VI.

MODALITĂŢI DE ANTRENARE A DISPONIBILITĂŢILOR DE COMUNICARE ALE

VIITORILOR TERAPEUŢI

1. Manifestarea empatiei în psihoterapie

Empatia se referă la abilitatea terapeutului de a percepe şi de a comunica în mod acurat (cu precizie) atât
sentimentele şi experienţele curente ale pacientului, precum şi sensul şi semnificaţia acestora. A fi empatic
include acceptarea perspectivei pacientului şi folosirea ascultării reflexive. Numai pacientul poate decide
schimbările dorite sau necesare şi se recomandă ca terapeutul mai mult să asculte decât să vorbească.
Un mijloc eficient de antrenare a deprinderilor de comunicare empatică îl reprezintă realizarea interviurilor
preliminare într-o manieră colaborativă şi nu directivă, pentru că interviul directiv blochează înţelegerea
empatică. În cadrul interviului directiv, terapeutul se comportă ca un expert. Adresează întrebări directe,
selectând, ghidând şi controlând direcţia interviului. Acest tip de interviu este menit să accentueze asimetria
relaţiei dintre cei doi.
Spre deosebire de interviul directiv, în cadrul interviului colaborativ, terapeutul reduce numărul întrebărilor
directe şi încurajează pacientul să-şi exploreze propriile gânduri şi sentimente. Într-o asemenea situaţie, cererile
terapeutului vor fi de tipul: „Spune-mi, te rog, mai mult!” sau „Continuă, te rog!”. Direcţia dialogului vine din
partea pacientului, fiind vorba, în fapt, despre o împărţire egală a puterii în relaţia terapeutică.
Interviul colaborativ permite culegerea unor informaţii preţioase şi utile și reprezintă garanţia stabilirii unei
relaţii bazate în primul rând pe echilibrul de forţe în relaţia terapeutică. În contextul psihoterapiilor actuale,
pacientul este considerat un partener ştiinţific în găsirea soluţiei terapeutice eficiente, iar terapeutul, „închiriat”
pe durata celor 50-60 de minute (cât durează o şedinţă de terapie), îi va oferi acestuia posibilitatea de schimbare.
În urmă cu mai multe decenii, Truax şi Carkhuff (1967) au adoptat o orientare predominant didactică în
domeniul psihoterapiei centrate pe client. În opinia acestor autori, relaţia psihoterapeut-client reprezintă esenţa
practicii terapeutice.
În scopul îmbunătăţirii disponibilităţilor de comunicare ale viitorilor consilieri psihologici şi psihoterapeuţi,
vom supune atenţiei scalele de empatie acurată, căldură nonposesivă şi autenticitate, elaborate de ei:

Scala de empatie acurată (Truax şi Carkhuff, 1967)

Ocupându-se de măsurarea abilităţii empatice, scala de empatie acurată se referă în mod deosebit la
surprinderea acurateţii predictive a terapeutului. Terapeutul empatic este mai degrabă un participant activ decât
un ascultător pasiv în terapie.
O greşeală comună multor clinicieni, în încercarea lor de a fi empatici, este de a pune întrebări de genul:
„Ce simţi în legătură cu evenimentul X?”, „Cum te face să te simţi evenimentul Y?”. Astfel de întrebări indică un
nivel scăzut de empatie şi o inabilitate a terapeutului în a surpride conţinutul afirmaţiilor pacientului său.
La un nivel înalt de terapie, terapeutul are în vedere stările şi sentimentele actuale ale pacientului său. Mai
mult, se situează dincolo de acestea, încercând să exprime ceea ce pacientul său întrucâtva nu poate exprima.
Nivelul 1
Psihoterapeutul nu percepe nimic în mod acurat (precis), arătându-se plictisit sau dezinteresat de ceea ce îi
comunică pacientul său. Oferă excesiv de multe sfaturi și nu comunică faptul că este conştient de sentimentele şi
experienţele actuale ale pacientului său.
Nivelul 2
Dacă o emoţie nu este clar definită, terapeutul tinde să o ignore complet. Poate percepe în mod corect stările
şi sentimentele actuale şi evidente ale pacientului său, dar înţelege greşit multe din ceea ce pacientul său
încearcă să-i spună. Prin răspunsurile sale, terapeutul poate bloca sau canaliza greşit discuţia. Nivelul al doilea
se distinge de următorul prin faptul că terapeutul ignoră sentimentele şi experienţele pacientului său, mai
degrabă decât să dovedească o inabilitate în a le înţelege.
Nivelul 3
Psihoterapeutul răspunde adeseori cu acurateţe celor mai multe din stările şi sentimentele evidente ale
pacientului său. De asemenea, identifică prezenţa sentimentelor ascunse ale acestuia, dar nu descifrează natura
şi semnificaţia pe care pacientul le-o conferă.
Nivelul 4
Psihoterapeutul răspunde în mod frecvent, cu acurateţe, celor mai multe din sentimentele evidente ale
pacientului său şi, uneori, le recunoaşte pe cele mai puţin evidente. În acest proces de explorare, terapeutul poate
interpreta greşit unele stări şi sentimente prezente ale pacientului, dar le poate anticipa pe unele care nu sunt
actuale. Deşi manifestă dorinţă şi efort în a înţelege problematica pacientului său, acurateţea acestora este
redusă. Acest nivel se distinge de cel anterior prin faptul că psihoterapeutul înţelege uneori stările şi
sentimentele mai puţin evidente ale pacientului său.
1
 Nivelul 5
Psihoterapeutul răspunde, în mod acurat, tuturor sentimentelor uşor detectabile ale pacientului său. De
asemenea, dovedeşte o înţelegere a multor experienţe şi sentimente mai puţin evidente ale acestuia, dar tinde să
fie, într-o oarecare măsură, mai puţin exact în perceperea acestora. Prin natura sa exploratorie, această lipsă de
înţelegere este imediat comunicată pacientului său, fără a se deteriora însă relaţia terapeutică. Acest nivel
reprezintă punctul de mijloc al continuum-ului empatiei acurate.
Nivelul 6
Psihoterapeutul recunoaşte cele mai mute din sentimentele prezente ale pacientului său, inclusiv pe cele care
sunt mai puţin evidente. Deşi înţelege conţinutul lor, uneori tinde să judece greşit intensitatea acestor stări şi
sentimente ascunse, astfel încât răspunsurile sale nu sunt întotdeauna acordate la starea sufletească reală a
pacientului său. Adeseori, terapeutul este incapabil să comunice înţelegerea acestor sentimente mai puţin
evidente. În contrast cu nivelul 7, terapeutul nu aduce elemente noi şi nu încurajează o explorare mai adâncă a
acestora.
Nivelul 7
Psihoterapeutul răspunde în mod acurat celor mai multe din sentimentele prezente ale pacientului său şi
apreciază în mod corect intensitatea celor mai multe din emoţiile de bază ale acestuia. Prin urmare, se situează
întrucâtva dincolo de ceea ce conştientizează interlocutorul său. Nivelul 7 se diferenţiază de cel anterior prin
faptul că psihoterapeutul iniţiază discuţii referitoare la un material semnificativ şi de mare încărcătură
emoţională din istoria pacientului său.
Nivelul 8
Psihoterapeutul interpretează cu acurateţe toate stările şi sentimentele actuale de care pacientul său este
conştient. De asemenea, descoperă unele sentimente adânci de care acesta nu este tocmai conştient şi le conferă
o semnificaţie corectă. Prin metoda încercării şi erorii, terapeutul investighează noi arii personale încă
neexplorate ale pacientului, existând fisuri minore în acurateţea înţelegerii acestora. Cu sensibilitate şi acurateţe,
terapeutul se mişcă în interiorul sentimentelor şi experienţelor relatate de pacient, oferind explicaţii şi aducând
completări capacităţii de înţelegere a acestuia.
Deşi terapeutul face unele gereşeli în perceperea cadrului intern de referinţă a pacientului, aceste greşeli nu
subminează relaţia dintre cei doi, datorită caracterului lor pur exploratoriu. Atent la propriile sale greşeli şi
modificându-şi rapid răspunsurile în timpul discuţiei, terapeutul indică tocmai ceea ce pacientul intenţionează
să găsească în propriile sale explorări.
Nivelul 9
La acest nivel, psihoterapeutul răspunde cu precizie oricărei categorii de sentimente ale pacientului, la
intensitate lor exactă. Mai mult, recunoaşte fiecare nuanţă emoţională şi îi comunică înţelegerea oricărui
sentiment adânc, acordându-se în orice moment la conţinutul emoţional al discursului partenerului său de
relaţie. De asemenea, conştientizează fiecare sentiment al acestuia, reflectându-l prin vocea şi cuvintele sale.
Psihoterapeutul manifestă precizie atât în înţelegere, cât şi în comunicarea acestei înţelegeri, exprimând-o fără
nicio ezitare.
Pentru exemplificare, vom oferi trei fragmente de interviu menite să ilustreze nivelul de empatie (scăzut,
mediu şi înalt) pe care se situează terapeutulul.

Nivel scăzut de empatie (fragment de interviu):

Pacienta: …Şi după ce soţul meu a venit târziu acasă, mi-a reproşat că nu mai gătesc aşa bine cum găteam
înainte.
Terapeutul: Şi ce ai făcut după aceea?
Pacienta: Nu-mi amintesc prea bine, cred că i-am dat un telefon prietenei mele.
Terapeutul: Nu crezi că ar fi fost o ocazie bună să-i spui soţului tău cum te simţi?
Pacienta: În niciun caz!
Terapeutul: În condiţiile date, cum puteţi să mai staţi împreună?
Pacienta: Oricum, nu mă mai aştept la nimic bun din partea lui.
Terapeutul: Nu crezi că ar fi mai sănătos dacă aţi găsi o soluţie ca să vă înţelegeţi mai bine?
Pacienta: Nimic nu mai merge şi oricum nu vreau să-l mai văd niciodată!
Terapeutul: Dar ce poţi să-mi spui despre ce faci în rest, despre serviciul tău, de pildă?
Pacienta: Nu-mi pasă… acolo lucrurile merg ceva mai bine decât acasă!

Nivel mediu de empatie (fragment de interviu):

Pacientul: Uneori mă simt atât de abătut şi deprimat încât îmi vine tare greu să mă pun din nou în
funcţiune.
Terapeutul: Înţeleg că te simţi ca şi cum nu mai ştii cum s-o iei din loc şi ce să faci...
2
 Pacientul: Chiar aşa! Pur şi simplu nu ştiu cum să lupt cu mine însumi în acele momente. Oare ce-aş putea
face…?

Nivel înalt de empatie (fragment de interviu):

Pacientul: M-am săturat de atâta bătaie de cap cu colegii mei de birou! Mă simt atât de înşelat în
aşteptările mele şi nu ştiu ce se va întâmpla mai târziu… Oare meritam aşa ceva din partea lor?
Terapeutul: Într-adevăr, te simţi teribil de dezamăgit datorită atitudinii lor! Dar eşti dezamăgit şi faţă de
tine însuţi pentru că nu le-ai arătat ce ai simţit în acel moment şi nu te-ai comportat ca atare.

2. Manifestarea respectului, căldurii, autenticităţii, autodezvăluirii, concreteţei

Aceste caracteristici ale relaţiei terapeutice capătă o importanţă deosebită în contextul psihoterapiilor
actuale. Cele trei orientări psihoterapeutice majore (dinamică, comportamentală şi experienţială) lansează
diverse puncte de vedere cu privire la caracteristicile menţionate.
Astfel, psihoterapiile dinamice accentuează faptul că terapeutul trebuie să manifeste un respect profund faţă
de pacientul său. Neutralitatea şi obiectivitatea analistului sunt forţe dominante în relaţie, mulţi autori
considerând „căldura” terapeutului drept o trăsătură care interferează cu evoluţia transferului în psihanaliză. Ca
regulă generală, psihanaliza clasică nu încurajează spontaneitatea terapeutului, împărtăşirea gândurilor şi
sentimentelor sale ori alte expresii ale autenticităţii în relaţia cu pacientul său. Mai recent, în psihoterapiile
analitice de scurtă durată se pune un accent tot mai mare pe interacţiunea terapeut-pacient, în detrimentul
analizei propriu-zise, renunţându-se la regula de fier a neutralităţii analistului.
În psihoterapiile de orientare strict comportamentală, psihoterapeutul abordează pacientul într-o manieră
autoritară. În calitate de expert, acesta îi stabileşte pacientului programele de recuperare orientate în direcţia
reducerii simptomelor. Distanţa interpersonală fiind mare, autenticitatea terapeutului nu prezintă o problemă, iar
căldura este mascată de statutul său de expert. În contextul actual al psihoterapiei cognitiv-comportamentale, se
diminuează progresiv asimetria relaţiei terapeut-pacient, iar acestor caracteristici li se acordă atenţia cuvenită.
Psihoterapiile experienţiale înlătură neutralitatea, obiectivitatea şi masca profesională a terapeutului.
Psihoterapeutul îşi începe demersul abordând clientul aşa cum este el în acel moment şi caută să-l ajute să-şi
dezvolte disponibilităţile latente. Preconcepţiile şi ipotezele cu privire la client sunt înlăturate, terapeutul
respectă în mod real individualitatea acestuia, situaţie care antrenează un nivel ridicat de căldură şi autenticitate
din partea terapeutului.
Se observă faptul că cele trei şcoli terapeutice adoptă diverse poziţii în legătură cu aceste caracteristici ale
relaţiei. Ca regulă generală, respectul faţă de pacient este prioritar, fiind stipulat în codul deontologic al
psihologului clinician şi psihoterapeutului. Fireşte, manifestarea respectului, căldurii şi autenticităţii necesită în
primul rând un anumit nivel de maturizare psihologică a terapeutului.

Respectul
Implică împărţirea puterii în relaţie şi facilitează colaborarea activă dintre cei doi protagonişti ai relaţiei.
Respectul manifestat de terapeut faţă de pacient implică două trăsături de bază şi anume: pe de o parte, dreptul
pacientului de a gândi, a simţi şi a acţiona în felul său unic şi personal; pe de altă parte, transmiterea de către
terapeut a mesajului că schimbarea este posibilă şi că stă în puterea lui (a pacientului) să accelereze această
schimbare.
Oferim spre exemplificare câteva expresii verbale care denotă lipsă de respect, precum şi ideea unei
asimetrii în relaţie: „Este posibil, dar problema de bază constă în inabilitatea ta de a fi direct”; „Foarte bine,
dar ştim că anxietatea ta creşte în această situaţie”; „Ceea ce spui este interesant, dar nu cred că este relevant
în momentul de faţă”.
Următoarele expresii ar putea să denote o abordare colaborativă şi plină de respect faţă de pacient: „Înţeleg
modul în care vezi lucrurile. Îţi mai vin în minte şi alte moduri de a privi această situaţie?”; „Mă întreb dacă
vrei să iei în considerare şi această posibilitate?”; „Putem privi situaţia ta din ambele perspective?”.

Căldura
Aspect controversat al procesului psihoterapeutic, această caracteristică se referă la situaţia în care
terapeutul trebuie sau nu să comunice, în mod direct, „căldură” în relaţia cu pacientul. Căldura nonposesivă are
în vedere comunicarea de către psihoterapeut a respectului, simpatiei şi interesului faţă de pacientul său, într-o
manieră nedominatoare. Din punctul de vedere al terapiei rogersiene, căldura este factorul crucial al schimbării
clientului. „Ceea ce simte clientul în terapie este experienţa de a fi iubit. Iubit nu într-o manieră posesivă, ci într-
un fel care îi permite să fie o persoană distinctă, cu idei şi sentimente şi un mod de a fi care-i este exclusiv
personal”.
3
 În privinţa acestei caracteristici, se impun unele precizări. Căldura tinde să sugereze o anumită intensitate,
cordialitate sau ardoare, respectiv, o anumită sensibilitate care este la antipodul relaţiei terapeutice. După I.
Mitrofan (1999, p. 90), „nu este vorba nici de prietenie, nici de amabilitate, nici de bunăvoinţă (în sensul de
bază al cuvântului), ci de o calitate făcută din bunătate, responsabilitate şi interes dezinteresat”. Această calitate
ar putea fi numită mai degrabă optimism, nu maxim de căldură.
În anul 1973, H. Strupp a construit o scală bipolară în cinci puncte care se referă la climatul terapeutic
propriu-zis. În punctul de mijloc al acestei scalei se situează neutralitatea, atitudinea terapeutului fiind obiectivă
şi orientată spre sarcină. La una din extremităţi se situează neutralitatea absolută care neagă orice urmă de
bunătate şi toleranţă, iar la cealaltă se situează căldura, atitudinea terapeutului fiind una de acceptare şi
înţelegere. În acest ultim caz, mesajul pe care terapeutul îl comunică pacientului este de genul: „Îmi place de
tine!”. Unii autori consideră că această afirmaţie implică de asemenea dorinţa terapeutului de a fi la rândul său
plăcut şi acceptat de pacient. În aceşti termeni, căldura implică atât o atitudine pozitivă a terapeutului faţă de
pacient, cât şi o invitaţie a pacientului de a-şi accepta terapeutul. Intruziunea dorinţelor terapeutului în relaţie ar
putea să aibă consecinţe negative asupra procesului terapeutic în ansamblul său.
Considerăm că o asemenea situaţie se constată doar atunci când terapeutul îşi „foloseşte” pacientul drept
sursă a satisfacerii propriilor sale dorinţe şi curiozităţi. De altfel, ca în orice relaţie interumană, atât pacientul,
cât şi terapeutul sunt preocupaţi de modul în care sunt priviţi unul de către celălalt. Sarcina terapeutului nu este
aceea de a-şi nega prezenţa şi satisfacerea propriilor nevoi de a fi plăcut şi acceptat, cât cea de a fi conştient de
impactul acestora asupra relaţiei şi de modul în care pot interfera cu scopurile prioritare ale terapiei.
Abilitatea empatică a psihoterapeutului de a se plasa în locul celuilalt va atrage după sine o atitudine de
acceptare de către terapeut a pacientului său şi, în cele din urmă, o „încălzire” a relaţiei.

Scala de căldură nonposesivă (Truax şi Carkhuff, 1967)

La un nivel redus de căldură „nonposesivă”, psihoterapeutul fie manifestă o bunăvoinţă exagerată (înalt
condiţionată), fie îşi evaluează partenerul de relaţie terapeutică, dezaprobând unele din gândurile, sentimentele
şi comportamentele acestuia. La un nivel înalt, psihoterapeutul îi acceptă pe deplin experienţa, comunicând grija
şi respectul pe care le poartă faţă de pacientul său.
Nivelul 1
Psihoterapeutul oferă numeroase sfaturi sau manifestă o atitudine negativă faţă de pacient. Îi spune ceea ce
este „cel mai bine pentru el”, aprobându-i sau dezaprobându-i comportamentul. Evaluările şi judecăţile
terapeutului sunt centrate pe propriul său eu.
Nivelul 2
Psihoterapeutul răspunde în mod mecanic pacientului său, ignorându-i sentimentele şi manifestând o lipsă
de preocupare şi de interes faţă de acesta. Tocmai când se aşteaptă un răspuns oferit cu „căldură”, terapeutul dă
dovadă de o pasivitate completă. Situaţia se datorează lipsei de acceptare totală necondiţionată a partenerul său
de relaţie terapeutică.
Nivelul 3
Psihoterapeutul nu manifestă o acceptare pozitivă deplină faţă de pacient. De asemenea, se poate manifesta
ca fiind el însuşi responsabil pentru unele din acţiunile acestuia, comunicându-i gânduri de genul: „Nu e bine să
acţionezi imoral!”, „E important pentru mine ca tu să-ţi continui serviciul!”.
Nivelul 4
Psihoterapeutul comunică în mod clar un interes adânc şi o grijă profundă pentru starea de bine a pacientului
său, manifestând o bunăvoinţă nonevaluativă şi necondiţionată faţă de acesta. Deşi există urme de
condiţionalitate în mai multe arii personale ale pacientului său (îndeosebi în ariile intime şi mai greu sondabile),
terapeutul îi oferă acestuia posibilitatea de a fi el însuşi şi de a se accepta pe sine. De asemenea, îi comunică
ideea că poate acţiona oricum doreşte, dar şi faptul că este totuşi important pentru el ca partenerul său să se
comporte cu mai multă maturitate, să nu regreseze în terapie ori să-l accepte şi să-l placă pe el, în calitate de
terapeut.
Nivelul 5
La acest nivel, terapeutul manifestă căldură umană în afara oricărei restricţii. Există un profund respect
pentru valoarea pacientului ca persoană şi pentru drepturile sale ca individ liber. Este lăsat să fie el însuşi, chiar
dacă pacientul este în defensivă, chiar dacă îi displace terapeutul sau chiar dacă îl respinge de-a lungul
desfăşurării terapiei. Această grijă autentică se separă net de orice evaluare a gândurilor, sentimentelor şi
comportamentelor pacientului său. Mai mult, psihoterapeutul este dispus să împărtăşească, în mod egal, atât
bucuriile şi aspiraţiile pacientului său, cât şi căderile, dezamăgirile şi eşecurile sale.

Nivel scăzut de căldură (fragment de interviu):

4
 Pacientul: Nu pot să mai aştept până când termin şcoala, mă simt atât de întors pe dos! Vreau să renunţ la
şcoală şi să mă apuc de lucru. Ştiu deja câteva locuri de unde aş putea începe...
Terapeutul: Care-i problema, nu-ţi place şcoala?

Nivel înalt de căldură (fragment de interviu):

Pacientul: Cred că am fost condamnt la spitalizare pentru tot restul vieţii mele. Singura imagine pe care o
întrezăresc pentru viitorul meu este o dezamăgire totală şi orice…
Terapeutul (întrerupându-l): Spui că nu mai ai nicio speranţă, nu-i aşa?
Pacientul: Într-adevăr! Cred că nimeni nu a avut cu adevărat grijă de mine, nici măcar eu însumi nu mi-am
purtat de grijă. Uneori îmi treceau prin cap tot felul de gânduri legate de moarte, aşa de trist mă simţeam…
Terapeutul: Ai spus că de-a lungul timpului nimeni nu te-a ajutat… (Pacientul: Aşa este!)… spune-mi, ce s-
a întâmpat cu tine?
Pacientul: Mă urăsc pentru că nu pot…, simt că nu merit să aibă cineva grijă de mine. Nu-mi place acest
lucru, aşa că… simt că nimeni nu mi-a purtat de grijă şi nu văd niciun motiv pentru care să fiu ajutat…
Terapeutul: Cred că mi-ai mai dat câtava indicii. Eram mirat de ce i-ai îndepărtat pe ceilalţi de tine. Tu nu
ai lăsat pe nimeni să-ţi poarte de grijă şi tu eşti cel care nu ai permite nimănui să te ajute... (Afirmaţiile
terapeutului sunt rapid întrerupte de pacientul său)
Pacientul: Aşa este, am închis uşa oricăruia dintre ei. Am închis-o pentru că nu doream să mă sâcâie
nimeni. Nu meritam decât să fiu lăsat în pace şi să mă pierd treptat în dezamăgirea mea…

Autenticitatea
Autenticitatea are în vedere caracteristica terapeutului de „a fi total el însuşi”, de „a fi real”, oricare ar fi
sentimentele pe care le încearcă la un moment dat faţă de partenerul său de relaţie terapeutică. Fireşte, se pune
întrebarea dacă terapeutul trebuie să arate natura sentimentelor pe care le încearcă faţă de pacient, oricare ar fi
acestea. C. Rogers susţine că răspunsul la această întrebare nu este încă cunoscut.
Problema autenticităţii terapeutului este viguros dezbătută în psihoterapie. În acest sens, psihanaliza are
reguli stricte. Dacă psihanalistul nu reacţionează la ceea ce spune pacientul, se deschide calea dezvoltării
transferului, iar rezolvarea nevrozei de transfer este cea care va permite restructurarea personalităţii pacientului.
Cu excepţia orientării experienţiale, există puţine iniţiative cu privire la încurajarea exprimării autenticităţii
terapeutului în relaţie.
Dezbătând funcţia empatiei în psihoterapie şi considerând că autenticitatea se implică în acest proces,
această caracteristică a terapeutului ar trebui reevaluată. Semnalăm pericolul manifestării spontaneităţii
terapeutului doar în situaţia în care răspunsurile acestuia au mai mult de-a face cu situaţii de viaţă care se
situează în afara contextului terapeutic. În rest, capacitatea terapeutului de a se comporta deschis şi onest în
relaţia cu pacientul său ar putea reprezenta o premisă a stabilirii unei comunicări de tip empatic între cei doi
parteneri.

Scala de autenticitate (Truax şi Carkhuff, 1967)

Dacă la un nivel scăzut de autenticitate terapeutul prezintă o faţadă, o mască profesională, la un nivel înalt,
terapeutul este cu adevărat el însuşi, răspunsurile sale autentice deschizând noi arii de investigaţie atât pentru
pacient, cât şi pentru terapeut. Scala de autenticitate încurajatoare, cum a fost denumită de autorii ei, face o
distincţie între răspunsurile autentice care au un conţinut negativ şi un efect destructiv asupra pacientului şi
răspunsurile care sunt utilizate în mod constructiv, menite să-i permită acestuia o mai profundă înţelegere şi
autoexplorare.
Nivelul 1
În mod evident, afirmaţiile psihoterapeutului sunt fără legătură cu ceea ce simte în momentul respectiv,
singurele sale răspunsuri autentice având consecinţe negative şi destructive asupra pacientului. Apar contradicţii
izbitoare în afirmaţiile terapeutului, iar conţinutul acestora nu se acordă cu tonul vocii şi cu expresiile faciale
adoptate.
Nivelul 2
Răspunsurile psihoterapeutului sunt adecvate mai mult din punct de vedere profesional decât din punct de
vedere personal, acestea fiind concordante cu ceea ce ar trebui să răspundă în situaţia respectivă. Prin urmare,
răspunsurile terapeutului sunt „bune” şi „corecte” din punct de vedere terapeutic, dar nu exprimă ceea ce simte
sau gândeşte în mod real.
Nivelul 3
Nu se manifestă contradicţii între ceea ce simte şi ceea ce spune psihoterapeutul, dar nici nu există indicii
care să ateste un răspuns autentic din partea acestuia. Deşi pare să ofere răspunsuri adecvate şi sincere, acestea
nu reflectă o participare reală şi activă în relaţia cu partenerul său de relaţie. Terapeutul nu face nimic mai mult
5
decât să asculte şi să urmărească ceea ce spune şi ceea ce simte pacientul său, dar adoptă, în mod implicit, fie o
atitudine defensivă, fie un aer de înalt profesionalism.
Nivelul 4
Comportamentul nonverbal al psihoterapeutului indică un răspuns autentic (pozitiv sau negativ) şi cu efecte
nondestructive asupra pacientului. Afirmaţiile terapeutului sunt congruente cu sentimentele sale, chiar dacă este
întrucâtva ezitant în ceea ce afirmă. În mod autentic, terapeutul spune ceea ce gândeşte.
Nivelul 5
Psihoterapeutul este în mod nestingherit şi cu adevărat el însuşi în relaţie. Manifestă spontaneitate în
interacţiunea cu pacientul său şi deschidere atât faţă de experienţele agreabile, cât şi faţă de cele dezagreabile pe
care cei doi le trăiesc de-a lungul relaţiei. Răspunsurile autentice ale terapeutului sunt utilizate într-o manieră
constructivă, deschizându-se noi arii de investigaţie atât pentru terapeut, cât şi pentru pacient.

Nivel scăzut de autenticitate (fragment de interviu):

Pacientul: Pot să-ţi pun o întrebare?
Terapeutul: Desigur!
Pacientul: Crezi că prietena mea mă va privi altfel ştiind că am fost internat într-un spital de psihiatrie?
Terapeutul: În niciun caz, poate dacă nu ar avea nici cea mai vagă cunoştinţă în acest domeniu.
Pacientul: Dar crezi că mă va mai putea considera un… om normal?
Terapeutul: Fireşte! Totul depinde însă de felul cum te vei comporta de-acum încolo şi de cum vei şti să
lupţi cu fricile tale.

Nivel înalt de autenticitate (fragment de interviu):

Pacientul: Sunt atât de încântat şi emoţionat că am găsit un terapeut ca tine! Simt că mă înţelegi şi mă ajuţi
cu adevărat!
Terapeutul: Mă bucur să aud că vorbeşti în felul acesta de mine şi de faptul că-ţi sunt de folos! Cu toate
acestea, mai avem de lucrat împreună în privinţa însuşirii unor tehnici de autocontrol.

Este necesar un „nivel facilitator minimal” pentru a putea stabili o comunicare reală şi eficientă între
psihoterapeut şi pacient. Acest prag ar corespunde nivelurilor 4 şi 5 din scala de empatie, precum şi nivelului 3
din scalele de căldură şi autenticitate.
Prin aplicarea scalelor menţionate, într-un studiu realizat cu mulţi ani în urmă de Truax şi Mitchell (1988) se
arată că un grad înalt de empatie, căldură şi autenticitate manifestate de terapeuţi, influenţează în proporţie de
66% (p<0,5) eficienţa rezultatelor psihoterapiei. Acelaşi studiu indică faptul că la 9 ani după terminarea
tratamentului, pacienţii ai căror terapeuţi înregistrează scoruri înalte la cele trei condiţii prezentate, nu s-au mai
internat într-un spital de psihiatrie (spre deosebire de lotul martor şi lotul de pacienţi ai căror terapeuţi
înregistrează scoruri scăzute). Mai mult, pacienţii spitalizaţi îşi deteriorează starea psihică (comparativ cu
lotul martor), în prezenţa unui terapeut care înregistrează un scor scăzut de empatie, căldură şi autenticitate.

Autodezvăluirea
Niciun alt aspect al psihoterapiei nu provoacă atât de multe controverse printre terapeuţi cum este
manifestarea autodezvăluirii în relaţia terapeutică Autodezvăluirea (self-disclosure) se referă la faptul că
terapeutul aduce informaţii în relaţia sa cu privire la el însuşi, la valorile, ideile, sentimentele şi reacţiile sale.
Din punctul nostru de vedere, autodezvăluirea terapeutului exprimă o calitate umană care poate fi terapeutică.
Atunci când un terapeut dezvăluie experienţe personale care au legătură cu cele ale pacientului său, se poate
ajunge la un nivel de înţelegere empatică care nu poate fi depăşit de nicio altă intervenţie. De asemenea, senzaţia
de izolare sau ameninţare resimţită de un pacient, ar putea diminua în momentul în care terapeutul comunică cu
transparenţă despre existenţa unor lucruri comune din vieţile lor.
După D. Săucan (1999, p. 26-27), „cantitatea şi calitatea autodezvăluirii trebuie să fie potrivite cu situaţia
relaţională. De obicei, este considerată o greşeală împărtăşirea unei informaţii consistente prea devreme,
procesul de autodezvăluire într-o relaţie trebuind să fie gradat. În afara unei moderaţii în ceea ce priveşte
cantitatea, autodezvăluirea ar trebui să constea în informaţie pozitivă şi mai puţin în detalii negative”.
Prin utilizarea autodezvăluirii, terapeutul îl ajută pe pacient să se deblocheze, să se bazeze pe experienţa sa
imediată şi să se afirme pe sine. Întrebarea care se pune nu este dacă terapeutul ar trebui să se exprime pe el
însuşi, cât în ce condiţii şi cu ce pacienţi ar putea terapeutul să se autodezvăluie în relaţie. Răspunsul la această
întrebare ar putea include mai multe variabile: natura obiectivelor psihoterapeutice, natura autodezvăluirii şi
contextul în care autodezvăluirea se poate manifesta.

Natura obiectivelor psihoterapeutice

6
 Cu mult timp în urmă, M. F. Weiner (1977) a divizat psihoterapia în trei mari categorii: represivă, ego-
suportivă şi evocativă, considerând că terapia ego-suportivă necesită autodezvăluire din partea terapeutului.
Mecanismul de bază al acestui tip de terapie este feedback-ul, pacienţii fiind încurajaţi să-şi asume
responsabilitatea propriilor lor gânduri şi sentimente, mai degrabă decât să-şi direcţioneze atenţia asupra
dezvoltării transferului. În contrast, terapia evocativă se bazează pe interpretare şi implică o creştere a
neutralităţii terapeutului. În terapia represivă, terapeutul este atât de preocupat de dispariţia comportamentului
simptomatic al pacientului, încât feedback-urile de natură interpersonală sunt complet ignorate.

Natura autodezvăluirii
În general, reputaţia profesională a terapeutului, modul de amenajare a cabinetului, îmbrăcămintea,
înfăţişarea terapeutului etc., pot furniza pacienţilor unele informaţii cu privire la viaţa personală a terapeutului
lor. De altfel, există anumite informaţii generale pe care unii terapeuţi le furnizează pacienţilor, cum ar fi:
vârsta, statutul marital, calitatea de părinte sau alte date personale. Chiar şi la acest nivel superficial de
autodezvăluire există diverse opinii. J. M. Lewis (1978) aminteşte cazul a doi psihanalişti care sunt întrebaţi de
pacientul lor la primul interviu: „Dumneavoastră aveţi copii?”. Primul ar fi răspuns: „De ce mă întrebaţi?” şi a
refuzat să-i dea vreun răspuns. Celălalt ar fi spus: „Da, trei… dar de ce mă întrebaţi?”. Primul terapeut şi-a
apărat poziţia, prin indicarea faptului că nu vrea să grăbească stabilirea unui transfer timpuriu, în timp ce al
doilea şi-a exprimat atât dorinţa stabilirii unei relaţii reale, cât şi nelămurirea cu privire la semnificaţia
întrebării.
La nivel personal, terapeutul îşi poate dezvălui propriile atitudini, opinii şi valori. Unii autori susţin că
pacienţii au dreptul de a cunoaşte încă de la începutul terapiei „ideologia” terapeutului lor. Acest tip de
autodezvăluire este dezaprobat de un număr mare de terapeuţi care apreciază că informaţiile cerute de pacienţi
trebuie urmate de clarificarea motivelor pentru care aceştia formulează întrebările respective.
Un alt nivel al autodezvăluirii implică împărtăşirea de către terapeut a unor experienţe personale. Acest tip
de transparenţă este utilizat îndeosebi în terapia cu adolescenţi sau cu tineri adulţi care nu au dobândit o
experienţă de viaţă bogată. De pildă, a şti dacă terapeutul a avut anumite temeri şi nelinişti în legătură cu
admiterea la facultate, poate constitui o informaţie utilă pentru un tânăr aflat în faţa acestui examen.
Un nivel mai adânc al autodezvăluirii se referă la împărtăşirea propriilor sentimente ale terapeutului cu
privire la natura interacţiunii stabilite cu pacientul său. În acest sens, pacientul poate primi unele feedback-uri cu
privire la impactul pe care îl are asupra altor persoane. Acest tip de intervenţie poate fi util îndeosebi cu
pacienţii ale căror proiecţii asupra altor persoane joacă un rol determinant în dificultăţile actuale cu care se
confruntă.

Contextul
Anumite variabile pot influenţa decizia terapeutului de a se dezvălui în diverse situaţii terapeutice. Un
context special implică apariţia unui eveniment neobişnuit în viaţa pacientului, cum ar fi pierderea unei fiinţe
dragi. În acest caz, unii terapeuţi prezintă condoleanţe într-un mod simplu şi direct. Un alt context special poate
implica un eveniment semnificativ din viaţa terapeutului (cum ar fi, de pildă, o problemă de sănătate sau un
deces în familie). Chiar şi în aceste circumstanţe deosebite, există păreri divergente ale terapeuţilor cu privire la
oferirea din proprie iniţiativă a acestui tip de informaţii.
Autodezvăluirea terapeutului este deseori simţită de pacienţi drept suportivă şi normalizatoare. Ea
favorizează o mai profundă explorare din partea pacientului. Autodezvăluirea terapeutului este deosebit de
eficientă atunci când serveşte angajării autentice a pacientului şi nu controlului sau direcţionării relaţiei
terapeutice. Pacienţii preferă şi, de fapt, progresează datorită implicării terapeutului şi preferă terapeuţii care „nu
sunt prea tăcuţi”. Niciun pacient nu exprimă o preferinţă pentru autodezvăluirea totală a terapeutului.
I.D. Yalom şi M. Leszcz (2008) aduc în discuţie un studiu restrâns asupra terapiei individuale care a
demonstrat că o anumită autodezvăluire a terapeutului în non-aici-şi-acum poate fi eficientă în întărirea relaţiei
reale (nontransferenţiale) dintre pacient şi terapeut. Dezvăluirea personală în legătură cu activităţi sau interese
comune serveşte la normalizarea şi susţinerea pacienţilor şi, indirect, aprofundează învăţarea.
Într-o direcţie mai puţin favorabilă, s-a arătat că autodezvăluirea poate avea efecte adverse în tratament,
dacă terapeutul este perceput ca fiind insensibil sau intruziv, situaţie care generează îndoieli ale pacientului cu
privire la competenţa profesională a tereapeutului (Hill şi Knox, 2002). Într-o asemenea situaţie, este posibil ca
autodezvăluirea terapeutului să nu facă altceva decât să confuzeze pacientul. De asemenea, terapeutul care
utilizează autodezvăluirea, atunci când pacientul este agitat sau neatent, demonstrează o lipsă de înţelegere
empatică a pacientului (A.J. Clark, 2007).
În cele din urmă, terapeutul poate să obţină o perspectivă empatică cu privire la pacientul său, printr-o
dezvăluire judicioasă a experienţelor sale personale. Pacientul îşi percepe terapeutul ca fiind mai uman în relaţie

7
şi mai puţin ameninţător şi distant. O creştere a încrederii în terapeut promovează o cumunicare mai vie între cei
doi parteneri de relaţie terapeutică.
Autodezvăluirea ar trebui să se facă în serviciul pacientului şi nicidecum să satisfacă nevoile terapeutului
(Cormier şi Nurius, 2003). De asemenea, nu trebuie să se manifeste fără ca terapeutul să ia în considerare
impactul cel mai probabil asupra pacientului său.

Concreteţea
Este o altă caracteristică importantă a relaţiei terapeutice. Fireşte, limbajul utilizat de terapeut reprezintă un
element important care influenţează procesul de autoexplorare a pacientului. Concreteţea se referă la evitarea de
către terapeut a limbajului hiperintelectualizat, a generalităţilor vagi şi concentrarea pe nevoile clare şi specifice
ale pacientului său. La un nivel înalt de concreteţe, terapeutul dă dovadă de acceptare şi satisfacţie în a-l întâlni
pe pacient „acolo unde este” el cu adevărat, iar limbajul său este conectat la experienţa actuală a pacientului său.
V. Enătescu (1981) în lucrarea Dialogul medic-bolnav a realizat unele studii valoroase în domeniul
limbajului medical, analizând trei modele ale comunicării terapeut-pacient: limbajul medical criptic
hiperspecializat (posibilitatea inducerii de către terapeut a iatrogeniei prin comunicare), limbajul terapeutic
vulgarizat (situaţie în care pacientul ar putea să considere că este subestimat de interlocutor) şi limbajul
terapeutic adecvat (care derivă din experienţa clinică a terapeutului). După V. Enătescu (1981, p. 124),
„dificultatea mare a terapeutului constă în comutarea nivelului limbajului folosit, în raport cu structura şi nivelul
interlocutorului, a nivelului de pregătire al acestuia”.
În contextul psihoterapiilor actuale, contribuţii remarcabile în acest sens ne aduce M. Erickson care
stipulează următoarea axiomă terapeutică: „învaţă şi utilizează limbajul pacientului”. Pentru ca terapia să
funcţioneze, limbajul personal şi acţiunile terapeutului se vor adapta stilului de comunicare al pacientului său.

3. Monitorizarea procesului de interacţiune terapeutică

Impactul terapeutului asupra relaţiei

Abilitatea terapeutului de a recunoaşte impactul asupra interacţiunii sale cu pacientul necesită un efort
constant de-a lungul desfăşurării şedinţelor de terapie. El are sarcina de a monitoriza această interacţiune, chiar
dacă este un participant activ în relaţie. Unii terapeuţi au tendinţa de a minimaliza forţa propriei lor personalităţi
şi dezvoltă un stil terapeutic de faţadă şi prost jucat. Iată de ce psihoterapeuţii trebuie să parcurgă ei înşişi o
terapie intensivă şi programe de dezvoltare personală.
Este important ca, alături de monitorizarea experienţelor pacientului, terapeutul să-şi monitorizeze propriile
sale experienţe interioare, deoarece acestea pot constitui o adevărată busolă emoţională utilă în măsurarea
apropierii sau distanţării faţă de pacient. Pe măsură ce terapeutul pendulează între propriile sale experienţe
interioare şi cele ale pacientului, este esenţială atenţia pe care specialistul o îndreaptă în direcţia identificării
comportamentelor disfuncţionale ale pacientului.
Un accent deosebit se pune pe comportamentul nonverbal al celor doi parteneri de relaţie. Aprecierea de
către terapeut a impactului tiparelor sale de expresivitate facială (sau a altor mişcări ale corpului) asupra
pacientului său, reprezintă un aspect important. Prin urmare, terapeutul ar trebui să devină receptiv la modul în
care poate influenţa, într-o manieră inadecvată, interacţiunea cu pacientul său.
În general, un terapeut dispune de trei surse constante de înţelegere a modului în care poate deveni eficient
în relaţia terapeutică:
1. monitorizează comportamentul verbal şi nonverbal al pacientului şi notează rezistenţele acestuia la
schimbare;
2. ascultă în şoaptă propriile sale sentimente, gânduri, amintiri, imagini care îi apar de-a lungul desfăşurării
discuţiei terapeutice;
3. meta-monitorizează procesul însuşi de interacţiune.
În acest sens, putem avea în vedere următoarele aspecte ale interacţiunii terapeut-pacient: cadenţa,
profunzimea explorării şi distanţa interpersonală.

Cadenţa
Cadenţa se referă la lungimea secvenţelor de vorbire ale celor doi interlocutori. O cadenţă exploratorie este
aceea în care afirmaţiile scurte ale terapeutului sunt urmate de afirmaţii mai lungi ale pacientului. Un alt pattern
de cadenţă sugerează prezenţa unor rezistenţe considerabile la explorare din partea pacientului. Un al treilea
pattern (mai greu de evaluat) se referă la situaţia în care există o colaborare efectivă între terapeut şi pacient, dar
se manifestă în acelaşi timp o anumită rapiditate a secvenţelor de vorbire, precum şi apariţia unor rezistenţe din
partea celor doi parteneri de relaţie terapeutică.

8
Profunzimea explorării
De-a lungul unei şedinţe de terapie, terapeutul trece prin trei tipuri diferite de activitate mintală: o ascultare
activă, o activitate analitică care implică detaşare şi o activitate empatică bine structurată. De cele mai multe
ori, opţiunea pentru una dintre cele trei tipuri de activitate este luată în afara unei decizii conştiente.
Estimarea adâncimii unei explorări este o sarcină dificilă şi complexă. Terapeutul ar trebui să evalueze dacă
discuţia tinde să acopere în mod superficial mai multe arii de probleme sau se concentreză doar pe una singură.
Un interviu fără profunzime exprimă, în fapt, o temere şi o nelinişte a terapeutului cu privire la o anumită arie de
discuţie sau la anumite sentimente care pot fi scoase la iveală. Odată ieşite la suprafaţă, ele ar putea să blocheze
sau să frâneze cursul terapiei.
O mare parte a eforturilor terapeutului depuse de-a lungul şedinţelor de terapie se referă la facilitarea
activităţii de autoexplorare a pacientului său. În acest sens, răspunsurile empatice ale terapeutului reprezintă un
stimul puternic pentru majoritatea pacienţilor în procesul autoexplorării. Simplele cereri ale terapeutului de
genul: „Continuă, te rog!” sau „Spune-mi mai mult despre…”, îi indică pacientului faptul că gândurile şi
sentimentele sale sunt relevante şi importante pentru bunul mers al terapiei.

Distanţa interpersonală
Din păcate, nu există indicatori obiectivi care să detecteze gradul de distanţă interpersonală într-o relaţie.
Practica terapeutică ne indică faptul că acele relaţii caracterizate printr-un nivel bun de empatie, căldură şi
autenticitate a terapeutului, relevă o deschidere considerabilă a acestuia în relaţia sa cu pacientul. Din contră,
activarea deprinderilor de detaşare ale terapeutului impune o mai mare distanţă interpersonală între cei doi
protagonişti.
În privinţa concreteţei, de cele mai multe ori, utilizarea unui limbaj abstract şi formal reprezintă un indicator
posibil al unei distanţe interpersonale în relaţia terapeutică. Din contră, utilizarea unui limbaj concret, simplu şi
specific duce la o mai mare apropiere între cei doi. În acest sens, unele studii relevă faptul că utilizarea unui
limbaj înalt intelectualizat de către terapeut s-ar datora unei structuri anxioase şi obsesive a acestuia.
Distanţa interpersonală este generată de cele mai multe ori de neliniştile şi anxietatăţile terapeutului şi
pacientului cu privire la modul în care se percep sau acceptă unul pe celălalt. De-a lungul desfăşurării unui
interviu, procesul de deschidere interpersonală poate varia în funcţie de nevoia unuia dintre participanţi de a fi
acceptat, iar procesul de distanţare variază în funcţie de teama de deschidere în relaţie a unuia dintre ei sau a
ambilor.
Alte moduri prin care terapeutul poate monitoriza procesul interacţiunii terapeutice sunt: concentrarea pe
dialogul terapeut-pacient, echilibrul de forţe în relaţia terapeutică, negocierea în legătură cu identificarea
problemelor pacientului şi cu găsirea celei mai bune soluţii terapeutice, încurajarea autonomiei, estimarea
dimensiunii afective a interacţiunii.

Concentrarea pe dialogul terapeut-pacient

Reprezintă un alt mod prin care terapeutul poate monitoriza procesul interacţiunii sale cu pacientul. În acest
sens, terapeutului îi revine sarcina de a direcţiona terapia (în anumite momente) pe situaţia actuală, pe aici şi
acum, precum şi pe progresul relaţiei terapeutice propriu-zise.
Orice temă pe care o aduce pacientul în discuţie poate reflecta ceva din realitatea relaţiei terapeut-pacient.
(De pildă: „Vorbindu-mi despre teama pe care o ai faţă de tatăl tău, mă întreb dacă nu cumva ai sentimente
asemănătoare în legătură cu mine?”).

Echilibrul de forţe în relaţia terapeutică

Echilibrul de forţe în relaţie este un alt aspect de care terapeutul ar trebui să ţină cont în derularea
psihoterapiei. Acest echilibru de forţe se poate realiza prin manifestarea respectului terapeutului faţă de opiniile
pacientului cu privire la semnificaţia anumitor evenimente. În psihoterapiile actuale, se pune un accent deosebit
pe procesele de colaborare şi descoperire. Mai mult, terapeuţii capătă valoare maximă atunci când pacientul
devine un partener activ în căutarea celei mai bune soluţii la problema cu care se confruntă.

Negocierea în procesul psihoterapeutic

În psihoterapiile actuale, activitatea de negociere capătă o importanţă deosebită. De-a lungul programelor de
dezvoltare personală realizate cu viitori psihoterapeuţi, am constatat că unii dintre ei provin din familii cu tipare
disfuncţionale de comunicare. De multe ori, unul din părinţi adoptă un rol dominant şi autoritar în familie. Asta
înseamnă că viitorii terapeuţi nu au învăţat că negocierea reprezintă un aspect esenţial în procesul terapeutic. Pot
să apară situaţii contradictorii în care nu se mai ştie unde este terapeutul şi încotro se îndreaptă terapia.
Adeseori, acest fenomen este considerat un semn de rezistenţă a pacientului la terapie şi nicidecum nu este pus
pe seama stilului interacţional defectuos al terapeutului.
9
 De-a lungul terapiei, există negocieri continue între terapeut şi pacient, atât la nivel conştient, cât şi
inconştient, cu privire la sarcinile şi obiectivele terapeutice. De altfel, mecanismul terapeutic hotărâtor îl
reprezintă negocierea între dorinţele pacientului şi cele ale terapeutului. În acest proces de negociere pot fi
cuprinse toate aspectele terapiei, inclusiv probleme de cadru terapeutic, cum ar fi programarea şedinţelor. Prin
negociere, cei doi protagonişti stabilesc condiţiile necesare pentru ca schimbarea să aibă loc şi să funcţioneze ca
parte intrinsecă a procesului de schimbare.

Încurajarea autonomiei şi eficienţei personale a pacientului

Psihoterapeutul trebuie să-i permită pacientului să se manifeste în mod autonom în relaţie şi să-l încurajeze
să-şi exprime în mod clar şi deschis propriile gânduri şi sentimente. Întotdeauna, terapeutul va manifesta grijă şi
respect faţă de modul în care pacientul său simte, gândeşte şi se comportă.
Atunci când terapeutul alege să-i împărtăşească pacientului propriile opinii cu privire la o temă de discuţie
cu care cei doi nu sunt în acord, acest fapt se realizează fără niciun fel de ambiguitate. Ca terapeut, poţi opta
între a-i împărtăşi pacientului ceea ce gândeşti în legătură cu o situaţie sau a nu te exprima în niciun fel, dar
lipsa de claritate nu are nici o indicaţie terapeutică.
Încurajarea eficienţei personale subliniază importanţa credinţei pacientului în abilităţile personale de a
finaliza cu succes procesul schimbării sale.
Din perspectiva demersului interviului motivaţional, încurajarile pot fi introduse în orice etapă a terapiei, cu
condiţia ca acestea să fie autentice. În tabelul următor vom oferi câteva exemple de astfel de încurajări venite
din partea terapeutului (P. L. Wilbourne şi E. R. Levensky, 2006).

Estimarea dimensiunii afective a interacţiunii

Exprimarea sentimentelor în timpul desfăşurării şedinţei de terapie sau evitarea manifestării acestora capătă
o semnificaţie profundă. Revine în sarcina terapeutului să monitorizeze gradul în care este încurajată exprimarea
şi explorarea sentimentelor, precum şi nivelul empatic pe care se situează atât el, cât şi partenerul său de relaţie.
Un indicator util ar fi existenţa a cel puţin unui moment în fiecare şedinţă în care terapeutul să se simtă cu
adevărat mişcat de ceea ce îi spune pacientul său şi să simtă că este într-adevăr cu el în procesul terapeutic.

4. Aplicarea intervenţiilor terapeutice

Orice viitor terapeut beneficiază de antrenamente sistematice în privinţa utilizării diverselor intervenţii
terapeutice (clarificarea, confruntarea, restructurarea cognitivă, interpretarea, recadrarea/resemnificarea, evitarea
formulărilor negative, prescrierea temelor pentru acasă, utilizarea tehnicilor paradoxale, utilizarea prescripţiei
simptomului, crearea ambiguităţii, utilizarea simbolurilor şi a ritualurilor, utilizarea metaforelor, anecdotelor şi
poveştilor, utilizarea autosurprinderii, a notării gândurilor adaptative şi a segmentării.

Clarificarea
Prin intermediul clarificării, terapeutul intenţionează să identifice anumite tipare existente în discursul
pacientului său. Neavând de-a face cu explorarea materialului inconştient, această intervenţie terapeutică nu
reclamă nicio rezistenţă specifică din partea pacientului. Deoarece discursul acestuia este adeseori confuz şi
ambiguu, prin intermediul clarificării, terapeutul întoarce spre pacient sensul mesajului pe care acesta tocmai l-a
emis. Clarificarea favorizează un dialog autentic între terapeut şi pacient şi necesită adoptarea unei conduite
empatice din partea terapeutului. Dacă o clarificare este relevantă, ea poate să-i ofere pacientului un mai mare
sentiment de autocontrol şi să favorizeze o descărcare cathartică a tensiunii sale afective.
În general, afirmaţiile prin care terapeutul sumarizează ceea ce pacientul său tocmai i-a comunicat,
reprezintă oportunităţi pentru clarificare. De pildă, pacientul, după o lungă explorare cu privire la viaţa sa de
familie şi la evenimentele prin care a trecut, poate deveni tăcut la un moment dat. Terapeutul fie poate aştepta ca
pacientul să continue discuţia, fie poate reflecta sentimentele pacientului său, fie poate comenta rezistenţele
acestuia la explorările ulterioare sau poate oferi pur şi simplu o clarificare, precum în exemplul de mai jos:

Pacientul: După ce mama a murit, lucrurile au început să meargă din ce în ce mai rău. Tata s-a
îmbolnăvit... niciodată nu a fost prea puternic... apoi a rămas fără loc de muncă, şomer... şi în cele din urmă
ne-a părăsit. Fraţii mei şi cu mine am rămas singuri... şi am intrat într-un program de ajutor social. Fraţii mei
mai mari au fost trimişi împreună la o casă de copii, iar eu am fost adoptat de o familie...
Terapeutul: Aşadar, întâi ţi-ai pierdut mama, apoi tatăl te-a părăsit... şi în cele din urmă te-ai despărţit de
fraţii tăi...

10
 În acest exemplu, terapeutul nu introduce nicio informaţie nouă şi nu abordează sentimentele profunde de
tristeţe şi furie internalizată pe care le trăieşte pacientul său, ci oferă o sumarizare menită să clarifice temele
majore din discursul pacientului.

Confruntarea
Deşi termenul de confruntare conţine o nuanţă agresivă, terapeutul foloseşte acestă tehnică ca un mijloc de
susţinere, pentru a evidenţia discrepanţele şi contradicţiile manifestate în comportamentul pacientului.
Dacă nu reuşeşte să rezoneze cu experienţa pacientului său, este posibil ca prin utilizarea acestei tehnici,
terapeutul să provoace un răspuns defensiv care să fie în detrimentul relaţiei terapeutice. De aceea, suntem
îndreptăţiţi să apelăm la confruntare doar după ce relaţia terapeutică este suficient de bine consolidată.
În încercarea de a menţine o înţelegere empatică a pacientului, terapeutul poate utiliza reflectarea, imediat
după ce pacientul răspunde confruntării. De pildă, un pacient de vârstă mijlocie vorbeşte despre conflictele cu
supervizorul său la locul de muncă.

Pacientul: Mereu se ţine de capul meu să termin proiectele, dar asta nu mă derajează.
Terapeutul: Spui că cererile supervizorului tău nu te afectează în mod special, dar în timp ce spui asta, îţi
tremură mâinile.
Pacientul: Ei bine, nu e uşor, dar am nevoie de locul meu de muncă. Sunt destul de confuz când vine vorba
despre job-ul meu.
Terapeutul: Te simţi confuz pentru că eşti împins în mai multe direcţii şi fiecare dintre ele par a fi de mare
importanţă pentru tine.

Fireşte, terapeutul poate întâmpina dificultăţi în confruntarea pacientului, ca urmare a trăsăturilor

contratransferenţiale şi personale apărute în urma aplicării acestei intervenţii. Orice terapeut ştie că este mult
mai simplu să eviţi confruntarea, eliminând riscul de a-l perturba sau ofensa pe pacient. Unele observaţii
provocatoare dintr-o confruntare pot zgudui şi ameninţa relaţia terapeutică.
Pe de altă parte, eşecul terapeutului în a confrunta pacientul, atunci când acesta adoptă o atitudine defensivă,
sugerează că terapeutul fie condamnă, fie susţine acest comportament defensiv. Pentru unii terapeuţi, o anumită
perspectivă asupra vieţii şi asupra relaţiilor interumane, poate contribui la apariţia unor prejudecăţi menite să
blocheze capacitatea lor de a utiliza confruntarea. De exemplu, un terapeut poate menţine o convingere
preconcepută conform căreia relaţiile cu alţii trebuie să fie întotdeauna armonioase şi nonconflictuale. În caz
contrar, ceilalţi ar putea să te perceapă ca fiind ostil dacă utilizezi o confruntare.
La nivel interpersonal, este important pentru terapeut să admită că o confruntare, în contextul suportiv al
tratamentului, are potenţialul terapeutic de a scoate la suprafaţă tiparele comportamentale disfuncţionale, care
altfel ar putea rămâne neidentificate. În interacţiunea cu un pacient, „confruntarea comunică cel mai înalt grad
de înţelegere empatică”. De cealaltă parte, este posibil ca un terapeut să devină iritat de un pacient care evită în
mod constant să recunoască discrepanţele şi contradicţiile din comportamentul său. În consecinţă, specialistul
poate începe să răspundă într-o manieră condescendentă şi evaluativă (Leaman, 1978). Vorbind despre cazul
anterior al pacientului de vârstă mijlocie, s-ar fi ajuns la alt rezultat dacă terapeutul ar fi spus: „Nu te mai
preface! Îţi tremură mâinile şi e clar că eşti tulburat din cauza asta!”. Este evident că acest tip de afirmaţie
dovedeşte lipsă de empatie faţă de pacient.
La ora actuală, există numeroase ghiduri în literatura de specialitate menite să contribuie la utilizarea unor
confruntări mai empatice şi mai eficiente.
Actul confruntării poate fi privit ca un continuum: la un capăt se situează „confruntarea de rutină”, iar la
celălalt „confruntarea eroică”. Fireşte, acest continuum este influenţat de natura situaţiei terapeutice. În
confruntările de rutină, alianţa terapeutică este efectivă, iar terapeutul încearcă să negocieze cu rezistenţele la
explorare puse în acţiune de pacient (întreruperi în cursul vorbirii, discrepanţe între ceea ce simte şi ceea ce
gândeşte). În confruntărille eroice, alianţa terapeutică este ameninţată, terapeutul fiind nevoit să facă faţă unei
rezistenţe masive a pacientului cu privire la propria sa schimbare. Acest tip de confruntare este menit să şocheze
pacientul, adeseori terapeutul „ameninţându-l” că îl va abandona.
Redăm un fragment de dialog (utilizarea confruntării de rutină) în care terapeutul vrea să evidenţieze
discrepanţa dintre negarea verbală a sentimentelor şi izbucnirea emoţională a pacientului, declanşată de
reamintirea unei situaţii dureroase.

Pacientul: Este vorba despre perioada în care părinţii mei au divorţat...

Terapeutul: Ce ai simţit în legătură cu acest lucru?
Pacientul: Poftim?
Terapeutul: Cum te-ai simţit atunci când părinţii tăi au divorţat?
11
 Pacientul: Nimic... nu am simţit nimic.
Terapeutul: Cred că văd lacrimi în ochii tăi...
Pacientul: Ah... nu... ei bine..., probabil am simţit atunci sau simt...
Terapeutul: E dureros...
Pacientul (plângând încet): Am simţit că lumea s-a sfârşit pentru mine...

Confruntările eroice sunt utilizate în cursul terapiei în special în acele situaţii în care pacienţii dau dovadă
de o mare rezistenţă la schimbare, fiind necesară o abordare indirectă a acestora.
Pacientul: … iar aseară am băut din nou doza mea obişnuită de alcool…
Terapeutul: De câteva zile bei în fiecare seară...
Pacientul: Da...
Terapeutul: Deşi mi-ai spus că depui eforturi, se pare că totuşi nu poţi să te opreşti de la băutură.
Pacientul: Într-adevăr...
Terapeutul: Încep să cred că trebuie să luăm o decizie în legătură cu acest lucru.
Pacientul: La ce vă referiţi?
Terapeutul: Cred că ar fi bine să încetăm să mai lucrăm împreună.
Pacientul: Cum adică?
Terapeutul: Nu cred că mai are vreun sens să mai continuăm în acest mod...Abstinenţa ta este esenţială în
procesul tău de schimbare.

Dacă refuzul tratamentului este făcut într-o manieră abilă, pacientul care se prezintă la psihoterapie fără
nicio intenţie de schimbare, se poate întoarce peste ceva timp, de data aceasta având scopuri specifice şi mai
bine definite.
Refuzul tratamentului este eficient în mod deosebit în situaţia în care avem de-a face cu pacienţi dependenţi
aflaţi în faza de negare a problemei lor. Este vorba despre acei pacienţi dependenţi care vin cu o aşa zisă
determinare în a se lăsa de consumul de alcool sau de droguri, în special dacă se află în conflicte serioase cu
poliţia, tribunalul, un angajator, partenerul de viaţă sau alte instituţii şi persoane importante din viaţa lor. Fiecare
dependent nutreşte, de fapt, o convingere secretă că ar putea, cu un minim ajutor din partea terapeutului, să
treacă peste criza actuală din viaţa sa şi să devină un consumator capabil să se controleze.
Într-o asemenea situaţie, un terapeut eficient poate afirma cu sinceritate că pacientul nu este pregătit pentru
abstinenţă sau că pacientul nu este chiar un dependent, după care va descrie atitudinea, comportamentul şi
înşelătoriile la care se dedă un dependent autentic. De fapt, pacientul se află deja acolo, iar descrierea i se
potriveşte ca o mănuşă. Această provocare este complicată şi necesită abilităţi considerabile.
O formă paradoxală şi subtilă de confruntare o reprezintă refuzul tratamentului tocmai în scopul creşterii
motivaţiei de schimbare a pacientului. De pildă, N. A. Cummings (2006) ne relatează cazul unui bărbat cu o
istorie de mai mult de zece ani de infidelitate în mariaj. El s-a prezentat la cabinetul de psihoterapie ca fiind plin
de remuşcări nesincere şi cu o falsă dorinţă de a fi ajutat. Era evident că dorea să-şi convingă soţia că ar trebui
să-l ierte, făcând-o să creadă că era sincer şi că nu va mai avea niciodată vreo aventură extraconjugală.
Terapeutul a felicitat bărbatul pentru abilitatea sa ieşită din comun de a-şi păcăli soţia cu multele aventuri avute
în ultimii zece ani. Învăţând din ultima sa greşeală, i-a oferit sugestia că ar putea să-şi păcălească în continuare
partenera de cuplu pentru următorii zece ani. Situaţia nou creată nu era decât una temporară, sugerându-i-se
pacientului că nu are nevoie de psihoterapie. Între timp, comportamentul bărbatului s-a schimbat radical. Soţia
sa l-a dat afară din casă, iar pacientul a realizat că de data aceasta trebuia să-şi reevalueze comportamentul. A
solicitat din nou psihoterapie. Terapeutul a fost de acord, cu condiţia însă ca pacientul să se abţină de la orice
legături extraconjugale, chiar şi de la flirtul cu alte femei, pe toată durata desfăşurării terapiei. Cea mai mică
încălcare a acestei reguli ar duce la încheierea procesului terapeutic. Pacientul a fost de acord şi s-a angajat într-
o terapie surprinzător de intensă şi de productivă.

Restructurarea cognitivă
Această intervenţie se centrează pe modificarea convingerilor iraţionale ale pacientului, având drept scop
final însuşirea de către acesta a unor comportamente mai adaptate şi mai eficiente.
Pacienţii sunt învăţaţi să găsească un antidot (coping thoughts) pentru şabloanele lor inadecvate de gândire.
De exemplu, Maria vine la o şedinţă de terapie cu afirmaţia anxioasă: „Îmi fac griji mereu pentru orice lucru”.
Printr-o examinare empatică a implicaţiilor acestei afirmaţii, Maria identifică un antidot care ar putea fi mai
potrivit şi mai viabil: „Aleg să-mi fac griji pentru unele lucruri, dar nu pentru toate”. Ulterior, prin practică
susţinută în cadrul terapiei şi în afara ei, afirmaţia Mariei va deveni tot mai convingătoare.

12
 Schemele cognitive specifice ale Mariei sunt încărcate de anxietate. Identificarea acestora va îngădui
terapeutului să-şi lărgească şi să-şi întărească înţelegerea empatică a modului în care pacienta sa funcţionează, în
acord cu propria sa filosofie de viaţă.
Pe parcursul derulării terapiei, sunt numeroase momente în care terapeutul încearcă să-şi imagineze lumea
construită de pacientul său. Înţelegerea empatică are un rol esenţial în furnizarea unei idei despre modul în care
pacientul îşi construieşte viaţa şi care este filosofia lui de viaţă. La nivel interpersonal, terapeutul va putea
identifica tiparele de gândire autosabotoare din afirmaţiile pacientului său. În practica clinică sunt frecvent
întâlnite afirmaţii de tipul: „Nu pot face nimic aşa cum trebuie”, „Nu am niciodată timp liber”, „Trebuie să fac
totul bine”. Din perspectivă cognitivă şi cognitiv-comportamentală, aceste afirmaţii sunt conceptualizate ca
distorsiuni cognitive.

Interpretarea
Interpretarea constă în aplicarea unor relaţii cunoscute, cu rol de reguli, la date concrete. Freud o consideră
drept actul ştiinţific fundamental care asigură accesul la cauzalitatea comportamentului uman. Se referă la
materialul inconştient care include mecanismele de apărare şi semnificaţiile ascunse ale materialului furnizat de
pacient. Prin natura sa, interpretarea merge dincolo de datele obţinute de-a lungul interviului. Această
interpretare ar trebui prezentată pacientului în calitate de ipoteză. Dacă în confruntare pacientul este pus în faţa
unei realităţi deja definite, interpretarea implică o ipoteză care necesită o validare ulterioară.
Orientările teoretice diferă în ceea ce priveşte importanţa pe care o atribuie interpretărilor, dar acest gen de
intervenţie este folosit, cel puţin ocazional, de majoritatea practicienilor. Terapeutul utilizează formulări
conceptuale, în paralel cu observaţiile personale, atunci când avansează o interpretare. Pe de o parte, o
interpretare are potenţialul de a întări înţelegerea empatică a unui pacient. Pe de altă parte, interpretarea poate să
diminueze sentimentul unui individ de a fi înţeles de terapeutul său. De exemplu, un terapeut oferă o interpretare
unui pacient tânăr, atribuind comportamentul său competitiv, unei dorinţe pe termen lung de a-şi depăşi fratele
mai mare. Pacientul răspunde acestei interpretări şi porneşte o discuţie despre implicaţiile acesteia. Terapeutul
utilizează interpretarea doar după o explorare aprofundată a funcţionării pacientului său, în contextul unei
alianţe terapeutice pozitive. O interpretare prezentată într-un moment nefast sau într-un mod lipsit de
sensibilitate, poate avea efecte adverse şi vătămatoare.
Atunci când este comunicată o interpretare, terapeutul o propune, o sugerează, nicidecum nu o impune. Este
vorba despre o tatonare, o încercare de stabilire a unei legături cauzale între situaţia actuală a pacientului şi
situaţiile sale trecute. Acest tip de formulare îi va permite pacientului să fie în acord total, parţial sau în
dezacord total cu acurateţea interpretării: „Este posibil oare să-ţi fie greu să-ţi exprimi sentimentele datorită
faptului că ai învăţat din copilărie că în familia ta trebuie să ţi le ascunzi?”. După prezentarea unei interpretări,
este recomandat să-i oferim suficient răgaz pacientului pentru a putea să exploreze şi să asimileze semnificaţia
acesteia.
Un alt aspect semnificativ îl reprezintă implicarea pacientului în munca interpretativă. Terapeutul ar trebui
să pună accent pe împărţirea responsabilităţii în cadrul acestui demers interpretativ. O coordonată esenţială este
manifestarea respectului terapeutului faţă de capacitatea pacientului de a înţelege semnificaţia propriului său
comportament simptomatic.
De menţionat este faptul că terapeutul trebuie să-şi formuleze interpretările în aşa mod încât să evite orice
formă de „citire a gândurilor” pacientului sau de intruziune în viaţa sa intimă. Acest lucru se poate realiza prin
utilizarea unor fraze introductive de genul: „Mă întreb dacă... „, „Se pare că...”, „O posibilitate ar putea fi...”.

Recadrarea/resemnificarea
Ca tehnică de persuasiune, recadrarea a fost folosită pentru prima dată în retorica clasică de sofişti, adevăraţi
maeştri în arta verbală a persuasiunii.
În psihoterapie, recadarea propune o perspectivă alternativă, prin modificarea sau restructurarea percepţiilor
unui pacient asupra unei probleme sau situaţii. Prin modificarea cadrului în care pacientul percepe o anumită
situaţie, semnificaţia anumitor presupuneri şi convingeri este modificată şi plasată într-un nou context.
Recadrarea include de asemenea modificarea semnificaţiilor experienţelor pacientului într-o direcţie mult mai
folositoare. Pentru a stimula schimbări constructive în percepţiile pacientului, este necesar ca terapeutul să aibă
o înţelegere empatică a acestuia. De pildă, în cazul unei tulburări de conduită, un copil manifestă sentimente
ostile faţă de restul copiilor, iar tratamentul se va axa pe problemele de violenţă. Dintr-o perspectivă empatică
extinsă, acest copil poate percepe puterea şi controlul drept calităţi personale de admirat. Pentru a începe
recadrarea, terapeutul îl invită să privească din alt unghi de vedere această problemă, unde cei puternici sunt
capabili să-şi controleze sentimentele şi nu se folosesc de cei slabi care nu se pot apăra singuri. Dacă respectivul
copil începe să perceapă acţiunile sale ca pe un semn de slăbiciune, este posibil ca el să-şi modifice
comportamentul actual.
13
 Un exemplu devenit clasic de recadrare este oferit de G. Nardone şi P. Watzlawick (2005) în care se
încearcă schimbarea percepţiei unui pacient cu agorafobie cu privire la ajutorul primit din partea celorlalţi.
Pacientului fobic i se spune că are nevoie de ajutor în continuare din partea celorlalţi de a se deplasa în spaţii
deschise. Dar tot terapeutul lasă să se înţeleagă, prin intermediul mesajelor duble, că un asemenea ajutor îi poate
agrava simptomatologia fobică. În fapt, terapeutul redirecţionează frica care l-a împins pe pacient să ceară ajutor
şi, astfel, opreşte comportamentul acestuia de a mai căuta ajutor din partea altora. Neajutorarea dobândită de
pacientul agorafobic va fi demontată.
Recadrarea poate fi obţinută fie pur verbal, fie prin intermediul anumitor acţiuni care vor conduce persoana
să-şi schimbe percepţia cu privire la realitate (prin intermediul prescripţiilor comportamentale). Recadrarea
poate varia în complexitate, plecând de la simpla redefinire cognitivă a unei idei sau a unui tipar
comportamental, la utilizarea poveştilor sau a metaforei terapeutice.
Pentru a convinge o persoană să-şi schimbe opiniile, este mult mai eficient să plantezi îndoieli cu privire la
logica raţiunii sale decât să demonstrezi în mod raţional incorectitudinea şi inadecvarea ideilor sau
comportamentului său. Îndoiala mobilizează entropia sistemului, pornind un lanţ de reacţii în paşi mici, dar
devastatoare, care vor conduce la schimbări în întregul sistem.
Să luăm un alt exemplu, cazul unui elev diagnosticat cu tulburare de comportament disruptiv. Într-o
asemenea situaţie, se pot semnala numeroase probleme în cadrul şcolii şi acest elev poate primi mai multe
sancţiuni disciplinare. Terapeutul manifestă o înţelegere empatică a faptului că acest copil se opune restricţiilor
şi regulilor de orice fel. În cadrul tratamentului, discuţiile se axează pe numeroasele pedepse pe care el le-a
primit, ca urmare a încălcării regulilor şcolii şi a bătăilor cu colegii săi. În acest context, terapeutul propune
următoarea recadrare: încercările lui de a se elibera de restricţii au deseori ca rezultat o şi mai mare reducere a
libertăţii sale. În mod firesc, copilul ar putea să fie intrigat de recadrarea propusă. Mai departe, cei doi vor
explora în mod empatic esenţa recadrării. Cu cât vor exista mai puţine sancţiuni, cu atât el va obţine mai repede
libertatea dorită.
În literatura de specialitate se afirmă faptul că o recadrare este reuşită atunci când pacientul o găseşte drept
pertinentă şi plauzibilă. Recadrarea trebuie să fie adresată pe un ton ispititor şi este utilizată doar după ce
terapeutul a obţinut o înţelegere aprofundată a problematicii pacientului său.
De asemena, se discută despre recadrare ca despre o procedură de redenumire sau reclasificare. Din această
perspectivă, poate rezulta un nou vocabular sau o nouă terminologie cu privire la modul în care pacientul îşi
percepe propria problemă (Levy, 1963). Schimbări ale semnificaţiei următorilor termeni: de la încăpăţânat la
hotărât, de la perfecţionist la foarte organizat, de la protector la îngăduitor, furnizează exemple de recadrări, cu
implicaţii comportamentale semnificative. De pildă, o soţie consideră că îşi protejează familia de consecinţele
negative ale consumului de alcool ale soţului său. Terapeutul utilizează reinterpretarea termenilor din protector
în îngăduitor, ajutând-o astfel să-şi dea seama că şi ea contribuie la întreţinerea problemei soţului alcoolic (de
exemplu, se comportă cu el a doua zi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic sau anunţă la birou că are gripă, când
în realitate soţul ei se află în stare de ebrietate sau mahmureală).

Evitarea formulărilor negative

Practica clinică ne arată că formulările negative cu privire la ideile sau comportamentul unui pacient sunt
percepute ca un reproş sau blam, nefăcând altceva decât să-i provoace rezistenţă la schimbare. În loc să criticăm
comportamentul unei persoane, chiar dacă acest comportament este în mod evident disfuncţional, este pe
departe mult mai productiv de a fi alături de ea, de a o ajuta să se simtă în largul său şi apoi de a-i oferi sugestii
cu privire la modul în care să-şi modifice comportamentul.
De exemplu, atunci când avem de-a face cu doi părinţi hiperprotectivi care l-au determinat pe fiul lor să se
simtă insecurizat şi fragil din punct de vedere emoţional, în loc să le evidenţiem greşelile în educaţia copilului, îi
putem complimenta pentru modul în care s-au descurcat până în momentul de faţă cu copilul lor. De asemenea,
putem puncta sacrificiile făcute de aceştia în scopul de a-şi proteja copilul de posibilele ameninţări ale lumii
exterioare. Terapeutul ar putea afirma: „Deoarece aţi făcut până acum o treabă atât de bună, sunt convins că de
acum încolo vă veţi descurca şi mai bine, lăsându-l pe copil să-şi asume anumite responsabilităţi”. În acest punct
al terapiei, terapeutul va prescrie părinţilor acţiuni şi comportamente radical diferite faţă de cele obişnuite.
Astfel, în loc să-i blameze pe părinţi pentru greşelile făcute datorită hiperprotecţiei lor sufocante şi în loc să le
spună: „Nu mai procedaţi astfel, nu-l mai cocoloşiţi”, terapeutul va folosi capacitatea părinţilor de a interveni,
reformulând-o într-o manieră pozitivă.
Acest exemplu combină trei tehnici diferite: evitarea formulărilor negative, recadrarea şi prescripţia
sarcinilor comportamentale. Aceste tehnici stimulează participarea şi cooperarea chiar şi a pacienţilor dificili,
eludând orice reacţie negativă a acestora. Să nu uităm că pacienţii ştiu că unele acţiuni ale lor sunt
disfuncţionale, din moment ce apelează la cabinetul de psihoterapie. Nu este neapărat nevoie să accentuăm
latura disfuncţională a acţiunilor şi comportamentelor lor. Sunt însă situaţii în care unii pacienţi manifestă
14
ambivalenţă în ceea ce priveşte dorinţa lor de schimbare şi atunci pot fi utilizate cu succes manevre indirecte, de
tipul confruntărilor descrise anterior.

Prescrierea temelor pentru acasă

Ca metodă de valorificare a intervalului dintre şedinţe, tema pentru acasă a devenit baza terapiilor cognitiv-
comportamentale, în conformitate cu accentul pus de aceste terapii pe creşterea abilităţii pacienţilor de a găsi
singuri soluţii pentru problemele lor. Pe de altă parte, metoda temei pentru acasă este adesea utilizată de
numeroşi psihoterapeuţi de orientări teoretice diferite. Formele scurte de terapie psihodinamică, de terapie
familială şi de cuplu şi de abordare centrată pe soluţie folosesc frecvent metoda temei pentru acasă. Astfel, tema
pentru acasă este considerată de majoritatea psihoterapeuţilor ca parte integrantă a procesului de schimbare.
Termenul de temă pentru acasă se referă la orice sarcină încredinţată pacientului pentru a fi efectuată în
intervalul dintre şedinţele de terapie. Sarcina poate fi comportamentală, de automonitorizare, exerciţiu fizic,
observaţie, înregistrarea unei convorbiri extraterapeutice, citit etc.
În vederea realizării schimbării, este necesar ca pacientul să treacă prin experienţe concrete. Temele pentru
acasă determină asemenea experienţe concrete de schimbare a realităţii, în afara cadrului terapeutic. Cercetările
demonstrează că ele îmbunătăţesc semnificativ rezultatele terapiei, ajută pacienţii să se restabilească mai rapid şi
să se menţină astfel timp mai îndelungat, iar complianţa pacienţilor la această intervenţie devine un factor
predictiv important pentru rezultatul favorabil al terapiei. Cu alte cuvinte, psihoterapeuţii care reuşesc să
elaboreze şi să pună în practică teme pentru acasă, precum şi să motiveze pacienţii pentru îndeplinirea acestora,
vor avea mai mult succes decât cei care nu apelează la ele.
În literatura de specialitate sunt conturate trei modele menite să evidenţieze factorii pe care îi luăm în
considerare în elaborarea unei teme pentru acasă bine alcătuite şi eficiente (R. Kamins, 2006).

1. Modelul euristic de complianţă

Trăsăturile specifice ale temei pentru acasă, ale terapeutului, ale pacientului, precum şi interrelaţiile dintre
aceste elemente, influenţează realizarea sarcinii de către pacient.
Chiar dacă terapeutul alege o temă adecvată terapeutic, elemente precum dificultatea sarcinii sau timpul
aferent îndeplinirii sarcinii, vor influenţa acceptarea de către pacient a acesteia. În mod similar, calităţile
terapeutului, precum modul de adresare, încrederea, respectul faţă de pacient, au impact asupra complianţei
acestuia. În fine, factorii care ţin de pacient, precum motivaţia sa de însănătoşire sau coeficientul său de
inteligenţă, trebuie luaţi în considerare atunci când se alege o anumită temă. Temele cele mai eficiente sunt cele
care ţin cont de toate aceste trei elemente.

Figura 11. Modelul euristic de complianţă, J.B. Detweiler şi M.A. Whisman (1999)

2. Stadiile modelului schimbării

Exista cinci stadii ale motivaţiei în cursul terapiei: precontemplaţia, contemplaţia, pregătirea, acţiunea şi
menţinerea. Eficienţa sarcinii pentru acasă depinde de nivelul motivaţiei. Temele comportamentale au efect
asupra pacienţilor aflaţi în stadiul de acţiune, dar eşuează la cei care se găsesc în etapele de precontemplaţie şi
de contemplaţie. Pacienţii precontemplativi răspund bine la strategiile interviului motivaţional, precum
ascultarea reflexivă sau sintetizarea. Pentru pacienţii ambivalenţi, aflaţi în stadiul de contemplaţie,
automonitorizarea sau sarcinile observaţionale sunt mai eficiente decât cele comportamentale.
Doar în stadiul de pregătire şi în cele ulterioare, temele comportamentale sunt potrivite cu nivelul de
motivaţie pentru schimbare a pacientului. Aprecierea corectă a acestuia şi elaborarea împreună cu pacientul a
unor teme corespunzătoare, va creşte complianţa pacientului la planul de tratament și va reduce probabilitatea de

15
abandonare a programului psihoterapeutic. Alegerea unui tip adecvat de sarcină va ajuta pacientul să progreseze
către stadiul următor de motivaţie.
Exemplu de caz:
O femeie singură, în vârstă de 50 de ani, suferea de depresie, după moartea subită a mamei sale în urmă cu
doi ani. Tatăl său, decedat de opt ani, fusese un alcoolic abuziv. Doi fraţi ai pacientei părăsiseră familia, dar
mama sa locuia împreună cu ea. În seara morţii, pacienta a auzit un zgomot venind din camera acesteia, dar nu a
mers imediat în cameră. Atunci când a făcut acest lucru, şi-a găsit mama deja decedată. Pacienta s-a simţit
vinovată, deşi a fost asigurată de prieteni şi de medicul de familie că nu avea nicio vină pentru moartea mamei.
Depresia a devenit de nesuportat, iar pacienta a rămas cu convingerea că merita să sufere. Terapeutul a apreciat
că, în acest moment, pacienta nu era pregătită să renunţe la sentimentul de vinovăţie (aflându-se, deci, în stadiul
de contemplaţie, exprimat printr-o puternică ambivalenţă faţă de ideea schimbării). El a considerat că, dacă i-ar
fi dat pacientei teme cognitiv-comportamentale, de contestare a gândurilor iraţionale, ori alte teme adecvate
pacienţilor din stadii de pregătire sau de acţiune, atunci pacienta ar fi devenit şi mai mult prizoniera
remuşcărilor. Dimpotrivă, terapeutul a sesizat sentimentele de culpabilitate ale pacientei şi dorinţa ei de a se
autopedepsi. Ca urmare, drept temă pentru acasă, terapeutul i-a cerut pacientei să aprecieze care ar trebui să fie
durata „pedepsei” pentru „crima” comisă, pe baza estimării gradului propriu de vină, precum şi a gradelor de
vină atribuite celorlalţi. Pacienta a revenit săptămâna următoare, declarând că ea se simte responsabilă în
proporţie de 20%. Ea a atribuit 50% din vină tatălui ei, care a abuzat-o fizic şi verbal în permanenţă pe mama ei,
20% mamei, care a tolerat aceste abuzuri, şi 10% fraţilor ei, care nu s-au implicat în îngrijirea mamei. Pacienta a
decis, de asemenea, că doi ani au reprezentat o pedeapsă suficientă şi că acum era pregătită să-şi reia viaţa
normală. Faptul că terapeutul a aprobat sentimentele de vinovăţie ale pacientei şi a admis dreptul ei de a suferi,
în loc să-i recomande schimbarea, i-a permis pacientei să-şi evalueze obiectiv rolul şi răspunsul. În loc de a
presupune că pacienta era în faza de pregătire ori de acţiune şi de a încuraja prematur schimbarea, terapeutul a
identificat nivelul ei de motivaţie şi i-a prescris o temă adecvată.

3. Prezentarea problemei de către pacient

Acest model scoate în evidenţă importanţa adaptării temei pentru acasă la stilul şi modul în care pacientul îşi
prezintă problema. Brown-Stanbridge descrie o matrice 2 x 2 x 2 care poate fi folosită în scopul formulării unei
teme pentru acasă adecvate pentru pacient. Cele trei dimensiuni ale matricei sunt: direct versus indirect,
comportamental versus noncomportamental, paradoxal versus nonparadoxal.
Pot fi formulate mai multe tipuri de teme pentru acasă, în funcţie de modul în care pacientul se situează pe
fiecare dimensiune. De exemplu, un cuplu care are dificultăţi în discutarea unor probleme maritale (dimensiunea
indirectă), care din punct de vedere emoţional suferă suficient de intens pentru a trece la acţiune (dimensiunea
comportamentală) şi care are o atitudine cooperantă cu privire la tratament, va beneficia probabil de o sarcină
metaforică sau de sugestii indirecte.
Ideal ar fi să identificăm toate particularităţile pacientului, astfel încât fiecare temă propusă să fie pe măsura
pacientului respectiv, ţinând cont nu numai de nivelul său de motivaţie, dar şi de nivelul său educaţional şi
social, apartenenţa etnică şi religioasă, gânduri cu privire la simptomele sale, suportul familial, forţele proprii
etc. În plus, I. Holdevici (2009) consideră că sarcinile pentru acasă devin eficiente în situaţia în care terapeutul
aplică acele strategii care sunt congruente cu stilul de învăţare al pacientului.
Chiar şi folosirea sintagmei temă pentru acasă, pentru a desemna sarcinile din afara şedinţelor de terapie,
trebuie evitată în faţa unui pacient care a avut o imagine negativă cu privire la şcoală. În astfel de cazuri, este de
preferat ca terapeutul să utilizeze termeni precum sarcină sau exerciţiu, mai acceptabili pentru pacient.
A. Lazarus (1987) consideră că esenţa unei terapii eficiente constă în capacitatea terapeutului de a-l
determina pe pacient să se angajeze în activităţi noi şi diferite, îndeosebi între şedinţele de psihoterapie. Măsura
în care pacientul se angajează în aceste activităţi, stabileşte diferenţa dintre succes şi eşec în terapie.
Redăm în continuare un fragment de dialog menit să ilustreze modul în care sunt prescrise temele pentru
acasă în programul terapeutic.

Terapeutul: Crezi că ar trebui să abordezi o discuţie deschisă cu soţul tău în legătură cu incidentul legat
de fosta lui secretară?
Pacienta: Ştiu că nu este nimic serios între ei. Deşi am aflat că ea nu mai lucrează acolo, aş vrea totuşi să
ştiu ce a simţit pentru ea în acel moment.
Terapeutul: Sunt de acord cu tine. Cred că dacă vei lăsa lucrurile aşa, istoria se va repeta, deoarece soţul
tău nu va fi conştient de una din regulile de bază ale căsniciei voastre.
Pacienta: Ar fi trebuit să deschid discuţia acum două săptămâni, dar am tot amânat această discuţie. Cred
că aştept momentul potrivit sau ceva de genul ăsta.

16
 Terapeutul: După ce am repetat şedinţa trecută despre ce anume îi vei spune soţului tău, am crezut că te vei
duce direct acasă să discuţi această problemă cu el.
Pacienta: Acest lucru ar fi fost necesar. Nu ştiu ce mă face să tot amân discuţia.
Terapeutul: Ei bine, ceva te împiedică. Care crezi că este cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla?
Pacienta: Nu ştiu (pauză). Cred că nu vreau să par năzuroasă.
Terapeutul: Crezi că opinia ta în legătură cu acestă problemă ţine de faptul că eşti năzuroasă şi cauţi nod
în papură? După părerea mea, eşti îndreptăţită să ai asemenea sentimente şi ai tot dreptul să ţi le exprimi.
Pacienta: Aşa este!
Terapeutul: Asta înseamnă că diseară vei deschide discuţia cu soţul tău despre această problemă?
Pacienta: Da. De fapt, eu consider că sunt şi alte moduri de a câştiga încrederea colegilor de birou decât
să ieşi cu ei la masă sau să-i iei cu maşina ta de la şcoală pe copiii lor.
Terapeutul: Spune-mi sincer, temerea ta se leagă de faptul că aceste servicii se pot transforma într-un
interludiu romantic? Obiecţia ta majoră este legată de faptul că aceste amabilităţi au fost făcute pentru o
femeie?
Pacienta: Nu chiar! Obiecţia mea se leagă de faptul că el încearcă din răsputeri să fie mereu tipul drăguţ.
Exact ca ultima dată când a plecat dintr-o conferinţă ca să conducă pe nu ştiu cine cu maşina la gară…
Terapeutul: În regulă! Aşadar, nu vei vorbi cu soţul tău doar despre secretară, ci vei aduce în discuţie şi
alte probleme legate de faptul că încearcă prea mult să facă celorlaţi pe plac. Hai să jucăm rolul din nou. Eu
voi juca rolul soţului tău. Tocmai am luat masa de seară şi mă anunţi că vrei să discuţi ceva important cu mine.
(Jocul de rol continuă timp de 10 minute).
Pacienta: Ei bine, cred că voi putea să fac acest lucru.
Terapeutul: Foarte bine! Aşadar, când anume? Nu vreau să mai amâni.
Pacienta: Mâine seară este cel mai bine. Nu astă-seară, pentru că vom lua masa cu nişte prieteni. Dacă
vom discuta înainte de culcare, mă tem să nu se transforme într-o discuţie mai lungă.
Terapeutul: Ţi-e teamă că discuţia va conduce la o ceartă?
Pacienta: Nu, dar vreau să fiu sigură că va înţelege ce vreau să-i spun şi nu vreau să pretindă că este de
acord cu mine doar ca să-l las în pace.
Terapeutul: Hai să vedem! Astăzi este marţi (îşi deschide agenda). Poţi să-mi dai un telefon joi între orele
15 şi 16 ca să-mi spui cum a decurs discuţia?
Pacienta: Desigur!
Terapeutul: Am sentimentul că vei discuta aceste probleme cu soţul tău datorită faptului că eu sunt cea care
te presează şi te împinge de la spate. Vreau să faci acest lucru pentru tine, nu pentru mine.
Pacienta: Nu! Pentru mine deschid această discuţie! După cum ştiţi, am tendinţa să amân lucrurile şi am
nevoie din când în când de nişte imbolduri.

În sinteză, următoarele cerinţe sunt esenţiale pentru conceperea şi implementarea unei teme pentru
acasă eficiente:
 Construirea unei relaţii strânse cu pacientul, prin folosirea eficientă a ascultării reflexive, empatiei, respectului
şi autenticităţii;
 Stabilirea obiectivelor de comun acord cu pacientul;
 Luarea în considerare a nivelului de motivaţie a pacientului pentru schimbare şi ajustarea intervenţiilor în
funcţie de acest aspect;
 Adaptarea temelor pentru acasă la particularităţile pacientului;
 Stabilirea de comun acord a sarcinilor pentru acasă;
 Prescrierea iniţială a unor teme simple şi limitate;
 Construirea sarcinilor pe baza punctelor tari şi atuurilor pacientului;
 Asigurarea că pacientul înţelege, este apt şi suficient de încrezător pentru a realiza sarcinile respective;
 Elaborarea unor teme „bine alcătuite”;
 La nevoie, exersarea temei în timpul şedinţelor şi prezentarea în scris a detaliilor.

Utilizarea tehnicilor paradoxale

Un paradox logic este o afirmaţie care este atât adevărată, cât şi falsă, atât corectă, cât şi incorectă.
Utilizarea paradoxului în psihoterapie devine extrem de eficientă în destrămarea modelelor comportamentale de
autoîntărire care întreţin problema pacientului. Cu alte cuvinte, poate destabiliza sistemul de percepţii şi reacţii
ale pacientului cu privire la realitate.
Un bun exemplu de utilizare a paradoxului se referă la prescripţia unei sarcini paradoxale. Are legătură cu
situaţiile interpersonale în care o acţiune şi/sau un mesaj paradoxal neaşteptat întoarce cu totul situaţia. Mesajul

17
apare ca fiind nici adevărat, nici fals în legătură cu situaţia problematică a pacientului, motivându-l pe acesta să
facă o schimbare neaşteptată şi bruscă în comportament. Eficienţa unei asemenea comunicări interpersonale a
fost bine ilustrată de un eveniment care a avut loc în Austria la sfârşitul anilor 1920: Un tânăr bărbat voia să se
sinucidă, aruncându-se în Dunăre de pe un pod. Un poliţist alarmat de ţipetele oamenilor din jur şi-a îndreptat
arma spre tânărul bărbat aflat în apă şi a strigat: „Ieşi de acolo sau te împuşc!”. Tânărul s-a supus ordinului şi a
ieşit din apă, renunţând la încercarea lui de a-şi curma viaţa. În fapt, acţiunea poliţistului l-a pus pe tânăr într-o
situaţie paradoxală. Recadrarea puternică a realităţii sale l-a condus la o schimbare radicală a comportamentului
şi a proceselor sale de gândire. În practica clinică, ca şi în viaţă în general, asemenea experienţe paradoxale,
aparent ilogice şi complet neprevăzute, produc în mod neaşteptat schimbarea întregii situaţii.
Ca strategie terapeutică, Victor Frankl (1963) a utilizat pentru prima oară paradoxul, pe care l-a descris sub
forma „intenţiei paradoxale”. Această strategie este descrisă drept o cale de acces la aşa-numita anxietate
anticipatorie. Autorul mai sus menţionat a realizat că problemele de anxietate sunt agravate adeseori de
anticiparea a ceea ce credem că se va întâmpla. Prin urmare, a divizat anxietatea în problema în sine - anxietatea
- şi în anticiparea problemei - anxietatea anticipatorie. El a realizat că dacă modificăm ceva în anxietatea
anticipatorie, putem schimba anxietatea în sine.
Pentru a demonstra intenţia paradoxală, să luăm cazul unui pacient cu fobie socială. Frankl îi spune
pacientului să-şi imagineze că este invitat la o petrecere şi să-şi construiască acest scenariu dinainte: „Ia două
pahare pline cu şampanie şi abordează cea mai atractivă femeie din încăpere. Apoi te îndrepţi către aceea femeie
având o stare de tremur, tremuri atât de tare, încât vei împrăştia şi vei vărsa şampania pe tine. Pe urmă te
împiedici în drumul tău către acea femeie atractivă şi torni şampania peste hainele tale de seară”.
Ideea este să construieşti scenariul „cel mai grav cu putinţă”, atât de absurd încât pacientul să fie forţat să
simtă cea mai teribilă frică. „Mai bine un moment de frică cumplită decât o frică fără sfârşit”, spune Frankl.
Tonul terapeutului trebuie să stimuleze umorul pacientului. Acesta este un exemplu de sarcină la care pacientul
trebuie să reziste, nu să o efectueze concret. El nu trebuie cu adevărat să meargă la petrecere şi să facă acele
lucruri stânjenitoare. Ideea este să disloci („să infectezi”) anxietatea anticipatorie a pacientului cu umor. Aşadar,
scopul intenţiei paradoxale este să devină un „virus de calculator” care să contamineze anxietatea anticipatorie a
pacientului.
În continuare, redăm următorul caz în care terapeutul utilizează tehnica intenţiei paradoxale, ţinând cont de
cererea explicită şi implicită a pacientului:
Paula, în vârstă de 23 de ani, se prezintă la cabinetul de psihoterapie sub pretextul de a fi ajutată să-l
părăsească pe actualul ei prieten, care nu contribuie cu nimic la relaţia lor. Paula muncea pentru a-l întreţine
şi pe el, şi tot ea era singura care gătea şi se ocupa de curăţenie în casă. El îşi petrecea zilele fumând
marijuana şi prefăcându-se că scrie un volum de versuri. În fapt, ea considera că dacă ar face mai multe
eforturi, Eugen o va iubi mai mult şi în timp îşi va schimba comportamentul. În trei încercări anterioare,
pacienta a abandonat în a doua şedinţă terapia. Toţi terapeuţii la care a mers au încercat să o ajute să se
elibereze de Eugen. În şedinţa noastră de terapie, i s-a dat ca temă pentru acasă să facă trei lucruri din
dragoste pentru Eugen, pe care nu le-a mai făcut înainte şi care l-ar putea determina să o iubească şi mai mult.
S-a întors următoarea săptămână cu tema făcută, dar s-a plâns că nu s-a schimbat nimic în relaţia lor.
Terapeutul a fost de neînduplecat, susţinând că nu a făcut încă suficiente lucruri, şi i s-a dat încă o temă: să
mai facă alte trei lucruri din dragoste pe care nu le-a mai făcut niciodată pentru Eugen. S-a întors la a treia
şedinţă, plângându-se că dragostea ei încă nu dă rezultate. Terapeutul a insistat pe faptul că trebuie să fie ceva
ce Paula a omis şi i s-a dat aceeaşi temă din nou. În ceea de-a patra şedinţă, s-a întors anunţând că l-a părăsit
pe Eugen deoarece relaţia lor era fără speranţă.
În tot acest timp, Paula considera că relaţia cu Eugen era cel mai bun lucru pe care l-a trăit vreodată. De
asemenea, ea era îngrozită de faptul că nu va mai putea să aibă pe nimeni ca el. Dată fiind deoparte rezistenţa ei
la schimbare, terapia s-a putut axa pe imaginea de sine scăzută a Paulei. Terapeuţii anteriori au încercat, în
prima fază a tratamentului, să-i acorde şi să-i întărească tot mai mult încrederea în sine, pentru a-şi putea părăsi
partenerul, ceea ce a avut drept efect o creştere a rezistenţei (fricii) ei de schimbare.
Paula a fost ajutată să-l părăsească pe Eugen numai după ce terapeutul a utilizat în mod corect impulsul
pacientei, respectiv, să-şi arate tot mai mult iubirea faţă de el. În final, a realizat că nu ea, ci partenerul ei
constituie adevărata problemă în relaţia lor.
Fireşte, este indicată o anumită precauţie atunci când se utilizează intenţia paradoxală. Majoritatea
psihoterapeuţilor încep o intervenţie paradoxală potrivită, dar o finalizează prematur, anulându-i astfel
beneficiile. În cazul Paulei, întreruperea paradoxului în cea de-a doua sau a treia şedinţă, atunci când se plângea
că şi-a epuizat toate căile prin care să-şi demonstreze iubirea faţă de Eugen, ar fi dus la întărirea rezistenţei ei la
schimbare.
Până când nu suntem siguri de adevăratul motiv pentru care pacientul se găseşte la cabinet, ne mişcăm pe un
teren neclar. Paula a mai fost la alţi doi terapeuţi bine intenţionaţi, însă fără succes, care au întreprins intervenţii
18
bazate pe credinţa eronată că ea îşi doreşte să-şi părăsească prietenul actual. Această direcţie terapeutică nu a
făcut altceva decât să abandoneze prematur terapia. Următorul pas în terapie s-a axat pe abordarea fricii ei de
abandon şi pe stabilirea unor tipare de relaţionare mai eficientă cu persoanele de sex opus.
În psihoterapia scurtă strategică, G. Nardone şi P. Watzlawick (2005) accentuează eficienţa utilizării
paradoxului îndeosebi în tulburările obsesiv hipocondriace. Luăm, de pildă, exemplul unei paciente convinse de
faptul că suferă de o boală serioasă şi incurabilă. În ciuda analizelor medicale efectuate care demonstrau
contrariul, ea interpretează fiecare schimbare a organismului ei drept simptome ale unei boli misterioase de care
suferă. Pacienta solicită ajutor din partea tuturor, îndeosebi din partea terapeutului.

Pacienta: Doctore, sunt extenuată. Mă simt atât de bolnavă! Sunt speriată! Este ceva rău în mine, cred că
în curând voi muri. Nimeni nu mă crede că sunt grav bolnavă. Transpir tot timpul şi simt cum inima îmi bate
atât de repede. Şi apoi, aşa cum i-am spus soţului meu, mă simt ca şi cum s-ar fi abătut un blestem asupra mea.
Deşi nu credeţi aceste lucruri, să ştiţi că este adevărat. Nimeni nu mă crede, dar simt acest lucru.
Terapeutul: Hmmm. (Privind serios şi gânditor) Chiar cred că eşti grav bolnavă. De fapt, cred că boala ta
este destul de rară. Ştii, există „blesteme” şi „blesteme” şi se pare că tu chiar ai fost blestemată. (O pauză
scurtă) Da, chiar cred că te vei îmbolnăvi serios şi lucrurile vor merge tot mai rău în cazul tău. De fapt,
uitându-mă la tine chiar acum, se pare că deja nu ţi-e bine deloc. Te simţi rău, nu-i aşa? Mi se pare că eşti pe
cale să te simţi foarte rău în curând. (Cu un surâs slab pe faţă.)
Pacientul: Dar doctore, ce vreţi să spuneţi, că sunt pe cale de a muri? Aşadar, este adevărat. Sunt cu
adevărat grav bolnavă. Dar doctore, de ce toate acele analize medicale pe care le-am făcut nu mi-au indicat
nicio boală? Eşti sigur că sunt cu adevărat bolnavă şi că am fost chiar blestemată de cineva?
Terapeutul: Da. (Cu un zâmbet uşor pe faţă.)
Pacientul: Dar doctore, te distrezi pe seama mea. Chiar acum nu mă mai simt aşa de rău. De fapt, vorbind
cu tine, văd că nu am mai transpirat şi mă simt mult mai calmă. Dar, spune-mi doctore, de ce ne joacă
asemenea feste creierul nostru la vârsta de patruzeci de ani?

Acest exemplu ne arată cum poate fi utilizat paradoxul în situaţiile în care logica raţională nu are niciun
efect, destrămând mecanismul repetitiv specific tulburărilor obsesive. Pacienţii sunt îngrijoraţi şi surprinşi
atunci când aud că temerile lor sunt justificate. Apoi, ei vor începe să-l medicale nu au găsit nimic care să le
ateste starea de boală. În unele cazuri, ei vor zâmbi atunci când vor înţelege trucul la care a apelat terapeutul lor.
Prin utilizarea paradoxului, se va destrăma mecanismul obsesiv al percepţiilor distorsionate şi al reacţiilor
inadecvate pe care le avem.

Utilizarea prescripţiei simptomului

Există un număr de reguli menite să sporească eficienţa prescripţiei simptomelor:
 Nu vă adresaţi întregii probleme. Prescrieţi doar un element al complexului de simptome, cum ar fi, de pildă,
comportamentul sau atitudinea.
 Alegeţi cu grijă un context, o dată şi un loc, pentru a îndeplini sarcina.
 Căutaţi o soluţie interactivă. Oferiţi o sarcină care îi implică pe alţii în mod constructiv.
 Creaţi o sarcină benignă. Niciodată nu prescrieţi ceva ce ar putea fi periculos sau dăunător.
 Urmăriţi realizarea sarcinii în şedinţa ulterioară. Nu lăsaţi „fire suspendate”.
 Prescripţia simptomului poate fi etapizată în trei paşi: pregătire, intervenţie şi parcurgere. Pregătirea se referă
la empatia iniţială de care dă dovadă terapeutul şi la instrucţiunile oferite pacientului. Intervenţia este sarcina
prescrisă. De pildă, în cazul unui pacient depresiv, instrucţiunea poate fi de tipul: „Du-te în cea mai mică
încăpere din casă, ia un caiet în mână, notează-ţi gândurile şi comportă-te ca şi cum ai fi depresiv”.
 Terapeutul poate îmbunătăţi răspunsul pacientului la această tehnică, făcând o distincţie între oamenii
noncomplianţi şi cei complianţi. Nevoia unei persoane noncompliante/rezistente de a fi aşa, ar putea deveni
paradoxală în ceea ce priveşte manifestarea propriului simptom. Cu alte cuvinte, nevoia ei de a fi rezistentă
poate eclipsa „nevoia” ei de a manifesta simptomul. Persoana respectivă nu va efectua ceea ce i se va cere şi
dacă i se va spune să aibă câte ceva din comportamentul său simptomatic, se poate răzvrăti, punând în acţiune
mai multe tipare funcţionale de data aceasta. Din contră, o persoană docilă şi compliantă va urma instrucţiunile
şi va obţine controlul asupra unei situaţii care, iniţial, i se părea de necontrolat.

Crearea ambiguităţii, utilizarea simbolurilor şi a ritualurilor

O altă sarcină incongruentă de luat în considerare este crearea ambiguităţii. Creatorul metodei: Milton
Erickson. Utilizând această tehnică, terapeutul oferă sarcini benigne pacientului, uneori chiar neştiind exact de
ce. De exemplu, un terapeut îi poate spune pacientului ca săptămâna viitoare să meargă acasă şi să aprindă o

19
lumânare în fiecare seară la momentul cinei, pe urmă să se întoarcă şi să îi explice de ce i s-a dat sarcină
respectivă. De cele mai multe ori, apar rezultate interesante. Pacientul poate afirma, „A fost incredibil.
Aprinzând această lumânare, am realizat că nu există destulă lumină în viaţa noastră de familie. Am pierdut
urma istoriei noastre familiale, esenţa noastră şi semnificaţia. Am întrerupt ritualurile noastre de familie. Cum
aţi putut să ne daţi o astfel de sarcină care să ne facă să realizăm un lucru atât de important?” Şi răspunsul,
bineînţeles, este că terapeutul nu ştia. Iată aşadar cum o sarcină ambiguă s-a transformat într-un pas terapeutic
important. Funcţia ambiguităţii sarcinii se realizează prin stimularea activării pacientului în procesul său de
schimbare. Inerţia menţine problemele, în schimb, acţiunea promovează schimbarea propriu-zisă.
Sarcinile simbolice derivă din funcţia ambiguităţii sarcinii. M. Erickson oferă un astfel de exemplu în
Predând un seminar cu Milton Erickson: Un psihiatru din Pennsylvania şi soţia sa au venit la Erickson pentru
terapie matrimonială. După ce le-a ascultat problema un timp, i-a spus soţului să meargă, în dimineaţa
următoare, la Grădina Botanică, o frumoasă atracţie în aer liber din Phoenix. I-a spus apoi soţiei ca ea să urce o
zonă montană faimoasă, sub numele de Squaw Peak. Soţul s-a întors şi a spus, „Grădina a fost remarcabilă.
Ştiaţi că peste 50% din varietăţile de cactuşi se găsesc acolo?”. Soţia, pe de altă parte, i-a replicat tăios lui
Erickson, „Am urcat acel blestemat de munte. Era cald, era dificil şi v-am blestemat la fiecare pas când urcam.
Odată ajunsă în vârf, am simţit un scurt moment de triumf, dar v-am blestemat la fiecare pas la coborâre.”
Erickson i-a spus soţului în următoarea zi să urce Squaw Peak şi soţiei sale să meargă la Grădina Botanică.
Soţul s-a întors şi a afirmat, „Am urcat Squaw Peak şi a fost uimitor. Niciodată nu am bănuit că pustiul poate fi
aşa de frumos. Ce privelişte!”. Soţia a răspuns, „Urâţi cactuşi. A fost oribil, plictisitor, ridicol”. Erickson i-a
spus apoi cuplului, „Mâine, alegeţi-vă singuri sarcina, întoarceţi-vă şi povestiţi-mi ce aţi descoperit”. Soţul s-a
întors şi a spus că a mers din nou la Grădina Botanică şi încă o dată a privit frumuseţea. Soţia s-a întors şi a spus
timid, „nu înţeleg de ce, dar am urcat din nou acel blestemat de munte”.
Erickson i-a spus atunci cuplului, „Terapia voastră maritală este încheiată. Vă puteţi întoarce acasă”. Când
au ajuns acasă, soţia a întocmit actele de divorţ. Soţul l-a sunat pe Erickson şi l-a întrebat, „Ce să fac acum?”.
Erickson a refuzat să vorbească despre divorţ la telefon. În schimb, l-a întrebat ce s-a întâmplat cu ei în drum
spre casă. Soţul a răspuns că soţia sa a dorit să ştie de ce li s-au dat astfel de sarcini plictisitoare. Soţul a
presupus că aveau nevoie de nişte experienţe interesante. A urmat divorţul şi amândoi au făcut schimbări
satisfăcătoare în viaţa lor personală. Acest cuplu a urmat înainte ani de psihanaliză fără succes şi consiliere
matrimonială. Erickson le-a administrat doar nişte sarcini bine alcătuite şi construite.
Erickson a comentat că soţia a urcat muntele, secătuită fiind de dezechilibrul matrimonial zi de zi, resimţind
numai câteva momente de triumf. Aşa că i-a dat o sarcină izomorfă cu situaţia ei matrimonială.
Genialitatea în terapie este conţinută în cea de-a treia sarcină. Cuplul ar fi putut alege să urce împreună
muntele, să meargă împreună la Grădina Botanică, să meargă împreună la plimbare cu rolele, dar ei nu au făcut
acest lucru. Mariajul lor se terminase, dar nu o admiteau la nivel conştient. Utilizarea acestor sarcini simbolice i-
a ajutat să ia o decizie în legătură cu mariajul lor. De altfel, decizia a fost una bună, amândoi partenerii
recomandându-l ulterior pe Erickson altor prieteni pentru a face terapie.

Utilizarea metaforelor, anecdotelor, poveştilor

În termeni strict lingvistici, terapeutul recurge la mesajul „funcţiei poetice”, adică la puterea evocativă a
acestor forme de comunicare (Jakobson, 1963). Toţi dintre noi am simţit efectele unei poezii frumoase şi
emoţionante asupra noastră sau a unei scene dintr-un film. De altfel, am simţit că noi suntem protagoniştii
scenei respective, chiar dacă totul era o ficţiune. Cu alte cuvinte, trăim o experienţă concretă şi reală atunci când
ne transpunem în asemenea situaţii. Erickson a fost terapeutul care a introdus acest tip de experienţă deja
cunoscut hipnoterapeuţilor. Este obişnuit pentru un hipnoterapeut să inducă o transă prin nararea unei povestiri
evocative care aduce cu sine sugestii metaforice. Timp de mai multe secole, puterea extraordinară a acestei
strategii de persuasiune a fost utilizată într-o largă varietate de contexte.
Să ne gândim, de pildă, la efectul Werther descris de sociologul D. Phillips (1980). În faimosul său roman
Suferinţele tânărului Werther, Goethe vorbeşte despre un tânăr care se sinucide din cauza faptului că femeia pe
care o iubeşte, Lotte, este logodită cu un alt bărbat. Iubirea lui Werther se desfăşoară pe parcursul a şapte luni,
din mai până în decembrie, 1771. Atât îi trebuie lui Werther pentru a se îndrăgosti şi, la capătul celor şapte luni,
pentru a-şi pune capăt zilelor. Publicarea de către Goethe a acestei lucrări a avut un efect uluitor asupra
societăţii acelor vremuri. Cartea a provocat un val de sinucideri de-a lungul Europei, iar autorităţile au interzis
apariţia acesteia în mai multe ţări. Cercetările lui Phillips arată modul în care efectul Werther se manifestă în
timpurile moderne. De pildă, o poveste a unei sinucideri care ţine prima pagină din reviste, poate să ducă la o
creştere dramatică a numărului de sinucideri printre cititorii acestor reviste. Mai mult, există similarităţi
izbitoare între suicidarul iniţial şi suicidarii ulteriori, în mod deosebit în legătură cu vârsta şi statutul social al
victimelor.

20
 Efectul Werther se poate aplica şi altor evenimente, cum ar fi, de pildă, actelor de eroism, de violenţă sau de
terorism. Sunt necesare doar două condiţii: actul să fie publicat, iar receptorul să se simtă oarecum asemănător
cu protagonistul principal. În acest mod, Phillips ne demonstrează forţa mecanismelor identificării şi proiecţiei,
puterea acestora de a provoca comportamente imitative la receptorii mesajului. Aceştia se văd pe ei înşişi
asemănători cu protagoniştii poveştii respective.
În cadrul terapeutic, un mijloc important al comunicării terapeutice este utilizarea metaforelor, anecdotelor
şi poveştilor în care sunt redate evenimente care implică alte persoane. Aceste strategii îi permit terapeutului să
comunice, într-o manieră indirectă şi subtilă, diverse mesaje. Adeseori, oamenii se identifică şi proiectează
diverse gânduri sau emoţii asupra personajelor descrise într-o situaţie fictivă. Această tehnică reduce rezistenţa
la schimbare a pacienţilor, deoarece nu li se cere să facă nimic, iar opiniile şi comportamentele lor nu vor fi
evaluate sau criticate. Fireşte, mesajul va fi introdus într-o manieră deghizată. A devenit celebră metafora
miriapodului oferită de G. Nardone şi P. Watzlawick (2005) utilizată în tratamentul pacienţilor cu tulburări
fobice şi obsesivo-compulsive. Pentru a-i demonstra cât este de contraproductiv să-şi asculte gândurile fobice
sau obsesive fără încetare, terapeutul poate să-i spună pacientului povestea miriapodului care, atunci când a
început să se gândească cum de reuşeşte să meargă cu atâta eleganţă având atât de multe picioare, nu a mai putut
merge deloc. Terapeutul poate să-l invite apoi pe pacient să facă următorul exerciţiu: „Atunci când vei părăsi
camera, te rog să faci ceea ce miriapodul a făcut: când vei coborî scările, concentrează-te pe faptul cât este de
dificil să-ţi menţii echilibrul la fiecare pas, punându-ţi piciorul jos chiar în locul corect. În mod obişnuit, o
persoană începe să se poticnească şi descoperă că nu mai poate să meargă mai departe.
Prin apelul la funcţia poetică a metaforelor, anecdotelor şi poveştilor, terapeutul reuşeşte să-i comunice
pacientului într-o manieră subtilă, rafinată şi indirectă, mesaje legate de faptul că schimbarea sa este nu numai
posibilă, dar şi inevitabilă.

Utilizarea autosurprinderii, a notării gândurilor adaptative şi a segmentării

În partea finală a terapiei, un accent deosebit se pune pe consolidarea câştigurilor obţinute în cadrul
procesului terapeutic, iar eforturile vor fi îndreptate în direcţia însuşirii de către pacient a unor modalităţi mult
mai adaptative de a face faţă diverselor situaţii de viaţă.
Vom supune atenţiei trei tipuri de intervenţii uşor de aplicat în scopul accelerării procesului de schimbare a
pacientului: autosurprinderea, notarea gândurilor adaptative şi segmentarea.

Autosurprinderea
Atunci când un pacient se angajează în direcţia modificării unui comportament indezirabil, autosurprinderea
este o tehnică terapeutică menită să-l avertizeze în legătură cu apariţia unor mecanisme de ordin intern care
declanşează acţiunea nedorită. Exemplu: Ana, o pacientă în vârsă de 45 de ani, încearcă să spargă tiparul
abuzului de alcool. Când Ana simte nevoia să bea, scoate din buzunar poza copiilor săi şi se uită la ea. Acest
indicator vizual îi aminteşte Anei de angajamentul luat faţă de familia sa de a înceta consumul de alcool.

Notarea gândurilor adaptative

Această tehnică asistă pacientul în continuarea eforturilor sale de a se elibera de comportamentul
simptomatic. Unii autori încurajează pacienţii să scrie aşa-numite bilete cu strategii de coping. Pacientul poartă
acest bilet cu el şi-l citeşte de mai multe ori pe zi. Sau poate alege să plaseze biletul într-un loc aflat la vedere în
casă ori la locul de muncă. De exemplu, un pacient diagnosticat cu tulburare anxioasă, a ajuns în timpul terapiei
la următoarea formulă: „Sunt o persoană valoroasă care alege să aibă grijă de ea şi să se îngrijoreze mai puţin”.
În unele cazuri, pacientul găseşte un anumit citat care să servească drept sursă de inspiraţie. Sursa citatului
poate să apară în urma discuţiilor dintre pacient şi terapeut sau terapeutul poate sugera un citat potrivit
pacientului respectiv. Iată câteva exemple utilizate în practica clinică:
Nu există durere pe care timpul să n-o micşoreze şi să n-o atenueze. (Cicero)
Oamenii rezonabili se adaptează lumii în care trăiesc. Cei nerezonabili se încăpăţânează să adapteze
lumea la ei înşişi. (George Bernard Shaw)
Fiecare om are de ales. Este fie plin de dragoste, fie plin de teamă. (Albert Einstein)
Pentru fiecare minut de tristeţe pierzi 60 de secunde de fericire.
Niciodată nu este prea târziu să avem o copilărie fericită.
Motivaţia este ceea ce te face să începi ceva. Obiceiul este ceea ce te face să mergi înainte.
Prima îndrăzneală necesară este aceea de a crede în tine.

Segmentarea
Tehnica segmentării presupune împărţirea sarcinilor terapeutice în segmente mai mici, astfel încât pacientul
să nu le mai perceapă ca fiind insurmontabile. Ideea de bază a segmentării se găseşte în programul de renunţare
21
la alcool în 12 etape prin maxima: Ia lucrurile pas cu pas (Bristow-Braitman, 1995). Atunci când un individ
împarte o sarcină de mari dimensiuni în episoade şi segmente accesibile, încercarea pare de obicei mai puţin
descurajatoare.
Fiind o tehnică orientată pe acţiune, pacientul îşi urmăreşte ţelul cu paşi mici de copil, fiind în final capabil
să vadă rezultatul eforturilor sale. Luăm exemplul unui pacient în vârsă de 40 de ani care a fost demis dintr-o
poziţie pe care o ocupase timp de zece ani într-o companie multinaţională. El se simte copleşit de gândul că
trebuie să-şi caute un nou loc de muncă, fapt care l-a determinat să evite căutările unui nou job timp de mai
multe săptămâni. Terapeutul poate introduce tehnica segmentării, convingând pacientul că primul pas pe care-l
poate face este acela de a-şi redacta propriul CV.

5. Dificultăţi apărute în practica clinică: întreruperea/ abandonarea terapiei şi utilizarea rezistenţelor

pacienţilor în psihoterapie

Întreruperea/abandonarea terapiei
Experienţa clinică ne demonstrează faptul că, în general, pacienţii întrerup procesul psihoterapeutic atunci
când dispar problemele lor cele mai supărătoare. Cu alte cuvinte, ei fie şi-au însuşit deja suficiente deprinderi de
a face faţă situaţiilor stresante, fie se simt capabili să trăiască cu celelalte dificultăţi reziduale. În general, nu
descurajăm aceşti pacienţi, chiar dacă există unele suspiciuni în legătură cu faptul că pot reapărea anumite
simptome.
De cele mai multe ori, sunt necesare şedinţe de sprijinire şi verificare la trei luni sau la intervale de timp
mai mici, această verificare realizându-se pe parcursul a câtorva ani de zile.
De asemenea, sunt unii pacienţi în cazul cărora psihoterapia se poate considera mai mult decât încheiată, dar
care îşi consultă terapeutul ori de câte ori se confruntă cu diverse situaţii de criză sau solicită diverse „verificări
anuale”. La antipodul fenomenului de dropout se află dependenţa exagerată pe care unii pacienţi o pot dezvolta
faţă de terapeutul lor, încheierea tratamentului devenind ea însăşi o problemă. Această situaţie ar trebui să
constituie mai degrabă o excepţie decât o regulă.
Se poate vorbi despre dropout atunci când procesul terapeutic nu s-a încheiat încă, mai exact când scopurile
tratamentului, asupra cărora cei doi parteneri de relaţie au căzut de comun acord, nu au fost atinse. Cu alte
cuvinte, pacientul se retrage din terapie împotriva sfaturilor terapeutului său.
Momentul ideal de încheiere a terapiei depinde de metoda de tratament şi de cadrul teoretic din care provine
psihoterapeutul. De pildă, în psihoterapiile de scurtă durată, acest moment este uşor de detectat, fiind stabilită o
durată medie de 20 de şedinţe.
Pacienţii care provin dintr-o clasă socială mai scăzută renunţă mai uşor la tratament. Explicaţia ar consta în
neconcordanţa dintre propriile lor aşteptări şi valori cu cele însuşite de terapeutul lor. Mai mult, persoanele
izolate din punct de vedere social tind să întrerupă tratamentul datorită inabilităţii lor de a se ataşa faţă de alte
persoane, inclusiv faţă de terapeut. Alţi factori care duc la dropout: instabilitatea socială a pacienţilor, tendinţe
de agresivitate, comportament antisocial, tendinţe anxioase ridicate, atitudine autocritică accentuată, închistare
în propriile credinţe iraţionale şi, fireşte, o insuficientă motivaţie de schimbare.
Sintetizând datele din literatura de specialitate, fenomenul de dropout este rezultatul a trei seturi de
variabile:
 variabile care ţin de pacient (demografice, clinice, de personalitate);
 variabile care ţin de psihoterapeut (de personalitate, atitudine faţă de pacient şi stil terapeutic adoptat);
 variabile care ţin de mediu (cost al tratamentului, atitudine a familiei pacientului faţă de psihoterapie,
transport).
În general, se semnalează următoarele momente critice în derularea terapiei care pot indica apariţia
fenomenului de dropout: după prima şedinţă, după o lună şi între a doua şi a şasea lună.
Stabilirea încă din fazele timpurii ale terapiei a unei relaţii bazate pe empatie, suport şi încredere, poate
preveni, în unele situaţii, apariţia fenomenului de renunţare la terapie.

Utilizarea rezistenţelor pacienţilor

În multe situaţii, pacienţii nu solicită ajutor psihologic pentru a se elibera de simptome, cât pentru a se
acţiona asupra consecinţelor negative pe care le au aceste simptome asupra lor (autostimă scăzută, izolare
socială, reducerea calităţii relaţiilor cu persoanele apropiate, pierderea de timp, bani, pierderea serviciului).
Acest fapt reprezintă una din principalele surse care duc la aparţia rezistenţelor pacienţilor la terapie.
Modalităţile de manifestare clinică a acestor rezistenţe sunt:
 menţinerea unei conversaţii superficiale cu terapeutul;
 pacientul declară că nu are dispoziţie să vorbească;
 contradicţii în relatări, propoziţii neterminate;
22
 pacientul nu participă emoţional la propriul său discurs;
 utilizarea unui limbaj vag sau a unei vorbiri afectate;
 adoptarea unei anumite atitudini posturale în timpul şedinţei (crispare, rigiditate, tremur);
 insistenţă asupra unor evenimente din trecut de care pacientul nu se poate desprinde sau pe care nu le poate
depăşi;
 adoptarea unui limbaj evaziv, cu întreruperi, ezitări;
 apariţia de noi simptome.
Rezistenţa se poate manifesta atât în interiorul situaţiei terapeutice (refuzul de a realiza sarcinile, evitarea
contactului privirii), cât şi în situaţiile extraterapeutice (întârzieri la terapie, absenţe, refuz de a face tema pentru
acasă, refuz de a plăti şedinţa, cererea de favoruri, oferirea de cadouri).
O situaţie frecvent întâlnită de comportament rezistent este aceea în care pacientul nu-şi îndeplineşte temele
pentru acasă, ca metodă de valorificare a timpului extraterapeutic. Noncomplianţa parţială sau totală a
pacientului la temele pentru acasă ar putea fi determinată de o insuficientă alianţă terapeutică, de absenţa unei
comunicări empatice dintre terapeut şi pacient, de lipsa aderenţei pacientului la obiectivele tratamentului sau de
respingerea de către pacient a modului în care a fost concepută sarcina respectivă. De asemenea, este posibil ca
terapeutul să fi evaluat greşit nivelul de pregătire pentru schimbare a pacientului său.
S-a pus întrebarea dacă acest comportament rezistent al pacientului constituie o secvenţă negativă în
derularea terapiei. Practica clinică ne demonstrează că rezistenţa apărută la mijlocul fazei de tratament poate fi
asociată de cele mai multe ori cu rezultate pozitive în terapie.

Utilizarea rezistenţelor pacienţilor în psihoterapie

Apariţia rezistenţelor şi a controverselor cu terapeutul indică o necesitate a schimbării strategiilor
terapeutice. Se recomandă evitarea etichetărilor şi forţarea pacientului să admită formulări incomode pentru el.
Vocea pacientului şi nu cea a terapeutului va aduce argumentele pentru schimbare.
La cei mai mulți dintre pacienţi se manifestă o frică de schimbare, drept urmare, vor pune în acţiune propria
rezistenţă. Este vorba despre o frică asemănătoare cu cea de necunoscut. Din păcate, inabilitatea terapeutului de
a se folosi de această rezistenţă a pacientului, poate aduce terapia în impas. Într-o asemenea situaţie, terapia
poate fi întreruptă în mod prematur de pacient. Pacienţii se agaţă de comportamentele lor nedorite şi
indezirabile deoarece, necunoscând altă cale, se simt neputincioşi să renunţe la ele. Deşi modul lor actual de
viaţă le-a cauzat diverse suferinţe, ei îşi imaginează că orice schimbare poate fi şi mai rea decât situaţia actuală
în care se găsesc.
În general, rezistenţa pacientului a fost văzută ca un inamic ce trebuie provocat şi eliminat cât mai rapid. În
ultimii ani, mai mulţi autori adoptă o poziţie centrată pe pacient, în care rezistenţa este privită drept un posibil
aliat în psihoterapie.
Utilizarea rezistenţelor este una dintre cele mai rafinate tehnici derivate din paradox şi capătă o mare
valoare în psihoterapie. Terapeutul o abordează de cele mai multe ori într-o manieră indirectă, piezişă, oblică,
folosind astfel rezistenţa pacientului drept impuls în efortul său de redresare. Numită psihojudo, dezarmarea
rezistenţei necesită folosirea cu îndemânare a mai multor tehnici: prescripţia rezistenţei, utilizarea umorului,
chiar refuzul tratamentului, în scopul creşterii motivaţiei de schimbare a pacientului.
Rezistenţa pacientului poate fi prescrisă paradoxal şi apoi utilizată în cadrul terapeutic. Acest fapt se
realizează prin crearea unei legături terapeutice duble: rezistenţa pacientului la terapie devine o prescriere prin
ea însăşi, iar reacţia ulterioară a pacientului indică progresul terapeutic. Să luăm în considerare răspunsul unui
terapeut la un pacient dificil şi dominator. Terapeutul spune: „Priveşte, există o cale sigură de a rezolva
problema ta şi sunt câteva tehnici specifice pe care le putem utiliza. Dar, privind circumstanţele de moment,
cuplate cu viziunea ta cu privire la întreaga situaţie, nu cred că vei reuşi”. Pacientul se va găsi acum într-o
situaţie paradoxală. Reacţia sa obişnuită (agresivitatea direcţionată spre terapeut) îl va motiva să facă exact ceea
ce terapeutul i-a spus că este incapabil să facă. În acest mod, rezistenţa sa va fi eliminată.
Un exemplu de prescripţie a simptomului include recomandarea făcută unui pacient cu disfuncţie erectilă să
nu aibă erecţie în timpul actului sexual. Eliberat de anxietatea sa de performanţă şi, fireşte, dacă paradoxul este
continuat suficient timp, probabilitatea dispariţiei tulburării sale va creşte considerabil.
Hipnoterapeutul utilizează această strategie în recadrarea rezistenţei pacientului, astfel încât să-i permită să
intre într-o stare de transă profundă. De exemplu, dacă pacientul opune rezistenţă de a intra în transă, mişcându-
şi degetele de la mână sau picior, terapeutul poate spune: „Foarte bine, mâna ta (sau piciorul tău) răspund.
Acum, te-aş ruga să le mişti din ce în ce mai repede, până când te vei simţi obosit şi vei dori cu adevărat să te
odihneşti”. Aşadar, rezistenţa pacientului a fost redefinită, iar impulsul şi puterea ei vor fi direcţionate în
inducţia transei hipnotice.

23
 Oferim terapeuţilor două instrumente terapeutice utile menite să-i ajute în efortul lor de dezarmare a
rezistenţei pacienţilor la schimbare. Ele îşi dovedesc eficienţa în practica terapeutică, ajutându-ne să formulăm
într-o manieră corectă şi adecvată obiectivul terapeutic. Aceste instrumente se referă la stabilirea diagnosticului
operaţional şi a cererii implicite a pacientului, care ne vor dezvălui de ce este el aici şi acum la noi în cabinet şi
ce anume aşteaptă să obţină în urma tratamentului pe care-l solicită.
Diagnosticul operaţional (D.Op. notat în rândurile următoare) ne dezvăluie de ce un pacient este chiar aici şi
acum în cabinetul nostru şi nu a apărut anul trecut, săptămâna trecută sau luna viitoare. Diagnosticul operaţional
nu este foarte vizibil, însă este o fereastră deschisă spre rezistenţa pacientului. Iată câteva exemple:

Pacientul 1: Sunt un alcoolic şi doresc să renunţ la băutură.

D.Op.: Soţia sa a intentat acţiunea de divorţ.

Pacientul 2: Sunt dependent de cocaină şi trebuie să renunţ.

D.Op.: A fost prins depozitând cocaină în propria maşină
sub roata de rezervă.

Pacientul 3: Am atacuri de panică.

D.Op.: Este însărcinată şi religia îi interzice să facă un avort.

Pacientul 4: Proprii mei copii mă neglijează şi nu pot dormi noaptea.

D.Op.: Acum 20 de ani şi-a abandonat familia şi acum vrea să şi-o recapete.

Pacientul 5: Sunt în profundă depresie după moartea soţului meu. Avea doar 50 de ani.
D.Op.: Depresia pacientei este o stare de furie reprimată pentru că soţul său nu a încheiat o asigurare de
viaţă.

Stabilirea cererii implicite, a ceea ce doreşte de fapt pacientul de la psihoterapie, reprezintă cealaltă jumătate
a ecuaţiei rezistenţei. Atunci când este asociată cu diagnosticul operaţional, terapeutul îşi va da seama de
motivele reale pentru care pacientul se găseşte la cabinet. El va prezenta mereu o cerere explicită, care cuprinde
în mod aparent şi superficial motivul pentru care solicită ajutor psihologic. Terapeutul trebuie să înveţe să
asculte această cerere explicită a pacientului, însă să nu-i acorde foarte mare credit. Întotdeauna în prima şedinţă
de terapie, la un moment dat pacientul va dezvălui şi cererea sa implicită - ceea ce doreşte, de fapt, de la
tratament. Această cerere apare tangenţial în discursul său. Atunci când cererea implicită este identificată,
trebuie să discutăm deschis cu pacientul şi să stabilim un obiectiv terapeutic legitim. Acest lucru va fi făcut cu
multă înţelegere şi empatie, întrucât de cele mai multe ori, pacientul este sincer în rezistenţa sa şi nu
conştientizează comportamentul său manipulator.
Aşadar, privind diagnosticul operaţional al celor 5 pacienţi menţionaţi mai sus, să aruncăm o privire asupra
cererilor explicite şi implicite ale lor. După primele comentarii spuse mai în şoaptă de pacienţi încă din prima
şedinţă, vom prezenta cererile lor implicite.

Pacientul 1: Diagnosticaţi-mă şi vindecaţi-mă de alcoolism.

Remarcă: Soţia mea are nevoie de asigurarea că ma voi face bine.
Implicit: Convingeţi-mi soţia să se împace cu mine şi apoi, ajutaţi-mă să mă pot controla în unele situaţii.

Pacientul 2: Ajutaţi-mă să nu mai consum cocaină, sunt disperat.

Remarcă: Vând cocaină doar pentru a-mi întreţine viciul.
Implicit: Convingeţi poliţia că sunt o victimă a anturajului şi nu un furnizor de cocaină.

Pacientul 3: Ajutaţi-mă, nu pot dormi şi munci din cauza atacurilor de panică.

Remarcă: Un avort ar fi necesar din punct de vedere medical.
Implicit: Prescrieţi-mi un avort, pentru a nu fi obligată să-mi încalc religia.

Pacientul 4: Ajutaţi-mă să nu mă mai irosesc din cauza nervozităţii mele şi a lipsei de somn.
Remarcă: Să uităm ce a fost!
Implicit: Învăţaţi-i pe copiii mei ce înseamnă iertarea după un abandon. La urma urmelor, rămân totuşi
tatăl lor.

24
 Pacientul 5: Depresia mea este atât de gravă, încât nu mă mai pot deplasa şi această neputinţă se poate
manifesta pe termen lung.
Remarcă: Soţul meu nu a planificat niciodată viitorul şi nu a făcut nicio asigurare de viaţă.
Implicit: Puneţi-mi diagnosticul de depresie, pentru a nu mai fi obligată să merg la serviciu şi pentru a
putea să mă pensionez.

Din punctul nostru de vedere, prin stabilirea diagnosticului operaţional şi a cererii implicite, terapeutul şi
pacientul vor fi scutiţi de inutilitatea de a mai lucra împreună, atunci când se îndreaptă amândoi spre atingerea
unor scopuri diferite. Fiind aduse la suprafaţă diagnosticul operaţional şi cererea implicită, rezistenţa pacientului
va fi provocată în mod eficient. Cu o bună comunicare terapeutică, pacientul va avea oportunitatea de a-şi
asuma obiective terapeutice legitime. Primul pacient va trebui să se confrunte cu jocul său de alcoolic, să
accepte că este alcoolic şi să facă tot posibilul pentru a rămâne abstinent. Al doilea pacient poate fi dependent,
dar este şi un furnizor important de cocaină care câştigă sume impresionante de bani. Va trebui să răspundă în
faţa legii. Al treilea pacient este o femeie celibatară care se foloseşte de atacurile ei de panică pentru a face un
avort. Ar trebui să se confrunte atât cu sarcina sa nedorită, cât şi cu ipocrizia sa religioasă. Cel de-al patrulea
pacient trebuie să-şi asume responsabilitatea de a-şi fi abandonat copiii. Dacă le va cere iertare, copiii săi adulţi
vor dori probabil o reconciliere. Ultimul pacient este furios pe partenerul său de viaţă care a murit fără să îi lase
mijloace financiare. Este un caz nefericit, deoarece are doar 48 de ani şi vrea să-şi refacă viaţa.

6. Finalizarea psihoterapiei

În cursul terapiei, orice mică schimbare apărută devine esenţială, iar pacientul va fi încurajat în eforturile de
rezolvare a problemei sale. Sarcina terapeutului este aceea de a genera un context în care pacientul să se
schimbe şi să se dezvolte. În acest cadru terapeutic, pacientul îşi asumă responsabilitatea propriei sale
însănătoşiri. Cu alte cuvinte, am putea spune că nu terapeutul este cel care schimbă pacientul, în adevăratul
sens al cuvântului. Schimbarea vine din interiorul pacientului, prin activarea resurselor sale.
Şedinţa finală în cursul oricărei psihoterapii are un rol extrem de important. Cum ar spune G. Nardone şi P.
Watzlawick (2005), este ultimul tuşeu, rama picturii realizate. Scopul final este acela de a consolida autonomia
pacientului. De-a lungul fiecărui etape a psihoterapiei, va trebui pe cât posibil să evităm crearea unei dependenţe
a pacientului faţă de terapeut. În finalul terapiei, poate deveni uneori plăcut şi chiar gratificant pentru terapeut să
se întâlnească în continuare cu pacienţii cu care au făcut terapie bună. Dar, acesta nu este un motiv pentru a
continua tratamentul la nesfârşit.

25