Absorbţia elementelor minerale prin

frunze(nutriţia extraradiculară)

INTODUCERE

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea s-au facut

intense cercetări pentru definirea bazelor fiziologice ale nutriţiei minerale a plantelor,
deoarece, se încerca să se reactualizeze eronata concepţie aristoteliană despre nutriţa
plantelor în noua ei variantă, preconizată de A. Thaer, "teoria humusului", conform căreia
plantele ar folosi pentru nutriţia lor direct humus, din care şi-ar procura hrana organică, în
special carbonul.

Thaer a fost primul care a grupat plantele după nutriţia cu carbon în autotrofe
(plante verzi) şi heterotrofe (bacterii, ciuperci şi unele plante superioare parazite). Liebig
în cartea sa "Chimia organică,, aplicarea ei în agricultură şi fiziologie" arată că plantele
verzi se hranesc cu substanţe minerale din sol (CO2, NH3, H2O, P, S, K, Ca, Mg, Fe
etc.), care sunt absorbite prin rădacini. Humusul dintr-un sol acoperit cu vegetatie nu
scade, prin consumul lui de către plantele verzi, ci din contră, sporeşte.

Deşi acţiunea fiecărui element din corpul plantei se manifestă numai în

interdependentă cu alte elemente, se poate arata că rolul fiziologic al diferitilor anioni şi
cationi este apreciat după participarea lor în sistemele funcţionale din celulă şi după
funcţiile specifice pe care le exercită în doze normale, carenţă sau în exces.

Nutriţia minerală şi reglarea proceselor fiziologice

Absorbţia substanţelor minerale prin frunze

Plantele terestre absorb substanţe minerale din sol prin rădăcină dar şi prin
organele aeriene, îndeosebi prin frunze, fenomen demonstrat prin folosirea izotopilor
radioactivi. Aceste cunoştinţe au sugerat agricultorilor şi horticultorilor administrarea
extraradiculară prin stropiri a unor îngrăşăminte.
Substanţele minerale absorbite prin frunze sunt similate în parte de celulele
mezofilului, iar o altă parte este transportată prin fascicule vasculare spre rădăcini
participând la diferite procese metabolice. Substanţe aplicate prin stropirea frunzelor
pătrund şi circulă în toată planta. Dicotilodonatele absorb prin frunze mai intens decât
monocotiledonatele, frunzele tinere absorb mai intens prin teacă decât prin limbul
frunzei.
Cationii K, Ca şi Mg sunt absorbiţi mai uşor de către frunze, comparativ cu
anionii PO4, SO4. Ionii pătrund în frunze prin cuticula celulelor epidermice pe cale

1
activă sau prin schimb de ioni, iar prin stomate, pătrund în măsură mai mică. Prin
utilizarea tot mai largă a irigaţiilor, combaterea clorozei şi folosirea ierbicidelor,
insecticidelor, fungicidelor s-a imaginat administrarea concomitentă a îngrăşămintelor
minerale pe cale extraradiculară.
Absorbţia prin frunze a sărurilor minerale depinde de forma, suprafaţa şi modul
de aşezare a frunzelor.
Absorbţie extraradiculară a macromoleculelor din soluţie este de până la 2 la mie.
Ex. porumbul 1,8 la mie cucurbitaceele 2 la mie. Macroelementele se aplică în soluţie de
0,1-0,5% iar microelemente în concentraţie de 0,001-0,005%. Prin administrarea
extraradiculară a elementelor minerale s-au obţinut sporuri de producţie la grâu, secară,
ovăz, orz, porumb, varză, tutun, tomate, soia, sfeclă de zahăr, viţă de vie etc.

Fotosinteza şi nutriţia minerală

Influenţa nutriţiei minerale asupra fotosintezei şi respiraţiei este extrem de amplă ,
dar în puţine situaţii s-au adus suficiente date care să permită o estimare a componentelor
implicate în cele două procese.
În general, elementele nutriţiei minerale pot varia în sol de la concentraţiile cele
mai ridicate până la cele mai scăzute. Dintre macroelemente fosforul şi potasiul manifestă
o influenţă promptă directă, asupra fotosintezei. Influenţa directă a fosforului se explică
prin participarea lui la formarea ATP şi la fosforilările substanţelor intermediare care
participă în ciclurile reductive ale fotosintezei.
Potasiul deşi nu participă ca element constitiţional, la formarea substanţelor
organice datorită rolului său manifestat în generarea turgescenţei şi osmoreglării
stomatelor, este direct implicat în schimbul care are loc prin frunze. Carenţa de potasiu
măreşte intensitatea respiraţiei în frunze şi scade intensitatea fotosintezei.
La frunzele mature rezistenţa aparatului fotosintetic la deficite mari de potasiu şi
de scurtă durată este relativ ridicată, dar la carenţe avansate de lungă durată are loc o
scădere a conţinutului în pigmenţi clorofilieni.
Urmărind influenţa fosforului şi potasiului asupra fotosintezei şi produşilor
acesteia, la plantele de floarea –soarelui, crescute pe soluţii minerale deficitare la aceste
elemente, Georgeta Fabian-Galon a contatat că, după 8-10 zile are loc o scădere a
intensităţii fotosintezei şi o concentrare a hidraţilor de carbon în frunze.
Azotul şi sulful au o influenţă întârziată asupra fotosintezei, ceea ce reprezintă
dovada participării lor indirecte în proces. În lipsa azotului are loc o scădere a intensităţii
la plantele de porumb, bumbac, şi fasole. În carenţe de azot, frunzele devin clorotice,
scade cantitatea de clorofilă, plantele sintetizând mai ales glucide. În carenţa de sulf
frunzele devin clorotice iar nervurile capătă o culoare deschisă.
Microelementele Fe, Cu, Zn, B, Mn, exercită o influenţă favorabilă asupra
fotosintezei atât la plantele inferioare cât şi la cele superioare. Rezultate obţinute şi cu
alte microelemente au arătat o influenţă mai mult sau mai puţin favorabilă asupra
fotosintezei. Zincul participă la alcătuirea anhidrazei carbonice şi deficienţa lui în plante
este în mod obişnuit asociată cu o scădere simţitoare a activităţii anhidrazei carbonice
(Wood şi Sibly, 1952).
Necesitatea sodiului ca microelement a fost stabilită la Halofita atriplex vesicaria
(Brownell şi Wood, 1957). Cuprul , molibdenul şi borul influenţiază pozitiv fotosinteza
dar nu se ştie încă bine cum intervin. Şkolnic consideră că borul influenţiază fotosinteza

2
prin intermediul fosforilărilor şi a cantătăţii de clorofilă din frunze. Voica a găsit o
influenţă favorabilă a B, Mn, Cu, Zn, Mo, şi Fe asupra intensităţii fotosintezei la plantele
de orz, ovăz, hrişcă şi tutun. Se poate spune că o trăsatură generală, că unele cele mai
comune efecte ale carenţei unui mare număr de macro şi microelemente s.au dovedit a fi
scăderea conţinutului de clorofile din frunze şi degradarea ultrastructurii cloroplastelor.

Absorbţia extraradiculară a săurilor minerale

Absorbţia extraradiculară a sărurilor minerale este reprezentată de capacitatea
plantelor de a absorbi prin organele aeriene, substanţele minerale sub formă de soluţii
diluate. Plantele acvatice absorb o mare parte a sărurilor minerale prin frunze.
Plantele terestre de asemenea absorb prin frunze săruri minerale ,dar în cantitate
mică. Absorbţia elementelor minerale prin frunze a fost evidenţiată prin metoda
izotopilor. Din punctul de vedere al ritmului de absorbţie al elementelor minerale prin
frunze menţionăm faptul că frunzele, intensitatea absorbţiei lor are un ritm diferit mai
ales în funcţie specia de plantă de suprafaţa şi modul de aşezare a frunzelor.
Astfel s-a constatat că frunzele monocotiledonatelor absorb mai greu sărurile
minerale decât frunzele plantelor dicotiledonatelor. Îngrăşamintele foliare de tip F
aplicate la plantele floricule de Contor şi Ambroze (1997 ), sub formă de soluţi nutritive
cu macro-şi microelemente au prezentat o mai bună eficacitate faţă de fertilozarea în sol
şi au permis o intervenţie rapidă în cazul carenţei, precum şi o absorbţie selectivă.
Rezultatele bune în cazul administrării îngrăşămintelor, pe cale extraradiculară au fost
obţinute la grâu, orz, porumb, sfecla de zahăr, tomate şi viţă-de vie, realizându-se sporuri
de producţie.
Circulaţia elementelor minerale în plante
Ionii mai ales cationii ajunşi în cilindrul central şi anume în vasele de lemn
transportaţi spre centrele de utilizare metabolică din organele aeriene ale plantei
(frunze,flori, fructe),.
Transportul prin pereţii celulari asigură deplasarea oricărei substanţe în orice
direcţie şi în oricare concentraţie. În curentul sevei brute prin vasele de lemn, ascensiunea
elementelor minerale se efectuează în mod pasiv datorită forţiei motice superioare
determinată de transpiraţia frunzelor.
Cercetările au arâtat că în cazurile în care transpiraţia este redusă transportul se
realizează în mod activ cu concursul unor procese meatbolice, iar când transpiraţia este
intensă transportul se efectuează prepoderent pasiv prin curentul de apă din corpul
plantelor, care antrenează ionii liberi existenţi în celule.

Retranslocarea substanţelor minerale

Cercetările din ultimi ani au condus la stabilirea faptului că elementele care se
supun reutilizării, se găsesc în concentraţii mari în organele tinere, în care au loc procese
intense de sinteză.
Transportul elementelor minerale, care sunt retranslocate din frunzele bătrâne se
face prin floem. Acest lucru a făcut pe unii cercetătorii să compare acest proces cu o
excreţie adică, un mod de eliminare de către plante şi pe această cale a substanţelor
conţinute în ele sau în frunzele caduce.

3
 Desorbţia substanţelor minerale
Eliminare, pe cale activă sau pasivă, a substanţelor minerale din diferite organe
ale plantelor se numeşte desorbţie sau exorbţie. Acest proces este limitat, prin
antrenarea elementelor absorbite spre părţile aeriene, sub efectul curentului de apă din
plante determinat de aparatul foliar, precum şi de integrarea acestor elemente în sistemele
metabolice.
Taum (1951), în urma cercetărilor sale a arâtat că sărurile (în special cationi), pot
fi eliminaţi prin frunze de seva xilemului prin fenomenului de gutaţie. Dacă apa de
ploaie, care ajunge pe suprafaţa frunzelor, are o reacţie acidă cationi pot fi deplasaţi din
cuticulă prin schimb de ioni de hidrogen.
Astfel speciile Saxifragacceeae prezintă nişte stomate modificate numite glande
de calciu, care emit un lichid de gutaţie bogat în sărurei de calciu.

Factorii care influenţiază absorbţia substanţelor minerale

Absorbţia sărurilor minerale din sol este influenţată de acţiunea factorilor interni
şi externi dintre care ne vom opri asupra celor mai importanţi.
a). Factorii interni sunt: relaţia suprafaţă volum, concentraţia de săruri din celule,
creşterea celulelor, simbioza concentraţia internă de glucide din celulele rădăcini,.
Relaţia suprafaţă volum. Absorbţia este determinată intr-o măsură de suprafaţa,
sistemului de absorbţie şi nu de volumul acestuia. Astfel celulele cu volum mic au o mai
mare în raport cu cele cu volum mare şi deci absorbţia se face mai rapid. Astfel în
prezenţa oxigenului se dezvoltă substanţele care alcătuiesc echipamentul nutritiv, o
cenoză bogată în organisme la care, cu cât suprafaţa este mai mare cu atât absorbţia este
mai mare.
Concentraţia sărurilor din celule. S-a constatat că pe măsură ce creşte
concentraţia de săruri în celule, scade şi absorbţia sărurilor minerale din sol prin rădăcină.
Concentraţia internă de glucide din celulele rădăcini. Capacitatea de absorbţie a
sistemului radicular, depinde şi de concentraţia glucidelor din celule rădăcini.
Creşterea celulelor În diferitele faze de dezvoltare ale plantelor tinere până la
îmbătrânire, se petrece o diferenţiere a absorbţiei elementelor minerale. Astfel absorbţia
săruriloe este mai intensă în faza de creştere prin alungite a celulelor rădăcini .
Simbioza. Dintre cazurile de simbioză un rol deosebit îl au micorizele, îndeosebi
în utilizarea substanţelor greu asimilabile.Degradând peptonele, proteinele, polizaharidele
(greu asimilabile), cu ajutorul enzimelor pe care ele le produc, micorizele transformă
resturile vegetale din sol, într.o formă care poate fi asimilată de plante (acizi organici,
amoniac ).
b).Factori externi. care influenţiază absorbţia sunt.lumina temperatura starea şi
concentraţia soluţiei solului interacţiunea ionilor, reacţia mediului concentraţia de CO2 a
ionilor bicarbonat şi concentraţia de O2. .
Lumina exercită o acţiune indirectă asupra absorbţiei sărurilor minerale. Lumina
acţionează de asemenea, şi asupra gradului de deschidere a stomatelor, care are influenţa
asupra intensităţii transpiraţiei şi implicit asupra absorbţiei sărurilor minerale.
Temperatura este un factor extrem prin care rata de absorbţie a sărurilor creşte
proporţional cu ridicarea sa până la un maxim după ce scade apoi pe măsură ridicări ei.
Absorbţia sărurilor începe în jurul a 2-4grade celsius, atinge un maxim la 20-25 grade

4
celsius, după care se înregistrează o scădere a acesteia odată cu creştera temperturii (37-
40 grade celsius ),
Concentraţia soluţiei solului Modificările pe care concentraţiile soluţiilor
nutritive în care sunt ţinute plantele (experimental ) determină până la o anumită limită,
gradul de absorbţie al sărurilor minerale după care soluţia paote deveni toxică, prin
elementele minerale acumulate.
Reacţia mediului (ph.ul), influenţiază direct absorbţia sărurilor minerale de către
rădăcinelor plantelor. Creştera concentraţiei ionilor de hidrogen în mediu cauzează o
creştere a raţiei absorbţiei cationilor acumularea lor fiind posibilă numai dacă ph-ul
mediului este mai alcalin, decât al sucului celular din perişori absorbanţi ai rădăcini.
Concentraţia de dioxid de carbon şi a ionilor de bicarbonat Influenţa dioxidului
de carbon şi a ionilor de bicarbonat asupra absorbţiei sărurilor minerale, se manifestă la
plantele verzi prin modificarea fotosintezei. Intensitatea absorbţiei sărurilor minerale
scade treptat, în lipsa dioxidului din mediu. Concentraţiile mari de dioxidului de carbon şi
de ioni bicarbonat inhibă absorbţia sărurilor minerale , de către organele sau ţesuturile
detaşate sau de către plantele intacte, de cartof, grâu, şi porumb.
Concentraţia de oxigen La organismele aerobe lipsa cantităţii de oxigen, necesară
organismelor, determină o inhibitoare puternică a absorbţiei sărurilor minerale nutritive.
Multe studii au arătat că rădăcinile diferitelor plante prezintă un maxim de absorbţie la o
concentraţiei în mediul nutritive de 2-3% de O2. În general, concentraţia optimă a
oxigenului, în mediul nutritiv pe care sunt crescute plantele, variază în funcţie de specia
şi de vârsta lor.

Absorbţia elementelor minerale prin frunze

Plantele au capacitatea de a absorbi prin organele aeriene substanţe nutritive sub
formă de soluţii. Practicarea acestiu mod de nutriţie s-a extins foarte mult, datorită
faptului că elementele nutritive sunt mai repede absorbite. Efectul maxim al nutriţiei
extraradiculare este în timpul înfloritului şi al formării fructelor.
Modul cum sunt absorbite elementele prin frunze, mobilitatea în plante şi
metabolizarea lor sunt acum probleme bine cunoscute (Bukovac şi Wittwer, 1967).
Mecanismele absorbţiei au fost cercetate cu ajutorul izotopilor radioactivi şi par a nu fi
diferenţiate de acelea ale absorbţiei prin rădăcini.
Azotul poate fi aplicat prin frunze sub mai multe forme, ureea fiind una din
formele cele mai folosite. Se recomandă că ureea să se administreze în specile pomicole
după recoltarea fructelor sau toamna târziu puţin înainte de căderea frunzelor prin stropiri
cu soluţi conţinând 4-5% uree (Wittwer 1969).
Fosforul se aplică prin frunze cu rezultate favorabile la sfecla pentru zahăr (C. I.
Milică 1956), la pomii fructiferi şi specii legumicole ( Teubner, 1962), mai ales când
temperatura solului este scăzută, iar absorbţia radiculară mult frânată.
Magneziul a dat bune rezultate prin aplicarea lui sub formă de soluţii la măr , viţă
de vie, tomate ţelină (Farshey 1969), Beeftink 1967 Stark 1969, Jojnson 1961.
Fierul dat ca FeSO4 a sporit producţia la soia (Withee şi Carlson, 1959 ) şi
recoltele de sfecla pentru zahăr, fasole, cartof (Wart, 1967, 1966 ). Marea eficienţă au
dovedit şi stropirile cu soluţii de calciu, sulf, sodiu, clor, zinc, magneziu, cupru fosfor şi
molibden. Polixenia Nedelen, FL.Popescu şi colab.1976 au arâtat efectul favorabil al
fertilizări foliare asociată cu cea radiculară la unele specii pomicole ( măr şi piersic).

5
 S-a arâtat că îngrăşarea prin frunze creează un nivel optim la conţinutului de
elemente nutritive în frunzele pomicole pe tot parcusul vegetaţiei ceea ce asigură
migrarea spre fructe a substanţelor nutritive sporind, în final cantitatea şi calitatea
fructelor.

Ritmul de absorbţie a elementelor minerale

Rolul macroelementelor
La unele plante (in orz),perioada consumului de substanţe nutritive este mai
scurtă, la altele (porumb, rapiţă, sfeclă mazăre, fasole ), mai lungă dar cu intensităţii
variate.
Absorbţia azotului nu are aceeiaşi intensitate în timpul dezvoltării individuale a
porumbului: la început este slabă ,apoi se intensifică ajugând la maximum ân faza de
inspicare. Dacă ne referim numai la elementul azot Jurbitki Z.I. arată că la mijlocul lunii
iunie ridichile consumă in 24 de ore 6 Kg de hectare azot, iar varza , tomatele consumă
numai 1Kg de ha azot.
La varză, consumul maxim de azot este în mijlocul lunii iulie (11Kg în 24 de ore),
iar la castraveţi se constantă un consum mic de 5Kg în 24 de ore.
Fosforul. este absorbit de rădăcinile plantelor sub formă de ioni . Loughman şi
Russel 1957, au arâtat că în plantele tinere de orz fosforul anorganic poate fi folosit în
mai puţin de un minut la formarea nucleotidelor şi fosfoproteidelor apar ceva mai târziu
Miettinen şi Savioja1959 au găsit în rădăcinile de mazăre încorporarea fosforului în
substanţele ATP şi AMP, după 10 secunde,după 30 de secunde, s-a format nucleotidului
uridintrifosfat şi după aceea 6- fosfoglucoză.
Siliciul Cercetări efectuate asupra plantelor de ovăz,orez, tutun,fasole, porumb şi
castraveţi, au dovedit efectul stimulator al siliciului asupra ritmului de creştere a
plantelor. (Wagner 1940 ). Mengel a considerat ca plante care acumulează mult siliciu
gramineele, floarea-soarelui,etc, iar la plante care acumulează foarte puţin siliciu
leguminoasele . După Cooper şi Hall 1955, la plantele care cresc bine în mediu ce conţin
siliciu este stimulată absorbţia de dioxid de carbon şi ca urmare intensifică fotosinteza.
Wanger (1940) consideră că insuficienţa de siliciu duce la oprirea creşterii
rădăcini iar la ovăz şi orez înfrăţirea este redusă, Frunzele plantelor sunt galbene iar din
cauza dereglării circulaţiei apei, apar ofilite.
Clorul Van Eljk 1954 a observat la Saliccornia, o influenţă pozitivă asupra Cl,
asupra creşterii şi stării de turgescenţă a plantelor inclusiv hidratării bicoloizilor din
plasma vegetală, Unele rezultate au arâtat că acest element stimulează biosinteza
clorofilei. Nieman 1956, constată că absorbţia oxigenului de către rădăcinile plantelor
este influenţată favorabil de clor.

Rolul microelementelor
Cuprul Okunţov (1958) a constatat că grâul , orzul,ovăzul, sunt sensibile la lipsa
de cupru, inul cânepa, meiul, şi trifoiul roşu, au pretenţii mijlocii iar cartoful nu are
cerinţe faţă de cupru. /Chapman(1966)- a indicat pentru plantele normale următorul
conţinut de cupru. grâu (paie)9-18ppm, cartof (tuberculi), 2,5-5,6ppm, tomate (fructe) 15-
25ppm, conopidă (frunze) 5,4, măr (frunze) 5,5-12, păr (frunze) 4,9-41, cireş (frunze) 5-
200, piersic (frunze) 7-16, etc.

6
 Iodul Lehr (1948) a comunicat că iodul în cantităţi mici, favorizează creşterea în
lungime şi greutatea plantelor. Administrat în doze până la 25ppm, stimulează formarea
fructelor. White (1943), a găsit o influenţă favorizabilă a iodului în doze până la ppm,
asupra creşterii, o activitate mai mare a peroxidazei şi invertazei, Se admite rolul
stimulator al iodului asupra conţinutului în frunze.

Bibliografie

1). ”Reglarea proceselor ecofiziologice la plante” Gh. Acatrinei Editura

Junimea. Iaşi 1991.
2). Dobrotă.C. „Fiziologia plantelor” EDP.Bucureşti 2005 Enciclopedia
plantelor de Peter H.Lewis şi Ştefania Gadea Ed. Academia Press Millica C.
şi sol 1977.Fiziologia vegetală .Ed. Didactică şi pedagogică.
3). „Fiziologia plantelor” Editura didactică şi pedagică Bucureşti 1982
Autorii. Florică popescu Ioana Malea, Suciu Viorica.
4). „Ecofiziologia plantelor” Editura ştiinţifică şi enciclopedică Bucureşti
1984, Conf de Lucian Atanasiu.
5). „Curs de fiziologie vegetală pentru agricultură” Rodica Bercu Ovidius
university press constanţa 2002.