Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
loan Schiau
Conf. univ. dr. la Facultatea de Drept şi Sociologie
a Universităţii Transilvania din Braşov
Avocat în Baroui Braşov
Drept comercial
SCHIAU, IOAN
Drept comercial/ loan Schiau. - Bucureşti : Editura
Hamangiu, 2009
Index
iSBN 978-606-522-146-8
347.7Î498K075.8)
Tei./Fax: E-rnail:
021 336.0443 redacţie® hamangiu.ro
031.805.8020 distributie@hamangm.ro
031.805.8021
PARTEA GENERALĂ 1
Titlul l. Introducere în dreptul comercial 3
Capitolul I. Definiţia, obiectul si evoluţia dreptului comercial 3
Secţiunea 1. Definiţia şi denumirea dreptului comercial 3
Secţiunea 2. Obiectul dreptului comercial 8
Secţiunea 3. Evoluţia istorică a dreptului comercial 9
Capitolul II. Autonomia, izvoarele şi principiile dreptului comercial 13
Secţiunea 1. Autonomia dreptului comercial 13
Secţiunea 2. Legătura dreptului comercial cu alte ramuri de drept 15
Secţiunea 3. izvoarele dreptului comerciai 17
Secţiunea 4. Principiile care guvernează dreptul comerciai 21
Secţiunea 5. Tratarea disciplinei dreptului comercial 24
Titlul II. Organizarea comerţului 25
Capitolul t. Subiectele dreptului comercial 25
Secţiunea 1. Consideraţii introductive 25
Secţiunea 2. Definiţii legale ale noţiunii de comerciant 26
Secţiunea 3. Comerciantul persoană fizică 31
Secţiunea 4. Comercianţii persoane iuridice 51
Secţiunea 5. Limitele exerciţiului comerţului. Autorizaţiile
prealabile 60
Secţiunea 6. Principalele obligaţii profesionale ce revin
comercianţilor........ 61
Capitolul 11. întreprinderea şi fondul de comerţ 68
Secţiunea 1. întreprinderea 68
Secţiunea 2. Fondul de comerţ 74
Capitolul 111. Societăţile comerciale. Aspecte generale 87
Secţiunea 1. Noţiune, definiţie 87
Secţiunea 2. Prezentare sumară a evoluţiei instituţiei 89
Secţiunea 3. Natura juridica a societăţii comerciale 90
Secţiunea 4. Clasificarea societăţilor comerciale 92
Secţiunea 5. Funcţiile societăţii comerciale 96
Secţiunea 6. Personalitatea juridică a societăţii 97
Secţiunea 7. Elemente de identificare afe societăţii 99
Secţiunea 8. Fondatorii şi asociaţii societăţii comerciale 101
Secţiunea 9. Trăsăturile societăţii comerciale 105
Secţiunea 10. Formele imperfecte ale societăţii comerciale 111
Secţiunea 11. Filiala şi sucursala societăţilor comerciale 113
Secţiunea 12. Grupurile de societăţi comerciale 11 8
Vi Drept comercia!
"'WWfîlBI!^
I
Titlul I. Introducere
în dreptul comercial
' V.R. Cuillien, Droit public et droit privé, Mélanges Brethe de La Gressaye, 1967, p. 311
şi urm.
^ /. Micescu, Curs de drept civil. Ed. All Beck, 2000, p. 59.
- 1 l.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Ed. All Beck, 2002, p. 5.
4 A. Weil!, Fr. Terre, Droit civil. Introduction générale, Dalloz 1979, p. 77.
drept ai comercianţilor.
^ I.L Georgescu, op. cit., p. 9.
J M.-L Belu Magdo, Drept comercial, Ed. HG, Bucureşti 2003, p. 19.
4 LN. Finţescu, Curs de drept comercial, voi. I, Bucureşti, 1929, p. 7.
Definiţia, obiectul şi evoluţia dreptului comercial 5
Litec, 1 990, p. 3.
2 Schimb în natură, reprezentând forma primară şi cea mai simplă a comerţului.
- St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a Vil-a, revăzută şi adăugită, Ed. Uni-
versul juridic, Bucureşti, 2007, p. 1 si urm.
4 Le Petit Larousse, ediţia 1995, p. 248.
15
Introducere în dreptul comercial
' /. Turcu, Dreptul afacerilor, Ed. Fundaţiei Chemarea, laşi, 1992; V. Pătulea, C. Turtanu,
Curs rezumat de drept al afacerilor, Ed. Scripta, Bucureşti, 1994; R.D. Apan, Teoria generală
a dreptului afacerilor, Ed. Sfera, Cluj-Napoca, 2007.
Definiţia, obiectul şi evoluţia dreptului comercial 7
' De exemplu, in Franţa, se bucură de mare apreciere din partea practicienilor colecţia
de cărţi Memento Pratique Francts Lefebvre, care abordează problemele tratate dintr-o
perspectivă pluridisciplinară: iuridică, fiscală, contabilă etc.
i I. Turcu, Teoria şi Practica dreptului comercial, voi. 1, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998,
p. 19.
8 Introducere în dreptul comercial
1 în structura iniţială a Codului comercial, această parte era şi mai extinsă; ulterior, o
sene de instituţii ale codului comercial - cambia şi cecui, materia societăţilor comerciale,
¡alimentul, contractul de asigurare, gajul comercial - şi-au găsit o nouă reglementare, prin
legi speciale.
Definiţia, obiectul şi evoluţia dreptului comercial 9
1 S. Angheni, M. Volonctu, C. Stoica, M. G., Lostun, Drept comercial, Fd. Oscar Print,
2000, p. 20.
• Pentru o expunere complexă a evoluţiei istorice a dreptului comercial, I.L. Georgescu,
op. cit., p. 9-63.
! R. E. Mack, The Code of Hammurabi, Baghdad, 1979.
19 Introducere în dreptul comercial
' C. Murzea, Drept roman, ed. a !l-a, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2003.
Definiţia, obiectul şi evoluţia dreptului comercial 11
1.2. Teza unităţii dreptului privat. Există un puternic curent de opinie ~ şi chiar
o pronunţată tendinţă legislativă - care pledează pentru integrarea dreptului
comercial cu dreptul ci vii, în vederea realizării unui drept privat unitar.' Teza drep-
tului privat unitar se întemeiază, în principal, pe argumente deduse din necesitatea
protejării necomercianţilor, cărora li se aplică legea comercială, cu toate că
aceasta, în opinia susţinătorilor acestei teze, constituie o lege specială adoptată în
folosul unei singure categorii profesionale - comercianţii. în sprijinul tezei unităţii
dreptului privat s-a mai arătat că divizarea dreptului privat conduce la dificultăţi de
interpretare a instituţiilor dreptului şt că dreptul comercial nu beneficiază de
principii generale proprii.
Pe plan internaţional, promotorii unor asemenea teze au tost legiuitorii italieni,
care în 1942 au promovat un cod civil care a integrat şi materia dreptului comer-
cial: această unificare formală a celor două materii a tost justificată prin necesitatea
restabilirii unui drept unitar al obligaţiilor şi a fost concentrată pe conceptul de
întreprindere, comun atât activităţii comerciale cât şi celor necomerciale. Pre-
cursorii unei asemenea concepţii au tost legiuitorii elveţieni, care au adoptat în
1881 codul federal al obligaţiilor, reunind în acesta atât materia civilă cât şi cea
Parlamentului României în prima parte a anului 2009 urmăreşte abrogarea Coduiut comer-
cial şi Incorporează o serie de reglementări privind instituţii pur comerciale.
14 Introducere în dreptul comercial
comercială, deşi acest cod cuprinde şi unele norme rezervate exclusiv comer-
cianţilor.
1.3. Teza dualităţii dreptului privat. Cei care susţin teza dualităţii dreptului
privat' şi implicit a autonomiei dreptului comercial pun accentul pe necesitatea ca
raportul juridic de comerţ să fie reglementat unitar, indiferent de statutul partici-
panţilor la acest raport comercial. în sprijinul acestei teze, se subliniază că:
a) aplicarea legii comerciale tuturor acteior de comerţ, inclusiv acelor raporturi
la care participă şi necomercianţi, satisface exigenţa ca raportul juridic să fie regle-
mentat unitar, în raport de obiceiul său şi nu prin aprecierea calităţii participanţilor;
astfel, cel care se află sub incidenţa legii comerciale este raportul juridic şi nu
statutul necomerciantuiui;
b) raporturile civile şi raporturile comerciale nu suni omogene sub aspectul
naturii şi scopului, asttel încât nu justifică tratarea lor unitară:
c) în materie comercială aparenţa juridică primeşte cu totul alte valenţe decât
în materie civilă, forma predominând uneori asupra fondului (a se vedea regimul
juridic ai titlurilor de valoare);
d) autonomia dreptului comercial se justifică şi prin deosebitul său dinamism;
în timp ce reglementarea civilă a suferit puţine modificări şi evoluţii în timp,
materia comercială evoluează într-un ritm rapid, impus de presiunea mediului de
afaceri pentru promulgarea unor norme de drept favorabile circulaţiei mărfurilor şi
valorilor;
e) globalizarea comerţului impune ca şi reglementarea acestuia să fie unitară pe
pian internaţional; în prezent, tot mai multe instituţii ale dreptului comercial sunt
reglementate pe pian internaţional prin norme de drept material uniform, în timp ce
reglementările de drept civil păstrează o mare diversitate naţională.
f) specificitatea activităţii comerciale, care se caracterizează prin rapiditate,
securitate şi credit nu poate fi asigurată prin normele greoaie şi, uneori, vetuste aie
dreptului civil.
în acest sens s-a subliniat că tranzacţiile comerciale, care se caracterizează
printr-o mare rapiditate şi frecvenţă, reclamă reguli simple, lipsite de formalism,
care să-i asigure comerciantului o mare libertate de mişcare şi securitate în perfec-
tarea şi derularea contractului 2 .
Exigenţa rapidităţii este cea care a simplificat regimul probelor în dreptul
comercial, impunând principiul libertăţii acestora iart. 46 C. corn.). Securitatea
tranzacţiilor a impus instituţia falimentului, imperativul ţinerii unei evidenţe
contabile şi publicitatea ce se face prin registrul comerţului. Necesitatea creditului
a dat naştere titlurilor de credit şi instituţiilor financiare. Solidaritatea codebitorilor
unei obligaţii comerciale şi mijloacele de garantare a tranzacţiilor comerciale
constituie tot atâtea expresii ale necesităţii creditului în ataceriie comerciale.
în concluzie, recunoaşterea necesităţii dualităţii dreptului privat înseamnă, până
la urma, o atitudine legislativă raţională şi pragmatică, ce nu poate ignora eviden-
' Pentru dezvoltări, St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 14 şt urm.; M.L. Belu Magdo, op. cit.,
p. 20 şi urm.
" Sl.D. Cărpenaru, op. cit., p. 15.
15
2.1. Dreptui civîî. Legătura dreptului comercial cu dreptul civil este definită cu
exactitate de către Codul comercial care în arf. 1 arată: „în comerţ se aplică legea
de faţa. Unde ea nu dispune, se aplică Codul civil"
Din această dispoziţie rezultă că prevederile Codului comercial au un caracter
special faţă de cele ale Codului civil, acesta din urmă trebuind a fi privit ca fiind
drept comun în ceea ce priveşte raporturile patrimoniale dintre particulari. De
aceea s-a şi afirmat că, în raport de strânsa sa legătură cu dreptul civil, dreptul
comercial poate fi privit ca o subramură a dreptului civil sau ca un drept civil
special 1
' Pentru dezvoltări, a se vedea /. L Georgescu, I. Băcanu, Drept comercial român, voi. III,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1994, p. 10.
' M. Of. nr. 422 din 30 iulie 2001.
' M. Of. nr. 738 din 31 octombrie 2007.
4 M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006.
f' C. Leaua, Societăţi comerciale. Proceduri speciale, Ed. C. H. Beck, 2008, p. 2-4.
Autonomia,, izvoarele şi principiile dreptului comercial 7
2.3. Dreptul comerţului internaţional. O altă corelaţie este cea dintre dreptul
comercial şi dreptul comerţului internaţional, ambele reglementând raporturile
patrimoniale care se nasc din tapte de comerţ şi care au o esenţă comună.
Diferenţa provine din iaptul că dreptul comercial reglementează raporturile juridice
născute din fapte de comerţ la care participanţii sunt cetăţeni români şi care sunt
derulate pe teritoriul României, în timp ce dreptul comerţului internaţional regle-
mentează raporturile patrimoniale cu elemente de extraneitate, în care fie părţile îşi
au sediui sau domiciliul pe teritoriul unor state diferite, fie raportul juridic cuprinde
elemente proprii de internaţionalitate (cum ar fi locul încheierii sau executării
contractului), care atrag aplicarea a două sau mai multe legislaţii naţionale, situaţie
care impune soluţionarea unui conflict de legi.
Dreptul comerţului internaţional este deci o subramură a dreptului comercial,
el prezentând un caracter special faţă de acesta, care constituie drept comun în
materia raporturilor comerciale. Strânsa corelaţie dintre aceste discipline este
relevata şi de faptul că o serie de reglementări comerciale internaţionale, consa-
crate prin convenţii la care şi România este parte, au fost integrate dreptului intern,
constituind astfel un izvor - parţial - al dreptului comercial 1
' Astfel Convenţia privind vânzarea internaţională de mart un, încheiată la Viena în 1980
şi ratificată de România prin Legea nr. 24/1 991, prevede că momentul încheierii contractului
între persoane depărtate este cei ai primirii (recepţiei) de către ofertant a acceptării emise de
destinatarul ofertei, consacrând astfel, legislativ, o soluţie jurisprudenţială care amendase
teoria informaţiei, consacrată de art. 35 C. corn.
18 Introducere în dreptul comercial
3.2. Izvoare formale. Izvoarele formale ale dreptului c o m e r c i a l sunt Codul civil,
Codul comercial şi legile comerciale speciale. Cu privire la corelaţia dintre aceste
izvoare tormale este de precizat că se aplică principiul general „specialia genera-
tibus derogant", potrivit căruia norma specială derogă de ia legea generală.
Asttel, în virtutea acestui principiu, legile comerciale speciale sunt de aplicaţie
prioritară ţaţă de Codul comercial, care constituie dreptul c o m u n în materie
comercială. Atunci c â n d prin aceste legi nu sunt reglementate anumite situaţii
juridice, se recurge la regulile şi principiile consacrate în Codul comercial. Atunci
când şi Codul comercial, ca lege specială ta ţa de Codul civil, care este dreptul
c o m u n în materia dreptului privat, nu conţine reguli pentru anumite situaţii juri-
dice, devin aplicabile prevederile Codului civil.
Altfel spus, în această relaţie complexă, Codul comercial joacă rolul unei
reglementări speciale, în raport cu Codul civil şi a unei iegi generale în raport cu
reglementările legilor speciale în materie comercială.
Codul comercial şi legile comerciale speciale conţin, în general, norme cu
caracter supletiv, dispozitiv, care se aplică numai în cazul în care părţile nu au
convenit altfel. Codul comercial este însă şi sed iul unor norme imperative de la
care părţile nu pot deroga şi care au ca scop protejarea intereselor generale 2 .
Referirea la aceste izvoare tormale trebuie să aibă în vedere nu numai normele
juridice propriu-zise ci şi principiile care se degajă din acestea. Astfel, doctrina
recunoaşte uneie principii devenite clasice (de ex.: în comerţ gratuitatea nu se
prezumă sau în comerţ banii sunt întotdeauna fructiferi). Tot astfel, art. 48 C. com.
arată că în caz de eroare, schimbare sau întârziere în transmiterea unei telegrame
se aplică principiile generale asupra culpei.
3.3. Izvoare neformaie. Izvoarele netormale sunt uzanţele. Ele reprezintă reguli
de conduită comercială, născute din practică, prin repetabilitate, constanţă şi conti-
nuitate şi care sunt respectate întocmai ca o normă juridică obligatorie. Uzanţa
conţine deci atât o componentă materială (obiectivă), reprezentată prin repetiţia
unei practici comerciale cât şi una psihologică (subiectivă), constând în conştiinţa
caracterului obligatoriu al conduitei respective7. Uzanţele nu au caracter normativ,
deci ele nu constituie un izvor de drept. Doctrina şi lunsprudenţa disting totuşi, în
materie comercială, între uzanţele convenţionale (interpretative) şi uzanţele nor-
mative (legislative).
1 M.N. Costin, Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, voi. Iii. Ed. Lumina Lex,
1996, p. 282.
2 M. Of. nr. 24 din 30 ianuarie 1991.
1 M. Of. nr. 581 din 6 august 2002.
Autonomia,, izvoarele şi principiile dreptului comercial 21
cambie este plătită într-o monedă străină, care nu are curs la locul plăţii, valoarea
acestei monede va fi stabilită după uzurile locului de plată.
lată deci că uzanţa, constituind, în mod tradiţional, un izvor limitat al dreptului
civil devine din ce în ce mai mult un izvor semnificativ al dreptului comercial.
Această distincţie se datorează, în primul rând, faptului că dreptul comercial, spre
deosebire de dreptul civil, a avut în perioada recentă o evoluţie foarte dinamică; cu
toate acestea, comerţul se dezvoltă de o manieră mult mai accelerată, astfel încât
legiuitorul este obligat să ţină cont de regulile comerciale ce se impun, în practică,
pe o anumită piaţă.
' în acest sens, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 11 9/2007, publicaiă
în M. Of. nr. 738 din 31 octombrie 2007, şi ale art. 5 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei.
" M. Of. nr. 454 din 18 iunie 2008.
1 într-un sens larg, prin credit se înţelege orice convenţie prin care se obţine amânarea
plăţii, fie ca se acordă un împrumut sau un termen pentru realizarea obligaţiei de plată.
'' M. Of. nr. 100 din 1 mai 1934.
Autonomia,, izvoarele şi principiile dreptului comercial 23
' De exemplu, multitudinea de contracte comerciale, importate din dreptul angfo saxon
(factormg, leasing, tranchismg), utilizate de comercianţi, dar care au fost reglementate in
România de abia în 1997, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/1997 cu privire la
diminuarea blocajului financiar şi a pierderilor din economie (M. Of. nr. 72 din 22 aprilie
1997), care cuprinde o definiţie a factori ng-u lui, Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 privind
operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing (republicată în M. Of. nr. 9 din 1 2 ianuarie
2000) şi Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizet (republicată
în M. Ot. nr. 180 din 14 mai 1998}. De altfel, receptarea acestor contracte în dreptul comer-
cial român subliniază şi deschiderea acestuia spre influenţele internaţionale, ca un rezultat
al globalizării comerţului.
24 Introducere în dreptul comercial
1 /. L. Georgescu, Drept comercial român, voi. (. Ed. Alf Beck, 2002, p. 366.
26 Organizarea comerţului
2.1. Art. i alin. (2) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, astfel
c u m a fost modificată prin Legea nr. 441/2006' arată că, în înţelesul acestei legi,
comercianţii sunt persoanele fizice şi asociaţiile familiale care efectuează în mod
obişnuit acte de comerţ; societăţile comerciale, companiile naţionale şi societăţile
naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic cu caracter comercial,
grupurile europene de interes economic cu caracter comercial si organizaţiile
cooperatiste.
Această definiţie este mai amplă decât cea cuprinsă în forma iniţială a Legii
nr. 26/1990^ şi, în raport cu definiţia cuprinsă în art. 7 C. corn., distinge între per-
soane fizice şi asociaţii familiale" şi, în plus, extinde calitatea de comerciant şi
asupra altor persoane juridice (companiile naţionale, societăţile naţionale, regiile
autonome şi organizaţiile cooperatiste), păstrând, în genere, aceeaşi concepţie
privind condiţiile necesare pentru dobândirea calităţii de c o m e r c i a n t de către o
persoană fizică 4 .
' Legea nr. 441/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind socie-
tăţile comerciale, republicată şi a Legii nr. 26/1990 privind registrui comerţului, republicată,
a tosr publicată în M. Of. nr. 955 din 28 noiembrie 2007.
2 în torma sa iniţială, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 se referea numai la persoane
societăţile cooperative europene - a căror reglementare iegală este ulterioară acestei definiţii
(2008).
' Ordonanţa Guvernului nr. 106/1999 a fost republicată în M. Of. nr. 168 din 5 martie
2008.
28 Organizarea comerţului
constituirii lor şi este o condiţie a liceităţii activităţii lor; dar, întrucât ele nu dobân-
desc calitatea de c o m e r c i a n t prin exerciţiul comerţului, inexistenţa autorizărilor la
care legiuitorul face trimitere nu poate afecta calitatea lor de comerciant.
M a i este de remarcat aici că enumerarea domeniilor (comercial, industrial,
producţie, artizanat, activitate liberală) în care îşi desfăşoară activitatea comer-
cianţii este redundantă, lăsând, pe de o parte, impresia că, în concepţia legiui-
torului, comerţul nu ar include şi activităţile industriale sau de producţie iar, pe de
altă parte, sugerând că şi activităţile sau protesiile liberale (cum ar fi activitatea
avocaţilor, a jurnaiişilor, a medicilor sau a arhitecţilor) ar avea natură comercială.
în plus, Ordonanţa asimilează comercianţilor şi pe mandatarii, comitenţii,
agenţii sau prepuşii acestora, adică pe cei care acţionează în n u m e l e sau pe seama
comercianţilor, fără a tace nicio distincţie între aceştia, după c u m ei acţionează sau
nu cu titlu profesional.
' Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 a tost publicată în M. Of. nr. 424 din 1 septembrie
2000 şi republicată în M. Of. nr. 603 din 31 august 2007.
2 Ordonanţa Guvernului nr. 1 30/2000 a tost publicată în M. Of. nr. 431 din 2 septembrie
2.5. Potrivit art. \ şi art. 3 din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formali-
tăţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor fami-
liale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autori-
zarea funcţionării persoanelor', comercianţii sunt persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale, întreprinderile familiale, societăţile comerciale, socie-
tăţile şi companiile naţionale, grupurile de interes economic, grupurile europene
de interes economic, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste, lată o enume-
rare care completează stera comercianţilor cu societăţile naţionale şi companiile
naţionale, reluând, în ceea ce priveşte comercianţii - persoane fizice, formele
consacrate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, examinată mai jos,
' Legea nr. 359/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 839 din 1.3 septembrie 2004 şt a fost
modificată prin prevederile O.U.C. nr. 44/2008.
30 Organizarea comerţului
2.7. Legea nr. 469/2002 privind uneie măsuri pentru întărirea disciplinei
contractuale' nu defineşte noţiunea de comerciant, dar o utilizează, arătând că
legea „se aplică tuturor contractelor încheiate pentru realizarea actelor de comerţ
de către agenţi economici comercianţi, persoane juridice, şi comercianţi, persoane
fizice". D i n examinarea textului citat se poate d e d u c e că legiuitorul c o n c e p e noţiu-
nea de agent e c o n o m i c ca fiind generală; această noţiune încorporează, ca specii,
două categorii: comercianţii - persoane juridice şi comercianţii - persoane fizice,
2.8. Art. 1 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei cuprinde în
categoria comercianţilor o serie de persoane juridice (societăţile comerciale,
societăţile cooperative, organizaţiile cooperatiste, grupurile de interes economic)
cât şi persoane fizice, acţionând individual sau în asociaţii familiale.' Fără a defini
noţiunea de comerciant, această reglementare subliniază totuşi că, sub aspect
organizatoric, comercianţii-persoane fizice pot acţiona individual sau în structuri
asociative lipsite de personalitate juridică.
1 Legea nr. 193/2000 a fost publicată în M. Of. nr. 560 din 10 noiembrie 2000 şi repu-
3.1. Definiţie. Definiţiile prezentate mai sus introduc elemente noi în structura
conceptului de comerciant - persoană fizică iar unele dintre acestea, datorită
gradului mare de generalitate sau manierei imperative în care sunt reglementate,
urmează a fi reţinute drept condiţii ale dobândirii calităţii de comerciant - persoa-
nă fizică.
De aceea, reţinând şi corelând, din definiţiile legale prezentate mai sus, ele-
mentele de maximă generalitate, rezultă că este comerciant acea persoană fizică,
Înregistrată şi autorizată în condiţiile legii, care, acţionând fie individual şi inde-
pendent, fie în cadrul unei întreprinderi individuale sau familiale, exercită acte de
comerţ cu titlu profesional.
32 Organizarea comerţului
' St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 61-62; E. Cârcei, Drept comercial român, Ed. AII Beck,
2000, p. 27; V. Pătulea, C. Turianu, Curs de drept comercial român, Ed. AII Beck, p. 25 şi
urm.
' St.D. Cărpenaru, Drept comercial roman, Ed. AII, 1995, p. 58 şi urm.
• I. L. Georgescu, Drept comercial român, Ed. AII Beck, 2002, voi. I, p. 366 şi urm.
4 /. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, Ed. Lumina Lex, 1998, voi. I,
p. 204.
• 5. Anghent, M. Volonciu, C. Stoica, M. C. Losiun, Drept comercial, Ed. Oscar Prinţ,
2000, p. 51-52.
Subiectele dreptuiui comercial 33
' Pentru o tratare in extenso a actelor de comerţ, a se vedea, mfra, Cap. I ai Părţii
speciale.
Art. 3 C. com. are un caracter enunţiativ al enumerării faptelor de comerţ iar în
contextul prezentei realităţi economice şi a numeroaselor acte juridice şi operaţiuni, textului
de lege i se mai pot adăuga şi alte operaţiuni, care prezintă caracteristicile faptelor de
comerţ (C. Ap. Bucureşti, decizia nr. 1997 din 11 decembrie 2007, în Culegere de practică
ţudiciară în materie comercială, voi. 1, Ed. Wolters Kluwer, p. 120); spre exemplu, subscrie-
rea acţiunilor este asimilată cumpărării de acţiuni şi reprezintă dect o faptă de comerţ
obiectivă, conform art. 3 pct. 4 C. com. Caracterul de faptă obiectivă de comerţ decurge din
împreiurarea că subscrierea reprezintă o condiţie sine qua non a operaţiunilor pregătitoare
de constituire a viitoarei societăţi comerciale ( C. Cucu, M.V. Gavriş, C. Bădoiu, C. Har a ga,
Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990. Repere bibliografice. Practică judiciară. Decizii
ale Curţii Constituţionale. Adnotări, Ed. Hamangiu, 2007, Bucureşti, p. 48).
1 I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 3917 din 24 iunie 2005, în Revista română de
' l.C.C.j., Secţia comercială, decizia nr. 4686 din 13 octombrie 2005, in Revista română
de dreptul afacerilor nr. 1/2006, p. 104.
" Republicată în M. Of. nr. 133 din 20 iunie 1991.
Subiectele dreptuiui comercial 35
alte legi, fără îndeplinirea condiţiilor stabilite prin lege constituie, după caz, infrac-
ţiune sau contravenţie şi atrage răspunderea celor în culpă.
drept civil potrivit căruia o persoană poate avea un singur patrimoniu şi fiecare
patrimoniu poate avea un singur titular.
în fine, o altă particularitate ce merită a fi semnalată este aceea a separării
patrimoniului de afectaţiune de restul patrimoniului ce constituie gajul generai al
creditorilor personali ai persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii indivi-
duale sau membrilor întreprinderii familiale. Cu alte cuvinte, un creditor personal
al comerciantului, a cărui creanţă nu s-a născut din acte de comerţ sau dintr-o
cauză comercială, nu va putea urmări, pentru a-şi satisface creanţa, acele bunuri
care sunt constituite ca o parte componentă a patrimoniului de afectaţiune, gaiul
său generai, adică aptitudinea sau vocaţia sa de a se îndestula din averea debito-
rului, urmând a se întinde numai asupra celorlalte bunuri ale debitorului,
în schimb, un creditor a cărui creanţă are o cauză comercială, se va îndestula
cu prioritate din patrimoniul de afectaţiune al debitorului şi, dacă astfel nu a obţi-
nut stingerea creanţei sale, va continua executarea şi asupra restului patrimoniului
debitorului.
Separarea patrimoniului de afectaţiune de gajul general al creditorilor personali
ai comercianţilor- persoană fizică mai produce un efect secundar şl în cadrul
aplicării procedurii insolvenţei, efect care probabil nu a fost luat în considerare de
legiuitor.
întrucât PFA, titularul întreprinderii individuale sau membrii întreprinderii
familiale sunt supuşi procedurii simplificate a falimentului şi cum procedura msol-
venţei poate fi deschisă şi pentru creanţe de altă natură decât cele comerciale,
reglementarea regimului juridic al patrimoniului de afectaţiune poate avea două
consecinţe inedite:
- creditorii personali ai PFA care nu este comerciant nu vor putea cere
deschiderea procedurii insolvenţei şi nu vor putea să îşi îndestuleze creanţele decât
asupra bunurilor necuprinse în patrimoniul de afectaţiune lart. 20 alin. (2) şi art. 1
lit. () din O . U . G . nr. 44/2008];
- creditorii personali ai titularului întreprinderii individuale şi ai membrilor
întreprinderii familiale vor putea să îşi exercite urmărirea, în cadrul procedurii
insolvenţei, numai asupra bunurilor care necuprinse în patrimoniul de afectaţiune,
care constituie gajul lor general lart. 1 lit. j) din O . U . G . nr. 44/20081.
1 Cas. III Dec. 206 din 17 oct. 1906; C. Ap. Milano, 19 Marzzo, 1886, citate în Codul
1 Legea nr. 460/2003 a tost publicată în M. Of. nr. 836 din 25 noiembrie 2003.
Subiectele dreptuiui comercial 47
individuale îşi pierd calitatea de comerciant prin deces, precum şi prin radierea lor
din registrul comerţului, în mod voluntar, pe baza cererii lor, sau în condiţiile
art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului. Membrii întreprinderilor
familiale încetează a mai fi comercianţi prin retragere din întreprindere, prin deces
precum şi prin radierea acesteia din registrul comerţului, fie ca urmare a încetării
voluntare, fie în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990.
nai, s-a considerat că anumite funcţii publice sau de interes public sunt incom-
patibile cu exercitarea comerţului în nume propriu, în măsura în care acest
exerciţiu ar putea intra în contradicţie cu interesele generale ale societăţii, (a-d)
(a) Asttel, Constituţia României, în art, 84 alin. (1) stabileşte că, în timpul man-
datului său, Preşedintele României nu poate îndeplini nici o altă tuncţie publică
sau privată.
(b) Art. 125, art. 132 şi art. 140 din Constituţie prevăd că funcţiile de judecător,
procuror şi chiar de consilier de conturi la Curtea de Conturi sunt incompatibile cu
orice altă tuncţie, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. în
aplicarea acestor dispoziţii constituţionale, art. 8 din Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor interzice magistraţilor (judecători şi procurori)
să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse.
(c) Potrivit prevederilor art. 81, art. 84, art. 85, art. 87 şi art. 94 din Cartea I,
Titlul IV al Legii nr. 161/2003 sunt incompatibile cu calitatea de comerciant per-
soană fizică următoarele calităţi sau funcţii:
- calitatea de deputat sau senator;
- funcţiile de m e m b r u al G u v e r n u l u i (ministru), de secretar de stat sau
subsecretar de stat;
- funcţiile de prefect şi subprefect;
- funcţiile de primar, viceprimar, primar general şi viceprimar al Municipiului
Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte ai consiliului judeţean;
- funcţiile publice.
(d) Potrivit art. 99 din aceeaşi iege, sunt incompatibili cu calitatea de comer-
ciant persoană fizică următorii:
- membrii Curţii de Conturi;
- preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţie;
- Avocatul Poporului şi adjuncţii săi;
- membrii Consiliului Concurenţei;
- membrii Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare;
- guvernatorul, prim-viceguvernatorul, viceguvernatorii, membrii consiliului de
administraţie şi angajaţii cu funcţii de conducere ai Băncii Naţionale a României;
- directorul Serviciului Roman de informaţii, prim-adjunctul şi adjuncţii săi;
- directorul Serviciului de Informaţii Externe şi adjuncţii săi;
- membrii Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;
- membrii Consiliului Naţional al Audiovizualului;
- membrii consiliilor de administraţie şi ai comitetelor directoare ale Societăţii
R o m â n e de Radiodifuziune şi Societăţii R o m â n e de Televiziune;
- membrii Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii;
- directorul general şi membrii consiliului director al Agenţiei Naţionale de
presă R O M P R E S .
Tratamentul juridic al incompatibilităţilor este mat lejer decât cel al incapa-
cităţifor. Astfel, existenţa unei incompatibilităţi nu împiedică pe cel vizat să dobân-
dească calitatea de comerciant. Dar, în schimb, atrage acestuia o sancţiune de
natură administrativă sau disciplinară ori destituirea din funcţia pe care o ocupă.
Subiectele dreptuiui comercial 51
4.1.1. Societăţile de drept naţional. Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, persoanele fizice şi juridice se pot
asocia şi constitui societăţi comerciale, în condiţiile legii, în vederea efectuării de
acte de comerţ. D e c i , ab initio, raţiunea înfiinţării unei societăţi c o m e r c i a l e este
aceea de a efectua acte de comerţ, ea a v â n d astfel o natură c o m e r c i a l ă şi dobân-
dind calitate de c o m e r c i a n t prin efectul legii.
într-adevăr, condiţiile reglementate de prima teză a art. 7 C. corn. pentru
dobândirea calităţii de comerciant persoană fizică nu privesc societatea comer-
cială, a cărei calitate de comerciant este recunoscută de lege, î n c ă de la data
dobândirii personalităţii juridice. Această calitate, conferită ope legis, este reflexul
scopului urmărit de aceste entităţi juridice, scop care priveşte, prin excelenţă,
obţinerea unor profituri prin săvârşirea de acte de comerţ.
1 A se vedea Sinteza statistică a datelor din registrul centra! al comerţului la 31 mai 2008
- date provizorii.
' A se vedea Sinteza statistică a datelor din registrul central a! comerţului la 31 mai 2008
- date provizorii, tabelul nr. 5.
Subiectele dreptuiui comercial 53
' Legea nr. 161/2003 a lost publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003 şi a rost
modificată prin prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2006, publicată în
M. Of. nr. 1036 din 28 decembrie 2006.
54 Organizarea comerţului -S...
' Legea nr. 1/2005 a tost publicată în M. Of. nr. 172 din 28 februarie 2005.
Legea nr. 566/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 1236 din 22 decembrie 2004.
' Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 a fost publicată în M. Of. nr. 1027 din
27 decembrie 2006 si a fost aprobată prin Legea nr. 227/2007, publicată în M. Of. nr. 480
din 18 iulie 2007, modificată prin O.U.G. nr. 25/2009, publicată în M. Of. nr. 179 din 23
martie 2009.
Subiectele dreptuiui comercial 55
' Legea nr. 346/2004 a fost publicata în M. Of. nr. 681 din 28 iulie 2004 şi a tost modi-
ficată prin Ordonanţa Guvernului nr. 27/2006, aprobată prin Legea nr. 175/2006.
Subiectele dreptului comercia) 57
1 Legea nr. 215/2001 a tost republicată în M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007.
58 Organizarea comerţului -S...
' Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 a fost publicată in M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie
2000 şi a fost aprobată prin Legea nr. 246/2005, publicată în M. Of. nr. 656 din 25 iulie
2005.
2 Publicată în M. Of. nr, 97 din 6 mai 1991.
Pentru mai multe detalii asupra acestor forme de asociere în agricultură, a se vedea şi
i. Votca, Exploataţiile agricole cu răspundere limitată (EARL) din dreptul francez - posibil
model pentru legiuitorul român, în Revista de drept comercial nr. 1 2/2008, p. 57.
Subiectele dreptului comercia) 59
societăţi comerciale sau cooperative agricole, deoarece chiar legiuitorul arată, i'n
mod expres, că ele nu au caracter comercial tart. 5 alin. (2) din legej, dar nici
societăţi civile, în înţelesul dat de art. 1491 C. civ., întrucât acestea sunt regle-
mentate de lege separat, drept „asocieri simple" constituite în baza unui contract
de societate, în timp ce societăţile agricole dobândesc personalitate ¡uridică.
Dacă natura lor este subiect de discuţie, în schimb caracterul necomercia)
explicit ai societăţilor agricole arată cu evidenţă că ele nu sunt comercianţi; de
altfel, societăţile agricoie se constituie printr-o procedură aparte faţă de societăţile
comerciale şi nu se înscriu în registrul comerţului, ci într-un registru anume rezer-
vat acestor societăţi, ţinut de judecătoria în circumscripţia căreia acestea îşi au
sediui.
în plus, din modul derogatoriu în care legea stipulează caracterul lor neco-
mercial, în pofida faptului că, având drept obiect exploatarea agricolă a pământului
şi a bunurilor şi animalelor aduse în societate, ele sunt autorizate să efectueze
lucrări agricole şi îmbunătăţiri funciare, să tacă aprovizionarea, prelucrarea şi
valorificarea produselor agricoie şi neagricole şi alte asemenea activităţi, rezultă că
ele nici nu vor dobândi calitatea de comerciant, prin exercitarea actelor de comerţ
ce ar putea face obiectul ior. în sprijinul acestei concluzii vin şi prevederile art. 5
C. corn., potrivit cărora nu se poate considera ca fapt de comerţ „ vânzarea produc-
telor pe care proprietarul ori cultivatorul le are după pământul său ori cel cultivai
de dânsul".
' Legea nr. 82/1 991 a fost republicată în M. Of. nr. 454 din 18 iunie 2008.
Subiectele dreptului comercia) 63
6.3.1. Obligaţii. Potrivit prevederilor art. i al Legii nr. 11/1991 privind com-
baterea concurenţei neloiale 1 , comercianţii au obligaţia de a-şi exercita activitatea
cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consu-
matorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale, orice act contrar acestora constituind
concurenţă neloială şi fiind sancţionat prin mijloace civile, contravenţionale ori
penale, în condiţiile iegii.
Este considerată ca fiind contrară uzanţelor comerciale cinstite utilizarea în
mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant prin practici de genul
neexecutării unilaterale a contractului sau utilizării unor proceduri neloiale, exer-
citării abuzului de încredere, incitării la delict şi achiziţionării de secrete comer-
ciale de către terţii care cunoşteau că respectiva achiziţie implică astfel de practici,
de natură să atecteze poziţia comercianţilor concurenţi pe piaţă.
Constituie concurenţă neloiala, în sensul legii, orice act sau tapt contrar
uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, dc
execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii.
6.3.2. Contravenţii. în acest sens art. 4 din legea privind combaterea concu-
renţei neloiale califică drept contravenţii următoarele fapte de concurenţă neloială:
a) oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui con-
curent ori acceptarea unei asemenea oterte;
' Legea nr. 11/1991 a fost publicată In M. Of. nr. 24 din 30 ianuarie 1991 şi a fost
modificată prin Legea nr. 298/2001, publicată în M. Of. nr. 313 din 12 iunie 2001.
64 Organizarea comerţului -S...
1 Trib. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 1048/2006, irevocabilă pnn deci-
excepţia cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că informaţiile sunt
proteiate contra exploatării neloiale în comerţ, dacă aceste informaţii provin de la
autorităţile competente;
e) divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către terţi,
fără consimţământul deţinătorului său legitim,, ca rezultat al unei acţiuni de spionaj
comercial sau industrial;
f) divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparţinând
autorităţilor publice, precum şi de către persoane împuternicite de deţinătorii
legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în faţa autorităţilor publice;
g) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre
vânzare sau vânzarea unor mărfuri/servicii purtând menţiuni false privind brevetele
de invenţii, mărcile, indicaţiile geografice, desenele sau modelele industriale, topo-
grafii le de circuite integrate, alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul
exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele
publicitare şi alteie asemenea, originea şt caracteristicile mărfurilor, precum şi cu
privire la numele producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în
eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.
Comerciantul care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi obligat să
înceteze sau să înlăture actui şi, după caz, să plătească despăgubiri pentru daunele
aduse prin actui de concurenţă neloială.
1 Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 a lost republicată în M. Of. nr. 603 din 31 august
2007.
66 Organizarea comerţului -S...
' Legea nr. 363/2007 a fost publicată în M. Of. nr. 899 din 28 decembrie 2007.
Subiectele dreptului comercial 67
Secţiunea 1. întreprinderea
' O. Căpătînă, Societătile comerciale, ed. II, Ed. Lumina Lex, 1996, p. 294-295.
5 St.D. Cărpenaru. Drept comercial român, Ed. Aii, 1995, p. 33.
1.2.1. Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 346/2004, în funcţie de numărul mediu
anual de salariaţi şi de cifra de afaceri anuală netă sau de activele totale deţinute,
întreprinderile se clasifică în microîntreprinderi, întreprinderi mict, întreprinderi
mijlocii şi întreprinderi mari.
a) microîntreprinderi le au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri
anuală netă sau deţin active totale de până la 2 milioane euro, echivalent în lei;
b) intrepnnderile mici - au între 10 şi 49 de salariaţi si realizează o cifră de
afaceri anuală netă sau deţin active totale de până ia 10 milioane euro, echivalent
in lei;
c) întreprinderile mijlocii - au între 50 şt 249 de salariaţi şi realizează o cifră de
afaceri anuală netă de până la 50 milioane euro, echivalent în lei, sau deţin active
totale care nu depăşesc echivalentul în lei a 43 milioane euro.
d) întreprinderile mari sunt cele care depăşesc oricare dintre criteriile specifice
întreprinderilor mijlocii.
' Această clasificare a întreprinderilor după obiectul lor este fundamentata pe prevederile
art. 3 C. com. care enumera o serie de întreprinderi drept fapte de comerţ; pentru detalii.
St.D. Cărpenaru, op. cit., ed. a Vll-a revăzută şi adăugită, p. 42 şi urm.
72 Organizarea comerţului -S...
1.3.1. Factorii umani. Aceştia pot fi împărţiţi în patru mari categorii: întreprin-
zătorul sau întreprinzătorii, personalul întreprinderii, partenerii întreprinderii şi
clientela întreprinderii (a-d).
(a) întreprinzătorii sunt persoane fizice sau juridice care, în mod individual sau
în asociere, organizează o întreprindere comercială, în vederea desfăşurării unor
fapte şi acte de comerţ, pentru obţinerea unui profit. Din această definiţie rezultă
că în categoria întreprinzătorilor sunt incluse şi persoanele fizice cu activitate inde-
pendentă şi asociaţiile familiale (comercianţi persoane fizice), dar şi asociaţii şt
acţionarii societăţilor comerciale şi, după caz, membrii grupurilor de interes
economic.
Din această perspectivă, întreprinderile pot fi unipersonale sau pluripersonale,
după cum ele sunt organizate de un "întreprinzător individual sau de mai mulţi
întreprinzători. în cazul întreprinderilor unipersonale, întreprinzătorul exercită şt
atribuţiile de conducere, reprezentare şi gestionare a întreprinderii; în situaţia
întreprinderilor pluripersonale, aceste atribuţii pot fi asigurate fie de întreprinzători,
fie de un personal specializat.
întreprinzătorii sunt cei care nu numai îşi asumă sarcina organizării între-
prinderii dar preiau şi riscurile activităţii comerciale desfăşurate de întreprindere;
acesta este de altfel şi unul dintre criteriile de distincţie dintre întreprinzători şt
ceilalţi factori umani care concură la organizarea întreprinderii.
Două sunt elementele fundamentale care definesc implicarea întreprinzătorului
în organizarea întreprinderii: iniţiativa şi riscul1;
Iniţiativa întreprinzătorului se manifestă atât în faza constitutivă a întreprinderii -
atunci când defineşte structura organizatorică a acesteia şi direcţiile în care se va
concretiza activitatea acesteia - cât şi pe parcursul exerciţiului comerţului - când
mecanismul întreprinderii este pus în acord cu evoluţia mediului de afaceri şi cu
necesităţile proprii de dezvoltare.
Riscul întreprinzătorului constă în asumarea de către acesta a tuturor conse-
cinţelor patrimoniale sau sociale derivând din opera sa de organizare şi din acti-
vitatea întreprinderii; de aceea, se poate spune ca întreprinzătorul nu este numai
domini negotius (stăpânul afacerii), ci şi primul servitor al întreprinderii, fiind cel
dintâi chemat să răspundă exigentelor activităţii antreprenori ale.
(b) Personalul întreprinderii poate fi alcătuit din salariaţi, administratori şi
reprezentanţi.
Salariaţii îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui contract individual de muncă,
încheiat cu persoana fizică sau juridică pe structura căreia se grefează întreprin-
derea, contract care îi determină sarcinile şi remuneraţia. Din această poziţie juri-
dică, ei pot exercita atât atribuţii de conducere cât şi atribuţii executive. Regimul
juridic al salariaţilor este reglementat de codul muncii, dar din perspectiva drep-
tului comercial ei sunt consideraţi atât nişte creditori ai întreprinderii (pentru sala-
riile ce le revin - a se vedea legislaţia insoivenţei) cât şi nişte parteneri ai acesteia
(contractele lor subzistă în cazul unei divizări sau fuziuni a întreprinderii şi ei pot
încheia cu întreprinderea contracte colective de muncă, adevărate acorduri de
parteneri at)2
Administratorii şi reprezentanţii întreprinderii sunt factori interni de organizare
a întreprinderii, însărcinaţi cu gestionarea şi reprezentarea întreprinderii în rapor-
turile cu terţii; în timp ce primii sunt adevăraţii manageri ai întreprinderii, cu atri-
buţii de gestiune şi reprezentare, grefate pe un raport de mandat, ultimii au numai
atribuţii de reprezentare, care se pot fundamenta atât pe un contract de mandat cât
şi pe unul de muncă (în cazul prepuşilor).
(c) Partenerii întreprinderii sunt factori umani sau structuri umane exogene
întreprinderii, indispensabili pentru activitatea sa: parteneri comerciali (furnizori,
agenţi comerciali, comisionari, concesionari exclusivi - într-un cuvânt, interme-
diari şi cumpărători, toţi aceştia încorporaţi unei reţele de aprovizionare şi distri-
buţie a produselor si serviciilor întreprinderii) şi parteneri financiari (instituţii de
credit, asigurători).
(d) Clientela întreprinderii este la rândul ei un factor exogen, denumind ansam-
blul persoanelor care beneficiază de produsele, serviciile şi lucrările vândute de
întreprindere. Fără a constitui un factor intern al întreprinderii sau ai fondului de
2.1.1. Definiţii legale. O primă definiţie legală a fondului de comerţ a fost data
prin prevederile art. 1' din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale, articol introdus prin Legea nr. 298/2001, potrivit căruia constituie fond de
comerţ ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci,
firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial) utilizate de un comerciant în
vederea desfăşurării activităţii sale.
i întreprinderea şi fondul de comerţ 75
' l.N. Finţescu, Curs de drept comercial, voi. f, Bucureşti, 1929, p. 126.
1Pentru detalii privind patrimoniul de aiectaţiune, a se vedea supra, Titlul II, Capitolul I,
Secţiunea 3.4.4.
i întreprinderea şi fondul de comerţ 77
asupra bunurilor cuprinse în tondul de comerţ, dar vor avea un recurs subsidiar
asupra restului de bunuri aparţinând comerciantului.'
Legiuitorul român a îmbrăţişat, cel puţin aparent, această teorie, c â n d a
reglementat „patrimoniul de atectaţiune", dedicat de comercianţii persoane fizice
comerţului lor, drept o fracţiune distinctă a patrimoniului acestora, separată faţă de
gajul generai al creditorilor personali ai acestora lart. 1 lit. j) din Ordonanţa de
urgenţă a G u v e r n u l u i nr. 44/20081. Consecventă cu această teorie a patrimoniului
de atectaţiune, Ordonanţa citată conferă creditorilor comercianţilor care au consti-
tuit un patrimoniu de atectaţiune dreptul de a se îndestula, cu prioritate, asupra
acestui patrimoniu şt, în completare, cu întreg patrimoniul comerciantului persoană
fizică. Fără a c o n d u c e la o separare de patrimonii, această abordare pune totuşi în
discuţie principiul unităţii patrimoniului, fundament al dreptului civil.
2.4.2. Bun mobil. Fondul de comerţ constituie un bun mobil, pentru că în struc-
tura sa predomina bunurile mobile; poate fi executat silit, ca un bun unitar, în
condiţiile c o d u l u i de procedură civilă, în ceea ce priveşte lucrurile mobile; dar,
pentru bunurile imobile cuprinse în fondul de comerţ, urmărirea se tace cu
respectarea regulilor prevăzute pentru bunuri imobile.
' O opinie doctrinară recentă reia şi justifică teoria patrimoniului de afectaţiune (pro-
fesională); a se vedea Ch. Piperea, Drept comercial, voi. I, Ed. C.H. Becic, 2008, p. 67-68 şt,
în spectai, critica teoriei unicităţii patrimoniului, cu argumentele acolo prezentate.
80 Organizarea comerţului -S...
I
2.5. 1. imobilele. O primă menţiune se adresează regimului juridic al imobile- ;v|
lor; în mod tradiţional acestea nu au fost incluse în fondul de comerţ, întrucât, pe
de o parte, s-a considerat că e l e nu fac obiectul comerţului, legea referindu-se doar Ş
la mărfuri şi producte (vezi art. 3 C. com.) iar, pe de altă parte, valoarea lor ridicată
necesită măsuri de protecţie si o anumită certitudine juridică, ce s-a apreciat că %
sunt mai adecvat asigurate prin efectul legii civile. fi
în prezent o asemenea concepţie este privită ca fiind depăşită 1 , imobilele fiind
incluse în circuitul comercial, atât prin activităţi de speculaţii imobiliare, deci ca
obiect al comerţului, cât şi ca sedii sau puncte de lucru ale comercianţilor, deci ca IV;
elemente ale fondului de comerţ, de care sunt strâns ataşate alte elemente, c u m ar
fi vadul comercial şi clientela. 2 Un exemplu recent al concepţiei moderne adoptate
de legiuitorul român în această privinţă îl constituie reglementarea operaţiunilor de
leasing, ce pot avea ca obiect şi i m o b i l e i
în fine, definiţia legală a fondului de comerţ (art. 1' din Legea nr. 11/1990)
tranşează această dispută, menţionând expres imobilele ca elemente componente
ale fondului de comerţ.
Curţii de Casaţie care menţiona, spre exemplu, că „prin fondul de comerţ se înţelege totali-
tatea bunurilor corporale şi incorporale şi a raporturilor de fapt cu valoare patrimonială ce '• /'J
aparţin unui comerţ, inclusiv datoriile" (C. Turianu, V. Pătulea, Drept comercial. Culegere
de practică judiciară, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 236).
i întreprinderea şi fondul de comerţ 81
2.6.7. Firma (numele comercial). Potrivit prevederilor art. 30 din Legea nr. 26/1990
privind registrul comerţului, firma este numele sau, după caz, denumirea (înscrisă
în registrul comerţului) sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care
semnează.
Firma diferă, de la c a z la caz, după c u m titularul ei este persoană fizică sau
societate comercială. în acest din urmă caz legea tace distincţie între firmele
societăţilor comerciale, după forma lor juridică.
Titularul firmei are un drept exclusiv asupra acesteia, asigurat prin înscrierea
firmei în registrul comerţului. Condiţiile pentru înmatricularea unei firme în registrul
comerţului vizează noutatea acesteia (deci elemente de diferenţiere de orice altă
firmă existentă) şi disponibilitatea ei (deci inexistenţa dreptului unui alt comerciant
asupra aceleiaşi firme). Firma nu poate fi înstrăinată decât odată cu fondul de
comerţ.
' O. Căpătînă, Clientela comercială, în Revista de drept comercial nr. 5/1998, p. 10-12.
84 Organizarea comerţului -S...
2.9.1. Vânzarea fondului de comerţ se poate realiza atât ca un bun unitar cât şi
parţial, prin înstrăinarea unor elemente componente (emblema, drepturile de
proprietate industrială, drepturile de autor şi altele).
D a c ă fondul de comerţ a fost vândut în integralitatea sa, ca un bun unitar,
atunci comerţul va putea fi exercitat, de regulă, sub aceeaşi firmă, cu menţiunea
succesiunii intervenite şi cu acordul proprietarului anterior sau a succesorilor
acestuia. In cazul vânzării integrale, vânzătorul unui fond de comerţ are obligaţia
de a nu tace concurenţă fondului de comerţ înstrăinat. Raţiunea acestei obligaţii
rezidă în aceea că vânzarea integrală a fondului de comerţ este însoţită şi de
cesiunea clientelei, raţiunea pentru care este constituit fondul de comerţ, şi în
absenţa căreia fondul îşi pierde orice valoare.
Publicitatea obligatorie a vânzării fondului de comerţ se asigură prin înre-
gistrarea ei în registrul comerţului. Potrivit prevederilor art. 21 lit. a) din Legea
nr. 26/1990, donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită
asupra fondului de comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări
înregistrărilor în registrul comerţului sau care face să înceteze firma ori fondul de
comerţ se vor înregistra în registrul comerţului.
Transmiterea fondului de comerţ se poate tace şi în condiţiile realizării unui
plan de reorganizare a debitorului supus procedurii insolvenţei, art. 95 alin. (6)
|¡t. c) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei permiţând ca planul să
prevadă transmiterea tuturor sau a unora dintre bunurile averii debitorului către
una ori mai multe persoane fizice sau juridice.
Atunci c â n d se v â n d doar elemente disparate ale fondului de comerţ, înstrăi-
narea acestora este guvernată de regulile aplicabile în materia vânzării bunurilor
mobile sau imobile, după caz, cu aplicarea specificului vânzării c o m e r c i a l e .
• .•:•
m •
-Wi
S-
m
/x
-pi
•Pfif
1 Art. 760 din proiectul noului Cod civil conţine o dispoziţie expresă, în această privinţă,
' în continuare, pentru uşurinţa trimiterii, Legea nr. 31/1990 republicată va fi citată sub
sigla LSC (Legea societăţilor comerciale).
~ D. A. Popescu, Contractul de societate, Ed. Lumina Lex, 1996, p. 11.
88 Organizarea comerţului -S...
1 Pentru unele definiţii relevante, a se vedea O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, ed. a ll-a
revăzută şi întregită, Ed. Lumina Lex, 1996, p. 62; M.$t. Minea, Constituirea societăţilor
comerciale, Ed. Lumina Lex, 1996, p. 20; M.N. Cosim, C.A. Jeflea, Societăţile comerciale de
persoane, Ed. Lumina Lex, 1999, p. 6; E. Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni, Ed. AII
Beck, 1999, p. 13; St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a 5-a, Ed. Ali Beck, Bucureşti,
2004, p. 147; A. Plaie, Diritto Commerciale, XVI) Edizione, Edizioni Giuridiche Simone, 2006,
p. 189-190.
2 O. Căpăţînă, op. cit., ed. a ll-a revăzută şi întregită, p. 62.
.Societăţile comerciaie. Aspecte generale 98
' Ph. Merle, Droit commercial. Sociétés comerciales, 7 Védition, Dalloz. 2000, p. 34.
Pentru detalii, St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Ch. Piperea, Legea societăţilor
comerciale. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, 2006, p. 2 şi urm.
92 Organizarea comerţului -S...
' Pentru o prezentare critică a acestor tendinţe noi în definirea naturii juridice a societăţii
comerciale, a se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 149.
- A se vedea, in acest sens, C. Gheorghe, Societăţi comerciale. Voinţa asociaţilor şi
voinţa socială, Ed. Aii Beck, 2003, p. 6 şi urm.
' De exemplu, în Italia societatea comercială îmbracă aceleaşi forme, iar în Franţa este
reglementată, în plus, societatea pe acţiuni simplificată. Pentru detalii. A. Fiale, op. cit.,
p. 209; Ph. Merle, op. cit., p. 11.
.Societăţile comerciaie. Aspecte generale 93
chiar indica această posibilitate ca soluţie în anumite situaţii limită din viaţa
societăţii.
LSC nu reglementează omisiunea precizării formei juridice ca o cauză de
nulitate sau dizolvare a societăţii comerciale; de aceea, în măsura în c a r e asociaţii
nu stipulează forma societăţii pe care o constituie, doctrina d o m i n a n t ă a reţinut ca
aceasta va fi considerată drept o societate în n u m e colectiv, tormă care asigura cea
mai adecvată protecţie terţilor, prin răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor.'
4.1.1. Societatea în nume colectiv este torma primordială şi cea mai simpă de
societate c o m e r c i a l ă , fiind adecvată pentru asocierea persoanelor care au o
perfectă încredere reciprocă şi care au în vedere efectuarea unor acte de comerţ
care nu necesită un capital semnificativ. în consecinţă, legea nu prevede condiţii
restrictive referitoare la numărul de asociaţi sau la mărimea capitalului acestei
torme de societate. In m o d tradiţional se consideră că societatea în n u m e colectiv
are caracter „intuitu personae" (în considerarea persoanei), pentru că se întemeiază
pe încrederea reciprocă a asociaţilor; deci, la societatea în n u m e colectiv primează
elementul personal, în detrimentul elementului de capital.
Art. 3 L S C arata că obligaţiile sociale ale societăţii în n u m e colectiv sunt garan-
tate cu patrimoniul societăţii şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor
asociaţilor. Desigur că, a v â n d personalitate juridică, societatea în n u m e colectiv va
răspunde pentru obligaţiile asumate faţă de terţi dar şi faţă de asociaţi, în primul
rând, cu patrimoniul propriu; dacă societatea în n u m e colectiv nu achită aceste
obligaţii în termen de cel mult 15 zile de ia data punerii în întârziere, creditorii se
vor putea îndrepta şi împotriva asociaţilor societăţii. Răspunderea societăţii în
nume colectiv este atrasă numai pentru obligaţiile asumate în n u m e l e societăţii de
persoanele autorizate pentru administrarea şi angajarea societăţii în raporturile
juridice cu terţii; potrivit prevederilor art. 75 LSC, dreptul de a reprezenta socie-
tatea aparţine fiecărui administrator, afară de stipulaţie contrară în actul constitutiv.
Firma unei societăţi în n u m e colectiv trebuie să cuprindă n u m e l e a cel puţin
unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în n u m e colectiv".: scrisă în
întregime.
' M. Şcheaua. Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 comentată şi adnotată, ed,
a ll-a, Ed. Rosetti, 2002, p. 14 precum şi doctrina citată acolo.
94 Organizarea comerţului -S...
Daca societatea nu-şi achită obligaţiile sociale în termen de cel mult 15 zile de ia
data punerii în întârziere, creditorii se vor putea îndrepta şi împotriva asociaţilor
comanditaţi.
Firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel
puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în comandită", scrisă în
întregime.
1 Legea nr. 297/2004 a tost publicată în M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004 şi a iost modificată
prin Legea nr. 208/2005, Ordonanţa Guvernului nr. 41/2005 şi Legea nr. 97/2006.
' Pentru detalii. 7. Prescure, N. Călin, D. Călin, Legea pieţei de capital. Comentarii şi
explicaţii., Ed. C. H. Bec'k, 2008, p. 323 şi urm.
F. Cârbaci, Societăţi comerciaie deţinute public. Instrumente iuridice de protecţie a
investitorilor, Ed. Rosetti, 2003, p. 17.
.Societăţile comerciaie. Aspecte generale 97
7.1. Firma, potrivit menţiunilor cuprinse în art. 27 alin. (1) din Legea nr. 26/1990
privind registrul comerţului, reprezintă numele sau, după caz, denumirea sub care
societatea c o m e r c i a l ă îşi exercită comerţul şi sub care semnează. Este compusă
dintr-un c u v â n t sau un grup de cuvinte prin care o societate c o m e r c i a l ă se indivi-
dualizează în raport cu celelalte societăţi comerciale sau alţi operatori e c o n o m i c i .
Art. 38 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi j u r i d i c e p r e v e d e că
persoana juridică va purta denumirea stabilită prin actul de înfiinţare sau statut.
de jurisprudence commerciale, 1990, p. 145 şi urm.; Ph. Merle, op. cit., p. 108 şi urm. De
reţinut că dreptul francez aplică, pentru determnarea naţionalităţii societăţii comerciale, atât
criteriul obiectiv al sediului social, cât şi pe cei subiectiv al controlului, acesta din urmă doar
in situaţii excepţionale, pentru a proteja interese naţionale sau drepturile naţionalilor
francezi.
.Societăţile comerciaie. Aspecte generale 101
Art. 1 alin. (2) LSC arată că societăţile comerciale cu sediul în România sunt
persoane juridice române. Deci, legea română a optat pentru un criteriu obiectiv şi
cert de atribuire a naţionalităţii; indiferent de cetăţenia sau naţionalitatea asocia-
ţilor, de provenienţa capitalului sau de locul în care este înmatriculată ori îşi desfă-
şoară activitatea, societatea comercială care şi-a stabilit sediul social în România
este supusă iegii române. Este, însă, adevărat că potrivit concepţiei care domină
LSC, sediul social şi locul înmatriculării sunt criterii complementare, întrucât
înmatricularea societăţii se tace în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi
va avea sediul societatea lart. 36 alin. (1) LSCI.
' în acest sens, Curtea Suprema de Justiţie a statuat astfel în 1994: „Constituirea socie-
tăţilor comerciale, în condiţiile Legii nr. 31/1990, esie dominată de principiul libertăţii de
asociere a persoanelor fizice şi iuridice. Limitările aduse libertăţii de asociere prin dispo-
ziţiile imperative ale legii (...) sunt de strictă interpretare" (Decizia C.S.J. nr. 511/1 994, publi-
cată în revista Dreptul nr. 4/1995, p. 73).
102 Organizarea comerţului -S...
8.2.1. Subiecţii. Art. 6 LSC menţionează mai multe categorii de persoane care
nu pot avea calitatea de fondatori ai societăţii comerciale - incapabilii sau cei care
au fost condamnaţi pentru anumite infracţiuni. Astfel, potrivit modificărilor aduse
L S C prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2007, nu pot fi fondatori
persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile ori care au fost condamnate pentru
gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare,
mărturie mincinoasă, dare sau luare de mita, pentru infracţiunile prevăzute de
Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi
pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de
terorism, cu modificările şi completările ulterioare, pentru infracţiunile prevăzute
de art. 143-145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sau pentru
cele prevăzute de prezenta lege, cu modificările şi completările ulterioare.
Art. 6 L S C reglementează însă aceste incapacităţi numai pentru fondatori;
pentru ceilalţi asociaţi ai societăţii comerciale, în lipsa unor prevederi exprese, sunt
de aplicaţie dispoziţiile dreptului c o m u n . In acest sens art. 949 C. civ. arata ca
poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege sau căreia
legea nu i-a prohibit anumite contracte.
8.2.2. incapabilii - potrivit legii - sunt minorul cu vârsta sub 14 ani şi persoana
pusă sub interdicţie. Aceste persoane nu pot fi parte într-un contract de societate şi
nu pot avea, deci, calitatea de fondatori.
Totuşi, în ceea ce priveşte situaţia iuridică a minorului, se i m p u n e o distincţie.
Astfel, potrivit prevederilor art. 25 ai Decretului nr. 32/1954 pentru punerea în
aplicare a C o d u l u i familiei şi a Decretului nr. 31/1954, actele juridice ce se încheie
de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile. -• -
în schimb, potrivit art. 9 din Decretul nr. 31/1954 privitor ia persoanele fizice şi
juridice, minorul între 14 şi 18 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă şi, deci, >1
poate încheia acte luridice, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorilor. .' \
Pentru încheierea contractului de societate, care implică şi angajarea bunurilor lor
în cadrul aportului la capital, deci exercitarea unui drept de dispoziţie, legea !
prevede nu numai aprobarea părinţilor sau a tutorilor ci şt necesitatea obţinerii
încuviinţării autorităţii tutelare (art. 129, art. 133 C. fam,). Rezultă că, deşi minorii
cu capacitate restrânsă nu pot fi comercianţi, ei pot fi asociaţi într-o societate
comercială, cu respectarea condiţiilor legale prevăzute pentru valida încheiere a
actelor juridice de dispoziţie.
în ceea ce-i priveşte pe interzişi, aceştia fiind lipsiţi de capacitate de exerciţiu,
urmare absenţei discernământului, nu pot încheia valabil acte juridice şi, deci, nu
pot avea, în principiu, nici calitatea de fondatori sau asociaţi într-o societate
comercială. D a c ă ei î n c h e i e un contract de societate, cu nerespectarea tncapa-
.Societăţile comerciaie. Aspecte generale 103
citătii lor, respectivul act va fi anulabil, sancţiunea fiind, deci, nulitatea relativă. Ei
nu pot î n c h e i a v a l a b i l un contract de societate nici prin intermediul tutorelui, a
cărui sarcină de administrare este limitată la ocrotirea interzisului şi la îmbună-
tăţirea condiţiilor de viaţă ale acestuia şi c a r e şi-ar depăşi, astfel, atribuţiile
conferite prin lege.
8.3.2. Asociaţi unici. Art. 14 L S C interzice persoanei fizice sau juridice să aibă
calitatea de asociat unic, simultan, în două societăţi cu răspundere limitată sau ca o
societate cu răspundere limitată cu asociat unic să devină unicul asociat ai unei
alte societăţi cu răspundere li mi tată. în cazul încălcării acestei interdicţii, potrivit
dispoziţiilor art. 6 al Legii nr. 314/2001 privind reglementarea situaţiei unor
societăţi comerciale, societăţile cu răspundere limitată cu asociat unic, astfel
constituite sunt dizolvate de drept şi se radiază, din oficiu, din registrui comerţului.
Asociatul u n i c al societăţilor comerciale constituie cu î n c ă l c a r e a legii răspunde
nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale ale societăţii c o m e r c i a l e dizolvate de
drept.
8.3.3. Alte interdicţii speciale. Alte persoane fizice care nu pot avea calitatea
de asociaţi ai unei societăţi comerciale sunt notarii publici tart. 35 lit. c) d i n Legea
nr. 35/1995 - dar numai în ceea ce priveşte calitatea de asociat cu răspundere
nelimitatăj, magistraţii (art. 84 şi 92 din Legea de organizare judecătorească),
104 Organizarea comerţului -S...
8.4. Asocierea soţilor. O altă chestiune vizând participarea unor persoane fizice
la constituirea unei societăţi comerciale este posibilitatea soţilor de a fi co-fondatori
sau asociaţi în aceeaşi societate comercială. Legat de această eventualitate, trebuie
discutat şi regimul juridic al bunurilor comune ale soţilor, respectiv dacă acestea
pot constitui aportul ambilor sau numai al unuia dintre soţi ia capitalul unei
societăţi comerciale.
în lipsa unei interdicţii exprese cuprinse în L S C şi fără a distinge acolo unde
legea nu o face, rezultă că soţii pot avea calitatea de asociat în aceeaşi societate
comercială; aceeaşi soluţie, după ce a fost mult timp refuzată de junsprudenţă, a
tost îmbrăţişată şi de legea franceză, care permite soţilor să se asocieze şi să aducă
drept aporturi bunuri comune, cu recomandarea de a constitui societatea prin act
încheiat în formă autentică, pentru a evita anularea actului constitutiv drept o
donaţie deghizată (art. 1832-1 c. civ. ir.).'
în literatura juridică de specialitate română posibilitatea aportării ia capitalul
unei societăţi comerciale a unor bunuri comune este disputată; potrivit unei opinii,
acordul soţilor de a subscrie la capitalul unei societăţi comerciale bunuri comune
reprezintă o convenţie lovită de nulitate, pentru că art. 35 C. fam. arată că sotn
dispun împreună de bunurile comune, iar înstrăinarea sau grevarea terenurilor sau
construcţiilor reprezentând bunuri comune necesită consimţământul expres ai
celuilalt soţ. Potrivit acestei opinii, soţii ar trebui să procedeze la împărţirea m
totalitate sau în parte a bunurilor comune, urmând ca soţul sau soţii asociaţi să-şi
subscrie aportul în natură din cotitatea repartizată ca urmare a partajului. 2
în altă opinie se consideră că pot fi aduse bunuri comune, ca aport al ambilor
sau numai al unui singur soţ la constituirea capitalului social, argumentându-se că
această operaţiune nu este una de înstrăinare, ci una de administrare, în privinţa
căreia - potrivit prevederilor art. 30 C. fam. - funcţionează prezumţia de mandat
tacit. Se mai arată că părţile sociale sau acţiunile dobândite în schimbul bunurilor
comune aduse ca aport la societate reprezintă, de asemenea, un bun comun
dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei, ele înlocuind, deci, în
patrimoniul soţilor, bunurile comune aduse ca aport şi urmând, în consecinţă,
acelaşi regim juridic."
In acelaşi sens, dar cu o motivare distinctă, s-a pronunţat, într-o decizie de speţă
şi inalta Curte de justiţie şi Casaţie, aratânri că rostul comunităţii de bunuri este
acela de a permite soţilor să-si îndeplinească obligaţiile asumate în căsnicie;
asocierea soţilor sau chiar numai a unuia dintre soţi într-o societate comercială,
având în vedere caracterul lucrativ al acesteia, urmăreşte tocmai realizarea de
beneficii pentru căsnicie şi sporirea patrimoniului comun."
' M. Coztan, A. Viander. Droit des sociétés. Cinquième édition, Editions Litec, 1992,
p. 51.
O. Căpăţînă, op, cit., p. 141.
1 St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 154: M.-L Belu Magdo, op. cit., p. 143.
4 Decizia l.C.C.j. nr. 178/1992, publicată în Revista de drept comercial nr. 4/1994, p. 82.
.Societăţile comerciaie. Aspecte generale 105
' în torma iniţială a LSC, aportul în numerar trebuia să reprezinte cel pu(in 6 0 % din
capitalul societăţii cu răspundere limitată.
106 Organizarea comerţului -S...
9.1.3. Aportul în industrie. în absenţa unor resurse financiare sau a unor bunuri
pe care să le transmită societăţii ca aport la capitalul societăţii, un asociat ar putea
aduce, totuşi, un aport în muncă sau servicii utile societăţii comerciale, contribuind
prin experienţa sa, prin abilităţile sale antreprenori ale sau manageriale, prm
calităţile saie profesionale sau prin know-howul personal la succesul afacerii.
Asemenea prestaţii, cunoscute generic în doctrina juridică mai v e c h e drept
aport în industrie/ nu pot constitui, însă, aport la tormarea sau la majorarea
capitalului social al unei societăţi comerciale. în primul rând, vărsarea acestui
aport constă într-o succesiune de prestaţii personale, cu executare succesivă; în al
doilea rând, aportul în m u n c ă sau în servicii nu prezintă interes pentru creditorii
societăţii, care nu pot exercita asupra acestuia nici un drept; şi, nu în ultimul rând,
acest aport poate fi foarte simplu obţinut în temeiul unui raport de m u n c a sau de
servicii civile, remunerat chiar şi cu o participare la beneficiile societăţii.
Cu toate acestea, aportul în m u n c ă sau servicii poate fi foarte util societăţii
comerciale; este uşor să imaginăm, pentru o societate de construcţii, rezultatele
benefice ale muncii unui arhitect de excepţie sau avantajele unei societăţi de modă
care beneficiază de talentul şi serviciile unui stilist renumit.
De aceea, aportul în m u n c ă şi/sau în servtcii este admis, cu titlu de aport social,
la societatea în n u m e colectiv şi la societăţile în comandită, unde este rezervat doar
asociaţilor comanditaţi. Calificarea acestui aport ca aport social relevă însemnă-
tatea acestuia pentru viaţa societară, dar subliniază evidenţa că acest aport nu
poate contribui la formarea capitalului social.
Acest aport are, totuşi, o valoare e t o n o m i c ă pentru societate; de aceea, LSC
permite ca, în schimbul acestui aport, asociaţii să participe la împărţirea benefi-
ciilor şi a activului socia! {în caz de lichidare) rămânând, totodată, obligaţi să
suporte şi partea corelativă din pierderile societăţii.
9.2. Affectio societatis. Potrivit legii, persoanele fizice şi juridice se pot asocia şi
constitui societăţi c o m e r c i a l e în vederea efectuării de acte de comerţ (art. 1 LSC).
Raţiunea constituirii societăţii comerciale o constituie, deci, decizia unor persoane
de a se asocia pentru a exercita un comerţ; nici o societate comercială nu se poate
înfiinţa fără acest element intenţional care reprezintă voinţa asociaţilor de a se
asocia şi conlucra în scopul realizării de beneficii, element definit în doctrina ..J
juridică tradiţională ca „ a f f e c t i o societatis"- Literatura de specialitate a subliniat că ij
acest element intenţional nu reprezintă doar voinţa c o m u n ă de uniune, de
asociere, ci exprimă şi convergenţa de interese ale asociaţilor. 1
Spre deosebire de contractele civile care se nasc in prezenţa voinţei c o m u n e a "j
părţilor, dar şi a unor interese divergente ale acestora, contractul de societate
reprezintă intersecţia intereselor asociaţilor, dirijate spre bunul mers al societăţii, /|
pentru realizarea unui profit şi distribuirea acestuia între asociaţi. Asociaţii trebuie
să precizeze în contractul de societate caracterul comercial al activităţii ce o vor I
exercita. Voinţa ior de a efectua în c o m u n acte de comerţ constituie astfel motorul
activităţii societăţii. Este evident că, pentru realizarea acestei activităţi, asociaţii
trebuie să conlucreze, conlucrare a cărei întindere diferă în funcţie de tipul de .;(
societate ales.
La societăţile de capital, unde numărul asociaţilor poate fi foarte mare, exerci-
tarea actelor de comerţ este lăsată numai în seama unora dintre asociaţi, în
calitatea lor de administratori sau de salariaţi ai societăţii. Aceasta nu înseamnă că
nu regăsim o participare şi a celorlalţi asociaţi la activitatea societăţii, manifestată
sub torma întrunirilor adunărilor generale ordinare sau extraordinare sau prin
exercitarea dreptului de control ce revine fiecărui asociat. ,]
La societăţile de persoane, caracterizate prin prezenţa unui număr mai redus de î
asociaţi, cerinţa colaborării asociaţilor la exercitarea actelor de comerţ ce fac
obiectul societăţii primeşte un accent deosebit. în aceste cazuri, sustragerea unuia ; j
dintre asociaţi de la activitatea societăţii sau dimpotrivă monopolizarea pârghiilor
de conducere de către unii dintre asociaţi poate să conturbe echilibrul iniţial ...
contemplat de asociaţi şi să creeze o serie de probleme, datorită încălcării /
11.2. Regimul juridic al filialelor. Potrivit art. 42 LSC, filialele sunt societăţi
comerciale cu personalitate juridică şi se înfiinţează într-una din formele de
societate reglementate de lege şi în condiţiile prevăzute pentru această formă. Ele
vor avea regimul juridic al formei de societate în care s-au constituit.
Deşi sumar, textul art. 42 permite definirea statutului şi regimului juridic a!
filialelor, pornind de la aserţiunea că acestea sunt societăţi comerciale dotate cu
personalitate juridică.
Rezultă deci că filiala unei societăţi se constituie în aceleaşi condiţii ca orice
altă societate comercială şi beneficiază de aceleaşi drepturi şi obligaţii. Fiind o
persoană juridică distinctă de societatea care a constituit-o, filiala are o organizare
de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, distinct, afectat realizării unui scop licit;
fiind complet independentă, sub raport juridic de societatea-mamă, ea se află însă,
în acelaşi timp, într-un raport de dependenţă economică faţă de aceasta. De aceea
conturarea regimului juridic al filialei ridică totuşi o serie de chestiuni specifice, pe
care le abordăm în continuare.
' Pentru o examinare a acestor opinii a se vedea Prot. dr. O. Căpăţînă, Societăţile
comerciale, ed. a ll-a actualizată şi întregită, Ed. Lumina Lex, p. 86 şi urm.; St.D. Cărpenaru,
Drept comercial român, Ed. AII, 1995, p. 182 şi urm.; i. Băcariu. înregistrarea sucursalelor,
filialelor şi a altor unităţi fără personalitate juridică în registrul comerţului, în Revista de
drept comercial nr. 1/1992, p. 52.
114 Organizarea comerţului -S...
11.2.3. Firma filialei. O altă problemă care se ridică priveşte caracterul ocult
sau făţiş ai legăturii de filiaţie dintre societatea mamă şi filială. Cu alte cuvinte, este
obligatoriu ca firma filialei să menţioneze legătura de filiaţie cu societatea mamă?
Examinarea prevederilor legale care reglementează sediul materiei reievă că o
asemenea obligaţie legală nu există. Totuşi, având în vedere că potrivit prevederilor
art. 38 din Legea nr. 26/1990 republicată privind registrul comerţului, orice firmă
nouă trebuie să se deosebească de cele existente, considerăm că atunci c â n d firma
mamă doreşte să atribuie filialei aceeaşi firmă, pentru a sublinia filiaţia existentă, se
impune ataşarea menţiunii de filială, cu indicarea sediului acesteia, (de ex. firma
PanEvropa S.R.L. Bucureşti constituie, cu statut de filială, firma P a n E v r o p a S.R.L. -
Filiala Braşov).
! Asemănător defineşte filiala şi art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006
înlocuite cu alte norme, urmare a modificărilor aduse LSC şi Legii registrului comerţului.
116 Organizarea comerţului -S...
11.3. Regimul juridic al sucursalelor. Art. 43 alin. (1) LSC defineşte sucursalele
ca fiind dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale,
diferenţiindu-le astfel de filiale.
' Potrivii art. 111 alin. (1) din Legea nr. 441/2006: „Entităţile care au statutul de sucursală,
dar se numesc filiale, înfiinţate înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 32/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind socie-
tăţile comerciale, vor proceda la precizarea statutului lor juridic şi la realizarea formalităţilor
legale pentru publicitate corespunzătoare acestui statut, în termen de 3 luni de la intrarea în
vigoare a prezentei legi"
' 5.D. Cărpenaru, op. cit., p. 182.
.Societăţile comerciaie. Aspecte generale 117
' Legea nr. 217/2005 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea comitetului euro-
pean de întreprindere.
2 Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare si supravegherea asigurărilor.
.Societăţile comerciaie. Aspecte generale 119
1 Pentru definiţia conglomeratului financiar, a se vedea art. 2 lit. B pct. 51 din Legea
1.2. Speciile actuiui constitutiv. Potrivit primului alineat al art. 5 LSC, actul
constitutiv poate fi reprezentat prin contractul de societate şi/sau prin statut,
respectiv de unul sau mat multe înscrisuri cu semnificaţie şi conţinut juridic diferit,
criteriul de distincţie sau de selecţie constituindu-1 forma juridică a societăţii pentru
care au optat asociaţii şi, corespunzător acesteia, gradul de complexitate al
organizării societăţii.
Contractul de societate este modelul originar, prototipul actului constitutiv al
oricărei societăţi comerciale, în timp ce statutul, de regulă, este doar un act
dezvoltător al contractului de societate. Ele diferă atât ca funcţie cât şi sub raportul
conţinutului: contractul de societate este actul juridic prin care se constituie
societatea comercială iar statutul este actul care cuprinde regulile potrivit cărora
este organizată şi funcţionează aceasta. Corespunzător acestor distincţii funcţio-
nale, contractul de societate identifică elementele esenţiale ale fiinţei juridice care
ia naştere prin această asociere şi exprimă condiţiile în care fondatorii se asociază,
iar statutul dezvoltă teme privind structura şi funcţionarea organelor de conducere
şi de control ale societăţii precum şi condiţiile de desfăşurare a activităţii societăţii
comerciale lart. 5 alin. (5) LSC1.
Pornind de ta aceste criterii de distincţie, LSC, prin art. 5 alin. (1), impune
asociaţilor fondatori să încheie anumite categorii de act constitutiv. Astfel, în căzu!
122 Organizarea comerţului -S...
1 M. Scheaua., op. cit., p. 22; Ch. Pipeiea, Despre simplificarea procedurii de înregistrare
actul constitutiv, poate produce efecte asupra calităţii sale de asociat. în acest sens,
junsprudenţa a stabilit că persoana care a semnat statutul societăţii nu dobândeşte calitatea
de asociai, atâta vreme cât nu a semnat şi contractul de societate, care este actul principal
de constituire (C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 303/1994).
124 Organizarea comerţului -S...
1.4. Data certă a actului constitutiv. Potrivit legii, data certă este data de ia care
înscrisurile private fac credinţă în contra persoanelor a treia interesate - devin deci
opozabile terţilor. Art. 1182 C. civ. stabileşte că data certă se dobândeşte, printre
altele, prin înfăţişarea actului unei instituţii! de stat sau prin înscrierea lui într-un
registru public ori prin menţionarea lui într-un înscris redactat de un funcţionar
public.
în plus, în materie comercială, art. 57 C. com. stabileşte că data actelor şi
contractelor, comerciale poate fi stabilită faţă cu cei de al treilea, prin toate mijloa-
cele de probă arătate de art 46 C. com. (inclusiv cu registrele părţilor.) în fine,
potrivit dispoziţiilor Legii nr. 36/1995 privind notarii publici şi Legii nr. 51/1995
privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, darea de dată certă poate fi
realizată şi de notarii publici şi de avocaţi.
Ultimul alineat al art. 5 din LSC stabileşte că actul constitutiv dobândeşte dată
certă şi prin depunerea sa la oficiul registrului comerţului. Această prevedere nu
este nimic altceva decât o aplicaţie specială a dispoziţiilor art. 11 82 C. civ. mai sus
citate, potrivit cărora data cerţă se dobândeşte prin înscrierea actului într-un
registru public, ceea ce registru! fcomerţului şi este, indubitabil.
"Societăţi comerciale. Constituirea, organizarea şi funcţionarea 125
2.3. Forma societăţii. O altă cerinţă a LSC este aceea ca actul constitutiv să
precizeze forma juridică a societăţii; alegerea acesteia de către asociaţi, dintre
formele enumerate de art. 2 LSC, se tace potrivit intereselor acestora de a desfăşura
126 Organizarea comerţului -S...
' Este uzuala, în actul constitutiv al societăţii comerciale, clauza potrivit căreia Denu-
mirea societăţii este „S.C. «X» S.R.L.", fiind evident că menţiunea „S.C." nu este componenta
nici a firmei şi nici a denumirii, iar menţiunea „S.R.L." este un element component al firmei
şi nu al denumirii societăţii comerciale.
"Societăţi comerciale. Constituirea, organizarea şi funcţionarea 127
2.5. Sediul social. Sediul societăţii comerciale are aceeaşi semnificaţie pentru
aceasta ca şi domiciliul pentru o persoană fizică şi reprezintă un element de
identificare a acesteia în spaţiu, cu toate consecinţele ce decurg de aici: corespon-
denţa societăţii se adresează la acest sediu, aici există prezumţia că se află si
organele de conducere ale acesteia şi aici se ţine evidenţa financiar-contabilă a
activităţii sale. In fine, sediul societăţii comerciale este şi un criteriu de determinare
a competenţei teritoriale a instanţelor şi locul unde societatea comercială va fi
citată în cazul în care este implicată într-un litigiu. Pe scurt, sediul societăţii comer-
ciale este locul unde ea există, prin organele saie, deci şi locul unde, în principiu,
îşi are administraţia centrală şi îşi desfăşoară activitatea.1 în raport de situarea
geografică a sediului sau, societatea comercială în curs de constituire se va adresa,
pentru înregistrare, oficiului regtstrului comerţului în a cărui circumscripţie şi-a
stabilit sediul.
LSC permite ca mai multe societăţi comerciale să tuncţioneze la acelaşi sediu2
dacă este îndeplinită cei puţin una dintre condiţiile prevăzute la art. 17 alin. (2) şi
care privesc la) existenţa unor condiţii tehnice, structurale, care să permită desfăşu-
rarea activităţii acestor societăţi în acelaşi sediu, (b) calitatea de asociat a cel puţin
unei persoane în fiecare dintre aceste societăţi şi (c) calitatea de proprietar al
imobilului al cel puţin unuia dintre asociaţi"1
Dovada existenţei sediului social precum şi a îndreptăţirii societăţii comerciale
de a-şt stabili sediu! la o anumită adresă se realizează prin acele mijloace de probă
care atestă natura raportului iuridic care legitimează opţiunea societăţii comerciale:
titluri de proprietate, contracte de închiriere sau de comodat, declaraţii ale proprie-
' Una din condiţiile referitoare la sediu! indicat în cererea de autorizare este ca acesta să
corespundă scopului noii societăţi comerciale (C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 122 din
15 martie 1994).
2 în literatura juridica s-a observat, pe bună dreptate, că la acelaşi sediu pot funcţiona
atât un comerciant persoană fizică, cât şi o societate comercială, făra a fi necesară înde-
plinirea condiţiilor prevăzute prin dispoziţiile art. 17 LSC, întrucât acest text vizează exclusiv
sediul societăţilor comerciale; în acest sens. C. Cucu, M. V, Gavriş, C. Bădoiu, C. Haraga,
op. cit., p. 43.
1 Dovada îndeplinirii acestor condiţii se poate face prtn contractul cie închiriere, contract
in care spaţiul destinai sediului social a fost expres identificat cu precizarea camerelor
închiriate şi a etajului unde se află acestea. De asemenea, pot fi depuse înscrisuri din care să
rezulte că imobilul, prin structura sa, permite funcţionarea mai multor societăţi - fişa
imobilului şi schiţa corpului de proprietate, autorizaţia de construire etc. (C. Ap. Bucureşti,
Secţia a Vl-a comerciala, decizia comercială nr. 575/R din 16 mai 2008).
128 Organizarea comerţului -S...
Industrie a României nr. 8 din data de 28 septembrie 1993, publicat în Revista de drept
comercial nr. 1/1994, p. 114.
' Regulamentul EC nr. 2157/2001 a tost publicat în jurnalul Oficial L 294 din 10/11/2001,
p. 0001 -0021.
"Societăţi comerciale. Constituirea, organizarea şi funcţionarea 129
'' în acelaşi sens, St.D. Cărpenaru, 5. Da vid, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 79.
* M. Of. nr. 96 din 13 mai 1996.
130 Organizarea comerţului -S...
' Art. 12 alin. (8) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea
asigurărilor, publicată în M, Of. nr. 148 din 10 aprilie 2000.
Art. 22 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 28/2006 privind reglementarea unor
măsuri financiar-fiscale, publicată în M. Of. nr. 89 din 31 ianuarie 2006.
"Societăţi comerciale. Constituirea, organizarea şi funcţionarea 131
' /. Schiau, T. Prescure, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990. Analize şi comentarii
pe articole, Ed. Hamangiu, 2007, p. 71.
2 Pentru detalii, St.D. Cărpenaru, 5. David, C. Predoiu, Ch. Piperea, op. cit., p. 81-82.
132 Organizarea comerţului -S...
' Prin actul constitutiv se pot prevedea însă şi alte torme de transmitere a dreptului de
proprietate asupra acţiunilor (I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1355 din 17 aprilie
2007).
2 Pentru detalii, I. Schiau, Mecanisme de separare a asociaţilor societăţii comerciale,
art. 227 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată, anterior expirării termenului pentru care
a rost constituită societatea. Nu are relevantă taptul că hotărârea nu a fost menţionată îri
registrul comerţului, înscrierea menţiunilor fiind efectuate doar pentru a fi opozabile terţilor
(C. Ap. Bucureşti. Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 1057/R din 20 iunie 2007).
136 Organizarea comerţului -S...
2.11. Sedii secundare. LSC distinge între sediul social, sucursale şi sediile
secundare ale societăţii comerciale. Din interpretarea dispoziţiilor art. 43 şi art. 44
şi art. 11 3 LSC prin sedii secundare se înţelege agenţii, puncte de lucru, reprezen-
tanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică, care nu au statutul de
sucursală.
Acestea sunt dezmembrăminte ale societăţii comerciale, formaţiuni exogene
prin care aceasta îşi realizează obiectul de activitate, care au un regim de auto-
nomie limitată gradual. Neavând personalitate juridică, sediile secundare suni
lipsite de atributele acesteia, cum ar fi o organizare de sine stătătoare sau un
patrimoniu propriu şt sunt subordonate integral societăţii comerciale, chiar dacă
deţin o pondere mai mică sau mai mare a activităţii economice a acesteia.
Dacă asemenea sedii secundare sunt înfiinţate prin actul constitutiv ele trebuie
să fie identificate precis, prin adresă poştală; dacă societatea are în vedere înfiin-
ţarea lor, trebuie precizate doar condiţiile în care o asemenea înfiinţare se poate
produce,
'fi'
3.2. Etapa consensuală. Această etapă care, ca orice proces de naştere a unui ; ^
act juridic pi uri lateral, reprezintă o succesiune de manifestări voliţionaie, este
finalizată prin acordul asociaţilor de a înfiinţa o societate în condiţiile precizate in i.ffi.
cuprinsul actului constitutiv. Potrivit prevederilor art. 5 LSC, actul constitutiv al ; | ţ f
societăţii comerciale se încheie, de regulă, sub semnătură privată şi, cu litiu de
excepţie, este supus obligativităţii încheierii în formă autentică, în următoarele
situaţii:
(a) când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren, "."•
ceea ce presupune respectarea regimului de circulaţie civilă a terenurilor, care se •.•
tace numai în formă autentică;
(b) când se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă: .;'•;
calitatea de asociat în aceste societăţi comerciale implică o răspundere agravată
"Societăţi comerciale. Constituirea, organizarea şi funcţionarea 139
asociată în fiecare dintre societăţile cu sediu comun, dacă imobilul, prin structuraM
lui permite funcţionarea mai multor societăţi (de exemplu un centru de afaceri) sau
dacă cel puţin unul dintre asociaţi este proprietar al imobilului ce urmează a fi-f||.'
sediul societăţii.
c) actele care probează dreptul de proprietate asupra aporturilor în natură la i f f
capitalul social, iar în cazul în care printre ele figurează şi imobile, certificatul
constatator al sarcinilor de care sunt grevate; 1|§-
d) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi
aprobate de asociaţi în condiţiile legii; legea are în vedere cheltuielile de consti- |p
tuire (chirie sediu, onorarii avocaţiale sau notariale, comisioane şi speze bancare şi I f l
ajtele asemenea); |||
e) declaraţia pe propria răspundere a tondatorilor, a primilor administratori şi, | | |
după caz, a primilor reprezentanţi ai societăţii că îndeplinesc condiţiile prevăzute
de prezenta lege (adică nu sunt incapabili, nu au suferit condamnări definitive H|
pentru anumite infracţiuni sau au competenţele şi acreditările profesionale cerute I t l l
de lege);
0 alte acte sau avize prevăzute de iegi speciale în vederea constituirii; astfel, în -§1
raport de obiectul de activitate şi în măsura în care legea impune existenţa unor ||
aprobări şi avize prealabile înregistrării se vor anexa şi aceste avize (de ex., pentru
constituirea unei bănci comerciale se cere avizul prealabil al B.N.R.), :fl|
||
3.3.2. Controlul legalităţii. înregistrările în registrul comerţului se fac în baza
unei încheieri a judecătorului delegat sau a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile,
în afară de cazul în care legea prevede altfel. In consecinţă, controlul legalităţii
actelor sau faptelor care se înregistrează în registrul comerţului se realizează de !g;
tribunalul în circumscripţia căruia se constituie societatea, pnntr-un judecător
delegat, dintre cei desemnaţi de preşedintele tribunalului, ia începutul fiecărui an .
judecătoresc. v^f
Atribuţiile pe care le exercită judecătorul delegat în scopul constituirii oricărei 'Îgjjr
societăţi comerciale constau în verificarea legalităţii actelor sau faptelor supuse ^
controlului sau şi în autorizarea constituirii şi înregistrării în registrul comerţului a
noii entităţi colective 1 . în acest scop, la constituirea unei societăţi comerciale el va
' Este interesant să menţionăm aici o meritorie poziţie junsprudenţială, care clarifică în
mod pertinent natura competenţelor exercitate de judecătorul delegat ia oficiul registrului .ŞŞf
comerţului. Potrivit considerentelor Deciziei comerciale nr. 735/R din 17 iunie 2008 a Curţii
de Apel Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, „Controlul pe care îl efectuează judecătorul
deiegat, cu ocazia verificării cererilor de înregistrare menţiuni, este un controi extrinsec, de
regularitate, neurmărindu-se în mod special să se determine sau să se constate realitatea şi
sinceritatea datelor prezentate şi declarate ori a celor consemnate în documentele supuse
menţiunii în registrul comerţului. Procedura de certificare a legalităţii cererilor de înregistrare
menţiuni este o procedură necontencioasă căreia îi sunt aplicabile prevederile ari. 331
C. proc. civ,, procedură care nu presupune stabilirea unui drept potrivnic pe baza unor
dezbateri contradictorii. în sistemul Legii nr. 26/1990 şi al Legii nr. 31/1990, judecătorul
deiegat care trebuie să se pronunţe asupra legalităţii unei cereri de înregistrare menţiuni, în
temeiul art. 37 din Legea nr. 31/1990, va cerceta doar dacă suni îndeplinite condiţiile legale,
formale, cerute pentru formularea cererii, respectiv dacă problema supusă examinării intră în
"Societăţi comerciale. Constituirea, organizarea şi funcţionarea 141
' C.l. Stoica, Subscripţia publică internaţională de acţiuni şi obligaţiuni, Ed. All Becii
2000, p. I 0.
144 Organizarea comerţului -S...
Astfel, este posibil ca actul constitutiv să omită unele elemente obligatorii dar
mai puţin „ v i z i b i l e " , c u m ar fi codul numeric personal al asociaţilor, datele de
identificare a l e administratorilor societăţii pe acţiuni, numirea cenzorilor la
s o c i e t ă ţ i l e c u răspundere limitată c u peste 1 5 asociaţi sau arătarea părţii fiecărui
asociat ia beneficii şi pierderi. U n e o r i , actul constitutiv cuprinde menţiuni care
încalcă dispoziţii imperative ale legii, c u m ar includerea în obiectul de activitate a
unor activităţi nepermise, 1 reglementarea posibilităţii ca părţiie sociale să fie
reprezentate prin titluri negociabile sau numirea ca administrator la societatea în
nume colectiv a unui administrator care nu are şi calitatea de asociat.
De asemenea, este posibil ca asociaţii tondatori sau reprezentanţii societăţii
comerciale să ceară înmatricularea acesteia fără să fi îndeplinit o exigenţă legală
pentru constituirea societăţii, c u m ar fi ignorarea cerinţei de a ataşa cererii de
înmatriculare actele care să ateste proprietatea aporturilor în natură sau alegerea
unei firme fără a verifica disponibilitatea acesteia,
într-o asemenea situaţie, c â n d se constată astfel de neregularităţi, este evident
că societatea nu va putea fi înmatriculată în registrul comerţului; fie că se sesizează
din oficiu, cu ocazia controlului de regularitate pe care îi exercită, fie că este
sesizat de o r i c e persoană interesată, prin intermediul unei cereri de intervenţie,
judecătorul delegat va trebui să respingă cererea de înmatriculare.
în cazul în care au fost formulate cereri de intervenţie, este evident că
procedura de autorizare a constituirii societăţii comerciale dobândeşte caracter
contencios şi, de aceea, judecătorul va cita mtervenienţii şi se va pronunţa asupra
cererilor acestora în condiţiile dreptului procesual comun, fără a face, însă,
aplicarea prevederilor art. 335 C. proc, civ,, potrivit cărora cererea formulată în
cadrul unei proceduri necontencioase urmează a fi respinsă dacă dobândeşte
caracter contencios.
Persoana interesată care sesizează, în calitate de mtervenient, existenţa unor
neregularităţi, va trebui să justifice un interes direct, legitim şi actual; un asemenea
intervenient ar putea fi, de exemplu, proprietarul care află că o societate şi-a stabilit
sediul în imobilul proprietatea sa, fără a obţine consimţământul său sau persoana
care a fost numită administrator al societăţii comerciale fără ca să a c c e p t e această
funcţie în m o d expres lart. 153 12 alin. (3) LSC1.
Respingerea î n m a t r i c u l ă r i i se realizează pe cale jurisdicţională, prin pronun-
ţarea unei încheieri motivate, după citarea părţilor şi ca urmare a dezbaterii în
contradictoriu a chestiunilor vizând nereguiarităţile constatate.
Soluţia respingerii înmatriculării poate fi evitată de asociaţii societăţii în curs de
constituire prin remedierea acestor neregularităţi; dacă ele vizează actul constitutiv,
remedierea se va putea produce fie pe calea unui act adiţional, încheiat în aceleaşi
condiţii de fond şi de tormă cu cele impuse actului constitutiv, prin care să se
introducă menţiunile obligatorii omise şi/sau să se elimine c l a u z e l e contrare legii,
' Prin Decizia nr. XXII/2006 (M. Of. nr. 936 din 20 noiembrie 2006), I.C.C.j., Secţiile
Unite, admiţând recursul în interesul legii, in aplicarea dispoziţiilor art, 46 alin. (1) din Legea
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, a statuat: „Cererile de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a societăţilor
•' Comerciale de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică sunt inadmisibile."
46 Organizarea comerţului -S...
' Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul poate fi obligat sa o
plătească pentru fiecare unitate de timp cu care întârzie îndeplinirea obligaţiei sale; instanţa
le poate transforma în despăgubiri pentru creditor, atunci când debitorul refuză explicit
executarea prestaţiei sale.
In mod întemeiat, în doctrina juridică s-a remarcat că „prescriptibilitatea acţiunii în
regularizare este discutabilă, deoarece înlăturarea neregularităţilor şi, în consecinţă, regulari-
zarea societăţii, este benefică oricât timp ar trece de la înmatricularea societăţii"; a se vedea
St.D. Cărpenaru, C, Predoiu, S. Da vid, Ch. Piperea, op. cit., Ed. AII Beck, 2001, p. 128,
148 Organizarea comerţului -S...
5.5.1. Opozabilitate. Asttel, actele sau faptele pentru care nu s-a făcut publici-
tatea prevăzută de lege nu pot fi opuse terţilor, în afara de cazul în care societatea
este în măsură să dovedească, prin orice mijloc de probă admis de legea comer-
cială, că aceştia cunoşteau aceste acte sau lapte. O asemenea cunoaştere nu poate
fi, deci, prezumată, societatea urmând a dovedi fie că a c o m u n i c a t aceste acte sau
tapte terţilor, fie că aceştia au luat cunoştinţă despre ele în alte împrejurări.
De asemenea, o r i c e operaţiuni efectuate de societate într-un interval de 16 zile,
î n c e p â n d cu data publicării, în Monitorul Oficial, a încheierii judecătorului dele-
gat, nu vor putea fi opuse terţilor dacă aceştia dovedesc că au fost în imposibilitate
de a lua cunoştinţă de ele.
Acest ansamblu de prevederi conturează următorul regim iuridic al actelor,
faptelor şi operaţiunilor societătii comerciale, pentru care legea prevede obligaţia
de publicitate:
(a) acteie şi faptele pentru care nu s-a făcut publicitatea legală nu pot fi opuse
de societate terţilor, decât dacă societatea tace dovada că terţii le cunoşteau;
(b)faptele şi actele (operaţiunile) pentru care s-a făcut publicitatea legală,
realizate în termen de 16 zile de ia data publicării încheierii judecătorului delegat
(privind autorizarea constituirii societăţii sau modificarea unor elemente ale actului
constitutiv) în Monitorul Oficial, nu pot fi opuse terţilor, d a c ă terţii tac dovada că se
aflau în imposibilitate de a le cunoaşte;
(c) faptele şi actele realizate după împlinirea unui termen de 16 zile de la data
efectuării publicităţii iegale menţionate mai sus, sunt pe deplin opozabile terţilor.
Terţii vor putea însă să invoce asemenea acte sau tapte, în afară de situaţia în
care omisiunea publicităţii le lipseşte de eiecte. Este evident că, aici, legiuitorul
reglementează ipoteza în care terţii au luat cunoştinţă de asemenea fapte sau acte
după producerea situaţiei în legătura cu care invocă aceste acte sau fapte.
terţilor, LSC stabileşte că societatea ne le poate opune acestora actele societăţii prin
care sunt limitate puterile iegale ale organelor societăţii. Legiuitorul prezuma, aici, că
terţii de bună credinţă au doar obligaţia de a cunoaşte prevederile legii şi, deci,
puterile pe care organele societăţii le au în temeiul legii. De aceea, actele societăţii
prin care se limitează puterile legale ale organelor societăţii nu pot fi opuse terţilor,
chiar dacă s-au îndeplinit obligaţiile de publicitate legala. Această regulă constituie o
derogare importantă de la prevederile art. 50 LSC, potrivit cărora actele pentru care
societatea comercială a efectuat publicitatea legală sunt opozabile terţilor.
' I. Băcanu, Comentariul modificărilor şi completărilor aduse Legii nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, Ed. lumma Lex, 1998, p. 11 5.
A se vede3 pentru comentarii în acest sens, spre exemplu: Ph. Merle, Droit commercial.
Sociétés commerciales, Ed. Dalloz, ed. a 7-a, Pans, 2000, p. 87-88 şi A. Constantin, Droit de
sociétés. Droit commun et droit special des sociétés, Ed. Dalloz, Pans, 2004, p. 31-32.
Astfel, primui autor citat apreciază că nulitatea unei societăţi nu poate rezulta decât dintr-o
dispoziţie expresă a Legii din 24 iulie 1966, Această lege însă prevede doar o cauză de
nulitate iegata de neîndeplinirea formalităţilor de publicitate cerute de lege pentru societăţile
"Societăţi comerciale. Constituirea, organizarea şi funcţionarea 153
in nume colectiv şi în comandită simplă. De asemenea, ambii autori citaţi mai arată că
nulitatea unei societăţi comerciale poate rezulta şi din nerespectarea (violarea) unor
dispoziţii care reglementează nulitatea contractelor în dreptul comun.
1 A se vedea Ch. Piperea, Societăţi comerciale. Piaţa de capital. Acquis comunitar,
p. 109.
' A se vedea, spre exemplu, St.D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Ch. Piperea, Societă-
ţile comerciale. Reglementare, doctrină, ¡urisprudenţă, Ed. AII Beck. Bucureşti, 2001.
p. 137-138. în acest sens, autorii citaţi arată că „din redactarea textului legii rezultă că enu-
merarea cazurilor de nulitate este limitativă. Deci, declararea nulităţii unei societăţi înma-
triculate în registrul comerţului poate avea ioc numai pentru neregularităţile expres pre-
văzute de lege".
' St.D. Cărpenaru., op. cit., Ed. AII, Bucureşti, 1995.
154 Organizarea comerţului -S...
potrivit legii, pentru a încheia un act constitutiv nu s-au produs în nici un mod şi
nu atunci când actul constitutiv este lovit de nulitate (privită, uneori, si ca inexis-
tenţă a actului juridic).'
b) când toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, /a data constituirii
societăţii. Potrivit art. 6 LSC, prin fondatori se înţeleg semnatarii actului constitutiv
sau acele persoane care au un rol determinant în constituirea societăţii, chiar dacă
nu s-au numărat printre semnatarii iniţiali ai actuiui constitutiv, devenind, eventual
ulterior constituirii societăţii, asociaţi ai acesteia. Nu pot însă avea calitatea de
fondatori incapabilii (minorii şi interzişii) şi nici persoanele care au fost condam-
nate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune,
delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru infrac-
ţiunile prevăzute la art. 143-145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei sau pentru alte infracţiuni prevăzute de LSC.
Sancţiunea nulităţii societăţii este prevăzută numai dacă toţi fondatorii au fost
incapabili; incapacitatea se apreciază în raport de momentul constituirii societăţii,
deci trebuie să fie preexistentă sau concomitentă. C u m însă constituirea societăţii
este un întreg proces, cu mai multe etape, momentul de referinţă în raport de care
se apreciază incapacitatea este momentul înregistrării societăţii. Incapacităţile
survenite ulterior acestei date nu c o n d u c la nulitatea societăţii, ci la alte sancţiuni
specifice, c u m ar fi dizolvarea acesteia.
c) când obiectul de activitate ai societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice.
Obiectul de activitate al societăţii comerciale fiind intrinsec legat de cauza actului
constitutiv, această situaţie reprezintă o aplicaţie specială a prevederilor art. 948
C. civ. şi are în vedere, în drept, o cauză de nulitate a contractului de societate ort,
după caz, a statutului, ca act constitutiv, întrucât asociaţii au încălcat, în ceea ce
priveşte obiectul de activitate convenit prin actul constitutiv, dispoziţiile imperative
ale L S C sau ale unor legi speciale, c u m ar fi, spre exemplu, Legea nr. 32/2000.
Legea nr. 297/2004 precum şi dispoziţiile generale aie art. 948 C. civil.
d) când lipseşte încheierea judecătorului delegai de înmatriculare a societăţii.
Deşi şi această cauză de nulitate este improbabilă, sub aspectul incidenţei ei în
practică, prezenţa ei reliefează importanţa pe care legiuitorul o acordă controlului
de legalitate efectuat de judecătorul delegat, ca o consecinţă a naturii tot mai
pronunţat instituţionale a societăţii comerciale. în condiţiile Legii nr. 26/1990
privind registrul comerţului precum şi ale reglementărilor emise în aplicarea
acesteia, este greu de crezut că funcţionarii oficiilor registrului comerţului îşi pot
asuma riscul profesional, cu ştiinţă ori doar din culpă, să înmatriculeze o societate
comercială, fără ca judecătorul delegat să fi verificat legalitatea actului constitutiv
şi regularitatea cererii de înmatriculare. O r i c u m , această categorie de cauze de
nulitate are în vedere lipsa totală (ca.manifestare de voinţă şi ca înscris) a încheierii
judecătorului delegat, nu şi nulitatea acesteia.
e) când lipsesie autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii.
Pentru anumite societăţi comerciale - instituţii de credit, instituţii financiare
nebancare, societăţi de asigurări şi altele - legea a prevăzut necesitatea obţinerii
' Pentru detalii, i. Schiau, T. Prescure, Nulitatea societăţii comerciale, în revista Dreptul
nr. 8/2006.
"Societăţi comerciale. Constituirea, organizarea şi funcţionarea 155
către fiecare asociat până la data cererii de înmatriculare, unul, mai mulţi ori toţi
asociaţii nu au vărsat acel capital stabilit prin actui constitutiv.
h) nu s-a respectat numărul minim de asociaţi prevăzut de lege. Pe lângă
dispoziţiile privind întinderea răspunderii asociaţilor şi necesitatea unui anumit
capital minim, cele privind numărul minim de asociaţi conturează, şi ele, distinc-
ţiile care individualizează diferitele forme juridice aie societăţilor comerciale. De
aceea, nerespectarea acestor distincţii - şi pentru raţiunile enunţate la lit. g) de mai
sus - conduce ta nulitatea absolută a societăţii comerciale.
în acest sens, trebuie reţinute dispoziţiile de principiu ale art. 4 LSC, potrivit
cărora „societatea comercială va avea cel puţin doi asociaţi, în afară de cazul când
legea prevede altfel"; un astfel de caz este cel evocat de prevederile art. 5 al in.(2)
din aceeaşi lege, referitor la aşa-numita (impropriu denumită) „societate cu
răspundere limitată cu asociat unic"
Desigur, în economia LSC, inexistenţa numărului minim de asociaţi, având
semnificaţia nerespectării unei condiţii imperative (de fond), care ţine de esenţa
contractului de societate în general (a se vedea prevederile art. 1491 Cod civil) şi a
celui de societate comercială, în special şi care vizează numărul minim al părţilor
contractante, va putea atrage sancţiunea nulităţii absoiute a contractului de
societate al unei anumite torme de societate comercială doar dacă numărul necesar
nu va fi complinit, în termenul acordat de instanţa de judecată, prin cooptarea unor
noi asociaţi.
1 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997 a tost publicată în M. Of. nr. 133 din
27 iunie 1997, iar Legea nr. 195/1997 a fost publicată în M. Of. nr. 335 din 28 noiembrie 1997.
2 A se vedea, în acest sens, /. Băcanu, op. cit. mai sus, si Gh. Piperea, Societăţi comer-
ciale. Piaţa de capital. Acquis comunitar, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2005, p. 109.
1 First Council Directive 68/151/EEC ot 9 March 1968 on co-ordination ot safeguards
which, tor the protection ot the interests ot members and others, are required by Member
States ot companies within .the meaning of the second paragraph of Article 58 ot the Treaty,
with a view to making such safeguards equivalent throughout the Community (OJ L 065
14.03.1968, p. 8).
4 Aceste cauze de nulitate corespund celor menţionate în art. 56 lit. a)-c) şi f)-h) LSC.
"Societăţi comerciale. Constituirea, organizarea şi funcţionarea 157
1 O. Căpălînă, op. cit., ediţia a ll-a actualizată şi întregită, Ed. Lumina Lex, 1996, p. 179
către un asociat unic a unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, a se vedea, spre
exempiu: L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Tratat, ediţie revăzută, Ed. Fun-
daţiei „Chemarea", laşi, 1994, p. 133.
158 Organizarea comerţului -S...
' A se vedea, de exemplu, A. Constantin, op. cit., p. 32 şi Ph. Merie, op. cit., p. 94.
Autorii citaţi arată că, în situaţia în care nulitatea actuiui constitutiv va ii declarată pe
motivul vicierii consimţământului unuia sau mai multor asociaţi ori pentru incapacitatea
acestora, asociatul/asociaţii în cauză vor putea opune această cauză de nulitate şi, fiind
repuşi în situaţia anterioară încheierii actului, vor fi îndreptăţiţi să îşi retragă întregul aport.
"Societăţi comerciale. Constituirea, organizarea şi funcţionarea 159
în opinia noastră, cea mai mare parte a cauzelor de nulitate a societăţii comer-
ciale reglementate de art. 56 LSC sunt, în drept, cauze speciale de nulitate a actului
constitutiv, c a u z e referitoare la: capacitatea de a contracta, respectiv de a emite un
act unilateral, condiţiile de legalitate ale obiectul material şi |uridic ai actului
constitutiv, autorizarea administrativă a actului constitutiv.
Singurele c a u z e de nulitate a convenţiilor, dintre cele reglementate de dreptul
comun, care nu se regăsesc în enumerarea conţinută de art. 56 L S C sunt cele
referitoare la lipsa/viciile consimţământului de a contracta (de a înfiinţa o societate
comercială) şi la c a u z a ilicită sau falsă.
6.4.1. Procedura. Aşa după c u m rezultă din prevederile art. 57 LSC, declararea
nulităţii societăţii c o m e r c i a l e poate fi cerută, în m o d direct, pe calea unei cereri de
anulare: în drept, o p i n i e m că, în raport de calificarea nulităţii societăţii c o m e r c i a l e
ca fiind o nulitate absolută, o asemenea cerere ar trebui să fie o acţiune în
constatarea nulităţii absolute a societăţii comerciale, acţiune a v â n d ca temei de
drept c o m u n art. 111 C. proc. civ şi de drept special art. 56 şi 57 LSC. Cu toate
acestea, instanţa, potrivit acestui art. 57 nu constată nulitatea ci o declară, ca şi
cum ar fi în prezenţa unei nulităţi relative speciale. Această formulare urmează, de
altfel, aceeaşi concepţie reflectată si de art. 11 din Directiva a l-a, care arată că
instanţa „ v a dispune nulitatea societăţii comerciale"
Fiind incidente c a u z e de nulitate absolută, cererea de anulare' va putea fi
introdusă de către orice persoană interesată, dreptul la acţiune nefiind prescrip-
tibil2. Desigur, în condiţiile prevederilor Codului de procedură civilă, nulitatea unei
societăţi c o m e r c i a l e poate fi invocată şi pe calea unei excepţii de fond şt de ordine
publică, în orice fază a unei judecăţi (fond, apel., recurs).
Cu toate că c e a mai mare parte din cauzele de nulitate a societăţii reglementate
de art. 56 L S C sunt instituite pentru ocrotirea şi promovarea unor interese publice,
fiind c a u z e de nulitate absolută^, textul art. 57 îngăduie, în m o d expres, remedierea
' Denumirea utilizată de LSC este improprie, avand în vedere distincţiile pe care le face
doctrina românească între declararea nulităţii si constatarea nulitătii.
• A se vedea, in acesc sens, St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 193 şi Ch. Piperea, op. cit.,
p. 113.
i Vezi, în acest sens, /. Schiau, Curs de drept comercial, Ed. Rosetti, 2004, p. 131 („astfel,
deşi prin sfera intereselor ocrotite, ea ar trebui să (ie o nulitate absolută şi totală, nulitatea
reglementată de art. 56 LSC este remediabilă şi va fi declarată de tribunal numai atunci când
cauza ei nu a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal - ceea ce este
specific nulităţii relative").
160 Organizarea comerţului -S...
(asanarea) cauzelor de nulitate, dacă acest iucru se va realiza de către cei în drept,
înainte de a se pune concluzii în tond la tribunal.
1 De reţinuţ ca, în economia textului art. 58, expresia „societatea incetează fără etect
Secţiunea 7. Funcţionarea
societăţii comerciaie
LSC este organizată pe patru mari teme: constituirea (Titlul II), funcţionarea
(Titlul III), modificarea (Titlul IV şi V) şi încetarea existenţei societăţii c o m e r c i a l e
(Titlul V! şi VII). Dintre acestea, problematicii funcţionării societăţii îi sunt dedicate
169 de articole, adică aproape jumătate din întinderea legii, aspect numeric care
evidenţiază, şt el, importanţa pe care legiuitorul o ataşează condiţiilor în care
societatea îşi desfăşoară activitatea.
Titlul III al L S C , dedicat funcţionării societăţii comerciaie, debutează cu o serie
de prevederi generale, cu o abordare aparent disparată, care tratează formarea şt
gestionarea patrimoniului social (situaţia juridica a aporturilor asociaţilor şi a
dividendelor cuvenite acestora), organizarea şi administrarea societăţii c o m e r c i a l e
(puterile şi răspunderea administratorilor) precum şt unele măsuri de publicitate
restrânsă a actelor şi operaţiunilor societăţii comerciale.
acţiunile debitorului ior. Diferenţa între cete două opţiuni este aceea că poprirea
respectivelor părţi are un etect asiguratoriu, purtând asupra unor părţi cu privire la
care asociatul are doar o vocaţie de dobândire, în caz de lichidare, în timp ce
sechestrarea şi vinderea acţiunilor - în cazul unei societăţi pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni - are în vedere faptul că acestea sunt titluri negociabile, care
au putere circulatorie.
Creditorii particulari ai unui asociat mai au şi dreptul de a se opune prelungirii
duratei societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată
lart. 206 alin. (1) LSC1 sau împotriva hotărârii prin care asociaţii au revenit asupra
hotărârii de dizolvare a societăţii lart. 231 alin. {3) LSCl.
Tot pentru protecţia prioritară a societăţii în raport cu interesele personale ale
asociaţilor, creditorii personali ai asociaţilor nu se pot îndrepta împotriva societăţii
pentru creanţele ce le au asupra asociaţilor acesteia; ei pot urmări numai partea din
beneficiul societăţii repartizată asociatului după aprobarea bilanţului. Desigur că o
asemenea soluţie se fundamentează şi pe ideea separaţiei patrimoniilor societăţii şi
asociaţilor, întrucât una dintre condiţiile definitorii ale personalităţii juridice rezidă
în existenta unui patrimoniu propriu, distinct de cele ale asociaţilor care o compun.
După dizolvarea societăţii, creditorii personali pot urmări, desigur, şi partea
care a revenit asociaţilor ca urmare a lichidării societăţii. Pentru a-şi conserva acest
drept, creditorii personali ai asociaţilor pot solicita înfiinţarea unei proprii asigură-
torii asupra cotei-părţi ce ar reveni asociaţilor prin lichidare, încă din timpul
existenţei societăţii (art. 66 LSC). in ceea ce priveşte acţiunile, acestea constituind,
spre deosebire de părţile sociale sau părţile de interes, titîuri de credit negociabile,
pot fi sechestrate şi apoi valorificate către terţi, pentru acoperirea creanţei credito-
rilor acţionarilor.
O altă manifestare a obligaţiei asociaţiilor de a conserva patrimoniul societăţii
este redată prin dispoziţiile art. 69 LSC, potrivit cărora orice micşorare a capitalului
trebuie să fie realizată în condiţiile legii, iar dacă se constată o reducere a acestuia
sub minimul legal acesta va trebui reîntregit, în caz contrar, societatea fiind afectată
de sancţiunea dizolvării.
1 St.D. Cărpenaru, in St.D. Cărpenaru, 5. Da vid, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 222.
166 Organizarea comerţului -S...
Beck, p. 37.
; introduction to OECD Principles on Corporate Governance.
"Societăţi comerciale. Constituirea, organizarea şi funcţionarea 169
1 M. Cozian, A. Viander, op. cit., p. 114; Sf.D. Cărpenaru, op. cit., ed. a 5-a, p. 224 şi urm.
170 Organizarea comerţului -S...
' Jurisprudenţa a mers şi mai departe, considerând că „Mandatuf prin care administra-
torul in exerciţiu acordă unui terţ dreptul de a-i îndeplini atribuţiile specifice şi de a
reprezenta interesele societăţii, fără acceptul celorlalţi asociaţi şi fără o prevedere similară în
actui constitutiv, este nui" (Trib. Constanţa, Secţia comercială, sentinţa civilă nr. 1763 din 27
iunie 2000). Soluţia nu este, totuşi, 1a nivei principial, la adăpost de critici, întrucât nu îşi
găseşte suport legal, art. 71 LSC arătând clar sancţiunile aplicabile în cazul transmiterii
neautorizate a dreptului de reprezentare, nulitatea actului de transmitere nefigurând printre
"Societăţi comerciale. Constituirea, organizarea şi funcţionarea 171
acestea; or, cum în optica instanţei citate mai sus, în speţă ar surveni o nulitate absolută,
aceasta trebuie sa fie expresă sau să rezulte din încălcarea unor prevederi imperative ale
legii, pentru care legea nu a prevăzut o altă sancţiune.
Capitolul V. Societăţi comerciale.
Modificarea actelor constitutive
2.1. Căi de realizare. Modificarea actului constitutiv se poate realiza fie pe cale
convenţională, fie pe cale judiciară, atunci când ea este dispusă de instanţa de
judecată competentă.
1 Cazurile în care actul constitutiv poate fi modificat prin hotărâre a instanţei de |udecată
sunt limitativ prevăzute de lege. Instanţa nu poate schimba. în alte situaţii decât cele expres
prevăzute de lege, pactul societar, pentru că aceasta ar echivala cu încălcarea principiului
libertăţii de voinţă a părţilor (asociaţilor), în acest sens, a se vedea şi C, Cucu, M.V. Cavnş,
C. Bădoiu, C. H ara ga, op. cit., p. 464.
2 Art. 11 5 din Normele metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului, de
etectuare a înregistrărilor şi de eliberare a informaţii lor, asttel cum au fost aprobate prin
Ordinul nr. 2594/C/2008 (M. Of. nr. 704 din 16 octombrie 2008), stabileşte că modificarea
actelor constitutive ale societăţilor comerciale se tace pe baza hotărârii adunării generale a
asociaţilor/membrilor ori, după caz, a consiliului de administraţie sau a directoratului ori a
unui act adiţional la actul constitutiv ori prin hotărâre a instanţei judecătoreşti, după caz,
174 Organizarea comerţului -S...
2.2. Forma actului modificator. Urmând regula simetriei formei actelor juridice,
este evident că actul modificator al actului constitutiv îmbracă aceeaşi formă pe
care o îmbracă actul constitutiv al societăţii comerciale; în consecinţă, LSC nici nu
mai enunţă regula potrivit căreia actul modificator se încheie, ca regulă, în forma
unui înscris sub semnătură privată, ci menţionează doar situaţiile în care actul
modificator trebuie să îmbrace formă autentică, situaţii care derivă din cele
reglementate de art. 5 alin. (6) LSC.
Astfel, (aj dacă forma autentică este cerută la constituirea societăţii atunci când
printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren, este evident
că aceeaşi formă va fi cerută şi la majorarea capitalului social prin subscrierea ca
aport în natură a unui teren; (b) dacă forma autentică este impusă la constituirea
unei societăţi în nume colectiv sau in comandită simplă aceeaşi formă va fi cerută
şi la modificarea formei juridice a societăţii într-o societate în nume colectiv sau în
comandită simplă; (c) în fine, dacă la constituirea prin subscripţie publică a
Dar cum aceste norme constituie doar un act de executare a legii, menţionarea acruiui
adiţional ca act modificator al actului constitutiv reprezintă o nepermisă adăugare ia lege,
care încalcă dispoziţiile exprese ale art. 204 LSC, care enumeră limitativ actele modifi-
catoare; este adevărat însă că, în practică, oficiile registrului comerţului continuă să efec-
tueze menţiuni pe baza unor acte adiţionale.
1 C. Leaua, op. cit., Ed. C. H. Beck, 2008, p. 47.
- C. Cheorghe, Societăţi comerciale. Voinţa asociaţilor şi voinţa socială, Ed. Al! Beck,
2003, p. 71.
Societăţi comerciale. Modificarea actelor constitutive 1 75
la art. 226 alin. (2) LSC, înregistrarea menţiunilor privind modificarea actului
constitutiv se face pe baza hotărârii irevocabile de excludere sau de retragere, fără
a mai fi necesară hotărârea judecătorului-delegat.
- atunci c â n d modificările privesc actul constitutiv al unei societăţi în nume
colectiv sau în comandită simplă, publicarea actului modificator, în Monitorul
O f i c i a l al României, Partea a IV-a, nu este obligatorie; această soluţie se înte-
meiază, fără îndoială, pe răspunderea nelimitată a asociaţilor şi pe caracterul
intuitu personae al acestor societăţi, trăsături care suplinesc şi elimină exigenţele
unei largi publicităţi.
Fiecare modificare a actului constitutiv, oricât de redusă ca amploare, conduce
la actualizarea completă a textului acestui act, care trebuie depus, în această
formă, la oficiul registrului comerţuiui. Legea nu f a c e nici o trimitere la forma
actului actualizat, de unde se poate d e d u c e fie că acesta trebuie să îmbrace
aceeaşi formă cu actul modificator (înscris sub semnătură privată sau act autentic,
după caz), fie că el, nefiind decât o actualizare a actului constitutiv, a cărui
existenţă este determinată doar de raţiuni care privesc publicitatea actului şi
informarea terţilor, nu este supus niciunei cerinţe de formă. C r e d e m că această din
urmă interpretare este lipsită de argumente de text şi ar reprezenta şi o manifestare
a unei birocraţii excesive, inutile sub raportui semnificaţiei juridice, întrucât
efectele modificării se produc prin adoptarea actuiui modificator, acesta fiind cel
care este supus rigorilor de formă stabilite de lege.
Primind actul constitutiv actualizat, oficiul registrului comerţului va- da publi-
cităţii, pe cheltuiala societăţii, o notificare privind îndeplinirea acestei obligaţii
legale de actualizare, astfel încât terţii să poată lua cunoştinţă despre faptul că
textul actualizat ai actului constitutiv este disponibil, pentru informarea lor, la
oficiul registrului comerţului. Astfel, chiar dacă pe seama societăţii şi cu un plus de
birocraţie, se înlătură orice posibilitate de confuzii privind starea actuiui constitutiv,
atunci când, în decursul timpului s-au produs numeroase modificări ale acestuia,
situaţii care îngreunează interpretarea riguroasă şi neîndoielnică a voinţei
asociaţilor.
In forma actualizată, dacă au trecut cel puţin 5 ani de la data înmatriculării
societăţii şi dacă actul constitutiv nu cuprinde dispoziţii contrare, se pot omite o
serie de elemente care sunt obligatorii potrivit prevederilor art. 7 şi art. 8 LSC şi
care sunt detaliate în art. 8' LSC, privind datele de identificare ale fondatorilor şi
ale primilor membri ai organelor societăţii. Această dispoziţie permite eliminarea
unui balast informativ, atunci c â n d societatea are mulţi asociaţi fondatori şt când în
structura societară s-au produs numeroase modificări, de-a lungul timpului. în
cazul în care forma actualizată a actului constitutiv nu conţine datele de
identificare a fondatorilor sau a primiI6r membri ai organelor societăţii, deşi nu s-
au împlinit 5 ani de la data înmatriculării societăţii, judecătorul delegat va privi
această omisiune ca o neregularitate a actului constitutiv şi, făcând aplicarea prin
analogie a prevederilor art. 46 alin. (1) LSC, fie va cere societăţii înlăturarea acestei
neregularitaţl, fie va respinge cererea de înscriere a menţiunii privind modificarea
actului constitutiv, în ipoteza în care neregulantatea nu este înlăturată.
1 75
Societăţi comercia ie. Modificarea actelor constitutive 187
1 Prin art. 10 alin. (2) LSC este prevăzut un caz specia! în care se permite reducerea
capitalului social sub minimul legal, însă doar dacă valoarea capitalului este adusă la un
nivel cel puţin egal cu minimul iegal prin adoptarea unei hotărâri de maiorare de capital în
acelaşi timp cu hotărârea de reducere a capitalului.
" Sancţiunea nemenţionării acestor elemente este nulitatea hotărârii astfel adoptate, în
condiţiile art. 1 32 si urm. LSC.
: A devenit un ioc comun aserţiunea că, pentru creditori, capitalul social constituie gaiul
general al creanţelor existente asupra societăţii comerciale. în realitate, acest gaj general - în
180 Organizarea comerţului -S...
sensul cel mai larg al conceptului generic de garanţie - îl constituie activele prezente în
patrimoniul societăţii, şi nu numai capitalul acesteia. Capitalul constituie doar o limită
publică a credibilităţii financiare a societăţii comerciale, în timp ce doar raportul patrimonial
activ-pasiv este cei care atestă gradul de solvabilitate a acesteia.
' în sensul că nu îşi găsesc incidenţă şi dispoziţiile art. 62 alin. (2), care permit credi-
torilor sa solicite instanţei susjjendarea executării hotărârii, deoarece o asemenea cerere ar fi
lipsită de interes, în condîţiiie în care, contorm alin. (4), reducerea capitalului social nu
poate avea efect şi nu se poate proceda la plăţi către asociaţi, cât timp nu au tost îndestulaţi
creditorii potrivit legii, a se vedea C. Cucu, M.V. Gavnş, C. Bădoiu, C. Haraga, op. cit.,
p. 475.
Societăţi comercia ie. Modificarea actelor constitutive 181
' St.D. Cărpenaru, în St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Ch. Piperea, Legea socie-
tăţilor comerciale. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, 2006, p. 654,
192 Organizarea comerţului -S...
4.1.2. Noi aporturi. Majorarea capitalului social prin noi aporturi urmăreşte
mărirea efectivă a disponibilităţilor financiare sau operaţionale ale societăţii
comerciale; de aceea, aceste aporturi pot consta atât în numerar, cât şi în natură.
Pentru acestea din urmă sunt şi rămân valabile toate condiţiile reglementate de ISC
privitor la formarea capitalului la constituirea societăţii, privind evaluarea acestor
aporturi şi transmiterea către societate a dreptului de proprietate sau a dezmem-
brămintelor acestuia privitoare Ia bunurile constituite ca aport. Aceste aporturi pot
fi aduse atât de asociaţi cât şi, cu acordul acestora, de terţi, în anumite condiţii
reglementate de lege, în considerarea formei juridice pe care o îmbracă societatea.
Capitalul social ai societăţilor comerciale, Ed. Lumina Lex, 1999; în special, pentru caile şi
sursele de majorare a capitalului, a se vedea p. I 23 şt urm.
/. Băcanu, Mărirea capitalului social al societătilor comerciale, Ed. Lumina Lex, 1994,
p. 61-62.
Societăţi comercia ie. Modificarea actelor constitutive 183
1 Art. 220' alin. (4) LSC permite ca adunarea generată, atunci când aprobă capitalul auto-
care un asociat care subscrie acţiuni emise prin majorarea capitalului le plăteşte nu
ia valoarea lor nominală, ci la valoarea lor reală, de emisiune.
Pentru aceste motive, prima de emisiune nu poate fi vărsată fracţionat, ci se
datorează societăţii încă de la data subscrierii, pentru că numai asttel se poate
realiza funcţia sa egalizatoare, de a conferi noilor acţionari un drept proporţional
egal cu acţionarii existenţi, asupra rezervelor societăţii şi asupra patrimoniului
acesteia.
5.1. Condiţii. Constituirea unei societăţi comerciale este rodul voinţei asocia-
ţilor de a conlucra, pentru obţinerea unui profit şt împărţirea lui între asociaţi. Acest
element voliţional - affectio soc.ietatis- poate fi însă alterat în decursul timpului, cu
consecinţa că unii dintre asociaţi vor dori să părăsească m e c a n i s m u l asociativ, fie
prin retragere, fie prin cesiunea părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor
pe care le deţin.
Condiţiile de fond şi de torma ale acestor cesiuni diferă însă după forma juridică
a societăţii şi, în principal, după torţa angajamentului personal al asociatului in
structura socială. Asttel, potrivit art. 87 şi 90 LSC, la societăţile în n u m e colectiv
sau în comandită simplă, unde prezenţa elementului personal, subiectiv, este
definitorie pentru coeziunea socială, cesiunea aportului de capital este posibilă
numai dacă a (ost permisă prin actul constitutiv sau dacă este încuviinţată de către
toţi asociaţii. Datorită regimului răspunderii nelimitate care revine asociaţilor
societăţii în n u m e colectiv şi comanHitaţilor în societăţile în comandită simplă,
cesiunea nu liberează pe asociatul cedent de ceea ce mai datorează societăţii din
aportul de capital subscris prin actul constitutiv sau prin acte adiţionale ulterioare.
Asociatul cedent va rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiunile făcute de
societate, până la data cesiunii.
La societăţile cu răspundere limitată, art. 202 L S C stabileşte regula că părţile
sociale pot fi transmise între asociaţi; în schimb, transmiterea faţă de terţi se poate
realiza numai dacă a fost aprobată de asociaţii care reprezintă cei puţin trei pătrimi
Societăţi comercia ie. Modificarea actelor constitutive 191
' Conceptul „persoană din atara societăţii" este contuziv, atât timp cât fondatorii nu sunt
numai cei care au semnat acrul constitutiv, ci şi persoanele care au avut o contribuţie
determinantă la constituirea societăţii lart. 6 LSC). Din această perspectivă se pune
întrebarea dacă aceşti din urmă fondatori sunt integraţi „persoanelor din afara societăţii" sau
se bucură de principiul cesiunii libere a acţiunilor, ca şi asociaţii societăţii cu răspundere
limitată.
192 Organizarea comerţului -S...
' l.C.C.j., Secţia comercială, decizia nr. 1 367 din 8 aprilie 2008.
1 C. Ap. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 391 din 18 septembrie 2007 -
irevocabilă prin nerecurare.
194 Organizarea comerţului -S...
' C. Ap. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 1057/R din 20 iunie 2007.
Anterior modificării LSC prin Legea nr. 441/2006 şi actele normative consecutive, (urispru-
denţa instanţei supreme constatase că „încheierea ulterioară a unui act adiţional de
prelungire a duratei societăţii pe timp nedeterminat nu produce consecinţe juridice, acesta
retermdu-se la o societate care nu mai există ca persoană juridică" (C.S.J., Secţia comercială,
decizia nr. 1421 din 22 aprilie 2004). Soluţia nu mai este de actualitate întrucât, potrivit
prevederilor art. 204 LSC, actul modificator al actului constitutiv este hotărârea adunării
generale, şi nu actul adiţionai.
Societăţi comercia ie. Modificarea actelor constitutive 195
în linii mart, cele două forme ale tuziunii descrise mai sus se suprapun
conceptelor de fuziune prin absorbţie flit. a) de mai susl şt fuziune prin contopire
flit. b) de mai susl.
7.2. Efectele fuziunii sau divizării. Efecteie sau consecinţele fuziunii sau
divizării sunt exprimate de lege într-o formă concisă, dar examinarea lor permite
Societăţi comercia ie. Modificarea actelor constitutive 197
7.2.2. Acţionarii sau asociaţii societăţii absorbite sau divizate devin acţionari,
respectiv asociaţi ai societăţii absorbante, respectiv ai societăţilor beneficiare, în
conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare
lart. 250 alin. (1) lit b) LSCI.
Acesta este principalul efect care distinge între divizare şi aportul de capital a!
unei societăţi la majorarea capitalului sau constituirea unet alte societăţi, situaţie în
care se transmit numai active (circulante sau fixe). Toţi asociaţii sau acţionarii
societăţilor absorbite sau divizate devin asociaţi ai societăţii absorbante sau ai
societăţilor beneficiare; dacă unul dintre aceştia deţine numai o acţiune sau parte
socială şi raportul de schimb menţionat la art. 241 lit. e) LSC nu permite să i se
repartizeze acestuia cel puţin o acţiune sau parte socială la societatea absorbantă
sau la societăţile beneficiare, această situaţie va fi regularizată prin eventualele
plăţi în numerar stabilite în proiectul de fuziune sau divizare.
Nu este admisibilă aşa- numita „divizare asimetrică", pe care practica a admis-
o uneori, prin care unii dintre asociaţii societăţii divizate primeau părţi sociale sau
acţiuni ia o societate beneficiară a divizării, iar ceilalţi la o altă societate bene-
ficiară a divizării. Această formulă de separare amiabilă a patrimoniului unei
societăţi nu are acoperire legală.
7.2.3. Societatea absorbită sau divizată încetează să existe lart. 250 alin. (1)
Iii b) LSC1.
Este consecinţa firească a desăvârşirii operaţiunii de fuziune sau divizare.
Desigur că efectul nu este restrâns numai la societatea absorbită, el fiind ia fel de
cert şi pentru societăţile care fuzionează pentru a da naştere unei noi societăţi
(fuziunea prin contopire); pe de altă parte, societatea divizată prin desprindere
continuă să fiinţeze, consecinţa divizării constând în reducerea patrimoniului şi nu
în dispariţia societăţii.
Toate societăţile implicate în fuziune sau divizare şi care îşi încetează existenţa
în urma acestei operaţiuni, se dizolvă fără lichidare şi se radiază din registrul
comerţului pe data producerii consecinţelor fuziunii sau divizării, astfel cum sunt
acestea reglementate de art. 249 LSC. în acest caz nu sunt aplicabile, în opinia
noastră, dispoziţiile art. 231 LSC care permit asociaţilor societăţii dizolvate prin
hotărâre a adunării generale să revină asupra hotărârii luate, atât timp cât nu s-a
făcut nicio repartiţie din activ.
- condiţiile alocării de acţiuni ale societăţilor beneficiare aie fuziunii sau divi-
zării şi data de la care aceste acţiuni conferă acţionarilor drepturi societare;
. evaluarea activului şi pasivului societăţilor implicate şi stabilirea raportului
de schimb al acţiunilor sau părţilor sociale şi, dacă este cazul, c u a n t u m u l primei de
fuziune (pentru a determina, sub raport patrimonial, raportul şi efectele fuziunii sau
divizării, astfel încât să fie protejate interesele societăţilor şt asociaţilor impli-
cate/implicaţi);
- data de la care produce efecte fuziunea sau divizarea (dată care poate fi
situată, în principiu, oricând în cursul anului financiar în exerciţiu).
în cazul divizării, pentru protecţia creditorilor, legea a stabilit că societăţile
rezultate prin divizare sau care au preluat o parte din patrimoniul societăţii
divizate, d e v e n i n d astfel succesorii de drept ai societăţii divizate în ce priveşte
drepturile şi obligaţiile aferente patrimoniului preluat, răspund pentru obligaţiile
societăţii divizate, proporţional cu valoarea bunurilor dobândite; dacă nu se poate
stabili societatea răspunzătoare pentru o obligaţie, toate societăţile beneficiare ale
divizării răspund solidar.
în cazul divizării parţiale (prin desprindere), care presupune reducerea capita-
lului societăţii divizate, se va respecta termenul de două luni din ziua în care
hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial, termen impus de art. 200 alin. (1)
LSC pentru a putea proceda la reducerea efectivă şi în cadrul căruia se plasează si
termenul de 30 de zile în care creditorii societăţii, cu creanţe datate anterior
hotărârii, vor putea tace opoziţie, ia instanţa competentă, împotriva reducerii
capitalului societăţii divizate.
' Modificarea proiectului de fuziune prin hotărârile adunărilor generale ale asociaţilor
societăţilor implicate în fuziune nu atrage radierea menţiunilor făcute în baza proiectului de
fuziune. Aceste menţiuni se tac tocmai pentru ca cei interesaţi să ia cunoştinţă de intenţia de
fuziune şi să-şi manifeste acceptul sau să se opună intenţiei. Oricum, prin aprobarea sau
respingerea ulterioară a fuziunii, ori prin aprobarea acesteia cu modificări, menţiunile
initiaie făcute în baza proiectuiui devin lipsite de etecte, ceea ce produce efecte fiind numai
fuziunea ca atare (C. Ap. Craiova, Secţia comercială, decizia nr. 23 din 19 ianuarie 2005).
200 Organizarea comerţului -S...
' Trib. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, sentinţa comercială nr. 8942 din 16 mai
2008 v
' în sens contrar, sub imperiul vechii reglementări a LSC (care trimitea la procedura
suspendării hotărârii adunării generale, reglementată de art. 132 LSC), Curtea de Apel
Constanţa, într-una din cauzele deduse în taţa sa, a decis, îndreptăţit, că „în reglementarea
actuală a fuziunii societăţilor comerciale, două sunt mijloacele prin care se poate
împiedica/suspenda procesul de fuziune: a) atacarea cu acţiune în anulare a hotărârii
A.C.E.A. prin care s-a aprobat etapa finală a fuziunii; b) tormularea unei opoziţii, însoţită de
cerere de suspendare pe caiea ordonanţei' preşedinţiale, în condiţiile prevăzute de art. 238
coroborai cu art, 62 şi art. 132 din Legea nr. 31/1990" (C. Ap. Constanţa, Secţia comercială,
decizia civilă nr. 462/COM din 13 decembrie 2004).
" Hotărârea A.C.A. privind fuziunea trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate
generale. în acest sens, ea va fi anuiabilă dacă la adoptarea ei a participat administratorul
care are interese contrare. O astfel de situaţie există în cazul în care administratorul este
acţionar principal şt administrator la două societăţi care deţineau majoritatea acţiunilor la
societatea absorbantă, dar şi la cea absorbită (I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 2287
din i aprilie 2005).
Societăţi comercia ie. Modificarea actelor constitutive 201
7.4.2. Caractere juridice. Nulitatea fuziunii sau divizării poate să fie o nulitate
absolută sau relativă, în raport de generalitatea intereselor ocrotite şi a normelor
legale încălcate; ea constă, în principal, în nulitatea sau anularea hotărârilor
adunării generale care s-au pronunţat asupra fuziunii sau divizării. Nulitatea
fuziunii sau divizării este, înainte de toate, o nulitate specială, specifică dreptului
comercial; este concepută ca o sancţiune a cărei intervenţie şi efecte se produc
numai atunci când nu există cale de remediere; ea poate fi invocată numai după ce
tuziunea sau divizarea şi-a produs efectele şi numai dacă nu a fost remediată;
termenul în care poate fi introdusă acţiunea este toarte scurt iar efectele nulităţii nu
afectează actele din care s-au născut drepturi sau obligaţii pentru societăţile
202 Organizarea comerţului -S...
7.4.4. Cauze. LSC stabileşte doar două situaţii în care se poate declara nulita-
tea fuziunii sau divizării societăţilor comerciale, fără a stabili însă cauzele
concrete ale acestei nulităţi. Nulitatea fuziunii sau divizării poate surveni doar
după data realizării înregistrării în registrul comerţului a menţiunilor prevăzute de
art. 249 LSC, respectiv din momentul înmatriculării societăţii nou constituite prin
efectul fuziunii sau divizării sau, respectiv, al înregistrării hotărârii ultimei adunări
generale care a aprobat operaţiunea.
Nulitatea va putea fi declarată de instanţa competentă numai dacă fuziunea sau
divizarea au fost realizate fără a fi supuse unui control judiciar în condiţiile art. 37
LSC - adică fără a fi autorizată de judecătorul delegat la registrul comerţului, după
verificarea legalităţii operaţiunii care se înregistrează în registrul comerţului - sau
numai dacă hotărârea uneia dintre adunările generale care au votat proiectul
fuziunii sau al divizării este nulă ori anulabilă.
Dacă prima situaţie evocată mai sus echivalează cu o reală cauză de nulitate -
asimilabilă cetei prevăzute de art. 56 1it. d) LSC, când lipseşte încheierea judecă-
torului delegat de înmatriculare a societăţii, cea de-a doua situaţie încorporează
mai multe cauze de nulitate - absolută sau relativă - a unui act juridic.
Hotărârea adunării generale produce efecte obligatorii pentru toţi asociaţii, dacă
ea a fost luată în limitele legii şi ale actului constitutiv şi este opozabilă terţilor din
momentul efectuării publicităţii sale, în condiţiile legii. Cauzele de nulitate ale unei
hotărâri a adunării generale trebuie examinate atât din perspectiva cerinţelor de
fond cât şi de formă; atunci când se pune problema validităţii sau nulităţii hotărârii
Societăţi comercia ie. Modificarea actelor constitutive 203
' C, Ap. Oradea, Secţia comercială şi de contencios administrativst fiscal, decizia nr, 15
din 17 ianuarie 2007.
206 Organizarea comerţului -S...
Secţiunea 8. Excluderea şi
retragerea asociaţilor
8.1. N o ţ i u n e de excludere. C a u z e
asociaţi şi are loc indiferent dacă aportului la care au convenit asociaţii este m o d i c
sau nu1
(b) - asociatului cu răspundere nelimitată în stare de faliment sau care a devenit
legalrnente incapabil. Această ipoteză se adresează numai asociaţilor societăţii în
nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită simplă. Ea
reglementează două ipoteze distincte care îndreptăţesc excluderea: survenirea stării
de faliment şi instalarea stării de incapacitate legală {prin punerea sub interdicţie a
acestor asociaţi sau prin situarea acestora în poziţia celor cărora legea le-a prohibit
oarecare contracte - art. 950 C. civ.).
Prima ipoteză îi vizează numai pe acei asociaţi (persoane fizice sau juridice)
care sunt debitori cărora li se poate aplica procedura insolvenţei, în termenii art. 1
alin. 0) şi (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi împotriva
cărora s-a procedura falimentului, prin hotărâre pronunţată de judecătorul-sindic.
Cea de-a doua ipoteză se referă numai la asociaţi - persoane fizice, care au fost
puşi sub interdicţie judecătorească, fiind astfel declaraţi incapabili (art. 950 C. civ.).
Suntem în prezenţa unor cauze de excludere care îmbină aspecte punitive cu
cele de remediu, întrucât nu este îndreptată, în principal, împotriva asociatului falit
sau incapabil, ci împotriva riscului pentru societate de a păstra un asemenea
asociat, a v â n d în vedere consecinţele negative pentru bunul n u m e al societăţii dar
şi răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor acestor societăţi.
(c) - asociatului cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în admi-
nistraţie ori contravine dispoziţiilor art. 80 şi 82. Este ipoteza c a r e justifică natura
sancţionatorie a măsurii excluderii întrucât îi pedepseşte pe aceiaşi asociaţi cu răs-
pundere nelimitată c a r e şi-au încălcat obligaţiile statutare. Măsura este aplicabilă
asociaţilor (în special celor comanditari) care, neavând calitatea de administratori
a! societăţii 2 , intervin, fără drept, în operaţiunile de administrare 5 ; atitudinea
comanditarului care se face vinovat de un asemenea amestec îi atrage şi răspun-
derea faţă de terţi, nelimitat şi solidar, pentru toate obligaţiunile societăţii contrac-
tate de la data operaţiunii încheiate de el. De asemenea, utilizarea, de către aceiaşi
asociaţi, a capitalului social al societăţii, în folosul lor său al altei persoane, fără
consimţământul asociaţilor, se sancţionează cu excluderea. Pe lângă această
sancţiune, aceşti asociaţi rămân obligaţi să restituie societăţii beneficiile ce au
rezultat si să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate (art. 80 LSC). în fine, un
alt motiv de excludere integrat acestei ipoteze este acela care priveşte exercitarea,
de către aceşti asociaţi cu răspundere nelimitată, a unor acte de concurenţă
neloială, în pofida interdicţiei stabilite de ari. 82 LSC.
d) - asociatului administrator care comite fraudă în dauna societătii sau se
serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.
Această situaţie de excludere priveşte numai pe asociaţii care au şi calitatea de
administrator şt care, în exercitarea atribuţiilor lor sau în legătură cu acestea au
comis o fraudă în dauna societăţii (pnntr-un concert fraudulos stabilit cu terţii) sau
au folosit capitalul societăţii sau semnătura socială, în m o d abuziv ori neîndrep-
tăţit, în folosul lor sau al altora. Survenirea acestei situaţii tmpitcă încălcarea de
către asociaţii-administratori, cu vinovăţie, a interdicţiilor legale sau statutare care
le impun să lucreze în interesul societăţii şi să manifeste diligenţă, independenţă şi
probitate în exercitarea atribuţiilor lor (art. 75 - 82 LSC).
în acest sens, într-o decizie pronunţată în anul 2008, înalta Curte de Casaţie şt
justiţie a statuat că orice acţiune sau inacţiune frauduloasă săvârşită cu intenţie de
asociatul administrator poate fi considerată, în principiu, fraudă'. Elementul subiec-
tiv, volitiv, rezultă din formularea textului şi din natura faptelor sancţionate, şi
a n u m e intenţia, autorul faptelor delictuale urmărind sau acceptând un profit din
activitatea sa delictuală. în schimb, neglijenţa şi inabilitatea în afaceri nu pot fi
considerate fraudă atât timp cât acestor fapte le lipseşte elementul voliţional care sa
permită calificarea lor ca fiind acte de înşelăciune.
Totodată, excluderea asociatului asociatul administrator poate fi pronunţată
numai în cazul în care există o culpă exclusivă a acestuia 2 . Constituie, însă, iraudă,
în sensul art. 222 alin. (1) lit. d) LSC şi este, deci, cauză de excludere fapta unui
asociat care, a v â n d şi calitatea de administrator într-o societate comercială cu
răspundere limitată, a înfiinţat o nouă societate cu aceiaşi obiect de activitate (deci,
o societate concurentă), în care a dobândit, de asemenea, calitatea de admi-
nistrator. împrejurarea că persoana a v â n d calitatea de asociat administrator în cele
două societăţi c o m e r c i a l e concurente s-a retras din cea de a doua societate
concurentă înainte de sesizarea instanţei de judecată nu este relevantă în ceea ce
priveşte cererea de excludere a sa din prima societate, dacă faptul culpabil s-a
produs, existând dovezi că acesta nu şi-a mai îndeplinit în m o d corespunzător
activitatea de administrator la societatea reclamantă, prejudiciind-o material 3 .
De asemenea, renunţarea de către asociatul administrator ia însuşi dreptul de
creanţă pe care societatea îl avea taţă de o altă societate - în condiţiile în care nu s-
a realizat nicio compensare a eventualelor datorii reciproce dintre cele două
societăţi - constituie o conduită care nu respectă coordonatele şi rigorile intere-
sului societar şi reprezintă o faptă delictuală intenţionata, săvârşită în dauna
' I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 320 din 1 tebruane 2008.
" I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 4521 din 6 octombrie 2005.
1 C.S.j., Secţia comercială, decizia nr. 760 din 18 martie 1997; pentru a fi incident acest
motiv de excludere, trebuie obligatoriu să se tacă dovada unui prejudiciu adus societătii
care solicită excluderea (I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 367 din 25 ianuarie 2007).
Societăţi comercia ie. Modificarea actelor constitutive 211
' I.C.C.J. Secţia comercială, decizia nr. 173 din 25 ianuarie 2008.
1 I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1207 din 22 februarie 2005.
3 în sens contrar, cităm o prestigioasă opinie doctrinară [l.L Ceorgescu, op. cit., p. 176),
şi jurisprudenţa mai veche; a se vedea Cas. III, decizia nr. 432 din 5 martie 1935, publicată
in Pandectele Române. 1935, vo!. III, p. 235; C.S.i., Secţia comercială, decizia nr. 811/1995,
citată în i. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial, voi. I, Ed. Lumina Lex, p. 395; C.S.J.,
Secţia comercială, decizia nr. 3871/2003 şi C.S.j., Secţia comercială, decizia nr. 1325/2002,
citate in St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predotu, Gh. Piperea, op. cit., p. 677.
212 Organizarea comerţului -S...
într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a
favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect.
8.3. C o n s e c i n ţ e l e excluderii
' Pentru alte comentarii pe aceeaşi temă, a se vedea C Predotu, tn St.D. Carpenaru,
S. David, C. Predoiu, Ch. Piperea, op. cit., p. 224.
214 Organizarea comerţului -S...
1 Neînţelegeri ie grave dintre doi asociaţi cu drepturi egale ai unei societăţi comerciale -
soţ şi soţie - care au determinat divorţul acestora se încadrează în cerinţa textului art. 226
alin. (1) Ut. c) din Legea nr. 31/1990, republicată, ca motiv temeinic ce justifică retragerea
unuia dintre ei din societate, întrucât nici continuarea activităţii societăţii în calitate de
asociaţi nu ar mai putea fi posibilă pe viitor (Trib. Suceava, Secţia comercială, sentinţa
comercială nr. 3208 din 3 noiembrie 2008),
^ Nu se vor putea acorda asociatului retras drepturile băneşti corespunzătoare părţilor
sale sociale în cazul în care societatea nu a realizat un activ net pozitiv (profit), ci din contră,
a înregistrat pierderi (Trib. Suceava, Secţia comercială, sentinţa comercială nr. 3208 din
3 noiembrie 2008),
J Dacă prin act adiţional părţile au convenit retragerea din societate a reclamantului cu
spre deosebire de asociatul exclus, cel retras are dreptul chiar şi la o cotă parte din
patrimoniul societăţii şi nu numai la o sumă care să o reprezinte; asociatul retras
răspunde de pierderi şi rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiile făcute de
societate, până la data retragerii',
8.4.4. Efectele retragerii. Sub aspectul efectelor produse, este de menţionat că,
în anumite situaţii retragerea unui asociat poate c o n d u c e la dizoivarea societăţii;
astfel, societăţile în n u m e colectiv si cele cu răspundere limitată se dizoivă când
prin retragerea unui asociat numărul asociaţilor s-a redus la unul singur şi nu există
clauză de continuare cu moştenitorii sau asociatul rămas singur în societatea cu
răspundere limitată nu d e c i d e să reorganizeze societatea ca societate cu răspun-
dere limitată cu asociat unic, iar societăţile în comandită simplă se dizolvă prin
retragerea singurului comanditat sau a singurului comanditar (art. 229 LSC). în
plus, societatea pe acţiuni se dizolvă dacă prin retragerea unui acţionar numărul
acestora s-a redus sub m i n i m u l legal, dacă, în termen de 9 luni, acest număr nu
este completat (art. 10 LSC).
' în acest sens, a se vedea şi C. Ap. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 270
din 23 mai 2007, irevocabilă prin decizia nr. 80 din 18 ianuarie 2008 a înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.
Societăţi comercia ie. Modificarea actelor constitutive 217
acţiunilor deţinute; această retragere propriu zisă conteră celui retras drepturile
menţionate mai sus, pe care le exercită în raport cu societatea.
(b) sub forma unei cesiuni a părţilor sociale sau a acţiunilor nominative
deţinute, cesiune care are şi efectul încetării calităţii de asociat, dar în care drep-
turile cedentului nu se mai exercită faţă de societate ci ţaţa de cesionar, conform
convenţiei lor.
în doctrina juridică aceste două forme distincte, cu etecte diferite, a încetării
calităţii de asociat (retragere-cesiune) au fost uneori confundate, cesiunea fiind
privită ca o formă a retragerii. 1
' St.D. Cärpenaru, C. Predotu, 5. David, Gh. Piperea, Societăţile comerciale. Reglemen-
tare, doctrină, jurisprudentä..., Ed. All Beck, p. 485 şi urm.
" C. Ap. Cluj, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 12 din
24 ianuarie 2007, în Buletinul junsprudenţei. Repertoriu anual, Ed. Universul juridic, p. 434.
218 Organizarea comerţului-^l;
• : ţ ;'
De aceea, credem că atunci când aceste două proceduri intră în concurs, atât"?®'
ordinea înregistrării lor cât. şi mai important, ordinea producerii evenimentelor^!-"'
care motivează cererile de autorizare a retragerii sau de excludere, sunt i m p o r t a n t e i
şi nu pot fi înlăturate pe baza aşa-numitului principiu a! subsidiarităţii instituţio--1^
nale. Cu alte cuvinte, raportul de subsidiaritate dintre cele două proceduri consti-IÎ
tuie o chestiune de tapt, asupra căreia instanţa-este chemată să decidă, şi nu o'v''"
chestiune de drept, care se soluţionează automat acordând prioritate excluderii.
D a c ă s-ar proceda altfel, orice cerere de autorizare a retragerii unui asociat pe cale.^T'-1
judiciară ar putea fi blocată până la soluţionarea irevocabilă a unei cereri de'".,
excludere formulată de societate împotriva aceluiaşi asociat. Astfel, cererea d e V .
excludere s-ar transforma într-un instrument de obstrucţionare a justiţiei.
Desigur că, având în vedere particularităţile fiecărei proceduri, numai aparenţei
cele două proceduri judiciare ar putea fi conexate pentru o mai bună administrare
a justiţiei, în realitate, însă, ele nefiind reductibile la reguli comune.
Capitolul VI. Societăţi comerciale.
Dizolvarea şi lichidarea
Potrivit art. 233 alin. (4) LSC, societatea dizolvată îşi păstrează personalitatea
[undică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea ei. inseamnă că rezilierea
pactului societar, cu efecte depline, nu se produce decât la acest moment, fiind
asttel afectată de un termen suspensiv incert. Există şi o situaţie în care dizolvarea
poate avea semniicaţia unei rezilieri afectate de o condiţie suspensivă - atunci
când, producându-se pe cale convenţională, asociaţii vor putea reveni asupra
dizolvării, atât timp cât nu s-au făcut repartiţii din activ lart. 232 alin. (1) LSCI. în
această situaţie, termenul suspensiv al lichidării se transformă în condiţia suspen-
sivă a lichidării, întrucât asociaţii pot decide oricând să renunţe la dizolvare.
' în literatura juridica s-a susţinut şi opinia potrivit căreia procedura consultării s-ar
aplica numai societăţilor pe acţiuni, intrucât LSC arată că tribunalul poate dispune efec-
tuarea consultării în condiţiile art. 119 alin. (3) LSC, articol care priveşte convocarea
adunării generale a acţionarilor (C. Cucu, M. V. Gavriş, C. Bădoiu, C, Haraga, op. cit.,
p. 533). Nu împărtăşim această opinie, fiind evident, din perspectiva noastră, că trimiterea la
art. 119 alin. (3) LSC are în vedere doar conţinutul încheierii tribunalului (autorizarea
consultării, aprobarea ordinii de zi, stabilirea datei ţinerii adunării generale, indicarea
persoanei care, dintre asociaţi, va prezida adunarea).
222 Organizarea comerţului -S...
2.2. Forme. Din examinarea cauzelor de dizolvare menţionate mai sus, rezultă
că societatea comercială poate fi dizolvată de drept, prin voinţa asociaţilor sau prin
hotărâre judecătorească.
Dizolvarea de drept este prevăzută în situaţia expirării perioadei de timp
stabilită pentru durata societăţii. Atunci când acest termen s~a împlinit fără ca
asociaţii să fi decis şt să fi înscris în registrui comerţului prelungirea duratei socie-
tăţii, dizolvarea intervine de plin drept, prin efectul legii, instanţa fiind chemată
doar să constate dizolvarea şi nu să o pronunţe. Dizolvarea convenţională este cea
care se produce prin hotărârea asociaţilor. în cazul acestei forme de dizolvare, în
interesul continuării existenţei societăţii, legea acordă asociaţilor un termen de
graţie, care se întinde între data dizolvării şi data când se va fi făcut prima repartiţie
din activ, termen în care aceştia vor putea să revină asupra hotărârii de dizolvare,
în fine, societatea mai poate fi dizolvată pe calea unei hotărâri judecătoreşti
' Culpa unuia sau altuia dintre asociaţi în generarea acestor neînţelegeri este iipsită de
relevanţă, important fiind doar efectul disensiunilor, respectiv împiedicarea funcţionării
societăţii (l.C.C.]., Secţia comercială, decizia nr. 256 din 30 ianuarie 2008).
'Societăţi comerciale. Dizolvarea şi lichidarea 223
irevocabile, în condiţiile reglementate de art. 227 alin. (1) lit. e) LSC şi ale art. 237
din LSC.
pluralitatea de asociaţi, este aiectat, asttel încât dizolvarea societăţii este doar
consacrarea legală a disolutiei de fapt a structurii societare.
De ia reguia dizolvării enunţată mai sus, LSC stabileşte două excepţii:
(a) societatea nu se va dizolvă atunci când actul constitutiv cuprinde o clauză
validă, potrivit căreia, în caz de deces al unuia dintre asociaţi, aceasta poate să îşi
continue existenţa cu moştenitorii celui decedat. Această excepţie relevă şi mai
pregnant caracterul intuim personae al acestor societăţi, unde calitatea de asociat
nu poate fi dobândită prin simpia succesiune legală sau testamentară, în absenţa
acordului celorlalţi asociaţi. In acest sens, este de reţinut că, dacă în actul consti-
tutiv nu există clauză de continuare cu moştenitorii, societăţile de persoane şi
societatea cu răspundere limitată sunt obligate numai la plata părţii sociale către
succesori, conform ultimului bilanţ contabil aprobat. Credem că, în absenţa unei
asemenea clauze, cuprinsă în actul constitutiv ia momentul decesului care con-
duce ia reducerea numărului asociaţilor la unul singur, asociatul rămas singur ar
putea totuşi să producă modificarea actului constitutiv, în sensul continuării cu
moştenitorii, din moment ce el poate să producă şi reorganizarea societăţii în altă
tormă juridică la doua teză a art. 229 alin. (2) LSC!.
La societatea în nume colectiv, atunci când în actul constitutiv există clauză de
continuare cu moştenitorii şi prin aplicarea acesteia aportul la capitalul social
ajunge să aparţină mai multor persoane, acestea sunt obligate solidar faţă de socie-
tate şi trebuie să desemneze un reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor
decurgând din acest aport (art. 83 LSC). La societatea cu răspundere limitată, în
cazul continuării cu moştenitorii, în cazul în care s-ar depăşi maximui legal de
asociaţi din cauza numărului succesorilor, aceştia vor fi obligaţi să desemneze un
număr de tituiari ce nu va depăşi maximul legal. lart. 202 alin. (4) LSC1
(b) societatea nu se va dizolva atunci când asociatul rămas singur hotărăşte
continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu
asociat unic. Generalitatea tormuiării arată că această soluţie este la dispoziţia
ambelor forme de societate, atât în nume colectiv cât şi cu răspundere limitată1.
în prima ipoteză, a societăţii în nume colectiv, modificarea produsă este o
transformare a formei juridice care nu dă naştere unui nou subiect de drept
(art. 205 LSC), în timp ce modificarea societăţii cu răspundere limitată, dintr-una cu
pluralitate de asociaţi într-una cu asociat unic, reprezintă o schimbare care se
produce în interiorul aceleaşi forme de societate.
In cazul societăţii cu răspundere limitată, acestor cauze li se adaugă şi cele
reglementate de art. 15324 LSC (aplicabile în temeiul normei de trimitere cuprinsă
în art. 228 LSC) şi anume atunci când situaţiile financiare ale societăţii arată că, în
urma unor pierderi, activul net al societăţii s-a diminuat la mai puţin de jumătate
din valoarea capitalului social subschs şi când adunarea generală extraordinară
optează pentru dizolvarea societăţii, alternativele fiind reducerea capitalului social
sau reconstituirea activului net aî societăţii până la nivelul unei vaiori cei puţin
egale cu |umătate din capitalul social; în această situaţie, dizolvarea poate fi
' în acest sens, C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 2737 din 23 octombrie 1997; in sens
contrar, a se vedea C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1920/2002, în Pandecteie Române
nr. 1/2003, p. 83.
'Societăţi comerciale. Dizolvarea şi lichidarea 225
' LSC nu mai ioioseşte în niciun alt articol noţiunea de „organe statutare", dar din
art 153il) rezuită că organele societăţii pe acţiuni ar fi consiliul de administraţie, consiliul de
supraveghere şi directoratul.
2 în condiţiile în care o societate este în inactivitate temporară anunţată, lipsa unui sediu
1 încetarea activităţii societăţii este o chestiune de fapt care trebuie dovedită de persoana
care solicită dizolvarea societăţii. înregistrarea la. direcţia generală a finanţelor publice a
rezultatelor financiare aferente mai multor ani consecutivi din care rezultă lipsa oricărei
activităţi comerciale dovedeşte încetarea activităţii şi justifică dizolvarea societăţii (Trib.
Bucureşti, Secţia comercială, sentinţa comerciala nr. 6797/2003, nepubiicata, în C. Cucu,
M.V. Cavnş, C. Bădoiu, C. Haraga... op. cit., p. 550).
228 Organizarea comerţului -S...
1 Potrivit art. 152 din Normele metodologice privind modul de ţinere a registrelor
6.2. Data producerii efectelor dizolvării. Dispoziţiile art. 233 LSC şi 244 LSC
conturează momentul în care se produc efectele dizolvării; se constată că soluţia
adoptată cu privire la acest moment este diferită după cum aceste efecte se referă la -ft
(a) raporturile dintre societate şi asociaţi ori dintre societate şi organele de con-
ducere sau (b) dintre societate şi terţi.
Dizolvarea societăţii prin expirarea duratei pentru care a fost înfiinţată produce
efecte, faţă de asociaţi, creditori sau orice persoană interesată de la data împlinirii -jă: ]
termenului fixat ca durată, fără a mai fi necesare alte formalităţi. 1
în cazul dizolvării convenţionale, aceasta produce efecte faţă de asociaţi şi faţă j
de organele de conducere, de la data adoptării hotărârii adunării generale. în J- j
schimb, faţă de terţi, efectele se produc numai după trecerea unui termen de 30 de
zile d e i a publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a hotărârii de
dizolvare.
în cazul dizolvării judiciare, dizolvarea are efect faţă de asociaţi şi organele
societăţii de la data la care a fost declarată prin sentinţă judecătorească; faţă de terti
ea va produce efecte numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la
publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a hotărârii judecătoreşti
irevocabile prin care se declara dizolvarea. ;
în societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi în cele cu răspundere
limitată, asociaţii pot hotărî, odată cu dizolvarea, modul de lichidare a societăţii,
respectiv modalităţile de repartizare si lichidare a patrimoniului societăţii, fără a
mai numi un lichidator şi fără a mai parcurge etapeie lichidării prevăzute de Titlul
VII din LSC (Lichidarea societăţilor comerciale), cu condiţia stingerii integrale a
pasivului societăţii sau a regularizării iui în acord cu creditorii.
Dacă asociaţii nu întrunesc acordul unanim privind împărţirea, între ei, a
bunurilor societăţii rămase după stingerea creanţelor terţilor, atunci lichidarea
patrimoniului se va face potrivit regulilor stipulate de LSC privind procedura
lichidării societăţilor comerciale (Titlul VII). Dacă asociaţii convin, în unanimitate,
asupra împărţirii, între ei, a bunurilor rămase după plata creditorilor, dreptul de
proprietate asupra acestor bunuri se transmite de la societate la asociaţi numai pe
data radierii societăţii comerciale din registrul comerţului. Cum în structura acestor
bunuri se pot regăsi atât bunuri mobile cât şi imobile, oficiul registrului comerţului
va elibera fiecărui asociat un certificat constatator al dreptului de proprietate
asupra activelor distribuite, în baza căruia asociatul poate proceda la înscrierea
bunurilor imobile în cartea funciară.
6.3. Radierea fără lichidare. Art. 237 alin. (6) LSC arată că îa data rămânerii
irevocabile a hotărârii judecătoreşti de dizoivare, societatea comercială intră în
lichidare. Unul dintre primele etecte'ale deschiderii procedurii lichidării este numi-
rea lichidatorilor (art. 252 LSC). Atunci când asociaţii nu dau curs acestei obligaţii
legale în termen de 3 luni de la deschiderea lichidării - ipoteză toarte probabilă,
având în vedere numărul mare de societăţi dizolvate pentru că nu au organe statu-
tare, asociaţii au dispărut, nu au sediul cunoscut sau nu şi-au majorat capitalul -
judecătorul-delegat, la cererea oricărei persoane interesate va numi un lichidator
autorizat - un practician în reorganizare şi lichidare înscris pe lista Uniunii
'Societăţi comerciale. Dizolvarea şi lichidarea 231
Secţiunea 7. Lichidarea
societăţilor comerciale
1 Potrivit prevederilor arţ. 62 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 privind
7.2. Lichidatorii. Lichidatorii pot fi atât persoane fizice, cât şî persoane juridice;
lichidatorii persoane fizice şi reprezentanţii lichidatorilor persoane juridice trebuie să
îndeplinească anumite condiţii profesionale, stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 86/2006 pentru organizarea activităţii practicienilor în insoivenţă.'
Pot avea calitatea de practician în insolvenţă persoanele fizice care (a) deţin
diplomă de studii de învăţământ superior de lungă durată în drept, ştiinţe econo-
mice sau inginerie, (b) au o experienţă în domeniul juridic sau economic de cei
puţin 3 ani de Ia data obţinerii diplomei de studii superioare de lungă durată şi (c)
nu se află într-una dintre situaţiile de nedemnitate prevăzute de lege tsunt vizate
persoanele condamnate irevocabil pentru anumite infracţiuni care afectează presti-
giul profesiei sau cărora li s-a interzis exercitarea acestei profesii, ca o pedeapsă
complementară). Dobândirea efectivă a calităţii de practician în insolvenţă se
realizează prin promovarea unui examen de admitere în profesie, organizat, în
condiţiile legii, de Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România.
1 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 a fost publicată în M. Of. nr. 944 din 2
noiembrie 2006 şi a tosl aprobată şi modificată prin Legea nr. 254/2007, publicată în M. Of.
nr. 507 din 30 iulie 2007.
'Societăţi comerciale. Dizolvarea şi lichidarea 233
2.1. Specificul societăţii. Societatea în nume coiectiv este c e a mai simplă formă
de societate c o m e r c i a l ă : o societate de persoane, constituită în temeiul unor consi-
derente subiective, c u m ar fi aprecierea şi încrederea reciprocă, care guvernează
raporturile asociaţilor: este prototipul societăţii constituite mtuitu personae, unde
elementul afectiv - affectio societatis - este cel mai pregnant reprezentat.
în consecinţă, inexorabil fundamentată pe un c e r c restrâns de asociaţi, a v â n d o
răspundere nelimitată şi solidară pentru obligaţiile sociale, societatea în n u m e
coiectiv este una de tip închis, astfel încât cesiunea aportului social şi penetrarea
structurii societare din afară este restricţionată şi valabilă numai dacă a fost expres
permisă prin actul constitutiv. Pentru a sublinia acest regim juridic distinct al
răspunderii asociaţilor, firma societăţii în nume colectiv trebuie să cuprindă numele
a cei puţin unuia dintre asociaţi şi va fi însoţita de menţiunea „societate în nume
colectiv", scrisă în întregime (art. 32 din Legea nr. 26/1990).
Actui constitutiv al societăţii în nume colectiv constă doar în contractul de
societate lart. 5 alin. (1) LSC], întrucât iegiuitorui nu a considerat necesară încheie-
rea unui statut, act juridic dezvoltător al pactului societar, cu rol de regulament de
organizare şi funcţionare. Acesta se încheie în m o d obligatoriu în formă autentică,
solemnitate prevăzută ad validitatem, pentru a atrage atenţia asociaţilor asupra
consecinţelor răspunderii nelimitate şi solidare pe care şi-o asumă.
Societatea în n u m e coiectiv nu este supusă nici unei restricţii privind numărul
maxim de asociaţi şi nici în privinţa capitalului social minim; teoretic, ea ar putea fi
constituită şi cu un capital social de 1 leu, atât timp cât acest capital corespunde
necesităţilor de finanţare iniţială a activităţii societăţii.
Prin figura sa juridică modestă, prin răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţilor, prin liantul personal care stă la baza construcţiei ei, societatea în nume
coiectiv nu este destinată marilor proiecte comerciale, ci m a i degrabă unor
întreprinderi familiale cu o dezvoltare e c o n o m i c ă limitată. C h i a r d a c ă ar putea fi
structura gazdă ideală a unor micro-întreprinderi, prezenţa lor în peisajul de afaceri
este redusă, numărul societăţilor în nume colectiv, înmatriculate în Romania, fiind
infim.'
1 La sfârşitul anului 2005, coniorm Sintezei statistice a datelor din registrul centrai al
de a se reuni într-o adunare pentru a aproba situaţiile financiare anuale - art. L. 16 alin. (1);
art. L. 221-7 alin. (1) C. com.
Societăţi comerciale. Organizarea şi funcţionarea societăţilor de persoane 237
' întrucât administratorii societăţii în nume coiectiv sunt mandatari însărcinaţi cu tratarea
unor atacen comerciale şi cum mandatul comercial nu se prezumă a ii gratuit, remunerarea
acestora trebuie să fie regula, şi nu excepţia, astfel încât formula „eventuala lor remuneraţie"
nu este tocmai fericit aleasă.
2 în acelaşi sens, S. Davici, în St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, CIi. Piperea, op. cit.,
p. 252, care citează şi jurisprudenţa relevanta (C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 4109/1998.
in Buletinul Jurisprudenţei 1998, p. 317-319).
238 Organizarea comerţului -S...
' Noţiunea de majoritate absolută (număr de voturi egal cu cel puţin Jumătate plus unu
din total) primeşte semnificaţii doar prin raportare la noţiunea de majoritate relativă
(numărul cel mai mare de voturi obţinut de cineva sau de o propunere în raport cu voturile
obţinute de fiecare din ceilalţi candidaţi sau dintre celelalte propuneri supuse votuiui) sau
majoritate calificată (număr de voturi exprimând un procent superior celui de cel puţin
jumătate plus unul din total, cerut expres de lege). Altfel, credem şi noi, alături de alţi autori,
că noţiunile de majoritate absolută a capitalului şi majoritate a capitalului sunt echivalente;
în acest sens, a se vedea O. Căpăţînă, op. cit., p. 303.
Societăţi comerciale. Organizarea şi funcţionarea societăţilor de persoane 239
Secţiunea 3. Societâţiie în
comandita ssmpiâ
1 /. L. Ceorgescu, op. cit., voi. II, Ed. AII Beck, 2002, p. 186.
258
Organizarea comerţului -S...
2.1.3. După drepturile pe care ie conferă, acţiunile sunt ordinare sau preferen-
ţiale. Acţiunile ordinare conferă toate drepturile societare, în timp ce acţiunile
preferenţiale conferă titularilor dreptui la un dividend prioritar, înaintea oricărei
alte distribuţii sau prelevări din profitul distribuibil precum şi toate celelalte
drepturi recunoscute acţionarilor, mai puţin dreptul de vot (art. 95 LSC).
Numărul acţiunilor preferenţiale nu poate depăşi o pătrime din totalul acţiunilor
emise (respectiv 2 5 % din capital). Aceste acţiuni sunt proprii acelor investitori care
nu au dorinţa de a participa la mecanismul deliberativ şi decizional al societăţii,
pentru care obiectivui imediat - prelevarea dividendului - predomină asupra
strategiilor societăţii pe termen mediu sau lung.
252 Organizarea comerţului -S...
2.1.5. Acţiunile pot constitui obiectul unei garanţii reale mobiliare, care se
constituie prin înscris sub semnătură privată şi prin menţiune înscrisă pe titlu, dacă
acţiunile au fost emise în formă materială. Contractul de garanţie se înregistrează în
registrul acţionarilor, dar va putea fi opus terţilor şi va fi luat în considerare pentru
determinarea rangului în ordinea de preferinţă a creditorilor numai după
menţionarea lui în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.
' Orice acţiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală, dreptul la vot fiind
suspendat numai pentru acţiunile subscrise, dar neplătite, sancţiunea neoperand şi pentru
acţiunile deţinute de acelaşi acţionar, dar achitate în întregime (I.C.C.J., Secţia comercială,
decizia nr. 1693 din 11 martie 2005).
Societăţi comerciale. Organizarea şi funcţionarea societăţilor de persoane 253
Votul acţionarilor este supus unor interdicţii sau restricţii, dacă ei se află în
conflict de interese, direct sau indirect, cu societatea sau dacă în discuţie este
persoana sau administraţia lor.
2.2.7. Acţionarii care consideră că hotărârile luate încalcă legea sau prevederile
statutare, au dreptul de a le ataca în |ustiţie, în termen de 15 zile de ia data
publicării în Monitorul Oficial al României, dacă nu au luat parte la adunare sau
au votat contra. Atunci când se invocă motive de nulitate absolută, acţiunea în
anulare poate fi atacată oricând, de orice persoană interesată.
Dacă hotărârea adunării generale este anulată prin hotărâre ludecătorească
irevocabilă, ea va înceta, retroactiv, să producă orice efect, de la data adoptării
sale; hotărârea irevocabilă de anulare va fi menţionată în registrul comerţului şi
publicată în Monitorul Oficial, devenind astfel opozabilă tuturor acţionarilor.
' Dispoziţiile art. 130 din Legea nr. 31/1990 privind votul secret pentru alegerea şi
revocarea administratorului nu îsi găsesc aplicarea In cazul hotărârii privind înlocuirea
administratorilor (I.C.CJ., Secţia comercială, decizia nr. 183 din 25 ianuarie 2008).
256 Organizarea comerţului -S...
1 Delaware Supreme Court, Aronson v. Lewis, 473 A.2d 805, 812 (De!. 1984) si Sinclair
rului care, într-o anumită acţiune, are un interes contrar celui al societăţii, să participe la
deliberări, nu atrag anularea hotărârii adoptate, ci pot constitui un temei pentru antrenarea
răspunderii acestuia pentru pagubele pricinuite (I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1238
din 28 martie 2006).
4 Dreptul german (Aktiengesetz 1965 - Legea societăţilor pe acţiuni) prevede obliga-
tivitatea societăţilor pe acţiuni deţinute public de a opta pentru sistemul dualist, iar în 26
rebruarie 2002 Guvernul german a adoptat un Cod german al guvernării corporatiste
(Deutschen Corporate Governance Kodex- German Corporate Governance Code) care
prevede şt el reguli privind managementul societăţii pe acţiuni în sistem dualist.
Societăţi comerciale. Organizarea şi funcţionarea societăţilor de persoane 261
de alte state continentale)' şi este unui dintre cele două sisteme de management
promovate şi de Principiile O E C D privind guvernarea corporatistă.
Ceea ce în sistemul unitar reprezintă, de regulă, doar o posibilitate şi, prin
excepţie, o obligaţie - delegarea puterilor de c o n d u c e r e de ia consiliul de
administraţie către un corp de manageri profesionişti, şi a n u m e directorii societăţii
pe acţiuni, d e v i n e regulă în sistemul dualist şi îmbracă torma unui m e c a n i s m bine
conturat de c o n d u c e r e şi monitorizare, structurat pe două niveluri de competenţe:
directoratul şi consiliul de supraveghere.
Directoratul este cel care asigură, în mod independent c o n d u c e r e a societăţii pe
acţiuni, acţionând în interesul acesteia, pe baza unor intormaţii adecvate şi cu
obligaţia de a asigura dezvoltarea sustenabiiă a întreprinderii. în îndeplinirea
acestor atribuţii, el dezvoltă, coordonează şi urmăreşte implementarea strategiei
societăţii, în strânsă legătură cu Consiliul de supraveghere/
Consiliul de supraveghere consiliază şi supraveghează activitatea managerială a
directoratului, fiind implicat în deciziile de importanţă fundamentală pentru
societate. Consiliul' numeşte membrii directoratului, fie direct, fie prin intermediul
unui comitet de n o m m a r e / Datorită rolului jucat de consiliul de supraveghere în
cadrul societăţii, aceasta nu va mai avea cenzori, ci auditori interni şi auditori
financiari.
Separarea celor două funcţii - de management şi de control - în cazul
sistemului dualist este completă: membrii directoratului nu pot fi şi membri at
consiliului de supraveghere, evitându-se astfel un c u m u i de atribuţii care este
posibil în sistemul unitar de administrare (director şi administrator).
2.3.2.2. D i r e c t o r a t u l . La tel ca şt consiliul de administraţie, în sistemul unitar,
directoratul are plenitudine de puteri şi exclusivitate în c o n d u c e r e a societăţii, fiind
chemat să îndeplinească toate actele necesare şi utile pentru realizarea obiectului
societăţii, cu respectarea competentelor legaie exclusive ale consiliului de
supraveghere şi ale adunării generale a acţionarilor. Ca regulă, directoratul este un
organ colectiv de conducere, format dintr-un număr impar de membri, persoane
fizice. L S C permite însă ca această pluralitate de membri să fie redusă la existenţa
unui singur membru, numit director generai unic. 4
Atunci c â n d în structura directoratului există mai mulţi membri, consiliul de
supraveghere va desemna, cu majoritate de voturi a membrilor consiliului, pe
preşedintele directoratului. Preşedintele directoratului exercită doar atribuţii organi-
zatorice, c u m ar fi c o n v o c a r e a directoratului sau prezidarea şedinţelor acestuia.
M a n d a t u l membrilor directoratului este determinat prin actul constitutiv şi este
limitat la cel muit 4 ani. Membrii directoratului, fiind mandatari ai societăţii, pot fi
1 Dreptul trancez (Legea nr. 66-537 din 24 iulie 1966) şi dreptul italian (Decretul Lege
nr. 6/2003 din 17 ianuarie 2003} prevăd sisteme alternative de guvernare corporatistă,
similare celor reglementate de LSC.
2 Art. 4,1. din Codul german al guvernării corporatiste (German Corporate Governance
nimic mai stranie decât existenţa societăţii comerciale cu răspundere limitată cu asociat
unic.
262 Organizarea comerţului -S...
revocaţi oricând de consiliul de supraveghere (care i-a desemnat) sau, dacă actul
constitutiv prevede astfel, de către adunarea generală a acţionarilor. Ei nu au nici o
cale de atac asupra acestei decizii, dar sunt îndreptăţiţi, în caz de revocare fără
justă cauză, la plata unor daune interese.
Poziţia juridică a membrilor directoratului, ca detinători unici ai pârghiilor de
conducere a societăţii, este una asemănătoare celei a membrilor consiliului de
administraţie (care nu au delegat atribuţiile de conducere) sau a directorilor
societăţii pe acţiuni - cărora le-a fost delegată conducerea societăţii. Ei nu pot
încheia un contract de muncă cu societatea, au obligaţii de prudenţă, diligenţă,
loialitate şi confidenţialitate, au obligaţia de a se abţine şi de a evita conflictul de
interese cu societatea, neputând fi creditaţi de aceasta şi neputând încheia cu
societatea operaţiuni de dobândire sau înstrăinare a unor bunuri, în absenţa
aprobării adunării generale extraordinare a acţionarilor (art. 150 ISC).
2.3.2.3. Consiliul de supraveghere. în dreptul german, care reprezintă sursa de
inspiraţie a reglementării sistemului dualist şi în dreptul român, consiliul de
supraveghere exercită controlul permanent al gestiunii patrimoniului societăţii, îi
numeşte, îi supraveghează si îi consiliază pe membrii directoratului şi este direct
implicat în deciziile fundamentale ale activităţii societăţii, monitorizându-le nu
numai sub aspectul legalităţii, ci şi al oportunităţii lor.1
LSC preia aceste competenţe de principiu ale consiliului de supraveghere,
stabilind că acesta exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de
către directorat, numeşte si revocă membrii directoratului, verifică legalitatea ope-
raţiunilor de conducere a societăţii şi, fără a i se încredinţa atribuţii de conducere,
in condiţiile actului constitutiv, se pronunţă şi îşi dă acordul cu privire la anumite
tipuri de operaţiuni. Consiliul de supraveghere are şi atribuţii de reprezentare
internă, el reprezentând societatea în raporturile cu directoratul.
Consiliul de supraveghere se prezintă ca un organ colegial, plunpersonal,
condus de un preşedinte şi care îşi desfăşoară activitatea în şedinţe, deliberând şi
adoptând decizii prin exprimarea voturilor membrilor săi şi raportând adunării
generale a acţionarilor, cel puţin o dată pe an, asupra activităţii sale. Obligaţiile şi
răspunderea membrilor consiliului de supraveghere sunt guvernate şi ele, ca şi cele
ale administratorilor şi ale directorilor, de regulile mandatului.
Membrii consiliului de supraveghere sunt desemnaţi prin actul constitutiv sau
prin hotărâre a adunării generale. Potrivit principiului simetriei juridice, revocarea
acestor membri se poate face, oricând, tot de adunarea generală ordinară.
Consiliul de supraveghere este condus de un preşedinte, ales de şi dintre
membrii consiliului. Acesta are atribuţii organizatorice; convoacă consiliul de
supraveghere, prezidează întrunirea acestuia şi se îngrijeşte de întocmirea unui
proces-verbaî ai şedinţei, pe care vi şi semnează, alături de cel puţin, un alt
membru prezent a! consiliului.
' Sf.D. Cărpenaru, Reglementarea societăţilor comerciale în dreptul român, între traditie
şi exigenţele armonizării cu reglementările Uniunii Europene, în Ad Honorem Stanciu
D. Cărpenaru, Ed. C.H. Beck, 2006, p. 11; de asemenea, German Corporate Governance
Code, Foreword, p. 2.
Societăţi comerciale. Organizarea şi funcţionarea societăţilor de persoane 263
1 Potrivit art. 21 ai O.U.G. nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar, „Respon-
3.1. S p e c i f i c u l societăţii
3.1.1. Societatea în comandită pe acţiuni prezintă o particularitate care se
relevă chiar din denumirea formei sale juridice: este o societate în comandită si
este o societate pe acţiuni. Structura sa compozită, de proiect nedesăvârşil până ia
ultimele consecinţe, este completată de prezenţa a două tipuri de asociaţi: unii cu
răspundere nelimitată, a căror poziţie juridică este asemănătoare asociaţilor socie-
tăţii în n u m e colectiv şi unii cu răspundere limitată, al căror regim, cu mici
deosebiri, este asemănător celui al acţionarilor societătii pe acţiuni.
Astfel, societatea în comandită pe acţiuni se prezintă ca o societate în coman-
dită simplă, ai cărei asociaţi comanditaţi răspund ca şi asociaţii societăţii în nume
colectiv şi c a r e este reglementată, în m o d substanţial, de prevederile aplicabile
societăţii pe acţiuni - un cockteil de prevederi legate. De altfel, este de remarcat
oscilaţia legiuitorului în referirile pe care le face la asociaţii societăţii în comandită
pe acţiuni: aceştia sunt numiţi când asociaţi (art. 189 LSC), c â n d acţionari (art. 190
LSC); fără îndoială că, utilizând denumirea generica de asociat comanditat sau
asociat comanditar, legiuitorul a dorit să sublinieze faptul că regimul personal al
acestor asociaţi este mai apropiat de cel a! asociaţilor societăţii în comandită sau în
nume colectiv, decât de cel aî acţionarilor societăţii pe acţiuni, dorind să evite o
contuzie între aceştia din urmă şi asociaţii societăţii în comandită pe acţiuni.
Dar, cu toate acestea, societatea în comandită pe acţiuni este, în primul rând, o
societate de capitaluri, în care elementul personal ar trebui să fie estompat de
resursele financiare cu care asociaţii pot contribui la formarea patrimoniului social:
de aceea, constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţii în c o m a n d i t ă pe
acţiuni este supusă dispoziţiilor aplicabile societăţii pe acţiuni, cu o singură majoră
distincţie: societatea în comandită pe acţiuni nu cunoaşte sistemul dualist de
administrare.
3.1.2. Societatea se constituie prin încheierea unui act constitutiv (contract de
societate şi statut) sub semnătură privată, cu participarea a m i n i m u m doi asociaţi
Iart. 10 alin. (3) LSC], dintre care cei puţin unul trebuie să fie comanditat şi cei
puţin unul comanditar. Deşi legea nu prevede, în m o d expres, această condiţie, ea
266 Organizarea comerţului -S...
este implicită, pentru că, pe de o parte este de esenţa societăţii în comandită iar pe
de altă parte, art. 229 alin. (3) LSC stabileşte că societatea în comandită se dizolvă
atunci prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul singurului
asociat comanditat sau singurului asociat comanditar.
Capitalul social al societăţii în comandită pe acţiuni va fi de minimum 90.000
lei şi va fi împărţit în acţiuni cu o valoare minimă nominală de cel puţin 0,1 lei.
Aceste acţiuni se repartizează atât comanditarilor cât şi comanditaţi lor; având în
vedere că acţiunile sunt titluri negociabile care circulă în condiţiile art. 98 LSC.
rezultă că şi comanditaţii societăţii în comandită pe acţiuni îşi vor putea cesiona
liber acţiunile, în condiţiile actului constitutiv.
Obligaţiile sociale aie societăţii sunt garantate cu patrimoniul acesteia; creditorii
societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai
dacă societatea nu le plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în
întârziere, se vor putea îndrepta împotriva asociaţilor comanditaţi, în timp ce
asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris.
1.1. Evoluţie. Societatea cu răspundere iimitată este una dintre formele moderne
de societate, rod al unei evoluţii îndelungate a conceptului de societate. Cunoscută
în Germania din 1892, preluată în Austria în 1906, introdusă în Franţa în 1925 şi
apoi în Belgia în 1935, ea nu a fost legiferată în România şi nu s-a bucurat de o
reglementare proprie în codul comercial român, LSC conţinând primui ansamblu
de norme juridice care au consacrat şi orânduit acest tip de societate comercială în
planul dreptului român.'
Modernitatea şi atractivstatea acestei forme de societate, care îmbină trăsături
proprii unor forme diverse de societate, atât de persoane cât şi de capital, sunt
grăitor demonstrate de prezenţa ei masivă în viaţa comerciala: la sfârşitul anului
2005, din cele 1.056.565 societăţi comerciale constituite în România, începând cu
decembrie 1990, exact 991.341 erau societăţi cu răspundere limitată, reprezentând
93,82% din totalul societăţilor comerciale. 2
' Pentru detalii privind reglementarea legală a societăţii comerciale cu răspundere limi-
tată, a se vedea /'. Schiau, T. Prescure, op. cit., p. 575-603.
2 ONRC, Sinteza statistică a datelor din registrul central ai comerţului la 31 decembrie
nu vor putea exprima decât un singur vot, prin intermediul unui reprezentant
comun, desemnat în acest sens.
A p o r t u r i l e în natura aduse de fondatori, la constituirea societăţii sau de
asociaţi, cu ocazia majorării capitalului acesteia, trebuie să facă obiectul unei
evaluări, efectuate de asociaţi, pe baza tacturilor, a înscrisurilor contractuale cu
care a fost dobândit bunul sau prin expertiză dispusă de judecătorul delegat, în
temeiul art. 37 alin. {3} L S C Proprietatea asociatului subscriitor asupra bunului
adus ca aport trebuie dovedită cu acte, iar în cazul în care acesta este un imobil,
acesta va trebui să prezinte si certificatui constatator al sarcinilor de care este
grevat imobilul.
Conceptul „persoană din afara societăţii" este conluziv, atât timp cât fondatorii nu sunt
1
numai cei care au semnat actul constitutiv ci şi persoanele care au avut o contribuite
274 Organizarea comerţului -S...
determinantă la constituirea societăţii (art. 6 LSC). Din această perspectivă se pune întreba-
rea dacă aceşti din urmă fondatori suni integraţi „persoanelor din afara societătii" sau se
bucură de principiul cesiunii libere a acţiunilor, ca şi asociaţii societăţii cu răspundere
limitată.
1 Exprimarea legală este deficitară; succesorii nu trebuie „să desemneze un număr de
lipsită de un temei logic - îşi are explicaţia în necorelarea unor prevederi legaie pe
măsura evoluţiei legislative şi a adaptării LSC la exigentele acqiv/s-ului comunitar.
De lege ferenda, propunem ca textul art. 194 alin. (2) LSC să tacă trimitere la
aplicarea dispoziţiilor art. 226 LSC şi nu la cea a dispoziţiilor art. 224 şi 225 LSC.
De iege lata, consemnăm că efectele retragerii reglementate de art. 194 alin. (2)
LSC, sunt: ţa) răspunderea asociatului retras pentru pierderi şt dreptul său la
beneficii până în ziua retragerii sale, (b) răspunderea lui pentru operaţiunile în curs
la data retragerii sale, până la finalizarea acestora, (c) răspunderea lui faţă de terţi
pentru operaţiunile făcute de societate, până în ziua retragerii sale, (d) dreptul său
de a primi de la societate o sumă de bani care să reprezinte valoarea unei părţi
proporţionale din patrimoniul social, corelativ cu participarea sa la capital, sumă
pe care o va putea retrage numai după finalizarea operaţiunilor în curs la data
retragerii sale.
' Adunarea generală se putea întruni în a doua convocare numai dacă la prima convo-
care nu ar fi fost prezenţi toţi asociaţii şi din cauza aceasta, adică a „neîntrunirii majorităţii
cerute", ţinerea valabilă a adunării nu ; ar ii tost posibilă. Textul nu se referă la neîntrunirea
votului pentru luarea hotărârii, ci la neîntrunirea majorităţii cerute, adică la neîntrunirea
cvorumului pentru ca adunarea să poată trece la dezbaterea problemelor de pe ordinea de
zi. Textui art. 1 92 alin. (2) nu se coroborează cu textul art. 193 alin. (3).
Atunci când în adunarea legal constituită nu se poate lua hotărârea din cauza neîntrunirii
votului, hotărarea pur şi simplu nu se poate lua, iar asociaţii nemulţumiţi se pot eventual
retrage din societate. A interpreta altfel textui ar însemna că unii dintre asociaţi pot lua orice
hotărâre, prin înfrângerea voinţei celorlalţi prezenţi şi interesaţi, convocând o a doua
adunare (C. Ap. Craiova, Secţia comercială, decizia nr. 169 din 3 iulie 2007).
Societăţi comerciale. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere !imitată 279
' Condiţiile în care poate fi convocată adunarea generală a asociaţilor într-o societate
comercială cu răspundere limitată sunt cele expres stipulate de dispoziţiile art. 195 din
Legea nr. 31/1990 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel încât
dispoziţiile art. 1 373 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 31/1990 nu îi sunt aplicabile (C. Ap. Calaţi,
Secţia comercială, maritimă şi fluvială, decizia nr. 15 din 5 martie 2008).
Societăţi comerciale. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere !imitată 281
' Ch iar daca art. 77 alin. (1) LSC aplicabil şi societăţilor cu răspundere limitată, ca etect
al normei de trimitere cuprinse în art. 197 LSC, prevede că „asociaţii care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi administratori dintre
ei", credem că această din urmă menţiune este îndepărtată prin caracterul clar şi neîn-
doielnic al dispoziţiei art. 197 alin. (1) LSC care arată că administratorii societăţii cu răs-
pundere iimitată pot fi „asociaţi sau neasociati"
Societăţi comerciale. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere !imitată 283
Sunt în prezenţa a două norme distincte care prevăd cerinţe de majoritate dife-
rite: regula dublei majorităţi cerută de art. 192 şi regula maiorităţii absolute a capi-
talului, cerută de art. 77 alin. (1) LSC; pentru că ne interesează majoritatea cerută
pentru alegerea administratorilor, credem că, în aplicarea principiului special ia
generalibus derogant, regula maiorităţii absolute prevăzute de art. 77 alin. (1) LSC
are prioritate, fiind cuprinsă într-o normă specială faţă de cerinţa dublei majorităţi,
cuprinsă într-o normă juridică de aplicaţie generală pentru validitatea hotărârilor
adunării generale.
4.3. M e c a n i s m u l decizional. Potrivit prevederilor art. 197 LSC, dispoziţiile art. 75,
76, 77 alin. (1) şi 79 (care reglementează materia societăţilor în n u m e colectiv) se
aplică şi societăţilor cu răspundere limitată. Această normă de trimitere reprezintă
nu numai expresia unei tehnici legislative pragmatice, de natură a simplifica textul
şi a evita repetiţiile inutile, ci şi un semn ca societatea cu răspundere limitată
prezintă, î n c ă , multe asemănări cu forma de sqcietate din c a r e a evoluat.
D i n nefericire, textele articolelor la care se face trimitere nu sunt de perfectă
aplicabilitate, pentru că ele îşi păstrează culoarea unor dispoziţii reglementate cu
altă destinaţie decât aceea a societăţilor cu răspundere limitată. în esenţă, aceste
articole ale L S C stabilesc următoarele reguli:
- în principiu, fiecare administrator are dreptul de a reprezenta societatea, în
lipsa unei stipulaţii contrare în societate (art. 75 LSC);
- administratorii care, potrivit actuiui constitutiv, trebuie să lucreze împreună,
vor d e c i d e cu unanimitate de voturi iar în caz de divergenţă între ei vor decide
asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social lart. 76 alin. (1)
LSC]; '
- un administrator poate decide şl singur în chestiunile urgente, pentru evitarea
unei pagube mari, atunci când ceilalţi administratori nu pot lua parte la
administraţie lart. 76 alin. (2) LSC];
- administratorii sunt aleşi de asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social lart. 77 alin. (1) LSC];
- asociatul care, într-o operaţiune determinată, are interese contrare societăţii,
nu poate lua parte la nici o deliberare privind această operaţiune, sub sancţiunea
răspunderii pentru daune, dacă fără votul său nu s-ar fi obtinut maioritatea cerută
(art. 79 LSC).
Pe lângă aceste principii completatoare, articolele menţionate m a i sus cuprind
şi o serie de prevederi de natură a crea discuţii şi dificultăţi de interpretare: (a)
aceste articole prevăd cerinţa unei majorităţi absolute nespecifice societăţii cu
răspundere limitată, care se fundamentează pe regula dublei majorităţi (a aso-
ciaţilor şi a părţilor sociale); (b) aceste articole se referă la decizia asociaţilor şi nu
la adunarea generală a asociaţilor, forma legal consacrată pentru formarea voinţei
sociale în cadrul societăţii cu răspundere limitată; (c) aceste articole, integrate
reglementării societăţii cu răspundere limitată sunt un izvor de contradicţii privind
majoritatea cu c a r e sunt numiţi administratorii sau posibilitatea ca ei să fie
neasociaţi.
L
284 Organizarea comerţului -S...
1 Această prevedere este criticabilă sub două aspecte: (a) nu conferă un drept de control
reglementărilor contabile contorme cu directivele europene {M. Of. nr. 1080 din 30
noiembrie 2005).
286 Organizarea comerţului -S...
comerciale aflate sub controlul total şi exclusiv ai unei singure persoane, tendinţă
de natură a denatura concurenţa comercială.
în al doilea rând, în absenţa unei asemenea interdicţii, beneficiul răspunderii
¡imitate de care se b u c u r ă asociatul u n i c ar fi m u l t i p l i c a t inutil. în tapt, asociatul
u n i c ar d o b â n d i posibilitatea de a se bucura, în m o d e x c i u s i v , de multiplicarea
capacităţii sale (uridice, sub umbrela diverselor societăţi cu asociat unic, pe care
le-ar putea crea, în lipsa unei asemenea interdicţii. Apoi, exigenţele transparenţei
sunt şi ele satisfăcute, creditorii societăţii comerciale fiind lipsiţi de surpiza
neplăcută a ineficienţei concursului creanţelor lor, care se reazămă toate, în final,
pe solvabilitatea unei singure persoane.
Este de remarcat că precauţiile legiuitorului nu sunt de natură să elimine
complet posibilităţile multiplicării, în tapt, a societăţilor cu răspundere limitată
aflate sub controlul exclusiv al aceluiaşi asociat unic; aşa c u m s-a observat,
interdicţia legală poate fi depăşită prin asocierea unei societăţi cu răspundere
limitată cu asociat unic chiar cu persoana care are calitatea de asociat unic pentru
constituirea unei societăţi care are, aparent, o pluralitate de asociaţi, dar în spatele
căreia se află aceeaşi unică persoană. 1
în cazul încălcării acestei interdicţii, potrivit dispoziţiilor art. 6 al Legii
nr. 314/2001 privind reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale 2 , societăţile
cu răspundere limitată cu asociat unic, astfel constituite, sunt dizolvate de drept şi
se radiază, din oficiu, din registrul comerţului. Asociatul unic al societăţilor comer-
ciale constituite cu încălcarea legii răspunde nelimitat şi solidar pentru obligaţiile
sociale ale societăţii comerciale dizolvate de drept lart. 14 alin. (1) LSCJ; sancţiu-
nea încălcării acestei interdicţii nu este nulitatea societăţii sau a actului juridic, ci
dizolvarea societăţii constituite cu nerespectarea legii, dizolvare care se pronunţă
pe cale ludecătorească la cererea statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor
Publice, precum şi a oricărei persoane interesate.
5.5. Obligaţii specifice ale asociatului unic. îndeplinind atât atribuţiile adunării
generale cât şi pe cele ale administratorului - asociatul unic este obligat să
consemneze în scris orice decizie adoptată într-una din aceste două calităţi.
Tot astfel, având în vedere că asociatul unic exprimă - de unui singur - atât
voinţa socială cât şt voinţa proprie, LSC impune prin art. 15 ca orice contract
încheiat între societatea cu răspundere limitată şi asociatul unic al acesteia, să fie
consemnat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Este o măsură de protecţie a societăţii şi a terţilor, fundamentată pe ideea de
transparenţă, astfel încât orice raporturi juridice dintre societate şi asociat să poată
fi probate cu certitudine, sub aspectul conţinutului şi al întinderii drepturilor
dobândite şi obligaţiilor asumate de societate. Este o dispoziţie care se fundamen-
tează pe aceleaşi raţiuni care interzic asociaţilor societăţii cu răspundere limitată să
voteze în cadrul adunării generale cu privire la contractele încheiate între ei şi
societate.
5.7. Cauze specifice de dizolvare. Sub aspectul efectelor produse, este de men-
ţionat că, în anumite situaţii, retragerea unui asociat poate conduce la dizolvarea
societăţii; astfel, societăţile în nume colectiv şi cele cu răspundere limitată se
dizolvă când prin retragerea unui asociat numărul asociaţilor s-a redus la unul
singur şi nu există ciauză de continuare cu moştenitorii sau asociatul rămas singur
în societatea cu răspundere limitată nu decide să reorganizeze societatea ca socie-
tate cu răspundere limitată cu asociat unic, iar societăţile în comandită simplă se
dizolvă prin retragerea singurului comanditat sau a singurului comanditar (art. 229
LSC). în pius, societatea pe acţiuni se dizolva dacă prin retragerea unui acţionar
numărul acestora s-a redus sub minimul legal, dacă, în termen de 9 luni, acest
număr nu este completat (art. 10 LSC).
Tot în privinţa societăţii cu răspundere limitată, să mai notăm că art. 14 alin. (3)
LSC stabileşte o altă cauză specială de dizolvare, constând în încălcarea interdicţiei
ca o societate cu răspundere limitată să aibă ca asociat unic o altă societate cu
răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură persoană. încălcarea interdicţie/
290 Organizarea comerţului
1 Titlu introdus prin prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2008 pentru
nii Europene) din 8 octombrie 2001 au fost publicate în jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene (JOCE) nr. L 294 din 10 noiembrie 2001.
1 Hotărârea Guvernului nr. 187/2007 a fost publicată în M. Of. nr. 161 din 7 martie
2007.
292 Organizarea comerţului -S...
urm. (I) şi nr. 9/2006, p. 31 şi urm. (II); D. Şandru, Societăţile comerciale în Uniunea
Europeană, Ed. Universitară, 2006, p. 47 şi urm.
Societăţi comerciale. Societatea europeană 293
răspundere limitată cu asociat unic. In fine, sediul unei SE trebuie să fie situat, în
mod obligatoriu, pe teritoriul aceluiaşi stat m e m b r u unde este situată şi admi-
nistraţia sa centrală.
Secţiunea 2. Constituirea
unei societăţi europene
1 Un holding este, de regulă, o societate comercială care controlează mai multe societăţi,
prin deţinerea majorităţii acţiunilor ori a părţilor sociale sau a drepturilor de vot în respec-
tivele societăţi sau prin puterea de a decide asupra numirii şi revocării conducerii acestora;
holdingul are, în principiu, un singur obiect de activitate şi acesta este administrarea
participatiilor sale în societăţile controlate.
294 Organizarea comerţului -S...
2.3.1. în primul caz, printre societăţile sau entităţile care subscriu acţiuni ia
filiala cu statut de SE, trebuie să se afle cei puţin două al căror regim juridic să fie
guvernat de legislaţiile unor state membre diferite. De asemenea, fiecare societate
sau entitate subscriitoare trebuie să deţină, de cel puţin doi ani, o filială
reglementată de legislaţia unui alt stat membru sau o sucursală pe teritoriu! altui
stat membru.
2.3.2. în al doilea caz, SE care constituie una sau mai multe filiale cu statut de
SE (toate aceste filiale trebuind să fie constituite, în m o d obligatoriu, sub forma unei
societăţi pe acţiuni), este dispensată de obligaţia de a observa regulile naţionale
potrivit cărora o societate pe acţiuni trebuie să aibă m i n i m u m 2 acţionari sau în
conformitate cu care o persoană nu poate avea calitatea de asociat unic, simultan,
în mai multe societăţi.
3.2.1. Sistemul dualist presupune (a) existenţa unui organ de conducere compus
din unul sau mai mulţi directori generali (un directorat, în termenii LSC), care
asigură gestiunea curentă şi reprezentare SE şi (b) existenţa unui organ de supra-
veghere, care îi numeşte pe directori şi controlează activitatea organului de con-
ducere.
O persoană nu poate cumula calitatea de membru al organului de supraveghere
cu cea de membru al organului de conducere, decât în situaţia excepţională a
Societăţi comerciale. Societatea europeană 297
1 Potrivit prevederilor art. 2 702c) LSC, proiectul de transfer, vizat de judecătorul delegat,
se publică în Monitorul Oficial, cu cel puţin 30 de zile înaintea datei şedinţei adunării
generale convocate pentru a se pronunţa asupra transferului.
298 Organizarea comerţului -S...
' Potrivit prevederilor art. 2702e) LSC, acţionarii care se opun transterului sediului SE în
străinătate pot să îşi exercite dreptul de retragere, preţul acţiunilor lor urinând a fi determinat
de un expert autorizat independent.
2 Creditorii SE ale căror creanţe sunt anterioare datei publicării proiectului de transfer pot
tace opoziţie, care suspendă executarea operaţiunii până la data la care hotărârea judecă-
torească devine irevocabilă, în afară de cazul în care societatea debitoare tace dovada plăţii
datoriilor sau oferă garanţii acceptate de creditori ori încheie cu aceştia un acord pentru
plata datoriilor (art. 2702il, LSCl.
Societăţi comerciale. Societatea europeană 299
' Legea nr. 161/2003 a tost publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003.
' Cartea a ll-a, Titlul V, Capitolul II din Codul comercial francez (art. L. 251-1 până la
251-23 şi art. L. 252-1 până la 252-13 privind grupurile de interes economic şi grupurile
europene de interes economic, astfel cum au fost modificate prin Legea din 13 iunie 1989).
3 în acest sens, Ph. Merle, Droit commercial. Sociétés commerciales, Dat loz, 7e édition,
2000, p. 715.
4 în Franţa, grupurile de interes economic sunt constituite, mai aies, în domeniul
1 Am eliminat din definiţie aceie elemente care sunt de natura, dar nu de esenţa grupului
de interes economic (cum ar fi prezenta sau absenţa capitalului ori a calităţii de comerciant).
Grupurile de interes economic 303
3.1. Natura juridică. Astfel, grupul de interes economic poate avea atât calitatea
de comerciant cât şi pe cea de necomerciant. Grupurile de interes economic au
obligaţia de a se înmatricula în registrul comerţului, dar calitatea de comerciant a
unui grup de interes economic nu este prezumată prin înmatricularea sa în registrul
comerţului (art. 127 din lege); această calitate trebuie să rezulte din actul consti-
tutiv al grupului de interes economic, care trebuie să precizeze natura comercială
sau necomercială a activităţii sale Jart. 122 alin. (1) din legel.
lată deci că, spre deosebire de prevederile art. 7 C. com. care conferă comer-
cialitate celor care exercită acte de comerţ cu titlu profesional, Legea califică
grupul de interes economic drept comerciant sau necomerciant exclusiv prin
prisma obiectului de activitate declarat'. Potrivit prevederilor art. 127 alin. (4) din
Lege, grupul de interes economic având calitatea de comerciant poate îndeplini, în
nume propriu, cu titlu principal şi într-o manieră obişnuită, toate faptele de comerţ
necesare realizării scopului său. Astfel, deşi art. 122 din Lege cere ca actul
constitutiv să precizeze obiectui de activitate al grupului, rezultă că acesta nu este
constrâns să se limiteze la acest obiect ci va putea să întreprindă orice altă
activitate comercială care este necesară realizării scopului sau, respectiv pentru
înlesni, dezvolta sau îmbunătăţi activitatea economică a membrilor săi.
Pe de altă parte, dispoziţiile iegale citate mai sus au marcat, ia data apariţiei lor,
o premieră legislativă; deşi registrul comerţului este, în mod tradiţional, un sistem
de evidenţă legală şi profesională a comercianţilor şi de publicitate a actelor lor2, în
el sunt înmatriculate şi grupurile de interes economic care nu au calitatea de
comerciant. Astfel, lărgind sfera subiecţilor care au obligaţia de a se înmatricula în
registrul comerţului, din dorinţa de a asigura un statut personal unitar acestor
grupuri, legea a sacrificat, în schimb, caracterul unitar al registrului comerţului/
Tot din perspectiva istorică a inovaţiilor legislative, este remarcabilă şi o altă
dispoziţie a Legii, care stabileşte că grupul aflat în stare de insolvenţă va fi supus
procedurii insolvenţei, fără a face o distincţie după calitatea de comerciant sau
necomerciant a grupului de interes economic (art. 218). Această dispoziţie a fost
1 Este de notat că aici legea română Şe îndepărtează de modelul său; potrivit legii şi
din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului care prevede obligaţia de înmatriculare în
registrul comerţului în sarcina comercianţilor, precum şi a altor „persoane fizice sau juridice
prevăzute în mod expres de iege"
Grupurile de interes economic 305
1 în Franţa, este uzual ca membrii grupului să plătească o anumită cotizaţie; cf. Paris 4
dec. 1990, Bull. jolly 1991, p. 197, no. 63, D. Lepeltier, citat în Ph. Merie, op. cit., p. 721.
306 Organizarea comerţului -S...
5.4.2. Retragerea unui membra din grup se poate realiza dacă această
posibilitate este prevăzută în actul constitutiv sau dacă este obţinut acordul tuturor
celorlalţi membri; dacă aceste cerinţe nu sunt întrunite, membrul se poate adresa,
pentru motive temeinice, instanţei judecătoreşti competente.
Drepturile membrului retras se stabilesc prin acordul membrilor ori, în lipsa
acestuia, de către instanţa competentă; membrul retras răspunde faţă de grup şi faţă
de terţi în aceleaşi condiţii cu membrul exclus.
Grupurile de interes economic 321
1 Regulamentul (CEE) nr. 2137/85 al Consiliului din 25 iulie 1985 pnvtnd instituirea
Grupului European de Interes Economic (GEIE) este publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene nr. L. 199/1 din 31 iulie 1985.
Grupurile de interes economic 313
' La 31 ianuarie 1995 existau în Uniunea Europeană 616 grupuri europene de interes
economic, ceea ce denotă interesul comunităţii de afaceri pentru acest tip de organizare a
întreprinderii.
314 Organizarea comerţului -S...
alte acte juridice şi de a sta în justiţie. Legea română a optat pentru personalitatea
juridică a G E I E constituite în România, personalitate dobândită pe data înregistrării.
Actul constitutiv, organizarea Internă a grupului şi statutul organic ai acestuia
sunt cârmuite de legea română, atunci când aceasta este legea sediului grupului
european de interes e c o n o m i c . ' Aspectele referitoare la starea şi la capacitatea
persoanelor fizice şi la capacitatea persoanelor juridice care sunt membre ale GEiE
sunt şi rămân guvernate de legea ior naţională.
Procedura de constituire este similară celei a grupului de interes economic,
examinată mai sus, cu menţiunea că înmatricularea G E I E tace obiectul publicităţii
nu numai în Monitorul Oficial ci şi în jurnalul Oficial al U n i u n i i Europene.
Tratamentul juridic al neregularităţilor privind cerinţele legale de constituire
precum şi al nulităţii G E I E este, şi el, acelaşi cu cel aplicabil G I E , cu menţiunea ca
tribunalul poate acorda, chiar din oficiu, un termen pentru acoperirea nulităţii.
Legea reglementează posibilitatea grupurilor europene de interes e c o n o m i c de a
înregistra, pe teritoriul României, filiale şi sucursale p r e c u m şi alte unităţi fără
personalitate juridică, cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la înmatri-
cularea, menţionarea şi publicitatea actelor şi faptelor cerute pentru grupurile de
interes e c o n o m i c române.
Seofiunea 7. Concluzii
' Astfel, potrivit art. L. 252-1 din Codul comercial francez, grupurile europene de interes
economic înmatriculate în Franţa în registrul comerţului şi al societăţilor au personalitate
juridică de la data înmatriculării, iar potrivit art. L. 252-2 ele au un caracter civil sau
comercial în raport de obiectul lor; înmatricularea în registru! comerţului nu prezumă
comercialitatea grupului european de interes economic.
Grupurile de interes economic 315
Revista română de drept ai afacerii or nr. 8/2007, p. 79-82 (tot acolo este citată şi o statistică
a O N R C din care rezulta că la data de 23.01.2006 erau înregistrate în România doar 12
GIE).
Capitolul XII. Procedura insolvente!
comercianţilor
2.1. Definiţie. Potrivit prevederilor art. 3 pct. 1 LPI, prin insolvenţă se înţelege
acea sfare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa
fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile.
Această stare exprimă deci neputinţa debitorului de a plăti datoriile scadente
din cauza lipsei de lichidităţi - lipsă care reflectă şi ea o stare deficitară a patrimo-
niului debitorului.
LPI utilizează conceptul de msolvenţă în două accepţiuni:
- insoivenţâ vădită, atunci debitorul nu şi-a plătit datoriile exigibile deşi au
trecut 30 de zile de !a scadenţa acestora (insolvenţă reală, prezumată legal);
- insoivenţâ iminentă, când se dovedeşte ca debitorul nu îşi va putea plăti, la
scadenţă, datoriile exigibile cu fondurile băneşti disponibile (insoivenţâ virtuală,
potenţială).
Pentru a contura precis cuprinsul noţiunii de insolvenţă jurisprudenţa şi doctrina
au distins, în mod tradiţional, între insolvabilitate şi insolvenţă, stări patrimoniale
cu semnificaţie şi consecinţe diferite.
Termenul de insolvabilitate reprezintă o stare deficitară, un dezechilibru al
patrimoniului debitorului, caracterizate prin prezenţa unui pasiv patrimonial care
covârşeşte activul. Insolvenţă sau incapacitatea de plata reprezintă o insuficienţă a
lichidităţilor, o absenţă a fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente,
absenţă care este independentă de raportul patrimonial pasiv - activ. Acestei inca-
pacităţi de plată sau stării de încetare de plăţi i se adresează procedura insolvenţei,
Aceasta nu înseamnă însă că, după declanşarea procedurilor reglementate de
LPI, situaţia de insolvabilitate a debitorului nu va avea o anumită semnificaţie2,-
deschiderea procedurii, a unor sume de bani care acoperă creanţele existente priveşte solva-
bilitatea debitoarei în cadrul procedurii deja deschise, iar nu existenţa sau nu a stării de insol-
venţă (C. Ap. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 1626/R din 8 noiembrie 2007).
procedura insolvenţei comercianţi lor 319
3.3. Scopul procedurii insolvertţeî. Astfel, după cum reiese din reglementarea
art. 2 din LPI, scopul acesteia este instituirea unei proceduri colective pentru
acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă. Această formulare sumară
identifică coerent scopul legii, pe care îl subordonează plăţii pasivului debitorului
aflat în încetare de plăţi, prin aplicarea unei proceduri colective care poate îmbrăca
diverse forme.
Plata pasivului debitorului fiind scopul şi punctul final al procedurii insoivenţei,
eficienţa acesteia se determină prin raportare la gradul de acoperire al pasivului sau,
altfel spus, gradul de satisfacere a creanţelor creditorilor. Din această perspectivă,
procedura insolvenţei s-a diversificat în mai multe forme (procedura generală -
procedura simplificată, procedura reorganizării - procedura falimentului), astfel încât
cei implicaţi - în primul rând, creditorii - vor putea sa opteze pentru forma care
prezintă potenţialul de a corespunde în cel mai înalt grad scopului procedurii -
acoperirea pasivului debitorului.
şi toate bunurile acestuia. Cu tot acest caracter unitar, evoluţia modernă a proce-
durii este marcată de diversitatea formelor prin care ea se exprimă.
3.4.1, Astfel, sub raport structurai, procedura insolvenţel poate îmbrăca forma a
două proceduri alternative: reorganizarea judiciară şi falimentui.
Corelând dispoziţiile menţionate • mai sus cu cele care privesc planul de
reorganizare şi reorganizarea (art. 94 şi urm. şi respectiv art. 103 şi urm. din lege)
precum şi cu cele care privesc falimentul (art. 107 şi urm. din lege), reiese că LPI
reglementează, în esenţă, două proceduri alternative care pot fi iniţiate în anumite
condiţii (a-b):
(a) Procedura reorganizării judiciare, prin care se urmăreşte redresarea
debitorului şi plata pasivului acestuia şi care se poate realiza prin:
- restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului,
- restructurarea corporativă, prin modificarea structurii de capital social sau
- restrângerea activităţii prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului
până la acoperirea pasivului.
Procedura se realizează pe baza unui plan de reorganizare, propus de debitor,
administrator sau unul ori mai mulţi creditori, plan acceptat de creditori şi confir-
mat de judecătorul-sindic, plan care urmăreşte ca, în condiţiile continuării activi-
tăţii debitorului, să realizeze supravieţuirea şi redresarea acestuia şi, pe această
cale, să creeze posibilitatea stingerii pasivului în condiţii superioare celor obţinute
prin executarea silită a averii debitorului.
(b) Procedura falimentului, respectiv lichidarea judiciară a averii debitorului
pentru acoperirea pasivului, urmată de radierea debitorului din registrul în care este
înmatriculat. Procedura falimentului urmăreşte, deci, lichidarea averii debitorului
în care sens se produce desesizarea debitorului de bunurile saie, sigilarea şi inven-
tarierea ¡or şi în final vânzarea lor şi distribuirea între creditori a sumelor rezultate
din lichidare, în ordinea stabilită de lege. Astfel, procedura falimentului reprezintă
soluţia finală, care se aplică atunci când nu a fost posibilă adoptarea unui plan de
reorganizare sau de lichidare limitată a unor bunuri din averea debitorului sau
când un asemenea plan nu a fost respectat sau nu a dat rezultatele scontate.
3.4.3. S u b raport temporal sau cronologic, procedurile descrise mai sus pot fi
precedate de o perioadă de observaţie, care debutează imediat după deschiderea
procedurii şi se î n c h e i e fie prin confirmarea planului de reorganizare a debitorului,
fie prin începerea procedurii falimentului. în cadrul perioadei de observaţie
debitorul, sub supravegherea sau conducerea administratorului judiciar, va putea
să continue activităţile curente, c u m ar fi realizarea obligaţiilor contractuale deja
asumate, efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora sau
asigurarea finanţării capitalului de lucru în limite curente.
în cazul în care debitorul este supus procedurii simplificate, perioada de
observaţie este suprimată sau se poate întinde pe o durată de cel mult 60 de zile,
atunci c â n d este necesară verificarea îndeplinirii unor condiţii de fapt de care
depinde opţiunea aplicarea procedurii simplificate sau a procedurii generale.
privesc (1) calitatea debitorului, (2) existenţa stării de insolvenţă şi (3) un cuantum
minim al creanţelor îndreptate asupra averii debitorului:
4.1.1. Potrivit art. 1 alin. (1) din LPI, procedura generală se aplică următoarelor
categorii de persoane: (a) societăţilor comerciale; (b) societăţilor cooperativele)
organizaţiilor cooperatiste; (d) societăţilor agricole; (e) grupurilor de interes econo-
mic; (f) oricărei alte persoane juridice de drept privat care desfăşoară şi activităţi
economice (de exemplu, asociaţii, fundaţii, sindicate).
4.1.2. (b) Potrivit art. 1 alin. (2) din LPI, procedura simplificată se aplică, în
principal, (a) comercianţilor persoane fizice, acţionând individual 1 şi (b) asociaţiilor
familiale2; de asemenea, procedura simplificată se aplică şi (c) comercianţilor care
fac parte din categoriile menţionate la paragraful 4.1.1. de mai sus care nu deţin
bunuri în patrimoniu, nu deţin acte constitutive sau documente contabile sau acestea
nu pot fi găsite, nu au administrator sau acesta nu poate fi găsit, nu au sediu sau
acesta nu corespunde adresei din registrul comerţului3 precum şi (d) debitorilor care
fac parte din categoriile prevăzute ia paragraful 4.1.1. de mai sus şi care nu au
prezentat în termen documentele prevăzute de iege. în fine, procedura simplificată se
aplică şi (e) societăţilor comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive
prin care se solicită aplicarea procedurii insolvenţei4 precum şi (f) debitorilor care
şi-au declarat, prin cererea introductivă, intenţia de intrare în faliment sau care nu
sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura reorganizării judiciare.
social nu poate avea caracterul unui titlu locativ, dat fiind regimul juridic al dreptului de
retenţie, respectiv de mijloc de constrângere a debitorului titularului dreptului pentru achi-
tarea acestei creanţe (C. Ap. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 835/R din 18
mai 2007).
11 Dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 85/2006 nu se aplică societăţilor radiate
nome şi alte entităţi juridice a căror insolvenţă este sau urmează a fi reglementată
prin lege specială.
1 Deoarece dispoziţiile art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006 nu disting după cum creanţa
creditorului care îndeplineşte cele trei condiţii, de a fi certă, lichidă şi exigibilă, poartă
asupra unui debit principal sau accesoriu, de vreme ce acesta este cuprins într-un titlu
324 Organizarea comerţului -S...
5.2. Creditorii debitorului pot fi persoane fizice sau juridice care deţin creanţe
de natură comercială, civilă, fiscală sau de altă natură, cu caracter cert, lichid şi
exigibil, asupra patrimoniului debitorului şi care sunt îndreptăţite să solicite
deschiderea procedurii (a) numai în caz de insolvenţa vădită (când s-au împlinit 30
executoriu, iar dispoziţiile art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006 nu fac distincţia în definiţia
valorii prag (cuantumul minim al creanţei) între datorie principală şi accesoriile acesteia,
înseamnă că la stabilirea valorii prag se va lua în considerare atât debitul principal, cât şi
accesoriile sale (C. Ap. Bucureşti, Secţia a V-a comercială, decizia nr. 406 din 26 februarie
2007).
procedura insolvenţei comercianţi lor 325
legal stabilit pe zile, calculându-se în conformitate cu art. 101 C. proc. civ., fiind un termen
pus la îndemâna debitoarei nemulţumite de cererea de deschidere a procedurii formulată de
creditori. Prin soluţionarea cererii creditorului înaintea expirării termenului de 10 zile pentru
depunerea contestaţiei, se încaică dreptul de apărare al debitoarei, fapt ce va conduce la
aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 105 C. proc. civ. (C. Ap. Bucureşti, Secţia a Vl-a
comercială, decizia nr. 111 l/R din 27 iunie 2007).
330 Organizarea comerţului -S...
6.3.8. Nict un furnizor de servicii sau utilităţi - apă, electricitate, gaze, servicii
telefonice, servicii de salubritate sau alte asemenea - nu va putea să întrerupă
furnizarea acestora în perioada de observaţie sau de reorganizare, dacă debitorul
este un consumator captiv, potrivit iegii. O asemenea întrerupere ar agrava situaţia
debitorului şi ar compromite şansele reorganizării.
6.3.11. După deschiderea procedurii, toate actele emise de debitor vor purta
menţiunea „în insolvenţă" scrisă în limbile română, engleză şi franceză.
334 Organizarea comerţului -S...
8.1.3. în fine, vor mai putea fi anulate actele efectuate în cele 120 de zile
anterioare deschiderii procedurii, c u m sunt:
- transferurile patrimoniale efectuate cu scopul de a sustrage bunuri urmăririi
creditorilor sau cu intenţia de a favoriza un creditor, oferindu-i mai mult decât ar
primi în caz de faliment;
- constituirea unor garanţii reale pentru o creanţă care era chirograîară; este
evident că prin asemenea manevră se creează o poziţie privilegiată unui creditor în
dauna celorlalţi;
- plăţile anticipate ale datoriilor, dacă scadenţa iniţială ar fi fost ulterioară datei
la care s~a deschis procedura;
' Potrivit art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, republi-
cată: „Acţiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna credito-
rilor, precum şi pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, ia
care se reteră art. 79 şi 80, poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidator în termen
de un an de la data expirării termenului ¿tabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la
art, 20 alin. (1) Ht. b), dar nu mai târziu de 18 luni de la data deschiderii procedurii"
Din analiza logico-juridică şi sistematică a acestui text de lege, Curtea reţine că legiui-
torul a instituit două termene pentru introducerea acţiunii în anularea actelor frauduloase de
către administratorul sau lichidatorul judiciar, respectiv, un termen special de prescripţie
extinctivă, de un an de ia data întocmirii raportului de activitate prevăzut de art. 20 alin. (1)
lit. b) din lege, termen derogatoriu de ia dreptui comun reprezentat de dispoziţiile Decre-
tului-lege nr. 167/1 998 privind prescripţia extinctivă, şi, respectiv un termen de decădere de
18 luni de la deschiderea procedurii. Ca atare, fiind vorba de termene diferite, respectiv, de
procedura insolvenţei comercianţi lor 335
prescripţie extinctivă şi de decădere, fiecare urmează regimul juridic care îi este propriu, res-
pectiv termenul de prescripţie de i an se supune regimului juridic al termenelor de prescrip-
ţie prevăzut de Decretul-lege nr. 167/1958, iar termenul de decădere de 18 luni se supune
regimului juridic reglementat de dispoziţiile Codului de procedură civilă, art. 103 (C. Ap.
Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 529/R din 30 martie 2007).
1 C. Ap. Bucureşti, Secţia a V-a comercială, decizia nv. 746 din 19 aprilie 2007.
7 Noţiunea de denunţare a contractului este tolosită aici în sensul mai larg de desfacere
servesc acestui scop şi va acţiona pentru deruiarea unora în continuare şi, respec-
tiv, pentru denunţarea celorlalte. Corelativ acestui drept al administratorului sau
lichidatorului, orice cocontractant al debitorului va putea să ceară administra-
torului/ lichidatorului sa opteze, într-un termen de 30 de zile, pentru menţinerea
sau denunţarea unui contract. D a c ă administratorul/ lichidatorul nu va răspunde
notificării cocontractantului, atunci el nu va mai putea cere executarea contrac-
tului, acesta fiind socotit denunţat.
în cazul denunţării unui contract, cealaltă parte contractantă poate introduce o
acţiune în despăgubiri împotriva averii debitorului. Pentru a n u m i t e tipuri de
contracte (cum ar fi contractele de vânzare a unui imobil, de închiriere, de muncă,
de comision, de consignaţie, sau de servicii specializate), legea prescrie anumite
limite în care se poate manifesta dreptul de opţiune al administratorului, privind
denunţarea sau menţinerea contractelor (art. 86 - 93 din lege).
reprezintă una dintre măsurile pe care lichidatorul judiciar trebuie să le ia de urgenţă după
numirea în această calitate. în această situaţie, prin derogare de ia dispoziţiile Coduiui
muncii, nu este necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă (C. Ap. Bucureşti,
Secţia a Vll-a civilă şt pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia
nr. 551/R din 28 februarie 2008).
Procedura msolveriţei comercianţilor 337
care chiria percepută de acesta este inferioară chiriei practicate pe piaţă - art. 91
LPi.
Deşi legea nu reglementează expres interdicţia denunţării contractului de către
administrator/lichidator, aceasta este implicită, întrucât textul art. 91 LPI permite
administratorului/lichidatorului doar să refuze prestarea oricăror servicii datorate de
proprietar chiriaşului. în această din urmă situaţie chiriaşul va putea fie să
evacueze clădirea şi să introducă o acţiune în despăgubiri, fie să deţină în
continuare imobilul şi să scadă din chiria pe care o plăteşte costul serviciilor
datorate de debitorul proprietar.
d) Contractele prevăzând plăţi periodice din partea debitorului vor putea fi
menţinute sau denunţate potrivit opţiunii administratorului/lichidatorului - art. 86
alin, (7) LPI. Menţinerea unui contract cu prestări periodice, constând în plăţi
datorate de debitor, nu va obliga însă pe administrator/lichidator să facă plăţi
restante pentru perioadele anterioare începerii procedurii. Pentru astfel de plăţi
restante creditorul va avea o creanţă împotriva averii debitorului, creanţă care va
putea fi valorificată prin introducerea unei cereri împotriva debitorului; creanţa
constatată prin hotărâre judecătorească va putea fi realizată în condiţiile LPI, în
raport de m o m e n t u l naşterii şi declarării ei.
e) Contractul prin care debitorul s-a obligat să efectueze servicii cu caracter
specializat sau personal, va putea fi denunţat - art. 92 din lege; d a c a însă creditorul
acceptă efectuarea prestaţiei de către o persoană desemnată de administrator sau
de lichidator, atunci contractul va putea fi menţinut, desigur d a c ă el beneficiază
averii debitorului.
f) Dacă un asociat al unei societăţi agricole sau al unei societăţi comerciale ori
un membru al unui grup de interes economic sau al unei societăţi cooperative
devine subiectul unei proceduri de msolvenţă şi dacă implicarea debitorului în
această procedură nu atrage dizolvarea acelei entităţi, atunci administratorul sau
lichidatorul poate cere lichidarea drepturilor acestuia în societate sau grup sau
poate propune păstrarea calităţii de asociat ori membru, dacă ceilalţi asociaţi sau
membri sunt de acord - art. 93 din lege.
Această posibilitate conferită administratorului/lichidatorului de a c e r e lichi-
darea drepturilor asociatului debitor reprezintă o notabilă excepţie de la preve-
derile art. 66 alin. (1) LSC, potrivit căreia „ p e durata societăţii creditorii asociatului
pot să-şi exercite drepturile lor numai asupra părţii din beneficiile cuvenite
asociatului după bilanţul contabil, iar după dizolvarea societăţii, asupra părţii ce i
s-ar c u v e n i prin lichidare." Lichidarea drepturilor debitorului reprezintă o operaţie
juridică ce va fi, în m o d necesar, precedată de retragerea sau excluderea debito-
rului din societate, această din urmă soluţie a v â n d caracterul unei „ e x c l u d e r i
r e m e d i u " , similară ca efecte cu cea reglementată de art. 206 alin. (2) L S C ;
lichidarea drepturilor debitorului constă în repartizarea unei s u m e de bani care
reprezintă valoarea unei părţi din patrimoniul societăţii, potrivit ultimului raport
financiar aprobat, proporţională cu valoarea părţilor sociale sau a acţiunilor
deţinute de debitorul supus procedurii.
c) Daca debitorul este parte într-un contract cuprins într-un acord maşter de
netting, prevăzând transferul anumitor mărfuri, titluri reprezentative ale mărfurilor
sau active financiare cotate pe o piaţă reglementată, la o anumită scadenţă, şi
scadenţa intervine după data deschiderii procedurii, se va efectua o operaţiune de
compensare bilaterală a tuturor contractelor cuprinse în acordul maşter de netting
respectiv, iar diferenţa rezultată va trebui să fie plătită averii debitorului, dacă
aceasta este creditoare, şi va fi înscrisă în tabelul de creanţe, daca este o obligaţie a
averii debitorului - art. 88 LPL
Netting-ul este o operaţiune de compensare bilaterală a unor obligaţii izvorâte
din contracte financiare calificate (având ca obiect operaţiuni cu instrumente
financiare derivate realizate pe pieţele reglementate). Acordul de netting este
clauza contractuală sau înţelegerea separată prin care părţile unui contract
financiar calificat c o n v i n să procedeze la o compensare bilaterală a obligaţiilor sau
drepturilor ce ie revin, prezente sau viitoare. A t u n c i când rezultatul compensării
Ineff/ng-ului) este concretizat într-un sold favorabil averii debitorului, diferenţa va fi
plătită acestuia; c â n d soldul este defavorabil averii debitorului, el va fi înscris în
tabelul de creanţe în favoarea creditorului determinat prin operaţiunea de netting
(compensaţie).
d) D a c a un comisionar, care deţine titluri pentru bunuri ce urmează a fi primite
ori pentru marfă, devine subiectul unei cereri introductive, comitentul va fi
îndreptăţit să-şi ia înapoi titlurile ori marfa sau să ceară ca valoarea lor să fie plătită
de către comisionar - art. 89 LPL
C o n t r a c t u l de c o m i s i o n este un contract prin care o parte - numită comisionar -
se obligă în baza împuternicirii celeilalte părţi - numită comitent - să î n c h e i e
anumite acte de comerţ, în nume propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul
unei remuneraţii numită comision. Contractul de comision este o specie a contrac-
tului de mandat comercial, comisionarul fiind un reprezentant indirect sau imper-
fect, întrucât acţionează în nume propriu dar în contul comitentului, în patrimoniul
căruia se răsfrâng toate consecinţele actelor juridice încheiate de comisionar în
temeiul împuternicirii primite de la comitent.
Comisionarul, prin specificul reprezentării indirecte în temeiul căreia acţio-
nează, deţine aceste titluri în n u m e propriu dar în contul comitentului; astfel, deşi
ei deţine aceste titluri, dreptul de proprietate asupra acestora se transmite direct
între comitent şi terţul contractant, fără a trece prin patrimoniul comisionarului; în
aceste condiţii este justificată îndreptăţirea comitentului de a-şi lua î n a p o i titlurile,
fie că ie-a încredinţat comisionarului spre vânzare, fie că acesta le-a dobândit în
contul comitentului,
e) D a c ă un debitor supus procedurii deţine marfa în calitate de consignatar sau
deţine orice alt bun care aparţine altuia, proprietarul va avea dreptul să-şi
recupereze bunul, în afară de cazul când debitorul are un drept de garanţie valabil
asupra bunului - art. 90 L P L Potrivit art. 1 din Legea nr. 178/1934, c o n t r a c t u l de
consignaţie reprezintă convenţia prin care una din părţi, numită consignant.,
încredinţează ceieilalte părţi, numită consignatar, mărfuri m o b i l e spre a le vinde pe
socoteala consignatarului. Contractul de consignaţie se prezintă, astfel, ca o
variaţiune a contractului de comision, în care roiul comisionarului-consignatar este
restrâns la vânzarea, în n u m e propriu dar pe seama consignatarului, a unor bunuri
340 Organizarea comerţului -S...
9.1. Generalităţi. Art. 138 LPI reglementează câteva situaţii precis determinate
în care membrii organelor de conducere sau de supraveghere a l e unei societăţi
comerciale insolvente precum şi orice alte persoane vor putea fi obligaţi să suporte
o parte din pasivul societăţii în cauză, dacă prin activitatea lor au contribuit la
ajungerea societăţii într-o astfel de situaţie. Această răspundere poate surveni în
orice etapă procedurală, fie ea reorganizare sau faliment'.
Suntem în prezenţa unei răspunderi speciale, de excepţie, a membrilor orga-
nelor de c o n d u c e r e şi de supraveghere ale societăţilor c o m e r c i a l e faţă de regulile
de drept c o m u n . Răspunderea reglementată de art. 138 şi urm. din lege se repre-
zintă o expresie a principiului maximizării averii debitorului şi se încadrează în
preocuparea legiuitorului de a pune la îndemâna creditorilor şi a instanţei de
' Din analiza dispoziţiilor art. 138 şi art. 140 din Legea nr. 85/2006 (respectiv art. 137 şi
art. 140 din Legea nr. 64/1995 republicată) rezultă că o asemenea cerere nu poate fi formu-
lată decât în cadrul procedurii de insoivenţă, pentru ca sumele depuse potrivit art. 138
alin. (1) să intre în averea debitorului în scopul acoperirii pasivului (Trib. Bucureşti, Secţia
a Vlt-a comercială, sentinţa nr. 1748 din 8 august 2006).
procedura insolvenţei comercianţi lor 341
9.3. Condiţiile răspunderii reglementate de art. 138 LPI. O primă condiţie, ne-
enunţată expres de lege, este aceea a Insuficienţei activului debitorului, .a cărui
lichidare nu produce suficiente resurse financiare pentru stingerea pasivului. Fiind
o răspundere specială, specifică procedurii msolvenţei, răspunderea reglementată
de art. 138 LPI survine numai în cadrul procedurii şi numai atunci când averea
acestuia nu poate acoperi creanţele; în consecinţă, această răspundere încetează
odată cu închiderea procedurii.
O altă condiţie generală este enunţată de art. 138 alin. (1) din lege care cere ca
membrii organelor de supraveghere sau de conducere ori celelalte persoane să fi
cauzat, prin săvârşirea anumitor acte şi fapte ilicite, starea de Insoivenţă a debi-
torului. Această condiţie exprimă, deci, cerinţa ca (1) membrii organelor de
conducere să fi săvârşit anumite acte şi fapte ilicite şi, pe urmă, (2} între actele şi
faptele conducătorilor şl insoivenţă debitorului să existe o legătură directă de
cauzalitate. în fine, art. 138 alin. (1) din iege prezumă existenţa unui prejudiciu,
prin faptul ajungerii societăţii comerciale debitoare în starea de insoivenţă.
Raportând aceste cerinţe ale art. 138 alin. (V) din lege la condiţiile răspunderii
civile, observăm că acest text nu prevede, în mod explicit, cerinţa culpei sau
greşelii membrilor organelor de conducere aie societăţii comerciale în încetare de
plăţi; această omisiune nu este întâmplătoare, ci vine să sublinieze regimul agravat
al răspunderii acestor membri ai organelor de conducere. Pe de altă parte, modul
342 Organizarea comerţului -S...
9-4. Faptele. Acţiunile sau omisiunile care atrag răspunderea membrilor orga-
nelor de c o n d u c e r e a l e societăţii comerciale debitoare, restrictiv reglementate de
art. 124 alin. (1) din lege, sunt următoarele:
- folosirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice în folosul propriu sau în
cel al unei alte persoane; această faptă este incriminată ca infracţiune şi de dispo-
ziţiile art. 272 pct. 2 din LSC. Sub aspectul laturii obiective, „folosirea" bunurilor
sau creditelor debitorului se poate produce şi prin încheierea unor acte juridice
fictive sau simulate, menite să creeze o aparenţă de drept, dar care, în realitate,
urmăresc, cu rea credinţă, sa producă un prejudiciu debitorului şi implicit
creditorilor săi, în folosul autorului acţiunii. Săvârşirea acestei fapte presupune (a)
existenţa intenţiei directe de a folosi bunurile sau creditele persoanei juridice
debitor, (b) producerea unui preiudiciu averii debitorului, prin restrângerea venitu-
rilor acesteia sau diminuarea valorii activului, determinând apariţia stării de insol-
venţă (c) obţinerea unui avantaj propriu sau în folosul unei alte persoane şi,
bineînţeles, (d) existenţa unei legături de cauzalitate între faptele ilicite şi starea de
insolvenţă.
- efectuarea de acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei
juridice; fapta este ilicită şi atrage răspunderea autorului atunci c â n d ea a cauzat
starea de insolvenţă, în sensui că persoana juridică a fost astfel lipsită de o serie de
venituri, însuşite de autorul faptei.
- dispunerea, în interes personal, a continuării unei activităţi care ducea în mod
vădit persoana juridică la încetarea de plăţi. Sunt avute în vedere acele activităţi
care produc pierderi persoanei juridice debitoare dar care produc un anumit
avantaj material sau de altă natură autorului faptei: în practică, din exces de zel, s-a
solicitat atragerea răspunderii administratorului care a continuat activitatea socie-
tăţii, deşi aceasta producea pierderi, considerându-se că acesta a avut un interes
personal, constând în remuneraţia lunară încasată de la societate.
- ţinerea unei contabilităţi fictive, cauzarea dispariţiei unor documente conta-
bile sau neţmerea contabilităţii în conformitate cu legea; această faptă întruneşte şi
elementele constitutive ale infracţiunii de bancrută trauduioasă reglementată de
art. 143 LPI precum şi ale unor contravenţii sau infracţiuni incriminate prin Legea
contabilităţii nr. 82/1991 şi respectiv Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi
combaterea evaziunii fiscale. Faţă de formularea iegală şi de consecinţele acestor
fapte, apreciem că răspunderea autorului poate fi atrasă, în ultima ipoteză enunţată
generală a obligaţiilor. Tratat. Ediţie revăzută, Ed. Fundaţiei Chemarea, iaşi, 1994, p. 217.
Pentru teza că răspunderea reglementată de art. 138 LPI se fundamentează exciusiv pe
intenţie, ca tormă a vinovăţiei, a se vedea Gh. Piperea, Insoivenţa: legea, regulile, realitatea,
p. 745.
procedura insolvenţei comercianţi lor 343
' Ascunderea unei părţi din activui societăţii justifică obligarea administratorilor pârâţi la
plata unei părţi din pasivul societăţii, egală cu dobânzile sau penalităţile la care societatea a
rost obligată ca urmare a lipsirii saie de activul ascuns. Acest prejudiciu se va raporta la
dobânzile şi penalităţile acumulate de societatea debitoare, de la data deschiderii procedurii
şi până la data anulării actului de înstrăinare, respectiv până ia data deschiderii falimentului
(14.04.2005), deoarece până la această dată s-au acumulat dobânzi şi penalităţi la creanţele
creditorilor (C. Ap. Braşov, decizia nr. 544/R din 24 octombrie 2006).
2 Nevirarea contribuţiei angajaţilor la fondul de asigurări sociale de sănătate, privită din
perspectiva circumscrierii faptei prevăzute de art. 138 lit. f), nu poate fi considerată ca un
mijloc ruinător tolosit în scopul întârzierii încetării de plăţi (C. Ap. Braşov, decizia nr. 498/R
din 26 septembrie 2006).
344 Organizarea comerţului -S...
11.2. Efectele începerii falimentului. Sub aspect procedural, prin hotărârea prin
care decide intrarea în faliment, judecătorui-sindic va pronunţa dizolvarea socie-
tăţii debitoare şi va dispune:
- desesizarea debitorului de bunurile sale, respectiv ridicare dreptului de a
administra şi de a dispune de bunurile din averea sa;
- desemnarea unui lichidator provizoriu sau (în cadrul procedurii simplificate)
confirmarea ca lichidator a administratorului judiciar numit la deschiderea
procedurii;
procedura insolvenţei comercianţi lor 347
77.4.7. Din vânzarea bunurilor grevate de garanţii reale ori drepturi de retenţie,
se vor achita mai întâi taxele şi orice cheltuieli aferente vânzării, conservării şi
administrării bunurilor respective şi apoi creanţele creditorilor garantaţi, cuprin-
zând tot capitalul şi accesoriile (dobânzi, majorări, penalităţi, cheltuieli) - art. 121
din lege1.
11.4.2. Din vânzarea celorlalte bunuri ale averii debitorului se vor acoperi
creanţele în următoarea ordine:
(1) taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii, inclusiv cheltuie-
lile necesare conservării şi administrării bunurilor averii debitorului şi plata remu-
neraţiei persoanelor de specialitate desemnate de tudecătorul sindic;
(2) creanţele izvorâte din raporturi de muncă;
(3) creanţele reprezentând credite, cu dobânzile şi cheltuielile aferente,
acordate de instituţii de credit în cursul reorganizării şt creanţele rezultând din
continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii;
(4) creanţele bugetare;
(5) obligaţii de întreţinere, aiocaţii pentru minori şl hrană datorate unor terţi;
prioritate, trebuie să privească bunurile ce au. constituit obiectul garanţiei. Din această
perspectivă, cheltuielile ocazionate de furnizarea energiei electrice pentru o parte din
imobilul ce tace obiectul garanţiei nu pot fi considerate cheltuieli de conservare, admi-
nistrare a bunului (C. Ap. Bucureşti, Secţia a V-a comercială, decizia nr. 405 din 26 februa-
rie 2007).
348 Organizarea comerţului -S...
' Pentru a putea tace aplicarea art. 131 din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic trebuie
să aibă convingerea fundamentată pe probe că în patrimoniul debitoarei nu există bunuri
sau că bunurile existente nu sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative şi
că niciun creditor nu s-a oteriţ să avanseze sumeie corespunzătoare, Judecătorul-sindic,
închizând procedura insolvenţei deschisă împotriva unei debitoare, a încălcat prevederile
art. 131 din Legea nr. 85/2006 atunci când a conchis că în patrimoniul debitoarei nu se află
bunuri valorificabile, întrucât există încă posibilitatea de întregire a acestui patrimoniu cu -l.-,,
suma cu care debitoarea figurează în tabelul creanţelor în procedura încă pendinte a unui
text debitor al debitoarei. Nesocotindu-se posibilitatea recuperării acestei creanţe consi-
derabile, s-a contravenit scopului pentru care a fost instituită procedura insolvenţei, acela al . V
acoperirii pasivului debitoarei, consacrat de art. 2 din Legea nr. 85/2006 (C. Ap. Bucureşti,
Secţia a V-a comercială, decizia nr. 2037 din 20 decembrie 2007). ^
procedura insolvenţei comercianţi lor 349
' L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Tratat, Ed. Fundaţiei Chemarea laşi, 1994,
p. 24.
354 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
1.2. Situaţia actuală. Evoluţia recentă a dreptului comercial tinde însă să repudieze
noţiunea generică de tapte de comerţ, în înţelesul descris mai sus, înlocuind-o, în
principal-1, cu aceea de acte de comerţ. în acest sens menţionăm că Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale (LSC), Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului,
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (LPI) şi Legea nr. 469/2002 privind
unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale folosesc noţiunea de acte de
comerţ.
Pe de altă parte, este de remarcat că şi doctrina juridică substituie deseori
termenului de fapte de comerţ pe cel de acte de comerţ, căruia îi împrumută înţelesul
mai larg pe care legiuitorul a înţeles să-l dea faptelor de comerţ, prin enumerarea din
art. 3. C. com.
în ceea ce ne priveşte, considerăm că, în condiţiile în care sintagma „ f a p t e de
comerţ' reprezintă o prezenţă cvasisingulară, identificată în corpul Codului
comercial, şi pe care legiuitorul, după 1990, a abandonat-o şi a înlocuit-o cu
noţiunea de „ a c t de comerţ", este oportun să privim această noţiune ca desuetă,
motiv pentru care, şi în cadrui prezentului curs, pentru constanţă şi precizie în
exprimare, v o m utiliza noţiunea de „fapte de c o m e r ţ " doar atunci c â n d ne referim,
în m o d expres, ia Codul comercial, în rest utilizând noţiunea de „ a c t e de comerţ".
! A se vedea I. Finţescu, op. cit., voi. 1, p. 32 şi urm.; teza a tost reluată şi în St.D. Cărpenaru,
zează şi alte sintagme pentru a se referi la acteie de comerţ: operaţiuni de comerţ sau afaceri
(Legea nr. 509/2002) ori activităţi economice (O.U.C. nr. 44/2008).
Actele şi faptele de comerţ 355
tură care reuneşte sub acelaşi acoperământ juridic - cel al materiei comerciale - acte
şi operaţiuni atât de diverse? Care este explicaţia naturii comerciale a acestor acte, atât
timp cât unele dintre acestea pot fi întâlnite şi în domeniul dreptului civil? Conturarea
acestor criterii delimitative între dreptul comercial şi materia civilă este esenţială,
întrucât determină câmpul de aplicare a legii comerciale, în raport cu dreptul civil.
Actele de comerţ prezentate mai sus relevă criteriul obiectiv în jurui căruia legiui-
torul a structurat materia comercială, aşezată, în principal, pe comercialitatea acestor
operaţiuni (criteriu obiectiv) şi nu pe calificarea subiectului care exercită sau înfăp-
tuieşte aceste activităţi (criteriu subiectiv).
De aceea, identificarea elementelor care conferă comercialitate operaţiunilor enu-
merate de art. 3 C. com. sau de alte legi comerciale speciale, a constituit o preocupare
fundamentală a doctrinei juridice de specialitate, care a propus diferite criterii de
caracterizare a actului de comerţ, criterii care exprimă, în fond, comercialitatea
actului juridic.'
2.2.1. Teoria speculaţiei. Potrivit unor opinii, actul de comerţ este un act de
speculaţie, realizat în scopul obţinerii unui profit, autorul actului speculând asupra
transferării sau schimbului de produse prin adăugarea unei plusvalori din care derivă
profitul său. în acest context, speculaţia poate fi definită ca fiind căutarea profitului şi
ea ţine de esenţa comerţului; de altfel, este semnificativ că primul act de comerţ
enumerat de legiuitor este cumpărarea unui bun în scopul de a-i revinde, adică de a
specula asupra valorii iui, pentru a obţine un profit.
Totuşi, acest criteriu de definiţie poate fi considerat, pe de o parte, prea larg pentru
că există operaţiuni speculative (cum sunt cele realizate de meseriaşi sau agricultori)
cărora legea nu le conferă caracter comercial sau, pe de altă parte, prea îngust, pentru
că există operaţiuni comerciale care, cel puţin aparent, nu au caracter speculativ (de
ex. acţiunile de promovare pe piaţă a unor produse, la un preţ scăzut, care nu conduc
la crearea imediată a unui profit).
2.2.3. Teoria întreprinderii (a repetjţiei). într-o altă opinie, actul de comerţ este
numai cel realizat printr-o întreprindere (în sensul comercial al noţiunii), deci prin
repetiţie, respectiv printr-o activitate metodic şi autonom organizată, de către între-
prinzător şi pe riscul său, cu sprijinul forţelor de producţie, în scopui realizării unui
2.2.4. Toate aceste critici relevă faptul că doctrina nu a reuşit să definească actul
de comerţ printr-un criteriu unic şi unitar, oprindu-şi atenţia asupra criteriilor
speculaţiei, întreprinderii şi interpunerii în circulaţia bunurilor.
Astfel. s~a considerat ca profitul, speculaţia, ţin de esenţa comerţuiui; tiparul
actului de comerţ îl constituie, potrivit art. 3 C. corn., cumpărarea în scopul revânzării,
deci al căutării unur profit. Cu toate acestea, s-a spus că speculaţia constituie o con-
diţie necesară a comercialităţii, dar nu suficientă. Interpunerea în circulaţia bunurilor,
chiar dacă reprezintă şi ea o condiţie insuficientă, pare a fi totuşi criteriul cel mai sigur
al comercialităţii, deşi corespunde mai mult accepţiunii e c o n o m i c e a comerţului.
întreprinderea este forma care îmbracă cel mai des exerciţiul actelor de comerţ,
dar este la fel de adevărat că acestea se pot efectua şi în afara acesteia.
2.3.3. După natura ior şi prin prisma unui criteriu economic de analiză, actele de
comerţ pot fi împărţite în acte de comerţ care ţin de sfera comerţului propriu-zis (cum
ar fi vânzarea-cumpărarea), a Industriei (întreprinderile de fabrici, furnituri, manu-
facură sau imprimerie) sau a serviciilor (asigurările, transporturile, intermedierile,
operaţiunile de bancă, etc.)
2.3.4. în fine, dintr-un alt punct de vedere, al caracterului lor, acteie de comerţ pot
fi bilaterale (având caracter comercial pentru ambele părţi, care urmăresc profitul prin
interpunere în circulaţia mărfurilor, valorilor şi serviciilor) sau unilaterale (sau mixte),
atunci când prezintă caracter comercial numai pentru una dintre părţi, având un
caracter civil sau de altă natură pentru cealaltă parte (de ex.: asigurările în contra
daunelor şi asupra vieţii, întreprinderile de transport de persoane sau operaţiunile de
bancă).
nasc raporturi juridice reglementate prin legile comerciale. Astfel, legea consideră ca
fapte de comerţ:
3.1.1. - cumpărarea de produse sau mărfuri spre a se revinde, fie în natură fie
după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru ori numai spre a se închiria; asemenea şi
cumpărarea spre a se revinde de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit ce
se află în comerţ. Legiuitorul subliniază caracterul speculativ al acestei operaţiuni,
care reprezintă, în fapt, o interpunere în circulaţia mărfurilor. Comerciantul spe-
culează asupra valorii mărfurilor cumpărate, revânzându-le fie în natură, fie după o
anumită prelucrare menită să îi sporească valoarea şi, pe această cale, să producă
un profit mai mare. De acelaşi regim beneficiază şi cumpărarea, în scopul revân-
zării, a unor valori mobiliare aflate în comerţ - deci tranzacţionate pe o piaţă regle-
mentată, în condiţiile legislaţiei care reglementează piaţa de capital. în fine, cum-
părarea unor mărfuri cu scopul de a le închiria reprezintă un act de comerţ şi o
speculaţie asupra valorii de întrebuinţare a bunurilor închiriate (echipamente şi
instalaţii industriale, autoturisme, bunuri casnice de uz îndelungat şi altele aseme-
nea). Legea nu cere ca aceste bunuri să fie efectiv vândute sau închiriate, simpla
intenţie de revânzare sau închiriere, existentă la momentul cumpărării, fiind sufi-
cientă pentru a conferi comercialitate acestor operaţiuni.
3.1.3. - contractele de report asupra obligaţiilor de stat sau altor tipuri de credit
circulând în comerţ. Contractul de report constă în cumpărarea cu bani a unor
titluri de credit care circulă în comerţ şi în revânzarea simultană, cu termen şi cu
un preţ determinat de către şi între aceleaşi persoane a unor titluri de aceeaşi
360 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
specie. Este reglementat de art. 74-76 C. corn., iar caracterul său accesoriu rezultă
din faptul că obiectul contractului îl constituie titluri de credit c i r c u l â n d în comerţ,
Reportul este un act juridic complex, constând, aparent, într-o dublă vânzare.
Contractul de report reprezintă o tehnică de finanţare care prezintă avantaje pentru
ambele părţi. Reportatul (vânzătorul) obţine suma de bani de care are nevoie,
î n l o c u i n d în patrimoniul său unele titluri de credit cu altele de aceeaşi specie, iar
reportatoru! (cumpărătorul) îşi valorifică pe această cale sumele de bani dispo-
nibile, realizând şi un profit.
3.7.4. - cumpărările sau vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comer-
ciale, Acţiunile şi părţile sociale sunt titluri de valoare emise de societăţi comer-
ciale care conferă titularului calitatea de asociat al unei societăţi comerciale, de
unde derivă o serie de drepturi, printre care şi a c e l a de a c u l e g e o cotă parte din
profitul societăţii comerciale. De aici rezultă şi caracterul c o m e r c i a l al acestor
cumpărări sau vânzări, întrucât ele sunt făcute cu scopul obţinerii unui profit (deci
au caracter speculativ) şi privesc Instrumente financiare emise de entităţi juridice
care au calitatea de comerciant şi au ca obiect de activitate exercitarea unor acte
de comerţ. Cu atât mai mult, tranzacţionarea unor acţiuni pe o piaţă reglementată,
cu un scop pur speculativ, reprezintă acte de comerţ.
nent si sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă atrasă, materii prime, mijloace
logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege
(definiţie recentă, enunţată de O.U.G. nr. 44/2008, una din posibilele definiţii ale întreprinderii).
Actele şi faptele de comerţ 361
' Este suficient să amintim industria modei de lux (haute-couture}, unde produsele făcute
de mână (hand made) sunt cele mai căutate.
362 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •''•*"'
3.2. Categorii de acte de comerţ. Caracterul enumerării lor. Aşa cum s-a
remarcat în doctrina de specialitate, lista actelor de comerţ enumerate mai sus
relevă o destul de evidentă contuzie între activitatea propriu-zisă şi organizarea ei;
astfel, fapta de comerţ este când un act juridic (de ex. cumpărarea în scopul
revânzăriî), când o întreprindere (de ex. întreprinderea de furnituri).
De aceea, este util să constatăm şi să reamintim aici că în dreptul comercial,
noţiunea de întreprindere este diferită de cea utilizată în vorbirea curentă,
semnificând nu o entitate juridică ci o activitate organizată şi desfăşurată metodic,
în anumite condiţii şi cu anumită finalitate.
De asemenea, s-au purtat discuţii privind caracterul limitativ sau enunţiativ al
enumerării actelor (faptelor) de comerţ din art. 3 C. corn. Adepţii teoriei limitative
susţin că legea califică ca fapte de comerţ doar pe cele enumerate în art. 3,
excluzând posibilitatea lărgirii acestei stere.1 Alte opinii, dominante în literatură,
susţin că legiuitorul a enumerat doar cele mat frecvente acte de comerţ, permiţând
instanţelor de judecată să adauge listei, calificând ca atare şi alte fapte de comerţ
ce îndeplinesc condiţiile prescrise de iege. Această opinie foloseşte ca argument
formularea de debut a art. 3, care spune că „ legea consideră ca fapte de comerţ",
expresia „ consideră" fiind apreciată ca elastică şi permisiva2-
îri această grupă de acte de comerţ regăsim atât acte după natură cât şi acte
după formă şi din enumerarea ce urmează observăm că ele sunt cantonate atât în
stera circulaţiei bunurilor, a producţiei cât şi a serviciilor.
(a) Contractul de report asupra obligaţiunilor de stat sau altor titluri de credit
care circulă în comerţ (art. 3 pct. 3 C. com,).
(b) Cumpărările şi vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor comer-
ciale (art. 3 pct. 4 C. com.).
(ci Contractul de mandat şt comision (art. 374-391 şt art. 405-41 2 C. com.) şi
contractul de consignaţie (Legea nr. 178/1934). Aceste acte de comerţ nu sunt
menţionate de art. 3 C. com. dar eie au un caracter comercial în măsura în care au
ca obiect tratarea de afaceri comerciale, de unde şi caracterul lor accesoriu.
Contractul de mandat este contractul prin care o persoană (mandatarul) se
obligă sa încheie acte juridice în numele şi pe seama altei persoane (mandantul) de
la care primeşte împuternicire. Contractul de comision este contractul prin care o
persoană (comisionarul) se obligă din însărcinarea alte persoane (comitentul) să
încheie anumite acte juridice în numele său, dar pe seama comitentului, în schim-
bul unei remuneraţii - comision. O speţă a contractului de comision o reprezintă
contractul de consignaţie prin care consignantul încredinţează consignatarului
anumite bunuri mobile spre a le vinde în nume propriu, dar pe seama consig-
nantului.
Aceste contracte sunt considerate ca acte de comerţ numai în măsura în care
acteie juridice încheiate de mandatar, comisionar sau consignatar sunt acte de
comerţ pentru mandant, comitent sau consignant.
(d) Operaţiunile de mijlocire comercială (art. 3 pct. 7 C. com.).
(e) Cambia sau ordinul în produse sau mărfuri (art. 3 pct. 14 C. com.).
(0 Operaţiunile cu privire la comerţul pe mare şi la navigaţie (art. 3 pct. 15-16
C. com.).
(g) Depozitele pentru cauză de comerţ, în docuri şt antrepozite precum şi
operaţiunile asupra recipiselor de depozit şi asupra scrisorilor de gaj, liberate de ele
(art. 3 pct. 19-20 C. com.).
(j) Contul curent şi cecul (art. 370-373 C. com.). Contul curent este un contract
prin care părţile convin ca în loc să lichideze separat şi imediat creanţele lor
reciproce izvorâte din prestaţiile ce şi le-au făcut una către cealaltă, lichidarea să se
facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va fi găsită
debitoare. Cecul este un titlu negociabil prin care o persoană (emitentul) dă ordin
unei bănci ia care are un disponibil în cont să plătească o sumă de bani unei
persoane sau la ordinele acesteia.
Atât contul curent cât şi cecul sunt considerate fapte de comerţ, în ce îi priveşte
pe necomercianţi, numai în măsura în care au o cauză comercială, având deci un
caracter accesoriu unui act de comerţ care constituie raportul juridic principal sau
fundamental fart. 6 alin. (2) C. com. I.
(k) Contractul de garanţie reală mobiliară (Titlul VI, Legea nr. 99/1999) este
acel contract în baza căruia se constituie o garanţie reală în bunuri sau drepturi în
beneficiul unui anumit creditor. Este un act conex, întrucât dobândeşte comercia-
litate numai dacă garantează îndeplinirea unei obligaţii comerciale.
366 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
4.1. N o ţ i u n e . Art. 4 C. com. mai califică drept fapte (acte) de comerţ şi celelalte
contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, d a c ă acestea nu sunt de natură civilă
sau nu rezultă altfel din chiar conţinutul actului.
D e c i , aceste acte şi fapte juridice (contracte şi obligaţii) care nu se regăsesc în
enumerarea art. 3 C. com., deci nu constituie acte obiective de comerţ, dobândesc
calitatea de acte sau fapte de comerţ nu datorită faptului că întrunesc criteriile de
comercialitate ci datorită calităţii de comerciant a persoanei c a r e ie săvârşeşte. Se
creează astfel o prezumţie legală de comercialitate asupra actelor şi operaţiunilor
unui comerciant, prezumţie cu caracter relativ.
Reglementarea actelor de comerţ subiective derivă din necesitatea cuprinderii
în sfera dreptului comercial a tuturor actelor şi operaţiunilor săvârşite de un
comerciant în această calitate, în măsura în care aceste acte sau operaţiuni nu au in
m o d manifest o altă natură, necomercială. Se poate spune, din această perspectivă
că dreptul comercial este în mare măsură un drept al comercianţilor, întrucât, într-o
viziune subiectivă, comerţul constă în actele şi operaţiunile comercianţilor.
Un posibil e x e m p l u de act de comerţ subiectiv este contractul de închiriere a
unui imobil, atunci c â n d chiriaşul este un comerciant ce înţelege să dea imobilului
respectiv o destinaţie comercială (sediu, magazin, atelier, etc.). în aceste condiţii,
deşi închirierea nu este considerată un act de comerţ obiectiv, în contextul art. 3
C. com., totuşi obligaţiile asumate de locatarul comerciant sunt calificate ca fiind
de natură c o m e r c i a l ă , ca fiind obligaţii ale unui c o m e r c i a n t şi ca efect al scopului
comercial al închirierii.
tarea de voinţa a comerciantului care poate fi expresă sau tacită. Actele subiective
de comerţ şi respectiv necomercialitatea actelor unui comerciant pot fi dovedite
prin orice mijloc de probă admis de lege, în condiţiile art. 46 C. com.
5.2. Regimul juridic. Acteie de comerţ mixte sau unilaterale, prin dualitatea
naturii lor (comerciale pentru o parte şi civile sau de altă natură pentru cealaltă
parte) ridica problema regimului juridic aplicabil acestor operaţiuni. Aceasta pentru
că o serie de consecinţe şi efecte aie actului juridic au o reglementare diferită în
materia civilă faţă de c e a comercială. Este suficient să menţionăm, de exemplu, că
solidaritatea pasivă, în cazul pluralităţii de debitori, reprezintă o excepţie în dreptul
civil (art. 1041 C. civ. - „ S o l i d a r i t a t e a nu se prezumă, trebuie să fie stipulată
expres") dar constituie regula în materie comercială (art. 42 C. corn. - în obligaţiu-
nile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţie contrara).
în această privinţă, art. 56 C. c o m . arată că dacă un act este comercial numai
pentru una dintre părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, pentru c e e a ce priveşte acei
act, legii comerciale, cu excepţia dispoziţiilor care reglementează statutul profe-
sional al comercianţilor şi afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
Această soluţie se justifică prin necesitatea supunerii actului juridic unic unui
regim juridic unitar. Acelaşi act juridic nu poate fi supus simultan unei reglementări
duble (civile şi comerciale), fiind uşor de imaginat lipsa de pragmatism şi consecin-
ţele unei asemenea soluţii. Chemat să dea prioritate uneia dintre c e l e două regle-
mentări aflate în prezenţă, legiuitorul a optat pentru legea comercială, determinat
de criterii de natură e c o n o m i c ă şi ghidat de principiul securităţii circuitului juridic
a! bunurilor, în condiţii de predictibilitate deplină.
Este de reţinut că art. 56 enunţă regula priorităţii legii comerciale, care va
guverna actul de comerţ sub toate aspectele, cu unele notabile excepţii. Astfel,
legea comercială va fi aplicabilă numai raportului juridic în stne şi nu va afecta
statutul necomerciantului. Astfel, necomerciantul, săvârşind în m o d accidental acte
de comerţ, nu se transformă în comerciant şi nu va fi supus dispoziţiilor care regle-
mentează statutul profesional al comercianţilor şi nici obligaţiilor profesionale ale
acestora.
Art. 56 C. com. mai adaugă faptul că legea comercială se aplică actelor unila-
terale, afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Astfel, în anumite situaţii
expres reglementate de lege, deci de strictă interpretare, aplicarea legii comerciale,
în prezenţa unor acte de comerţ unilaterale, este înlăturată în favoarea legii civile.
De exemplu, deşi, aşa c u m am arătat mai sus, în materie comercială legea prevede
regula solidarităţii codebitorilor, art. 42 C. com. stabileşte că această prezumţie nu
se aplică necomercianţilor, pentru operaţiuni care nu sunt acte de comerţ în ceea
ce îi priveşte.
Capitolul IE. Specificul
obligaţiilor comerciale
' Li. Ceorgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciale. Pro-
bele. Contractul de vânzare-cumpărare comercială. Lucrare revăzută, completată şi adusă la
zi de I. Băcanu, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 10-12.
370 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
' Aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 51/2003, publicată în M. Of. nr. 5
din 31 ianuarie 2003, republicata în M. Of. nr. 177 din 7 martie 2008, cu modificările aduse
prin O . U . G . nr. 1 74/2008 (M. Of. nr. 795 din 27 noiembrie 2008).
' C. Ap. Bucureşti, Secţia comercială, decizia civilă nr. 405/1995 (menţinută prin
Decizia civilă nr. 311/1995 a Curţii Supreme de lustiţie), în Culegere de practica (udiciară
comercială 1993-1998, Ed. C.H. Beck, p. 30-31.
3 I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 656 din 19 februarie 2004, în Revista de drept
acceptării acesteia, după natura contractului, fiind astfel consacrat sistemul infor-
maţiei. în dreptul civil, o soluţie asemănătoare exprimă şi art. 814 C. civ. pentru
determinarea momentului încheierii valabile a contractelor unilaterale (în speţă
făcându-se referire la donaţie).
Prtn acest text, legiuitorul comercial consacră sistemul informaţiei, socotind că
un contract este valabil încheiat numai atunci când ofertantul a aflat că oferta sa a
fost acceptată. în practica judiciară, din cauza inconvenientelor pe care le prezintă
sub aspectul regimului probator, sistemul informaţiei a fost amendat, în sensul că,
atunci când se dovedeşte ca acceptarea a ajuns la destinatar, se naşte o prezumţie
reiaţi vă că ofertantul a luat cunoştinţă de răspunsul acceptantului. Desigur că
ofertantul poate răsturna această prezumţie, dovedind că, deşi a primit acceptarea,
nu a fost în măsură să ia cunoştinţa despre conţinutul acesteia.
în acest fel, prin aplicarea prezumţiei judiciare care echivalează momentul
primirii acceptării cu momentul luării ia cunoştinţă despre conţinutul acceptării,
sistemul informaţiei se confundă practic cu sistemul recepţiei, aşa încât, din punct
de vedere formal, momentul încheierii contractului îl constituie momentul infor-
maţiei, iar practic - momentul recepţiei.
Evoluţia modernă a dreptului comercial tinde să consacre - şi pe plan inter-
naţional - sistemul recepţiei. Astfel, potrivit prevederilor art. 1 8 şi 24 din Convenţia
Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri adoptată
la Viena în 1980', contractul este încheiat în momentul în care acceptarea ofertei
parvine ofertantului, destinatarul acceptării. Prin ratificarea acestei convenţii,
dreptul comercial consacră în prezent şi sistemul recepţiei, cu aplicabilitate limitată
la contractele comerciale internaţionale de vânzare de mărfuri.
Dezvoltarea comerţului electronic, ca o componentă a societăţii informaţionale,
a ridicat şi problema momentului încheierii contractelor formate prin schimbul
electronic de informaţii (EDI - Electronic Data Interchange). Pe plan internaţional,
concluzia care s-a impus este că un contract electronic este încheiat atunci când
destinatarul acceptant al ofertei a primit de la ofertant, prin mijloace electronice,
confirmarea de primire a acceptării destinatarului.2 lată, deci, că, în materia comer-
ţului eiectronic, pentru raţiuni ce ţin de protecţia securităţii acestei activităţi, legea
consacră tot sistemul recepţiei, dar îi aplică nu în raport de primirea de către ofer-
tant a acceptării ofertei, ci cu referinţă la momentui primirii de către destinatar a
confirmării ofertantului de primire a acceptării.
' România a aderat la Convenţia de la Viena din 1980 prin Legea nr. 24/1991, publicată
în M. Of. nr. 54 din 19 martie 1991, aplicarea prevederilor Convenţiei făcându-se începând
cu 1 iunie 1992.
2 în acest sens, Directiva Parlamentului European şi Consiliului Europei privind anumite
aspecte legale ale comerţului eiectronic pe piaţa internă [Propunere revizuită, 89/0325
(COD), publicată în Directorate Generai Information Society, Developing a coherent policy
and regulatory framework, tor advancing electronic commerce în Europe, January 2000. (
376 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
- efectele revocării ofertei sau a acceptării. In principiu, atât oferta cât şi accep-
tarea sunt revocabile. D u p ă încheierea contractului, revocarea acestor manifestări
de voinţă reprezintă însă o denunţare unilaterală a contractului, cu consecinţa
atragerii răspunderii părţii aflate în culpă, pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi.
- existenţa sau inexistenţa capacităţii juridice a părţilor. Potrivit art. 948 C. civ.,
capacitatea de a contracta este una dintre condiţiile esenţiale pentru validitatea
unei convenţii. De aceea, este important să se determine dacă la momentul
încheierii contractului părţile erau capabile, d e c i împliniseră vârsta legală pentru a
contracta valabil sau nu erau puse sub interdicţie judecătorească.
- împlinirea termenului de prescripţie; momentul încheierii contractului poate
determina începerea curgerii termenului de prescripţie al unor obligaţii contrac-
tuale - c u m ar plata preţului mărfii vândute, atunci c â n d proprietatea s-a strămutat
de la vânzător la cumpărător prin simpla convenţie valabil încheiată de părţi (
art. 1295 C. civ.).
- locul încheierii contractului; de regulă, în lipsa unei convenţii exprese a
părţilor, momentul încheierii contractului marchează şi locul în care s-a produs
consimţământul, unde s-au întâlnit voinţele părţilor.
- producerea efectelor contractului, dacă părţile sau iegea nu au fixat un alt
termen; unele obligaţii asumate de părţi pot fi afectate de termen, a cărui curgere,
în lipsa unei convenţii contrare, începe de la momentul încheierii contractelor,
- legea aplicabilă în timp. Potrivit principiilor determinării aplicării legii în timp
şi spaţiu (neretroactivitatea, ultraactivitatea şi teritorialitatea legii), încheierea,
interpretarea, executarea şi încetarea unui raport juridic sunt guvernat de legea
aflata în vigoare la momentul încheierii contractului.
' C. Ap. Bucureşti, Secţia comercială, decizia nr. 1405/1996 (menţinută prin Decizia
civilă nr. 1024/1997 a Curţii Supreme de lustiţie - Secţia comercială), în Culegere de
practică judiciară comercială 1 993-1998, Ed, C H . Beck, p. 22-23.
378 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
' Legea nr. 193/2000 a tost publicată în M. Of. nr. 560 din 10 noiembrie 2000 şi, după
mai multe modificări, a fost republicată în M. Of. nr. 305 din 18 aprilie 2008, în temeiul
Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consu-
matorilor, publicată în M. Of., Partea 1, nr. 899 din 28 decembrie 2007.
2 Aceeaşi definiţie este dată clauzelor abuzive şi prin art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992
' Regulamentul nr. 4/2005 a fost publicat în M, Of. nr. 297 din 8 aprilie 2005 si repu-
blicat în M. Of. nr. 616 din 6 septembrie 2007.
Specificul obligaţiilor comerciale 381
' Pentru detalii, a se vedea I. Băcanu, Regimul juridic al dobânzilor. Ed. Lumina Lex.
1996, p. 32 şi urm; I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Ed. Lumina Lex, 1997, p. 115.
382 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
' In acelaşi sens, St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 355-356; pentru o opinie contrară, a se
vedea I. Băcanu, op. cit., p. 49-50.
' O.C. nr. 9/2000 a tost publicată în M. Of. nr. 26 din 25 ianuarie 2000 şi a tost aprobată
cu modificări prin Legea nr. 356/2002, publicată în M. Of. nr. 425 din 18 iunie 2002.
J Pentru luna aprilie 2009, nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a
României a fost de 10,07% pe an (Circulara BNR nr. 10/2009 privind nivelul ratei dobânzii
de reterinţă a Băncii Naţionale a României valabil în luna aprilie 2009 - M. Of. nr. 210 din
1 aprilie 2009).
Specificul obligaţiilor comerciale 383
în fine, prin expresia „alte mijloace de probă admise de legea civilă" legiuitorul
a desemnat, fără a se limita însă numai la acestea, mărturisirea, cercetarea locală • *'
(cercetarea ia faţa locului),.interogatoriul, raportul experţilor şi prezumţiile, care se ^KŞrHK
administrează în condiţiile dreptului c o m u n şi c a r e nu prezintă un a n u m e specific -irl^
în materia comercială.' r
' Art. 167-225 C. proc. civ.; a se vedea şi Codul comercial adnotat, p. 105.
în acest sens s-a decis că menţionarea unilaterala a unei clauze penale în factură,
2
neînsuşită de cealaltă parte, nu produce niciun efect, chiar dacă factura a fost semnată de un
delegat al beneficiarului, care nu era abilitat să negocieze şi să accepte o asemenea clauză,
ci numai să ridice mărfurile şi factura însoţitoare; a se vedea C.S.J., Secţia comercială,
decizia nr. 2858/2002 în C. Bădotu, C. Haraga, Obligaţiile comerciale. Practica judiciară,
Ed. Hamangiu, p. 1-2.
^ Nesemnarea tacturilor nu poate fi considerată o acceptare tacită a acestora (I.C.C.J.,
Secţia comercială, decizia nr. 1892/2004).
4 C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1090/2001, nr. 2821/2001 şi nr. 3260/1998, în
C. Bădolu, C. Haraga, op. cit., p. 2-6 şi 13-14. în practica judiciară au fost considerate
acceptate la plată facturile având următoarele menţiuni ale beneficiarului: „bun de plată",
„vizat pentru control financiar preventiv propriu", „verificat legalitatea preţurilor şi a calcu-
lelor" sau „acceptat total la plată factura {...)" (C. Ap. Bucureşti, Secţia comercială, decizia
nr. 69 din 8 februarie 2007, irevocabilă prin decizia nr. 299 din 31 ianuarie 2008 a I.C.C.J., ir
Secţia comercială).
Specificul obligaţiilor comerciale 389
1 C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 3279/2001. în C. Bădoiu, C. Haraga, op, cit.,
corespondenţei, care prezintă ştersături, adăugiri sau rubrici goale este evident că
nu este ţinut în regulă şt nu poate tace proba verităţii menţiunilor înscrise în el.
Codul comercial nu s-a preocupat de forţa probantă a registrelor în căzui
litigiilor dintre comercianţi şi necomercianţi, dar art. 1183 şt 1184 C. civ. arată că
acestea nu pot fi utilizate ca probă pentru vânzările făcute de un comerciant unui
comerciant, însă pot fi utilizate ca probe împotriva comercianţilor aflaţi în litigii cu
necomercianţi. Potrivit art. 52 C. c o m . registrele comercianţilor, chiar neţinute în
regulă, fac probă împotriva lor; acestea vor putea fi invocate ca probă, împotriva
comerciantului aflat în culpă, atât de comercianţi cât şi de necomercianţi, în
temeiul art. 1184 C. civ.
Potrivit art. 30 C. com. comercianţii sunt datori a păstra timp de 10 ani
registrele pe care legea îi obligă să ie ţină; în acest interval, comercianţii vor putea
fi obligaţi de instanţă să c o m u n i c e registrele, punându-le ia dispoziţia părţii
adverse, în integralitatea lor, numai în cazuri de societăţi şi în c a z de faliment, iar
în materie civilă în cazuri de succesiuni şi comunităţi de bunuri (art. 31 C. com).
Aceasta limitare a consultării în întregime a conţinutului registrelor de către partea
adversă urmăreşte să protejeze secretul comercial, a cărui deconspirare, în
condiţiile unei concurenţe acerbe, poate c o n d u c e la ruina comerciantului. De
aceea, de regulă, instanţa va putea dispune comerciantului înfăţişarea registrelor,
pentru a se extrage din ele numai acele menţiuni care sunt în legătură cu litigiul
dedus judecăţii. Procedura înfăţişării presupune cercetarea registrelor de către
instanţă, experţi sau chiar partea adversă, numai, sub aspectele care sunt contestate
în litigiu, pentru a proteja astfel secretul comercial; o asemenea măsură se dispune
de instanţă cu mare discreţie şi numai când este imperios necesară,'
' Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic şi Legea nr. 455/2001 privind semnă-
tura electronică. De asemenea, UNCITRAL (Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comer-
ţului internaţional) a pregătii şi adoptat o lege modei pentru comerţul electronic, care
tratează şi regimul probator a! mesajelor electronice.
Capitolul III. Comerţul electronic
Secţiunea 1. Reglementari
statutare fundamentale
' Noţiunea de comerţ electronic, în cadrul acestui capitol, defineşte efectuarea opera-
ţiunilor comerciale pe cale electronică, în principal prin Internet, dar şi pe calea schimbului
de întomnaţii electronice (EDI), prin fax, telefon sau alte mijloace electronice.
Comerţul electronic 393
' Legea nr. 365/2002 a iost publicată în M. Of. nr. 483 din 5 iulie 2002 şi republicată în
M. Of. nr. 959 din 29 noiembrie 2006; Legea nr. 455/2001 a fost publicată în M. Of. nr. 429
din 31 iulie 2001.
394 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
(e) informaţia este conservată în forma în care a fost generată, transmisa şi pri-
mită şi permite identificarea originii, destinaţiei, a datei şi a orei c â n d a fost trimisă
şi primită.
art. 35 C. com., potrivit căreia contractul între persoane depărtate nu este perfect
dacă acceptarea nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului.
Soluţia se abate însă de la prevederile Convenţiei de la V i e n a din 1980 privind
vânzarea internaţională de mărfuri, ratificată de România în 1991, care stabileşte
că un contract î n c h e i a t între persoane depărtate este valabil perfectat în momentul
în care ofertantul primeşte acceptarea ofertei sale {teoria recepţiei) şi nu atunci
când el ia cunoştinţă de această acceptare.
De altfel, legiuitorul român pare a face şi o confuzie între aceste d o u ă m o m e n t e
(primire - luare la cunoştinţă): în art. 9 alin. (3) din lege se c e r e furnizorului de
servicii să c o n f i r m e primirea acceptării ofertei de îndată ce aceasta a fost primită de
el iar art. 9 alin. (4) din iege arată că acceptarea ofertei sau confirmarea primirii
acceptării ofertei, efectuate prin mijioace electronice, se consideră primite atunci
când părţile cărora le sunt adresate pot să le acceseze.
Dar, în raport de prevederile alin. (1) al aceluiaşi articol, momentul primirii
acestor mesaje este irelevant, atât timp cât contractul se consideră î n c h e i a t în
momentul c â n d aceste mesaje au ajuns la cunoştinţa destinatarului. Singurul efect
ai acestor dispoziţii ar fi acela a! enunţării unei prezumţii legale, potrivit căreia în
momentul primirii mesajului eiectronic destinatarul este prezumat că a şi luat
cunoştinţă de conţinutul acestuia.'
D a c ă prin natura contractului sau în urma cererii exprese a beneficiarului se
impune o executare imediată a prestaţiei caracteristice, fără a m a i fi necesară o
acceptare a ofertei de a contracta, atunci contractul se va considera încheiat în
momentul în care debitorul a început executarea. Deşi reia dispoziţiile art. 36
C. com. acest text introduce o nuanţă modernă, prm referirea la prestaţia caracte-
ristică a contractului; dect un asemenea contract se va considera î n c h e i a t din
momentul începerii executării sale de către destinatarul ofertei, numai d a c ă acesta
este debitorul prestaţiei caracteristice (vânzătorul, mandatarul, agentul).
' O . G . nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor ia distanţă, astfel cum a fost
aprobată prin Legea nr. 51/2003, prevede o altă soiuţie pentru determinarea momentului
încheierii contractelor la distanţă (inclusiv prin mijloace electronice): dacă părţile nu au
convenit altfel, contractul este valabil încheiat atunci când consumatorul a primit mesajul de
confirmare a comenzii sale (art. 5).
406 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
1 I.L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciale. Pro-
- astfel, cumpărarea este comercială, atunci când ea s-a făcut în scopul revân-
zării sau a închirierii obiectului cumpărării;
- vânzarea este comercială atunci când ea a fost precedată de o cumpărare în
scopul revânzării.
De fapt, la o examinare mai atentă, se observă că legiuitorul comercial, prin
enunţul art. 3 C. com., nu are în vedere prestaţii {vânzarea şi cumpărarea) apar-
ţinând aceleiaşi operaţiuni juridice, ci vizează două raporturi juridice distincte,
calificând astfel drept acte de comerţ atât contractul de vânzare-cumpărare prin
care s-a procurat marfa ce urmează a fi revândută cât şi contractul de vânzare-
cumpărare prin care marfa astfel procurată a fost revândută.
Rezultă din analiza acestor dispoziţii ale Codului comercial că, pentru ca
vânzarea-cumpărarea să dobândească caracter comercial, se cere ca ea să aibă, cel
puţin pentru una dintre părţi, caracter de interpunere în schimbul bunurilor.
Această cerinţă se impune întrucât principala caracteristică a cumpărării şi vânzării
comerciale o constituie intenţia de revânzare, jn sensul că fie vânzarea este pre-
cedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare, fie cumpărarea este făcută în
scopul revânzării.
în doctrina juridică s-a menţionat că, pentru a constitui o trăsătură definitorie a
vânzării-cumparării comerciale, intenţia de revânzare trebuie să îndeplinească
anumite condiţii 1 :
(a) - intenţia de revânzare trebuie să existe la data cumpărării. în alţi termeni,
pentru cumpărător, operaţiunea trebuie să aibă caracter de interpunere în circulaţia
mărfurilor. în lipsa acestei intenţii, contractul nu are caracter comercial, fiind un
act juridic civil; astfel, dacă un comerciant a cumpărat bunuri pentru uzul personal
sau al familiei sale (operaţiune care, potrivit prevederilor art. 5 C. com., nu
constituie act de comerţ) şi dacă, ulterior, vinde surplusul care nu îi este necesar,
nu efectuează o operaţiune de vânzare comercială. Desigur că, fiind piasată în
sfera manifestărilor subiective, proba existenţei intenţiei de revânzare la momentul
încheierii contractului de cumpărare este dificilă; intenţia se poate deduce, însă,
din anumite caracteristici ale cumpărării, cum ar fi cantitatea mare de produse ce
iac obiectul contractului sau impunerea unui anumit ambalaj sau sistem de
etichetare.
(b) - Intenţia de revânzare trebuie să priveascăîn principal, bunurile cum-
părate; în acest sens s~a apreciat că dacă bunurile cumpărate au caracter accesoriu
unui bun principal, nu există contract comercial.
(cj - intenţia de revânzare să fie cunoscută celeilalte părţi contractante.
Avem serioase dubii că aceste ultime două condiţii mai sunt de actualitate. în
principiu, bunurile dobândite cu titlu accesoriu pentru a servi unei vânzări comer-
ciale (cum ar fi ambalajele cumpărate pentru ambalarea mărfii sau anvelopele
cumpărate pentru echiparea unor autoturisme a căror revânzare se intenţionează)
urmează regimul juridic al bunului principal, potrivit principiului accesorium
sequîtur principale. De aceea, nu se justifică un regim juridic distinct pentru
1 St.D. Cărpenaru, op. cit., ed. a Vll-a, revăzută şi adăugită, o. 38-39 şi p. 450; am
preluat şi noi, necritic, aceste condiţii, în I. Schiau, Curs de drept comercial, £d. Rosetti,
2004, p.' 266.
410 instrumentele juridice ale exerciţiului c o m e r ţ u l ^ •'''•*"'
' I.L. Ceorgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciaie.
Probele. Contractul de vânzare-cumpătare comercială, lucrare revăzută, completată şi adusă
la zi de ion Băcanu, Ed. Lumina Lex, 1994, p. 127.
2 Idem, p. 126.
2003 - „în dreptul nostru, vânzările de imobile sunt «acte de natură civilă», întrucât art. 3
C. corn., care enumeră faptele obiective de comerţ, nu cuprinde şi această categorie de
contracte. Chiar dacă imobilul tace parte sau este destinat să intre în fondul de comerţ,
operaţiunea juridică menţionată este tot de natură civilă. Numai când se vinde întreg fondul
de comerţ, incluzând şi imobilele, vânzarea va avea un caracter comercial". în acelaşi sens,
a se vedea şi l.C.C.]., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr, 1776 din 17
martie 2008. Aceste decizii sunt criticabile pentru că determina natura unei operaţiuni
iuridice prin raportare ta obiectul ei material şi nu prin considerarea cauzei şi a obiectului
convenţiei, în raport de care aceeaşi operaţiune (vânzarea unui imobil) poate fi civilă sau
comercială.
412 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
ciaţi, sub sancţiunea suportării pierderilor sau a restituirii către societate a bene-
ficiilor c a r e au rezultat (art. 78, 80 şi 82 LSC);
- interdicţia încheierii între societatea comercială pe acţiuni şi administratorii
acesteia a unor operaţiuni de dobândire sau înstrăinare de bunuri cu o v a l o a r e mai
mare de 1 0 % din valoarea activelor nete ale societăţii. în absenţa acordului
adunării generale extraordinare a acţionarilor (art. 150 LSC).
- interdicţia impusă administratorilor societăţii c o m e r c i a l e de a înstrăina sau
dobândi bunuri, în contul societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate din valoa-
rea contabilă a activelor societăţii, fără aprobarea adunării generale extraordinare
(art. 153 22 LSC).
Toate aceste interdicţii şi restricţii, deşi generice, referindu-se la o multitudine
de operaţiuni juridice, sunt pe deplin aplicabile, mai ales, în materia vânzării-
cumpărării comerciale.
3.2.1. Este totuşi, de reţinut, că Legea nr. 363/2007 privind combaterea practi-
cilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea regle-
mentărilor cu legislaţia europeană privind protecţia c o n s u m a t o r i l o r , sancţionează
acele practici c o m e r c i a l e care au caracter incorect, menite să deformeze să defor-
meze în m o d esenţial comportamentul e c o n o m i c al consumatorului şi să influen-
ţeze exprimarea consimţământului lui la încheierea anumitor tranzacţii comerciale.
Astfel, este considerată ca fiind o practică c o m e r c i a l ă î n ş e l ă t o a r e încercarea
comercianţilor de a oferi informaţii false sau de a induce în eroare un consumator,
pentru a-l determina să ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o.
' Pentru a se putea reţine viciul de consimţământ la încheierea contractului, trebuie să fie
întrunite condiţiile prevăzute de art. 956 C. civ. în contractele încheiate între persoane juri-
dice, prin reprezentanţii lor legali, nu se poate invoca vicierea consimţământului prin
violenţă (I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 2515 din 14 septembrie 2004).
2 în practica judiciară s-a decis că, în condiţiile în care, în încheierea de autentificare a
O practică comercială este considerată agresivă dacă limitează sau este suscep-
tibilă să limiteze în mod semnificativ libertatea de alegere sau comportamentul
consumatorului prin hărţuire, constrângere, inclusiv prin utilizarea forţei fizice sau
prin influenţa nejustificată şi, prin urmare, determină sau este susceptibilă să
determine consumatorul să ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi
luat-o.
Este evident că aceste practici incorecte pot reprezenta manifestări ale doi ului
sau ale violenţei care sunt apte să vicieze consimţământul consumatorului şi, prin
aceasta, validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta cu un
comerciant.
' O.C. nr. 106/1999 a fost publicată în M. Of. nr. 431 din 31 august 1999 şi a tost
republicată, cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 60/2002 şi Legea nr. 363/2007,
în M, Of. nr, 168 din 5 martie 2008.
2 Pentru detalii, a se vedea D. Chirică, Contractele speciale civile şi comerciale, voi. I,
3.3.7. Lucrul vândut Marfa vândută sau cumpărată constituie obiectul material
al contractului. Lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
(a) - Lucrul să se afle în circuitul civil, condiţie ce rezultă din prevederile
art. 1310 C. civ. şi din care d e d u c e m că, în principal, orice lucru aflat în comerţ
poate fi vândut;
(b) - Lucrul trebuie să existe; potrivit regulii de drept c o m u n el trebuie să existe
în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor; în c a z contrar,
obiectul vânzării este imposibil şi contractul este iovit de nulitate. în materie
comercială, vânzarea unor iucrun viitoare este frecventă, î m b r ă c â n d forma unei
vânzări cu termen, termen la care existenţa bunului trebuie să fie neîndoielnică.
Astfei este cazul livrărilor de instalaţii industriale c o m p l e x e sau de produse cu c i c l u
lung de fabricaţie care nu pot fi produse şi depozitate pe stoc, până c â n d va apare
un cumpărător; c u m una dintre devizele comerţului este că rostul unui bun
comerciant este să producă ceea ce se vinde şi nu să caute să v â n d ă ceea ce deja a
produs (în sensul că nu se produce decât ceea ce se cere pe piaţă), este evident că
vânzarea unor bunuri viitoare este o regulă în materie comercială;
(c) - Lucrul să fie determinat sau determinabil; lucrul este determinat c â n d în
contract au fost prevăzute elementele de individualizare a acestuia sau care arată
genul, cantitatea şi calitatea lucrului (pentru bunuri generice). Lucrul este deter-
minabil c â n d în contract se prevăd numai elementele cu ajutorul cărora se va
determina în viitor lucrul. în materie comercială, această determinare a unui lucru
cert se face prin parametri calitativi şi cantitativi, specificaţii tehnice, standarde,
etaloane, mostre şi alte asemenea criterii sau instrumente de individualizare;
(d) - Lucrul să fie proprietatea vânzătorului; această condiţie derivă din carac-
terul translativ de proprietate ai contractului fiind, deci, necesar ca vânzătorul să fie
proprietar. Această cerinţă, preluată şi inspirată în dreptul nostru civil din dreptul
francez, fără a se bucura de un text legal explicit, tinde să fie ignorată în practica
comercială recentă, consecinţele acestei abordări nefiind, î n c ă , pe deplin lămurite,
doctrinar şi junsprudenţial.
Astfel, în situaţia unor bunuri determinate generic, s-a a d m i s că este valabil
contractul prin care vânzătorul se obligă să vândă bunuri viitoare sau care nu
constituie proprietatea lui la momentul respectiv. A v â n d în v e d e r e că, în comerţ,
imperativul profitului impune comerciantului să se plieze cererii pieţii, acesta nu
poate să producă sau să aprovizioneze bunuri fără desfacere; de aceea, ca regula
generală, el va produce sau se va aproviziona cu anumite mărfuri n u m a i atunci
416 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
1 Idem, p. 71 şi urm.
Contractul de vânzare comercială 417
curent' ' Acest preţ se determină fie prin voinţa părţilor, fie prin mijloacele de
probă arătate de art. 40 C. com. sau poate fi determinat şi de către o terţă persoană
desemnată de părţi, fie prin contract, fie prin convenţie separată. Dacă terţul,
„arbitrul" preţului, nu acceptă însărcinarea sau nu poate să o ducă la îndeplinire,
părţile vor numi un al arbitru iar în absenţa unui acord al acestora numirea se va
tace de instanţa competentă.
Determinarea preţului adevărat sau curent se poate face atât de către părţi cât şt
de către arbitrul desemnat, prin orice mi ¡foc de e v a l u a r e sau p r o b ă la care tace
trimitere art. 40 C. c o m . şi, în completare, art. 46 C. corn., întrucât aceste texte nu
stabilesc o ierarhizare a probelor şi a puterii lor.
(c) Preţul să fie real, cu dublu înţeles: serios şt sincer şi să fie efectiv, adică să se
plătească de către cumpărător vânzătorului. Preţul este sincer şi serios când
elementele de fapt lăsate la aprecierea instanţei arată că el reprezintă o contra-
prestaţie reală în raport de valoarea lucrului vândut. D a c ă preţul este fictiv sau
derizoriu, contractul de cumpărare este nul pentru că prestaţia cumpărătorului,
lipsită fiind de obiect, lipseşte de cauză prestaţia vânzătorului, care se presupune
că a contractat pentru a primi un preţ serios şi adevărat.
Este adevărat că, în materie comercială, există anumite vânzări în care preţul
are caracter simbolic, cum este situaţia reglementată de dispoziţiile art. 5 alin. (2)
din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării 2 ,
potrivit cărora, în procesul de privatizare, Guvernul poate aproba, în raport de
anumite criterii economice şi sociaie, ca vânzarea unui pachet de acţiuni deţinut la
o societate cu capital de stat să fie făcută la preţul simbolic de un euro. în realitate,
un asemenea contract nu poate fi suspectat de un preţ neserios, întrucât această
facilitate este acordată prin raportare la elementele fundamentale ale ofertei de
cumpărare a acţiunilor, respectiv volumul investiţiilor angajate, numărul de locuri
de muncă ce urmează să fie create şi capitalul de lucru ce va fi asigurat de cum-
părător. Nu ne aflăm, deci, în prezenţa unui contract de vânzare tipic, ci în pre-
zenţa unuia cu o fizionomie aparte, în care prestatia cumpărătorului are o structură
complexă, în care inodicitatea preţului plătit este „compensată" prin celelalte
obligaţii pe care şi le asumă cumpărătorul şi care reprezintă cauza pentru care
vânzătorul acceptă un preţ simbolic.
' Preţul adevărat sau preţul curent este o sintagmă prin care legiuitorul trimite la preţui
real, de piaţă, al mărfii, determinat prin raportare la listele bursei sau prin orice alte mijloace
de probă admise de legea comercială (art. 40 şi art. 46 C. com.).
2 Legea nr. 137/2002 a fost publicată în M. Of. nr. 215 din 28 martie 2002 şi modificată,
4.1.2. Regula prevăzută de art. 1295 C. civ. nu are caracter imperativ, ci este de
natură supletivă, părţile putând deroga de ia ea.' Cu atât mai mult, în materie
comercială, chiar legiuitorul a înţeles să reglementeze şs alte momente în care se
transmit dreptul de proprietate şi riscurile. în plus, specificul vânzării comerciale,
care este o operaţiune speculativă, orientată spre obţinerea unui profit cât mai
mare, a impus, in practică, o serie de măsuri asigurătorii pentru vânzător, printre
care şi decalarea momentului acestui transfer.
Codul comercial reglementează în materia bunului determinat generic diferite
momente ale transmiterii dreptului de proprietate şi a riscurilor, după cum
urmează:
- Potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (1) C. corn., în căzui mărfurilor care se
transportă pe apă, atunci când în contractul de vânzare este arătat vasul care
transportă sau urmează a transporta mărfurile, vânzarea este supusă condiţiei sosirii
in bună stare a acelui vas.' Suntem în prezenţa unui contract valid încheiat, dar a
cărui executare este afectată de o condiţie suspensivă. îndeplinirea condiţiei
suspensive - sosirea vasuiui în bună stare - consolidează obligaţiile contractuale
asumate de părţi, care devin apte de executare; neîndeplinirea condiţiei c o n d u c e ia
stingerea obligaţiilor părţilor, care sunt dezlegate atât de obligaţia de predare cât şi
de obligaţia de plată a preţului. în consecinţă, în contractele afectate de această
condiţie, dreptul de proprietate şi riscurile asupra acestor mărfuri trec de la
vânzător la cumpărător numai atunci c â n d şi dacă vasul care le transportă a sosit în
bună stare la destinaţie.
- în cazul în care mărfurile se transportă pe apă, dar fără indicarea vasului care
le transportă iar vânzătorul se obligă să indice acest vas într-un anumit termen,
nerespectarea termenului permite cumpărătorului fie să c e a r ă executarea
contractului, fie să ceară daune lart. 63 alin. (2) C. c o m . l . D a c ă acesta optează
pentru executarea contractului, proprietatea şi riscurile se transmit sub condiţia
sosirii vasului la destinaţie în bună stare.
în afara acestor dispoziţii speciale ale Codului comercial, care au implicaţii
asupra producerii efectului transmiterii dreptului de proprietate şi a riscurilor
aferente, comercianţii, în practica lor, au determinat şi alte m o m e n t e în care se
produc aceste efecte. Astfel, părţile contractului pot c o n v e n i să instituie anumite
modalităţi în raport de care să determine momentul transmiterii proprietăţii (împli-
nirea unor termene sau condiţii, până la care vânzătorul îşi rezervă dreptul de pro-
prietate). O a s e m e n e a posibilitate este evocată chiar de dispoziţiile art. 84 alin. (4)
al Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, dispoziţii c a r e reglementează
soarta contractului de vânzare, atunci c â n d vânzătorul unui bun imobil a reţinut
titlul de proprietate până la piaţa integrală a preţului vânzării.
în materia riscurilor, concepţia modernă în materie comercială a preconizat
legarea transferului acestora de predarea mărfii, iar nu de transmiterea proprietăţii,
părăsindu-se regula res perit domino. Astfel, de regulă, în situaţia bunurilor care
circulă de pe o piaţă pe alta prin intermediul cărăuşilor, transferul riscurilor ope-
rează în momentul predării bunului către cărăuşi, în vederea transportului. Este o
soluţie iarg aplicată mai ales în vânzarea internaţională, unde a fost consacrată de
Convenţia de la V i e n a din 1980 2 şi a fost preluată şi de I N C O T E R M S 2000, reguli
comerciale internaţionale edictate de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris.
Desigur că părţile, în virtutea principiului libertăţii contractuale, vor putea
stabili şi alte m o m e n t e în care atât dreptul de proprietate cât şi riscurile se vor
transfera de ta vânzător la c u m p ă r ă t o r .
' Această condiţie a sosirii vasuiui în bună stare (clauza salvo artvo) are în vedere fie
scufundarea vasuiui, fie deteriorarea atât de gravă a acestuia, încât şi mărfurile aflate la bord
au fost afectate şi nu mai corespund destinaţiei lor.
 Convenţia Naţiunilor Unite privind vânzarea rnternaţională de mărfuri, încheiată la
Viena în 1980 a fost ratificată de România prin Legea nr. 24/1991, devenind astfel parte
integranta a dreptului intern.
Clauza din contractul de vânzare-cumpărare care prevede că, în ipoteza constatării la
destinaţie a deprecierii mărfurilor perisabile vândute, neimputabiiă transportatorului, părţile
vor suporta pierderea în mod egaî operează independent de clauza potrivit căreia, odată cu
încheierea încărcării mărfurilor şi a formalităţilor de livrare-facturare, dreptul de proprietate
420 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
Şl riscul trec de la vânzător la cumpărător (C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 7727 din 19
decembrie 2001).
Contractul de vânzare comercială 421
' Legea nr. 449/2003 a tost publicată în M. Of. nr. 812 din 18 noiembrie 2003 şi a tost
republicată, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 363/2007, în M. Of. nr. 347 din 6 mai 2008.
' Potrivit art. 2 pct. 1 al O . G . nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului, republicată
în M. Of. nr. 208 din 18 martie 2007, prin calitate se înţelege ansamblul de proprietăţi şi
caracteristici ale unui produs sau serviciu, care îi conferă aptitudinea de a satisface, conform
destinaţiei acestuia, necesităţile explicite sau implicite.
: Livrarea unor produse cu vicii ascunse reprezintă o neexecutare corespunzătoare a
contractului, iar faţă de dispoziţiile art. 1354 C. civ., nu este necesară stipularea unei clauze
în contract pentru a interveni răspunderea pentru vicii ascunse (C.S.J., Secţia comercială,
decizia nr. 4168 din 14 iunie 2002, în Revista română de dreptul afacerilor nr. 9/2003, p. 80).
Contractul de vânzare comercială 423
4.2.2.1. Plata preţului. Data plăţii este prevăzută de părţi în contract sau rezultă
din uzanţe, cu referire la natura şi împrejurările concrete ale contractului. în gene-
ral, în practica comercianţilor, ea este legată de data predării efective a mărfii sau a
transmiterii dreptului de proprietate.
La vânzările având ca obiect o sumă mare de bani, plata preţului se poate
eşalona în mai multe etape. Plata preţuiui în rate constituie numai o modalitate de
executare, ce nu afectează natura contractului şi nu îl transformă în contract cu
executare succesivă. Rezultă, deci, că termenul de prescripţie al obligaţiei de piaţă
începe să curgă de la data stabilită pentru plata ultimei rate.
Plata se face la locul determinat de părţi sau, în lipsa unei înţelegeri în acest
sens, la locul unde se predă marfa vândută. în cazul întârzierii plăţii faţă de
termenul convenit, cumpărătorul este obligat să plătească dobânda pe perioada
scursă între data prevăzută pentru plată şi data plăţii efective, având în vedere că
datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua
când devin exigibile (art. 43 C. corn.). Dacă părţile nu au prevăzut nivelul acestei
dobânzi, se va datora dobânda legală, fiind aplicabile prevederile Ordonanţei
Contractul de vânzare comercială 425
1 C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 52 din 15 ianuarie 2003, în Pandectele Romane
nr. 6/2004.
2 Pentru detalii privind diferitele pacte comisorii exprese, L. Pop, op. cit., p. 81.
426 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
primească mărturile în starea in care se vor afla la sosire, dar cu aplicarea unei
reduceri corespunzătoare a preţului.
Atunci când cumpărătorul este un consumator, deci o persoană care cumpără
mărfurile în afara activităţii saie profesionale sau comerciale, art. 10 şi urm. din
Legea nr. 449/2003 arată ca acesta, în cazul lipsei conformităţii poate cere Ca)
aducerea produselor la conformitate (prin reparare sau înlocuire) sau (b) acordarea
unei reduceri de preţ ori rezoluţiunea contractului.
(a) Repararea sau înlocuirea sunt măsuri reparatorii, de aducere la conformitate,
care pot fi aplicate, la opţiunea cumpărătorului, fără plată. O anumită măsură
reparatorie nu va fi însă aplicată dacă este imposibilă sau disproporţionată (impune
costuri sau eforturi nerezonabiie faţă de vaioarea produsului sau în raport de aita
măsură reparatorie). Orice reparare sau înlocuire trebuie făcută într-o perioadă
rezonabilă de timp, convenită între părţi, în raport de natura produselor şi utilizarea
lor, dar fără a produce inconveniente semnificative cumpărătorului.
(b) Cumpărătorul poate solicita reducerea corespunzătoare a preţului sau
rezoluţiunea contractului dacă vânzătorul nu a reparat marfa sau nu a înlocuit-o în
termenul rezonabil convenit de părţi. Cumpărătorul nu va putea însă să ceară rezo-
luţiunea contractului dacă lipsa de conformitate este minoră. O r i c e clauze contrac-
tuale care limitează sau înlătură aceste drepturi ale cumpărătorului-consumator,
convenite înainte ca acesta să cunoască existenta lipsei de conformitate, sunt nule
de drept.
' C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1695 din 20 martie 2003, în C. Cucu, M. Cavnş,
Contractele comerciale. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, p. 279-282.
2 Jurisprudenţă italiană, publicată în Pandectele Române, 1937, voi. III, p. 68, citată în
1 C. Ap. Bucureşti, decizia nr. 47 din 17 aprilie 1942, publicată în Pandectele Române
1925, voi. II, p. 91, citată în Codul comercial adnotat, republicat în 1994.
2 Potrivit Codului comerciai adnotat, Ed. Tribuna Craiova, 1994, p. 127, prin „casă acre-
ditată de comerţ se înţelege un stabiliment comerciai care se bucură de încredere, din punct
de vedere al onestităţii şi solvabilităţii".
430 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
O altă soluţie a tost aceea de a defini torta majoră prin enunţarea caracterelor
generale ale elementelor definitorii. Astfel, torţa majoră a fost definită ca fiind acel
eveniment imprevizibil, inevitabil şi insurmontabil, intervenit ulterior încheierii
contractului, independent de voinţa părţilor şi care face imposibilă executarea în
totul sau în parte a obligaţiilor asumate de către partea afectată de situaţia de forţă
majoră.
împrejurările de forţă majoră vor fi anunţate în scris celeilalte părţi, în termenul
convenit de ele. Comunicarea trebuie să cuprindă date privind interveni rea şi
caracterul împrejurărilor precum şi eventualele consecinţe. De asemenea, partea
este obligată să comunice şi încetarea acestor împrejurări. Comunicarea trebuie să
fie însoţită de un certificat constatator eliberat de un organ competent, cu abilitare
legală, cum ar fi camereie judeţene de comerţ şi'industrie sau de un alt organ
investit prin convenţia părţilor. Necomunicarea situaţiei de forţă maioră în
termenul stabilit conduce la decăderea din dreptul de a invoca exonerarea de
răspundere.
Dacă torţa majoră are caracter temporar, executarea contractului se suspendă şi
termenele de execuţie se decalează corespunzător cu perioada respectivă. Când
torţa majora împiedică executarea obligaţiilor sau o afectează de aşa natură încât
continuarea contractului devine imposibilă, contractui se reziliază, iar vânzătorul
este exonerat de orice răspundere. Exonerarea de răspundere poate fi totală sau
parţială, după cum imposibilitatea de executare este totală sau parţială.
Unele dintre aceste reguli sunt creaţia dreptului comun, aplicabile tuturor
vânzărilor în timp ce altele reprezintă creaţii specifice ale dreptului comercial,
aplicabile numai în vânzările comerciale.
Regulile din prima categorie se referă la vânzarea bunurilor determinate generic
şi la vânzarea afectată de modalităţi (5.1-5.4). Celelalte se referă la anumite practici
comerciale în materia vânzării şi la diverse metode de privatizare a societăţilor
comerciale (5.5 -5.7).
6.1. Vânzarea după greutate, număr sau măsură. Acest tip de vânzare are ca
obiect mărfuri determinate generic (bunuri generice); pentru individualizarea
acestora sunt necesare operaţiuni de cântărire, numărare sau măsurare. în comerţ,
acest mod de individualizare este aplicabil în vânzările de mărfuri en gros (cereale,
zahăr, produse petroliere, îngrăşăminte chimice, ţesături etc.).
în cadrul acestui tip de vânzare, contractui se consideră încheiat când părţile
s-au învoit asupra lucrului şi preţului (art. 1295 C. civ.). Dreptul de proprietate si
riscurile se transmit în momentul individualizării şi, deci, riscul pieirii fortuite a
bunurilor îl suportă vânzătorul (art. 1300 C. civ., care reglementează o aplicaţie a
principiului res perit debitori, vânzătorul fiind debitorul obligaţiei de predare).
432 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
' C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1769 din 23 martie 2003.
O.G. nr. 99/2000 a fost publicată în M. Of. nr. 424 din 1 septembrie 2000 şi a fost
2
' Art. 17 alin. (1) din O . G . nr. 99/2000 defineşte vânzarea în pierdere ca fiind orice
vânzare la un preţ egal sau inferior costului de achiziţie.
434 Instrumentele |uridlce aie exerciţiului comerţului
6.5.3. Vânzările prin magazin de fabrică sau prin depozit de fabrică. Potrivit
art. 29 din Ordonanţa G u v e r n u l u i nr. 99/2000, sunt vânzări efectuate de produ-
cători, din producţia proprie, direct către consumatori, prin structuri de vânzare
special amenajate, aflate sub controlul direct al producătorului, d e n u m i t e maga-
zine sau depozite de fabrică. Specificul acestor vânzări constă în restricţionarea
obiectului material al vânzării, respectiv în delimitarea exactă a mărfurilor ce pot fi
comercializate pe această cale. Astfel, pot fi vândute prin magazine sau depozite
de fabrică, cu preţ redus, următoarele mărfuri:
- cele care nu au fost oferite anterior spre vânzare din c a u z a unor defecte de
fabricaţie;
- cele care au fost returnate din reţeaua comercială;
- cele care reprezintă stocul din producţia sezonului anterior rămas nevândut.
1 Ambele definiţii sunt derizorii prin pauperitatea lor conceptuală: pe scurt, în concepţia
legiuitorului, vânzările la distanţă sunt aceie vânzări încheiate prin tehnica de comunicaţie
la distanţă iar tehnica de comunicaţie la distanţă este orice mijloc prin care se încheie
contracte la distanţă.
436 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
' O.U.G. nr. 88/1997 a fost publicată în M. Of. nr. 381 din 29 decembrie 1997, suferind
ulterior mai multe modificări, completări şi masive amputări.
J Legea nr. 137/2002 a fost publicată în M. Of. nr. 215 din 28 martie 2002.
3 D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Cordial, Cluj-Napoca, 1997, p. 104;
echivalentul unui euro Lart. 5 alin. (2) din Legea nr. 137/20021. Cu alte cuvinte,
cauza sau scopul imediat ( causa finalis) la aceste contracte, constând în contra-
prestaţia celeilalte părţi, are o structură complexă, incluzând pe lângă preţ şi alte'
elemente, c u m ar fi v o l u m u i investiţiilor angajate, numărul de locuri de muncă ce
urmează a fi create ş\ capitalul de lucru.
In situaţia în care societatea comercială este cotată pe o piaţă reglementată,
preţul de ofertă va fi c e l înregistrat în ultima zi de tranzacţie la bursele de valori sau
pe alte pieţe reglementate, anterior zilei în care se tace vânzarea, in fine, cumpă-
rătorul acţiunilor are un drept de preferinţă pentru cumpărarea acţiunilor emise ca
urmare a majorării capitalului acestor societăţi cu valoarea terenurilor pentru care
s-a eliberat certificat de atestare după privatizare; vânzarea acestor acţiuni se va
face (a) la preţul nominal al acţiunilor dacă preţul plătit iniţial este mai mare decât
valoarea nominală a acţiunilor sau (b) la preţul stabilit prin negociere directă, dacă
preţul plătit iniţial este mai mic decât valoarea nominală a acţiunilor. Plata acţiu-
nilor se va realiza integral sau în rate. Transferul dreptului de proprietate asupra
acţiunilor are loc în momentul plăţii integrale a preţului sau a avansului, după caz.
fundamentat pe iluzia obţinerii unor avantaje., în raport cu care vânzarea este doar
o condiţie prealabilă.
7.2. Vânzarea piramidală. Art. 36 lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000
interzice vânzarea piramidală, pe care o defineşte ca fiind vânzarea practicată prin
procedeul denumit „bulgăre de zăpadă" sau orice alte procedee similare care
constau în special în a oferi produse/servicii consumatorilor, făcându-t să spere că
le vor obţine fie cu titlu gratuit, fie la un preţ redus faţa de valoarea lor reală şi
condiţionând vânzările de plasarea contra plată de bonuri, ti chete, cupoane ori a
altor titluri similare către terţi sau de colectarea de adeziuni sau subscrieri.
Metoda „bulgărelui de zăpadă" este o practică comercială incorectă prin care
comerciantul oferă consumatorului un preţ inferior celui practicat în mod curent, în
schimbul obligaţiei asumaite de acesta de a aduce comerciantului alţi clienţi.
Conform dispoziţiilor art. 4 lit. c) ai Legii nr. 11/1991 privind combaterea concu-
renţei neloiale constituie contravenţie, sau după caz, infracţiune, încheierea de
contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unor
prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor cumpărători
cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare;
Vânzarea este denumită piramidală, întrucât pornind de la consumatorul iniţial
(vârful piramidei} comerciantul tinde să îşi „aproprie" o clientelă în progresie
geometrică (de exemplu, pnmui consumator aduce alţi 3, aceştia procură alţi 9,
aceştia alţi 27 şi aşa mai departe). Metoda este considerată o practică neonestă, ea
fiind similară cu cea a diferitelor scheme piramidale de câştiguri, prin care
participanţii sunt obligaţi să plătească o taxă de intrare, cu speranţa că dacă vor
mai atrage şi alţi plătitori ar putea a|unge în vârful piramidei, câştigând o parte din
sumele acumulate de la ceilalţi participanţi.
Pentru aceleaşi raţiuni, art. 36 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000
interzice, deopotrivă, şi însoţirea vânzării de faptul de a propune unei persoane să
colecteze adeziuni sau să se înscrie pe o listă, făcând-o să spere câştiguri financiare
rezultate din creşterea numărului de persoane recrutate sau înscrise.
7.3. Vânzarea condiţionată. Potrivit art. 51 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000
este interzisă condiţionarea vânzării către consumator a unui produs de cumpă-
rarea unei cantităţi, impuse sau de cumpărarea concomitentă a unui alt produs sau
serviciu. De asemenea, este interzisă prestarea unui serviciu către consumator,
condiţionată de prestarea altui serviciu sau de cumpărarea unui produs.
Textul se referă la acele vânzări sau oferte de vânzare care impun cumpă-
rătorului fie să accepte condiţiile vânzătorului, fie să renunţe la încheierea
contractuiui, el fiind lipsit de o alternativă; practic, consimţământul consumatorului
este, astfel, viciat, el neavând posibilitatea să-l exprime liber. Nu sunt considerate
vânzări condiţionate ceie în care se oferă un preţ global pentru produse diferite
care constituie un ansamblu sau pentru produse identice ambalate împreună, dacă
fiecare produs poate fi achiziţionat şi separat iar cumpărătorul este informat în mod
adecvat despre această posibilitate. De asemenea, nu sunt vânzări condiţionate
vânzările de produse în loturi sau ambajale consacrate de uzanţele comerciale şi
de nevoile de consum (cum sunt, de exemplu, vânzările cash and carry).
440 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
U n a din funcţiile esenţiale ale comerţului şi, în acelaşi timp, un criteriu deter-
minant de comercialitate a actelor juridice, constă în interpunerea comerciantului
în circulaţia mărfurilor, a serviciilor şi a valorilor, în scopul obţinerii unui profit.
Această activitate a comercianţilor fiind nu numai una profitabilă, ci şi una utilă
social, accelerând accesul utilizatorilor finali sau a consumatorilor la aceste
produse sau servicii, în condiţii avantajoase, a primit o largă varietate de forme de
manifestare, urmată şi de reglementarea legală necesară.
Astfel, intermedierea cunoaşte varii instrumente, sub forma unor contracte
numite sau nenumite, în temeiul cărora producătorii sau furnizorii (adevăraţii
stăpâni ai afacerii - dominus negotium) utilizează o largă paietă de intermediari -
mandatari, comisionari, consignatari, distribuitori, agenţi, reprezentanţi - pentru a-
şi plasa pe piaţă, cât mai rapid şi cât mai profitabil, mărfurile sau serviciile.
Mecanismul contractual al intermedierii presupune, de regulă, existenţa unui
triunghi al participanţilor (stăpânul afacerii, intermediar, terţ) şi implică două rapor-
turi juridice directe distincte (contractul de intermediere, prin care intermediarul
este împuternicit să trateze anumite afaceri comerciale şi, după caz, contractul de
vânzare, prestare servicii sau executare lucrări încheiat între intermediar şi terţ)
precum şi, după caz, un raport juridic, direct sau indirect, legat între stăpânul
afacerii şi terţ.
Scopul contractelor de intermediere este să reglementeze natura şi întinderea
obligaţiilor şi drepturilor care se nasc între cel care acordă împuternicirea şi inter-
mediarul care o primeşte, spre a o aduce la îndeplinire. D i n această perspectivă,
contractele încheiate între intermediar şi terţ primesc importanţă doar sub aspectul
influenţei sau al efectelor pe care le produc asupra contractului de intermediere, în
temeiul căruia acţionează intermediarul.
Contractele de intermediere în materie comercială care se bucură de o regle-
mentare adecvată - aşa numitele contracte numite - sunt contractul de mandat,
contractul de comision, contractul de consignaţie şi contractul de agenţie.
2.1. Noţiune şi distincţii faţă de mandatul civil. Art. 1532 C. civ. arată că man-
datui este un contract în puterea căruia o persoană - numită mandatar - se obligă,
442 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
fără plată, să îndeplinească anumite acte juridice pe seama altei persoane - numită
mandant - de la care a primit însărcinarea. Art. 374 C. c o m , prevede că mandatul
comercial are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama şt socoteala
mandantului şi arată că mandatul comercial nu se prezumă a fi gratuit.
D i n analiza comparativă a celor două texte precum şi a reglementării globale
ale celor două instituţii, rezultă că definiţia mandatului c o m e r c i a l diferă, într-o
anumită măsură, de c e a a mandatului civil; între cele două contracte există, aşadar,
următoarele distincţii (a-e):'
(a) O b i e c t u l contractului este diferit, întrucât la mandatul civil el cuprinde acte
juridice de natură civilă, în timp ce mandatul comercial tratează acte juridice ce
constituie afaceri comerciale, deci acte sau fapte de comerţ, aşa c u m le definesc
prevederile art. 3 şi 4 C. com. De asemenea, sfera operaţiunilor cu care este însăr-
cinat mandatarul comercial pare a fi mai largă decât cea încredinţată mandatarului
civil; în timp ce acesta din urmă este însărcinat doar cu îndeplinirea unor acte
juridice, mandatarul comercial tratează afaceri comerciale, ceea ce înseamnă că pe
lângă simpla încheiere de acte juridice el îndeplineşte şi o serie de operaţiuni care
ţin de negocierea sau chiar executarea contractelor şi care ţin mai mult de
domeniul faptelor iuridice.
(b) Spre deosebire de mandatui civil, mandatul comercial este un contract cu
titlu oneros, aspect care rezultă din prevederile art. 374 C. com., potrivit cărora
mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit. Acest caracter se d e d u c e şi din
faptul că afacerile comerciale încredinţate mandatarului nu sunt nici ele gratuite,
fiind o sursă de profit pentru mandant, astfel că şi mandatarul, cel care mijloceşte
obţinerea acestui profit, este îndreptăţit la o remuneraţie. R e m u n e r a ţ i a manda-
tarului este stabilită prin convenţia părţilor, iar în lipsa unei asemenea convenţii, de
către instanţă de |udecată, prin aplicarea prezumţiei stabilite de art. 374 C. com.
(c) Mandatul civil implică, în m o d obişnuit, reprezentarea perfectă sau directă,
ceea ce înseamnă că mandatarul îndeplineşte acte juridice în n u m e l e şi pe seama
mandantului. M a n d a t u l comercial poate fi cu reprezentare sau fără reprezentare.
Mandatarul c o m e r c i a l care acţionează cu reprezentare î n c h e i e actele juridice cu
terţii în n u m e l e şi pe seama mandantului, pe c â n d mandatarul fără reprezentare
î n c h e i e acte juridice în nume propriu, dar pe seama mandantului.
(d) Altă distincţie se referă la puterile mandatarului. în mandatul civil, împu-
ternicirea dată trebuie să precizeze riguros puterile mandatarului, fie generale fie
speciale; mandatarul nu poate face nimic afară din limitele mandatului său
(art. 1537 C. civ.). în cazul mandatului comercial, limitele puterilor mandatarului
nu sunt tot atât de stricte ca în cazul mandatului civil. Astfel, art. 375 C. com. arată
că împuternicirea speciala pentru anumite operaţii sau afaceri cuprinde şi împu-
ternicirea pentru toate actele necesare executării acestora, chiar d a c ă actele nu ar fi
precizate în m o d expres. Rezultă, deci, că în cazul mandatului c o m e r c i a l manda-
tarul are puteri mai mari decât mandatarul civil. Faţă de terţi, mandatarul cu
mandat general se socoteşte a avea toate puterile exerciţiului comerţului pentru
care este dat. în schimb, mandatarul comercial căruia i s-a încredinţat un mandat
1 Pentru detalii, C. Roşu, Contractele de mandate şi efectele lor în dreptul civil şi comer-
special, limitat, răspunde pentru depăşirea limitelor acestuia iar actele încheiate de
el în aceste condiţii nu sunt opozabile mandantului.'
(e) Răspunderea mandatarului este agravată în materie c o m e r c i a l ă , în primul
rând ca urmare a caracterului oneros al contractului şi, pe urmă, datorită caracte-
rului profesional al activităţii mandatarului. într-adevăr, prevederile art. 1540
C. c i v . stabilesc că răspunderea mandatarului care îşi îndeplineşte mandatul fără
plată este m a i puţin riguroasă, în caz de culpă, decât a mandatarului al cărui
mandat are caracter oneros. în plus, exercitându-şi mandatul, de regulă, cu titlu
profesional, mandatarul însărcinat cu tratarea unor afaceri c o m e r c i a l e este un
profesionist, o persoană avizată asupra riscurilor afacerii, astfel încât şi răspunderea
lui este agravată în c a z de culpă.
' Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 735/2005, publicată în
A-M. Istrate, Daunele interese în materie comercială. Practică judiciară, Ed. Hamangiu,
2006, p. 164-167.
^ Conceptul de atacere comercială este aproape tautologic, noţiunea de atacere fiind,
îndeobşte, privită ca o „tranzacţie financiară, comercială sau industrială, bazată de obicei pe
speculă sau pe speculaţii", deci încorporând deja o dimensiune comercială (a se vedea
Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia 1998). Alăturarea „afaceri comerciale" se justifică
doar din perspectiva unei necesare distincţii faţă de mandatul civil care şi el priveşte încheierea
unei afaceri întrucât, potrivit art. 1535 C. civ. mandatul „este special pentru o afacere, sau
pentru oarecare anume afaceri, ori este generai, pentru toate afacerile mandantului".
444 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
Contractul este consensual, pentru valida iui încheiere fiind suficient acordul
părţilor şi nefiind cerute condiţii speciale de formă; de altfel, potrivit prevederilor
art. 1533 C. civ., mandatul poate fi expres sau tacit, rezultând chiar şi din exe-
cutarea lui de către mandatar.
Mandatul este un contract intuitu personae, încheiat în considerarea persoanei
mandatarului, ale cărui calităţi profesionale şi abilităţi personale sunt determinate
pentru opţiunea mandantului şi pentru încheierea contractului. De aceea, el se
stinge pentru cauză de moarte, interdicţie sau faliment al mandantului ori
mandatarului.
în fine, contractul de mandat este un contract de m i j l o a c e sau de diligentă,
mandatarul fiind ţinut de a depune toate eforturile pentru a-şi a d u c e ia îndeplinire
mandatul, nefiind însă prezumat a fi în culpă în cazul neobţinerii rezultatului
scontat şi nefiind răspunzător dacă afacerea tratată eşuează din motive care nu ţin
de culpa proprie.
2.3.1. Consimţământul părţilor poate fi expres sau tacit, astfel încât primirea
(acceptarea) mandatului poate să rezulte din executarea lui de către mandatar
(art. 1 533 C. civ.). în aceiaşi sens, art. 376 C. com. arată că acei comerciant care
nu voieşte să primească însărcinarea mandantului are obligaţia ca, în cel mai scurt
timp posibil, să-l înştiinţeze pe mandant despre refuzui său. D a c ă se află în posesia
unor bunuri ale mandantului, mandatarul ce refuză mandatul va trebui să le con-
serve până când mandantul va putea lua măsurile necesare pentru preluarea lor. în
consecinţă, atât încredinţarea mandatului cât primirea acestuia sunt dispensate de
condiţii de formă pentru exprimarea consimţământului, acesta putând fi expres sau
tact.
' Relaţia dintre sucursală şi societatea mamă, deşi implică un mecanism juridic propriu,
reglementat de art. 43 din Legea nr. 31/1990, republicată, şi actele constitutive ale societăţii
comerciale, a fost considerată în practica judiciară similară celei de mandat. Astfel, dacă
anumite facturi fiscale au fost acceptate de sucursală, acceptarea este considerată ca fiind
făcută de însăşi societatea mamă, iar raportul juridic ia naştere între aceasta şi terţul contrac-
tant. Sucursala exercită o funcţie de mandat, în limitele împuternicirilor primite, în raporturile
societăţii cu terţii (I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 2703 din 20 septembrie 2007).
2 Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia 1998.
446 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
' Mai mult chiar, puterile mandatarului pot fi restrânse la simple acte de administrare sau
de gestiune internă a averii mandantului, fiind lipsite complet de dimensiunea r e p r e z e n t ă r i i .
Contractele de intermediere în materie comercială 447
constate calitatea şi starea în care se află respectivele bunuri. în lipsa unor aseme-
nea măsuri de protejare a intereselor mandantului, mandatarul va răspunde de
lucrurile primite ca şi c u m le-ar fi primit în bună stare (art. 377 C. corn.). Rezultă
deci că, a v â n d în vedere natura oneroasă a contractului de mandat, răspunderea
mandatarului este atrasă chiar şi pentru cea mai mică c u l p ă (culpa levis m
abstracto).
De asemenea, mandatarul are obligaţia de a transmite mandantului bunurile şi
valorile pe care le-a primit pentru mandant. D a c ă în cursul executării mandatului
său, mandatarul primeşte sume de bani cuvenite mandantului, acesta trebuie să le
remită sau să le c o n s e m n e z e pe numele mandantului. Nerespectarea obligaţiei
atragere curgerea dobânzii în favoarea mandantului î n c e p â n d cu ziua din care
mandatarul era obligat să ie trimită sau să le consemneze (art. 380 C. com.). D a c ă
mandatarul schimbă destinaţia sumelor de bani primite pentru mandant, dobânda
curge din ziua primirii sumelor respective; în această situaţie, mandatarul dato-
rează şi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat (art. 383 C. com.).
(d). Mandatarul are obligaţia de a aduce la cunoştinţă terţului împuternicirea în
temeiul căreia acţionează. Este o obligaţie legală a mandatarului, izvorâtă din
prevederile art. 384 C. com., care subliniază că această arătare a împuternicirii se
face la cererea terţului, care este interesat să cunoască poziţia juridică a celui cu
care î n c h e i e actul, pentru a putea stabili efectele actelor încheiate.
Mandatarul nu va putea opune terţilor cu care contractează împuternicirea sa
sau instrucţiunile speciale primite, dacă nu tace proba că aceştia le cunoşteau la
momentul în care au contractat. Astfel, arătarea mandatului este o măsură de
protecţie atât a terţilor cu care se contractează cât şi a mandatarului.
1 întrucât dispoziţiile art. 1553 C. civ. consacră caracterul prin esenţă revocabil al
' I.C.C.j., Secţia comercială, decizia nr. 2456 din 30 iunie 2006.
2 Directorii societăţii pe acţiuni, membrii consiliului de supraveghere şi ai directoratului
beneficiind de aceeaşi răspundere cu administratorii, consideraţiile referitoare la aceştia din
urmă primesc extindere şt asupra acestora, fără a mai fi necesară o examinare separată.
452 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
Atât administratorii cât şi lichidatorii pot fi atât persoane fizice cât şi persoane
juridice; în aceasta ultimă situaţie, persoana iuridică are obligaţia de a-şi desemna
un reprezentant permanent - persoană fizică, a cărui răspundere este guvernată tot
de regulile mandatarului şi care răspunde, în solidar cu persoana juridică, pentru
activitatea desfăşurată.
efectele negative ale devalorizării monedei de plată de exemplu, se suportă de acesta (C.S.J.,
Secţia comercială, decizia nr. 98 din 23 februarie 1995, în Legalis).
2 C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 858/1999, în Buletinul Jurisprudenţei, Ed. All
Beck, 2005.
456 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
operaţiunea s-ar fi făcut în condiţii obişnuite (art.-409 C. corn.). C h i a r dacă i-a fost
încuviinţată vânzarea pe credit, comisionarul are obligaţia de a arăta comitentului
persoana cumpărătorului şi termenul acordat, sub sancţiunea respingerii opera-
ţiunii de creditare, vânzarea fiind considerată ca fiind pe bani gata {art. 410
C. corn.).
Este evident că, în toate aceste cazuri c â n d comitentul refuză operaţiile făcute
de comisionar cu depăşirea mandatului, aceste operaţii rămân a fi considerate ca
acte proprii ale comisionarului.
(b) Comisionarul are obligaţia să~l înştiinţeze pe comitent despre executarea
mandatului. Această obligaţie revine comisionarului în m o d firesc, pentru ca
împrejurările care ar putea modifica mandatul primit trebuie să fie cunoscute
comitentului.
întrucât contractele cu terţii sunt încheiate în n u m e propriu, dar pe seama
comitentului, se consideră că dreptul dobândit de comisionar şi obligaţiile asumate
de acesta trec direct asupra comitentului care este, în realitate, stăpânul afacerii. Ca
efect al celor de mai sus, dreptul de proprietate asupra bunurilor ce fac obiectul
unui contract încheiat între comisionar şi un terţ precum şi riscurile aferente se
transmit direct, de la terţ la comitent sau, după natura operaţiei, de la comitent ia
terţ. în consecinţă, efectele patrimoniale ale operaţiunilor încheiate de comisionar
se răsfrâng direct în patrimoniul comitentului, care este adevăratul beneficiar al
efectelor actului juridic. De aceea, comitentul este în m o d direct interesat să fie
informat asupra modului de îndeplinire a mandatului, pentru a putea evalua
momentul la care aceste efecte se localizează în patrimoniul său.
(c) Comisionarul are obligaţia de a gestiona adecvat bunurile şi valorile pe care
le deţine pentru comitent. Este o obligaţie ce derivă din calitatea de mandatar
special a comisionarului, în virtutea art. 405 alin. (2) C. com.
3.3.1.3. Obligaţiile comitentului
(a). Comitentul este obligat să pună la dispoziţia comisionarului mijloacele
necesare pentru executarea mandatului. în temei ui prevederilor art. 405 C. com.,
care prevede că între comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca
între mandant şi mandatar, îşi găseşte aplicare şt textul art. 385 C. com., care
menţionează obligaţia mandantului de a procura mandatarului m i j l o a c e l e necesare
pentru îndeplinirea mandantuiui.
(b). Comitentul are obligaţia de a plăti comisionarului remuneraţia datorată
pentru îndeplinirea mandatului. Remuneraţia cuvenită comisionarului (numită
comision sau proviziune, termen inspirat de italianul provvigione), este stabilită fie
sub forma unei sume fixe de bani, fie sub forma unui procent calculat la valoarea
afacerii. Nu de puţine ori, în practică, remuneraţia cuprinde o cotă fixă (necesară
pentru acoperirea cheltuielilor imediate şi inevitabile ale comisionarului) şi o cotă
variabilă, raportată la valoarea afacerii tratate de comisionar.
A v â n d în vedere că obligaţia comisionarului este o obligaţie de a face şi nu de a
da şi este o obligaţie de mijloace şi nu de rezultat, acesta este îndreptăţit la plata
Contractele de intermediere în materie comercială 457
1 C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1743/2002, în Revista română de dreptul aface-
rilor nr. 3/2004, p. 108. Dacă prin contract plata comisionului a fost condiţionată de înca-
sarea facturilor de către comisionar, acesta din urmă nu poate însă pretinde plata cât timp au
rămas facturi neplătite (Curtea de Arbitraj Comercial internaţional de pe lângă C.C.I.R.,
•sentinţa nr. 176 din 11 noiembrie 1999, în Revista de drept comercial nr. 1/2001, p. 127).
2 Tribunalul Bucureşti ~ Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 876/2005, publicată în
4.1. Noţiune şi caracteristici juridice. Potrivit art. 1 din Legea nr. 178/1934/
contractui de consignaţie reprezintă convenţia prin care una din părţi - numită
consignant - încredinţează celeilalte părţi - numită consignatar - mărfuri mobile
spre a le vinde pe socoteala consignatarului.
întrucât art. 3 C. com. nu enumeră această operaţiune juridica printre faptele de
comerţ şi nici Legea nr. 178/1934 nu califică acest contract ca fiind comercial,
rezultă că el poate avea atât caracter civil cât şi comercial.
Contractul va ii comercial atunci când operaţiunea de vânzare efectuată de
consignatar are caracter comercial:
- fie datorită faptului că reprezintă o operaţiune de interpunere în circulaţia
mărfurilor, atunci când bunurile au fost produse sau cumpărate de consignant în
vederea vânzării (faptă de comerţ obiectivă) sau atunci când sunt cumpărate de la
consignatar de un terţ în vederea revânzării;
- fie datorită calităţii de comerciant a consignantului sau a consignatarului, în
virtutea prezumţiei de comercialitate instaurată de prevederile art. 4 C com. (faptă
de comerţ subiectivă).
Că legiuitorul a reglementat acest contract ca un instrument, predilect, de
natură comercială rezultă însă şi din economia Legii nr. 178/1934; astfel, obiectul
material al contractului îl constituie, în principal, mărfurile (art. 1 din lege) iar
consignatarul trebuie să ia toate măsurile unui „ bun comerciant' pentru conser-
varea bunurilor încredinţate spre vânzare (art. 5 din lege).
' Legea nr. 178/1934 privind reglementarea contractului de consignaţie a fost publicată
în M. Of. nr. 1 73 din 30 iulie 1934.
Contractele de intermediere în materie comercială 459
1 Pentru detalii, a se vedea T. Prescure, A. Ciurea, Contracte civile, Ed. Hamangiu, 2007,
p. 282 şi urm.
Contractele de intermediere în materie comercială 461
' Bunurile ce fac obiectul unui contract de consignaţie trebuiesc predate pe bază de
proces-verbal, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 178/1934. Procesul-verbal
de evaluare nu ţine ioc de act de predare. în situaţia în care se constată că degradarea
bunurilor s-a produs înainte de preluarea bunurilor, răspunderea pentru orice lipsă, pierdere
sau deteriorare aparţine consignantului (C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1568 din 13
martie 2003).
462 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
de retenţie asupra cambiilor sau garanţiilor ce i-au fost date pentru asigurarea
valorii bunurilor încredinţate şi a exactei îndepliniri a îndatoririlor contractuale, în
vederea îndestulării sale pentru mărfurile ce au fost vândute sau lipsesc, a sumelor
încasate dar neremise de consignatar, precum şi a daunelor cauzate (art. 22 din
Legea nr. 178/1934).
(b) potrivit art. 16 din lege, în lipsa unei convenţii contrare, consignatarul este
solidar răspunzător ţaţă de consignant, împreună cu terţul, pentru plata la termen a
preţului mărfurilor vândute de el pe credit. Această răspundere a consignatarului
faţă de consignant, care nu este parte în contractul de v â n z a r e pe credit, este o
garanţie personală legală pe care legiuitorul o acordă creditorului preţului,
consignantul.
(c) Deşi, ca efect direct al contractului de consignaţie sau ai contractului de
vânzare a mărfurilor date în consignaţie, nu se stabilesc raporturi juridice între
consignant şi terţi, totuşi, transferul dreptului de proprietate şi a riscurilor asupra
mărfurilor se face direct între consignant şi terţi, întrucât consignantul este
proprietarul mărfurilor vândute de consignatar, care rămâne doar un depozitar, fără
ca dreptul de proprietate să treacă prin patrimoniul său.
chiar există o lege specială care guvernează efectele contractului de agenţie, Decretul din 23
decembrie 1957.
Contractele de intermediere în materie comercială 465
5.2. N o ţ i u n e şs c a r a c t e r e juridice
drept internaţional al afacerilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 57-58 şi, din literatura
mai veche, V Anghelescu, A. Deteşan, E. Hutira, Contractele comerciale internaţionale,
Ed. Academiei, 1980, p. 109-110, /. Dogaru, C. Mocanu, T.R. Popescu, M. Rusu, Principii şi
instituţii în dreptui comerţului internaţional, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1980, p. 341-342;
O. Căpăţînă, B. Ştefănescu, Tratat de Drept al Comerţului Internaţional. Ed. Academiei,
1987; D. Clocotici, Ch. Gheorghiu, Unele consideraţii privind contractul comercial de
agent, în contextul relaţiilor comerciale internaţionale, în Revista de drept comercial
nr. 2/1995, p. 79.
2 Legea nr. 509/2002 a fost publicată în M. Of. nr. 581 din 6 august 2002.
466 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
5.3. Părţile contractului. Părţile acestui contract sunt agentul comercial perma-
nent şi comitentul.
5.3. î. Agentuh este un comerciant, persoană fizică sau juridică, care acţionează,
în calitate de intermediar independent, din împuternicirea comitentului, negociind
afaceri pentru acesta sau încheind afaceri în numele comitentului. Deşi este
împuternicit în m o d statornic, sintagmă ce sugerează şi o anumită dependenţă,
agentul nu este prepusul comitentului, ceea ce înseamnă că puterile saie de repre-
zentare nu se grefează pe un raport de muncă sau de subordonare administrativă
faţă de comitent.
Următoarele persoane nu au calitatea de agenţi sau nu sunt supuşi prevederilor
Legii nr. 509/2002: intermediarii în cadrul pieţelor reglementate de v a l o n mobiliare
şi mărfuri, agenţii sau brokerii de- asigurări, agenţii care prestează servicii nere-
munerate, persoanele care au atribuţii de reprezentare a unei persoane iuridice în
calitatea lor de organ legal sau statutar, asociaţii sau acţionarii care îi reprezintă pe
ceilalţi acţionari sau asociaţi precum şi administratorii judiciari, lichidatorii, tutorii,
curatorii, custozii sau persoanele numite sechestru judiciar, în raport cu comitentul.
5.3.2. Com/tentui este o persoană fizică sau juridică, având, de regulă, calitatea
de comerciant, care încredinţează agentului negocierea sau î n c h e i e r e a unor afa-
Contractele de intermediere în materie comercială 467
' T. Prescure, R. Crişan, Contractul de agenţie - un nou contract numit în dreptul comer-
cial român, în revista Dreptul nr. 5/2003.
Contractele de intermediere în materie comercială 469
5.5.3. Caracterul independent al activităţii agentului. Art. 1 alin. (5) din lege
precizează că agentul nu este prepusul comitentului. Potrivit prevederilor art. 392
C. com., prepus este aceia care este însărcinat cu comerţul patronului său, în iocul
unde acesta îl exercită sau în alt loc. Cu alte cuvinte, prepusul este un mandatar
aflat în raporturi de subordonare faţă de mandant, care este patronul său şi de care,
de regulă, îi leagă un raport de muncă, peste care se suprapun atribuţii de repre-
zentare.
Nefiind prepus, d e c i nefiind subordonat comitentului, agentul se află, cu acesta,
într-o poziţie de egalitate juridică şi, în consecinţă, acţionează în m o d indepen-
dent, Acest caracter al activităţii sale este subliniat şi de faptul că legea îl califică
drept un „intermediar independent", sintagmă care relevă că singurele constrângeri
cărora li se supune agentul în raporturile cu comitentul sunt c e l e acceptate de el
prin contractul de agenţie.
normal, de agent, comitentul trebuie să-l înştiinţeze pe agent în termen util (art. 6
din lege).
Tot astfel, comitentul are obligaţia să-t întomneze .pe agent despre acceptarea,
refuzul ori neexecutarea unei operaţiuni c o m e r c i a l e negociate sau încheiate de
agent Iart. 6 alin. (3) din legel. In fine, comitentul are obligaţia de a comunica
agentului, la cererea acestuia, orice informaţie necesară verificării valorii comi-
sionului datorat acestuia Iart. 17 alin. (2) din legel.
La rândul lui, agentul trebuie să procure şi să c o m u n i c e comitentului infor-
maţiile relevante privind teritoriul contractual şi cerinţele pieţei şi sa-i înştiinţeze de
îndată despre eventualele reclamaţii privitoare la viciile bunurilor ori serviciilor sau
despre măsurile de asigurare solicitate în interesul comitentului (art. 5 din lege).
similar inversă reportului, aşa-numitui deport. Cumpărătorul, necesitând anumite titluri de credit
pentru o anumită perioadă (de exempiu, acţiunile unei anumite societăţi, în vederea obţinerii
Alte contracte comerciale reglementate de Codul comercial 477
1.3.4. Cauza contractului. Este una complexă, care se construieşte prin rapor-
tare la a m b e l e operaţiuni de vânzare. Scopul urmărit, aşa c u m am arătat, poate fi
procurarea a unor resurse financiare sau realizarea unor speculaţii asupra valorii
titlurilor. Contractul poate avea şi o cauză ilicită, atunci c â n d urmăreşte doar
cedarea dreptului de vot, prin darea în report a acţiunilor emise de o societate
comercială în preajma unei adunări generale, urmată de cumpărarea unor acţiuni
de aceeaşi specie, a d i c ă emise de aceeaşi societate c o m e r c i a l ă . O asemenea
operaţiune este interzisă de art. 128 din L S C sub sancţiunea nulităţii.
1 A. F/a/e, op. cit., p. 524; C Petrescu-Ercea, Curs de drept comercial, Cluj 1946, p. 78-80,
citat de St.D. Cărpenaruîn Drept comercial român, ed. IV, Ed. AII Beck 2002, p. 486.
Alte contracte comerciale reglementate de Codul comercial 479
1.4.4. Contract suî-generis, autonom şi unitar. In plus, toate aceste opinii sunt
criticabile şi prin aceea că privesc reportul în m o d mecanicist, ca fiind constituit
din două operaţii distincte: vânzarea pe bani gata a unor titluri şi vânzarea cu
termen a unor titluri de aceeaşi specie. în realitate, chiar dacă executarea contrac-
tului cuprinde două etape distincte, acestea sunt c o m p o n e n t e l e unei operaţiuni
contractuale c o m p l e x e dar unitare, autonome, cele două vânzări fiind interde-
pendente şi prin aceasta unite indestructibil într-un singur contract. în termeni
proprii pieţei de capital, putem afirma că cele două transferuri de proprietate
rezultate din v â n z ă r i l e interdependente la care am făcut referire sunt asimilabile
unei tranzacţii spot (prima vânzare) şi unei tranzacţii forward (a doua vânzare),
a m b e l e purtând asupra unor titluri de aceeaşi specie.
Cu alte cuvinte, reportul se caracterizează nu numai prin simultaneitatea celor
două vânzări ci şi prin interdependenţă şi întrepătrunderea lor, caracteristici care le
transformă substanţa iuridică şi ie conferă o individualitate proprie. De altfel,
tocmai pentru a sublinia această unitate şi interdependenţă a prestaţiilor contrac-
tului, s-a spus că reportul constituie „un dublu transfer, în sens opus, de bani şi
titluri de credit de aceeaşi specie, între aceleaşi persoane, la scadenţe diferite şi
pentru o compensaţie determinată" '
De aceea, majoritatea autorilor consideră că suntem în prezenţa unui contract
sui-generis, unitar şi autonom, care se deosebeşte de vânzarea-cumpărarea comer-
cială prin faptul că reclamă predarea bunurilor şi operează un d u b l u transfer de
proprietate între aceleaşi persoane, dar la termene diferite, asupra unor titluri de
credit de aceeaşi specie. 2
1 Vivante, Traite de droit commercial, Paris, 1912, citat în Codul comercial adnotat,
' Decizia Curţii de Apel Milano din 18 dec. 1888, decizie citată în Codul Comercial
adnotat, op. cit., 1994, p. 135.
482 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
' Cap. II, dec. 612 din 28 iunie 1937, publicată în Revista de drept comercial, 1937, p. 644.
486 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
Acest efect al contului curent a fost însă criticat în doctrină, aceasta arătând că
fie reglementarea legală este inexactă (neexistând un transfer de proprietate în
cazul remiselor provenite, de exemplu, dintr-un contract de comision), fie proprie-
tatea asupra remiterilor nu se transferă în temeiul contractului de cont curent, ci în
temeiul raportului juridic fundamental de vânzare - cumpărare. 1
' C. Petrescu-Ercea, Curs de drept comercial, Cluj 1946, p. 131, citat în Codul comercial
adnotat, p. 308.
Alte contracte comerciale reglementate de Codul comercial 487
3.2. Noţiune, distincţii, clasificare, părţi, avantaje. Potrivit definiţiei sale legale
(art. 251 C. com.), prin asociaţia în participaţie un comerciant sau o societate
488 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
comercială acordă, uneia sau mai multor persoane ori societăţi, o participaţie în
beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni sau chiar asupra întregului
lor comerţ.
Asocsaţia în participaţie se prezintă deci ca o structură asociativă, lipsită de
personalitate juridică şi ferită de rigorile publicităţii, prin c a r e un comerciant (fie el
persoană fizică sau juridica) oferă unuia sau mai multor terţi posibilitatea de a
participa la beneficiile şi pierderile unui comerţ; chiar dacă textul art. 251 C. com.
nu conţine prevederi exprese în acest sens, este evident că acordarea unei
asemenea participaţîi se face în schimbul unui aport care poate fi în numerar, în
natură sau chiar în industrie, aport evocat în art, 254 C. c o m .
Asociaţia în participaţie poate să fie privită dintr-o dublă perspectivă:
- ca o entitate sau formă asociativă cu obiect comercial dar lipsită de perso-
nalitate juridică;
- ca un instrument juridic prin care ia naştere asociaţia în participaţie şi care
reglementează organizarea şi funcţionarea acesteia.
Ea poate fi studiată atât ca structură asociativă comercială cât şi ca un contract
comercial; întrucât existenţa asociaţiei în participaţie este dependentă de încheie-
rea, executarea sau încetarea contractului prin care este constituită, am optat
pentru studierea acestei instituţii a dreptului c o m e r c i a l ca instrument juridic
contractuai.
' Tribunalul Ilfov II com., sentinţa nr. 22 din 15 ianuarie 1938, în Pandectele Române,
1938, III, p. 173.
Alte contracte comerciale reglementate de Codul comercial 489
3.2.3. Părţile contractului. Acestea pot fi privite din puncte de vedere diferite:
(a) în raport de poziţia lor contractuală, părţile contractului (sau asociaţii) sunt
următoarele:
- partea sau asociatul care oferă o participaţie în beneficiile şi pierderile comer-
ţului său şi c a r e este, de reguiă, un comerciant persoană fizică sau o societate
comercială;
- partea sau asociatul care, în schimbul unui aport adus asociaţiei, beneficiază
de o participaţie în exerciţiul comercial al celeilalte părţi.
(b) Dintr-o altă perspectivă, respectiv a percepţiei lor de către terţi, părţile
contractului de asociaţie în participaţie sunt:
- asociatul gerant, făţiş sau activ, numit şi asociant, cel care reprezintă asociaţia
în relaţiile cu terţii, î n c h e i n d acte juridice în n u m e propriu dar pe seama asociaţiei
în participaţie; de regulă, este asociatul care oferă o participaţie ia beneficiile şi
pierderile comerţului său;
- asociatul ocult sau pasiv, numit şi asociatul „tăcut", cel care nu intră în relaţii
cu terţii, fiind practic necunoscut acestora şi care de regulă este asociatul care
beneficiază de o participaţie ia comerţul asociatului gerant.
C o d u l c o m e r c i a l , referindu-se la ambii asociaţii, îi numeşte şi participanţi.
1 Decizia nr. 36/1995, Curtea de Apel Galaţi, publicată în F. Ciutacu, Drept comercial.
în sens contrar, a se vedea şi I.C.CJ., Secţia comercială, decizia nr. 1177 din 25 martie
2004.
Alte contracte comerciale reglementate de Codul comercial 491
paţiune conform căreia unul dintre asociaţi se obligă să achite celuilalt asociat o
sumă fixă pe an, la care se adaugă diferenţa ce se calculează conform cotei de
participare la profit, a fost considerată clauză leonină ce este lovită de nulitate
absolută, conform art. 1513 alin. (2) C. c i v '
De asemenea, în practica judiciară au fost considerate vaiabile:
- c l a u z a prin care părţile au convenit, ca obligaţie alternativă, actualizarea
sumei de plată în tuncţie de cursul leu/dolar S U A , aceasta urmând a produce efecte
în cazul în care profitul ar ii fost extrem de redus, nu ar fi existat ori s-ar fi
înregistrat pierderi 2
- clauza prin care cota minimă din profit se evaluează prin raportare la o
monedă străină, introducerea în convenţie a unei asemenea c l a u z e a v â n d scopul
de a proteja interesele asociatului faţă de devalorizarea continuă a monedei naţio-
nale, iar executarea efectivă a obligaţiei urmând a se face în lei J
- clauza penală stipulată în contractul de asociere în participaţiune pentru
întârzierea în plata cotei de beneficii, deoarece nu contravine scopului contractului
şi dispoziţiilor art. 251-254 C. corn., fiind, dimpotrivă, de natură să determine
executarea ia scadenţă şi întocmai a obligaţiilor asumate 4 .
Contractui este consensual, forma scrisă fiind cerută, de prevederile art. 256, ad
probationem şi nu ad validitatem:'
Cu excepţia cazului c â n d comerciantul oferă asociatului său o participaţie la
beneficiile şi pierderile unei singure operaţiuni de comerţ, situaţie c â n d se prezintă
ca un contract cu executare imediată, contractul este unui cu executare succesivă,
durata fiind un element structural şi esenţial ai oricărei asocieri.
Contractui are caracter intuitu personae, fiind încheiat în considerarea calităţilor
şi aptitudinilor personale ale asociaţilor.
în fine, doctrina comercială şi junsprudenţa au remarcat că acest contract are
un caracter ocult, în sensul că ei nu este cunoscut terţilor, care nu au reprezentarea
că ar contracta cu o structură asociativă ci doar cu asociatul care reprezintă aso-
ciaţia în participaţie. în aceiaşi sens, asociaţii despre a căror implicare în asociaţie
terţii nu au cunoştinţă, au fost denumiţi şi asociaţi oculţi sau ascunşi, spre
deosebire de asociaţii cu care terţii contractează şi care sunt denumiţi şi asociaţi
făţişi.
' I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 4101 din 7 iulie 2005, in Revista română de
dreptul aîacerifor nr. 5/2006, p. 1 38.
2 C.S ]., Secţia comercială, decizia nr. 3872 din 5 iunie 2002, în Revista română de
3.4.1. Capacitatea părţilor este cea cerută de lege pentru a contracta. Este de
remarcat că, de regulă, asociatul gerant, cei care acordă o participaţie la beneficiile
şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni comerciale sau chiar a întregului său
comerţ, este un comerciant persoană fizică sau o societate comercială.
Comercianţii persoană fizică pot acţiona ca persoane fizice autorizate, ca între-
prinzători titulari ai unei întreprinderi individuale sau ca membri ai unei între-
prinderi familiale. Legea face distincţie între membrii întreprinderii familiale -
calitate ce poate fi dobândită la vârsta de 16 ani şi reprezentanţii întreprinderii
familiale ori persoanele fizice care îşi desfăşoară activitatea comercială ca persoane
fizice autorizate sau ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale, care
trebuie să aibă vârsta de m i n i m u m 18 ani.
Art. 251 C, corn. restrânge sfera persoanelor juridice care pot fi parte în
contractul de asociaţie în participaţie la societăţile comerciale. Art. 33 din Legea
nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor e c o n o m i c e de stat în regii autonome şi
societăţi c o m e r c i a l e a permis şi regiilor autonome să î n c h e i e contracte de asociere,
în vederea realizării unor activităţi de interes c o m u n , fără a da naştere unor per-
soane juridice. Astfel, convenţia prin care o regie autonomă se obligă să amena-
jeze, pe cheltuiala sa, un spaţiu comercial ai cărui proprietar este, pe care apoi să îi
pună la dispoziţia unei societăţi comerciale cu capital privat, în vederea deschiderii
unui loc de alimentaţie publică, primind în schimb o cotă din profitul anual net
realizat de acea societate, constituie un contract de asociere în participare,
reglementat de art. 251 şi urm, C. corn. Pentru încheierea contractului de asociere
în participare, Legea nr. 15/1990 şi Codul comercial nu cer organizarea unei
licitaţii publice prealabile, părţile a v â n d deplină libertate să determine forma,
întinderea şi condiţiile asocierii'. O asemenea asociere poate fi considerată drept o
formă specială a asociaţiei în participaţie. 2
In plus, art. 252 C. corn. permite ca asociaţia în participaţie să aibă ioc şi în
ceea ce priveşte operaţiunile comerciale făcute de necomercianţi. Altfel spus, şi
necomercianţii pot acorda altor persoane o participaţie la beneficiile şi pierderile
uneia sau mai multor operaţiuni comerciale".
In concluzie, de regulă, asociatul gerant va fi un comerciant, persoană fizică
sau juridică; această calitate poate însă reveni şi unui necomerciant.
In ceea ce priveşte calitatea profesională a asociatului ocult, legea nu stabileşte
nici o restricţie; rezultă că acesta poate fi orice persoană, comerciant sau
necomerciant, persoană fizică sau juridică, cetăţean român sau străin.
' C. Ap. Craiova, Secţia civilă, decizia civilă nr. 4456 din 29 septembrie 1997, In
Th. Mrejeru şi colab., Contractul de asociere în participaţiune intern şi internaţional,
Ed. Continent XXI, Bucureşti, 2000, p. 457.
2 în sens contrar, V. Rebreanu, op. cit., p. 114.
1 Prin urmare, primăria poate fi parte a contractului de asociere, chiar dacă nu este
comerciant, deoarece art. 252 C, com. este explicit in sensul că şi necomercianţii pot
încheia asemenea contracte (I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 713 din 8 februarie
2005).
Alte contracte comerciale reglementate de Codul comercial 493
' Codul comercial adnotat, reeditare, Ed. Tribuna Crai ova, 1994, p. 297.
2 în acest sens, societatea comercială ce utilizează un spaţiu comercial în temeiul unui
contract de asociere în participaţiune încheiat cu iocatarul acelui spaţiu nu poate fi acţionată
direct în justiţie de către locator, pentru piaţa chiriei restante şi evacuarea acesteia, deoarece
494 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
3.6. Obligaţiile şi drepturile părţilor. Acestea sunt fie expres prevăzute de lege,
fie sugerate sau deduse din doctrina de specialitate şi jurisprudenţa în materie de
asociaţie în participaţie.3
ţaţă de contractul de închiriere a spaţiului comercial are calitatea de terţ. Pentru neexe-
cutarea contractului de închiriere, locatorul are posibilitatea de a pretinde plata chiriei de la
locatar - parte în contract - şi prin denunţarea acestui contract să limiteze efectele lui şi să
ceară evacuarea locatarei din spaţiul închiriat, dar nicidecum să se îndrepte împotriva unui
terţ (I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 5042 din 27 octombrie 2005, în Revista română
de dreptul atacerilor nr. 2/2006, p. 145),
1 I.N. Finţescu, Curs de drept comercial, vbl. I, Bucureşti, 1929, p. 326 şi urm.; O. Căpăţînă,
4 Pentru o opinie contrară, D.A. Popescu, Contractul de societate, Ed. Lumina Lex,
' Legea nr. 99/1999 a tost publicată în M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999 şi a fost modifi-
cată prin Legea nr. 161/2003, publicată în M. Of. nr. 279/2003; pentru detalii privind sorgin-
tea acestui act normativ, a se vedea Julian Teves, Contractul de garanţie reală mobiliară, în
revista juridică nr. 8/2000, p. 289 şi urm.
498 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
' în literatura juridică de specialitate s-a considerat şi că, datorită existenţei acestei
reglementări paralele a gajului în dreptul privat, părţile au posibilitatea să aleagă regimul
juridic pe care înţeleg să îl considere aplicabil contractului de gaj pe care îi încheie, iar în
cazul în care ele nu l-au precizat, instanţa va fi cea care îl va determina, potrivit regulilor de
interpretare a contractului. A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, ed. a IX-a revizuită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 432.
2 I. Aclam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj,
2002, p. 587.
Contracte comerciale reglementate prin legi speciale 499
' C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civii. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, 1992, p. 387;
Fr. Deak, St.D. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Ed. Lumina Lex, 1 993, p. 364.
* C. Boroi, D. Boroi, Garanţia reală mobiliară reglementată de titlul VI al Legii nr. 99/1999,
în revista Juridică nr. 4/2000, p. 129.
J. Teves, op. cit., p. 291.
500 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
p. 43; C. Sfafescu, C. Bîrsan. Drept civil. Teoria generată a obligaţiilor, ed. a Vlll-a, Ed. All
Beck, 2004, p. 452; L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Chemarea, laşi,
1994, p. 41 3; în sens contrar, St.D. Cărpenaru, Drept comercial, ed. a Vlll-a, p. 550.
Contracte comerciale reglementate prin legi speciale 501
1 Prin derogare de la aceste prevederi, art, 99' LSC - normă cu caracter speciai, prevede
pentru Valabila constituire a unei garanţii reaie mobiliare asupra unor acţiuni, indiferent
dacă acele acţiuni sunt sau nu valori mobiliare, doar forma unui înscris sub semnătură
privată, sau ca în cadrul unui alt contract, respectiv în aceia ale cărei obligaţii sunt garantate
prin garanţia reală mobiliară instituită asupra acţiunilor, să fie inserate clauze din care să
rezulte, în mod cert, înţelegerea părţilor în sensul constituirii respectivei garanţii (/, Schiau,
T. Prescure, op. cit., p. 296).
2 L Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Fundaţiei Chemarea, laşi, 1994, p. 424.
- C. Boroi, D. Boroi, Garanţia reală mobiliară reglementată în titlul VI al Legii nr. 99/1999, în
Juridica nr. 4/2000, p. 129.
4 !. Schiau, 7. Prescure, op. cit., p. 297-298. în sensul că nu este necesară învestirea cu
1.3.1. Condiţii de formă şi de publicitate. Potrivit art. 14 alin. (2) din lege,
contractul de garanţie se î n c h e i e în formă autentică sau prin înscris sub semnătură
privată şi trebuie semnat de debitor. în literatura juridică' s~a subliniat că această
ultimă condiţie este una prevăzută a of validitatem şi nu doar ad probationem,
contractul de garanţie fiind unui solemn şt nu consensual.
Prin înscris sub semnătură privată, în concordanţă cu legislaţia care guvernează
comerţul electronic, se înţelege orice m o d de c o m u n i c a r e care păstrează înre-
gistrată informaţia pe care o conţine, informaţie care poate fi reprodusă într-o formă
tangibilă şi care nu poate fi schimbată unilateral. Rezultă d e c i că semnătura
debitorului pe contract poate fi manuscrisă sau poate îmbrăca forma semnăturii
electronice.
Dreptul reai constituit prin contractul de garanţie reală mobiliară va deveni
opozabil terţilor prin îndeplinirea condiţiilor de publicitate cerute de lege. Această
publicitate se realizează, în principal, prin înscrierea în Arhiva Electronică de
Garanţii reale Mobiliare a unui aviz de garanţie reală (art. 29 din lege). Acest
moment determină şi rangul de prioritate ai garanţiei în raport de alte garanţii,
privilegii sau sarcini de care este afectat bunul supus garanţiei.
' Forma scrisă reprezintă, astfel, o condiţie de validitate a contractului (C. Sfăfescu,
C. Bîrsan, op. cit., p. 434).
Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, publicată în M. Of. nr. 4 din 31 iulie
2001.
Contracte comerciale reglementate prin legi speciale 503
' Supra, Secţiunea II, pct. 2. Natura juridică a contractului de garanţie reală mobiliară.
2 în acelaşi sens, C. Cucu ş.a., op. cit., p. 121.
504 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
' j. Teves, Contractul de garanţie reală mobiliară, în juridica nr. 9/2000, p. 337.
Contracte comerciale reglementate prin legi speciale 505
(f) Dreptul de a transmite garanţia reală imobiliară prin cesiune, făcută în tormă
autentică sau prin înscris sub semnături private.
(g) Obligaţia de a restitui proprietarului bunul aflat în posesia sa, în momentul
îndeplinirii obligaţiei garantate. Creditorul garantat răspunde de orice pagubă
datorată neîndeplintrii sau îndeplinirii necorespunzătoare a acestei obligaţii.
1.4.1.2. Debitorului îi revin următoarele drepturi şi obligaţii:
(a) Dreptul de a administra sau dispune în orice mod de bunul afectat garanţiei
şi de produsele acestuia. Debitorul poate vinde, schimba, închiria sau constitui o
altă garanţie asupra bunului, fără ca aceste operaţiuni să afecteze torţa şi validitatea
garanţiei reale mobiliare consimţite de el.
(b). Dreptul de a cere creditorului garantat aflat în posesia bunului afectat
garanţiei să-i restituie bunul după îndeplinirea obligaţiei garantate. Acest drept se
exercită împotriva creditorului care a intrat în posesia bunului. Debitorul are şt
dreptul de a fi despăgubit pentru orice prejudiciu cauzat bunului prin fapta
creditorului, care răspunde potrivit regulilor depozitului voluntar civil.
(c) Obligaţia de a întreţine bunul afectat garanţiei şi de a-l folosi ca un bun
proprietar. Debitorul aflat în posesia bunului afectat garanţiei răspunde pentru
distrugerea sau degradarea acestuia, datorate neglijenţei sau lipsei lui de diligentă.
Legea anticipează cuantumul despăgubirilor datorate de debitor la cel puţin
echivalentul în iei al sumei de 500 euro (art. 38 din iege).
(d) Obligaţia de a ţine o evidenţă contabilă clară a bunului afectat garanţiei şi a
produselor acestuia. O asemenea evidenţă este necesară pentru a putea pune la
dispoziţia creditorului garantat o imagtne reală a capacităţii bunului de a garanta
executarea obligaţiei.
1 St.D. CSrpenaru, Drept comercial român, ed. a 4-a. Ed. AII Beck, 2002, p. 501.
' O.G. nr. 51/1997 a fost publicată în M. Of. nr. 224 din 30 august 1997, a tost republicată
în M. Of. nr. 9 din 12 ianuarie 2000 şi a tost ulterior modificată prin Legea nr. 533/2004,
Legea nr. 287/2006, Legea nr. 241/2007 şi Legea nr. 93/2009.
Contracte comerciale reglementate prin legi speciale 507
Contractul este consensual, deşi legea cere pentru acesta forma scrisă; această
formă nu reprezintă însă o condiţie de validitate, ci una ad probationem. Contrac-
tul de leasing are un caracter mtuitu personae în ceea ce priveşte persoana locata-
rului/utilizatorului; locatorul/finanţatorui va putea însă înstrăina, fără restricţii,
proprietatea bunului, către alt finanţator, cedentul rămânând răspunzător în calitate
de garant.
în raport de faptul că legiuitorul reglementează, de manieră imperativă, conţi-
nutul minima! al contractului de leasing şi consacră o poziţie forte a finanţatorului,
s-a apreciat în literatura de specialitate că acest contract nu tace parte din categoria
celor negociate şi poate fi clasificat printre cele de adeziune.' Această opinie, justi-
ficată într-o anumită etapă evolutivă a reglementării leasingului, dominată de
interesele marilor jucători pe piaţa de leasing, este depăşită în prezent, art. 6
alin. (3) din Ordonanţă precizând expres că elementele legale menţionate de
Ordonanţă sunt minimale iar părţile pot stabili şi alte clauze de cât cele legale.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Ordonanţă, contractele de leasing constituie titluri
executorii, putând fi puse în executare fără a fi necesară învestirea cu formulă
executorie 2 . De acelaşi regim juridic se bucură şi garanţiile reale şi personale,
constituite în scopul garantării obligaţiilor asumate prin contractul de leasing".
Contractele de leasing a v â n d ca obiect dreptul de utilizare a programelor pentru
calculator constituie titlu executoriu numai în cazul în care utilizatorul nu a
formulat opţiunea cumpărării bunului sau a dobândirii dreptului definitiv de
utilizare a programului sau în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a
utilizatorului, în condiţiile reglementate de art. 8' din Ordonanţă.
' Potrivit art. 7 alin. (1) pct. 7 şi 8 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată
în M. Of. nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările ulterioare.
512 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
1 în cazul în care, în cadrul unui contract de leasing imobiliar, este stipulată, iniţiai, o
clauză irevocabilă de vânzare, conform căreia locatorul are obligaţia să perfecteze un act de
vânzare-cumpărare în formă autentică, cu privire la imobilul ce a făcut obiectul contractului de
leasing imobiliar, până la expirarea acestuia, dar nu mai târziu de 15 zile calendaristice de ta
plata ultimei redevenţe, iar locatarul achită anticipat redevenţele, acesta din urmă este
îndreptăţit să oblige iocatorul la încheierea în formă autentică a actului de vânzare-cumpărare,
Contracte comerciale reglementate prin legi speciale 517
precum şi la plata daunelor cominatorii (I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1996 din 1
iunie 2006, în Sintact}.
' C. Ap. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 216 din 27 aprilie 2007, irevocabilă
prin decizia nr, 448 din 8 februarie 2008 a I.C.C.J., Secţia comercială, în Sintact.
2 I.C.C.j., Secţia comercială, decizia nr. 2149/2005, în Revista română de dreptul
afacerilor nr. 4/2005, p. 98, prezentată în A-M. Istrate, op. cit., p. 201-203. în speţă, contrac-
tul de cumpărare încheiat de finanţator cu furnizorul nu a respectat specificaţiile tehnice ale
echipamentului descris în contractul de leasing.
518 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
3.1. Noţiune, apariţie, părţi, avantaje. Potrivit definiţiei saie legale, franciza
este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane
fizice şi/sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o
persoană, denumită trancizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar,
dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un
serviciu. Sediul materiei îi constituie Ordonanţa G u v e r n u l u i nr. 52/1997 privind
regimul juridic al francizei (în continuare denumită Ordonanţa) şi art. 7 alin, (1)
pct. 14 din Legea nr. 571/2003 privind C o d u l fiscal, cu modificările ulterioare,
ambele acte normative oferind aceeaşi definiţie a francizei.'
Franciza este o creaţie a practicii comerciale nord-americane de la sfârşitul
secoiului XIX care, pentru diminuarea efectelor legislaţiei anti-trust, edictată în
vederea protejării principiilor competiţiei şi concurenţei loiale, a creat un nou
sistem de comercializare. întrucât iegea a interzis ca anumite produse (în speţă,
autovehiculele) să fie comercializate direct de către producători, impunând utili-
zarea unor distribuitori specializaţi, comercializarea acelor produse a fost
concesionată unor societăţi comerciale specializate în desfacere, cărora le-a fost
transmisă o anumită formulă unitară de comercializare, î m p r e u n ă cu mijloacele şi
metodele susceptibile de a obţine ceie mai bune condiţii de rentabilitate. 2 De-abia
în a doua parte a secolului XX franciza a fost şi consacrată legislativ, tot în Statele
Unite, dar ea deja fusese importată şi răspândită pe tot globul.
Contractul sau acordul de franciză este instrumentul juridic prin care se reali-
zează punerea în operă a acestui sistem de comercializare sau distribuţie a produ-
selor sau serviciilor, respectiv de exploatare a unei afaceri sau a unei tehnologii.
Potrivit definiţiei redactate de Camera de Comerţ Internaţională de ia Paris,
contractul de franciză este „acordul prin intermediul căruia franc/zorul cedează
trancizatului, în schimbul unei prestaţii financiare directe ori indirecte, dreptul de a
exploata un ansamblu de drepturi de proprietate intelectuală sau industrială,
constând, în principal, în know-how, marcă, emblemă dar şi dreptul de a beneficia
de asistenţă continuă pe întreaga durată a contractului"
' O . G . nr. 52/1997 a fost republicată în M. Of. nr. 180 din 14 mai 1998.
Sistemul, numit în dreptul angio-american, franchising, îşi împrumută denumirea de la
i
termenul francez franc, semnificând autorizaţie, licenţă - Ch. Cheorghiu, G.N. Turcu,
Operaţiunile de franciză, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002, p. 12.
s Potrivit contractului-model.de franciză internaţională redactat de CCI Paris, care
constituie Publicaţia nr. 557 din 2000 (ICC Model International Franchising Contract).
Contracte comerciale reglementate prin legi speciale 519
roman, el derutând prin conotaţia contractuală pasivă, sugerând că această parte se află în
poziţia unui simplu receptor care primeşte un câştig sau trage un folos de pe urma cuiva sau
a ceva; de aceea, termenul, de altfel consacrat şt pe plan internaţional, de francizat ni se
pare mult mai adecvat. în acelaşi sens se pronunţă şi M. Mocanu, Contractul de tranciză,
Ed. C.H. Beck, 2008, p. 17 (nota subsoi 3) şi CM. Costm, Distribuţia comercială în reţea,
Ed. Rosetti, 2004, p. 10.
' Pentru detalii, a se vedea M. Mocanu, op. cit., p. 10-17.
' Cel mai celebru exemplu de produs trancizat este gama băuturilor răcoritoare sau
energizante din gama Coca Cola.
4 Cum ar fi, de exemplu, magazinele Sephora, de vânzare a parturmurilor sau reţelele de
procesele de fabricaţie şi de distribuţie ale unei mărfi sau aie unui serviciu. Aceste
cunoştinţe au caracter secret (în sensul că nu sunt cunoscute sau uşor accesibile),
sunt de natură substanţială (în sensul că sunt importante sau chiar indispensabile şi
oferă un avantaj francizatuiui) şi trebuie sa fie identificate (în sensul că sunt
suficient de complet descrise, astfel încât să fie utilizabile şi să justifice caracterul
secret şi natura lor substanţială). Practic, prin transferul de k n o w - h o w se transmite
secretul succesului afacerii francizate şi se constituie premizele omogenităţii reţelei
de tranciză; de aceea, transmiterea know-how-ului este de esenţa contractului de
franciză. Secretul know-how-ului este asigurat prin asumarea de către beneficiar a
unor obligaţii de confidenţialitate şi a sancţiunilor aplicabile pentru încălcarea
acestei obligaţii.
- sa asigure aprovizionarea ritmică cu o gama omogenă de produse, servicii
şi/sau tehnologii. Pentru asigurarea omogenităţii reţeiei de franciză este util ca pro-
dusele, serviciile sau tehnologiile uzitate să provină din surse atestate sau contro-
late de francizor, pentru a se conserva omogenitatea reţelei de franciză şi a produ-
selor sau serviciilor acesteia. De aceea, cel puţin la debutul activităţii benefi-
ciarului, trancizorul îşi asumă şi obligaţia de a aproviziona produsele, serviciile
şi/sau tehnologiile specifice, până la atestarea unor furnizori locali, impunând
beneficiarului, prin intermediul clauzei de minimum, un v o l u m m i n i m sau o
valoare m i n i m ă a achiziţiilor sale de la trancizor.'
7.2.7. După criteriul funcţiei lor primordiale, ele se clasifică, astfel cum am
relevat mai sus, în instrumente de credit şi instrumente de plată. Instrumentele de
credit sunt cele care sunt menite, în primul rând, să permită debitorului unei
obligaţii să se bucure de beneficiul termenului, el urmând a-şi executa obligaţia ia
scadenta convenită; modelul originar al acestor instrumente de credit este cambia,
instrumentele de plată au principala funcţie de a facilita şi accelera plata şi de a
conferi siguranţă mecanismului plăţii, chiar dacă, uneori, îndeplinesc şi funcţii
accesorii de creditare şi garantare; exemplul clasic al acestor instrumente de piaţă
este cecul.
părţi, comanda, tacturile acceptate ia plată şi alte asemenea acte nu pot fi asimilate acestui
titlu de valoare ori altui etect comercial la ordin sau la purtător (C.S.J., Secţia comercială,
decizia nr. 3026 din 9 iulie 1998).
528 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
monedei, respectiv prin darea titlului în plată şi fie obţinerea unei sume de bani,
menţionată în titlu, fie stingerea unei obligaţii corespunzătoare.
O altă funcţie importantă a titlurilor de credit este aceea de instrument ai
transferului creditului, prin circulaţia titlului, cu rol de mobilizare a creditului sau
de refinanţare a creditorului.
în drept: formalismul cambial este cel care creează această aparenţă, astfel încât
angajamentul formal., cuprins într-un titlu de credit, este valabil, independent de
viciile care ar putea afecta validitatea raportului juridic fundamental care constituie
cauza titlului. 1
2.3.1. După modul lor de circulaţie, titlurile de credit pot fi nominative, la ordin
sau la purtător.
- Titlurile nominative cuprind şi ele indicarea primului titular; pentru transmi-
terea lor, care se poate face prin gir dar şi prin cesiune, este necesară şi colaborarea
debitorului cedat, care înscrie transferul în registrele sale şi face menţiune în titlu.
- Titlul la ordin indică persoana creditorului dreptului de creanţă, respectiv a
pnmuiui beneficiar al titlului; transmisiunea titlului se tace prin declaraţia credi-
torului inserată în titlu, declaraţie numită gir. Simpla remitere a titlului nu este
suficientă pentru a transmite drepturile încorporate în acesta.
- Titlul la purtător indică persoana debitorului fără a-l menţiona pe creditor.
Acest titlu circulă prin simplă tradiţie, astfel încât, la fel ca în cazul oricărui bun
mobil, posesorul lui este titularul dreptului de creanţă.
1 Idem, p. 152; caracterul „acauzal" al titlurilor de credit nu evocă lipsa cauzei, ci faptul
Riguros exact, numai unele dintre titlurile de credit propriu-zise sunt titluri de
credit perfecte (cambia şi biletul la ordin), întrucât ele întrunesc toate trăsăturile
juridice ale acestor instrumente de credit (literalitatea, formalismul, caracterul
autonom şi abstract, negociabilitatea); celelalte titluri de credit propriu-zise, titlurile
reprezentative şi titlurile de participaţie pot fi considerate titluri de credit imper-
fecte, întrucât le lipsesc unele dintre aceste trăsături juridice. 1
2.3.3. Prin referire la raportul juridic care le-a dat naştere, titlurile de credit se
pot clasifica în titluri cauzale şi titluri abstracte sau acauzale.
Titlurile cauzale sunt cele care enunţă sau fac trimitere la raportul juridic
fundamental care constituie cauza lor: aşa sunt acţiunile, obligaţiunile, titlurile
reprezentative.
Titlurile abstracte sunt cele care nu tac trimitere la raportul juridic fundamental
sau care nu cuprind menţiuni prin care raportul juridic fundamental să poată fi
identificat; ele nu sunt acauzale, stricto sensu, dar cauza lor (raportul juridic funda-
mental) este ineficientă sau irelevantă, neputând fi invocată pentru justificarea
neîndeplinirii obligaţiilor asumate. în această categorie de titluri sunt incluse
cambia şi biletul la ordin.
Secţiunea 3. Cambia
3.1.2. Noţiune. într-o definiţie cu tentă descriptivă, cambia este înscrisul care
cuprinde ordinul dat de o persoană - numită trăgător - unei alte persoane ~ numită
tras - de a plăti unui beneficiar sau la ordinul acestuia, ia scadenţa şi ia locul
stabilit, o anumită sumă de bani.
într-o altă definiţie, cu caracter sintetic, urmărind să releve principalele trăsături
juridice ale cambiei, aceasta este un titlu la ordin, formal şi abstract, care conferă
posesorului legitim, dreptul necondiţionat de a obţine plata unei sume determinate,
la scadenţa indicată. 4
C a m b i a implică participarea următoarelor trei persoane:
- trăgătorul, care este emitentul cambiei sau ordonatorul plăţii şi care, în
raportul fundamental care.a dat naştere cambiei poate fi creditorul unei obligaţii de
plată sau finanţatorul unei operaţiuni comerciale.
- trasul, cel căruia îi este adresat ordinui de a plăti o anumită sumă de bani, la
scadenţă şi care, după acceptarea cambiei, devine debitorul obligaţiei cambiale
sau pnnctpaiul obligat cambial; în raportul fundamental care a dat naştere cambiei
poate fi debitorul emitentului cambiei sau un finanţator care acordă un credit
acestuia, prin acceptarea cambiei.
- beneficiarul, care este terţul către care sau la ordinul căruia urmează a se face
plata şi care în raportul juridic fundamental care a dat naştere c a m b i e i ar putea fi
' Angajamentul de plată primea torma unei scrisori emise de bancher şi adresate cores-
pondentului său, în schimbul căreia comerciantul sau .prepusul sau primea suma de bani
indicată în înscris; de aici, apelativul francez „lettre de change" sau cel italian „lettera di
cambio" şi apoi „ia cambiale", din ultima denumire provenind şi titulatura de "cambie" în
dreptul român.
^ V. Hilaire, Introduction historique au droit commercial, PUF, 1986, p. 215 şi urm.
Legea nr. 58/1934 a suferit numeroase modificări de-a lungul timpului (1935, 1943, 1946,
1993, 1994 şi 2008), cele mai recente fiind aduse prin O.G. nr. 11/1993, Legea nr. 83/1994 şi
O.U.G. nr. 39/2008.
A. Fiale, op. cit., p. 726.
532 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
' Astfel, viciul care afectează acceptarea trasului (de ex. semnătura falsă) nu invalidează
obligaţia garantului avalist al acestuia.
instrumente de credit şi de plata 533
' "Pentru dezvoltări ale incidenţei rolului aparenţei în explicarea naturii juridice a cam-
biei, a se vedea (a) Lescot et Roblot, Les effets de commerce, Rousseau, 1953, p. 120,
534 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
lucrare citată în M. Jeantin, P. Le Cannu, op. cit., p. 162, precum şi (b) această din urmă
lucrare, p. 159-162.
' V, Luha. Titluri de credit. Cambia, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 79.
instrumente de credit şi de plata 535
' Retenrea pe care LCBO o tace la „ denumirea persoanei care se obligă" (art. i pct. 3),
desemnând astfel pe tras, este improprie, întrucât trasul nu se obligă, respectiv nu devine
obligat cambial, decât după acceptarea cambiei.
536 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
ce poartă denumirea de gir. Cambia mai poate fi transmisă prin scontare şi prin
cesiune, potrivit dreptului c o m u n .
. 3.5.1. Girul. Noţiunea de gir are un dublu înţeles. Astfel, girul reprezintă
modalitatea prin care c a m b i a circulă de la un beneficiar ia altul. Totodată, ei
reprezintă un ordin de plată, abstract şi autonom, necondiţionat (art. 14 L C B O ) ,
adresat trasului sau emitentului de către posesorul c a m b i e i (numit girant), ordin
prin care acesta îşi manifestă voinţa de a învesti cu drepturile c a m b i a l e pe un terţ
determinat (numit giratar). 1
Cirul, ca modalitate de transmitere a cambiei, se realizează prin două operaţii:
o deciaraţie sau menţiune cambială care se realizează pe spatele cambiei, semnată
de girant (1) şi tradiţiunea titlului (2). Declaraţia cambială trebuie să poarte numele
beneficiarului, data girului şi semnătura girantului. Este valabil şi un gir în alb, care
nu poartă n u m e l e beneficiarului, ci doar semnătura girantului. G i r u l poate surveni
oricând, până la împlinirea termenului de protest şi poate fi repetat de un număr
nelimitat de ori. în absenţa datei, se consideră că girul a fost făcut înainte de
trecerea termenului stabilit pentru facerea protestului.
G i r u l poate să fie „ translativ" (atunci c â n d transferă proprietatea cambiei), „în
garanţie" (atunci când girantul urmăreşte doar să constituie c a m b i a drept garanţie
pentru noul posesor, care va putea exercita toate drepturile c a m b i a l e dar nu va
putea transfera titlul decât cu titlu de procură) şi „de procură" {atunci când girul are
caracterul unui mandat dat giratatului pentru încasarea sumei c a m b i a l e sau pentru
conservarea unor drepturi c a m b i a l e - d e exemplu, prin dresarea unui protest).
Potrivit doctrinei, girul produce trei efecte: 2
- girul transmite dobânditoruiui toate drepturile izvorând din c a m b i e (art. 16
L C B O ) . Girul are, aşadar, un efect constitutiv de drepturi originare şi autonome, el
fiind o instituţie proprie dreptului cambial, distinctă de cesiune sau de delegaţia de
plată. Astfel, spre deosebire de situaţia cesionarului, care dobândeşte creanţa
cedentului, giratarul dobândeşte un drept nou, care se naşte prin gir şi care este
imun la viciile dreptului girantului. Spre deosebire de delegaţie, prin care un
debitor (girantul) dă creditorului său (giratarul) un alt debitor (trasul) şi care nu este
perfectă şi nu produce novaţi a produce efecte decât dacă creditorul a descărcat de
pe debitorul delegant, girul reprezintă un ordin necondiţionat şi obligatoriu, pe
care girantul îl dă trasului, de a plăti cambia giratarului.
- girul îl transformă pe girant într-un obligat c a m b i a l , ţinut să garanteze
acceptarea şi plata cambiei faţă de oricare dintre posesorii c a m b i e i (art. 17 L C B O ) ;
de aceea, pentru a evita consecinţele acestei poziţii juridice, ei poate să interzică
girarea în continuare a cambiei (prin menţiunea „ n u ia ordin"), limitându-şi asttel
răspunderea numai faţă de giratarul căruia i-a transmis c a m b i a . Girantul poate să-şi
excludă complet răspunderea, chiar şi faţă de giratar, prin introducerea în gir a unei
c l a u z e „fără regres" sau „fără garanţie"
- girul legitimează, în m o d formal, pe dobânditor, ca proprietar al cambiei şi
titular al drepturilor cambiale. Pentru aceasta, giratarul sau posesorul trebuie să
justifice dreptul sau printr-o serie neîntreruptă de giruri. D a c ă o persoană (bene-
ficiarul, giratarul său, pur şi simplu, posesorul) a pierdut, prin o r i c e întâmplare,
posesiunea unei c a m b i i , noul posesor, care justifică dreptul său arătând că a primit
c a m b i a printru-un gir în alb, nu este ţinut să predea c a m b i a , cu excepţia cazului
c â n d dobândirea s-a făcut cu rea credinţă sau prin săvârşirea unei grave greşeli
(art. 18 L C B O ) .
1 Un aval dat printr-un înscris separat de cambie încalcă exigenţele caracterului formal al
cambiei şi, de aceea, nu poate avea semnificaţie cambială; un asemenea înscris poate să
primească, totuşi, valoarea unei fidejusiuni. în acest sens, i. Turcu, Legea asupra cambiei şi
biletului la ordin, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 113 şi urm.; în sens contrar, V. Luha,
op. cit., p. 153 şi urm.
instrumente de credit şi de plata 541
Avalistul care plăteşte cambia dobândeşte toate drepturile care rezultă din ea,
atât împotriva avalizatului cât şi împotriva tuturor debitorilor cambiali care sunt
ţinuţi faţă de debitorul avalizat, întrucât el dobândeşte acelaşi rang cambial cu
avalizatul.
1 Acceptarea cambiei nu reprezintă nici plata, datio in solutum şi nici nu novează o altă
obligaţie. Remiterea cambiei este o simplă promisiune de plata sau o încercare de plată
(trată), iar pentru asemenea tapt, creditorul nu poate consimţi la stingerea vechii obligaţii,
când de iapt se realizează numai o garanţie de plată (I.C.C.j., Secţia comercială, decizia
nr. 4086 din 12 decembrie 2006, în Legalis).
542 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
3.7.4. Plata cambiei. Plata titlului de credit ia scadenţă, atunci c â n d este făcută
de trasul acceptant, are ca efect stingerea obligaţiilor c a m b i a l e . Atunci c â n d plata
este făcută de trăgător, giranţi, aval işti sau alţi debitori cambiali, aceştia au dreptul
să se regreseze asupra trasului acceptant. Plata anticipată se poate face numai cu
1 Reguli speciale privind prezentarea la plată prin trunchiere au fost emise de Banca
Naţională a României, prin Normele nr. i şi 2 din 2009, publicate în M. Of. nr. 30 din 1 5
ianuarie 2009.
544 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
' Potrivit prevederilor art. 8 Iit. h) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii
notariale, notarul public îndeplineşte actul notarial de protest al cambiilor, al biletelor la
ordin şi al cecurilor.
instrumente de credit şi de plata 545
formulat de Procurorul Generai sub nr. 193/350/111-5/2008 din 10 iunie 2008, disponibil pe
www. mpublic. ro/recursuri.
546 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
procedură civilă, raportate la art. 61 din Legea nr. 58/1934 şi respectiv art. 53 din
Legea nr. 59/1934, se interpretează în sensul că biletul la ordin, cambia şi cecul se
învestesc cu formulă executorie pentru a fi puse în executare" Explicaţia unei
astfel de soluţii ar putea să rezide în natura specială a dispoziţiilor de natură
procedurală cuprinse în L C B O care, astfel, ar deroga de la regula generală cuprinsă
în art. 374' C. proc. civ.'
în baza caracterului executoriu, posesorul transmite debitorului o somaţie de
plată, care trebuie să cuprindă transcrierea exactă a c a m b i e i sau a protestului,
precum şi a celorlalte acte din care rezultă suma datorată. Debitorul poate face
opoziţie în termen de 5 zile de ia primirea somaţiei, la judecătoria care a învestit
cambia cu formula executorie şi care va judeca opoziţia de urgenţă şi cu
precădere, înaintea oricărei alte pricini. Debitorul opozant nu va putea ridica
împotriva posesorului decât excepţiile privind nulitatea titlului şi nu vor putea
invoca excepţii întemeiate pe raporturile lor personale cu trăgătorul sau cu
posesorii anteriori (art. 19 şi art. 63 L C B O ) .
4.1. Noţiune. Distincţii faţă de cambie. Biletul la ordin este un înscris prin care
emitentul se obligă să plătească la scadenţă o sumă de bani determinată, unui
beneficiar sau la ordinul acestuia. Reglementarea biletului la ordin este cuprinsă în
aceeaşi Lege nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin ( L C B O ) şi consta în
câteva articole (art. 104 - 107), majoritatea n o r m e de trimitere la materia cambiei.
Astfel, acest instrument de credit, deşi beneficiază de o f i z i o n o m i e juridică proprie,
nu beneficiază şi de o reglementare proprie, motiv pentru care a fost comparat in
doctrină cu „ruda mai săracă" a cambiei. 2 în realitate, importanţa practică a acestui
instrument este mult mai mare decât lasă să se înţeleagă reglementarea sa sumară,
frecvenţa utilizării biletului la ordin fiind mult mai mare decât a c e e a a utilizării
cambiei.
Elementul de noutate adus de acest instrument de credit este limitarea
subiecţilor titlului la două persoane, prin eliminarea trasului; astfel, biletul la ordin
' Considerentele deciziei nr. 4/2009 a I.C.C.J nu au tost date publicităţii până la data
trimiterii în tipar a acestei lucrări.
" M. jeantin, P. Le Cannu, op. cit., p. 245.
instrumente de credit şi de plata 547
1 în acest sens I.C.C.j., Completul de 9 judecători, decizia nr. 338 din 13 decembrie
acestui capitol.
1 A se vedea nota 207 de mai sus.
548 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
' Scrierea greşita a denumirii emitentului prin inversarea cuvintelor ce compun denu-
mirea acestuia nu atrage nulitatea biletului la ordin, în condiţiile în care reprezentantul emi-
tentului a semnat şi aplicat ştampila societăţii, situaţie ce conduce la concluzia că şi-a expri-
mat consimţământul cu privire ia emiterea biletului la ordin (C. Ap. Bucureşti, Secţia a Vl-a
comercială, decizia nr. 212 R din 13 februarie 2007, în Gr. Valertu, Cecul şi biletul la ordin,
jurisprudenţă, Ed. Moroşan, 2009, p. 77).
1 C. Ap. Piteşti, Secţia comercială, decizia nr. 30/AC din 14 martie 2008, în Gr. Valeriu,
' Provenienţa denumirii de cec este incertă, etimologia cuvântului fiind disputată şi împărţită
între verbul engle „io checl<" (a verifica) şi mai plauzibila iormulă arabă „shak", aceasta din
urmă însemnând „ m a n d a f .
7 St.D. Cărpenaru, op. cit., ed. a Vll-a, p. 604; M. Jeantm, P. Le Cannu, op. cit., p. 5;
' /. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial, Voi. II, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 155.
2De notat, totuşi, că în dreptul italian cecul (assegno bancano) este definit ca un titlu de
credit; în acest sens a se vedea Micheli - De Marehi, Assegno bancario, în Enciclopedia del
diritto, voi. III, Milano, 1958, p. 305, citaţi în A. Fiale, op. cit., p. 745.
instrumente de credit şi de plata 551
plată. Cecul poate fi nominativ, la ordin sau la purtător; în timp ce cambia este prin
excelenţă un titlu la ordin şi doar prin excepţie nominativ. Cecul este întotdeauna
plătibil la vedere, în timp ce cambia poate avea diverse alte scadenţe. Cecui
presupune o convenţie prealabilă între tras şi trăgător şt existenţa unui disponibil ai
trăgătorului la tras (aşa-numitele premise juridice ale emiterii cecului).
1 Potrivit prevederilor art, 3 alin. (2) LC „Cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are
disponibil la tras, disponibil asupra căruia are dreptul de a dispune prin cec, pe baza unei
convenţiuni exprese sau tacite. Titlul emis fără observarea acestor condiţiuni valorează totuşi
ca cec"
552 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
' I. Turcu, op. cit., vol. II, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 155.
instrumente de credit şi de plata 553
- arătarea iocului unde trebuie făcută plata; în lipsa unei arătări speciale, locui
arătat lângă numele trasului este socotit loc de plata. Dacă mal multe locuri sunt
arătate lângă numele trasului, cecul este plătibil la primui ioc menţionat în cec. în
lipsa oricăror menţiuni, cecul este plătibil la sediul principalului stabiliment (loc de
afaceri) al instituţiei de credit, care nu este întotdeauna şi sediul social al acesteia.
- data şi locul emiterii; data va fi arătată prin menţionarea zilei, lunii şi anului
iar în absenţa unei menţiuni care să arate locul emiterii, va fi luat în considerare
locul arătat lângă numele trăgătorului.
- semnătura trăgătorului; orice semnătură a unui cec trebuie să cuprindă, în
clar, numele şi prenumele persoanei fizice sau denumirea persoanei juridice care
se obligă precum şi semnătura olografă a persoanei fizice, respectiv a repre-
zentanţilor legali sau a împuterniciţilor persoanelor juridice care se obligă.
- numele trăgătorului, respectiv numele şi prenumele, în clar, a persoanei fizice
sau denumirea persoanei juridice ori a entităţii care se obligă. în cazul în care
numele trăgătorului depăşeşte spaţiul aiocat pe titlu se vor înscrie pe cec primele
caractere din numele şi prenumele, respectiv, din denumirea trăgătorului, în limita
spaţiului special alocat, fără ca prin aceasta să se atragă nulitatea cecului.
- codul trăgătorului, respectiv un număr unic de identificare, preluat din
documentele de identificare sau de înregistrare ale trăgătorului.
Aşadar, cecul, spre deosebire de cambie nu cuprinde menţiunea scadenţei (fiind
un titlu bancar plătibil la vedere) şi nici numele beneficiarului (cecul fiind reputat
ca fiind un titlu la purtător). în rest, absenţa unora dintre menţiunile prevăzute de
art. 1 IC este sancţionată prin pierderea calităţii de cec a înscrisului. Acesta îşi
păstrează însă o anumită valoare juridica în domeniul dreptului comun, consti-
tuind, ce! puţin, un început de probă scrisă cu privire la angajamentul trăgătorului
de a plăti beneficiarului o sumă determinată de bani.
Unele din aceste menţiuni obligatorii prevăzute de lege sunt preimprimate pe
formulare tipizate, puse la dispoziţie de instituţiile de credit; altele se completează
de trăgător. Potrivit prevederilor art. 84 alin. (1) pct. 3 LC, constituie infracţiune
emiterea unui cec căruia îi lipseşte unul dintre elementele arătate mai sus.
5.6. Formele cecului. Potrivit prevederilor LC, cecul poate fi emis în urmă-
toarele forme: cecul barat, cecui plătibil în cont, cecul netransmisibil, cecul de
călătorie şi cecul circular.
Cecul barat (art. 38-39 LC) cuprinde două linii paralele, care traversează faţa
cecului şi care semnifică intenţia trăgătorului sau a posesorului cecului de a limita
categoria beneficiarilor cecului. Bararea cecului poate fi generală sau specială.
Cecul cu barare generală poate fi plătit numai unei societăţi bancare sau unui
client al trasului; bararea generală este prezentă atunci când între cele două linii
paralele nu este înscrisă nici o menţiune sau este înscrisă menţiunea „banchet" sau
altă menţiune echivalentă. Cecul cu barare specială este cel care poartă între cele
două linii paralele menţiunea numelui unui bancher (unei societăţi bancare) şi care
poate fi plătit numai celui indicat sau dacă cel indicat este chiar trasul, unui client
al acestuia.
Cecul plătibil în cont (art. 40 LC) este cel prin care trăgătorul sau posesorul
cecului interzice plata acestuia în numerar, prin inserarea pe faţa cecului a
554 instrumentele juridice ale exerciţiului comerţul^ •'''•*"'
tacită lart. 3 alin. (2) LC], consimţământul părţilor rezultând fie din inserarea unor
dispoziţii speciale într-un contract de credit, fie dintr-un înscris încheiat separat în
acest scop, fie din existenţa unui disponibil al trăgătorului la tras. Existenţa con-
venţiei tacite trebuie, totuşi, dedusă şi prin raportare la dispoziţiile art. 84 alin. (1)
pct. 1 L C , potrivit cărora emiterea unui c e c fără autorizarea trasului constituie
infracţiune.
C a u z a cecului. C a u z a mediată sau îndepărtată o constituie, desigur, raportul
juridic fundamental, cel care dă naştere cecului. Acesta fiind un instrument de
plată autonom, abstract, această cauză mediată nu prezintă interes pentru valabi-
litatea titlului. C a u z a imediată o constituie existenţa unui disponibil al trăgătorului
la tras, întrucât c e c u l se emite iar ordinul de plată se dă băncii în limita fondurilor
de care dispune trăgătorul" la tras. Aceste fonduri se numesc disponibil, provizion
sau acoperire şi au la bază un contract de depozit bancar sau de credit între tră-
gător şi tras. Disponibilul reprezintă, astfel, o creanţă a trăgătorului asupra trasului,
exprimată într-o sumă de bani. Disponibilul trebuie să fie prealabil, cert şi de o
v a l o a r e cel puţin egală cu suma înscrisă în c e c (suficient) 1 Disponibilitatea
provizionului se analizează sub un dublu aspect: (a) ei trebuie să aibă caracter cert,
lichid şi exigibil, în raportul juridic dintre client şi bancă şi (b) să nu existe nici un
impediment juridic ori faptic pentru efectuarea plăţii. 2 Existenţa disponibilului nu
reprezintă, totuşi, o condiţie de validitate pentru cec, întrucât absenţa acestuia
atrage unele sancţiuni pentru trăgător (art. 84 LC), dar nu invalidează titlui ca c e c
lart. 3 alin. (2) L C I .
S u b aspectul formei, c e c u l trebuie să constea într-un înscris, care trebuie să
cuprindă menţiunile obligatorii prevăzute de art. 1 LC. Emiterea c e c u l u i presupune
completarea acestuia (de regulă pe un formular preimprimat de către bancă),
semnarea lui şi remiterea acestuia către beneficiar.
5.8. Transmiterea cecului. Cecul este plătibil ia purtător, la ordin sau nomi-
nativ. Circulaţia c e c u l u i se produce corespunzător m o d u l u i de plată convenit; prin
simpla tradiţie, c â n d c e c u l este la purtător; prin gir, c â n d c e c u l este la ordin; prin
cesiune de creanţă, c â n d titlu! este nominativ (atunci c â n d el este stipulat cu ciauza
expresă „ n u la ordin"). în această din urmă ipoteză, astfel c u m corect s-a observat
în doctrină, cesionarul nu va mai putea invoca inopozabilitatea excepţiilor
personale, întrucât el nu este titularul unui drept n o u (cazul giratarului), ci succe-
sorul cedentului. 3
G i r u l constituie o declaraţie înscrisă pe cec, semnată de girant, prin care se
transmit toate drepturile rezultând din c e c (art. 18 LC) unei alte persoane, numită
giratar. G i r u l poate fi înscris în favoarea oricărei persoane, inclusiv a trăgătorului
' Potrivit dispoziţiilor art. 84 LC, emiterea unui cec fără disponibil suficient constituie
infracţiune. Dacă după emitere, dar mai înainte de prezentarea cecului, emitentul asigură
trasului disponibilul necesar, pedeapsa se reduce la jumătate. De aici rezultă necesitatea
existenţei prealabile şi suficiente a disponibilului.
z Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) LC, trasul poate confirma existenţa disponibilului,
sau a trasului; girul în favoarea trasului are efectul unei chitanţe care îl liberează pe
acesta de obligaţia de plată.
C i r u i poate fi translativ (când produce efectul clasic al transmiterii cecului şi a
drepturilor rezultând din acesta}, în garanţie (atunci c â n d c e c u l devine obiectul
unei garanţii reale mobiliare) 1 , sau pentru procură (cu titlu de m a n d a t de încasare).
G i r u l trebuie să fie necondiţionat, pentru întreaga sumă şi îl transformă pe girant
într-un obligat la piaţa cecului, dacă nu există clauză contrară (art. 19 LC). Potrivit
art. 23 LC, persoanele împotriva cărora s-a pornit acţiune, în baza unui cec, nu pot
opune posesorului excepţiile întemeiate pe raporturile lor personale cu trăgătorul
sau cu posesorii anteriori (giranţi), afară numai dacă posesorul d o b â n d i n d c e c u l a
lucrat cu ştiinţă în paguba debitorului. Astfel, girantul nu poate invoca excepţii
fundamentate pe raportul juridic fundamental care 1-a legat de trăgător sau de către
girantul anterior, decât dacă poate dovedi reaua credinţă a titularului acţiunii, în
ceea ce îl priveşte.
G i r u l poate fi şi „ î n alb" (fără a menţiona giratarul sau înscris cu menţiunea „la
purtător"); posesorul unui c e c girat „ î n a l b " poate să îl c o m p l e t e z e cu un nume, să
îl gireze mai departe sau să îl transmită, pur şi simplu, în starea în care se află, unui
terţ, prin simplă tradiţie. Giratarul se legitimează ca posesor legitim al cecului
printr-un şir neîntrerupt de giruri, chiar dacă ultimul dintre acestea este „ î n alb".
' Potrivit art. 6 alin. (5) lit. h) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, legea se aplică şi instru-
mentelor negociabile.
instrumente de credit şi de plata 557
5.11. Protestul. Neplata cecului poate fi constatată fie prin dresarea unui
protest, în formă autentică, fie prin declaraţia trasului, datată şi înscrisă pe cec. fie
prin declaraţia unui oficiu de compensare ( casă de clearing) că titlu i-a fost pre-
zentat în termen dar nu a fost încasat (art. 43 LC).
Protestul trebuie făcut în termenul de prezentare, sau dacă prezentarea s-a făcut
în ultima zi a termenului, cel mai târziu în ziua următoare. Această cerinţă este
concordantă cu natura plăţii la vedere a cecului, care exprimă celeritatea plăţii
cecului, astfel încât nu se justifică, nici pentru efectuarea formalităţilor de protest,
acordarea unor termene mai largi.
Protestul se dresează de către un notar public, fie pe cec, fie separat (cuprin-
zând şi transcrierea cecului), făcându-se menţiune pe titlu despre facerea protes-
tului. Cu consimţământul posesorului, protestul poate fi înlocuit printr-o declaraţie
de refuz de plată, semnată de tras şi consemnată pe titlu. Prin înscrierea unor men-
ţiuni facultative {„fără protest' sau "fără cheltuieli"), trăgătorul poate dispensa pe
posesorul cecului de obligaţia de a dresa protest în caz de neplată, conservându-şi,
totuşi, dreptul de regres. împotriva giranţilor şi avaliştilor anteriori.
*) Cifrele tac trimitere la numărul de pagină iar semnul ~ indică expresia de bază.
Index alfabetic 559
U
Uzanţa 19
~ normei de încărcare in portul Constanţa 20
Uzufruct 86
576 Drept comercia!
V
Vaci comercial 74, 79, 82
Valoare-prag 323
Vânzare cu pact de răscumpărare 478
Vânzarea „pe adevăratul preţ" 416
Vânzarea comercială 359
Vânzarea
- acţiunlior unei SC 437
- activelor unei SC 438
- condiţionată 439
- cu grămada 432
- cu preţ redus 432
- cu prime 436
- de lichidare 433
- de soldare 434
- după greutate, număr sau
măsură 431
- forţată 440
- însoţită de o loterie publicitară 436
- interzisă 438
- la distantă 435
- pe gustate 432
- pe încercate 432
- piramidală 439
- prin magazin de fabrică sau prin
depozit de fabrică 434
- promoţtonatâ 434
Verificarea creanţelor 332
Vicii
- aparente 423
- ascunse 423
Vot
- prin corespondenţă 277