Political Philosophy, (3rd ed.), University of Chicago
Press
16. UNGER, J. Miles, Machiavelli- O biografie, traducere Ioana Panaitescu,
Cristina Dogaru, Iulia Meghisan si Diana-Madalina Ivan, Editura Eikon,
Cluj-Napoca, 2013.
17. USCĂTESCU, George, Niccolo Machiavelli și teoria statului, în
vol. G. Uscătescu, Proces umanismului, București, Editura
Politică.
18. VIROLI, Maurizio, Niccolo’s Smile: A Biography of
Machiavelli, trad. Antony Shugaar, New York, 2000.
19. WALZER, Michael, Political Action: The Problem of Dirty
Hands, Philosophy and Public Affairs 2 1973
 Lecturi speciale
1. ALLISON ,T. Graham, Conceptual Models and the Cuban Missile Crisis-
The American Political Science Review, Volumul 63, Numărul 3, Septembrie, 1969,
Harvard University.
2. CHARNEY, S. Sean S., The Cuban Missile Crisis of 1962: A Case Study
of the Tailored Use of Instruments of National Power, Quantico, aprilie, 2008.
3. GUGLIELMO, Ferrero, Machiavelli and Machiavellism, Foreign Affairs,
vol. 17, nr.3, aprilie 1939.
4. LEBOW, Richard Ned, The Cuban Missile Crisis - Module prepared for
CIAO, August, 2000.
62
 Articole sau documente descărcate de pe Internet:
1. ***, “Criza Rachetelor din Cuba”, disponibil online la

http://www.scrigroup.com/istorie-politica/istorie/CRIZA-
RACHETELOR-DIN-CUBA-SI-I94158.php ,accesat în 3.06.2014
2. LUPȘOR, Andreea, “Criza Rachetelor din Cuba”, disponibil online la
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/criza-rachetelor-
cuba , accesat în 2.06.2014
3. RAȚIU, Virgil, disponibil online la
http://www.mesagerul.ro/2006/06/17/gabriel-liiceanu-despre-minciuna
,accesat în 7.04.2014
4. KALEIDOSCOP, Leaflet, disponibil online la
http://kaleidoscopeleaflet.wordpress.com/2010/03/16/111/ ,accesat în
23.04.2014
5. ALBU, Georgiana, “Semn de Carte”, Revista de Filosofie, disponibil
online la http://www.rfil.ro/semn.php , accesat în 22.05.2014
 Alte documente
1. U.S. DEPARTMENT OF STATE, OFFICE of the HISTORIAN, Cuban

Missile Crisis and Aftermath, Foreign Relations Series Volume Summary, Volume
XI, 1961-1963.
2. U.S. DEPARTMENT OF STATE, OFFICE of the
HISTORIAN ,Russian Documents on the Cuban Missile Crisis, in Cold
War, International History Project
 Surse electronice:
1. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Niccol%C3%B2_Machiavelli
63

Machiavelism Si Politica Mainilor Murdar PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Machiavelism Si Politica Mainilor Murdar PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” DIN ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE, POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA: Relații Internaționale și Studii Europene

FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE, POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA: Relații Internațioanle și Studii Europene

Prin prezenta declar că Lucrarea de licenţă cu titlul “Machiavelism și Politica Mâinilor

Absolvent Dariana Morena SAVICI

Capitolul 1. Machiavelli - o scurtă introducere în viața și opera sa …………………..7

1.1. Cine a fost Niccolo Machiavelli ....................................................................................7

1.2. Șef al Cancelariei a doua ...............................................................................................8

1.3. Ieșirea din viața politică ................................................................................................11

1.4. „Il Principe” ................................................................................................................. 13

1.5. Discursuri ..................................................................................................................... 18

1.6. Conceptul de „machiavelism” ...................................................................................... 20

1.7. A încetat din viață ......................................................................................................... 23

Capitolul 2. Morala celei de-a doua instanțe.................................................................... 27

Capitolul 3. Politica Mâinilor Murdare ........................................................................... 31

Capitolul 4. Studiu de caz: Criza Rachetelor din Cuba.................................................. 39

4.1. Istoric ............................................................................................................................ 39

4.2. Administrația Kennedy în contextul Crizei................................................................... 42

4.3. Politica externă și Instrumentele Puterii ....................................................................... 45

4.4. Decizia critică ............................................................................................................... 46

4.5. Domeniul militar ........................................................................................................... 47

4.6. Domeniul diplomatic ..................................................................................................... 48

4.7. O altă abordare a Crizei ................................................................................................. 49

Trăind într-o lume în care morala nu mai e tranșantă ca pe vremea anticilor,

În acest sens, momentul Machiavelli este unul fundamental în evoluția

Geniul lui Machiavelli a transformat ceea ce putea fi un apel limitat către

Acest volum subțire scris de un funcționar florentin obscur anunța venirea

În “Principele”, Machiavelli expune o concepție originală, îndrăzneață,

Morala de a două instanță, pe care Machiavelli o întemeiază, pune bazele

Machiavelli a avut și a promovat o morală proprie, aceasta fiind morala

Metoda lui Machiavelli e o metodă științifică aplicată politicii, bazată fiind

Politica mâinilor murdare se înscrie în morala celei de-a două instanțe,

În acest sens, în cadrul lucrării, la partea privind studiul de caz, mi-am

Primul capitol al lucrării își propune o introducere în viața și parcursul

Născut într-un sat mic de la câțiva kilometri distanță de Florența, în cadrul

El dorea să se facă remarcat, să realizeze ceva pentru a rămâne în memoria

Capitolul al doilea vorbește despre Morala celei de-a doua instanțe- un

Cel care a realizat o clasificare a moralei este Gabriel Liiceanu, pornind de

Politica Mâinilor Murdare este esența capitolului al treilea. Percepția cum

Modelul standard al problematicii mâinilor murdare este ceea ce am putea

Problema mâinilor murdare este produsul unei tensiuni între obligațiile

În modernitate se vorbește despre necesitatea mâinilor murdare în politică,

Ultimul capitol, conținând studiul de caz, prezintă o analiză relativ

Machiavelli - o scurtă introducere în viața și opera sa

1.1 Cine a fost Niccolo Machiavelli…

Niccolò di Bernardo dei Machiavelli (3 mai 1469, Florenţa - 21 iunie 1527,

şi de personalitatea sa dificilă. Deşi nu a dus niciodată lipsă de prieteni, apropiaţii săi

1.2 Șef al Cancelariei a doua

Machiavelli nu s-a limitat la activitățile interne, ci s-a lansat imediat în

1.3 Ieșirea din viața politică

La cât de sensibil era Machiavelli la nenumăratele posibilități în care putea

1.4 “Il Principe”

Machiavelli a insistat să spună că a scris “Principele” pentru a-i convinge pe

“Principele”, Machiavelli expune o concepție originală, îndrăzneață, despre istorie și

Obiectivul eticii machiavelice constă în salvarea moralității de teologi.

a fost criticat pentru moralitatea sa îndoielnică- tendința de a-și adapta principiile la

“Principele” nu a fost singura operă importantă redactată de Machiavelli în

Viziunea cinică a lui Machiavelli asupra omenirii și tendința sa de a privi

1.6. Conceptul de “machiavelism”

Conform dicționarului explicativ al limbii române, termenul de

1.7 A încetat din viață...