ISTORIA PRESEI

Titular de curs: conf. univ. dr. Gabriela RUSU

Asist. univ. drd. Valeriu FRUNZARU

Cuprins

Introducere într-o istorie a presei / 4

Tipuri de cultură – forme de presă / 5
Media – un grad de „angajare” / 7
Media – context şi contextualitate / 8
Funcţiile esenţiale ale mass-media / 9
Presa – „istoria” unor nume-simbol / 12
Modele culturale şi genuri „de frontieră” / 13
De la efemeride la foi volante şi almanahuri / 14

Fenomenul Gutenberg / 20
Scurtă privire asupra „preistoriei” tiparului / 20
Primul ziar... / 22
La Gazette, nu doar o gazetă! / 23
Gazeta în lume / 25
Presa populară, presa culturală / 26
A fi ziarist în „secolul luminilor” / 26
„Quoi de nouveau”? Noutăţi în formă şi fond în presa sec. XVII şi XVIII / 27
Secolul al XIX–lea - secolul deplinei afirmări a presei / 30
Secolul XX- percepţia sincretică a lumii: ziarul, radioul, televiziunea / 33

Vârstele presei româneşti / 36

Presa culturală / 45
Presa specializată / 46
Mari ziare ale vremii / 47
Presa umoristică / 47
Presa veacului al XX-lea între „cerere” şi „ofertă” / 48
Publicistica lui Eminescu / 50
Ion Luca Caragiale – între presă şi literatură / 54
Repere în presa secolului XX / 58
Geo Bogza: „paznic de far” / 59
Presa românească post-decembristă / 63

Istoria mijloacelor de radiodifuziune / 68

(de la telegraful prin influenţă la radioul public şi privat)
Istoria tehnicii radio / 68

Repere în evoluţia radioului în Europa / 73

Forme ale radioului (radio local, radio regional, radio naţional) / 76

Radioul local în lume / 77

Istoria radioului românesc / 79

Din istoria televiziunii / 95

Tipologie / 97
Statutul şi apartenenţa / 98
Caz special, Marea Britanie / 100
Zona de acoperire / 101

2
 Forme de organizare / 104
Forme de finanţare / 105
Conţinutul grilelor de programe – profilul televiziunilor / 106

Televiziunea română / 109

Aspecte internaţionale ale liberei circulaţii a informaţiei / 117

3
 Introducere într-o istorie a presei

Perspectiva abordării domeniului presupune „ab initio” câteva precizări, necesare sublinieri
pentru a motiva demersul sintetic, uneori schematic – argument pentru intenţia noastră doar de
introducere în istoria presei.
Diversitatea formelor jurnalistice a mass-media reclamă o radiografiere în diacronie,
subliniind astfel evoluţia lor într-o determinare contextuală generatoare de sensuri noi la fiecare
investigare. Istoria presei este implicit istoria societăţilor în ansamblu.
Profilul social, economic, cultural al unei epoci poate fi reconstituit din „arhivele
cotidianului”, ceea ce s-au dorit a fi şi chiar au fost presa scrisă şi presa audio-vizuală.
Istoria presei plasează într-un sistem axiologic şi un altul evolutiv chiar viaţa presei.
Cum într-o abordare istorică a presei este necesar să se cunoască şi „actorii” comunicării,
jurnaliştii şi publicul-ţintă, inevitabil se va vorbi de pasiune şi de orizont de aşteptare, plasate pe
o axă care are ca punct median produsul mediatic.
Şi ca în orice demers evaluativ se vor evidenţia modelele. În cazul presei două tipuri de
modele interesează:
• jurnalistul, reper într-o ierarhie a personalităţilor de gen care a generat o schimbare sau a
fost iniţiatorul şi deschizătorul de drumuri, numele lui devenind simbol (Gutenberg, Marconi,
Pulitzer);
• jurnalistul - scriitor (sau scriitorul-jurnalist) care a fost vocea dominantă a timpului său şi
care a performat un gen publicistic sau a creat o specie jurnalistică.
Prezenţa scriitorilor în viaţa presei a fost o permanenţă, istoria consemnând biografii de
excepţie. Swift, Beaumarchais, Balzac, Cehov sau Dostoievski sunt doar câteva exemple celebre
din literatura universală. Cultura românească reţine nume de prestigiu: de la Haşdeu la
Eminescu, de la Camil Petrescu la Geo Bogza, de la Tudor Arghezi la Adrian Păunescu sau
Octavian Paler.
Cele două tipuri de discurs, publicistic şi literar pot coexista în activitatea scriitorilor sau se
pot genera reciproc, ocupând fiecare loc prioritar în activitatea jurnalistică sau scriitoricească.
Inedite vor fi genurile „de frontieră” care se vor naşte, graţie talentului şi ingeniozităţii
creatorilor. Romanul foileton, reportajul, tableta, pamfletul sunt doar câteva genuri care sunt de
reperat încă din perioada de impunere a tiparului şi sunt şi azi puncte de interes în presa
informativă sau de atitudine, de tip magazin sau culturală. Definite la început ca maniere
personale de abordare a discursului publicistic, genurile de frontieră vor deveni „piatra” de
4
încercare pentru jurnaliştii cu veleităţi literare, ca şi pentru scriitorii ce doresc să se implice în
viaţa presei.
Interferenţa celor două discursuri permite penetrarea în zone de mare atractivitate pentru un
public –ţintă divers, eterogen şi numeros.
Investigarea specificităţii şi evoluţia acestor genuri oferă câmp deschis analizei universului
literar şi al mass-media. Este o oportunitate pentru tinerii comunicatori de a se documenta în
două domenii ce reclamă cultura generală, iar cele două modalităţi de discurs prin interferenţă
conduc la potenţarea creativităţii.
Două lumi ce par diferite, beletristica şi jurnalismul, pot coexista fericit prin genuri „de
frontieră” – câmp lingvistic şi estetic marcat de potenţialitate. Acesta este punctul de interes
poate cel mai apreciat de un tânăr comunicator, dornic de a se manifesta creativ şi în plan literar
şi în plan jurnalistic.
Revenind la istoria presei considerăm necesar ca înainte de abordarea diacronică să definim
produsul mediatic în relaţie contextuală şi în raport cu destinatarul, precizându-i rolurile şi
funcţiile generatoare de statutul mult invidiat de „a patra putere” în stat.

Tipuri de cultură – forme de presă

Marshall McLuhan (1911-1980) a propus un model comunicaţional bazat pe ideea că media

acţionează asupra percepţiilor umane, sunt „extensii ale facultăţilor umane”. În volumul „Galaxia
Gutenberg” (1962) McLuhan demonstrează că simţurile omului sunt în relaţie cu tehnologiile
create de el. Nevoia de exteriorizare reclamă un mijloc tehnic pentru care se foloseşte un anumit
simţ. Corelarea dintre mijlocul tehnic şi organul de simţ trimite la un anume tip de cultură,
perioadă distinctă şi necesară în istoria comunicării:
1. cultura orală presupune suprasolicitarea auzului. În antichitate şi în evul mediu oratoria
s-a manifestat ca modalitate persuasivă de transmitere a mesajului.
McLuhan aminteşte că în „Summa Theologica” Toma d’Aquino explică de ce marii dascăli ai
lumii nu şi-au scris învăţăturile: „Eu răspund afirmând că era firesc ca Hristos să nu-şi fi
încredinţat învăţătura sa scrierii. În primul rând din pricina demnităţii sale, deoarece cu cât un
dascăl este mai bun, cu atât felul său de predare trebuie să fie la un nivel înalt, şi de aceea se
cădea ca Hristos, întrucât era cel mai bun dintre dascăli, să adopte metoda de predare prin care
doctrina sa să fie întipărită în inimile ascultătorilor săi. Pentru acest motiv se spune că
„Evanghelia lui Matei, VII, 29 «îi învaţă pe ei ca unul care are putere». Şi pentru acest motiv,
chiar şi la păgâni, Pitagora şi Socrate, care au fost minunaţi dascăli, nu au vrut să scrie nimic”1.

5
 Istoria presei va consemna pentru perioada culturii orale aşa cum a fost definită de McLuhan
existenţa Cronicii orale şi a celor ce au fost numiţi de Eugène Dubief „des journalists sans
jornal”2. Aceşti „novellanti” în Italia sau „nouvellistes” în Franţa sunt cei ce vor transmite
publicului larg, nediferenţiat cele mai noi informaţii, de interes pentru diverse categorii de
receptori. Prezenţa lor era persuasivă, pentru că transmiteau direct informaţia, supralicitând
auzul, implicit atenţia direcţionată şi pentru că mesajul jurnalistic era axat pe calităţile de bază
ale produsului mediatic: noutatea în formă şi fond şi primatul informaţiei (a transmite informaţia
nouă înaintea tuturor este apanajul jurnalistului performant, asigurând astfel catalizarea
interesului publicului-ţintă şi plasarea pe loc prioritar a instituţiei de presă care emite noutatea
informaţiei).
2. Cultura vizuală, în concepţia lui McLuhan este cea determinată de inventarea alfabetului
şi apoi a tiparului. Văzul este suprasolicitat şi va deveni dominant o dată cu apariţia presei
tipărite. Cultura scrisă („Galaxia Gutenberg”) a generat o cultură specializată şi un public
diferenţiat după datele prioritare ale orizontului de aşteptare.
Istoria presei va consemna coexistenţa până la începutul secolului al XVII-lea a gazetei
manuscris şi a tiparului. De la foile volante la „l’invention de l’imprimerie qui a rendu le journal
possible”3 (afirmaţia lui G. Weill şi H. Berr) şi până la „ziarul indispensabil”, istoria presei
numără secole în care percepţia vizuală este dominantă. Cultura orală a fost cea care a consolidat
viaţa comunitară datorită unei interdependenţe generată între oameni. Cultura scrisă va furniza
individualismul, citirea “în linişte” a informaţiilor ce răspund orizontului propriu de aşteptare,
crearea unui ambient de “intimitate” cu universul presei. În plan socio-istoric specifică este
proprietatea privată cu toate determinantele psiho-culturale generate de aceasta (pentru a ne
raporta doar la segmentul cultural).
3. Cultura electronică sau auditiv-vizuală începe cu „Galaxia Marconi”, era radioului, într-o
luptă cu „Galaxia Gutenberg” pentru transmiterea cu prioritate a informaţiilor. Este o
reîntoarcere la impactul auditiv susţinut de instantaneitate şi spectacular, argumente pentru
acceptarea universului radiofonic ca primă sursă (şi uneori unica) de informare. Pentru publicul-
ţintă care are un orizont de aşteptare mai larg, necesitând şi decodarea „în intimitate” a
mesajului, ca şi nevoia de sesizare a potenţialităţii textului scris, cultura vizuală (înţelegând presa
scrisă) va coexista cu moderna cultură electronică. De la radio la cinematograf şi televiziune este
un drum al comunicării mediatice marcat de surprize, perioadă în care lumea se transformă, după
afirmaţia lui McLuhan într-un teatru global care „pretinde din partea populaţiei lumii nu numai
să participe în calitate de spectator, dar şi să facă parte din distribuţie”.4

6
 În această perioadă istorică şi culturală sunt solicitate concomitent două simţuri, auzul şi văzul
şi implicit o suprasolicitare a sistemului nervos, generatoare de comportament axat pe
participarea afectivă, uneori cu implicaţii în relaţiile interumane.
Istoria radioului şi a televiziunii va relua într-o altă formă lupta pentru primatul informaţiei şi
pentru formele persuasive. Ceea ce se întâmplase în epoca anterioară între Galaxia Gutenberg şi
Galaxia Marconi se va accentua şi pentru că tehnologia modernă oferă noutatea în formă,
distanţele sunt anulate, iar mijloacele de comunicare au acum efecte psihice, culturale şi sociale
mult mai accentuate decât în epocile anterioare.
Structura tehnică a mijlocului de comunicare dă complexitate şi revendică simultaneitate în
percepţie, atenţie distributivă şi decodare la cel puţin două niveluri de înţelegere: cel evident,
pentru care sincretismul imagine-sunet impune folosirea simultană a văzului şi auzului şi cel de
nivel doi, subsidiar, când procesele cognitive şi volitive sunt antrenate în evidenţierea
potenţialităţii textului susţinut de efecte sonore şi vizuale.

Media – un grad de „angajare”

Dată fiind complexitatea procesului de comunicare mediatică şi a produsului mediatic, M.

McLuhan impune celebrul slogan „media este mesajul”. În volumul „Pentru a înţelege media”
(1968) M. McLuhan pledează pentru ideea care să acrediteze importanţa tehnologiei în faţa
mesajului mediatic şi a receptorilor. Tehnologia va acţiona asupra simţurilor şi abia după
prelucrarea informaţiilor primite prin mass-media, vor fi influenţate opiniile, concepţiile şi chiar
comportamentul receptorilor.
McLuhan propune o clasificare a media:
- media calde, vizând participarea detaşată, fără implicare în receptarea mesajului; este
cazul radioului, fotografiei, tiparului;
- media reci care impun o participare intensă şi angajare în receptare, activând mai multe
simţuri. Include la acest capitol telefonul, televiziunea, vorbirea , desenele animate).
Clasificarea media după M. McLuhan5:

MEDIA
Reci Calde
Ideogramele Tiparul
Desenele animate Fotografia
Telefonul Cinematograful
Televizunea Radioul

7
 Explicitându-şi clasificarea, McLuhan afirmă: „Un mijloc cald este cel care extinde un singur
simţ, dându-i o definiţie înaltă. Definiţia înaltă caracterizează starea în care eşti bine alimentat cu
date (informaţii). O fotografie posedă, vizual vorbind, o definiţie înaltă. Un desen animat are o
definiţie scăzută, pur şi simplu pentru că oferă extrem de puţină informaţie vizuală. Telefonul
este un mijloc rece, sau cu definiţie scăzută, deoarece urechii i se pune la dispoziţie o cantitate
mică de informaţie. Iar vorbirea este şi ea un mijloc rece, pentru că se oferă foarte puţin, fiind
nevoie ca restul să-l completeze cel care ascultă. Spre deosebire de acestea, mijloacele calde nu
lasă atât de mult de umplut sau completat pe seama receptorilor. Prin urmare, mijloacele calde
pretind o participare scăzută (...), cele reci necesită o participare mare şi un grad ridicat de
completare din partea receptorilor”.
Gradul de participare la receptarea mesajului, înţelegând solicitarea mai multor simţuri sau
doar a unuia singur conferă natura „definiţiei” mijlocului de comunicare.
Din perspectiva emisiunilor radiofonice sau televizate complexe (axate pe eseuri, efecte
sonore şi vizuale, „povestiri în ramă”, inserturi revendicând realităţi diferite din acelaşi timp
invocat-rememorare sau dintr-un timp actual) clasificarea operată de M. McLuhan ar putea fi
reconsiderată. Dar nu acesta este obiectivul prezentării noastre.

Media – context şi contextualitate

Rămânem la intenţia de configurare a unei istorii succinte a presei scrise, a radioului şi a

televiziunii, cu un preambul despre natura comunicării, tipologie, contexte determinante, roluri şi
funcţii mass-media şi efectele produse asupra publicului.
Dintre procesele de contextualitate care sunt necesare în etapizarea fenomenelor din evoluţia
presei trei sunt indispensabile formulării mesajului mediatic:
▪ contextul spaţial – mesajul emis ia sens în raport cu locul ocupat de actanţi şi de
determinările spaţiale;
▪ contextul temporal – mesajul emis anterior contribuie la înţelegerea sensului mesajului
ulterior;
▪ contextul cultural de referinţă la norme şi reguli colective – în formularea mesajului se
respectă normele existente sau asupra cărora se convine de comun acord în momentul emiterii
mesajului; contextul cultural impune modele, modelele culturale surclasează contextual,
provocând realitatea culturală şi generând noi direcţii de afirmare6.

8
 Funcţiile esenţiale ale mass-media

Apărută ca necesitate de informare dinspre păturile suprapuse spre păturile de jos şi invers,
presa îşi manifestă funcţia sa esenţială: de a informa. Ţinta informării este de a convinge şi
uneori de a distra. Formulăm astfel un răspuns standard la întrebarea, care sunt funcţiile presei:
„Să informeze, să distreze, să convingă”7. Rolurile mass-media diferă în funcţie de mediul politic
în care se produc:
▪ regimul autoritar – informarea şi divertismentul pot fi subversive şi, deci, presa este
cenzurată;
▪ regimul comunist – presa este în slujba propagandei în interiorul şi în afara ţării şi are
rolul de a îndoctrina masele, de a crea „omul nou”. Mass-media sunt etatizate.
▪ regimul liberal – reglementat de articolul 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului a ONU, adoptată în 1948:
„Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi a exprimării; acest drept include libertatea
de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a
răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat”.
▪ regimul de „responsabilitate socială” – presa ar trebui să răspundă nevoilor tuturor
grupurilor sociale, să îşi asume responsabilitatea faţă de aceste grupuri.8
Claude-Jean Bertrand dentifică şase funcţii ale mass-media9:
▪ supravegherea mediului înconjurător (înţelegând şi societatea, guvernanţii), rol de a
populariza idei noi, de a selecta evenimentele şi de a le prezenta. A fost numită, „a patra putere
în stat” încă de la începutul secolului al XIX-lea, în Marea Britanie, după puterea executivă, cea
legislativă şi cea judecătorească.
▪ prezentarea unei imagini despre lume, contribuind la adâncirea conştiinţei de sine a
destinatarului produsului mediatic;
▪ transmiterea culturii, mai ales prin popularizarea ştiinţei, difuzarea unor norme
tradiţionale şi a altora noi. Alături de şcoală, presa are rolul de a asigura corpusul minim de
cunoştinţe despre lume şi viaţă;
▪ tribună de dezbatere a problemelor din societate, considerând un factor de coeziune a
grupurilor şi având şi un rol politic important;
▪ promovarea consumului, presa vehiculând publicitate informează şi stimulează consumul
şi concurenţa;
▪ stimularea distracţiei, divertismentul fiind necesar pentru „a stinge” tensiunile, a stimula
emoţiile, a cataliza starea afectivă. Viaţa fiind un spectacol, toate celelalte funcţii pot fi

9
camuflate de imaginea divertismentului, astfel fiind receptate cu uşurinţă şi plăcere informaţiile
cele mai diverse.
Presa fiind generalistă sau specializată poate evidenţia o parte sau toate cele şase funcţii.
Într-o istorie a presei exercitarea uneia sau alteia dintre acestea poate explica apariţia sau
dispariţia ziarelor. În Franţa sfârşitului de secol XVIII, datorită suprimării jurnalelor (în 1797, 31
de jurnale, în 1799, 35 de jurnale) s-a simţit nevoia salvării de la „tăcere” prin impulsionarea
presei de provincie.
După exemplul „Journal de Savants” (1665) condus de Colbert va apare „Psilosophical
Transactios” editat de Societatea Regală din Londra.
Tot în Franţa după apariţia „L’Ami du roi” este editat „L’Ami du peuple”, întâmpinând astfel
orizontul de aşteptare al unui public divers şi exercitând funcţii diferite: „L’Ami du roi” era
imaginea informaţiilor transmise de la Curte, „L’Ami du peuple” găzduia opiniile şi cerinţele
maselor mari de cititori.
În volumele „Sociologia mass-media” (Ed. Dacia, 2002, p. 46-47) Marian Petcu oferă
imaginea unui tablou comparativ al funcţiilor mass-media10:

Fucţiile mass-media
Tablou comparativ
Charles WRIGHT B. CATHELAT,
(1960) A. CADET (1976)
1. supraveghere 1. antenă
2. corelare 2. ampli
3. transmitere culturală 3. focus
4. divertisment 4. prismă
5. ecou
Roland CAYROL (1961) Leo THAZER (1982)
1. informare 1. socializare
2. exprimare a opiniilor 2. identitate
3. economică şi de organizare socială 3. mitologizare
4. divertisment 4. compensare
5. psihoterapeutică 5. informare
6. instrument de identificare şi apartenenţă 6. divertisment
socială 7. educaţie
7. ideologică

10
 Michel MATHIEN (1992) Mihai COMAN (1999)
1. evaziune 1. informare
2. coeziune socială 2. interpretare
3. distribuire a cunoştinţelor 3. de „legătură”
4. depozitare a actualităţii 4. culturalizare
5. ghid al actualităţii 5. divertisment
6. recreere
7. purificare
Franics BALLE (1988) Denis McQUAIL (1978)
1. inserţie socială A. pentru societate:
2. recreere 1. informare
3. purificare sufletească 2. corelare
3. asigurare a continuităţii
4. divertisment şi mobilizare
B. pentru indivizi
1. informare
2. stabilire a identităţii personale
3. integrare în societate
4. divertisment

Multitudinea mass-media, diversitatea formelor jurnalistice, difuzarea simultană a ziarelor cu

acelaşi profil sau a emisiunilor informative radiofonice sau televizate au oferit posibilitatea ca
publicul să aleagă în conformitate cu orizontul de aşteptare, pregătirea profesională, ocupaţie,
mentalităţi.
Opţiunea publicului clasează mass-media într-un proces de audienţă care va motiva mai apoi
supravieţuirea sau dispariţia unor ziare, radiouri sau televiziuni, impunerea altora în plan naţional
şi internaţional şi va fi argument pentru primatul pe piaţa media.
Vom înţelege viaţa lungă a unui ziar ca Times înfiinţat la 1 ianuarie 1788 de John Walter, ziar
emblematic pentru presa modernă şi apariţia primei agenţii de presă Haves, fondată de Charles
Auguste Haves în 1835, ca şi destinul de excepţie al Agenţiei Reuter, înfiinţată la Londra în
octombrie 1851 de către Justins Reuter.
Alegerea sursei de informaţie este un act democratic, presa fiind astfel considerată un garant
al democraţiei.
Schematizând funcţiile mass-media, în intenţia de a le evidenţia pe cele mai des reperate de
către publicul destinatar, am concluziona că acestea ar putea fi: a informa, a educa, a delecta. O
funcţie însă acţionează a priori fără a fi urmărită intenţionat. Este ca un al doilea nivel de acţiune,
implicit, care va motiva „plăcerea” lecturii, ascultării sau privirii produselor mediatice.
11
 Este funcţia de evaziune, de „debouché”, de „refulare”, o participare „imaginativă” la o lume
„fabricată”. Astfel destinatarul, cititorul, radioascultătorul sau telespectatorul se eliberează de
tensiuni, uită de imperfecţiunile vieţii cotidiene, transferă refulările sale personajelor create de
presă.
Jean Stoetzel nominaliza pe lângă funcţia centrală de a informa şi funcţia „recreativă şi de
divertisment” şi pe cea „psihoterapeutică” (un mod de eliberare de emoţii refulate)11.
„Evadarea” văzută ca psihoterapie poate avea un impact pozitiv sau negativ, funcţie de
universul „re-creat” de destinatar, de competenţa sa culturală şi informativă, de trăsăturile de
personalitate şi de aspiraţiile proprii. Un complex de determinanţi care motivează atitudinile pro
şi contra funcţiei presei de evadare dintr-un cotidian cu imperfecţiuni într-o lume „ireală”.
Istoria presei, chiar şi în datele ei esenţiale surprinde acest mod de trăire a realităţii propuse,
ştiindu-se că funcţionează de la începuturile ei triada: realitatea obiectivă, realitatea subiectivă,
realitatea jurnalistică.

Presa – „istoria” unor nume-simbol

Investigarea presei din perspectivă diacronică şi sincronică presupune analiza cu precădere a

produsului mediatic şi a implicaţiilor lui în viaţa socială, politică şi culturală a epocii, într-o
percepţie comparativă a ceea ce a fost şi ceea ce se doreşte a se prefigura.
Cum produsul mediatic este creaţia unor emiţători (persoane sau trusturi), istoria presei se
constituie şi din numele unor mari întreprinzători şi jurnalişti, oricum pasionaţi care au creat
ziare, invenţii tehnice, au fost iniţiatorii sau performerii unor forme jurnalistice.
Doar câteva exemple:
▪ prima agenţie de presă Haves poartă numele fondatorului Charles Auguste Haves;
▪ Gutenberg inventează tiparul cu litere mobile, metalice, izolate în matriţe. Numele său va
deveni generic pentru „Era Gutenberg”;
▪ telegraful optic – este inventat de Morse, iar semnalele transmise la distanţă sunt
denominate MORSE;
▪ în secolul al XVIII-lea Richard Steele şi Joseph Addison impun prin ziarul „The
Spectator” (1711) un arhetip: Sir Roger de Coverley este idealul uman, reprezentând toleranţa,
ironia blajină, observaţia delicată, amiabilitatea, un model în presa vremii şi în literatura lumii;
▪ Marconi Gugliermo va concepe primul telegraf fără fir şi va fi considerat părintele
radioului;
▪ Joseph Pulitzer, publicistul care avea ca deviză „acurateţe şi concizie” şi care cerea
redactorilor ziarului World originalitate, personalitate, simţul umorului, grad de atractivitate va fi

12
cel care va crea Facultatea de ziaristică de la Universitatea Columbia, susţinând cu bani această
iniţiativă. Convins fiind că ziaristica, precum căsnicia nu se învaţă la cursuri (declaraţie în „St.
Louis Post-Dispatch”), defineşte profesionistul în jurnalism ca pe un pasionat cu vocaţie şi cu o
cultură temeinică. La un an de la moartea sa (1911), facultatea îşi deschidea porţile pentru primii
studenţi. Numele său va fi dat premiului anual decernat celor mai remarcabile lucrări de
publicistică din SUA.
Aceste nume sunt simbol şi devin repere într-o istorie a presei.

Modele culturale şi genuri „de frontieră”

Presa va fi sensibilă la modelele culturale. Le va promova, publicând sau difuzând la radio şi

televiziune creaţiile care îi vor impune pe scriitori drept jurnalişti. Promotorii genurilor de
frontieră sunt scriitorii jurnalişti.
Un procedeu literar care se naşte în câmpul presei este crearea unui personaj simbol pentru
idealul uman care să comenteze realităţile vremii. Doi scriitori, Richard Steele şi Joseph Addison
îl impun pe „Sir Roger de Coverley”.
Voltaire va lupta pentru libertatea presei şi va face el însuşi presă. Daniel Defoe publică în
The Daily Post în 1719 romanul său „Robinson Crusoe”. Va fi primul roman-foileton publicat în
presă. George Sand, V. Hugo, Eugène Sue, Balzac, Zola vor publica în presă.
În spaţiul românesc, fundamentele presei noastre vor fi ziarele susţinute de scriitori şi oameni
de cultură. Apar Curierul românesc (Bucureşti, 8 aprilie 1829) sub îngrijirea lui Ion Heliade
Rădulescu, Albina românească ( 1 iunie 1829, Iaşi) condusă de Gh. Asachi şi Gazeta de
Transilvania (12 martie 1838) editată de George Bariţiu.
Genuri de frontieră ca reportajul literar, pamfletul, tableta vor fi impuse de scriitori-jurnalişti.
Formula satirică a pamfletului agresiv are ca etalon pe Tudor Arghezi. El îi avea ca precursori
ai genului pe Eminescu, Caragiale, Anton Bacalbaşa.
Reportajul literar va fi impus de Geo Bogza, iar tabletele lui George Călinescu sunt aşteptate
în epocă nu doar de oamenii de cultură, ci de un public larg, avid de comentarii „scurtissime”
marcate de potenţialitate. Ele au însemnat şi o modalitate elegantă de evitare a cenzurii, o formă
de rezistenţă prin cultură.
Romanele lui Camil Petrescu au ca eroi ziarişti. Nucleul conflictual şi problematic se
regăseşte în domeniul presei. Problemele de etică jurnalistică, viaţa ziarelor în ansamblu vor fi
tot atâtea motive de dialog susţinut între eroii romanelor sale.
Când numele scriitorului trimite la configurarea unui domeniu de investigaţie jurnalistică,
devenind generic, înseamnă că literatura revendică gazetăria, cum gazetăria revendică literatura.

13
Este cazul operei lui Geo Bogza, pe care C. Regman a definit-o „o ştiinţă şi o morală a
pământului: geobogzia”.
Sunt doar câteva repere dintr-o istorie a presei privită din perspectiva tipologiei, a funcţiilor, a
publicului destinatar şi a modelelor culturale implicate în viaţa presei.
Este o istorie cu o bogată tradiţie, cu o efervescentă prezenţă în viaţa comunităţii şi cu un
viitor reclamat de multitudinea mass-media – oglindă pentru triada ieri-azi-mâine, triunghi
energetic pentru discursul jurnalistic.

De la efemeride la foi volante şi almanahuri

A scrie o istorie a presei este o necesitate cu dublu scop: recuperarea unui timp cultural, de la
primele manifestări de gen la formele complexe, sincretice de astăzi şi reaşezarea evenimentelor
socio-culturale pe epoci definite prin evidenţierea anumitor paradigme.
Sinteza celor două perspective oferă o imagine diacronică a presei şi presupune argumentarea
prin modele şi formule jurnalistice.
Nevoia de istorie a presei se revendică din nevoia primă a apariţiei presei: informarea –
nevoie elementară de comunicare cu dublu sens, de sus în jos şi de jos în sus. Conducătorii din
orice epocă sunt datori să transmită către electorat (înţelegem public) deciziile, actele importante
spre a fi cunoscute şi spre a obţine adeziunea maselor. În aceeaşi măsură erau interesaţi de ceea
ce se întâmplă în societate, la nivelul grupurilor mari sau ale elitelor, pentru a formula decizii, fie
în întâmpinarea orizontului lor de aşteptare, fie pentru a preîntâmpina mişcări care ar fi
contravenit politicii de conducere.
Este un mod de investigare a istoriei presei din perspectiva decidenţilor conştienţi de valoarea
de impact a unei ştiri citită din curiozitate şi de decidenţi şi de publicul larg. Întreprinzători şi
oamenii de cultură au susţinut apariţia foilor sau gazetelor, servind cerinţei imediate:
promptitudinea informării, conciziunea informaţiei, noutate şi inedit în formă şi fond.

Începuturi

Nevoia de a comunica informaţii s-a manifestat „vizual” în jurul anului 4000 I.H., atunci când
apar primele inscripţii, desene rudimentare rupestre, cărora li s-au asociat semnificaţii. Se simţea
nevoia transmiterii, dar şi a stocării de informaţie. Pictogramele standardizate au servit ideii de
cucerire a distanţelor şi a timpului.
Suportul pentru stocarea informaţiei era la fel de important ca şi sistemul de grife sau
alfabetul.

14
 Cu 2500 de ani I.H. egiptenii au descoperit că papirusul poate fi folosit pentru inscripţionarea
textelor. Se scria cu pensulă şi cerneală roşie şi neagră. Mayaşii foloseau fâşii lungi de scoarţă de
pe ficuşi, prelucrate în apă şi presate pentru a avea uniformitate. Lungimea lor era impresionantă:
şase metri. Mayaşilor li se datorează ideea de „carte”. Fâşiile erau pliate pentru a putea fi mai
uşor folosite, sub forma unei cărţi, prima şi ultima pagină fiind din lemn, având rolul de
coperţi.12
Hârtia a fost inventată de chinezi. S-a răspândit în Europa creştină, când maurii au ocupat
Spania.
Prima carte tipărită se datorează tot chinezilor. „Diamond Sutra”, în anul 800 D.H. a fost
scrisă folosindu-se o placă de lemn pe care s-au încrustat literele inversate, acoperite cu cerneală
şi apoi presată pe hârtie.
Caracteristicile presei au fost evidenţiate chiar din perioada de „preistorie” a presei.
În Babilon şi în Egipt se redactau cronici care consemnau evenimentele „jour par jour”. Şi
afişele evreieşti susţin aceeaşi idee a consemnării în mod regulat, zilnic a celor mai importante
evenimente din viaţa comunităţii.12
În Grecia erau apreciate efemeridele. Prin numele ce li s-a dat ele sunt mărturia unei trăsături
esenţiale a presei: efemeritatea (ceea ce astăzi este prezentat ca eveniment important, peste
câteva zile va fi doar detaliu al unei istorii). Dar istoria se reconstituia din aceste „efemeride”.
În timpul dinastiei Han în China s-a publicat primul buletin informativ. Se numea Ti bao (Ti
pao) şi cuprindea decrete şi dispoziţii imperiale.
Ti bao este precursorul buletinului oficial cunoscut astăzi. Pierre Albert în a sa apreciată
„Istoria presei” (apărută şi în traducere în româneşte la Institutul European în anul 2002)
precizează că la curtea din Pekin „încă de la sfârşitul secolului al IX-lea” apare „un jurnal, Kin
Pau, apoi lunar, apoi săptămânal începând cu 1361 şi cotidian din 1830” (p. 30).
Longevitatea este apanajul publicaţiei de interes sau susţinută de conducători.
De altfel, definiţia dată zairului de către Jacques Pierre Brissot şi comentată de Gabriel
Thoveron în volumul „Istoria mijloacelor de comunicare” (institutul European, 2003) suprinde
obiectivele esenţiale ale presei. În prospectul „Patriotul francez” menţiona: „trebuie «să
instruiască » [în sensul de a informa, ceea ce implică difuzarea şi analiza ştirilor] pe toţi francezii
[obiectivul urmărit este aşadar acela de a se adresa unui public cât mai larg] fără încetare [ceea
ce implică periodicitate] cât mai ieftin [ceea ce va determina în curând necesitatea de a recurge la
surse indirecte de finanţare, publicitate sau alte ajutoare] şi într-un mod care să nu-i obosească
[ceea ce implică diversitatea conţinutului].
Evidenţiate fiind obiectivele presei în general, să le urmărim în formele manifestate în
antichitate.

15
 „Un fel de jurnalism” – acta „file de ... antichitate”

Eugène Dubief13 ca şi alţi istorici ai presei (Du Cange, Le Clerc) susţin că în vechea Romă s-a
scris „un fel de jurnalism”. Marele Pontif păstra în locuinţa sa înscrisuri despre evenimentele
importante notate cronologic pe tabule. Aceste „anale ale pontifilor” (cunoscute şi sub numele de
Annales maximi, Annales Pontificum) erau dublate de Acta senatus , sinteză a dezbaterilor din
for.
Roma sub Cezar va impune Acta diurna, momentul este notabil din mai multe considerente
care fac trimitere la obiectivele presei:
▪ erau redactate de actuari, scribi specializaţi, care prin tehnica redactării şi prin acurateţea
discursului ştirilor se anunţau veritabili jurnalişti;
▪ cuprindeau ştiri despre viaţa forumului, dar şi informaţii despre spectacole, despre
calamităţi, altfel spus cotidianul cu evenimentele sociale şi faptul divers;
▪ erau difuzate în afara Romei, constituind astfel un mod de cunoaştere a societăţii romane
prin presă;
▪ Eugène Dubief menţionează şi aspectul reperabil în întreaga istorie a presei că aceste
Acta diurna erau supuse „à la censure du puvoir”14.
Specializarea celor ce redactează ştirile, prezentarea contextului evenimenţial, satisfacerea
gustului publicului cititor şi prin redactarea de ştiri care să delecteze, ca şi difuzarea în spaţiu cât
mai larg sunt tot atâtea atribute ale unei prese viabile.

Verba volant...

Cea mai ieftină difuzare este cea orală. Evul mediu va consemna în istoria presei Cronica
orală şi pe cei ce au fost numiţi de Eugène Dubief : „des journalistes sans journal”. Trubadurii
de atunci aveau corespondent în planul presei pe nouvellanti în Italia, nouvellistes în Franţa.
Oralitatea discursului lor le va permite să transmită nu doar ştiri, ci şi zvonuri, informaţii
neverificate sau chiar bârfe, intenţia declarată fiind de a trezi interesul, de a primi plata pentru
serviciul oferit.
Circulaţia orală a informaţiei are un impact imediat, persuasiv în momentul emiterii şi cu
efect în timp scurt, necesară fiind multiplicarea informaţiei, retransmiterea care favorizează de
cele mai multe ori omisiunile sau distorsionarea sensului.

16
 ...Scripta manet

S-a simţit nevoia scrierii acestor „nouvelles” povestite de „nouvellistes”. Aşa au apărut
Nouvelles à la main în Franţa, Novelle a mano în Italia, News-letters în Anglia. Valoarea lor le
va asigura o existenţă de aproximativ două secole şi va consta în:
▪ caracterul informativ al foii care impune selectarea noutăţilor din viaţa comunităţilor;
▪ difuzarea aleatorie în funcţie de evenimentele derulate şi care meritau a fi comentate în
foile volante;
▪ solicitarea lor în mod constant de către familiile nobiliare care doreau să fie informate.
Există colecţii ale acestor foi manuscris la marile biblioteci din lume (Biblioteca Universităţii
din Leipzig, Biblioteca Naţională din Viena) şi care atestă poate cea mai importantă contribuţie a
acestora la istoria presei: informaţii din întreaga Europă constituie azi sursă de cercetare pentru
istoria bătrânului continent.
Ştirile manuscris circulă astfel două secole satisfăcând nevoia de informare a două mari
categorii de destinatari: nobilimea şi comercianţii. Ei „rostuiau” „preţul” vremii şi doreau o
privire comparatistă în spaţiul de manifestare. Veneţia va fi emblematică pentru ceea ce istoria
presei va reţine cu numele de avvisi, pentru că va deveni centrul de distribuire a acestor relatări
manuscrise.

Verba volant – scripta...volant: foile volante

Coexistenţa foilor manuscris şi a tiparului va fi sorgintea unui alt mijloc de transmitere a

informaţiilor: foile volante imprimate, cunoscute sub numele de Ocazionale, Occasionnels
(Franţa), Zeitungen (Germania), Gazzetas sau Corantas (Italia), Krant (Olanda). Foile volante
imprimate vor fi vândute în librării sau prin intermediul comercianţilor ambulanţi şi vor fi
căutate în epocă datorită:
▪ formei (caiete mici cu 4,8 sau 16 pagini);
▪ aspectul estetic (ilustrări cu gravuri pe lemn);
▪ conţinutul divers (de la evenimente importante la sărbători şi la faptul divers regăsit
într-un avvisi).15
Nevoia de divertisment, de delectare prin lecturarea unor informaţii despre fapte diverse va
impune crearea în paralel a foilor cu caracter popular: Canards şi Les libelles sunt forme
jurnalistice în care predomină zvonurile (canard-zvon) şi pamfletul (libelele erau plancarde
cântece).

17
 Viaţa tumultoasă din timpul Reformei şi a Contrareformei va alimenta polemicile religioase şi
politice. Aceste ştiri tip zvon şi libela vor fi aspru criticate şi se va instaura, alături de cenzura
ecleziastică tradiţională, şi cenzura politică.
Importanţa lor a constat în exerciţiul jurnalistic din notele satirice, notele de pamflet, o formă
primară de presă de atitudine.

„Forme de tranziţie”

Apariţia tiparului în secolul al XV-lea nu va anula importanţa acestor foi manuscris. Ele îşi
vor continua destinul jurnalistic, fiind nucleu pentru „formele de tranziţie”: almanahurile,
povestirile istorice şi publicaţiile populare.
Aceste forme de tranziţie vor demonstra necesitatea realizării unor publicaţii – sinteză
(almanahul se realizează anual şi apare la date fixe), a unor scrieri care să continuie tradiţia
consemnărilor zilnice (povestirile istorice) şi a tipăriturilor de natură a produce plăcerea lecturii
prin delectare (divertisment); este cazul publicaţiilor populare de largă răspândire, cu
adresabilitate mare şi de cod slab pentru a asigura accesibilitatea mesajului. Este epoca în care
elementele esenţiale ale discursului jurnalistic, ca şi obiectivele şi funcţiile presei sunt definite .
Se aştepta însă „Era Gutenberg”, explozie internaţională datorată folosirii tiparului.

18
 Note

1
McLuhan, Marshall: Galaxia Gutenberg, Ed. Politică, 1975, pp. 168-169
2
Dubief, Eugène - Le journalisme, Paris, Hachelte, p. 8
3
vezi şi E. Dubief şi Jean Noel Jeanneney O istorie a mijloacelor de comunicare,Ed. Polirom, Bucureşti, 1997
4
McLuhan, M. - Mass media sau mediul invizibil, Nemira, Bucureşti, 1997, p. 8
5
Petcu, Marian – Sociologie mass-media, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002, p. 77 ca şi comentariile explicative asupra
operei lui M. McLuhan
6
Pentru tabloul complet al contextelor constitutive vezi A. Mucchielli, Les sciènces de l’information et la
communication, Hachette superior, Paris, 1998, Vasile Dâncu, Comunicare simbolică. Arhitectura discursului
publicitar, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1999, cap. 3, Marian Petcu, Sociologia mass-media, Ed. Dacia, Cluj Napoca,
2003, cap. 1
7
Sorlin, Pierre: Mass media, Institutul European, 2002, p. 45
8
vezi pe larg Bertrand, Claude-Jean: O introducere în presa scrisă şi vorbită; Ed. Polirom, 2001, cap. 2
9
idem, pp. 36-39
10
Petcu. Marian, op. cit, p. 50
11
vezi în detaliu: De fleur, Melvin L. Şi Ball.Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă, Polirom , 1999. pp.
30-33
12
Bibliografia indicată pentru întregul curs cuprinde amănunte semnificative pentru această primă perioadă a istoriei
presei
13
Dubief, Eugen: Le journalisme, Paris, Hachette
14
idem, p. 5
15
Albert, Pierre: Istoria presei, Institutul European, 2002, pp. 12-13

19
 Fenomenul Gutenberg

PRESA – o istorie structurală

Nevoia de informare s-a dovedit a fi o constantă de-a lungul întregii vieţi sociale. A fost cea
care a generat formele primare ale jurnalismului şi a susţinut apariţia simultană a modalităţilor
din ce în ce mai diversificate ale presei. De la comunicarea orală, „preistorie” a jurnalismului la
era scrierii fonetice reprezentată de galaxia Gutenberg a fost o „istorie lungă”, de secole marcată
de aceeaşi curiozitate, catalizator pentru informare deopotrivă pentru public şi pentru
„producătorii” mesajului mediatic. După o clasificare statuată de Herbert M. Luhan primelor
două ere (prealfabetică şi scrierea fonetică) le succede o a treia, era electronică (în care se
înscrie galaxia Marconi). Este o istorie structurală, pe care şi noi am urmărit-o într-un excurs
sintetic, al cărui obiectiv esenţial este surprinderea caracteristicilor presei, dominante pentru
fenomenul privit în general şi cu particularităţile specifice epocii de referinţă.
Cum istoria, ca domeniu social abundă în date prezentate diacronic şi în nume de referinţă,
incursiunea noastră în istoria presei se va opri cu precădere asupra datelor esenţiale şi a numelor-
simbol, care prin transfer de semnificaţii vor denomina fenomene cu impact major asupra
evoluţiei presei.

Scurtă privire asupra „preistoriei” tiparului

Începutul presei în sensul modern al termenului este legat de apariţia tiparului. Este şi
concluzia istoricului E. Dubief: „c’est l’imprimerie qui, au vrai sens du mot, a fait le
journalisme”1.
Condiţiile politice şi economice, mişcarea Reformei, umanismul, curent cultural-ştiinţific de
formulă enciclopedică vor crea contextul afirmării tiparului, ca revoluţie tehnică în dezvoltarea
fenomenului cultural în general.
Graţie tipografilor şi sistemelor de difuzare (poşta) ziarelor li se va asigura apariţia cotidiană,
tiraje mari şi difuzare promptă – argumentele unei prese viabile.
Se realizaseră acumulări succesive, se remarcaseră precursori în tehnica tipografică, era
nevoie de un context social care să permită „explozia” şi „răspândirea” în întreaga lume a
efectelor invenţiilor indispensabile procesului de dezvoltare a presei.
Hârtia este o invenţie chinezească, transmisă de către arabi, „industria sa dezvoltându-se în
Europa dinspre Sicilia şi Spania Musulmană”2.
În anul 868, Dang Chien a publicat o carte, socotită cea mai veche tipăritură3. Tot un chinez a
inventat primul aparat de tipărit mobil, se numea Pi Sheng şi întâmplarea fericită pentru istoria
20
presei se petrece în jurul jurul anului 1045. Lucrări de referinţă în domeniu prezintă detalii
semnificative pentru începuturile tiparului în lume. Cităm doar câteva titluri: „Universul cărţilor”
de Albert Flocon (1976), „Tiparul” de Horia Matei (1964), Elisabeth Geck, „Gutenberg şi arta
tiparului” (1974), Tudor Nedelcea „Civilizaţia cărţii” (1996).
Japonia şi Coreea cunoşteau încă din secolul XI-XII literele mobile din lut ars, lemn şi mai
târziu din metal.
Europa avea nevoie de un inventator şi de mai multe secole pentru a deveni lider de
necontestat în domeniul tiparului.

„POVESTEA” UNUI NUME

Numele lui John Genfleisch Gutenberg va deveni nume-simbol pentru o întreagă „eră”
culturală şi tehnică, „...era scrierii fonetice-galaxia Gutenberg...” cum o va numi M. McLuhan.
Cum istoria presei în general este istoria unor „poveşti” greu de crezut şi totuşi parcă ştiute, şi
istoria vieţii lui Gutenberg este inedită. Cel care avea să ofere lumii o invenţie, care va ajuta la
consemnarea cu fidelitate a datelor, evenimentelor, istoria, într-un cuvânt, nu va fi reţinut de
posteritate cu data naşterii sale: 1394 sau 1399? Locul de origine este Mainz, pe malul Rhinului,
iar numele se pare că este al casei în care a locuit familia sa. Gutenberg este un pseudonim,
atestând obiceiul locului ca familia să împrumute numele casei, ca şi al străzii. O enigmă, ca
multe altele legate de numele marilor inventatori.
Gabriel Thoveron, în a sa „Istorie a mijloacelor de comunicare” are, în această discuţie, o
poziţie fără echivoc: „Johaness Gensfleisch, zis (s.n.) Gutenberg”4, iar Albert Pierre uimeşte prin
afirmaţia inedită: „Guttenberg creează la Strasbourg (s.n.) şi apoi la Mainz maşina de
tipărit[…]”5. Se ştie că după moartea tatălui se va stabili la Strasbourg şi după ce se va asocia cu
Johann Fust, pentru că nu avea suficienţi bani, va deschide la Mainz, în 1450 primul atelier
tipografic. Viaţa sa va fi tumultoasă, cu procese lungi pentru neplata datoriilor faţă de creditori şi
va muri întristat de nedreptăţile vieţii în anul 1468. Va fi fost bucuros însă că invenţia sa, simplă
în realitate, a revoluţionat lumea. De la Gutenberg, viaţa însăşi va depinde de această ilustră
invenţie, iar numele său va deveni generic pentru o întreagă eră a scrisului.
Nu doar ziarele vor beneficia imediat de tehnica imprimării şi multiplicării, ci şi cartea, şi nu
oricare, ci cartea apocrifă. Gutenberg va tipări un fragment al „Judecăţii de apoi”, ce face parte
din „Cartea Sibilelor” (în antichitate sibilele erau femeile prezicătoare), o lucrare interzisă de
biserică. Gutenberg a intuit valoarea practică a invenţie sale, tipărind ceea ce incită curiozitatea
şi înseamnă noutatea (chiar dacă sfidează o rigoare).

21
 Colaboratorul său, Pierre Schoeffer îl va ajuta la alcătuirea aliajului, un amestec de plumb,
bitum şi antimoniu. Se cunoaştea principiul ştampilelor-litere. Gutenberg va inventa
multiplicarea literelor prin turnarea lor într-un asemenea aliaj. Şi tot el va concepe presa de lemn
(combinaţie între marmura – forma imprimată şi platina – masa mobilă, asamblate printr-un
şurub cu pas mare). Va adapta cerneala, folosind cerneala grasă a pictorilor şi va oferi astfel
istoriei principiile fundamentale ale tehnicii tiparului, valabile şi azi.
Valoarea tipografiei va fi reperată imediat şi vor apare curând tipografii în întreaga lume.
Parisul consemnează primul atelier tipografic încă din 1470.
Cum sistemul de tipărire rapidă prin multiplicare era pus la punct, trebuia folosit sistemul de
difuzare, o altă necesitate a unei lumi în mişcare.
De la curierii marilor oraşe, precum celebrii veneţieni la organizarea de stat au trecut secole.
Ludovic XI organizează sistemul legăturilor în 1479, iar „Maîtres de poste” sunt consemnaţi
de istorie încă din 1506. Filip cel Frumos dă monopolul poştelor imperiale austriece lui Franz
von Tassis. Acesta va dezvolta un serviciu internaţional.
Condiţiile „exploziei” informaţionale gazetăreşti erau create. Iar gazetele nu se lasă aşteptate.

GAZETA – SENS ŞI SIMBOL

De unde vine numele „gazetă” şi cine îl va impune?

Etimologia cuvântului trimite la ebraicul „izgad” (după afirmaţia lui Furetière), la un etimon
persan – „kazed”, „kagiz” (conform investigaţiilor lui Garcin de Tassy), la italianul „gazza”.
Ca „atmosferă” a gazetăriei, etimonul italian pare adevărat: gazza semnifică o coţofană, prin
transfer de sens: o femeie bârfitoare.
Şi tot atât de adevărat este că pe podurile Veneţiei se vindeau foi d’avissi (gazete manuscris)
pe o mică monedă veneţiană de argint numită „gazetta”.
Oricare ar fi etimologia, gazeta va fi cunoscută ca formă performantă a presei scrise graţie
francezului Theophraste Renaudot, cel care în 1631 va publica la Paris La Gazette. Nu va fi însă
doar...o gazetă.

Primul ziar...

Până la 1631, data oficială a unei gazete de excepţie, istoria presei reţine şi controverse asupra
paternităţii primului ziar. Prioritatea în domeniu, ca şi primatul informaţiei sunt două mari
deziderate ale pasionaţilor într-ale jurnalismului. În această idee George Chalmers propunea
primatul englezesc, susţinând că a descoperit la British Museum un English Mercurial din 1588.

22
Mărturia acestuia va fi contestată de M. Watts cinsprezece ani mai târziu. Şi tot ca o expresie a
orgoliului întâietăţii, Émile Socard susţine în „Le journalism à Troyes” că aici, la Troyes ar fi
apărut primul ziar, prin 1595.
Cercetarea fudamentală a lui E. Dubief consacră însă un alt nume şi un alt spaţiu cultural:
Abraham Verhoeve la Anvers publică jurnalul săptămânal „Nieuwe Antwersche Tijdinghe”.
Argumentele istoricului sunt numerotarea şi datarea jurnalelor, iar concluzia este persuasivă:
„Voilà le vrai journal creé”. (Pierre Albert va consemna în „Istoria” sa jurnalul lui Verhoeve cu
apariţia bilunară).
Începutul fusese făcut şi, ca şi în cazul fenomenelor de excepţie, se va extinde în întreaga
lume. Europa consemnează primele gazete la Strasbourg, la Stuttgard şi Praga (1610), la
Amsterdam (1620).
La Londra primul current va fi lansat în 1622, Italia va cunoaşte gazetele periodice din 1636
la Florenţa şi din 1640 la Roma. Gaceda madrileză se va impune din 1661.
În America anilor 1690 va apare The Publik occurences după modelul englez şi va cunoaşte o
înflorire a genului cu Pennsylvania Gazzette, primul ziar american original, în 1726, datorat lui
Benjamin Franklin.
America de Sud va reţine numele unor mari tipografi, Contreras.
Concluzia imediată este că periodicul devine o realitate şi genurile publicistice se diversifică,
oferind posibilitatea realizării confluente a celor două discursuri: publicistic şi literar.
Istoria presei reţine aceste date şi aceste nume doar ca simple consemnări. Comentarii ample
s-au dedicat însă „Gazetei” lui T. Renaudot, pentru că aceasta nu a fost doar o gazetă.

La Gazette, nu doar o gazetă!

„Un Figaro înainte de Beaumarchais”6 cum îl numea E. Dubief, medicul Theophraste

Renaudot a fost un adevărat „om al timpului său”: spirit pozitivist şi novator, cu un deosebit simţ
practic şi tentat de controversele vremii, socotindu-le sursă pentru spiritul acid al gazetarului.
Universitatea din Paris susţine publicarea unui săptămânal, „Nouvelles ordinaires”, care apare
în 1631. La propunerea lui Richelieu, T. Renaudot va edita un ziar concurent La Gazette. Va
urma un lung proces, în urma căruia Renaudot va obţine un privilegiu şi un monopol. „La
Gazette” va fi supusă controlului statului şi va deveni instrument de culturalizare a puterii.
Ziarului îi va asocia din 1629 un „Birou de adrese şi intermedieri” denumit „Au Grand Coq”,
centrul unor activităţi diverse: publicitate (înlesnind cumpărări, vânzări, cereri şi oferte) şi birou
de plasament filantropic. Va vrea un dispensar gratuit pentru nevoiaşi şi va organiza conferinţe
pe teme diverse, cele mai multe pe teme medicale. Facultatea de medicină din Paris va reacţiona

23
şi vor începe procese lungi până la moartea sa, survenită în 1653. Preocupărilor pentru
publicitate şi filantropie le adaugă şi pe cele financiare, înfiinţând o bancă populară. Renaudot
crease astfel pârghiile de interes pentru gazeta sa.
Spirit elevat, Renaudot va reuni în jurul Gazetei oamenii de cultură din epocă, creând un
adevărat forum de viaţă culturală şi ştiinţifică. Au rămas în memoria istoriei culturale întâlnirile
de luni, care capacitau atenţia lumii bune a Parisului veacului al XVII-lea.
Succesul fulminant al acestui centru cultural care este La Gazette va motiva şi numărul mare
de pagini (va ajunge până la 12), iar publicarea în exclusivitate a ştirilor, în special din străinătate
îi va asigura longevitate şi susţinerea oficială a Curţii.
Până în 1633 T. Renaudot va practica un jurnalism de analiză şi comentariu într-un supliment
lunar, Relations des nouvelles du monde. Va fi înlocuit cu „extraordinaires” care vor prezenta
evenimentele deosebite ale epocii.7
Ca formulă distinctă de jurnalism, Renaudot, va publica în timpul Frondei, libele (peste 4000
de mazarinade). Demersurile sale pentru statuarea unei prese moderne vor fi continuitate de
descendenţii săi după moartea sa (25 octombrie 1653), iar publicaţia va rezista, sub diferite nume
(ultimul fiind La Gazette de France) până în veacul XX.
O afirmaţie a lui Renaudot a făcut înconjurul lumii şi a fost asimilată ca maximă: „istoria este
obligată să spună adevărul; gazeta face suficient dacă împiedică minciuna”.8
De altfel, prefeţele sale scrise de-a lungul vremii rămân până azi texte-sinteză pentru
principiile unui jurnalism de analiză şi pentru dificultăţile cu care se confruntă jurnalismul.
„Istoria este povestirea lucrurilor întâmplate: numai ziarul le conferă importanţă... El nu
minte, chiar atunci când publică o ştire falsă care i-a fost furnizată drept adevărată. Nu există,
deci, decât o singură minciună, aceea pe care ziarul a inventat-o cu intenţie şi care îl poate face
demn de milă...”
„Am doar o rugăminte, pe care o adresez în faţa principilor şi statelor străine: să nu-şi
piardă timpul inutil dorind să închidă calea alor mele Nouvelles, al căror negoţ nu a putut
niciodată să fie înpiedicat şi care are ceva din natura torentelor care se umflă datorită
rezistenţei...”
„Nu vă ofer aici o Istorie realizată după toate condiţiile cerute pentru a fi perfectă, ci stofa
pentru a o alcătui; în consecinţă, trebuie să vă aşteptaţi la mai puţină artă decât naivitate...”
„Într-o singură privinţă nu voi ceda în faţa nimănui: în cercetarea adevărului; la care, cu
toate acestea, nu mă fac garant deoarece este greu ca între cinci sute de ştiri scrise în grabă în
medii diferite, să nu le scape corespondenţilor noştri vreuna care să merite să fie corectată la
timp. Şi încă o dată se vor găsi poate persoane curioase să ştie că în acest timp acel zvon a fost
luat drept adevăr...”

24
 „Dacă teama de a displace contemporanilor i-a împiedicat pe autorii buni să se atingă de
istoria vremurilor lor, care ar trebui să fie dificultatea de a scrie povestea săptămânii sau chiar
a zilei în care este publicată. Adăugaţi aici scurtimea timpului pe care nerăbdarea dispoziţie
voastre mi-l oferă, şi nu mă înşel dacă spun că cei mai de temut critici nu găsesc demnă de vreo
scuză lucrarea care trebuie terminată până la ora patru dimineaţa, atunci când vin curierii, şi
asta se întâmplă mereu, în fiecare săptămâna şi înseamnă a aduna, a ajusta şi a tipări aceste
rânduri.”9
Definind ziarul şi principiile jurnalistice, Renaudot va pleda pentru profesionalism,
responsabilitate, ţinuta decentă dar incisivă a discursului publicistic, respect pentru public şi
pentru istoria consumată şi comentată. Despre impactul deosebit pe care l-a avut Gazeta sa în
epocă stau referirile lui Molière în „Mizantropul” şi ale lui Boileau în „Satire”. Celebră prin
valoare culturală, dar şi ca imagine – simbol este o stampă alegorică aflată în patrimoniul
Bibliotecii Naţionale franceze, care-l înfăţişează pe Renaudot stând la masă, iar La Gazette, într-
o rochie albă cu broderii din ochi, limbi şi urechi pe o estradă; alături, Adevărul şi în spate,
Minciuna dezvăluită.
O imagine-simbol pentru ideea de...gazetă.

Gazeta în lume

Gazeta va deveni o permanenţă în spaţii culturale diferite: va păstra alura, principiile , scopul
şi se va individualiza prin tehnica jurnalistică şi prin originalitatea scriiturii, a discursului
publicistic. Să amintim câteva asemenea repere într-o scurtă privire.
Presa din Statele Unite consemnează ca primă publicaţie cu adevărat originală Pensylvania
Gazette, creaţia lui Benjamin Franklin apărută la Philadelphia.
Primele cotidiene s-au numit: Pensylvania Magazin şi Boston Gazette, apărute în jurul anilor
1776.
La Londra se va edita în 1665 The Oxford Gazette, ce va deveni The London Gazette,
«published by authority». Şi astăzi este ziarul oficial britanic.
Istoria presei reţine şi acele gazete cunoscute sub numele de Gazettes de Hollande, publicate
de francezii exilaţi. Aceste publicaţii, adesea de opoziţie, au antrenat un „război al peniţelor”
care dubla războaiele Monarhiei, ale Republicii şi ale Imperiului francez şi în care presa
periodică juca un rol important între libele şi ştirile manuscris. Multe au fost tipărite în Olanda şi
au fost numite generic Gazettes de Hollande.

25
 Presa devine astfel o veritabilă armă prin puterea ei de a influenţa cititorii, de a susţine
puncte de vedere, de a se implica în polemici în care sunt dezvăluite detalii care pot favoriza sau
defăima.

Presa populară, presa culturală

Presa informativă este dublată de presa culturală sau de presa de factură populară. Este un
fenomen reperabil încă din „preistoria” presei şi valabil şi azi. Este poate nevoia compensatorie
ca pe lângă informaţia necesară preocupărilor socio-profesionale şi politice să existe şi ştirile
care să delecteze, provocând imaginaţia, declanşând defulări, incitând spiritul în abordarea cu
detaşare a cotidianului stresant. Ziarele cu tentă culturală şi intenţia de informare culturală vor fi
receptate cu aceeaşi aviditate, ca şi presa informativă, chiar dacă publicul-ţintă este mai puţin
numeros. Avantajul, păstrat până astăzi, este că lectorii acestei prese sunt ei înşişi multiplicatori
de informaţie culturală, viaţa acestei prese fiind prelungită prin preocupările cotidiene ale
lectorilor specializaţi.
Dacă ştirile manuscris au cunoscut o dezvoltare considerabilă în sec al XVI-lea, acestea nu au
împietat difuzarea ştirilor tip zvon (cea mai veche în Franţa datează din 1529), care se referau la
crime, catastrofe, fapte supranaturale.
Libelele sunt cerute de cititori. Cântecele, placardele vor fi contestate şi supuse cenzurii
ecleziastice tradiţionale.
Dintr-un alt unghi, Journal de Savants, apărut în 1665 sub patronajul lui Colbert va avea o
viaţă impresionat de lungă: şi azi apare sub patronajul Academiei de Ştiinţe şi cu acelaşi scop,
informarea asupra lucrărilor ştiinţifice apărute în Franţa şi în lume.
În toată Europa se vor regăsi publicaţii care au avut ca model Journal des savantes. La
Londra va apare în 1666 Philosophical transactions, „un strălucit egal al francezului Journal des
savants10 , iar la Leipzig Acta eruditorium, în 1682.
Apar jurnale specializate: Journal de Médecin, Journal du Commerce.
Această presă specializată va fi locul de tezaurizare a opiniilor reprezentanţilor „secolului
luminilor”.

A fi ziarist în „secolul luminilor”

Istoria presei reţine pentru această epocă formula lui Jean Noel Jeanneney „conflictul dintre
filosofi şi ziarişti”, ca şi mărturisirea sa că este o idee din „Istoria” lui Weill.
Disputa dintre filosofi şi ziarişti va atrage atenţia aupra naturii discursului jurnalistic veritabil,
va sesiza capcanele inerente unei profesii supuse tentaţiilor şi influenţelor, iar afirmaţiile marilor

26
filosofi vor genera reflecţii asupra condiţiei ziaristului . Montesquieu în ale sale „Scrisori
persane” nota:
„Există un soi de tipărituri pe care nu îl cunoaştem în Persia, dar care îmi pare aici foarte la
modă. Citindu-le, minţile încete sunt flatate (s.n.)”
Ar fi de comentat dacă Montesquieu se referă la discursul jurnalistic fără podoabe stilistice,
fără „încifrări”, fără reflecţii filosofice, formulat în stil accesibil şi lectorului cu o pregătire
medie. Nu credem că Montesquieu ignora cu bună ştiinţă formularea succintă în evidenţierea
ideilor, maniera cât mai accesibilă, simplă, dar nu simplistă, acestea fiind apanajul stilului
publicistic.
Diderot este mai incisiv pe această temă în a sa „Enciclopedie”: „Toate aceste hârtii sunt
hrana ignoranţilor, (s.n.) sursa celor care vor să vorbească şi să judece fără să citească (s.n.),
plaga şi dezgustul celor care muncesc”.
Acuzarea faptului că lectorul de ziar poate să nu aibă o cultură generală sau de specialitate şi
că mesajul jurnalistic poate fi înţeles fără dificultate, „fără să judece” este îndreptăţită.
Ar fi o întrebare: dacă ziarul nu va putea fi înţeles fără dificultate, care va fi destinul cărţii?
Voltaire va adopta o poziţie mult mai tranşantă: va lupta pentru libertatea cuvântului, va
încuraja pe autorii apreciatului Journal des Theatres, dar va considera drept „flagel” faptul că:
„fiecare şcolar, la ieşirea din colegiu, fără a fi în stare să scrie zece pagini despre un subiect
de literatură sau de filosofie, se crede în stare de a anunţa, prin subscriere, jurnalul său, unde
vine să judece în forţă pe cei mai mari scriitori şi pe cei mai buni filosofi”11.
Este un mare adevăr şi un regretabil aspect chiar al presei zilelor noastre, în cele mai multe
cazuri al presei de provincie, unde ziariştii nu au pregătirea profesională de specialitate şi nici
experienţă în domeniu şi se consideră „reporteri cu temperament”, eşuând în postura „ziariştilor
de circumstanţă”. Atitudinea elitei sociale şi intelectuale din Franţa veacurilor precedente este
reperabilă şi astăzi şi motivată prin exigenţa faţă de funcţiile şi scopurile presei veritabile.
Este adevărat însă că filosofii iluminişti au manifestat o anume rezervă faţă de valoarea presei,
faţă de ziarişti. Dar tot în Franţa, în 1775, prin personalitatea magistratului şi publicistului Target
se va schimba optica asupra condiţiei ziaristului. Target va deveni academician şi, cum susţine
Jean Noel Jeanneney, i s-a spus: „Profesia de ziarist este demnă de acum înainte de a fi
exercitată de cele mai luminoase spirite”12.

„Quoi de nouveau”? Noutăţi în formă şi fond în presa sec. XVII şi XVIII

Secolele XVII şi XVIII se caracterizează prin diversificarea presei ca forme de expresie

jurnalistică şi ca tehnică de realizare. Climatul politic şi social a generat o creştere semnificativă

27
a tirajelor. Evoluţia presei a fost condiţionată însă de particularităţile fiecărei ţări, de aceea
Anglia va cunoaşte o presă în ascendenţă, Franţa va avea momentele de expansiune ale presei,
dar şi de temperare în urma cenzurării, în Europa centrală şi meridională evoluţia va fi lentă.
Climatul de concurenţă va asigura existenţa unor ziare bogate în conţinut, variate ca formă
reflectând viaţa sub toate aspectele ei şi satisfăcând gustul unui public divers. Existenţa în paralel
şi în concurenţă a presei informaţionale şi a celei culturale sau de divertisment a creat spaţiu de
manifestare ziariştilor şi scriitorilor. „Specii de frontieră”, specii literare care au apărut sub
semnul gazetăriei şi nume mari din cultura lumii se vor regăsi în paginile gazetelor, promovând
simbioza dintre discursul publicistic şi discursul literar . Romanul foileton, reportajul, pamfletul
sunt de reperat în această epocă aflată sub semnul lui Gutenberg.
Dezbaterile şi articolele de fond, informaţiile diverse datate şi aşezate cronologic într-o
ierarhie a valorii impactului asupra contextului social şi politic sunt tot atâtea argumente pentru
presa de informaţie manifestă în această epocă (sec. XVII-XVIII).
Forma inedită a ştirilor atrage atenţia publicului francez: La Muse historique publică scrisorile
săptămânale rimate adresate de Jean Loret protectoarei sale domnişoara de Longueville. În timp
ce Loret deţine monopolul ştirilor în versuri, Theophraste Renaudot păstrează monopolul ştirilor
în proză.
Tipic pentru presa de informare axată pe evenimente sau pe lucrările adunărilor este Le
Moniteur condus de Panckoucke.
Editorialul politic va căpăta forma de eseu moral, predică sau dialog sub semnătura lui Daniel
Defoe în The Review.
Presa morală va revendica două nume şi un simbol: Richard Steele şi Joseph Addison şi The
spectator şi va pleda pentru echilibru, moderaţie sub aura filosofiei. Va fi un exemplu pentru
jurnalismul de reflecţie. Addison îşi definea astfel contribuţia: „Ambiţia mea va fi să se spună
despre mine că am scos filosofia din cabinetele de studii şi din biblioteci, din şcoli şi din colegii
şi că am adus-o în cluburi şi în saloane, la mesele de ceai şi în cafenele”13.
Scrisori pamflet apar în Public advertiser (1769-172) şi sunt semnate de misteriosul Junius.
Şi în Austria presa morală se scrie în tonul celei englezeşti . Aici însă istoria reţine presa
literară a anilor 1773-1775: Des teutsche Merkur a poetului Wieland şi Deutsches Museum.
O specie de frontieră revendicată şi de presă şi de literatură este romanul foileton. Cele două
forme de comunicare converg şi oferă surpriza unui discurs apreciat de un public larg. Lise
Queffelec în volumul „Le roman-feuilleton français au XIX-e siècle” (Presse Univesitaires de
France, 1989) stabileşte trei vârste ale acestuia: vârsta romantică 1836-1866, o vârstă de tranziţie
1866-1875, şi una de maturitate - 1875-1914. Începuturile însă trimit la veacul al XVIII-lea.

28
 Despre paternitatea genului s-au emis mai multe păreri, o remarcăm pe cea a lui Pierre Albert:
„Daniel Defoe publica son Robinson Crusoe en feuilleton dans The Daily Post en 1719, c’est le
premier roman-feuilleton”.
Istoria literaturii va consemna numele unor mari scriitori care s-au dedicat genului. Dickens,
Zola, Balzac, George Sand, V. Hugo sunt doar câteva.
Publicul aştepta Le jornal de Debats în anii 1840 pentru a citi „Misterele Parisului” scrise de
Eugène Sue.
Lecoq, detectivul creat de Gaboriau, va fi urmat de Maigret şi Poirot în romanul poliţist de
mai târziu.
Gen controversat, romanul-foileton va reţine atenţia şi prin valenţele estetice, arhitectura cu
suspence, dar şi prin lejeritatea tramei şi inevitabilele „dulcegării”. Romanul poliţist şi romanul
de aventuri, genuri care succed în linia structurală romanul-foileton vor fi în aceeaşi măsură
apreciate sau dezagreate în epoca lor. „Senzaţionalul”, cheia genului, va asigura succesul rapid,
iar numele celebre care semnau foiletoanele dădeau girul valorii.
Evoluţia lui ulterioară va fi nu doar spre cele două tipuri de romane amintite, ci şi spre presa
populară, la fel de citită, chiar dacă nu „la vedere” de către snobi.
Cum s-a ajuns de la romanele-foileton publicate zilnic în episoade la telenovela de azi,
difuzate cu aceeaşi consecvenţă, este un alt fel de „mister” al istoriei de gen. Este cert că soop-
opera şi telenovela îl revendică deopotrivă şi se adresează unui public variat, dornic de
senzaţional şi drame sentimentale.
Este doar un aspect al presei, necesar şi el pentru a contura imaginea secolului al XVIII-lea şi
a argumenta fuziunea dintre cele două forme de comunicare.
Într-o imagine-sinteză a presei secolului al XVIII ar trebui incluse câteva repere:
▪ apariţia unui ziar care va deveni emblematic pentru presa modernă: John Walter, om de
afaceri va crea Daily Universal Register (1785), ziar care va deveni în 1788 Times. Cât de
important va fi acest ziar, aflăm din afirmaţia citată de J. N. Jeanneney:
„Dacă ar fi să transmit generaţiilor viitoare o dovadă a civilizaţiei engleze din secolul al
XIX-lea, nu aş alege nici docurile, nici căile noastre ferate, nici edificiile noastre publice, nici
măcar magnificul Parlament. Mi-ar fi de ajuns, pentru a da această dovadă, un simplu număr al
ziarului Times”14;
▪ diversificarea presei, cuprinzând prin titlu şi tematică varii domenii şi asigurând
componenta culturală şi educativă a misiunii presei: Journal economique (1759), Journal des
theatres, The Observator (1791);
▪ imaginea luptei dintre grupări sau imaginea războaielor: L’Ami du peuple şi L’Ami du
roi, Revolutions de Paris şi Le journal politique naţional sunt „voci” simultane în Franţa, iar

29
presa germană consemnează primul cotidian la Leipzig sub numele „Ştiri de ultimă oră asupra
problemelor războiului şi lumii”; conflictul va crea gustul pentru noutăţi, pentru aflarea ştirii de
ultimă oră;
▪ proclamarea libertăţii presei prin Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 26
august 1789 („Exprimarea liberă a gândului şi opiniilor este unul dintre drepturile cele mai de
preţ ale omului”) urmată de limitarea şi apoi instaurarea unei cenzuri excesive.
Secolul al XVIII este, cu siguranţă, secolul care va impune presa modernă.

Secolul al XIX–lea - secolul deplinei afirmări a presei

Lamartine scria în 1831 în „Revue Europeenne”: „înainte de sfârşitul acestui

secol...jurnalismul va însemna o forţă imensă, înglobând întreaga gândire omenească. Singura
carte posibilă de acum înainte este ziarul”.
Va continua procesul de diversificare a presei, jurnaliştii vor fi specializaţi, presa provincială va
lua amploare şi toate acestea se petrec pe fondul unor procese accentuate de urbanizare, ridicare
a nivelului cultural al maselor populare.

Progresele tehnice sunt notabile

Vor impulsiona dezvoltarea presei conferindu-i titlu modern de „putere”:

▪ cerneala de imprimerie pentru presele rapide a fost pusă în practică în 1818 de Lorilleux;
▪ hârtia „de chiffon” va înlocui hârtia „du bois” în jurul anilor 1870;
▪ prima fotografie datează din 1823 şi a fost realizată de Nicéphore Niepce, „La table
servie”. Timpul de expunere a fost de...paisprezece ore;
▪ telegraful aero-optic al lui Claude Chappe bazat pe sistemul semaforului va fi înlocuit de
sistemul electric al lui Samuel F. B. Morse, care trimite un prim mesaj între Washington şi
Baltimore;
▪ diligenţa de poştă va fi înlocuită cu un vagon.

Agenţiile de presă – necesitate şi oportunitate

Folosirea telegrafului electric a permis transmiterea ştirilor la distanţă şi a creat premisele

apariţiei agenţiilor de presă.
Prima agenţie a fost Agenţia Havas fondată de Charles Auguste Havas în decembrie 1835.

30
 Sistemul de culegere a ştirilor se baza pe reţeaua de corespondenţi din Franţa şi din străinătate
şi pe primirea de informaţii guvernamentale. Acestea erau transmise ziarelor sub forma foilor
autografe. Agenţia a fost apreciată în epocă şi după ce a reuşit performanţa de a transmite în timp
scurt informaţiile de la Bursa din Londra cu ajutorul porumbeilor călători.
Informaţiile despre campaniile din Crimeea şi Italia îi vor asigura notorietatea. Havas va
vinde ştiri şi anunţuri, definind astfel o sursă de dezvoltare financiară.
Prima agenţie care va utiliza telegraful optic în colectarea informaţiilor va fi Agenţia Wolff
creată la Berlin în 1849.
Bernard Wolff fusese angajat al Agenţiei Havas ca şi Julius Reuter care va înfiinţa în
octombrie 1851 la Londra Agenţia Reuter.
Dincolo de Ocean, la New York şase cotidiene se vor asocia în mai 1848 cu scopul de a
culege informaţii şi vor crea Associated Press (AP).
Ideea de „împărţire a lumii” în zone geografice de unde să fie culese informaţiile a venit în
sprijinul asocierii mai multor agenţii. Primul acord va fi semnat în 1859 între Havas-Wolff-
Reuter, în 1872 li se va alătura Associated Press.
Deviza lui Charles Auguste Havas va face epocă: „a şti repede, a şti bine” şi este de
actualitate.

Presa „ieftină” – de la o gazzetta la un cent

O caracteristică a secolului al XIX-lea este presa ieftină, presa populară.

Pentru prima dată va fi înfiinţat un cotidian pentru a fi distribuit păturilor populare. Le Petit
Journal era vândut la preţul de 5 centime şi apariţia lui la 1 februarie 1863 va constitui un
moment important în istoria presei europene.
Succesul s-a datorat:
▪ preţului foarte mic;
▪ publicul-ţintă numeros şi dispus să cumpere la un preţ mic;
▪ formatul – o noutate: 42x30 centimetri;
▪ stilul accesibil, prezentarea faptelor diverse.
„Având «curajul de a fi prost», Le Petit journal a ştiut să satisfacă gusturile şi curiozitatea
unui public cu o cultură scăzută: mai multe generaţii au descoperit bucuria lecturii în coloanele
sale”15.
La mijlocul veacului XIX presa engleză va fi cea mai scumpă presă, până la propunerea „taxei
pe ştiinţă”. Noul preţ de vânzare va fi de 1 penny.

31
 Scăderea preţului va fi argumentul creşterii audienţei şi pentru presa americană. Primul ziar
care a practicat preţul de 2 cenţi, echivalentul unui penny englez a fost The Sun lansat în 1833 de
Day. New York Herald în 1835 şi New York Tribune în 1841 se vor ralia politicii de presă ieftină
pentru a creşte vandabilitatea.
Joseph Pulitzer va conduce din 1883 New York World şi va practica preţul de 1 cent, iar
William Randolph Hearst lansează cu 1 cent New York Journal în 1895.
Presa „ieftină” a cucerit piaţa prin tehnica persuasivă a ilustraţiilor, prin informaţiile de fapt
divers, prin comentariile în limbaj accesibil cu adresabilitate către cititorii cu o cultură medie, pe
scurt, o presă de „cod” slab.
Istoria aşază la loc privilegiat însă New York Times, pentru că el va însemna „ziarul serios”,
cu informaţii sigure. Se întâmpla în 1900. În istorie poveştile se repetă. Pe podurile Veneţiei se
vindeau avvisi cu „o gazzetta”. La mijloc de veac XIX cu un cent cumperi bucuria de a citi ceea
ce-ţi doreşti să ştii.

„QUOI DE NOUVEAU?” - Secolul al XIX-lea, între jurnalismul modern şi jurnalismul

popular

Radiografierea presei secolului al XIX-lea evidenţiază apariţia unor noi genuri publicistice şi
a unor formate noi. Chiar şi crearea unor pagini specializate denotă interesul ziariştilor pentru
profesionalizarea domeniului.
Clasificarea lor în ziare populare şi ziare de calitate, ziare pentru abonaţi şi ziare vândute la
bucată, ziare specializate, ziare de tip generalist denotă amploarea „fenomenului Gutenberg”.
S-a realizat şi transferul de interes de la informaţia generală la ştirea importantă, reportajele au
fost înlocuite de cronici. În paginile presei de duminică de genul Sunday monitor (1779) sau
Observer (1791) vor abunda ilustraţiile, faptele diverse, crimele (Jack Spintecătorul a adus un
tiraj de 2 milioane de exemplare). Magazinele ilustrate ca Penny magazin (1832) sau ziarul de
caricaturi Punch (1841) vor servi „plăcerii lecturii”.
Secolul al XIX-lea impune formula jurnalismului modern, dar şi formula jurnalismului
popular.
Promotorii celor două formule sunt Gordon Bennet şi Joseph Pulitzer.
Bennet va pleda pentru reportaje, subiecte confidenţiale fapte diverse şi va angaja
corespondenţi în Europa, New York Herald având un mare impact la public prin promovarea
senzaţionalului în informaţiile de fapt divers.
Joseph Pulitzer va experimenta „journalismul popular al faptelor diverse şi reportajele
„umane”, participând curajos la luptele electorale ,locale”16.

32
 Jurnalismul britanic va inova jurnalul popular de ½ penny. Lord Northcliffe fondează în 1896
Daily Mail, unde a practicat formula „noului jurnalism”. Faptul divers şi informaţia mondenă,
titluri mari şi paginare aerată vor fi argumentele audienţei de excepţie. Numit „Napoleon al
presei”, va crea numeroase publicaţii şi va acredita ideea că nu este greu să atingi cifre de 1
milion de exemplare profesând „noul jurnalism”. Sfârşitul veacului al XIX a însemnat şi pentru
presa franceză un „belle époque”.

Secolul XX- percepţia sincretică a lumii: ziarul, radioul, televiziunea

Secolul XX va fi secolul celor două mari războaie în care presa va avea rolul informativ şi va fi
supusă unor mari dificultăţi financiare, dar şi de cenzură. Este cazul presei europene, diferit de
cel al presei americane, care va avea de câştigat ca reputaţie şi bani de pe urma conflictelor
mondiale. Corespondenţii de război americani reuşeau să se impună prin prestaţia profesională,
prin privilegiul de a fi „americani” şi erau sprijiniţi în obţinerea informaţiilor. Continentalii „se
luptau” cu imaginea „de acasă”, de „aproape de casă”, ceea ce însemna că „ar trebui să ştie!”
Presa cotidiană este concurată în continuare de presa de tip magazin şi chiar în structura aceluiaşi
ziar informaţia de actualitate este concurată de reportajele romanţate şi paginile de monden.
Tehnica tipografică cunoaşte noi transformări, heliogravura şi offset-ul devin indispensabile
revistelor ilustrate.
Graţie belinografului puteau fi transmise la distanţă fotografii.
Prezenţa redactorilor specializaţi este o necesitate şi o condiţie a supravieţuirii ziarelor. Dar
cea mai evidentă „luptă” a fost pentru păstrarea imaginii de primat în informare. Ziar, radio sau
televiziune? Publicul va decide.
*
Excursul nostru în istoria presei fiind rezumativ (întrucât şi timpul de abordare este limitat, un
semestru) ne-am oprit cu precădere asupra momentelor celor mai importante care au revoluţionat
tehnica şi stilul, au impus nume de referinţă, au creat simboluri şi au generat „poveşti”, ca în
orice istorie.
Abordarea celor două tipuri de discurs, cel publicistic şi cel literar, sesizarea zonei de
„întâlnire” a lor care a generat „specii de frontieră” şi prezentarea într-o manieră narativ-istorică
s-au dorit a fi tot atâtea modalităţi de a stârni interesul lectorului într-un domeniu care altfel
abundă în date, nume şi titluri.
Înţelegerea resorturilor funcţionale ale domeniului, ierarhizarea valorică şi ordonarea
cronologică a celor mai semnificative momente sunt ţintele noastre comunicative. Selectarea
momentelor cruciale din istoria presei s-a făcut cu intenţia de a readuce în planul atenţiei modele

33
culturale sau jurnalistice, nume-simbol a căror decodare dezvăluie istoria unei vieţi, istoria unei
experienţe jurnalistice. Este o privire panoramată asupra unui domeniu mereu revolut, marcat de
inedit şi senzaţional, caracterizat însă de ingeniozitate, obiectivitate, echidistanţă, profesionalism,
pasiune şi talent.
Peste Timp afirmaţia lui Theophraste Renaudot invită la reflecţie: „istoria este obligată să
spună adevărul; gazeta face suficient dacă împiedică minciuna”.

34
 Note

1
E. Dubief, op. cit, p. 10
2
Thoveron, Gariel, Istoria miloacelor de comunicare, Institutul European, 2003, p. 9
3
Udroiu, Neagu, Gutenberg sau Marconi, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981, p. 36
4
Thoveron, Gabriel, op. cit., p. 9
5
Pierre, Albert, op. cit., p. 13
6
E. Dubieff, op. cit., p. 28
7
Pierre, Albert: op. cit., p. 16
8
Apud E. Dubieff, op. cit., pp 29-30
9
Pierre, Albert, op. cit.., p. 17
10
Thoverson, G., op. cit., p. 15
11
Apud E. Dubieff, op. cit., p. 54
12
Jean Noel Jeanneney, op. cit., p. 55
13
Apud J. N. Jeanneney, op. cit., p. 42
14
Apud J. N. Jeanneney, op. cit., p. 85
15
Pierre, Albert, op. cit., p. 53
16
Idem, p. 66

35
 Vârstele presei româneşti

Presa românească, asemeni culturii româneşti are o particularitate care o individualizează în

peisajul universal. Exemplul cel mai concludent este din spaţiul liricii: de la primele încorsetări
în versuri ale limbii române şi până la Luceafărul poeziei româneşti s-au scurs doar 50 de ani.
Alte popoare au avut nevoie de secole. Capacitatea de excepţie de a arde etapele şi de a asimila
istoria lumii într-un timp record fac din cultura românească un unicat. Şi tot ca o particularitate
stă şi mărturia că aflată într-un spaţiu-punte între Orient şi Occident, la răscrucea civilizaţiilor şi
culturilor lumii, în „bătaia vânturilor” ideologice, cultura română a dat lumii tot atâtea nume
mari de personalităţi câte au dat alte popoare ce au avut o existenţă istorică mult mai liniştită.
Este acest spaţiu-punte un focar de energii culturale, care aşteaptă, poate secole momentul cel
mai propice pentru manifestare şi atunci, printr-o explozie de energie creatoare se nasc marile
nume ale culturii româneşti.
Şi destinul presei româneşti va cunoaşte aceeaşi derulare frenetică, iar momentul
„începuturilor” este cu mult mai târziu decât cel al „începuturilor” presei europene. În secolul al
XIX-lea presa era o realitate în spaţiul european. „Rădăcinile” trebuie căutate însă cu mult
înainte, în secolul al XVI-lea. Ca o lege firească a evoluţiei fenomenului, condiţie „sine qua non”
pentru apariţie este cunoaşterea tiparului.
Românii cunoşteau tiparul din secolul XV, fiind atestată prezenţa tipografilor transilvăneni la
Veneţia. De numele lui Macarie se leagă primele tipărituri la noi. În 1508, la Târgovişte tipăreşte
în limba slavonă „Liturghierul”, carte de cult de 256 pagini, „in quatro”, descoperită de Al.
Odobescu la Bistriţa olteană în vara anului 1860. Macarie îşi făcuse ucenicia la Veneţia, cu
Aldus Manutius. Va mai publica „Octoih” (1510) şi un „Tetraevanghel” (1512). Cărţile sale sunt
lucrate cu multă artă, cu literă în două culori (roşu şi negru), cu incunabule, cu ornamentaţii de
mână, „ofreverii” ce atestă gustul său pentru artă.
Părintele limbii româneşti, Coresi, diaconul – tipograf va impune graiul muntean în toate
ţinuturile româneşti, fundamentul limbii literare de azi. Unificarea limbii române de datorează
circulaţiei cărţilor coresiene în tot spaţiul românesc. În 1544 tipăreşte la Sibiu în limba română
un Catehism , lucrare despre care se aminteşte într-o foaie din Germania. La Cluj şi Sibiu
apăreau tipărituri în latină, maghiară şi germană. Se tipăreau cărţi de cult, codice de legi
(„Pravila de la Govora”), lucrări moralizatoare, dar şi texte laice.
„Dicţionarul presei româneşti” notează ca reper originar al presei româneşti anul 1730 şi
Calendarul imprimat în Scheii Braşovului de Petre Şoanul.
Este de remarcat aspectul de noutate în cultura românească: tipărirea unor lucrări beletristice
înaintea apariţiei ziarelor.

36
 Acest aspect va influenţa evoluţia presei noastre: pagini din scrierile beletristice sunt
veritabile pagini în are discursul publicistic şi cel beletristic se întâlnesc şi anunţă genurile
specifice presei de mai târziu.
Reportajul modern este „prefaţat” de celebra pagină despre „năvălirea lăcustelor”, Miron
Costin dovedindu-se un reporter „avant la lettre”.
Cronica de călătorie consemnează primele pagini sub semnătura spătarului Nicolae Milescu
din Memorialul său de călătorii.
Tonul pamfletar se conturează persuasiv în discursul literar al lui Dimitrie Cantemir în a sa
„Istorie hieroglifică”.
Reportajul literar apare „in nucce” în „Însemnări a călătoriei mele” datorate lui Dinicu
Golescu. Mărturisirea sa se constituie într-o veritabilă profesiune de credinţă a unui reporter din
orice timp:
„Infrenat de cunoştinţe micşorerii (modestiei – n.n.) mele în ştiinţe şi ascultării (înţelegere –
n.n ) întru învăţături, nu aş fi îndrăznit niciodată să apuc condeiul. Dar cum puteam, ochi având,
să nu văz, văzând, să nu iau aminte, luând aminte să nu seamăn, asemănând să nu judec binele
şi să nu pohtesc a-l face arătat compatrioţilor miei”1
Nu au fost atestate pe teritoriul nostru gazete manuscris sau foi ocazionale aşa cum au fost
definite în spaţiul european.
Sunt însă documente ale vremii care atestă grija boierilor români de a se informa, de a se
abona la „foile” străine. Sunt păstrate şi foi care circulau în Europa şi care citau fapte petrecute
în Transilvania, Banat sau Valahia.
Informaţia circula în dublu sens, iar marii noştri cărturari se şcoliseră la marile universităţi
europene, intraseră în contact cu presa vremii.
Lui Constantin Cantacuzino Stolnicul i se datorează introducerea în limba română a
cuvântului „ziar” şi tot stolnicul Cantacuzino este exemplul elocvent al receptării presei
europene la momentul când în spaţiul românesc nu se putea vorbi de presă. Pe vremea când era
student la Universitatea din Padova, viitorul stolnic a cunoscut publicaţia de informaţii şi
documente a veneţianului Mario Sando, Dario.
N. Iorga prezintă în detaliu acest moment în a sa „Istorie a presei româneşti”.
Boerii români se abonează la gazetele din Olanda, Polonia, Viena.
Constantin Antip îl citează pe Chesario, episcop de Râmnic, care, în 1778 era nemulţumit că
primeşte doar gazete „Litteraires et politiques”, căci „sunt şi alte mercurii ce se numesc numai
politiques care acelea cerem noi”2.
Era necesară apariţia presei româneşti, era momentul să se definească un canal de informaţie.
Se va întâmpla pe fondul specific românesc: cultural. În Transilvania corifeii Şcolii Ardelene

37
susţineau răspândirea ideilor umaniste, culturii şi ştiinţei. Presa devenea astfel canalul de
informaţii preponderent culturale, de care spiritualitatea românească avea nevoie în acel moment.
Apar primele gazete în limba maghiară şi germană. Mathaus Heimerl va publica la Timişoara
săptămânalul Temeşvarer Nachrichten. Va fi considerată ca primă gazetă pe teritoriul românesc.
Istoria consemnează şi demersuri pentru o presă în limba română. Dr. Ioan Piunaru Molnar
cerea în 1789 Curţii de la Viena autorizaţie pentru editarea unei gazete în limba română, Foaia
română pentru economie. Din motive financiare aceasta nu va apare, dar contextul este de
reţinut şi pentru că guvernatorul Transilvaniei, Gyorgy Banffy a susţinut iniţiativa afirmând:
„cultura poporului român este un scop atât de binecuvântat, încât aici un ziar este mai potrivit ca
orişiunde”.
Interesul pentru editarea de publicaţii româneşti este tot mai mare. „Înştiinţarea” lui Alexie
Lazaru din 1814 este o profundă analiză a orizontului de aşteptare a unui public avid de
cunoaştere, de „lumină”.
Redăm un fragment din Înştiinţare, fragment ce poate constitui subiect de reflecţie pentru
orice cititor şi gazetar de azi:

„Toate neamurile Evropei cele deşteptate au aflat cum că a scrie Gazete sau Novele, şi a le
împărtăşi oamenilor neamului său, e cea mai încuviinţată mijlocire de a lumina noroadele, cu
întâmplatele ale altora fapte de a le abate de la rău şi a le aduce spre cele mai bune (s.n.). Prin
Novele ne înştiinţăm aşa zicând că mai este lume şi afară de ţara noastră, şi ni se descopere a şti
şi cele ce se întâmplă în toate zilele prin alte împărăţii şi ţări departe; cu care nu numai că
desfătează inima şi mintea omului, care din fire aşa e întocmită, cât pururea se luptă spre ştiinţă
şi agonosire de cunoştinţe nouă, ci şi sufletul se îmbunătăţează, de vreme ce cetitele fapte rele
ale altora cele ce s-au întâmplat asupra părinţilor şi a fraţilor săi, asupra domnilor şi boiarilor
săi, asupra patriei sale cu fărădelege, cu necredinţă, îndărătnicie îndreznite ne fac a ne îngrozi,
precum de pedeapsa şi certarea unor fapte ca acestea, aşa mai vârtos de necuviinţa şi răutatea
ce o cuprinde în sânul său; aşa ne învăţăm a nu lucra unele ca acestea.
Dimpotrivă, cunoscutele ale altora fapte bune de credinţă şi de cucerire spre împăratul şi
spre patrie, de dragoste frăţească către deaproapele, de ascultare către domnul şi boiarii
locurilor, de vitejie în oaste şi de linişte în vreme de pace, ne aprind inima noastră şi cu putere
ce îndeamnă a urma unora ca acestea.
Nu numai dară frumos şi desfătat lucru iaste a ceti Novele, ci şi de lipsă celui ce nu vrea să
rămâie orb de amândoi ochii (s.n.).
De aceea, iată că şi grecii, ba şi sârbii, dobândind de la înălţatul împărat al Austriei
privileghium spre acela, cu sârguinţă dau Novele, ce se tipăresc la Viena, neamului său, şi

38
neamului atâta cel grecesc, precum şi cel sârbesc, nu numai cu bucurie, ci şi mulţămită le
primesc.
Singuri noi, românii, măcar că ne tragem viţa de la cel mai slăvit neam în lume, adecă de la
romani, sântem de acel scump vistiari lipsiţi. Însă supt stăpânirea preabunului împărat al
Austriei Franţisc Întâi, carele părinteşte doreşte ca şi românii să vie la mai buna învăţătură, mi
s-au învăpăiat inima de dragoste – ca şi întru acest lucru să slujesc neamului meu.[…]”3

În aceeaşi idee de insistenţă în a se publica gazete româneşti se înscrie şi pledoaria lui Teodor
Racoce:

„În puţină vreme, după ce au început a se revărsa în Europa razele ştiinţelor, şi a bunelor
învăţături, s-au aflat folositoare măestriei a Tiparului, prin care şi înpărtăşire aceloraş ştiinţe,
dela neam la neam, până la cele mai depărtate părţi ale lumii, întru totu s-au lesnitu; dară cu
aflare Gazetelor nu se poate spune cât folosu s-au adusu la toate ţările Europii; se poate zice cu
tot adevărul, că începutul politicirii a toate Europii şi cultura neamurilor ei s-au făcut cu iveala
Gazetelor publice. Gazetele sau înştiinţările de obşte sunt organul tuturor bunelor învăţături, a
înfrumuseţării limbilor şi a politurii neamurilor. Din Gazete bine rânduite nu numai ştimu toate
întâmplările minunate, şi vrednice de luare aminte, ce din vreme în vreme în osebite ţări
depărtate, sau pusu la iveală; dară că şi într-o oglindă vedemu se ce lucrează în toate părţile
lumii. Cunoaştem starea neamurilor, mutările împărăţiilor, aflările omeneşti cele mai
folositoare, fie întru rândul ştiinţelor, a politicii, a neguţătorii (comerţului) sau a agonisirii de
câmpu. Cu un cuvântu, precum se procopseşte oarecine cetind istoriile cele vechi, aşa ne
procopsim cetind gazetele, ce se pot zice istorie vieţuitoare împreună cu noi.
Neamul românesc măcar că împărţitu întru mai multe ţări şi trăind supt osebite stăpâniri,
totuş o limbă are, aceeaş lege şi tot, aceleaş obiceiuri, precum şi aceleaş cărţi şi aceeaşi
scrisoare; Deşi românii socotiţi împreună făcu o naţie de mai multe milioane, care demult
simţeşte bunătăţile politicirii şi doreşte a fi părtaşă culturii acelora lalte neamuri Europii: Dară
până acum iau lipsitu acesta organu, prin care să poată primi toate acele procopsiri de care au
avutu parte alte noroade[...].
[...]să se ia aminte, că aceste gazete întru acel chipu se vor tipări şi se vor însemna cu
numărul, ca să se poată apoi împreună lega în tomuri deosebite, precum gazetele aşa şi cele, ce
vor tipări pentru locuri învăţate.
Oricare oameni învăţaţi şi iubitori de neam, sau îndatoritu celui mai jos iscălitu cumcă, la
întâmplare, cându gazetele aceste să se primească dela mai mulţi, şi să aibă trecere, vor da supt
numele: Dascălu românesc toate învăţăturile tălmăcite pre românie, începând dela gramatică

39
până la Theologie, adecă cele duhovniceşti, după aşezăminturile besericii greceşti. Iară cele alte
ştiinţ după isvoadele celor mai învăţaţi bărbaţi, şi după cărţile de obşte priimite.
[...]Preţul pe tot anul pentru gazeta se aşează la 60 florini (lei) în valuta de viena, sau de 30
de lei bani buni. Acesta preţu tot deuna pe o jumătate de anu se va plăti înainte, adecă: cu 30
florini în valută de viena sau cu 15 florini bani buni.
Pe lângă aveasta se poftescu toţi cei înalţi şi preasfinţiţi Arhierei, şi de înalt neam Arheonde,
vell Boeri, precum precinstite, cinstite şi de bun neamu, bisericeşti şi mireneşti Persoane după
vredniciile sale, să binevoiască a pune împreună silinţă spre împlinire acestui dimpreună
folositori scoposu (lui)”.
S-au dat în Leov la 8 martie 1817.
Teodor Racoce, k. u. k. Gubernialnic Tălmaciu”

Secolul al XIX-lea va favoriza apariţia primelor ziare româneşti, susţinute de mari

personalităţi ale culturii noastre.
Pe fondul unor procese de destrămare a feudalismului şi de dezvoltare a capitalismului
caracterizate de amplificarea legăturilor comerciale cu străinătatea, promovarea intereselor
tinerei burghezii prin afirmarea ideilor iluminismului, lupta pentru deşteptarea conştiinţei
naţionale au apărut primele ziare româneşti.
„Curierul Românesc” vede lumina tiparului la Bucureşti la 8 aprilie 1829 prin grija lui Ion
Heliade Rădulescu. În „Înştiinţare pentru Curierul Bucureştilor”, articol – program, se regăsesc
obiectivele ziarului, scopul, tematica şi publicul căruia i se adresa.
Redarea integrală a textului o considerăm necesară pentru o investigaţie viitoare:

„După înalta slobozenie prin strălucirea-a graful, dată prea cinstitului divan, avem
cinstea a face cunoscut cinstitului public că, cu începerea anului nou, sau cel mult a anului
astronomicesc, adică cu începutul lui martie 1829, să vor ivi şi începuturile gazetei rumâneşti
Curierul Bucurescilor.
Acest vestitor de obşte, de atâţia ani cunoscut de neapărată trebuinţă în luminata Evropă, a
ajuns astăzi a îşi împrăştiia vestirile sale şi între neamurile cele mai necunoscute, care încă în
turburările şi neodihnirile lor au simţit lipsa şi trebuniţa lui. El astăzi cunoaşte mai toate limbile
Evropii, încă şi ale acelor naţii ce trăiesc supt apărarea şi ocrotirea altor legi, şi foarte trist era
pentru noi, iubiţilor rumâni, când el încă până acum nu cunoştea limba noastră. Şi noi vestirile
lui le priimeam în limbi streine, în vreme ce ne aflăm în pământul nostru şi trăim supt legile şi
cârmuirea noastră. Acuma poate cineva vedea pe simţitorul rumân curgându-i lacrămi de
bucurie, văzând în toate casele bătrâni, tineri, bărbaţi, femei, învăţaţi şi mai de rând,

40
îndeletnicindu-se şi petrecând cu gazeta în mână, şi înmulţindu-şi ideile având cunoştinţă şi ţiind
un şir de întâmplările lumii; va putea cineva vedea încă şi pruncii cei mici lăsându-şi jocurile
lor cele nevinovate şi adunându-se împrejurul mumelor şi taţilor ca să citească ei singuri sau să
asculte gazeta.
Folosul gazetei este deopotrivă pentru toată treapta de oameni: într-însul politicul îşi
pironeşte ascuţitele şi prevăzătoarele sale căutări şi se adâncează în gândurile şi combinările
sale; aici liniştitul literat şi filosof adună şi pune în cumpănă faptele şi întâmplările lumii,
îndrăzneţul şi neastâmpăratul războinic se desăvârşeşte într-însa, povăţuindu-se din
nenorocirile sau greşalele altor războinici; băgătorul de seamă neguţător dintr-însa îşi îşi
îndepărtează mai cu îndrăzneală spiculaţiile sale; pănâ când, în sfârşit, şi adunătorul plugar, şi
el poate afla aceea ce înlesneşte ostenelile sale şi face să umple câmpurile de îmbilşugătoarele
sale sale roduri. Nu este nici o treaptă; nu este nici o vârstă care să nu afle plăcere şi folos într-
această aflare vrednică şi cuviincioasă cuvântării omulu, adică în gazetă.
Pentru aceasta, dar, făgăduim că acest Curier al Bucurescilor va coprinde în sine: 1. O
culegere de cele mai folositoare şi interesante lucruri din gazeturile Evropii. 2. Însemnări petru
creşterea şi sporirea literaturii rumâneşti. 3. Înştiinţări pentru cele mai folositoare articole ale
negoţului. 4. Cele din lăuntru şi slobode săvârşiri ale statului nostru , precum şi judecăţi
însemnate, sfaturi şi hotărâri ale divanului pentru îmbunătăţirea patriei; voinţi ale divanului
pentru publicarea a vreunei pricini ş.c.l. 5. Vânzări şi mezaturi deosebite, şi, în sfârşit multe
însemnări folositoare, precum pentru curăţirea oraşelor, pentru păzirea sănătăţei, pentru
depărtarea boalelor celor grele ş.c.l., ş.c.l.
Acest curier va pleca de două ori pe săptămână din Bucureşti cu expediţia în forma aceştii
Înştiinţări ce se vede şi într-o jumătate de coală.
Dar fiindcă o acest fel de întreprindere nu se poate aduce la sfârşit decât cu destule şi
grele cheltuieli, de aceea sunt rugaţi câţi vor cunoaşte invederat folosul şi trebuinţa aceştii
gazete să binevoiască a se prenumera spre înlesnirea cheltuielilor ei şi spre păstrarea şi
statornicia ei. Preţul fieştecărui trup pe un an ţine aci în Bucureşti doi galbeni împărăteşti; iar
afară, pentru cheltuiala poştiilor, se va încărca analoghiceşte după depărtare, încât cele ce vor
ieşi din ţinutul Ţării Româneşti se vor sui până la 40 de sfanţi; cele din judeţile dincolo de Olt,
36 sfanţi; cele din judeţ. Oltul, Teliormanul, Argeşul, Muscelul, Bucovu, Buzăul, Focşani, 34 de
sfanţi, şi cele din Vlaşca, Dâmboviţa şi Ialomiţa, 32 de sfanţi.
Banii fieştecare, spre siguranţă, îi va număra lalocurile cele de jos însemnate:
În Bucureşti, la dătătorii gazetelor. În Craiova, la casa d. H. Constantin Pop. În judeţe, la
Sameşul judeţului. În Iaşi, la ... În Braşov, la D. Niculae şi I. Pan. În Sibii, la d. Tieri librerul. În
Blaj, la d. Unufrie, profesorul normal. În Peştea, la D A. Grabovski. În Arad la ... În Bucovina la

41
...În Basarabia la ... sau, în sfârşit, orice oraş la negăţătorul de cărţi ce să va afla acolo,
lăsându-şi numele.
Şi fiindcă cunoscut poate să fie fieştecăruia cheltuielile cele dintâi ale gazetii, de aceea
sânt rugaţi toţi iubitorii de această începere să binevoiască a plăti pe acest an cu banii înainte.
Dătătorii gazetelor:
I. Eliad şi . Moroiu

În acelaşi an 1829, la 1 iunie apare la Iaşi Albina românească condusă de Gheorghe Asachi.
Programul vast denotă preocuparea cărturarului de a oferi informaţie diversă, de la politic la
cultural, de a impune o limbă corectă, de a culturaliza publicul. De altfel, Gheorghe Asachi s-a
dovedit a avea vocaţia „începuturilor”: întemeiază învăţământul românesc în Moldova
(Academia Mihăileană, 1835), presa din Moldova (Albina românească, 1929) şi teatrul din
Moldova (1816). Spirit polivalent, numele său va fi reper într-o epocă şi un spaţiu cultural.
„Înştiinţarea despre Gazeta românească din Iaşi, 1929” este dovada viziunii iluministe şi a
preocupărilor umaniste:

„Luătoriul-aminte, cetitorul gazetei, ca într-o oglindă în ea vede înfăţoşate toate interesantele

întâmplări de carile el însul atârnă, martor să face cruntelor bătălii, vede faptele, aude vorbirile
străluciţilor bărbaţi, să minunează de fenomenele firei, şi ca un călători de pre rătunzimea
pământului culege folositoare pilde şi învăţături[...].
[...]Ea va cuprinde: politiceşti şi interesante novitale din toate ţările lumei, buletine de la
teatrul războiului, culegeri istorice, literare, morale, filologice, acele despre folositoare aflări, şi
mai ales adese se vor împărtăşi din vrednici scritori povăţuiri despre economia câmpului,
despre care pentru toate timpurile anului se vor însemna regule după sistema practicată în ţările
politicile, atât despre mai buna lucrare pământului, a pometelor, a viilor, a stupilor, a viermilor
de mătase, a velniţelor, a pădurilor, cătşi povăţuiri pentru ferirea şi videcarea epizotiei (boalei
vitilor) şi alte folositoare pentru moşinaşi şi posesori. Prenumerantul ce-şi va păstra şirul între
al acestor gazete va avea în casa lui un holograf deplin de întâmplări în mijlocul cărora însul
viază şi carile în adevăr întrec pe multe alte epohe. În Suplementul ce să va adăogi câteodată se
vor tipări poroncile ocârmuirei ce au să fie tuturor cunoscute. Asemenea, acele ce atingându-se
de negoţul Moldovei se vor slobozi în megieşitele ţări. În acel suplement se vor mai publica
mezaturile, vânzările şi înştiinţările particulare. Acei cari vor avea trebuinăţă a li se tipări
asemenea cuprinderi, supt a lor iscălitură întărită de dregătoria locului, le vor trimite cătră:
Redacţia Albinei româneşti adăogând şi cheltuiala publicaţiei.

42
 […]Ce să atinge de stilul gazetei aceştia, redacţia va urma după cel cerut de regulile limbei,
şi pe carile orice filolog ideat îl va afla potrivit. Precum de datorie este a nu mai întâzie de a
aduce limba vorbită de mai mulţi decât patru milioane români la gradul deplinirei, cătră carele
strălucitul ei început o împuterniceşte, iar paradigma cultivitilor sale surori o îndeamnă.”
Ieşii, 17 aprilie 1829
Redacţia “Albinei româneşti”

În 1838, la 12 martie apare Gazeta de Transilvania sub îngrijirea lui George Bariţiu. Ilustrul
iluminist vedea misiunea gazetarilor în „lăţimea ştiinţelor şi a cunoştinţelor”, de care să se
bucure toţi. Cu grijă deosebită pentru tineri, George Bariţiu propune din noul ziar un mod de
culturalizare a maselor de „iluminare”.
Redăm un fragment din textul – program publicat în nr. 1 al gazetei:

„Lucru mai nou totdeauna şi mai scump, mai nepreţuit, mai neşters din inimile şi minţile
noastre, mai vrednic de nemurire nu sunt în stare a arăta vrednicilor mei cetitori, decât
înştiinţarea despre însuşi foaia aceasta a noastră politică, pentru care în zilele aceste ne veni
slobozenie deplin de la înaltul tron ca să o putem da de aci înainte nempiedecaţi la o naţie care
prin întârzierea în cultura duhului putem să zicem cum că ridică mila iubitorilor de omenire din
veacul nostru. Suflete al meu! Găteşte-te a-ţi vărsa toate simţimintele cele mulţămitoare înaintea
preabunului nostru suveran şi părinte şi tocma prin aceasta îmi precurmă cuvântarea şi îmi
năduşă graiul.
Cinstiţi cetitori, iubiţi români, iată o îngrijire nouă, un dar deosebit, o facere de bine
nepreţuită, o priveghere, o pronie părintească cu ochi ageri strălucitoare asupră-ne şi la toate
lipsele şi trebuinţele noastre! Lăţirea ştiinţelor şi a cunoştinţelor, împărtăşirea ideilor la toate
clasele de oameni! Strigă astăzi toate naţiile, toate stăpânirile cele înţălepte şi părinteşti:
mijloacele la aceste sunt cărţile, literatura, scrierile periodice lăţite şi propovăduite la toţi.
Nouă acestea ne lipsea; iată că ni s-au dat atunci când celelalte naţii cu noi împreună lăcuitoare
încă au ajuns să cunoască cum că singura luminarea şi dezvoltarea ideilor unui popor, cum este
al nostru, poate să-l puie în starea a contribui fiziceşte şi moraliceşte la fericirea patriei, într-a
căreia sân ne am născut şi ne hrănim. Mulţămită celor care strigă astăzi cu glas puternic
deşteaptă-te şi tu, române, păzeşte înainte împreună cu noi, priimeşte şi cultivă în inima ta
iubirea de dulcea noastră patrie[…] Cu toţii ştiu şi pricep cum că cunoaşterea unei naţii pe o
cale mai uşoară şi mai scurtă nu este altfel cu putinţă decât prin însăşi lucrarea şi îmbogăţirea
limbei şi literaturei sale. La acestea să se dea zbor nempiedecat, şi noi suntem scăpaţi de

43
întunerecime. Toate alte mijloace sunt nesigure şi înşelătoare. Negreşit că o limbă străină, o
mastehă oricare rău nu va hrăni. Şi aici ar fi locul a vorbi acum aplecat la o foaie politică în
limba naţională ce folosuri poate aceasta să aducă, ca cu atât mai luminat să se cunoască
facerea de bine ce o avem prin slobozenia de nou câştigată, dar am nădejde că nici unul dintră
cititorii noştri nu va fi care să nu va fi care să nu-şi închipuiască şi să-şi numere acele folosuri
cu cea mai mare vioiciune. Ce au folosit la toate neamurile aceeaşi ne va folosi şi nouă – oh, va
fi mai mult! Nici de aceea nu cred să fie mulţi între români care să zică: tocma novele politiceşti
pot să citesc cu mult mai bune în limbi străine – oh, nu; căci fieteşcare ştie cum că acele nu sunt
scrise în interesul şi amăsurat trebuinţelor românului. Fieştecare trage folos la oala sa: vorba
românească. Un străin nu scrie în limba românească, cu atâta mai puţin în duhul românesc; un
strein de-ar fi înţeleptul înţelepţilor, cosmopolitul cosmopoliţilor, nu cunoaşte scăderile noastre,
nu le simte pe acele, prin urmare nici nu ştie prescrie mijloacele ajutătoare[…] De una ar fi să
ne temem mai mult, cum că adică gustul de cetit este până acum la noi foarte puţin. Aceasta o
cunoaştem cu toţii, pricina încă o ştim. Şcoalele noastre, puţine câte le avem, sunt de vină la
aceea. Să ne uităm împrejur în toate părţile, şi ne vor încredinţa cum că metodul şcoalelor
noastre au fost până acum în praxi împiedecător, iar nu îndemnător la o cultură mai slobodă şi
mai înaltă.
Împovărarea memoriei cu apăsarea înţelesului şi a judecăţii tinerilor, aceasta este
caracteristica şcoalelor noastre. Ce mirare dară dacă tânărul sau junele, cum scapă dintrun
clas într-altul, trânteşte cărţile şi clasicii cei scumpi, a căror e numai spinii, iar dulceaţa nu o au
simţit niciodată; şi cei care aruncaseră teologia morală în Murăş, mai are soţi destui într-alt
înţăles. Câţi sunt care petrec şcoalele toate, fără să ştie care mai sunt alte cărţi de acest feli,
afară de cele prescrisă prin clasuri. Clasicii, care ar trebui să ne fie cea mai scumpă hrană
pentru mintea şi inima nostră, nu-i preţuim din destul! Dar să lăsăm aceste că sunt prea
supărăcioase. Atâta zic numai cum că, şi de alte feliuri de scrieri periodice, au venit totuşi
timpul în care un număr mare de naţionalişti simţesc cu fiebinţeală şi ştiu de ce avem trebuinţă
neapărată. O mulţime de bărbaţi într-alte plase – cum ca să tăcem de câţiva episcopi cu rîvnă
adevărat apostolească – dregători politiceşti, doftori, ostaşi; aceştia parte mare simţesc ce ne
trebuie nevoindu-se deodată a-şi căuta mijloace de ajutor. Ce e mai mult? Înseşi frumoasele
noastre au început să sprijinească întrepriderile cele folositoare. De altă parte iar – precum de
la Anul nou încoace mă încredinţai – vedem unii bărbaţi cu cele mai grele slujbe împrejuraţi a
nu-şi pregeta a să cuprinde şi cu produceri literare. Bine este, domnii mei, aşa şi faceţi, mari
pilde aveţi spre acestea în bărbaţii veacurilor? Tucidid, Xenofon, Polibie, I. Cezar au fost
generari şi scriitori totdeauna. Cicero era de dimineaţă până sară cuprins în forum cu trebile
republicii, şi totuşi, câte scrieri nemuritoare lasă pe lume! Plinie era consul, Plutarh profesor.

44
Venim mai încoace, Frideric cel Mare, craiul Vorusii, citea singur jîluirile supuşilor săi, şi totuşi
i-au rămas timp ca să scrie şi cărţi de mult preţ. Profesorii prin Franţa şi Germani, cuprinşi cu
cele mai grele catedre, dau în lume lucruri clasice nemuritoare. Într-adevăr, se pare cum că
greutăţile unei dregătorii dau putere duhului omenesc, şi negreşit cum că odihna prea multă şi
comoditatea nu este bună; ea moleşeşte, lîncezeşte puterea minţii, ca şi apa stătătoare[...].”4

Redarea unor fragmente ample din „înştiinţări” s-a făcut în intenţia de a readuce în actualitate
texte fundamentale pentru profeţia de credinţă a primilor scriitori-gazetari şi a oferi posibilitatea
analizării pe texte a structurii propuse pentru gazetele ce vor reprezenta zonele ţării, a tematicii şi
scopului declarat de iniţiatori.
Diversitatea tematică, adresabilitatea largă, promovarea ideilor iluministe, lupta pentru
unitatea naţională şi respectul pentru limba română vor face din cele trei ziare fundamentul
presei româneşti.
Prima jumătate a veacului XIX aduce şi primul ziar românesc: „România”. Apariţia sa la 1
ianuarie 1838 este motivată de N. Iorga: „omul este curios din natura sa, voieşte să cunoască
întâmplările lumii; ...doreşte să cunoască orice aflare şi născocire”; „dar omul este şi
nerăbdător”; „numai o gazetă cotidiană, care să ese în toate zilele, poate să mulţumească
curiozitatea şi nerăbdarea”.

Presa culturală

Presa românească având sorgintea în climatul cultural va purta girul personalităţilor care au
întemeiat-o sau care au colaborat cu articole în care discursul literar şi discursul publicistic au
fuzionat fericit.
În preajma revoluţiei de la 1848 acestea vor prolifera, câteva se vor distinge prin tematică,
obiective şi impact asupra publicului: Dacia literară (1840), Arhiva românească (1840, 1845),
Propăşirea (1844), Magazin istoric pentru Dacia (1845). M Kogălniceanu le va conduce pe
primele trei, N. Bălcescu şi A. Treboniu Laurian se vor ocupa de Magazin istoric...
Ţinta acestor reviste culturale era preocuparea pentru tot ceea ce înseamnă viaţa poporului
român şi se adresau românilor din toate provinciile.
Programul „Daciei literare” a fost cel mai comentat de istoria literară, considerându-l esenţial
pentru spiritul epocii şi pentru dezvoltarea ulterioară a culturii româneşti. De aceea nu vom
comenta articolul program. Vom aminti însă intenţiile revistei Propăşirea: structurarea tematică
pe trei secţiuni: ştiinţe exacte, ştiinţe morale şi politice şi literatura, ultima având scopul „de a
deştepta un interes mai viu pentru ştiinţă şi naţie”.

45
 Articolele lui N. Bălcescu din Magazin istoric pentru Dacia exprimau întregul crez al unei
generaţii revoluţionare care pregătea momentul istoric crucial.
Lupta pentru unitate va fi susţinută în Bucureşti de ziarul Concordia înlocuit cu Românul,
considerat cel mai important periodic bucureştean apărut în perioada formării statului naţional
român.
Poetul D. Bolintineanu va conduce un alt periodic bucureştean, Dâmboviţa, ce va reflecta
opinia cercurilor progresiste din această epocă. În articolul-program, D. Bolintineanu scria: „vom
combate viciul din instituţii, concepţia din datine, fără patimă şi cu sinceritate ce insuflă amorul
ţării. Vom da părerea noastră cu împătimire în chestiunile politice şi sociale puse în dezbatere şi
e vom sili a încredinţa pe români că cea mai dulce fericire pentru dânşii este să poată zice într-o
zi: «suntem o naţie ce prin virtuţile ei a făcut să se mire Europa»”5

Presa specializată

Publicistica ştiinţifică, economică, dedicată unei anumite categorii sociale va cunoaşte o

dezvoltare notabilă. Spiritele enciclopedice ale veacului al XIX vor susţine prin opera lor
publicistică şi literară apariţia regulată a acestor reviste.
Doar câteva nume de reviste şi nume de scriitori-publicişti sunt de ajuns pentru crearea unei
imagini persuasive:
• Revista Română pentru ştiinţe, litere şi arte (1861) – condusă de Alexandru Odobescu;
• Foiţa de istorie şi literatură (1860)- B. P. Hasdeu;
• Instituţiunea (1860-18760) – Al. Zane;
• reviste ştiinţifice: Agronomia (1859-1861), „Natura” (1856-1865);
• reviste economice: Analele economice (1860-1864) şi Analele statistice (1860-1869) –
Dionisie Pop Marţian;
• publicaţii juridice: Dreptul (1862);
• publicaţii militare: România militară (1864).6
Viaţa culturală a epocii era susţinută printr-o varietate de publicaţii care găzduiau în coloanele
lor opiniile marilor personalităţi ale vremii.
Publicistica devine astfel o tribună de la care „vocile” rezonante ale epocii se adresau
poporului şi Europei.
Istoria presei a cunoscut în aceeaşi perioadă o profesionalizare a presei generaliste şi o
înflorire a presei populare.
În 1843 apare prima publicaţie românească dedicată satului: revista Învăţătorul satului, al
cărui scop era: „a da ţăranului ştiinţă despre orice ar putea să-i îmbunătăţească starea”.
46
 La sfârşitul veacului XIX numărul revistelor dedicate universului rural va creşte: Vestitorul
satelor, Şezătoarea, Gazeta ţăranilor.
*
Mari ziare ale vremii

Cele trei ziare care au constituit fundamentul presei româneşti: Curierul românesc, Albina
românească şi Gazeta de Transilvania vor fi urmate în epocă de alte ziare care vor avea acelaşi
rol catalizator în promovarea ideilor umaniste, de unitate a limbii şi de unire a românilor:
Românul (1857), Timpul (1876), Adevărul (1888), Universul (1884). Sunt doar câteva repere
într-o desfăşurare impresionantă de titluri într-un veac al presei de informare şi de opinie.

Presa umoristică

De remarcat că apreciate sunt în epocă şi ziarele cu glume, cele care produc desfătarea şi, sub
forma satirei, a pamfletului, a glumei sunt criticate viciile şi tarele societăţii. Publicaţii ca
Trompeta Carpaţilor a lui C. Bolliac (1866-1877) sau Traian a lui B. P Hasdeu(1869) s-au
caracterizat printr-o pronunţată atitudine de critică la adresa racilelor regimului politic existent la
acea dată în România. Cea mai folosită formă de exprimare a fost satira incisivă, rareori abuzivă,
cu adresare directă, ceea ce a atras şi atacurile la adresa lor şi a determinat existenţa scurtă în
peisajul publicistic românesc.7
Ziarul cu glume versificate în care apărarea şi caricatura, „Cicala” (1865, Bucureşti) va fi
întrerupt. În „Nichipercea” (1866) B. P. Hasdeu ataca acid adversarii săi politici. Reputatul
enciclopedist îşi va continua atitudinea incisivă şi în „Satirul” (1866). „Ghimpele” lui G. Dem.
Teodorescu (1866-1879) va fi continuat într-un stil sau va face proverbial şi titlul şi autorul, cu
Moftul român al lui I. L. Caragiale. Moş Teacă al lui Anton Balabaşa vine să completeze tabloul
satiric al vremii.
De la Foaia Duminecii spre înmulţirea cei de obşte folositoare cunoaşterii (1837), care
cuprinde anecdote despre viaţa unor personalităţi, de la Mahomed al II-lea la Petru cel Mare, la
concursurile de câini şi şerpi şi chiar versuri populare, până la presa umoristică de certă valoare
literară, cum este Moftul român n-a trecut decât o jumătate de veac.
Într-un timp revolut, istoria presei cunoaşte perioade de efervescenţă care au impus ziare de
certă valoare şi mai ales cu un impact deosebit asupra societăţi, dar şi perioade de căutări şi chiar
oprelişti datorate cenzurii.
Legea presei promulgate de Al. I. Cuza în martie 1862 proclamă libertatea oricui de a-şi
exprima ideile prin presă, fără cenzură (art. 26 şi 27) şi recunoaşte oricărei cetăţean român
47
dreptul de a fonda un ziar. Şi Constituţia din 1866 va consfinţi în art. 5 „libertatea
presei...libertatea întrunirilor” şi va stabili că „nici un ziar sau publicaţiune nu va fi suspendat sau
suprimat”.
De la presa de informaţie la presa culturală şi la ziarul de opinie publică, publicistica
românească a parcurs vârste care vor atinge apogeul de creaţie, vârsta maturităţii prin creaţia
marilor scriitori publicişti Mihai Eminescu şi I. L. Caragiale.
Sfârşitul veacului XIX va însemna Timpul marilor publicişti, timp desăvârşit în veacul
următor prin nume ca B. P. Hasdeu, I. Slavici, O. Goga, Pamfil Şeicaru, Mircea Eliade, G.
Călinescu, Camil Petrescu, Brunea Fox, Geo Bogza, O. Paler, Fanuş Neagu, Adrian Păunescu
etc.

Presa veacului al XX-lea între „cerere” şi „ofertă”

Diversificarea presei româneşti, apariţia ziarelor specializate şi a presei culturale şi

umoristice, a ziarelor independente de format generalist va determina o cerere mare din partea
unui public eterogen.
Editorul Luigi Cazzavillan va introduce rotativa la Universului, ceea ce va permite obţinerea
unor tiraje mari într-un timp scurt. „Universul” îi va creşte tirajul şi îi va scădea preţul de la 10 la
5 bani. Sunt două argumente ale evoluţiei financiare a ziarului. În peisajul publicistic românesc
de la acea dată „Universul” devine lider de piaţă datorită numărului mare de exemplare vândute.
„Românul” avea un tiraj de 1900-2700 exemplare, „Universul” va fi distribuit în 8000 de
exemplare.
Tot lui Luigi Cazzavillan i se datorează viziunea nouă, lărgirea spaţiului acordat reclamei şi
folosirea unor mijloace de distribuire care îi vor asigura obţinerea în timp scurt a celor mai
importante informaţii ale momentului.
Diversificarea presei presupune şi diversificarea surselor de informaţie. Bucureştiul găzduia
sucursale ale unor agenţii de presă străine. Colaborarea cu acestea era un demers necesar şi
eficient. Agenţia Haves a României, sucursala Agenţiei franceze Haves a fost primul colaborator.
Au urmat Corrbureau (agenţia austriacă), Wolf (agenţie germană) şi Reuter (agenţie engleză).
Era nevoie însă de o agenţie românească, înfiinţarea ei semnificând performarea jurnalistică în
colectarea informaţiilor interne şi externe. Se va întâmpla în 1889 prin organizarea agenţiei
telegrafică Agenţia română, care va funcţiona până în 1916.
Din perspectiva observării diacronice a istoriei presei româneşti cu axare pe interferenţa celor
două discursuri emblematice, beletristic şi publicistic, secolul al XIX confirmă afirmaţia noastră
că arderea etapelor şi atingerea apogeului valoric se consumă în intervalul a jumătate de secol.

48
De la Curierul românesc la Curierul de Iaşi şi Timpul, la care a colaborat marele poet-
publicist M. Eminescu, n-a trecut decât jumătate de secol. Dar fără activitatea efervescentă a
mijlocului de veac XIX poate nu am fi martorii unei publicistici de excepţie sub semnătura lui
Eminescu şi Caragiale.
*
Prezentarea noastră necesită cel puţin două precizări metodologice:
▪ desfăşurarea în diacronie şi în sincronie a presei din România şi din lume permite
evidenţierea principiilor de funcţionare a sistemului mass-media, similitudini de factură
publicistică şi diferenţieri în arderea etapelor istorice pentru a se ajunge într-un sincronism
european, demers necesar pentru înţelegerea locului şi valorii publicisticii româneşti în context
mondial;
▪ domeniul vizat este amplu în desfăşurarea sa, momente semnificative au constituit
subiecte prezentate şi asimilate în timpul studiilor liceale (v. „Cronicari români”, „Dacia
literară”, marii clasici, scriitori ai secolului XX); de aceea, excursul nostru s-a oprit cu precădere
asupra datelor şi numelor mai puţin cunoscute, dar relevante pentru istoria domeniului, din
prezentarea diacronică şi sincronică urmărindu-se detaşarea profesiunii de credinţă, elementelor
de continguitate, diferenţelor de receptare şi interpretare a evenimentelor, suma acestora oferind
o imagine de ansamblu asupra istoriei presei.
Aceste precizări erau necesare pentru o privire retrospectivă a ceea ce am numit „Fenomenul
Gutenberg” şi „Vârstele presei româneşti” şi pentru a prefaţa prezentarea schematică a
interferenţei discursului publicistic şi al celui beletristic în activitatea unor mari scriitori-gazetari.
O astfel de imagine-sinteză constituie ulterior suport de discuţii pentru seminarii şi text pentru
comentarii-eseu (în cazul învăţământului la distanţă). Se urmăreşte dezvoltarea creativităţii,
decodarea potenţialităţii textului-citat, vizualizarea elementelor-reper pentru „fizionomia”
publicisticii scriitorului vizat.

49
Publicistica lui Eminescu

Ziare la care a activat

Curierul de Iaşi Timpul
Eminescu îl numea „foaia vitelor de pripas”
Aprecieri Aprecieri
G. Călinescu: N. Iorga:
„Eminescu a scris articole aşa de pline de „Aici şi-a desfăşurat el zi de zi teoriile care formau
conştiinciozitate şi de doctrină, încât ne este baza cugetării sale, teorii care se rezumă în ideea
penibil să ne gândim că o activitate atât de de naţii curate căreia s-a suprapus o pătură
remarcabilă s-a irosit în coloanele unei foi apăsătoare deosebită în esenţa ei fizică chiar, de
obscure”.8 supuşii pe care şi i-a câştigat şi-i menţine”.9

Valoarea publicisticii
• Publicistica lui Eminescu a iscat reacţie şi în epoca sa şi în momentele ulterioare ale
receptării ei.
o Efect: s-au conturat două direcţii: demitizarea şi zeificarea, în ambele cazuri
accentuându-se aspecte definitorii pentru contextul invocat: parti-pris politic sau
exegeză literară.
o Demers critic: „o relecturare a eminescului ţine de normalitate”; abordarea
comparativă a celor două tipuri de discurs asigură evidenţierea valorii de
necontestat a publicisticii sale şi a universului său literar.
• Eminescu a exersat toate genurile publicistice, de la ştire la comentariu de specialitate, iar
domeniile investigate au fost cele mai diverse: economic, politic, social, cultural.
o Efect: a creat un model al gazetarului profesionist, impunând respectarea
principiilor deontologice, exprimarea într-o limbă corectă.
„Limba de rând a ziarelor politice ameninţă a întuneca, ca buruiana rea, holda limbii vii a
poporului”10
• Textul publicistic poartă amprenta geniului poetic, în poezia eminesciană răzbate
atitudinea ziaristului.

50
 Exemplificări
Publicistica Lirica
La descoperirea statuei lui Ştefan La steaua
„Tu, ale cărui raze ajung la noi ca şi acelea ale „...de mult s-a stins în drum
unui soare ce demult s-a stins, dar a cărei lumină În depărtări albastre
călătoreşte încă de mii de ani prin univers după Iar raza ei abia acum
stingerea lui”. Luci vederi noastre”.

Opera politică, vol. I, p. 153 şi 181 Scrisoarea a III-a

„E drept că bugetul celor două cinstite academii de „Cum nu vii tu Ţepeş doamne, ca punând mâna pe
la Văcăreşti şi de la Mărcuţa s-au cam încărcat” ei,
„...n-au căutat nicicând a deplasa ilustraţiunile Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
academiei de la Mărcuţa şi de la Văcăreşti”. Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni.”

Economia naţională şi D. A. Vlădesu Doctor în Ai noştri tineri

drept şi în medicină „Ai noştri tineri la Paris învaţă
(în „Curierul de Iaşi”, 7 mai 1876): La gât cravatei cum se leagă nodul,
„Apoi Domnul să ne ierte, că nu-i destul ca un Şi-apoi ni vin de fericesc norodul
bulgăraş sau un grecotei să se frizeze ani la Paris Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă”.
pentru a se-ntoarce de acolo român neaoş.”

Art. În „Timpul”, 25 martie 1879: Scrisoarea a II-a

„Îi mulţumesc din toată inima de onoare ce ni se „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,
face şi sperăm că niciodată nu-şi va schimba Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură”.
această opinie, ceea ce pentru noi ar fi cazul unei
mari mîhniri”.

Concepţia despre presă

• Presa – un act de conştiinţă şi de demnitate;
• Gazetăria timpului: „o neguţătorie de principii”;
• Ziaristul – un fac tot-um: reporter, redactor, corector, paginator, conducător;
• Ziarul să aibă o formă desăvârşită;

51
 • Ziarul să demaşte moravurile societăţii, politicianismul grupărilor politice, sistemul
electoral, viaţa grea a muncitorilor şi ţăranilor: „Chipul unui ţăran român, om de la ţară,
trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri în umbra fabricilor”.

Eminescu – un gazetar patriot

„ideile de progres, dezvoltarea noastră economică trebuie să fie pururea ţinta noastră pentru
a ne întări înlăuntru şi a inspira încredere în afară”.

Receptarea imaginii poetului –publicist

G. Călinescu: „Spuma de indignare ce se strânsese la gura sa îşi găsise expresie în chipul cel
mai firesc cu putinţă în polemica de gazetar, şi cu aşa violenţă încât depăşea limitele politicii
conservatoare. La drept vorbind, în curând, sub latura aceasta „Timpul” deveni de fapt un
organ de expresie al poetului, după cum din punct de vedere redacţional, şedea după un an
numai, pe umerii săi”.11
Imaginea despre sine: Eminescu despre Eminescu

Publicistul
„Eu rămân cel mai amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţa în
consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu mai merge...Simt că nu mai pot..., mi-ar
trebui un lung repaus (s.n.)...şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un
asemenea repaus nu-l pot avea nicăieri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă regăsesc şi nu mă
recunosc. Aştept telegrama Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe
mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc”.12

Poetul
„Mi-e sete de repaus...”

Publicistica lui M. Eminescu poate fi investigată din unghiuri complementare de analiză:

A. Publicistica, o constantă a eminescianismului
B. Eminescu, adept al jurnalismului de informare şi de opinie:
I. Ştirea, faptul divers în „foaia vitelor de pripas”/
II. Editorialul, polemica, „interpelări” în ziarul Timpul

52
 C. Eminescu, publicist prolific şi polivalent – direcţii tematice în publicistica sa/
D. Destinul gazetarului, destinul poetului M. Eminescu
E. Actualitatea publicisticii eminesciene

Bibliografie selectivă
1. Eminescu, Mihai, Opere IX-XIII, Publicistica, 1870-1889, Editra Academiei, 1980-1985
2. Eminescu, Mihai, Publicistica, Cartea românească, Chişinău, 1990
3. Eminescu, Mihai, Poezie, proză literară, publicistică, Ediţie scoasă de I. Hangiu, Editura
Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, Bucureşti, 1991

53
 Ion Luca Caragiale – între presă şi literatură
Motto: „Eu scriu pentru dumneata, cititorule!”

40 de ani de ziaristică, 30 de ziare la care a publicat

Ziare pe care le-a condus: Ziare la care a colaborat:
Cloponul, Naţiunea română, (împreună cu Telegraful, Alegătorul liber, Uniunea democratică,
Federic Dame), Bobârnacul, Moftul Calendarul claponului, România liberă, Timpul,
român, Vatra (împreună cu Slavici şi Voinţa naţională, Constituţionalul, Lumea veche,
Coşbuc) Adevărul, Ziua, Epoca literară, Epoca, Drapelul,
Gazeta săteanului, Universal, Românul

Aprecieri
„Caragiale nu era însă la largul lui decât ca franctiror în gazetărie”13

Valoarea publicisticii
• Scriitor şi publicist timp de 40 de ani, Caragiale a fost un spirit activ al vremii sale: cele
două universuri se vor interfera, genurile publicistice sunt convertite în literatură, literatura va
avea ca teme dominante presa şi condiţia ziaristului.
• S-a exprimat în toate genurile publicistice de la ştiri, note, la cronici teatrale, articole de
opinie.
• Demască imoralitatea din presa politică, satirizează tipul de gazetar semidoct (reporterul
Caracudi, Karkaleki, Rică Venturiano).
• Comicul de situaţie şi comicul de caracter reprezintă o constantă a scriiturii în proză şi în
presa lui Caragiale.
• Comicul de limbaj este emblematic pentru genurile literare sau publicistice, definitoriu
pentru stilul lui „nea Iancu”.
• Factorul de teatralitate motivează „spectacolul” vieţii din opera sa beletristică şi
publicistică:
„Dumneata ştiu ce-ai să-mi zici”, „Ce putem noi să zicem?”, „Atunci, dacă e aşa, zii
dumneata, cititorule, ţi s-a întâmplat poate, cititorule, ce şi mie”, „Ia să vedem acuma”, „dar va
zice cineva”, „Iubite cititorule”, „stimate cititorule” etc.
▪ Este autorul „moftului”, specie publicistică din sfera satirei, caracterizând o atitudine a
epocii.

54
 „O moft! Tu eşti pecetea şi deviza vremii noastre. Silabă vastă cu neţărmurit cuprins, în tine
încap aşa de comod nenumărate înţelesuri: bucurii şi necazuri, merit şi infamie, vină şi păţenie,
drept, datorie, sentimente, interese, convingeri, politică, choleră, lingoare, difterită, sibaritism,
viţiuri distrugătore, suferinţă, mizerie, talent şi imbecilitate, spirit şi spiritism, eclipse de lună şi
de minte, trecut, prezent, viitor – toate, toate cu un singur cuvânt le numim noi, Românii
moderni, scurt: MOFT.
În genere naţiile mari au câte un dar sau vreo meteahnă specifică: Englezii au spleenul, Ruşii
nihilismul, Francezii l’engouement, Ungurii şovinismul, Spaniolii morga, Italienii vendetta etc.;
Românii au Moftul!
Trăiască dar Moftul Român!
Foaia ce apare astăzi, luîndu-şi acest titlu eminamente naţional este copilul adevărat, prăslea
cel alintat al acestui secol pe sfârşite aşa de bogat în mofturi; sperăm că ea va fi formula sinceră
exactă a spiritului nostru public.
Şi acum, dragă «Moftule», mergi de-ţi fă şi tu rândul în lumea asta. Locul tău aici este, a ta e
vremea de astăzi. Aruncându-te la lumină, strigăm cu toată căldura: Dumnezeul părinţilor noştri,
el care a ştiut totdeauna să protege România, aibe-te, în sfânta sa pază! dee-ţi norocul ce-l merită
orice moft român pe acest pământ stropit cu sângele martirilor de la 11 Iunie 1848, 11 Februarie
1866, 8 August 1870 şi 14 Martie 1888.
Publicului român, care-ţi este tot sprijinul, îi zicem: ajută-ne şi Dumnezeu te va ajuta; iar ţie-ţi
dorim: «Moftul Român» să fi, dar caută pe cât se poate de a nu fi moft!”

Aprecieri
N. Iorga: „Această foaie intelectuală şi de atac a avut, de îndată un însemnat succes. Dar foaia
n-a apărut lungă vreme. Reluată mai târziu de către alţi editori n-a mai avut nici o căutare”14

Caragiale – gazetar profesionist

Aprecieri
„Toate le făcea el: era secretar, redactor, scriitor, tipograf, corector şi director.
Toate treceau pe sub ochii lui, de aceea ziarul era îngrijit, fără greşeli de tipar, artistic tipărit şi
pus în pagină ca să-ţi mulţumească ochii”15

Caragiale despre Caragiale

„Simt enorm şi văd monstruos”

55
 „...noi [am ales] calea ironiei, a glumei înţepătoare pe socoteala moftangiilor care
guvernează lumea”.

56
 Profesiune de credinţă

I. L. Caragiale: „Asta este datoria dumneavoastră de publicişti imparţiali, dacă sunteţi cu

adevărat la înălţimea misiunii dumneavoastră atât de frumoase, căci să nu uitaţi, v-a dat
Dumnezeu o pană care este o armă, prin urmare trebuie să aveţi un ideal pentru ţara asta care,
altminteri, se prăpădeşte.”

O abordare tematică a publicisticii lui I. L. Cragiale va provoca potenţialitatea textului şi va

atesta actualitatea acesteia:
A. Presa şi gazetarul în opera lui Caragiale
I. Imaginea ziaristului în proză şi în teatru
II. Imaginea ziarului în proză şi în teatru

B. De la discursul publicistic la literatură

I. Parodia reportajului (în „Groaznica sinucidere din Strada Fidelităţii”,
„Înfricoşătoarea şi îngrozitoarea şi oribila dramă din strada Uranus” etc.)
II. Convertirea ştirii (ex. „Temă şi variaţiune”)
C. Modalităţi ale discursului publicistic
I. Moftul – o invenţie jurnalistică
II. Cronica
III. Reportajul
IV. Portretul – caricatura
D. Arta dialogului în publicistica lui I. L. Caragiale
E. Actualitatea discursului publicistic al lui I. L. Caragiale

Bibliografie selectivă
1. Caragiale, Ion, Luca, Opere I-IV, ediţie critică îngrijtă de Al. Rosetti, S. Cioculescu, Liviu
Călin, Bucureşti, ESPLA, 1959-1964 (volumul al IV-lea)
2. Caragiale, Ion, Luca, Nuvele, povestiri, ..., Bucureşti, Editura Minerva, 1981
3. Caragiale, Ion, Luca, Opere alese (I-II), antologie şi prefaţă de Marin ..., Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1972

57
 Repere în presa secolului XX

Istoria presei româneşti de la începuturi până în secolul XX demonstrează vocaţia de

sincronizare cu spaţiul european, capacitatea de excepţie de a prolifera în forme jurnalistice de
certă valoare şi de a impune modele culturale. Personalităţile marcante ale epocii vor fi prezenţe
active în presa vremii şi vor cataliza forţele creatoare, impunându-se ca lideri de opinie.
Interferenţa dintre cele două modalităţi de comunicare, prin presă şi prin cultură conferă nota
specifică jurnalisticii româneşti.
Cu aceeaşi convingere a promovării valorilor culturale româneşti, fiind în acelaşi timp o
oglindă veridică a vremurilor supuse transformărilor socio-politice şi economice, presa
românească îşi va continua destinul şi în veacul XX.
Presa socialistă va marca primele decenii ale secolului XX. Cea mai importantă publicaţie a
fost România muncitoare, prima serie apărând la 1 ianuarie 1902. Alături de presa muncitorească
se va afirma şi presa democratică, nume ca Protestarea (ziar în care Caragiale a publicat satira în
versuri „Mare farsor, mari gugumani”), Viaţa socială şi Facla editate de N. D. Cocea vor avea
ecou în epocă.
Presa generalistă, interesată în publicarea de articole despre domenii diverse rămâne în centrul
atenţiei opiniei publice. Adevărul şi Dimineaţa îşi continua programul de informare largă, iar
„Universul” va găzdui în coloanele sale senzaţionalul şi reclama, argumente pentru o mare
audienţă la public.
Perioada dintre cele două războaie mondiale este perioada în care presa circulă în întreg
teritoriul naţional. Noua configuraţie politică va determina şi profilul ziarelor, unele dispărând,
cum s-a întâmplat cu presa conservatoare. Apare presa comunistă.
Într-o structurare tematică, tabloul publicisticii româneşti din această perioadă cuprinde reviste:
▪ politico-sociale–literare (Viaţa românească , Însemnări ieşene, Vremea);
▪ economice (Economia naţională, Viaţa economică, România industrială, Pagini agrare şi
sociale, Bursa);
▪ de filosofie (Revista de filosofie)
▪ de istorie (Revista istorică română);
▪ juridice (Dreptul, Pandectele române);
▪ administrative (Monitorul oficial);
▪ sportive (Gazeta sporturilor).
Oamenii de cultură se grupează în jurul acestor reviste şi susţin prin probitatea lor
profesională şi morală existenţa acestora. Inedite în peisajul presei româneşti sunt Bilete de
papagal (1928-1929; 1930 şi 1937), Tudor Arghezi exersându-şi magistral arta pamfletului.

58
 Genurile publicistice se diversifică, realitatea imediată reclamând scrierea nuanţată şi
frecventă a reportajului, anchetei, articolului polemic, pamfletului.
Pentru a potenţa interesul publicului şi a mări tirajul (argumente pentru poziţia de lider pe
piaţă sau chiar numai pentru asigurarea continuităţii), ziarele vor publica suplimente literare.
Adevărul oferă cititorilor şi Adevărul literar şi artistic, Realitatea ilustrată, Cinema, Lectura,
Radiofonia, Dimineaţa copiilor, Magazinul, Rebus, Universul publică Universul literar,
Ilustraţiunea română, Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor, Universul copiilor, Veselia.
Au apărut sursele şi mijloacele noi de informare: agenţie telegrafică Orient Radio (Radar),
Agenţiile Presa, Danubius Press vor anunţa înfiinţarea Rador în 1921 şi care în 1925 va deveni
Agenţia Naţională a României, fiind cumpărată de Ministerul de Externe.
Presa comunistă va avea ca moment de apogeu apariţia ziarului Scânteia la 15 august 1931.
Era un ziar central de partid şi îşi va păstra statutul până la Revoluţia din Decembrie 1989.
Ziare legale şi ilegale vor anima viaţa publicistică românească, reflectând evenimentele
istorice, aspectele de viaţă comunitară, culturală. În paginile lor se vor regăsi articole semnate de
oamenii de ştiinţă, scriitori, artişti: C.I. Parhon, George Enescu, M. Sadoveanu, Tudor Arghezi,
N. D. Cocea, Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu, Eugen Jebeleanu şi mulţi alţii.
Revendicat deopotrivă de social şi de spaţiul literaturii, reportajul este genul „de frontieră” cel
mai elocvent pentru demonstrarea interferenţei dintre cele două domenii, al jurnalismului şi al
literaturii.
Formă de discurs fundamentală pentru publicişti, reportajul este o incursiune în cotidian,
antrenând atitudini, dezbateri. Pentru „podoabele stilistice” care dau nimb estetic faptului
cotidian evocat, reportajul este revendicat de literatură.
De la reportaj la reportajul literar este însă un drum lung, al talentului literar care transformă o
simplă relatare într-un „poem” în proză.
Realitate publicistică cu atribute literare, reportajul va fi piatra de încercare pentru mulţi
scriitori. Îl vor aduce la forma desăvârşită Brunea Fox şi Geo Bogza.

Geo Bogza: „paznic de far”

Motto: „reportajul este o şcoală a vieţii adevărate prin care trebuie să treacă orice scriitor”.

Ziare la care a colaborat:

Câmpina, Urmuz, Bilete de papagal, Unu, Radical, Strada. Vremea, Tempo, Azi, Viaţa
românească, Luceafărul, Gazeta literară, România literară

59
Viziunea sa asupra gazetăriei
Trei specii jurnalistice sunt fundamentale: pamfletul, reportajul şi telegrama.
„Ele singure fac gazetăria fierbinte şi pasionantă, ele sunt filoanele misterioase, rădăcinile
pline de sevă, care circulă permanent pe sub dedesuptul frunzelor, dându-le viaţă”.
„...acela care scrie aceste rânduri nu este încă reporter. Are, însă cea mai fierbinte
dorinţă să devină”.

Profesiunea de credinţă
„Legământul meu a fost să nu fac niciodată nimic şi să nu consimt vreodată la ceva de care, la
o dreaptă şi severă judecată a conştiinţei mele, aş putea să mă ruşinez”
Aprecieri
Geo Bogza este: „duh plutitor peste apele româneşti” (C. Noica); „suflet ingenuu de poet
veşnic tânăr uimit de spectacolul lumii” (Diana Turconi)
Geo Bogza „uneşte în scriitura sa de poet şi de artist toate însuşirile vizionarului” (Şerban
Cioculescu).
Geo Bogza „este dintre aceia care au ridcat reportajul la înălţimea meditaţiei filosofice şi
i-au dat vibraţia marelui lirism, fără să-l rupă de realitate ci, dimpotrivă, scoţându-l,
extrăgându-l... din realitatate cu toate imensele implicaţii cosmice şi umane” (Nestor Ignat).

Reportajul lui Geo Bogza este un text bogat în potenţialitate. Fiecare nouă abordare pune în
lumină noi valori estetice şi perspective tematice. Câteva exemple:
A. Funcţiile „privirii” – un reportaj de atmosferă
B. Poetul-reporter, reporterul-poet
C. „Paznic de far” – universul publicisticii lui Geo Bogza
D. „Banalul” şi „fantasticul” în „lumea” lui Geo Bogza

Bibliografie selectivă
1. Bogza, Geo, Cartea Oltului, Editura Minerva, Bucureşti, 1985
2. Bogza, Geo, Ţara de piatră, Editura Minerva, Bucureşti, 1971
3. Bogza, Geo, Oameni şi cărbuni în Valea Jiului, Editura de Stat, Bucureşti, 1947
4. Bogza, Geo, Scrieri în proză, Bucureşti, 1956-1960
5. Bogza, Geo, Paznic de far, Editura Minerva, Bucureşti,. 1979
6. Bogza, Geo, Orion, Editura Minerva, Bucureşti, 1978

60
 *
Istoria presei româneşti aduce noi argumente pentru susţinerea ideii că domeniul îşi are
sorgintea în cultura românească. Cu un asemenea fundament, susţinută în devenirea sa de
personalităţi marcante ale spiritualităţii româneşti, presa românească statuează un principiu
esenţial: trebuie să vii din cultură şi să serveşti culturii într-un timp social pentru recuperarea
timpului cultural.
Poate astfel se explică vocaţia singulară a presei româneşti de a asimila în timp uimitor de
scurt creaţia lumii şi a oferi lumii valori care să proiecteze cultura română în patrimoniul
universal. Într-un concert mondial al presei celei mai diverse ca forme de manifestare, presa
românească are o personalitate distinctă susţinută de modelele culturale şi fondată pe o matrice
identitară. Valoarea este singurul mod de recomandare peste Timp.

61
 Note

1
Antip, Constantin: Contribuţii la istoria presei române, Bucureşti, 1964, p. 11
2
Idem, p. 55
3
Petcu, Marin: Istoria presei române antologie, Ed. Triton, Bucureşti, 2002, p.9
4
Idem, p. 13
5
Berindei, Dan: Dezvoltarea presei bucureştene în perioada formării şi organizării statului
naţional român (1856-1864), studii, nr. 3, 962, p. 669
6
Antip, Constantin, op. cit., p. 37
7
vezi C. Antip, op. cit., p.43
8
Călinescu, George, Viaţa lui Mihai Eminescu, E.P.I., 1964
9
Iorga, Niolae, Istoria presei româneşri, Editura muzeul Literaturii române, Bucureşti, 1999, p.
152-153
10
Antip, C., op. cit. P. 49
11
Călinescu, G., Viaţa lui Mihai Eminescu, E. P. I., 1964, p. 283
12
Antip, Constantin, op. cit., p. 49
13
Cioculescu, Şerban, Caragiale, gazetar, „Presa noastră”, nr. 6-7, 1962
14
Iorga, Nicolae, op. cit., p. 202
15
Zeflemeaua, 2 iunie, 1902, din articolul: Fuit Moftul român

62
 Presa românească post-decembristă

Momentul-punte între presa românească în perioada de dictatură şi deschiderea către sistemul

liberal, democratic este consemnat în seara zilei de 22 decembrie, când ziarele, radioul şi
televiziunea au difuzat primele produse mediatice necenzurate. „Foamea” de senzaţional, ca şi
nevoia descătuşată de a avea acces la informaţia diversă, fără „croşete” s-au constituit în
catalizator în apariţia unui număr mare de ziare şi transmiterea în direct la televiziune timp de
aproape 20 de ore (o performanţă şi tehnică şi redacţională, dacă ne amintim că înainte de ’89
erau 2 ore de program zilnic).
„Dacă intervenţia americană din Vietnam a fost primul război al televiziunii mondiale,
evenimentele din România din decembrie 1989, au constituit prima revoluţie a televiziunii
(Amelunxen & Ujica, 1990)”.1
„Frontul” s-a dovedit a fi şi dincolo de micul ecran, şi în studiourile televiziunii. Un reporter al
New York Times nota:
„Într-un fel era ca şi cum ai privi transmiterea în direct a asaltului Bastiliei sau bătălia
pentru Yorktown, amestecate cu dezbateri ale Congresului Constituţional. Se părea că puterea
de stat era redusă la capacitatea de a transmite ce se întâmplă în afara uşii studioului”.2
Aceasta era percepţia vizualului în acea perioadă tumultoasă şi în acelaşi spirit vor apare şi
ziarele ce vor avea ca teme esenţiale: cuplul Ceauşescu, situaţia economică, mişcările de stradă.
Este unanim recunoscut faptul că în procesul de schimbare de regim politic prin revoluţia din
decembrie 1989, presa a jucat un rol simbolic, exemplul paradigmatic fiind chiar telerevoluţia.
Daniela Rovenţa-Frumuşani a sintetizat evoluţia mass-media în raport cu spaţiul public,
stabilind trei momente distincte într-o derulare diacronică:
1. Explozia din decembrie 1989 a consensului naţional anticomunist.
„Telerevoluţia a însemnat în egală măsură revoluţie politică şi revoluţie a comunicării,
revoluţie pe care România (ca de altfel toate ţările ex-comuniste) a traversat-o în simultaneitate
şi nu în succesivitate (monopolul televiziunii naţionale) naşterea televiziunilor comerciale şi a
presei regionale şi locale, forme tradiţionale de publicitate concomitent cu mijloace mai
convenţionale)”.
Funcţiile exercitate de mass-media au fost cele de coagulare a societăţii civile şi funcţia
catarctică.
2. 1991-1992 – perioada disforică: se constată o saturaţie mediatică, temele predilecte fiind
orientate spre situaţia economică precară, decodarea semnificaţiilor tranziţiei.

63
 „Ceea ce caracterizează această perioadă este pierderea credibilităţii presei scrise şi a
televiziunii percepute ca dependente de executiv şi instituţia prezidenţială (televiziunea publică)
sau de interese partinice (chiar ziarele autointitulate independente)”.
3. 1992-1997 – perioada consumului critic, selectiv al mass-media.
Conceptul general de „transformare mediatică” este corelat cu procesul de schimbare socială.3
Presa scrisă este prima care se diversifică, contribuind la restituirea valorilor pluralismului
informaţional.
Primul ziar liber al Revoluţiei Române, care apare şi azi este Libertatea. Articole ca
„Libertatea ne-am câştigat-o murind, să nu o pierdem neştiind cum să trăim liberi” (nr. 32/1990)
sau „Dosarul comunismului, transplant de cord (ideologia) şi fenomenul respingerii (în masă)”,
„Despre cenzură” (nr. 56 şi 57/1990) sunt tot atâtea argumente pentru ideea de presă liberă.
Ziarele de partid judeţene au fost înlocuite cu ziare democratice. Reapar ziare ca Adevărul,
seria a V-a, la 25 decembrie 1989.
Exploziei informaţionale i-a corespuns o explozie numerică a ziarelor de mare sau mic tiraj. A
urmat un recul, firesc, rămânând în centrul atenţiei ziare care publicau ceea ce fusese interzis în
perioada de dictatură: „cronica neagră” (furturi, violuri, can-can-uri). Evenimentul zilei. Cotidian
independent, de rezonanţă în anii 1939-1944, va avea o mare audienţă, la un public avid de
senzaţional.
Tot ca un arc peste timp, în intenţia de a continua destinul unui ziar care a catalizat spiritele
scriitorilor vremii este Democraţia... Barbu Ştefănescu Delavrancea a condus între anii 1888-
1890 ziarul Democraţia. Ziar naţional liberal, cu apariţie zilnică. Noul ziar Democraţia.
Periodic independent de informaţie şi opinie civică, apărut la Bucureşti în ziua de 22 ianuarie
1990 va reuni în paginile sale numele unor mari oameni de cultură: Răzvan Teodorescu
(„Caragiale contra Ceauşescu”), Dinu Săraru („Ţăranii”), Ştefan Milcu („Libertatea şi autonomia
ştiinţei”).
Tentaţia senzaţionalului într-un timp al căutărilor şi al tranziţiei va înclina balanţa spre
jurnalismul bazat pe opinie, pe senzaţionalism ş informaţie incompletă.
Reflex stilistic imediat este preferinţa pentru stilul colocvial, nu de puţine ori dus până la
exprimări argotice, iar selectarea şi ierarhizarea valorică a evenimentelor socio-politice se face în
numele unei dorinţe de individualizare.
Dacă în presa occidentală prima pagină a cotidienelor cuprinde de obicei aceleaşi subiecte
(fiind şi o probă de obiectivitate şi profesionalism), în presa scrisă românească apariţia altor
subiecte pare a da nota de profesionalism, în fapt de individualism, iar cifrele vehiculate sunt
rareori apropiate. Informaţiile punctuale nu sunt aceleaşi şi sentimentul la finalul lecturii este că
ai citit despre un alt fapt petrecut în acelaşi loc şi în aceeaşi zi.

64
 Domeniu „tânăr”, jurnalismul a capacitat tineri. Dar nu toţi au cultură generală şi cultură de
specialitate. Despre cultura politică a jurnaliştilor se poate vorbi ca despre o mare problemă a
tranziţiei în România, iar organizarea breslei jurnaliştilor la începutul deceniului ’90 denotă
fracţionarea grupărilor jurnalistice, parti-pri-urile exprimate sau bănuite.
După 14 ani de presă post-decembristă s-a conturat cu claritate ideea că presa liberală trebuie
să se bazeze pe profesionalism şi credibilitate. Cea mai grea „boală” a jurnalismului este
anonimatul, iar atributul cel mai dificil de câştigat şi cel mai uşor de pierdut este credibilitatea.
Mihai Coman a investigat „Mass media în România post-decembristă” şi a publicat un volum
cu acest titlu, la Editura Polirom (2003).
Structurând capitolul dedicat în exclusivitate acestui subiect, Mihai Coman defineşte
dominante şi determinante în evoluţia fenomenului: cadrul legislativ, formele de finanţare a
presei, sursele de informare: agenţiile de presă şi sistemul de comunicare publică.
Sintetizând, profesorul Mihai Coman precizează notele specifice, reperabile prin gradul de
manifestare, impactul asupra societăţii civile şi specificitate în context european4:
• „Expresie a libertăţii, cu dovezi incontestabile de manifestare, atinge uneori zona
exceselor. Nu este însă sinonimă cu maturitatea profesională, nici cu exercitarea drepturilor şi a
şanselor de acces ale tuturor cetăţenilor la exprimarea prin intermediul mass-media.
• Caracterul popular. Apropierea de public (amendată uneori prin acuzaţii de populism,
degradare a culturii etc.) motivează locul în ierarhia credibilităţii, opiniei publice.
• Eterogenitatea. Caracterul compozit, vizând un public divers, ţinte comunicative,
moduri de finanţare denotă eterogenitatea sistemului în ansamblul său. Deşi urmează cadrele
generale ale presei democratice, presa românească nu a atins standardele de calitate şi
profesionalism din ţările democratice „de tradiţie”.
• Eludarea responsabilităţii. Născută în vâltoarea evenimentelor, presa post-decembristă
a preluat specificul evenimentelor şi al stărilor de criză, violenţă, patetism. Jurnaliştii implicaţi
emoţional în derularea evenimentelor îşi vor atribui deseori rolul de „a face istorie” şi nu de a
mediatiza realitatea, firesc, conturând realitate jurnalistică.
Efect imediat şi de durată a fost apariţia „unei situaţii de «haos pozitiv» în care toţi nu voiau
altceva decât să se exprime în presa scrisă şi audiovizuală. Editorii şi jurnaliştii au afirmat
imediat că libertatea de expresie recent cucerită echivala cu un jurnalism în care oricine, orice
partid politic şi orice idee puteau fi criticate. Această filosofie a îndepărtat presa românească de
reportajul echilibrat, orientând-o spre o prezentare polemică şi subiectivă a câtorva evenimente,
idei sau expresii alese cu grijă”.5
• Mimetismul. În ideea de a arde etapele, uneori fără a avea o cultură jurnalistică şi de
cele mai multe ori tentaţi de senzaţional şi medii obscure, jurnaliştii cu putere de decizie în

65
formatul grafic sau în grila de programe „imită” formule considerate „de succes”. Aceste
prezenţe sunt, de regulă, meteorice, iar apariţia lor este, pe cât de imprevizibilă, pe atât de
efemeră.
Formula tabloidă a Evenimentului zilei a fost preluată de numeroase cotidiene.
Istoria presei a dovedit că asemenea produse mediatice sunt receptate chiar cu aviditate într-o
epocă marcată de „foamea” de presă (vezi România începutului de an 1990). Efectul de saturare
se produce însă în timp scurt şi dispariţia unor asemenea produse mediatice este iminentă.
• Tabloidizarea. Trecerea de la o presă militantă, de opinie la una de fapt divers a impus
modul tabloid de a face presă „un fel de plasmă care scaldă toate tipurile de media şi toate
formele de discurs jurnalistic: «La noi aleargă după senzaţionalul ieftin şi ziarele cu pretenţii, ai
căror directori sau redactori şefi se consideră lideri de opinie şi vor să conteze ca voci autorizate.
Amestecul între comerţul cu ştiri morbide şi dorinţa de prestigiu mediatic este, şi el, un semn al
neaşezării criteriilor, al primitivismului moral de care societatea noastră românească nu reuşeşte
să scape»”.6
Stilul tabloid a impus un anume tip de discurs jurnalistic: preferinţa pentru subiecte minore
considerate ca fiind realităţi, victoria „aspectelor” asupra „evenimentelor”, „senzaţionalizarea”
vieţii, pierderea neutralităţii limbajului în favoarea conotaţiilor afective.
• Criza de credibilitate. Diferenţa între credibilitatea presei şi credibilitatea jurnaliştilor
este o temă de actualitate. Este o situaţie de fapt probată de sondajele de audienţă. Greu de crezut
este că jurnaliştii înşişi au mai puţină încredere în presă, decât chiar publicul-ţintă. Cercetările
întreprinse sub egida Institutului de Sociologie al Academiei Române arată, pentru anul 2002 că:
„daca 8% din public afirmă că are multă încredere în mass-media, numai 3% din jurnaliştii
chestionaţi împărtăşesc această părere; 51% din public are destul de multă încredere, dar
numai 31% din jurnalişti; 35% din public are puţină încredere, faţă de 40% din jurnalişti; 7%
din public nu are deloc încredere, faţă de 9% din jurnalişti”.7
Curba credibilităţii se modifică în funcţie de comportamentul jurnalistic. Este un proces în
derulare marcat de gradul de performare a actului jurnalistic.
Fiecare notă specifică definită şi caracterizată de profesorul Mihai Coman în volumul său
Mass-media în România post-comunistă poate constitui subiectul unei dezbateri în care
acumulările succesive pot fi confruntate cu impactul noilor tendinţe în jurnalismul contemporan,
tendinţe asimilate sau la care s-a aderat mai mult sau mai puţin deliberat.
Presa românească în perioada post-decembristă rămâne un capitol deschis. Reperarea
câtorva aspecte definitorii s-a dorit a fi din partea noastră doar pretextul reflecţiei asupra
fenomenului actual.

66
 Note

1
Gross, Peter, Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei româneşti post-comuniste, Ed.
Polirom, 1999, p. 83
2
Kifner, J., 1989, 28 decembrie, Romanian Revolt, Live and Uncensored, The New York Times,
p. 11 – Apud Gross, Peter, op. cit. p. 82
3
Danielle, Rovenţa – Frumuşani, Semiotică, societate cultură, Iaşi, Institutul European, 1999,
pp. 228-231
4
Coman, Mihai: Mass media în România post-decembristă, Polirom, Iaşi, 2003, pp. 67-76
5
Gross, Peter, Mass media in Revolution and Naţional Development: The Romanian Laboratory,
Iowa, State University Press, Ames, p. 42, Apud. Mihai Coman, op.cit., p. 70
6
Vasilescu, Mircea, Mass-media, Curtea veche, 2001, Bucureşti, p. 51 – apud. Coman, Mihai,
op. cit. P. 72
7
Marinescu, Valentina Mass-media în România o latură sociologică, Tritonic, Bucureşti, 2002,
apud. Coman, Mihai, op. cit. p. 75

67
 Istoria mijloacelor de radiodifuziune
(de la telegraful prin influenţă la radioul public şi privat)

Istoria tehnicii radio

O incursiune în istoria radioului presupune abordarea fenomenului din unghiuri multiple:
▪ la începutul sec. al XIX – lea dezvoltarea tehnicii răspundea unei nevoi de comunicare
instantanee la distanţă şi necesitatea performării modalităţii de transmitere a semnalului sonor.
▪ istoria însăşi impunea inventarea unor aparate care să ajute la derularea evenimentelor,
mediatizarea lor şi mai ales la stabilirea unei relaţii de instantaneitate, germene al globalizării
informaţiei.
Samuel F. B. Morse a fost cel care a constituit un telegraf funcţional privit cu neîncredere de
lumea tehnicii. Morse era profesor de literatură şi arta designului la Universitatea din New York.
El a demonstrat că poate să transmită mesaje prin zece mile de sârmă şi a cerut o
subvenţionare din partea guvernului. Propunerea a fost aprobată şi la 24 mai 1884 s-a stabilit
linia telegrafică între Washington D.C. şi Baltimore, iar mesajul a fost „Ce a lucrat Dumnezeu”.
Istoria va consemna anul 1876 ca important în istoria viitorului radioului, graţie lui
Alexander Bell care a reuşit să transmită vocea umană prin cabluri electrice către principalele
zone populate din lume.
Heinrich Hertz va demonstra existenţa undelor electromagnetice (după ce James Maxwell le
descrisese într-o teorie matematică) şi va concepe un aparat pentru a le genera şi a le stoca.
Când însă se vorbeşte ca prim moment al istoriei radioului se invocă numele lui Gugliermo
Marconi.
El va transmite mesaje codate, iar aparatul conceput de el va fi primul telegraf fără fir.
Paternitatea invenţiei este atribuită mai multor inventatori, în funcţie de ţara de origine a
enciclopediei care o consemnează:
▪ „Lexicon der Deutschen Buchgemeinschaft” îl numeşte pe Heinrich Hertz;
▪ „Malaïa Sovietskaïa Entsiklopedia” consemnează numle lui Popov;
▪ italienii, în „Nuova Enciclopedica Sonzogno” îl plasează pe primul loc pe Marconi,
alegere făcută şi de „Le Larousse universal”.1
Telegrafia electrostatică va fi în atenţia lui Watson şi Edison.
Experimente în telegrafia fără fir a făcut şi inginerul rus Alexander Popov în jurul anilor
1895.
1
L.C. Joss, “Le génie n’a pas de patrie: il y a des Popov partout”, citat de Jean Cazenoble „Les Origines de la
Télégrafie sans fils”, CNSR, Centrul de documentare pentru ştiinţe umane, Paris, 1981, p. 2

68
 Amiralitatea va fi cea mai interesată de telegrafia fără fir. Va semna în 1903 un contract cu
Marconi pentru a folosi toate brevetele acestuia.
Un obiectiv important al tuturor cercetărilor de la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al
XX-lea era transmiterea vocii prin radio.
În ajunul Crăciunuiui anului 1906, operatorii de pe vasele aflate în Oceanul Atlantic, au auzit
pentru prima dată în căşti vocea umană.
Reginald A. Fessenden a avut ideea radiodifuziunii. Vocea lui va fi auzită în căşti. Iată ce
povesteaau operatorii: „o voce umană iese din maşinăria asta, cineva vorbeşte! O voce de femeie
care cântă. Incredibil (...) se aude o persoană recitând un poem, apoi un solo de vioară”. 2
Fessenden crease ideea de radio ca un spectacol.
În aceeaşi perioadă Lee de Forest experimenta, fiind convins de viitorul radioului şi
valorificându-i ab iniţio valenţele spectaculoase. El nota în jurnalul său: „Datoria mea (deosebit
de plăcută) este de a distribui din zbor melodii frumoase peste oraşe şi mări, încât şi marinarii să
poată asculta din depărtare, pe calea undelor, muzica de la ei de acasă”.1
Încep experienţele de radiodifuziune la Paris, din Turnul Eiffel. Emisiunea muzicală va fi
recepţionată la o distanţă de 800 Km. În 1910 va transmite de la Metropolitan Opera un spectacol
avându-l personaj principal pe Caruso.
Spectacolul muzical (al cărui impact emoţional şi la distanţă convinsese) va fi completat de
spectacolul informaţiei; ca noutate şi sinteză în radiojurnale şi de surpriza, chiar suspansul în
transmiterea în direct a evenimentelor (ca în cazul rezultatelor alegerilor).
Invenţia lui Lee De Forest, audio-ul, lampa sau, în terminologia de azi, tubul cu vid a ajutat
la amplificarea transmisiei şi a semnalelor radio receptate a însemnat dezvoltarea radioului şi
folosirea lui de către mai mulţi utilizatori, la început doar pe nave, datorită greutăţii sale.
Aparatul de radio se va perfecţiona şi va deveni portabil.
David Sarnoff va fi primul reporter radio, care va comenta în direct un eveniment
internaţional cu mare impact emoţional, tragic: scufundarea vasului Titanic. El recepţionează
mesajul naufragiului Titanicului şi rămâne la telegraful său din New York, aflat într-o staţie
radio din New York City, descifrând mesajele de la locul dezastrului.
Întreaga Americă va trăi simultan cu naufragiaţii, dezastrul începutului de secol, timp de 72
de ore. Era anul 1942.
Conştient de succesul transmisiei sale, David Sarnoff va propune în 1916 un radio music box:

2
Flichy, Patrice: “O istorie a comunicării moderne”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
1
Sursă: Flichz, Patrice – op. cit., p. 149-150

69
 „Am în cap un plan de dezvoltare care ar transforma aparatul de radio într-un bun de consum
casnic la fel ca pianul sau ca fonograful. Ideea este de a aduce muzica în casă prin telegrafia fără
fir.”1
In extenso, programul său se anunţa astfel:
„Am conceput un plan de dezvoltare care ar face din radio «un obiect de uz casnic», în acelaşi
sens ca şi pianul sau fonograful. Ideea este să aduci muzică în casele oamenilor prin intermediul
radioului. S-a mai încercat acest lucru în trecut prin intermediul firelor de sârmă, dar încercarea a
eşuat, deoarece firele de sârmă nu se pretează la acest proiect. Totuşi, cu radioul ar fi perfect
fezabil. De exemplu – un radioemiţător telefonic având o rază de acţiune de, să spunem, 25 până
la 50 de mile, poate fi instalat într-un punct fix unde se cântă muzică instrumentală, vocală sau
de ambele tipuri...receptorul poate fi proiectat sub forma unei simple «cutii muzicale radio» şi
reglat pe diferite lungimi de undă, care ar putea fi schimbate doar prin rotirea unui singur
comutator sau prin apăsarea unui singur buton.
«Cutia muzicală radio» poate fi prevăzută cu tuburi amplificatoare şi cu un telefon-difuzor şi
ambele pot fi montate într-o singură cutie. Cutia poate fi aşezată pe o masă în salon sau în
camera de zi, şi rotind comutatorul, muzica transmisă poate fi recepţionată...
Acelaşi principiu poate fi aplicat în numeroase alte domenii, cum ar fi de exemplu
recepţionarea unor conferinţe acasă, conferinţe care pot fi perfect audibile; de asemenea,
evenimente de importanţă naţională pot fi anunţate şi recepţionate simultan. Scorurile de la
meciurile de baseball pot fi transmise în eter prin folosirea unei staţii instalate pe terenurile de
joc. La fel se poate proceda şi în cazul altor oraşe. Această propunere ar fi extrem de interesantă
pentru fermieri şi pentru alte persoane care trăiesc în districte îndepărtate, aflate la mare distanţă
de oraşe. Procurîndu-şi o «cutie muzicală radio», ei ar putea asculta concerte, conferinţe, muzică,
recitaluri etc. Eu am arătat doar câteva dintre cele mai probabile domenii de utilizare pentru un
astfel de dispozitiv, totuşi mai există şi alte numeroase domenii în care principiul poate fi
extins.”
(„Teorii ale comunicării de masă” – Malvin L. De Fleur, Sancho Ball – Rokeach – Ed. Polirom,
Iaşi, 1999, p. 106)
Doctorul Frank Conrad a obţinut în 1920 licenţa pentru transmiţătorul său de acasă, staţia
8XK. Pentru că în zonă semnalele sale erau recepţionate, pentru a obţine un sunet continuu a
început să transmită muzică, la început din proprie iniţiativă, mai apoi, timp de două ore în două
seri pe săptămână, la cererea publicului ascultător.

1
David, Sarnov, “Looking Ahead”, citat de Margaret B. W. Graham, “RCA and the videodisc: the Business of
Research”, Cambridge Universitz Press, 1986, p. 32

70
 El şi familia sa vor fi consemnaţi în istoria radioului drept primii „disc jockeys” şi programele
astfel difuzate ca prime programe la cerere.
În pofida invenţiilor de mare importanţă pentru istoria sa, radioul are totuşi puţini adepţi.
În SUA se caută formule de susţinere financiară a „radioului pentru toţi”: de la diverşi mecena
care sprijină activitatea posturilor universitare, la ideea fiscalităţii şi publicităţii şi până la plata
efectivă a serviciului radio, comparabil cu un serviciu de telefonie.
Trebuia însă asigurată o difuzare naţională. Aşa apar network (legarea staţiilor pentru o
acoperire naţională).
Următorul moment a fost naşterea aparatului radio comercial de largă folosinţă.
În 1920 la Pittsburg, la staţia KDKA Harry P. Davis va anunţa că va transmite în eter
rezultatele alegerilor prezidenţiale din 11 noiembrie. Warren G. Harding a fost ales preşedinte al
Statelor Unite ale Americii, iar radioascultătorii au fost primii care au aflat, înaintea cititorilor de
ziare.
Se dovedise astfel o altă valenţă importantă a radioului: transmiterea imediată a ştirilor de
ultimă oră, după de David Sarnoff comentase de la distanţă un eveniment tragic: scufundarea
vasului Titanic.
Producţia de receptoare în masă va fi realizată în timpul celui de-al doilea război mondial,
când radioul va cunoaşte o perioadă de dezvoltare mondială.
Radioul devine mijlocul de comunicare cel mai accesibil, cel mai comod (va impune formula
„divertisment at home”) şi în timp se va dovedi cel mai ieftin. Transmisiunile în direct vor
asigura simultaneitatea între producerea evenimentului şi receptarea lui, aspect binevenit într-o
epocă a vitezei.
Înfiinţarea network-urilor, ce funcţionau ca staţie centrală pentru multe filiale asigura
difuzarea naţională a programelor.
Dorinţa de fidelizare a ascultării îi va determina pe inventatori să caute formule noi care să
faciliteze ascultarea.
Edwin Amstrong a fost inventatorul radiodifuziunii FM. În 1933 cercetările sale s-au
concretizat în definirea undelor FM.
Istoria radioului consemnează lupta şi în plan juridic dintre Amstrong şi Sarnoff pentru
declararea paternităţii acestor unde. În 1953 Amstrong cedează nervos şi se sinucide, aruncându-
se pe fereastra apartamentului său din New York.
Istoria radioului are astfel pagini dintre cele mai diverse, în registre variate: tragism
(naufragiul vasului Titanic sau moartea lui Edwin Amstrong), divertisment at home (cu primii
disc jockeys – familia Conrad) sau cu momentele de interes naţional (alegerile prezidenţiale) şi
de spectacol pentru toţi (transmisiunea de la Metropolitan Opera).

71
 Radioul re-crea cotidianul, potenţându-i valenţele circumstanţiale, în scopul vinderii
aparatelor sau doar a informaţiei.
Spectacolul vieţii va fi însă preluat cu un impact şi mai mare de către televiziune.
În pofida concurenţei acerbe, radioul va rămâne mijlocul de comunicare preferat mai ales în
tronsoanele – orare ale zilei, când ascultarea lui permite desfăşurarea simultană şi a altor
activităţi, devenind mediul „de fond” prin transmiterea muzicii şi la interval de 30 minute sau 60
minute a grupajelor informative.
Explicitarea modului de funcţionare, a statutului, a zonei de acoperire şi a dezvoltării
particulare inedite ne-au determinat să selectăm câteva cazuri celebre din peisajul radiofonic
mondial pentru a servi drept model de discuţie şi reper în prezentarea istoriei radioului în
diacronie şi cincronie.

72
 Repere în evoluţia radioului în Europa

În Europa radioul se va constitui într-o preocupare a specialiştilor, după ce dincolo de Ocean

se va fi impus ca o prezenţă costisitoare dar dorită.

1. Reichul se va interesa de radio şi pentru raţiuni economice, dar şi pentru cele politice.
Adolf Slaby şi Georg Graf von Arco elaborează propriul sistem de telegrafie. Impăratul
Wilhelm al II-lea a insistat în unitatea tuturor proprietarilor de sisteme şi aşa va lua naştere
celebra companie „Telefunken”.
Pe la începutul anului 1919 au început transmisiile de ştiri, preluate de 80 de oficii poştale şi
distribuite ziarelor.
În 1920 radioul în faza de început întâmpina orizontul de aşteptare al ascultătorilor distribuind
cotaţiile pentru mărfuri şi valută către 26 de oraşe germane şi cinci oraşe din străinătate.
În 1923 în Germania va fi recepţionat primul program de radio.
Prima emisie care atestă înfiinţarea radioului în Germania s-a produs pe 29 octombrie 1923,
la ora 20 din Casa de discuri VOX AG din Berlin prin difuzarea următorului anunţ:
„Aici este postul de emisie Berlin Voxhaus Canal 400. Începem programul radiofonic de
divertisment (s.n.). Ascultaţi concertul inaugural, pentru violoncel solo, cu acompaniament la
pian, „Andantino” de Kreisler, în interpretarea capelmaistrului Otto Vrack şi al lui Fritz
Goldschmin”.
Evoluţia dotării locuinţelor cu noul mijloc de informare este notabilă. Preţul iniţial al
aparatelor a fost 400-500 mărci, apoi s-a ieftinit. Argumentul elocvent este numărul de abonaţi
radio.

ABONAŢI RADIO 1923-1926

DATA BERLIN TERITORIUL REICHULUI
1.12.1923 253 467
1.04.1924 601 9.895
1.07.1924 74.406 99.011
1.10.1924 107.327 279.257
1.04.1925 316.238 778.868
1.04.1926 522.461 1.205.310
1928 erau peste 2.000.000 abonaţi
1932 erau peste 4.000.000 abonaţi

73
 Sursa: Michael H. Haas, Uwe Frigge, Gert Zimer, „Radio Management. Manualul
Jurnalistului de radio”, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 19
Denominările folosite pentru desemnarea universului de unde magnetice erau sugestive:
„serviciul rapid pentru ştiri oficiale şi particulare” şi ... „Depeşă vorbită”.
La nivel european prima sistematizare a frecvenţelor s-a realizat la 15 noimbrie 1926 prin
„Planul lungimilor de undă de la Geneva”.
Nu venise vremea ...restricţiilor.
În deceniul al treilea nu erau stipulate sancţiuni pentru cei ce încălcau frecvenţele şi nici nu s-
a stabilit prin actul final al Conferinţei Mondiale de Radio de la Praga (30 iunie 1929) limitarea
puterii de emisie.
Monopolizarea radioului prin forţa politică de esenţă totalitară s-a realizat în timpul celui de-
al treilea Reich. Partidul Naţional – Socialist prin Josef Goebbels şi Adolf Hitler) a definit
exemplar propaganda totalitară prin intermediul radioului.
Despre al doilea război mondial în Germania s-a aflat de la radio. Pretext pentru atacul
Germaniei asupra Poloniei a servit „înscenarea, în noaptea de 31 august spre 1 septembrie 1939,
a unui atac asupra unui post de radio şi anume a staţiei din Gleiwitz”.1
B.B.C. va deveni postul foarte ascultat de către germani în timpul celui de-al doilea război
mondial, nu numai pentru informaţiile transmise fără cenzură, dar şi pentru faptul că anunţa
numele soldaţilor germani luaţi prizonieri de către aliaţi.
Ultimul discurs propagandist a fost rostit de Goebbels la 19 aprilie 1945, când Hitler împlinea
vârsta de 56 de ani.
Eliberarea radioului german de sub teroarea dictaturii naziste a fost consemnată
prin...”spectacol” muzical – muzică jazz.
În 1950 companiile de radio din Republica Federală organizate după un sistem de drept public
s-au unit în ARD (Asociaţia Posturilor Publice de Radio din Republica Federală Germania).
Radioul german îşi găsise drumul drept spre lumea democratică, având ca punct important în
evoluţie Unificarea Germaniei.
Radioul public şi radiourile private vor coexista şi vor asigura pluralismul de voci radiofonice
necesar într-o societate democratică.

2. Diversitatea „vocilor radiofonice” este elocventă şi pentru un alt spaţiu european: Franţa.

Coexistenţa Radioul public naţional şi a radiourile comerciale este de reperat în Franţa încă
din 1970. Spectrul radiofonic este structurat astfel:

1
Michale H. Haas, Uwe Frigge, Gert Zimmer- op. cit., p. 26

74
 - staţii locale independente;
- staţii locale afiliate la reţele mari;
- canale naţionale tematice;
- canale naţionale generaliste;
Spectrul radiofonic, cu tendinţa spre canalele muzicale este variat şi ca procent de
audienţă:
FRANCE INTER GENERALIST 11,6%
PUBLIC în jur FRANCE CLASICĂ 0,9%
de 23% MUSIQUE
RADIO FRANCE CULTURAL -
FRANCE CULTURE
FRANCE INFO INFORMATIV 4,2%
RFI INTERNAŢIONAL 25 mil.
ascultători
RFO FRANŢA DE necunoscut
DINCOLO DE
OCEAN
STAŢII FIP, FIM etc. (9) FM în marile oraşe 3,2%
LOCALE Alte 38 de staţii 5,8%

PRIVAT Staţii ex-periferice RTL 18,7%

(aprox. 70%) (LW şi FM) EUROPA 1 6,9%
RMC 2,1%
Reţele FM muzicale CHÉRIE FM 4,1%
(în jur de 15) EUROPE 2 3,9%
NRJ 6,7%
NOSTALGIE 4,8%
SKYROCK 3,1%
RFM 3%
RTL 2 2,3%
FUN RADIO 2,1%
Staţii asociative 2,9%
Sursa: Claude – Jean Bertrand (coord.) – „ O introducere în presa scrisă şi vorbită” – Ed.
Polirom, Iaşi, 2001, p. 65-66 – după Médiamétrie

75
 Diversitatea tematică şi numărul relativ mare al posturilor private, „împart” piaţa audienţei,
ilustrând performanţele publicului şi mai ales ... ignorările publicului.

Forme ale radioului (radio local, radio regional, radio naţional)

Organizarea duală post public naţional şi post privat implică înţelegerea esenţei celor două
forme atât din punct de vedere al profilului grilei de programe, cât şi a ariei de acoperire.
Specificul postului public presupune respectarea şi susţinerea radiofonică a celor şase
dimensiuni componente ale misiunii acestui post: informare, educare, cultură, divertisment,
promovarea imaginii ţării pe care o reprezintă, catalizare economică-socială-comunitară.
Pilonii esenţiali (recunoscuţi de toate radiourile publice) sunt însă: informaţia, cultura şi
divertismentul.
Posturile private sunt comerciale. Atragerea publicităţii pe tronsoane cât mai mari şi cât mai
des difuzate asigură existenţa postului.
Postul naţional a fost modelul unic în Europa până în jurul anului 1980. Instituţia-mamă era
(şi mai este) situată în capitala ţării, realizează programe în majoritate producţii proprii (60%),
restul cumpără şi le transmite prin unde hertziene emiţătoarelor sale de pe întreg teritoriul. Este
cazul televiziunii spaniole TVE., italiene RAI, britanice BBC ş.a.
Postul privat poate exista singur, cu arie de acoperire în limita frecvenţei pe care o deţine sau
poate fi întegrat unei reţele ample. Pot fi producători regionali (ex. ITV în Marea Britanie), care
în perioada de maximă audienţă (prime time) produc împreună un program (costul pe program
fiind cotă parte, în funcţie de câţi parteneri sunt).
Staţiile necomerciale independente pot să se reunească şi să devină ca în SUA Public
Broadcasting Service.
Există şi Network – versiunea americană şi comercială a furnizorului central. În SUA
funcţionează 3 network-uri: CBS, NBC, ABC. Ele sunt în esenţă intermediari între marii
cumpărători de publicitate (care cumpără spaţiile radiofonice), producători de divertisment
(cumpără programe de la Hollywood şi realizează emisiuni de interes general şi imediat –
informaţii, sport) şi staţiile emiţătoare (cărora le distribuie producţia în mod gratuit). Este un
mod ingenios de a penetra în întreg spaţiul naţional, cu informaţii din publicitate conform cererii
pieţei (pentru care s-au făcut sondaje de piaţă de cei ce ulterior cumpără spaţii radiofonice pentru
a promova produsele care sunt cerute pe piaţă).

76
 Radioul local a fost primul pas în dezvoltarea radioului. Experimentele lui Sarnoff sau Franck
Conrad au creat un radio local, fază incipientă şi au şi definit caracteristicile radioului comercial
(transmiterea de ştiri şi muzică).

Radioul local în lume

În SUA la sfârşitul anului 1988 erau atestate aproape 10.500 staţii de radio din care
aproximativ 9/10 erau finanţate exclusiv din reclame.
Acordarea licenţelor se face pe plan local, spre deosebire de alte ţări, unde repartizarea
acestora este sarcina unui consiliu naţional.
Necesitatea funcţionării şi a unor radiouri cu sarcina de a promova cultura şi educaţia a fost
resimţită încă din anii 1940, motiv pentrru care s-au înfiinţat radiouri culturale pe lângă
universităţi. S-a creat chiar o reţea naţională („Naţional Public Radio” – NPR).
Specificul NPR este melanjul între emisii naţionale şi emisii cu subiecte locale. Preponderente
în structura programelor sunt ştirile, existenţa lor salvând de la provincialism imaginea de
ansamblu a radioului.
Un statut şi o funcţionare inedite au posturile de radio aşa-numite „Community Radios”.
„Structura postului de radio WBAI din New York poate fi un exemplu edificator. Întregul
program produs de WBAI poate exista doar prin implicarea a 200 de colaboratori voluntari
(neplătiţi), programul este alcătuit în exclusivitate de amatori ce activează ca reporteri, crainici,
autori de piese de teatru radiofonice şi disc – Jockey [...].
[...] 85% din program este produs de NewYork City.
«Pacifica Network» furnizează 5% din program, constând în principal din emisiuni de ştiri
produse la centru, completate de ştiri proprii din politica locală. Restul de 10% sunt asigurate din
surse naţionale precum «Public Radio»”1
Aceste „Community Radios”, numite şi „listener- supported” sunt susţinute financiar prin
donaţii şi acţiuni organizate de ele. Sunt protejate de influenţarea mai marilor zilei:

În Marea Britanie

Peisajul radiofonic englez a avut drept caracteristică o echilibrare a forţei de atracţie între
postul public şi cel privat.

1
BAKENHUS, NORBERT: “Radioul local. Ghid practic pentru jurnalişti”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 25

77
 Existenţa BBC (British Broadcasting Corporation) şi a IBA (Independent Broadcasting
Authoritz), prima organizatoare a radioului public, cea de-a doua a radioului privat asigura
imaginea democratică a universului radiofonic, dar şi lipsa unei concurenţe cu alte posturi
private.
Ambele organisme s-au bucurat de-a lungul vremii de apreciei considerabile atât din partea
publicului, cât şi a mediului cultural elitist. De altfel, programele, radioul englez în ansamblul lui
erau destinate unui auditoriu elevat, segmentele publicitare şi de divertisment lejer având o
pondere mică.
Radioul local a fost prezent pe harta undelor hertziene a Marii Britanii, ca intenţie din 1960,
ca expresie reală în 1967, în 8 oraşe.
Pe lângă cele 4 canale naţionale, BBC anunţa înfiinţarea a încă 38 de posturi până în 1987. În
paralel cu acestea, din 1970 s-au dezvoltat şi staţiile independente de radio – „Independent local
Radio Stations” (ILR). S-a detaşat prin formulă şi impact pe piaţa media Cardiff Broadcasting
Company (CBS).
Radio public şi radio privat sunt într-o competiţie din ce în ce mai pronunţată şi datorită
rigorilor financiare, pe care le întâmpină BBC în ultimii ani.

Radioul local în Germania

Un profil deosebit l-au avut radiourile private din Bavaria. 78 de localităţi aveau în 1986 92
de frecvenţe ultra-scurte.
Concurenţa pe piaţa media a fost din cele mai deosebite. Postul naţional şi radioul privat
federal ANTENNE BAYERN absorbiseră în mare parte resursele publicitare din zonă. Doar din
reclama locală era greu de crezut că radioul local bavarez va supravieţui.
Un studiu de piaţă efectuat pe acestă temă a condus la concluzia că radioul local va
supravieţui numai în zonele puternic industrializate. Publicitatea ce s-ar putea realiza în această
zonă cu acest profil ar putea constitui singura sursă şi suficient pentru continuare activităţii
radioului local.
A funcţionat un principiu, care ar putea fi „folosit” şi în alte cazuri, în zone pe glob cu deficit
economic: radioul trebuie să fie „atât de local pe cât este economic posibil, atât de regional pe
cât e necesar posibil”.

78
 Politica de programe a impus minimizarea costurilor de producţie prin preluarea unor
probleme şi prin crearea „modelelor de case radio”, fuzionarea între partea tehnică şi cea
administrativă ale fiecărui post într-o societate comună.1
Procentul crescut de audienţă a radioului local (25,8% în 1993) certifică preferinţa
ascultătorilor pentru programele cu informaţii utilitare din comunitatea locală, cu ştiri de interes
general din diferite domenii şi aspectarea pieţei publicitare în zona de locuit.
Este de fapt destinul radioului local din orice zonă a globului, care se luptă pentru susţinere
financiară prin reclamă şi audienţă prin configurarea profilului local al emisiunilor de producţie
proprie, asociate cu emisiuni preluate de pe canalele regionale sau naţionale.

Istoria radioului românesc

Începuturile şi evoluţia radioului în România sunt condiţionate de evoluţia societăţii şi de

dezvoltarea tehnicii în anume perioade istorice. Radioul însuşi va fi oglinda evenimentelor
derulate în diacronie şi sincronie, evidenţiindu-şi astfel calitatea esenţială: re-crearea cotidianului
şi proiectarea într-o constelaţie de valori a faptelor inedite derulate în cotidian.
Mărturiile arhivistice, fonoteca de aur (în dublă accepţiune: ca valore estetică şi valoarea
documentară), revista radioului (care a purtat mai multe denumiri de-a lungul propriei sale
istorii, sunt repere demne de investigaţia detaliată.
Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune (post public naţional şi unic, până la Revoluţia
din decembrie 1989) păstrează texte ale emisiunilor din 1932 primele texte ale conferinţelor
difuzate la radio şi colecţiile incomplete ale revistelor „Radiofonia”, „Radio România”, „Radio
Adevărul”, „Radio Universul”. În colecţiile Societăţii Române de Radiodifuziune sunt peste
2000 de fotografii, care ilustrează istoria Radiofoniei şi culturii româneşti timp de peste 50 de
ani.
Clişeele sunt negative pe peliculă şi chiar pe sticlă.
Direcţia Patrimoniu din Cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune a publicat la Editura
Casa Radio volume consistente despre istoria instituţiei („Istoria Societăţii Române de
Radiodifuziune, vol. 1, partea I şi a II-a, vol II), o antologie de conferinţe (vol. I, 1931-1938) sub
genericul „Orele culturii” şi „Vocile memoriei” (vol. I 1931-1935), publicistică literară
radiofonică (vol. „Microfonul vagabond”), ş.a.
Istoricul Eugen Denize a studiat arhiva radioului şi a scris: „Istoria Societăţii Române de
Radiodifuziune”, corelând fenomenul radiofonic cu evoluţia istorică a României până la 1945.
Două volume (trei cărţi) – o reconstituire integrală a unor epoci din dublă perspectivă:

1
Bakenhus, Norbert: “radioul local. Ghid practice pentru jurnalişti”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 20

79
reconstituirea istoriei radioului circumscrisă în contextul socio-istoric şi interpretarea
evenimentelor istorice pe baza documentelor din arhiva radioului. Urmând firul istoriei sale vom
consemna reperele cele mai importante pentru înţelegerea evoluţiei radioului în context socio-
politic, economic şi cultural.
Începuturile radiodifuziunii româneşti, în accepţiunea largă a termenului datează din 1908.
Serviciul Maritim Român va instala în acest an primul post de radiotelegrafie la Constanţa.
Izbucnirea primului război mondial găsea România total nepregătită din punct de vedere al
dotării tehnice şi în pericolul de a rămâne izolată prin întreruperea legăturilor telegrafice şi
telefonice prin fir.
Inginerul Em. Giurea va instala primul post primitiv de emisie-recepţie în Parcul Carol din
Bucureşti şi prin intermediul acestuia se vor stabili legături Grecia, Italia şi Franţa.
Cel mai puternic post de emisie din această perioadă este cel de 150 KW instalat la Herăstrău,
identic cu posturile de la Paris şi Lyon.
Într-o perioadă marcată de bucuria împlinirii României Mari s-au creat premisele dezvoltării
tehnice, care vor determina la 1 noiembrie 1928 realizarea primei transmisiuni radiofonice
oficiale.
Înfiinţarea Societăţii de Difuziune Radiotelefonică şi a primului post naţional de
radiodifuziune s-au desfăşurat în perioada 1925-1928.
Statul susţinea demersurile pentru dezvoltarea radiodifuziunii româneşti şi în 1921 hotărăşte
înfiinţarea unei reţele de posturi radiotelegrafice care să acopere întreg teritoriul românesc. Era
nevoie de prieteni, pasionaţi în domeniu, care să se dedice deopotrivă cercetărilor, dar şi
organizarii unor manifestări specifice. În 1924 la Institutul Electrotehnic Universitar condus de
profesorul Dragomir Hurmuzescu, la iniţiativa sa se va constitui „Asociaţia Prietenii
Radiofoniei”.1
Un obiectiv important era formarea Societăţii de Difuziune. Asociaţia organiza săptămânal
conferinţe cu caracter ştiinţific, joia şi sâmbăta la orele 21.30 realiza audiţii radiofonice publice
şi a înfiinţat un radio-club.
În toamna anului 1925 apar primele publicaţii periodice: „Radio Român” şi „Radiofonia” (15
octombrie 1925 – decembrie 1926).
În 1925 se realizează primele emisii radiofonice. Consemnarea evenimentului va fi ilustrată
printr-o mărturie impresionantă a scriitorului Mihail Sadoveanu, publicată în revista „Radio
România” din 28 martie 1926, cu titlul: „Radiofonia”:
„În clipa când, însă, pentru prima oară fenomenul s-a produs, judecăţile anterioare au căzut ca
fluturii de hârtie. Nu mi-am mai spus şi nu mi-am mai explicat nimic. Cu toate amestecurile

1
Crăciun, Victor, “Manuscrise şi voci. Scriitori români la radio”, Bucureşti, 1977, p. 11-12

80
paraziţilor, am rămas numai asupra chemării care mi se adresa (opera „Faust” de Gaunod- n.n).
Armonia şi simfonia moale a orchestrei s-au izolat în urechea mea şi simultan a lucit în mine
conştiinţa minunii. Venea la sufletul meu un glas de departe şi o adiere de instrumente însufleţite
de oameni vii. Nu-i maşinăria gramofonului, nu sunt umbrele cinematografului, ci e vibrarea
vieţii, e contact direct cu omul, fratele meu din depărtare. Deci e suprimat spaţiul”.1 (s.n)
Mihail Sadoveanu definea în acele începuturi ale radioului caracterul inefabil, valoarea
emoţională a actului radiofonic, „proximitatea” ca latură afectivă prin „suprimarea spaţiului”.
Precum toare radiourile din lume, şi radioul românesc va începe cu un spectacol în dublă
accepţiune: manifestare culturală transmisă printr-un mijloc de comunicare în masă şi impact
emoţional datorat ineditului şi...muzicii.
Postul de emisie de la Institutul Electrotehnic va transmite de două sau de trei ori pe
săptămână muzică şi informaţii pentru radioamatori. Postul este considerat precursorul Societăţii
Române de Radiodifuziune.
Societatea a început să funcţioneze efectiv la 5 martie 1928, dar a reuşit să realizeze prima
emisiune oficială la 1 noiembrie 1928.
Programul primei emisiuni (într-o zi de joi), a fost următorul:
Între orele 17.00-19.00:
• cuvântarea de deschidere rostită de prof. Dragomir Hurmuzescu, preşedintele
Consiliului de Administraţie;
• versuri scrise şi recitate de Horia Furtună;
• muzică de dans;
• Quintetul Radio;
• informaţii de presă;
• Quintetul Radio;
• muzică românească;
• poezie populară românească;
• conferinţă susţinută de Horia Furtună;
• Quintetul Radio cu muzică românească;
De la orele 21.00 la 24.00
• muzică interpretată de solista Băicoianu;
• buletin meteorologic;
• ştiri sportive;

1
Mihail, Sadoveanu, “Radiofonia” în “Radio Român”, an I, nr. 24-25, 28 martie 1926, p. 6

81
 • Quintetul radio din operele lui Johann Strauss1
Am prezentat ca un desfăşurător de emisiune programul din 1 noiembrie 1928 pentru a
constata consistenţa ideatică şi de atmosferă a programului, derularea
într-o logică a tensiunii discursului radiofonic (cu momente de relaxare alternate cu momente
vorbite cu informaţii).
Este perioada transmiterii primelor emisiuni tematice:
- 10 noiembrie 1928 – emisiuni pentru copii
- 8 decembrie 1928 – prima conferinţă adresată femeilor
- 10 decembrie 1928 – sfaturi cu caracter medical
- 18 decembrie 1928 – transmisie umoristică.
În acelaşi decembrie Tudor Arghezi va scrie în revista „Radio şi Radiofonia”: „Ceee ce ne
interesează la un post de emisiuni românesc este contribuţia românească a postului la vocea
nocturnă a Europei”2
Radioul românesc se configurase, îşi dovedise puterea de trasmitere rapidă, persuasivă şi
oportună a informaţiilor şi muzică, emisiuni tematice, răspunzând astfel orizontului de aşteptare
al publicului.
Ca instituţie a statului şi a societăţii, radioul românesc a parcurs mai multe etape definitorii,
prima atinge anul 1928. O a doua etapă va fi (conform periodizării stabilite de E. Denize) 1928-
1938.
La începutul anului 1930, radioul românesc devine o voce în lumea radiofonică europeană.
Demnitarii epocii văd radioul ca o „universitate pentru toată lumea, în care utilul şi instructivul
să fie împletite în mod dibaci cu frumosul”3.
Libertatea de expresie a celui mai important mijloc de comunicare în masă, ca şi intenţia de a
trece radiodifuziunea sub controlul total al statului vor fi motivele pentru care următoarea etapă
în evoluţia instituţiei va fi sub semnul dorinţei de imixtiune făţişă a statului în problemele de
organizare internă a societăţii. Legea din 4 aprilie 1936 va cuprinde prevederi care afirmau
monopolul statului asupra radioului şi modalităţile de control asupra societăţii.
Va deveni un serviciu public monopolizat al statului şi va fi încredinţat pentru întreg teritoriu
Societăţii Române de Radiodifuziune.
Supravegherea programelor devine din ce în ce mai drastică. Consilierul referent al
programului vorbit era cel ce recomanda vorbitorii, controla grupajele de ştiri înainte de
difuzare, pregătea materialul românesc şi străin pentru jurnalul vorbit. Dădea „bun de emisie”.

1
Apud, Eugen, Denize: “Istoria Societăţii Române de Radiodifuziune”, vol. I, Ed. Radio, Bucureşti, 1998 p. 52-53
2
Victor, Vâlcovici, “Valoarea socială a radiodifuziunii” în “Radiofonia”, an V, nr. 178 din 14 feb. 1932, p. 6
3
Tudor, Arghezi, “Postul românesc de radiodifuziune”, în “Radio şi Radiofonia”, nr. Din 7 dec. 1928, apud Eugen
Denize, op. cit., p. 55

82
 La 11 februarie 1932 se inaugurează studioul mare de la Sediul Societăţii din str. General
Berthelot nr. 60 după un proiect al arhitectului G. M. Cantacuzino.
La 15 ianuarie 1934 se va da în folosinţă postul naţional „Radio România” cu un emiţător
provizoriu de 20 KW şi cu o lungime de undă de 1875 metri.
Prin postul de emisie mare se acoperea întreg teritoriul românesc.
Următorul pas era înfiinţarea posturilor regionale, cu prioritate în Basarabia şi Transilvania,
considerate a fi expuse propagandei radiofonice duşmănoase a vecinilor.
Prima emisiune la Chişinău va fi transmisă în 1939. Programul radiodifuziunii române a fost
încă de la început structurat în program vorbit, muzical şi mixt, iar procentele s-au armonizat
fericit, încât să aibă ca efect un program atractiv, imformativ, curba de intensitate şi de relaxare
fiind bine stabilită.
La 1938, muzica reprezintă 52,32%, programul mixt 25,31% iar programul mixt 22,37%.1
La 1 martie 1930 se inaugurează Universitatea Radio. Va fi tribuna academică, dar altfel de
mare accesibilitate astfel a radioului românesc. Dimitrie Gusti, Preşedintele Consiliului de
administraţie preciza în conferinţa din 9 martie 1930 intitulată „Menirea radiofoniei româneşti”:
„[...] scopul radiofonic trebuie să fie în acelaşi timp distractiv şi educativ. Menirea înaltă a
radiofoniei constă în totalitatea condiţiilor ce o determină a transforma şi a crea în noi trebuinţe
spirituale, pe care ea singură are calitatea de a le satisface”.1
Nume mari ale culturii româneşti vor conferenţia de la tribuna Universităţii Radio, înscriind
pagini memorabile în istoria radioului românesc: C. Rădulescu – Motru, Sextil Puşcariu, Traian
Herseni, Emanoil Bucuţa, Virgil Madgearu, Constantin Moisil, Gala Galaction, Gh. Ţiţeica,
Mihail Ralea, Nichifor Crainic, Lucia Sturdza Bulandra, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Mircea
Eliade, G, Călinescu, Mircea Vulcănescu, T. Arghezi ş.a.
Adevărată academie, Universitatea Radio va fi operă de culturalizare în maniera cea mai
acesibilă, prin ascultare.
Marile personalităţi culturale care au conferenţiat au avut de întâmpinat câteva „rigori”
radiofonice: spaţiul limitat al conferinţei, tema de actualitate sau de redescoperire a unor valori
culturale certe, limbaj accesibil şi prezenţă radiofonică agreabilă. Au conceput conferinţele
ţinând cont de „Psihologia ascultătorului de radio”, aşa cum o caracteriza N. Bagdasar în 1934:
«A vorbi despre psihologia ascultătorului de radio, nu este o sarcină tocmai uşoară. Căci
Radio nu este o instituţie care se adresează unei anumite clase sociale cu o mentalitate
determinată, ori măcar unui mănunchi de oameni, care prin însuşiri înăscute sau printr-o educaţie
îngrijită sunt pregătiţi să asculte cu competenţă, fie un concert, fie o conferinţă. Radio este o

1
Dare de seamă…Exerciţiul 1938, anexa 5
1
Dimitrie, Gusti, “Menirea radiofoniei româneşti”, la V. Crăciun, “Manuscrise şi voci”, p. 64

83
instituţie care se adresează unui întreg popor, străduindu-se să satisfacă dorinţele lui de cultură.
Şi, cum ştim toţi, orice popor are tineri şi bătrâni, ţărani şi orăşeni oameni culţi şi ignoranţi, cu
preferinţe particulare şi dorinţe diferite, izvorâte din diferenţele de vârstă, din deosebirile de
clasă socială, din pregătirea culturală diferită sau din lipsa ca şi totală de cultură. Cu alte cuvinte,
când spunem „ascultătorul de radio” gândim un gen care se subdivide în diferite specii. Acest
lucru l-au înţeles dealtmiteri din capul locului şi Societăţile de Radiodifuziune, întocmind
programe care să răspundă cerinţelor variate ale ascultătorului de radio, compus în totalitatea lui
din categorii variate de indivizi. [...]
[...] Ascultătorii de conferinţe la radio se împart în două grupe. Mai întâi este grupa acelora
care ascultă câteva conferinţe, se declară apoi nemulţumiţi şi fac atmosferă potrivnică radio-ului.
Aceştia sunt oameni modei, cărora nu le place să adaste prea mult la acelaşi lucru, oameni
inconstanţi şi dornici de schimbare. Ei ascultă câtva timp şi socotesc apoi radio ca ceva inactual
şu inestetic. Este însă şi o altă categorie de ascultători: categoria marei mase, a marei mulţimi,
care urmăreşte regulat conferinţele cu scopul de a se instrui, de a afla lucruri noi din diferite
domenii, de a-şi îmbogăţi cunoştinţele. Aceştia sunt ascultătorii cărora li se adresează radio şi
cărora vrea să le fie de folos. Ei formează ceea ce s-ar putea numi cu alte cuvinte masa fidelă
ascultătoare a conferinţelor radio. Despre psihologia acestora va fi vorba în conferinţa de astăzi.»
Un adevărat triunghi cultural s-a realizat prin „difuzarea unor emisiuni de excepţie:
„Universitatea Radio”, „Ora sătenilor” şi „Ora şcolarilor”. Se evidenţiază astfel un caracter
esenţial al postului public naţional, cel educativ.
La 3 mai 1932, se inaugura „Cronica Sportivă”, ca prezenţă permanentă la programul vorbit.
La 1 iunie 1933 s-a transmis în direct pentru prima dată un meci de fotbal, iar în aprilie 1933
s-a realizat prima transmisiune în direct din străinătate, concertul corului „Cântarea României”,
dirijat de Marcel Botez, de la Sofia. Vor urma Viena, Belgrad, Varşovia.
În mai 1935 va fi difuzată o emisiune matinală, cu o durată de 60 minute, care cuprinde:
imnul naţional, maxima zilei, cuvântul vesel, ultimele ştiri din ţară şi străinătate, prezentarea
presei, un sfert de oră de gimnastică şi meniul zilei1 .
Viaţa politică a societăţii româneşti va fi reflectată şi în programele radio. Cu moderaţie, dar
şi sub comandă socială s-au rostit conferinţe, s-au adus laude lui Carol al II-lea, ode, de
recunoscut mai târziu în odele dedicate lui N. Ceauşescu.
Perioada 1937-1938 va fi de maximă intensificare a propagandei în favoarea lui Carol al II-
lea, radioul având rolul prescris de a influenţa opinia publică şi a pregăti instaurarea dictaturii
regale.

1
Auditor, “Reorganizarea programelor”, în “Radio Adevărul”, an VIII, nr. 349 din 26 mai 1935, p. 7, apud E.
Denize, op. cit., p. 112

84
 Perioada noiembrie 1928 – februarie 1938 a fost prima perioadă democratică din istoria
Societăţii Române de Radiodifuziune. Forma cea mai evidentă şi de înaltă ţinută estetică a fost
Universitatea Radio.
Nu doar culturalizare şi educare se realiza prin această emisiune – reper în patrimoniul de
valori radiofonice. Era o şcoală pentru tinerii reporteri. De la microfonul Universităţii Radio,
mari personalităţi culturale defineau rostul şi rolul radioului şi al reporterului într-un mod
accesibil, axat pe exemplificări în formulări plastice şi persuasive, momente cu adevărat
memorabile.
Tudor Teodorescu- Branişte conferenţia la 9 iunie 1932 despre ...”Reporter”:
„Trăim în zodia reportajului. Reporterul aleargă să ne informeze, să ne spună ceea ce nu ştim,
ceea ce n-am aflat încă şi ceea ce n-am fi aflat dacă nu ne-ar fi spus el. Reporterul este eroul
zilei. Ca - de pildă - aviatorul. Dovada aţi avut-o zilele trecute, când vaporul Philipart a luat foc
în largul oceanului. Au ars – între cer şi apă – negustori, miliardari, femei de lux, care călătoreau
cu cabinele de clasa I. Au ars noaptea. După miezul nopţii. Vasul naviga fericit – ca orice vapor
de lux – în noaptea caldă. Probabil că, în sala de mâncare, luxoasă şi impunătoare, întârziaseră la
masă câţiva bogătaşi, care sorbeau cel mai fin licheur. În sala de muzică se dansa în ritm viu. În
sala de lectură, o doamnă scria o telegramă de dragoste – fiindcă în veacul acesta de grabă, de
nevroză, de viteză, nimeni nu mai are timp să facă scrisori de dragoste. E veacul telegrafului.
Stilul telegrafic ne domină.
În ora aceea târzie, de vis şi de iubire, a izbucnit incendiul. Jos, la cabinele de clasa a III-a,
erau vagabonzii. Oamenii săraci, cu un paşaport aproximativ, cu o boccea care ţine loc de valiză.
Au năvălit toţi pe punte. Toţi voiau să se salveze. Sub imperiul groazei, n-au mai existat clase.
Clasa I tremura de frică la fel cu clasa a II-a. Frica are darul de a unifica, de a nivela straturile
sociale.
Au murit toţi. De ce a luat foc vaporul?
Poate din pricină că natura a vrut încă o dată să dovedească omului că tot ea este mai tare
decât omul. Natura are capricii de felul acesta. [...]
[...] Natura ţine să-ţi aducă aminte că eşti un biet om, că n-ai biruit nimic, că ea te poate birui
oricând.
Câteodată natura nu se mulţumeşte cu atât. V-am spus că e o doamnă foarte capricioasă.
Atunci nu te obligă să aterizezi. Te trânteşte la pământ. Te ucide sau te schilodeşte. Ca să ştii că
eşti om. Adică mic şi neînsemnat.
De aceea, poate, a luat foc vasul Philipart la miezul nopţii, în largul oceanului.
Au murit, cum am spus şi cum aţi citit în gazete, foarte mulţi. Între ei, era şi unul deosebit.
Unul care nu era nici negustor, nici miliardar. Nu călătorea nici pentru afaceri, nici de plăcere.

85
Era un gazetar, unul dintre cei mai mari. Unul din cei mai puternici gazetari ai vremii: Labert
Londres. Reporter neîntrecut. Cutreiera lumea în tren, în vapor şi în aeroplan ca să afle lucruri
noi şi să le comunice oamenilor, prin gazetă.
Moartea acestui reporter, în flăcări, este un simbol. Simbolul epocii actuale. De aceea vă
spunem: trăim în epoca reportajului.”
Mircea Eliade va conferenţia deseori, având în atenţie destinul culturii româneşti sau
realizând veritabile pagini de publicistică literară radiofonică. Are însă grijă şi pentru definirea
timpului şi mai ales a „pierderii de timp”, de care ar trebui să se ferească mai ales generaţia
tânără:
Pierderea de timp „are această mare virtute că îţi deschide larg porţile înţelegerii vii, ale
înţelegerii concrete. Când îţi pierzi cu adevărat timpul, când te abandonezi întâmplător sau
oamenilor, nefăcând nimic altceva decât să asculţi şi să priveşti realitatea în faţă, atunci ţi se
descoperă lucruri pe care în nici un chip nu le puteai afla altminteri”1
Octavian Goga a rămas şi la microfonul radioului înflăcărat luptător pentru românism, pentru
drepturile naţionale ale tuturor românilor. În 1933 Goga considera că: „În aceste împrejurări
literatura trebuie să reintre în rolul ei istoric, în rolul ei de apostolat. Societatea, în zilele ei de
creştere, statul proaspăt în epoca lui de copilărie, când totul e fragil şi totul fierbe (s.n.) încă, are
nevoie de un asemenea rol. Literatura apare şi astăzi ca izvorul de căpetenie al ideii naţionale.
Focuri aprinse pe culmi, gânditorii unui popor în prefacere sunt tot atâtea puncte de orientare.
Din scrisul lor se desface şi circulă în fibrele organismului fluidul nervos, puterea de viaţă.
Scriitorii, ca şi odinioară, sunt şi rămân păstrătorii cei mai de seamă ai misterului nostru de
existenţă”.2
Nicolae Iorga a fost cu adevărat simbolul intelectualităţii române şi şi-a păstrat acest statut şi
în cadrul Universităţii Radio. Ultima sa conferinţă, intitulată „Noi hotare” trebuia difuzată în
septembrie 1940, dar autorităţile militaro-legionare au interzis difuzarea. Va fi publicată în
„Neamul românesc”, ziarul lui N. Iorga, la 10 noiembrie acel an.
Conferinţele susţinute la radio le va publica în două volume „Sfaturi pe întunerec. Conferinţe
la radio” (în total 110), publicate între 1936 (I vol.) şi 1940 (al II-lea volum).
Contribuţia lui N. Iorga la promovarea culturii, spiritualităţii româneşti de la microfonul
radioului românesc este covârşitoare. În unitatea lor, conferinţele îl dezvăluie ca pe un mare
istoric, gazetar, om politic şi român.
Universitatea Radio, inaugurată la 1 martie 1930 transmitea astfel, în fiecare zi, de la 19.00 la
20.00 conferinţe din cele mai diverse domenii: luni – ştiinţă; marţi – literatură, limbă şi folclor;

1
Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune, „Multe feluri de a pierde timpul”, Mircea, Eliade, conferinţa difuzată
la 29 sept. 1933, dosar 12/1935, f. 9
2
Octavian, Goga, „Rostul scriitorilor”, conferinţa difuzată la 21 martie 1933, în A.S.R.R., dosar 8/1933, f. 2

86
miercuri – ştiinţe sociale şi politică externă; joi – muzică, folclor muzical şi arte; vineri –
filosofie, viaţă religioasă; sâmbătă – istorie, geografie, turism; duminică – educaţia sănătăţii şi
culturii popoarelor.
Această perioadă democratică din viaţa radioului public românesc (1928-1938) se va încheia
la 10-11 februarie 1938 cu lovitura de stat a regelui Carol al II-lea şi instaurarea dictaturii.

Societatea Română de Radiodifuziune va parcurge perioada 1938-1944 cu toate dificultăţile

generate de contextul socio-politic. Din 1938 va începe de fapt perioada dictaturilor de dreapta şi
a totalitarismului de stânga şi va avea punct de răscruce evenimentele din Decembrie 1989.
Cât a fost de aprigă lupta între a păstra imperativele unui post public naţional de promovare a
culturii naţionale şi universale, de a fi factor de educare şi culturalizare şi de a se supune ordinii
politice, reglementare stabilită prin decret de stat, se poate constata din compararea a două
mesaje transmise unul în revista radioului, altul de la microfonul acestuia.
În numărul din 26 noiembrie 1939 al revistei „Radio Adevărul”, Liviu Rebreanu scriitorul şi
membru în conducerea Radioului, publica un articol sub genericul: „Radio-îndreptar naţional”
din care reproducem un fragment.
„După începuturile greoaie şi lipsite de solicitudini din partea guvernelor, radiofonia
românească a ales o cale mijlocie: păstrând un caracter general distractiv, s-a căutat să se
imprime totuşi programelor o valoare educativă, de la simplul divertisment muzical, radiofonia
noastră a ajuns factor cultural. Am fost mulţi ani în conducerea Societăţii Române de
Radiodifuziune şi cunosc strădaniile meritoase a celor ce alcătuiesc programele. Este acolo un
adevărat laborator cultural în care se cheltuieşte o muncă grea şi minuţioasă, clipă de clipă. O
echipă de oameni de cultură şi talent desfăşoară o rodnică activitate anonimă.
Radioul devine serviciu naţional prin integrarea sa în linia generală a Statului, dar se
integrează în linia aceasta numai prin valoarea culturală a operei sale, adică a programelor.”
În România anului 1940, Carol al II-lea dorea rămânerea la putere şi se folosea de cel mai
percutant şi persuasiv mijlloc de comunicare în masă: Radioul. El va semna Decretul lege nr.
2740 pentru organizarea şi funcţionarea Radiodifuziunii, prin care se consemna preluarea în
totalitate de către stat a controlului asupra radioului. Textul era atât de restrictiv şi convenea
dictatorului, încât a rămas valabil şi în timpul celorlalte dictaturi de dreapta, dictatura militaro-
legionară şi dictatura militară antonesciană.
În primul articol se spunea:
„Difuzarea de orice fel, prin mijlocirea undelor electrice, a graiului, a muzicii şi a imaginilor
(televiziunea), precum şi distribuirea lor, prin fir sau fără fir, constituie un serviciu public
monopolizat al statului cu scop politic (s.n.), cultural, educativ informativ şi distractiv. Acest

87
serviciu public este pus sub autoritatea, coordonarea şi supravegherea Ministerului Propagandei
Naţionale. El este organizat în conformitate cu dispoziţiunile de mai jos şi este încredinţat,
pentru tot teritoriul ţării, unei singure societăţi comerciale intitulată: „Societatea Română de
Radiodifuziune”, căreia i se conferă caracterul de Instituţie de interes public.”1
Este explicit formulată hotărârea de a fi sub control politic emisiunile radio, astfel realizându-
se manipularea opiniei publice, „îndoctrinarea” acesteia.
Prin noi hotărâri, generalul Ion Antonescu va continua acţiunea de subordonare politică a
radioului şi va întări „Bunul de emisiune”: nici o emisiune nu va fi difuzată făra aprobarea
directorului general, subdirectorului general al programelor ori de cei desemnaţi de aceştia.
La 8 octombrie 1939 se face inaugurarea oficială a postului Radio Basarabia. Programul de
maxim 2 ore era alcătuit din emisiuni muzicale, radiojurnale în română şi rusă. Rolul postului era
de culturalizare şi considerat post regional. Postul îşi va înceta emisia odată cu invadarea
Basarabiei de către armatele sovietice.
Proiectul de lărgire a ariei de cuprindere regională a mai parcurs o etapă prin înfiinţarea la 11
septembrie 1941 a postului „Radio Moldova” (cu scop de a face propagandă românească,
naţională şi culturală) şi în 1944 a postului de emisie Timişoara.
Postul Radio Moldova va emite până în 1944, când va fi evacuat şi a fost singurul post
teritorial care a funcţionat în vremea conducerii lui Ion Antonescu.
Timişoara va avea un post teritorial de emisiuni radio abia în 1955.
Perioada la care ne raportăm, 1938-1944 a fost însă şi perioada marilor personalităţi culturale
care au reuşit prin intermediul microfonului să vorbească publicului despre valorile naţionale,
specificul naţional, făcând slalom prin „croşete”.
Au fost însă, cum era de aşteptat şi scriitori sau oameni politici care au proslăvit regimul şi pe
Conducător.
Un fragment din coferinţa difuzată la 18 octombrie 1939 sub titlul „Ţara un vast şantier”,
rostită şi semnată de Cezar Petrescu poate fi valabil pentru orice regim de dictatură, pentru
orice Dictator:
„...A fost nevoie de marea viziune voievodală a Suveranului nostru şi de energica sa hotărâre
pentru a ne smulge din lânceda pasivitate, din scepticismul nostru deşert, din această lipsă de
curaj a operelor constructive care să înfrunte timpul. A fost nevoie de iniţiativele Suveranului
care, prin exemple, prin realizările concrete ale oficialităţii, să galvanizeze şi iniţiativele
particulare. Odată cu energica hotărâre a Suveranului, care ne-a restituit duhului - creator paralel
cu uriaşele opere publice, cu tot ce se înfăptuieşte în fiecare departament, a pătruns şi în viaţa

1
„Decret lege pentru organizarea şi funcţionarea Radiodifuziunii” extras din „Monitorul oficial”, nr. 18 din 15
august 1940, Bucureşti, 1941, în ASRR dosar 24/1940

88
individuală, şi în gospodăria particulară acelaşi îndemn de a primeni aşezări, de a revizui o
ruginită rutină, de a ne pune în pas cu vremea.”1
Era România lui Carol al II-lea.
În aceeaşi perioadă Nicolae Iorga, marele savant pleda în conferinţa „E cu putinţă o nouă
Europă? (dezbate la 4 martie 1938), pentru o Europă unită „în care toate statele să aibă aceleaşi
drepturi, iar cei puternici să nu poată călca în picioare pe cei slabi”. (Conferinţa a fost publicată
în „Sfaturi pe întunerec”, vol. II. P. 224-229).
Propaganda radiofonică a dictaturii regale Carol II a fost axată pe persoana lui Carol al II-lea,
un cult al personalităţii cu care istoria în general, se va mai confrunta. S-a întâmplat şi acum, aşa
cum se va întâmpla şi în perioada comunistă, ca intelectualii, marile personalităţi să aibă de ales
doar între a se conforma regulilor dictaturii şi, printre formule stereotipe de preaslăvire să
conferenţieze despre valorile perene ale poporului nostru şi a fi împotriva regimului şi atunci
suportau în cel mai fericit caz înlăturarea din lumea recunoscută oficial a culturii.
Propaganda regimului militaro-legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941) excelează în
efortul de legionalizare a opţiunilor opiniei publice în domeniile politicii interne şi externe”2.
Sunt concluziile desprinse după cercetarea arhivei radioului.
În aceeaşi perioadă însă în revista „Radio România” apar articole care „scapă” cenzurii. Un
exemplu doar: Revista „Radio România” apare la 22 decembrie 1940, articolele de fond în
primul număr sunt semnate de doi legionari: Alexandru Constantin şi Ion Mînzatu.
Iată ce scria Ion Mînzatu:
„Radiofonia are avantaje infinite. Deşi dirijată ca şi ziarele, priza ei asupra publicului este
uluitoare, frizând uneori psihoza. O ştire citită în gazetă ca un oarecare amănunt banal, poate
deveni – difuzată prin radio – de nemaipomenită importanţă.
Vorbesc din punct de vedere al efectului asupra auditoriului...O mentalitate conducătoare
perfidă poate stârni grozăvii, poate amplifica la paroxism apucături refulate, poate ucide omenia
şi onoarea...Noi să organizăm radiodifuziunea nu speculând naivitatea şi sufletul public, ci
sprijinindu-ne pe temelii de adevăr, cultură şi patriotism curat. Iar arma noastră împotriva
psihozei ori neomeniei de pe alte meleaguri să fie propaganda noastră cinstită, dreaptă,
românească.”1
Perioada legionară de patru luni şi jumătate şi-a pus amprenta asupra profilului şi conţinutului
emisiunilor de radio, misiunea culturală şi naţională a postului public de radio fiind serios

1
ASRR, dosar 2/1989, fila 1
2
Denize, Eugen – Istoria Societăţii Române de Radiodifuziune, vol. I, partea a II-a, Casa Radio, Bucureşti, 1999-p.
142
1
Ion Mînzatu, „Radiofonia creatoare de psihoză”, în „Radio România”, an I, nr. 1, 22 decembrie 1940, p. 3

89
diminuată. Propaganda antonesciană va avea puncte comune cu cea a legionarilor dar va permite
o abordare naţională a problematicii radiofonice.
Documentarele de arhivă dovedesc că radioul va fi aservit lui Antonescu şi va acţiona contra
lui, numai cu aprobarea lui (celebrul caz relatat de Eugen Denize, în a sa „Istorie a Societăţii
Române de Radiodifuziune”).
În anii de dictatură militară, la microfonul radioului românesc s-au făcut auzite voci
memorabile care au vorbit despre românism, despre puterea de a supravieţui în vremuri de
răstrişte.
Nicolae Iorga în conferinţa „Ardealul în spiritualitatea românească” subliniază importanţa
istorică a Ardealului:
„...când spunem spiritualitate, spunem încă mai mult decât că Ardealul ne impinge către
istorie: spunem că e sortit să ţină treaz duhul românesc în istorie. De aceea arătăm că Ardealul
reprezintă starea de veghe a românismului; acolo, în laboratorul sufletului ardelean mi se pare că
se constituie tipul viu de om românesc”2
Lupta pentru promovarea valorilor culturale româneşti s-a dus din perpectiva înţelegerii
corecte a locului ocupat în panteonul de valori.
Pamfil Şeicaru, reputat ziarist, a conferenţiat cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la moartea
lui M. Eminescu susţinând că: „...articolele lui au însemnat o luptă, ofensivă îndărătnică a unei
doctrine din aspra tranşee a audienţei curate. Era fiecare articol – un sacrificiu cotidian pe care
Eminescu îl socotea o obligaţia faţă de neamul său. Se smulgea din ispita unor cadenţe de vers,
îndepărta fascinaţia unei metafore, preferă sa asculte melodioasa îmagine a unei strofe, spre a
privi cu pătrunderea ochilor limpezi fenomele contemporane”1
O readucere în actualitate a imaginii de gazetar a marelui poet, necesară mai ales în perioada
de dictatură, când sistemul de valori cu greu este păstrat.
Societatea Română de Radiodifuziune a reuşit în vremuri de răstrişte şi în condiţii legislative
care au îngrădit libertatea de expresie să-şi menţină rolul de promotor al culturii naţionale, să fie
o adevărată universitate radio, păstrând viu sentimentul românismului.
Şi de aceea nu a fost de mirare că armata germană a avut ca ţintă prioritară distrugerea
posturilor de emisie. Se întrerupe astfel legătura cu Ţara.
Zilele lui august 1944 au fost deosebit de grele pentru radioul românesc. În ziua de 24 august
şapte bombardamente au fost executate asupra sediului din General Berthelot, distrugându-l în
întregime.

2
Constantin, Noica, „Ardealul în spiritualitatea românească”, conferinţă difuzată la 23 august 1940, în ASRR,
dosar 5/1940, f. 2
1
Pamfil Şeicaru, „Gazetarul Eminescu”, Conferinţă difuzată la 18 iunie 1939, în ASRR, dosar 6/1939, f. 1

90
 Urma perioada de dictatură comunistă şi o atitudine ezitantă în faţa presiuniii noii puteri.
Această stare de spirit va dura până la 31 martie 1945, când comuniştii vor prelua conducerea
Societăţii Române de Radiodifuziune.
Misiunea culturală a radioului public nu a încetat nici în acestă perioadă. Va continua
Universitatea Radio cu 3 difuzări pe săptămână, muzica românească va fi promovată prioritar,
perioada concertelor Orchestrei simfonice radio, avându-l la pupitrul dirijoral pe George Enescu
şi solist pe Yehudi Menuhin.
Profilul emisiunilor şi menirea radioului sunt caracterizate în documentele vremii:
- să informeze cu privire la problemele economice, politice, social culturale;
- să ofere posibilitatea de a se exprima liber toate categoriile sociale;
- să contribuie la ridicarea nivelului politic al ascultătorilor săi.
Să mobilizeze ascultătorii la lupta pentru construirea socialismului. Este o politizare a
emisiunilor, este o dominare a sistemului politic asupra instituţiei.
Radiodifuziunea română şi-a continuat totuşi şi în aceste condiţii misiunea de a reprezenta
poporul şi a promova spiritualitatea românească.
În 1957 radioul românesc emitea în 11 limbi, iar în 1965 în 13 limbi. Este perioada în care se
alcătuiesc şapte formaţii muzicale ale instituţiei. O activitate culturală de excepţie care salvează
maniera de redacvtare a emisiunilor informative, aflate sub influenţa politicului.
Radiodifuziunea română devine membră a Organizaţiei Internaţionale de Radiodifuziune
(O.I.R. în 1945). În 1955 avea 29 de parteneri externi. Este perioada extinderii relaţiilor
internaţionale, care are expresie evidentă şi în liberalizarea raporturilor instituţiei cu organismele
internaţionale şi instituţii similare din întreaga lume.
De stereotipia limbajului folosit în îndoctrinarea maselor, de construcţia textului radiofonic în
contexte total inadecvate, ignorându-se cui se adresează şi mai ales, care sunt misiunile radioului
public, poate să convingă următorul text difuzat într-o emisiune pentru copii, prilejuit de
abdicarea regelui şi constituirea Republicii Populare Române:
„...astfel, drumul spre democraţie şi progres este liber. Poporul se va conduce singur şi-şi va
făuri un viitor luminos...zori noi se deschid în faţa noastră, iar paşii noştrii se îndreaptă sigur spre
viitorul luminos. Prin munca noastră, a tuturor, vom făuri celor ce muncesc cu braţele şi cu
mintea de la oraşe şi sate o viaţă bună în care voi toţi veţi putea avea parte de toate bunurile
materiale, culturale şi artistice. Vom putea zidi viitorul luminos şi înfăptui o patrie liberă şi
puternică”.1
Radioul românesc va reflecta evenimentele interne sub acest spectru comunist, dar şi politica
extern, necesară informării pentru a înţelege evenimentul la nivel internaţional.

1
„Radiojurnalul Prichindel”, difuzat la 4 ianuarie 1948, în ASRR, dosar emisiuni diverse, ianuarie 1948, f. 1

91
 Va reflecta şi toate evenimentele majore ale secolului: lansarea primului om în spaţiul cosmic,
sovieticul Iuri Gagarin (12 aprilie 1961).
Personalităţile culturale au influenţat regimul cunoscut şi au avut trei soluţii în a-şi stabili
relaţia cu acesta: să refuze colaborarea şi să aleagă exilul (Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Pamfil
Şeicaru, George Enescu ş.a.) să colaboreze cu regimul, putând să-şi publice astfel creaţiile (T.
Arghezi, M. Sadoveanu, G. Călinescu, M. Ralea ş.a.) sau să refuze colaborarea şi să rămână ... în
detenţie, la propriu sau la figurat.1
O situaţie de supravieţuire a intelectualităţii în condiţiile unui regim totalitar, comunist, cu
atitudinea manifestă a unei părţi a intelectualităţii de a face „pact cu diavolul” numai pentru a
putea astfel să se adreseze publicului de orice fel, a transmite corpusul de idei, valori de care
trebuie să se ştie pentru a supravieţui intelectual unei asemenea perioade.
Radioul românesc a rămas tribuna universitără de la care s-au transmis cele mai pertinente şi
persuasive conferinţe despre valorile incontestabile ale poporului, despre puterea care dă putere,
despre valoarea prin cultură. Şi-a dovedit încă o dată impactul deosebit pe care îl are asupra
publicului, creându-se chiar butade: „Am auzit la radio” – ceea ce însemna credibilitate,
seriozitate, încredere în instituţia publică.
Dar tot în aceşti ani se scriu şi se transmit la radio „Lazăr de la Rusca” de Dan Leşliu,
„Tovarăşul Matei a primit Ordinul Muncii” de Veronica Porumbescu, „Avem pentru tovarăşul
Gheorghe Gheorghiu Dej de M. Beniuc.
Toate aceste poeme sunt apreciate de Petre Dumitriu în „Actualităţi culturale”, emisiune
refuzată la 8 iulie 1951.
După moartea lui Stalin se face simţită şi la noi (şi, implicit în profilul emisiunilor)
destalinizarea, „dezgheţarea ideologică”. După perioada de interzicere „pe post” a unor mari
personalităţi culturale, aceştia revin şi îşi continuă acţiunea de culturalizare a maselor în maniera
cea mai accesibilă: adresarea radiofonică.
Radioul public naţional se desprinde treptat (dar nu total) de dogma marxism-leninismului,
permiţând astfel emisiunilor sa redevină spaţii culturale pentru toţi românii. O ieşire de sub
presiunea politică nu se va întâmpla deplin decât după Revoluţia din Decembrie 1989, radioul
devenind prima instituţie de presă care-şi va găsi drumul democraţiei foarte repede şi fără
convulsii. Terenul era pregătit anterior, oamenii de radio, profesioniştii aşteptau schimbarea, nu
se aştepta decât momentul istoric. Astfel se explică trecerea lejeră dintr-o perioadă de
totalitarism într-o perioadă de democraţie.

1
v. Mihai, Ungheanu despre „O istorie culturală” în „Disidenţă sau rezistenţă prin cultură – dialoguri incomode” –
dr. Gabriela Rusu Păsărin, Ed. Helicon, Timişoara, 1993, p.

92
 Peisajul radiofonic românesc se deschide după 1989 pluralismului de „voci”. Apar posturile
particular, o invazie pe piaţa media, unele cu existenţă efemeră, altele longevive, o necesitate
pentru viaţa democratică.

Radioul public, prin canalele naţionale: România Actualităţi, România Cultural, România
Muzical şi România Internaţional şi prin studiourile teritoriale de radio: Bucureşti, Cluj, Craiova,
Constanţa, Iaşi, Timişoara, Tg. Mureş şi a studiourilor locale: Antena Satelor, Antena Sibiului,
Antena Braşovului, Radio Reşiţa deţine în continuare procentul majoritar în audienţa naţională.
Este însă o concurenţă vădită, şi specială între postul naţional şi posturile private, câştigător fiind
publicul românesc, celui ce i se oferă acum mai multe oportunităţi. Cei ce ştiu să convingă prin
profesionalism şi percutanţa informaţiei, prin ştiinţa compoziţiei emisiunilor (ca raport între
intensitate şi relaxare) şi deţin primatul informaţei – sunt cei ce câştigă piaţa audio.
Reprezintă, succint ceea ce aşteaptă publicul într-o lume în mişcare şi tensiune, mulţumiri
prea puţine şi dezamăgiri neaşteptate.
Istoria presei în general, abordată din dublă perspectivă, a instituţiei şi a beneficiarilor,
reprezintă de fapt istoria ilustrată a comunităţii pe care o reprezintă. Cu cât este mai documentată
cu atât este mai valoroasă peste timp.
Cel ce dă măsura este TIMPUL.

93
 Recomandări bibliografice

1. Bakenhus, Norbert: Radioul local – Ghid practic pentru Jurnalişti, Ed. Polirom, Iaşi,
1998
2. Bertrand, Claude-Jean – O introducere în presa scrisă şi vorbită – Ed. Polirom, Iaşi,
2001
3. Coman, Mihai, Manual de jurnalism, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
4. Defleur, M., Ball-Rokealh, S.- Teorii ale comunicării de masă –Ed. Polirom, Iaşi, 1999
5. Dîncu, Sebastian, Vasile, Audienţa radio în România 1996 - 1997, Fundaţia culturală
română, Centrul de studii transilvane, Cluj Napoca, 1998
6. Flichy, Patrice, O istorie a comunicării moderne, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
7. Haas, Frigge, Zimmer: Radio Management – Manulalul Jurnalistului de radio,Ed.
Polirom, Iaşi, 2001
8. Hartley, John – Discursul ştirilor – Polirom, Iaşi, 1999
9. Joanescu, Irene: Radioul modern – Tratarea informaţiei şi principalele genuri
informative, Ed. All, Bucureşti, 1999
10. Marinescu, Paul, Managementul instituţiilor de presă din România, Ed. Polirom, Iaşi,
1999
11. Microfonul vagabond, Publicistică literară radiofonică din Arhiva S.R.R. (reportaje,
însemnări de călătorie, eseuri), Colecţia Tezaur, Editura S.R.R., Departamentul
Secretariat General, Direcţia Patrimoniu, Bucureşti, 1998
12. Nedelcea, Tudor, Civilizaţia Cărţii, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2002
13. Orele culturii, Antologie de conferinţe din Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune,
Colecţia Tezaur, Editura S.R.R., Departamentul Secretariat General, Direcţia Patrimoniu,
Bucureşti, 1998
14. Randall, David, Jurnalistul universal, Ed. Polirom, Iaşi, 1998
15. Rusu – Păsărin, Gabriela, Dizidenţă sau rezistenţă prin cultură – dialoguri incommode,
Ed. Helicon, Timişoara, 1993
16. Rusu - Păsărin, Gabriela, Portrete în oglinzi paralele, Ed. Horion, Rm. Vâlcea, 1997
17. Udroiu, Neagu –Gutemberg sau Marconi – Ed. Albatros, Bucureşti, 1981
18. Vocile memoriei, Antologie de conferinţe din Arhiva S.R.R., Colecţia Tezaur, Editura
S.R.R., Departamentul Secretariat General, Direcţia Patrimoniu, Bucureşti, 1999

94
 Din istoria televiziunii

După ce mirajul „cutiei muzicale” (radioul) devine o obişnuinţă, orizontul de aşteptare al

publicului avid de informaţie, noutate şi mai ales ... simultaneitate este „întâmpinat” de „vederea
la distanţă” (tele-vedere). Transmiterea sunetului în eter, invenţia lui Marconi a catalizat dorinţa
de a vedea ceea ce se spune. Cel ce a fost distins cu premiul Nobel, Marconi, dovedise în 1901
că se poate realiza o transmitere la mare distanţă (în acest caz, peste Oceanul Atlantic). De la
spectacolul sonor la spectacolul vizual n-a fost decât un pas...de decenii.
Prin accesul permanent la „imaginea lumii” se redefineau timpul şi spaţiul individual. O
racordare vizuală la „lumea ca vis” reprezenta o participare la ritmurile vieţii sociale, o tele-
participare.
„Chiar dacă viaţa socială are o anume ordine a ei, totuşi ea se află la într-o continuă
mişcare – la scară mare timpul fiind măsurat de Istorie, la scară mică timpul fiind măsurat
în ore, iar această mişcare necesită în mare măsură o îmbinare subtilă între regulat şi
improvizat, între rigid şi flexibil, între repetat şi variat. Viaţa socială se desfăşoară undeva
între extremele imaginare ale ordinii absolute şi ale conflictului absolut haotic şi
improvizaţiei anarhice. Nici una dintre extreme nu defineşte complet.” (Moore, Sallz Falk
şi Mzerhoff, Barbare, „Secular Ritual”, Van Gorcum, Amsterdam, 1997, p. 3).

Dorinţa de a aduce lumea „acasă” şi impulsul de a rămâne captiv universului familiar se

puteau împlini prin lumea virtuală la care telespectatorul adera sau pe care o comenta din
perspectiva re-interpretării imaginilor reconstituire a lumii „din afară”.
Spectacolul sonor al radioului facilitase crearea unui univers imaginativ (o „vizualizare”
mentală). Spectacolul vizual aducea concreteţea, reperul real, recognoscibil şi personalizant.
Televiziunea se defineşte astfel ca un spaţiu virtual marcat de elemente recognoscibile din
lumea imediată, un mod de lărgire a universului ştiut şi în acelaşi timp un mod de restricţionare a
spectacolului sonor prin redarea cotidianului la dimensiuni reale.
Expansiunii imaginaţiei prin spectacolul radiofonic se contrapunea conştientizarea
cotidianului în datele lui reale. Tentaţia era mare!
Tehnica trebuia să ajute la „arderea etapelor” spre luminarea „ecranului magic”.
În 1877 Senlecq încearcă să creeze un sistem de televiziune în mozaic.
În 1880 W. E. Sawer în S.U.A. şi Maurice Leblanc în Franţa enunţă principiul secvenţial, prin
care elementele imaginilor de plecare sunt analizate linie cu linie.

95
 În 1887 K. F. Braun utilizează tubul cu raze catodice şi ecranul fluorescent.
La începutul lui 1900 J. A. Fleming impune atenţiei specialiştilor tubul cu doi electrozi.
El va fi înbunătăţit de Lee De Forest care îi adaugă o grilă amplificatoare de semne electrice.
Paul Nipkon concepe în 1884 discul mobil perforat cu găuri în spirală, cu ajutorul căruia
lumina ce cade pe o celulă fotoelectrică va produce un curent electric variabil ce va „scana”
imaginea. Sistemul s-a numit sistem mecanic. Campbell Swinton este cel ce va propune un
sistem de televiziune, producând baleiajul imaginii cu un fascicul de electroni. „Televiziunea
mecanică” se va impune în primele decenii ale veacului XX.
Charles Jenkins şi englezul John Baid fac primele demonstraţii publice ale sistemelor de
televiziune.
De numele lui John Baird se leagă şi înfiinţarea primei societăţi de televiziune din lume,
Television Limited. Post Office-ul britanic îi va repartiza o frecvenţă pentru realizarea
emisiunilor experimentale. Abia în 1929 va reuşi să emită, cu o imagine de 30 linii. În 1930 va
sincroniza sunetul cu imaginea.
După un conflict de câţiva ani cu BBC, Baird va găsi modalitatea de conciliere şi vor realiza
împreună primele programe de televiziune. Rămânând consecvenţi ideii că viaţa este un
„spectacol”, vor transmite în direct o piesă se teatru de Pirandello şi un Derby.
Epoca electromagnetică a televiziunii se apropie de sfârşit, cu toate că demonstraţia publică a
unui sistem mecanic făcută de Westinghouse în 1928 este covîrşitoare. După primul război
mondial, Vladimir Zwortkin fizician american de origine rusă declară convins: „televiziunea se
va impune şi va fi electronică (n.n.)” (The early days: some recollections, Television Quarttelz,
vol. 1, nr. 4, noimebrie, 1962, p. 69).
În 1929 va definitiva tubul catodic de recepţie (cinescopul), şi mai apoi tubul analizator al
camerei (iconoscopul).
Trecerea la televiziunea electronică se va produce înainte de cel de-al doilea razboi mondial.
În Franţa prima emisiune oficială va fi difuzată în 1935 cu un sistem mecanic. În 1938 se va
adopta sistemul electronic cu 455 de linii.
În noiembrie 1936, BBC inaugurează un sistem permanent de televiziune.
Baird este un inventator cu vocaţia premierelor: va obţine un brevet al televiziunii în culori,al
televiziunii stereoscopice, al înregistrării imaginii pe disc, al televiziunii pe ecran mare.1
Ideea de televiziune impune transmisiune în direct ca modalitate esenţială de creare a
teleparticipării şi sentimentului de simultaneitate. La sfârşitul anilor ’30 unităţile mobile
transmiteau parade ale modei, curse de cai, incendii, inundaţii – altfel spus viaţa ca un spectacol
menit să impresioneze.

1
Flichy, Patrice: “O istorie a comunicării moderne” – spaţiu public şi viaţa privată” – Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 183

96
 Primul studio mobil a fost instalat la bordul unui avion care survola New York-ul. Imaginile
erau transmise, sunetul redat prin radio cu ajutorul unui telefon, sistem realizat de Laboratoarele
Bell Telephone.
În 1939 se difuzau emisiuni de televiziune în SUA.
La Târgul mondial din 1939 a fost prezentată televiziunea ca o inovaţie tehnologică de mare
viitor. Discursul preşedintelui Roosevelt a fost transmis în direct. A fost doar un experiment, fără
percutanţa dorită, pentru că erau prea puţini deţinători de televizoare. Evenimentul a avut însă
ecou ca nou mod de impunere a discursului, de această dată televizat.

După 1940 apare şi se dezvolată televiziunea în culori.

Televiziunea în România are ca dată de început 31 decembrie 1956. În fostele studiouri
cinematografice din str. Molière a fost inaugurat studioul naţional.
Ideea de spectacol „în direct” va fi concretizată prin transmiterea în direct a Nopţii de
Revelion. În primii ani se emiteau 21 ore/lună, folosindu-se un emiţător de 22 KW, standard D.
Din 1959, emisiunile de televiziune româneşti au intrat în circuitul internaţional, prin schimb
de programe.
Începutul fusese făcut.

Tipologie
Orice clasificare a televiziunilor riscă să fie depăşită de evoluţia spectaculoasă, chiar
intempestivă a mijlocului celui mai nou de comunicare în masă: magicul ecran.
Şi totuşi, câteva criterii rămân valabile în orice circumstanţă privită în diacronie:
A. După statut şi apartenenţă:
• Guvernamentale
• Publice
• Private
B. După zona de acoperire
• Locale
• Regionale
• Naţionale
• Internaţionale
C. După organizare:
• Independente

97
 • Organizate în reţea
D. După forma de finanţare
• Publice
• Comerciale
D. După conţinut
• Generaliste
• Specializate
• Semiprofilate
Publicul telespectator preferă în proporţie moderată dar constantă posturile specializate în
transmiterea de:
- ştiri (CNN, Euro News, BBC)
- sport (Europsort, CSPAN)
- filme artistice (MTC, MCN; Arts)
- ştiinţă (Animal Planet, Discovery)
- emisiuni pentru copii (Cartoon Network)
Din perspectiva istoriei telviziunii clasificarea pe baza criteriilor enunţate comportă câteva
precizări.

Statutul şi apartenenţa

Televiziunea guvernamentală este de reperat în statele aflate sub regimuri totalitare.

Este purtătoarea de cuvânt a guvernului (de unde şi numele). A fost condiţia televiziunilor din
estul Europei în perioada comunismului, ele promovând doar politica şi ideologia partidului
unic. Statutul de televiziune guvernamentală influenţa repertoriul programelor, modalităţile de
realizare, genurile muzicale, dramatice, cinematografice cuprinse în grila de programe.
Aspectul cel mai reprobabil era însă distorsionarea informaţiei pentru protejarea imaginii
„celui mai iubit fiu al poporului”, implicit manipularea opiniei publice.
În societăţile democratice un asemenea tip de televiziune nu rezistă pe piaţa media, ca pretinsă
imagine exclusivă a societăţii, întrucât numărul mare de televiziuni private ar infirma poziţiile
exclusiviste adoptate de televiziunea guvernamentală. O existenţă în limitele adevărului a
imaginii de promovat ar însemna o investiţie prea puţin utilă, atâta timp cât una din funcţiile
televiziunilor publice şi private este şi ilustrarea activităţii guvernului.
Televiziunea publică a avut o evoluţie specifică în SUA şi în Europa. Încă de la început,
televiziunea a fost „privită” de americani ca o modalitate cu forme diverse de mediatizare a
cotidianului, de la forma statală la forma privată. În Europa de Est televiziunea statală a fost
98
dominantă până spre deceniul al optulea, când pe piaţa media au intrat televiziunile particulare.
Decalajul în timp s-a resimţit în prezenţa, sau absenţa „vocilor pluraliste” în media televizată.
Obiectivele generale ale televiziunii publice sunt informarea, educarea şi divertismentul,
manifestate în forme performante televizate.
Trăsăturile distincte ale televiziunii publice îi asigură personalizarea în peisajul media:
- asigurarea pluralismului, libera exprimare a ideilor şi opiniilor;
- prezentarea în mod obiectiv şi echidistant a realităţilor socio-economice, politice şi
culturale;
- promovarea valorilor culturale naţionale şi universale;
- susţinerea creaţiei autentice culturale, ştiinţifice şi a minorităţilor naţionale;
- militarea pentru unitatea şi independenţa ţării.
În privinţa comportamentului echidistant faţă de partidele parlamentare, televiziunea publică
are în grila de programe emisiuni despre „Viaţa partidelor parlamentare”, la care participă toate
partidele respectând timpii de antenă repartizaţi conform unei grile votate de forurile legislative,
în funcţie de ponderea şi structura parlamentului.
Televiziunea publică nu difuzează mesaje extremiste, atacuri la adresa democraţiei, incitare la
şovinism, ură de clasă, încălcarea ordinii constituţionale.
Televiziunea publică primeşte de la bugetul statului fonduri care îi permit dezvoltarea în
domeniul investiţiei, a programelor de producţie proprie.
Rolul formativ al televiziunii publice este o prioritate în alcătuirea grilelor de programe, şi se
concretizează în realizarea emisiunilor pentru elevi, studenţi, pentru instruire muzicală, teatrală,
cinematografică.
Fiinţarea televiziunii publice într-o societate democratică asigură echilibrul şi este garantul
promovării valorilor autentice morale şi estetice.
Televiziunea privată reprezintă actualmente procentul majoritar în peisajul televiziunii
mondiale.
În Europa, până în deceniul 8 televiziunea publică reprezintă monopolul. Momentul spargerii
acestui monopol a fost apariţia posturilor locale particulare în Italia. În Marea Britanie
coexistenţa posturilor publice şi private era reglementată prin lege.
Au apărut posturi autonome spaniole („Catalania”, „Galiţia”), „Channel Four” în Franţa.
Televiziunea privată este evidenta alternativă la posturile publice: în Anglia, alături de BBC 1
şi BBC 2 apar ITV şi ITC.
În Italia grupul Berlusconi prin cele 3 reţele ale sale are o audienţă de aproximativ 49% din
audienţa zilnică.
Italia Uno şi Tete Quatro întregesc în jurul anului 1985 imperiul televizual Berlusconi.

99
 Abolind modelul piramidal al televiziunii publice, axându-se pe programe de larg interes,
difuzarea de seriale, emisiuni muzicale şi sportive, informaţii şi divertisment, televiziunile
publice câştigă piaţa media.
Publicul se specializează şi devine stabil, iar dependenţa de telecomandă este tot mai evidentă.
Televiziunile private au ca prioritate absolută audienţa la public. „A fi pe gustul majorităţii” este
deviza generală, care atrage uneori ziariştii din acest mediu spre o modalitate de comunicare
foarte accesibilă, uneori eşuând în libertinaj în vorbire şi inconsistenţă ideatică în mesajul
televizual.
Dacă televiziunea publică a dorit de la început producerea unor creaţii televizate proprii,
televiziunea privată, din raţiuni financiare şi din cauza numărului mic de angajaţi resurse umane
(profesioniştii trebuie să fie foarte bine plătiţi pentru a rămâne fideli unui post de televiziune)
adoptă politica repertorială a „importurilor” (filme artistice şi documentare, programe sportive
transmise în direct, spectacole preluate de la alte televiziuni).
A susţine financiar un post privat de televiziune este o sarcină foarte dificilă şi reprezintă o
investiţie de durată, căreia i se văd efectele după un timp suficient de lung, cât să însemne
cheltuieli foarte mari pentru licenţă, dotare tehnică, angajare profesionişti, cumpărare de
programe de ultimă oră.
Un post privat de televiziune poate fi însă mediul de susţinere politică a investitorului (vezi
cazul Berlusconi). Publicitatea reprezintă resursa financiară principală a unui post privat de
televiziune şi de acest fapt au fost convinşi oamenii de afaceri încă de la începutul televiziunii. Ei
au înţeles că este modalitatea cea mai promptă pentru a-şi face „imagine” spre a vinde produsele.
Reclamele au devenit prezenţe permenente înaintea jurnalelor celor mai importante, iar
modalităţile de realizare persuasivă a lor vor fi „împrumutate” mai târziu chiar de emisiunile
educative.

Caz special, Marea Britanie

Încă din 1955 în această ţară fiinţau staţiile particulare ale ITV şi televiziunea naţională, o
coexistenţă fără intempestivităţi între sectorul privat şi sectorul public.
Această stare de echilibru s-a datorat şi existenţei unor instanţe de control, care n-au permis
influenţa masivă a politicului în conducerea şi orientarea programelor de televiziune şi radio.
Posturile de terleviziune particulare erau controlate de „Independent Broadcasting Authority”
(IBA). BBC era sub supravegherea „Broard of Governors”.
Modelul englez IBA va constitui un exemplu pentru Hauté Autorité française şi reper pentru
istoria audio-vizualului.

100
 Efect imediat constituirii IBA a fost reorientarea publicului telespectator spre televiziunea
particulară ITV.
Societatea privată furniza staţiilor regionale ale ITV programe zilnice de informaţii naţionale
şi internaţionale.
Abolirea sistemului piramidal va contribui la dezvoltarea fiecărei staţii locale din reţeaua ITV,
pentru că politica de programe şi negocierea cumpărării spaţiului de publicitate se fac la nivelul
staţiei, şi nu la nivel „central”.
Dezvoltarea pe segmente asigură reţelei ITC nivelul audienţei la nivel naţional. Este un mod
original de evoluţie, un management care va produce efect de stabilitate a sistemului şi succes
imediat şi de durată la un public ţintă bine definit, „regionalizat”.

Zona de acoperire

Televiziunea a început prin a fi declarată naţională termen ce comportă două accepţii:

- ca apartenenţă, reprezentând o ţară şi obţinând astfel un satatut de identifcare în
concernul televiziunilor în lume;
- ca arie de acoperire a semnalului televizat, ceea ce a însemnat recunoaşterea la scară
naţională a postului, ca fiind al tuturor.
Cu timpul, televiziunea publică e caracterizată drept naţională şi datorită caracterului său
popular (limbaj televizual de largă accesibilitate, emisiuni adresate tuturor categoriilor socio-
profesionale, pe segmente de vârstă, instrucţie şi preocupări).
În preajma anilor 1970, în Europa existau în fiecare ţară două posturi de televiziune publice
naţionale, diferenţa dintre ele constând în numărul de ore de emisie pe săptămână, al doilea post
emiţând mai puţin şi în general emisiuni culturale, pentru culturalizare sau pe segmente scurte,
pentru elite.
Componenta culturală, a doua după cea de informare, a constituit preocuparea decidenţilor
pentru formarea gustului estetic sau „alfabetizare”.
Pentru aceeaşi unitate de timp, anii ’50-’60, comparaţia între televiziunea franceză şi
televiziunea italiană în privinţa culturalizării maselor prin metode diferite, este elocventă: în
Franţa sunt ecranizate operele clasicilor, în Italia, RAI difuzează 20% din programe sub forma
emisiunilor de alfabetizare.
În aceeaşi idee de recepţionare naţională a televiziunii este elocvent şi bugetul de timp alocat
de un telespectator pentru urmărirea programelor într-o zi.

101
 In 1984 Numărul de cămine care au Durata urmăririi programelor
televizoare (în milioane) TV pe zi şi individual
Statele Unite 84 3 h 30
Uniunea Sovietică 82 1 h 30
Japonia 30 3 h 30
China 29 ?
Brazilia 21 2 h 10
Republica Federală Germania 22 2 h 25
Marea Britanie 19 3 h 25
Franţa 19 2 h 20
Italia 15 2 h 40
Canada 14 2 h 55
Spania 10 2 h 50
Sursa: Financial Times, media Monitor şi documente ale ambasadelor1
Un caz special în istoria televiziunilor, îl constituie televiziunea chineză. La mijlocul
deceniului al optulea, televiziunea naţională chineză dispunea de trei posturi şi staţii „locale”, nu
putea să acopere aproximativ 40% din populaţie, datorită lipsei unui semnal de emisie, cu toate
că la acea dată China dispunea de un satelit de comunicaţii, 204 staţii de emisie şi 11.000 de
emiţătoare. Suprafaţa foarte mare a ţării şi natura diversă a reliefului erau cauzele reale ale
situaţiei recepţiei naţionale.
Dezvoltarea ulterioară va conferi Chinei statut de ţară cu o televiziune naţională, cu o recepţie
pe arie foarte extinsă (de altfel era şi dorinţa decidenţilor de a promova programele educative ,
culturale, fără a face din aceasta un scop în sine).
Va prelua însă şi programe de la BBC sau CBS şi va colabora cu agenţii de programe (UPI,
Visnews) pentru obţinerea informaţiei de actualitate.
Televiziunea indiană, în istoricul devenirii ei, constituie un alt fel de caz, care evidenţiază
dificultăţile recepţionării la nivel naţional a televiziunii...naţionale.
În anii ’80 India avea şi televiziune în culori. Cu toate acestea, cele 180 de emiţătoare
acopereau la acea dată doar 70% din populaţie.
Programele erau realizate în limbile engleză şi hindi. În india 15 limbi sunt socotite limbi
constituţionale. Difuzarea doar în engleză şi hindi limita considerabil receptarea programelor şi
stopa interesul pentru televiziune. A fost o cauză (cel puţin de nivel doi) pentru care s-a dezvoltat
foarte mult cinematografia? În 1984 India produsese 800 de filme, faţă de Franţa, care crease
doar 180. Filmele indiene au fost în vogă în acei ani pe întreg globul.

1
Apud Natalie, Coste – Cerdan, Alain Le Diberder, “Televiziunea” – Ed. Humanitas. Bucureşti, 1991, p.45

102
 Televiziunea internaţională are ca scop difuzarea programelor într-un spaţiu mai mare decât
al unei ţări, recepţia asigurând difuzarea în sincronie a evenimentelor de pe întreg globul.
Şi în acest caz denumirea „televiziune internaţională” comportă două accepţiuni:
- televiziune concepută pentru a difuza programe specializate în întreaga lume:
Euronews, Eurosport, CNN, Superchannel;
- televiziunea unei ţări care realizează şi difuzează programe proprii recepţionate în
întreaga lume. Exemplu elocvent este TVR Internaţional, lansat în 1995, care difuzează un
program cu durată medie zilnică de 3,5 ore folosind satelitul Eutelsat II-W2. Obiectivele
esenţiale sunt promovarea imaginii ţării în lume, prin valori culturale de excepţie şi informarea
într-un mod obiectiv, echidistant a opiniei publice internaţionale despre evenimentele din ţară.
Este şi televiziunea care asigură legătura afectivă a românilor din întreaga lume, păstrarea
sentimentului de românism şi evidenţierea identităţii culturale a românilor de pretutindeni.
Televiziunea regională şi locală este televiziunea care şi-a asigurat de-a lungul deceniilor de
existenţă un public stabil. Programele răspund cerinţelor utilitar-informaţionale, producţiei
artistice zonale, reliefării valorilor autentice locale şi regionale şi circumscrierii lor în
patrimoniul de valori naţionale şi universale. Publicul doreşte să ştie ce se întâmplă pe glob, dar
şi în oraşul limitrof cu al său, ce preţuri se practică pe piaţa imediată, ce se întâmplă în lumea
culturală, dar şi „interlopă” din zona în care se află localitatea sa.
Implicarea televiziunii regionale şi locale în viaţa urbei asigură legături permanente cu
instituţiile, organismele de reprezentare a guvernului în teritoriu, a forurilor ştiinţifice şi
nonguvernamentale. Ponderea producţiei proprii este de câteva ore/zi, suficientă pentru a asigura
fidelizarea tele-participării publicului specific.
Televiziunile locale din Italia au avut o istorie „fierbinte”.
RAI s-a constituit de la început drept post public, unic, cu un monopol necontestat. Influenţa
subordonării guvernului va declanşa reacţii virulente, care vor determina votarea reformei RAI,
în intenţia de scoatere a televiziunii naţionale de sub influenţa partidului aflat la putere.
Între timp, tinerii sunt cei ce vor crea posturi private locale, iniţiativă susţinută şi de regiile de
publicitate, care fructificau astfel un spaţiu „vital” pentru imagine şi obţineau venituri
publicitare.
Sub presiunea pieţii mass-media, în 1976 Curtea Constituţională va legitima existenţa
posturilor de televiziune particulare locale. Sub egida acestei legitimităţi televiziunea italiană va
consemna un număr impresionant de posturi locale private (în 1982 erau înregistrate peste 1200).
Berlusconi va cumpăra frecvenţele staţiilor care întâmpinau greutăţi financiare şi va forma 3
reţele, obţinând aproximativ 49% audienţă. Nu se va opri însă din dorinţa de a avea cât mai

103
multe canale de televiziune. În 1983 va cumpăra Italia Uno, iar în 1984 Rete Quatro. Care a fost
secretul succesului lui Berlusconi?
Cumpărarea unor programe americane la preţ convenabil, vânzarea spaţiilor de emisie pentru
clipuri publicitare şi mai ales axarea programelor de producţie proprie pe specificitatea locală,
zonală, apropiind tentant telespectatorul de mirajul vieţii în care trăieşte şi explicându-i-l.
Televiziunea locală se defineşte astfel ca o televiziune a fiecărui telespectator, în care
regăseşte informaţia de care are nevoie, la timp, cu costuri mai mici decât dacă ar cumpăra presa
scrisă şi mult mai prompt decât dacă ar urmări televiziunea naţională, cu adresabilitate generală.
Televiziune locală - o televiziune a „proximităţii”, o imagine a imediatului într-o proiecţie
naţională.
Este un miraj care însă atinge doar 50% din audienţa generală, afinităţile pentru panoramarea
vieţii cotidiene, curiozitatea pentru aflarea noutăţilor produse în plan naţional, precum şi
evenimentele internaţionale mediatizate cu prioritate de televiziunea naţională deţin în
continuare jumătate din procentul de audienţă.
Televiziunea naţională - televiziunea locală - un echilibru, dincolo de tentaţia imediatului, un
proces complex, pe o axă între „proximitate” şi „proiecţie” în universalitate.

Forme de organizare

Televiziunea a fost la începutul istoriei ei, unică, naţională, publică. După apariţia
televiziunilor private, sistemul mass-media s-a diversificat şi clasificarea televiziunilor cuprindea
două secţiuni:
- televiziune independentă;
- televiziuni organizate în reţea.
Ambele forme de televiziune, publică şi privată se regăsesc în această tipologie.
Televiziunile independente, singulare sunt cele ce emit de la „centru” , cu programe unitare.
Organizarea în reţea s-a impus în momentul diversificării ofertei de programe, apariţiei
posturilor regionale şi locale.
Exemplul elocvent este reţeaua ITV din Marea Britanie, formată din cincisprezece staţii.
Acestea sunt administrate de societăţi de producţie independente. Recunoscute sunt Thames
Television la Londra, Granada la Mancester.
În 1982 în Italia existau reţele care concentrau procentul majoritar al audienţei televiziunilor
particulare.

104
 Grupul Berlusconi a funcţionat tot sub forma reţelelor de televiziune, cucerind piaţa media şi
determinând publicul- ţintă să devină fidel în vizionarea programelor, axate pe divertisment,
informaţii, sport, filme de import (în special americane) şi difuzarea spot-urilor publicitare.

Forme de finanţare

Istoria televiziunii în diacronie oferă spectrul dificultăţii în dezvoltarea tehnică, dificultăţi

datorate finanţării proceselor de producţie. De la primele experimente rudimentare realizate în
Germania de Max Dieckmann şi Ernst Ruhmer, în Franţa de Georges Rignoux necesitatea
existenţei unor fonduri special destinate pentru cercetarea în domeniu s-a conturat ca o condiţie
sine qua non a evoluţiei televiziunii.
Piaţa, publicul sunt îndeajuns de receptive la impactul noului mijloc de comunicare în masă,
în primele decenii ale secolului al XX-lea televizorul fiind socotit un lux.
John Baird în Anglia realiza în 1929 emisiuni experimentale. În 1931, Baird vânduse numai
1000 de televizoare.
Ideea de bani investiţi în tehnologia de specialitate stăpâneşte într-atât pe promotorii ei, încât
nu-i de mirare că un inventator de pe Coasta de Vest, care realizează în 1927 o primă machetă a
televiziunii electronice, va reuşi transmiterea câtorva desene, în special al simbolului dolarului.1
Apariţia televiziunilor publice, subvenţionate de stat va genera dorinţa de a avea televiziune
particulară, independentă financiar şi politic. O dorinţă greu de realizat, pentru că investiţia în
tehnica de televiziune a fost şi a rămas costisitoare, ca bani şi timp.
Dezvoltarea tehnică a unui post de televiziune a însemnat încă de la început o investiţie
costisitoare şi pe termen lung. Cei ce au crezut în viitorul televiziunii şi au cheltuit considerabil
pentru dotarea tehnică, executarea experimentelor şi păstrarea personalului de specialitate au
avut nevoie de multă răbdare. Practica a dovedit că abia după aproximativ zece ani se obţin
beneficii (uneori nu numai financiare).
Dacă televiziunile publice primesc de la bugetul statului sume necesare funcţionării lor,
televiziunile comerciale „trăiesc” din sumele provenite din plata spaţiilor de publicitate şi bani
investitorilor.
Ambele tipuri de televiziuni se confruntă însă cu dificultăţi financiare. Televiziunile publice
au acceptat târziu să vândă spaţiu de publicitate şi acestea într-un procent mic.
Spre exemplu, pentru Societatea Română de Televiziune domeniul publicităţii este
reglementat de art. 29 al Legii audiovizualului şi prin „Normele obligatorii” adoptate de

1
Flichz, Patrice: “O istorie a comunicării moderne”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 180

105
Consiliul Naţional al Audiovizualului. Societatea Română de Televiziune a încredinţat vânzarea
de publicitate Societăţii ARBO, obţinând astfel creşterea veniturilor din această activitate în
2002 cu 12% faţă de 2000.
BBC este alimentat 90% de produsul redivenţei, celelalte procente fiind asigurate din
vânzarea revistei şi a programelor în străinătate.
ITV, televiziune particulară în Marea Britanie a dovedit că poate fi eficace şi ca audienţă şi ca
venit obţinut. În 1985 înregistrase un miliard de lire sterline, situându-se pe primul loc între
televiziunile europene.
Şi publicul a dorit încă de la începuturile televiziunii să achiziţioneze „cutia magică”.
Financiar însă era destul de greu. Familiile modeste economiseau ani de-a rândul pentru a
cumpăra un televizor. Astăzi, timpul de economisire s-a redus la câteva luni.
Considerat a fi element definitoriu pentru nivelul de trai se spune că în anii ’40 în SUA unele
familii cumpărau antena şi o instalau pe casă cu mult înainte de a achiziţiona televizorul. Era un
gest prin care se reduceau simbolic diferenţele financiare între clasele sociale.
Televizorul în culori s-a situat între bunurile de consum „moderne”. Comparativ, pentru anul
1983:

Anul 1983 Cămine cu TV Cămine cu TV color

Ţara
Uniunea Sovietică 91% 27%
Franţa 96% 62%
S.U.A. 98% 75%
Când televizoarele publice sunt finanţate numai din redivenţe, acestea se confruntă cu mari
probleme bugetare.
Puternic mediatizat a fost cazul BBC, care în 1985 preconiza 4000 de concedieri pentru a
acoperi cheltuielile de producţie şi salarizare.

Conţinutul grilelor de programe – profilul televiziunilor

Structura ofertei de program conferă televiziunii profilul personalizant pe piaţa media.

Televiziuni (sau canale) generaliste – prezintă publicului larg toate tipurile de emisiuni
(informative, culturale, de divertisment, dezbateri, anchete) vizând toate domeniile vieţii sociale.

106
 Televiziunile publice au caracter generalist, pentru că prin natura adresabilităţii lor trebuie să
întâmpine orizontul de aşteptare al întregii societăţi, privită în structura sa pe vârste, profesii,
nivel de înstrucţie, religie.
Procentul de audimat este de obicei uniform redistribuit pe zona de acoperire a semnalului de
emisie şi în proporţie de aproximativ 40% în cota de piaţă cumulată la nivelul întregii zile.
În România, televiziuni generaliste sunt TVR, PRO-TV, Tele 7 ABC.
Televiziuni semiprofilate sunt televiziunile care au grila de programe axată pe 2-3 coordonate.
La apariţia pe piaţa media, televiziunile comerciale sunt în general semiprofilate (muzică, ştiri,
filme) întrucât costurile mari pentru dotările tehnice nu permit cheltuieli pentru producţii proprii
de televizine. Soluţia „importurilor” este salvatoare pentru o primă etapă de fiinţare.
Televiziuni specializate sunt televiziunile care au ca obiectiv producerea şi difuzarea de
emisiuni ilustrative pentru un singur domeniu:
- ştiri: CNN, EuroNews
- Sport: Eurosport
- Muzică: MTV, Atomic
- Filme: HBO, Hallmark
- Ştiinţă: Discovery, Naţional Geografic
Apariţia televiziunilor specializate în număr mare denotă preferinţele publicului pentru
domenii atractive ca noutate, impact emoţional, delectare.
Publicul ţintă nu este numeros (ca în cazul televiziunilor generaliste), dar este stabil, ilustrând
o caracteristică a teleparticipării: fidelizarea.
Şi televiziunile generaliste au simţit nevoia specializării unui canal, pentru a atrage un public
stabil pe baza formaţiei culturale, nivelului de instrucţie, preferinţei domeniului.
BBC are două posturi de televiziune publice:
- BBC1, post generalist, cu o adresabilitate largă, axat pe accesabilitatea mesajului,
răspunzând preferinţelor tuturor categoriilor de telespectatori.
- BBC2 – post semiprofilat, cu programe informative şi documentare, vizează un
public elitist, cu nivel cultural ridicat şi produce programe pe care le vinde în străinătate.
Cele două posturi nu sunt în concurenţă, sunt în complementaritate .
Este şi cazul televiziunii române, care are 3 canale:
- România 1 – canal generalist, cu procentul cel mai mare de audienţă, lider pe piaţă
- TVR2 – canal semiprofilat, cu tentă culturală şi de educare. Pe frecvenţele acestui
canal se difuzează şi emisiunile televiziunilor regionale;
- TVR Cultural – canal specializat, cu un rol socio-formativ, de promovare a valorilor
culturale şi ştiinţifice naţionale şi universale;

107
 - România Internaţional – canal generalist, de comunicare cu diaspora şi care
transmite emisiuni despre comunităţile româneşti din Republica Moldova, Bulgaria, Jugoslavia,
Bulgaria, Ucraina
Televiziunea americană a reuşit să se impună în plan internaţional, să vândă programe
specializate şi datorită structurii diversificate.
Posturile specializate au devenit în timp repere în domeniul abordat:
- CNN – pentru informaţii, MTV pentru muzică, HBO pentru cinema.
Producţiile americane sunt vândute televiziunilor din întreaga lume la preţuri scăzute. Efectul
imediat este tendinţa televiziunilor naţionale de a cumpăra aceste pachete de emisiuni şi de a nu
mai realiza producţii proprii, care în general sunt mult mai costisitoare.
A fost o modalitate de dominare a pieţei mondiale, de penetrare în toate spaţiile culturale.
Nu de puţine ori însă sunt doar fast-food-uri la preţuri mici, pentru care nu mai „preparăm”
produsele tradiţionale.
Televiziunea franceză are un sistem mixt, cu şase canale naţionale (mai multe decât media
europene), dar şi cu un canal privat care tinde la peste 30% audienţă.
Segmentele de piaţă ale televiziunilor (pe durata unei zile)1
Anul 1997 1993
Canale France 2 Generalist 23,8% 24,7%
naţionale France 3 Generalist regional 17,5% 14,6%
Arte / 1992 Cultural (coperare cu Gemania) 1,4% 0,9%
La Cinquième Educativ 1,7% -
Canale TF1 Generalist 35% 41%
private M6 Generalist (lansat în 1996) 11,4% 12,3%
Canal + TV cu plată prin decodor 4,9% 4,7%
Altele 3,5% 2,7%

Canalele publice obţin sumele de finanţare din plata taxelor de abonament şi din publicitate,
televiziunile comerciale din contribuţia investitorilor, plata abonamentelor şi publicitate.
Televiziunea franceză în ansamblu este catalogată drept televiziune „culturală”, nota
dominantă neimpunând-o însă şi ca atare în plan mondial.
Configuraţie inedită are Canalul „Arte”, o iniţiativă francogermană. Este un post public
binaţional şi bilingv, specializat cultural.
TV5 este o realizare franceză, valonă, elveţiană romandă şi din Québec, recepţionat în 120 de
ţări de pe cinci continente.
1
Bertrand, Claude-Jean: “Introducere în presa scrisă şi vorbită”, Polirom, Iaşi, 2001, p. 67

108
 „Canal +” este o televiziune cu plată, semiprofilată, care transmite emisiuni sportive, filme şi
documentare. S-a extins în zeci de ţări, între care Turcia, Chile, Germnia, Polonia, Spania, ca şi
în Africa.
Este canalul care a lansat alte 21 de canale specializate în şase ţări europene: Planète,
Eurosports, Canal J, Ciné – Cinémas.

Televiziunea română

Televiziunea română a avut până în 1989 destinul televiziunilor din blocul comunist.
Începuturile au plasat-o într-o continuitate de preocupări pentru „a fi în pas cu timpul”.
Pentru o analiză obiectivă a unui fenomen care a generat tensiuni şi resentimente este
necesară însă parcurgerea unei perioade de decantări valorice şi distanţare de abordarea
subiectivă, inerentă privirii „din interior”.
Analizele realizate după 1990, mai ales în primii doi ani, abundau în acuze la sistemul
comunist şi la atitudinea de aservire a radio-televiziunii române.
Fără a încerca o disculpare a televiziunii române, în numele adevărului care trebuie să
genereze orice investigaţie restitutivă, vom consuma acele momente semnificative în evoluţia
televiziunii române, care au definit-o in ansamblul televiziunilor europene.
Momentul inaugural a fost produs în ziua de 31 decembrie 1956, într-o periodă deplin
comunistă şi firesc era ca televiziunea să fie de esenţă totalitară.
S-a declarat televiziune naţională şi a debutat ca un canal guvernamental.
Studioul naţional de televiziune a fost inaugurat în fostele studiouri cinematografice din strada
Molière. Emitea 21ore/lună, folosind un emiţător de 22 KW, standard D.
Percutanţa noului mijloc de comunicare a fost cea scontată, în tradiţia televiziunii în
ansamblu, realizându-se o transmisiune în direct a unei „Nopţi de Revelion”: spectacol,
spectaculos licitând spectaculozitatea – caracteristică a discursului televizual.
În această primă fază, jurnalele de actualităţi erau realizate de cinematografie, notele
distinctive ale artei cinematografice fiind folosite ulterior în promovarea imaginii liderilor
politici, abdicându-se deseori de la maniera obiectivă, succintă de re-creare a cotidianului în
favoarea supralicitării imaginei şi atmosferei „idilizate” a contextului social şi politic.
Dotarea cu primul car de reportaj TV în 1957 va permite realizarea transmisiunilor externe.
Prima staţie de recepţie a emisiilor exterioare va fi amplasată la Casa Scânteii, iar prima
transmisie va fi Concertul lui Yves Montand din Sala Floreasca, în februarie 1957. Începutul
fusese facut, folosindu-se acelaşi context de spectacol muzical. Primul „spectacol” sportiv va fi
transmis două luni mai târziu.

109
 Contextul concurenţial internaţional va impune însă realizarea de emisiuni montajate, în care
să se evidenţieze arta mixajului, a sugestiei sonore şi vizuale, desfăşurarea tramei în maniera
tehnicii romanului modern (cu abatere de la linearitatea temporală şi cu treceri sugestive din
planul real în planul simbolurilor vizuale şi auditive).
Primul laborator de filme achiziţionat în 1958 va permite realizarea primului reportaj, care va
ilustra deschiderea anului de învăţământ.
În 1968 va fi dat în folosinţă noul Centru de Televiziune din Calea Dorobanţilor şi tot în acest
an va fi realizată prima înregistrare video pe bandă magnetică.
Noua locaţie va permite dezvoltarea televiziunii în planul producţiei specifice: studiourile
specializate (de actualităţi, pentru înregistrare, de prezentare, grupuri de telecinematografie,
înregistrare şi montaj) vor oferi cadrul tehnic permanent de realizare a unor producţii televizate,
care vor fi premiate la Festivalul internaţional.
Din 1972 Canalul 2 al TVR va emite zilnic . Anii ’80 vor însemna, din punct de vedere al
duratei totale, a programelor, 100 de ore pe săptămână.
Televiziunea în culori era o certitudine în plan mondial. Abia în 1985 sunt consemnate
emisiuni în culori în România în sistem PAL, standard DK.
În istoria televiziunii române până la Revoluţia din 1989 sunt de reperat două perioade care,
prin natura sistemului politic existent şi a gradului de influenţă exercitat de acesta pot fi definite
drept:
1956-1972 - canal guvernamental, în care influenţa puterii politice se va manifesta cu
precădere în zona informativă (emisiuni de actualităţi în special). Cenzura ştirilor
va funcţiona în sensul înlăturării oricărei informaţii care nu ar fi convenit puterii.
Cu toate acestea, televiziunea română va reuşi să păstreze statutul de post public, va realiza,
făcând slalom printre „croşete” emisiuni, în care funcţia educativă, formativă va putea fi
concretizată prin secvenţe (emisiuni) memorabile despre valorile culturale româneşti.
Dramaturgia românească, cinematografia naţională, muzica marilor noştri compozitori, creaţiile
literare şi plastice ale românilor despre care, uneori s-a vorbit întâi în străinătate şi abia mai apoi
în România, au fost promovate cu un real succes în ţară şi peste hotare.
Cultura românească din acestă perioadă cunoaşte momente-reper, festivalurile naţionale devin
cadru de manifestare a talentelor din întreaga lume: Festivalul „George Enescu”, Festivalul de
muzică uşoară „Cerbul de Aur”.
Mult discutata „Cântarea României” şi spectacolele „grandioase” „Dialog la distanţă” au adus
în prim plan şi valori certe ale artei interpretative româneşti, confirmate în scurt timp de marile
scene europene.

110
 În tot răul e şi un sâmbure de bine, care conservat şi alimentat se va manifesta în momentele
care vor favoriza „ieşirea în lume”. S-a putut numai datorită profesionalismului oamenilor din
televiziunea română, realizatori, operatori, scenarişti, regizori.
Câteva exemple:
În perioada anilor ’60 - ’70 producţiile româneşti de televiziune (despre care se vorbise atat de
puţin în ţară) participă la festivaluri şi concursuri internaţionale de anvergură: Monte Carlo
(Monaco), Dublin (Irlanda), New York (S.U.A.), Roma, Milano (Italia), Adelaide (Australia),
Paris (Franţa), Montreux (Elveţia), Londra (Marea Britanie). Televiziunii române i se va acorda
Premiul Japonia şi Premiul UNESCO.
Prima producţie prezentată în context internaţional căreia i s-a decernat Premiul I (Festivalul
Internaţional al Filmelor pentru Televiziune de la Cairo – Egipt, ediţia a V-a) aparţine anului
1966. A fost filmul muzical „Omul şi camera”, o poveste muzicală, cu umor şi fantezie, având-i
actori pe Ştefan Tapalagă, Puiu Călinescu, Constantin Drăghici, Gheorghe Zamfir, Doina Badea,
Luminiţa Dobrescu, Dan Spătaru, Anda Călugăreanu, Pompilia Stoian, Margareta Pâslaru.
Pentru aceeaşi producţie, Valeriu Lazarov a primit Premiul şi Trofeul de regie pentru opera
cea mai originală la Festivalul Internaţional de Televiziune de la Praga (Cehoslovacia), ediţia a
III-a 1966.
„Omul şi camera” a primit Premiul criticii internaţionale şi menţiunea specială a juriului la
Festivalul Internaţional de Televiziune de la Monte Carlo (Monaco), ediţia a V-a 1967.
Cercetările româneşti de excepţie constituiseră subiect pentru un documentar artistic încă din
1964. „Dialog despre bătrâneţe” a fost grefat pe un interviu cu acad. prof. dr. Ana Aslan despre
şcoala românească de geriatrie. Documentarul a fost distins cu Menţiune Specială la Festivalul
Internaţional de Televiziune de la Monte Carlo (Monaco) ediţia a IV-a 1964.
Tradiţiile folclorice româneşti au fost apreciate în străinătate şi datorită documentarelor
artistice realizate de-a lungul timpului de către televiziunea română.
„Armonii şi ritmuri milenare” – eseu folcloric despre semnificaţia cercului
i-a fost decernat Premiul I şi „Harpa de aur” la Festivalul Internaţional de Filme pentru
Televiziune ediţia a III-a Dublin (Irlanda ) 1968.
Televiziunea română realizează şi coproducţii, impunând astfel atenţiei opiniei internaţionale
valori româneşti aflate în panteonul culturii universale.
„Brâncuşi sau şcoala de a privi” este un documentar artistic, coproducţie TVR – ORTF
(Franţa) – AFC (Belgia) distins cu Medalia de Argint la Festivalul Internaţional al Filmelor
Documentare TV New York (SUA) 1972 – o călătorie în locurile unde a patronat spiritul
brâncuşian: Tg. Jiu – Craiova, Paris (Casa memorială şi atelierul personal) , Muzeul

111
Metropolitan New York, cu un scenariu şi comentariu de Marin Sorescu pe muzica lui Gheorghe
Zamfir.
1972-1989 – canal guvernamental într-un regim totalitar. Prezentarea „Tezelor din iulie” în
1971 va însemna începutul unei perioade de austeritate, cenzură dusă la extrem, restrângerea
ariei de creativitate pentru asigurarea supravegherii informaţiei. Era necesară această atitudine
din partea regimului puterii pentru a nu fi ilustrată viaţa grea a populaţiei: restricţii la energie
termică şi electrică, alimente pe „cartelă”, lipsa informaţiei culturale. Restrângerea spaţiului
televizual s-a produs şi la propriu şi la figurat: televiziunea română emitea doar două ore seara,
preponderente fiind emisiunile care ilustrau „izbânda socialismului” – o formă aberantă de
mediatizare a vieţii sociale şi culturale.
Cu toate acestea, profesioniştii nu au abandonat lupta pentru păstrarea statutului televiziunii
de post public naţional prezent în competiţii internaţionale.
Un exemplu elocvent pentru această perioadă:
Primul film color prelucrat în laboratoarele Televiziunii Române s-a numit „România, ţara
mea” şi a primit Diploma de Onoare la Festivalul Internaţional „Săptămâna filmului documentar
şi de scurt metraj pentru cinema şi televiziune”, ediţia XVII-a, Leipzig (RDG), 1974.
Profesionalismul realizatorilor de televiziune a fost reperat şi apreciat in consecinţă. Efectele
speciale concepute de ing.Dan Bistriţeanu şi folosite in filmul experiment „Ziua culorilor”(eseu
cinematografic), film creat in laboratorul de prelucrare a peliculei, au convins juriul Concursului
Internaţional de Tehnică a Filmului – UNIATEC (Uniunea Internaţională a Asociaţiilor privind
Tehnica Cinematografică), ediţia a XI-a – Paris, 1978, iar Dan Bistriţeanu a primit brevet de
inventator.
Televiziunea română a acelor ani răspundea criteriilor impuse de organismele internaţionale
pentru a fi cotat drept canal audiovizual naţional: se difuzau 2 canale alternative, erau
preponderente emisiunile educativ formative.
Rolul important al televiziunii în viaţa naţiunii a fost evidenţiat încă o dată în momentul
declanşării Revoluţiei din decembrie 1989. O revoluţie „în direct” era o noutate în plan
internaţional. Din nou profesionalismul realizatorilor, operatorilor a atins cota maximă de
audienţă în plan internaţional.
Televiziunea Română intră într-o nouă etapă a istoriei ei prin „Televiziunea Română Liberă”,
etapă la fel de comentată.
În 1990 s-a înfiinţat Studioul TVR Cluj, în 1991 Studioul TVR Iaşi, în 1994 Studioul TVR
Timişoara , 1998-Studioul TVR Craiova. Acestea sunt unităţi funcţionale autonome.Articolul 32
din Legea privind organizarea şi funcţionarea SRTV precizează: „Studiourilor teritoriale li se

112
atribuie frecvenţele cu acoperire zonală, în condiţiile legii”. Ceea ce în peisajul televiziunilor
europene se întâmplase cu decenii în urmă, (acoperirea zonală), funcţiona şi în România.
La ora actuală însă studiourilor teritoriale nu le-au fost atribuite frecvenţe, de aceea sunt
difuzate deocamdată de posturile România 1, TVR 2, România Internaţional şi TVR Cultural.
Pe frecvenţa TVR 2 în fiecare zi de la 17.30 la 20.00 studiourile teritoriale emit program
propriu (cu preluarea jurnalului de pe TVR 1 la ora 19.00).
Din 1993, TVR este membră cu drepturi depline a EBU/UER (Uniunea Europeană de
Radioteleviziune). Este vicepreşedintă URTI (Universitatea Internaţională de Televiziune,
membru CIRCOM Regional (Asociaţia televiziunilor regionale din Europa), a EGTA (European
Group of Television Advertising), al Consorţiului Balkan TV Magazin.
Canalul România Internaţional a fost lansat în 1995, din 2001 este recepţionat şi pe Coasta de
Est a SUA şi a Canadei prin satelitul IS 601 325,5 °E; are o emisie de 17 ore /zi.
Oferta de programe (cf. Broşuriii „Societatea Română de Televiziune – 2002, editată de
Televiziunea română, redactată de Centrul pentru Formarea şi Perfecţionarea Profesională al
Societăţii Române de Televiziune):
România 1 (slogan: „ Unu pentru toţi”)
Caracteristici:
- se adresează tuturor categoriilor de ascultători;
- procentul de acoperire a populaţiei este de 99,1%;
- producţie proprie: 63%;
- considerat lider al audienţei la nivel naţional.

sport actualităţi de
ştiri 8,4% interes general
8,4% 19,8%
cultură, educaţie
seriale
9,4%
şi desene
animate
13,1%

filme divertisment
11% 12,5%

minorităţi emisiuni jocuri

11,4% pentru copii şi concursuri
4,3% 1%

113
 TVR 2 (slogan: „Aveţi nevoie de noi”)
Caracteristici:
- canal cu carater educativ – formativ;
- publicul - ţintă: tineri;
- este complementar canalului România 1;
- procentul de acoperire a populaţiei: 74%
Structura grilei de programe:

actualităţi
ştiri sport altele de interes
3,9% 7,1% 3,9% general cultură,
emisiuni 6,8% educaţie
pentru 19,5%
copii
1,1%

divertisment
10,8%
seriale şi
desene animate
32,3% jocuri şi
filme concursuri
9,6% 0,1%
studiouri minorităţi
teritoariale 4%
0,8%

România Internaţional (slogan: „Acelaşi timp pentru toţi românii”).

Caracteristici:
- canal de comunicare cu diaspora;
- singurul post naţional de televiziune care transmite emisiuni despre comunităţile
româneşti din Basarabia, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Ucraina;
- Programele sunt recepţionate în: Europa, Orientul Mijlociu, Africa de Nord, SUA şi
Canada.
Structura grilei de programe:

114
 emisiuni
pentru copii
1% ştiri sport actualităţi
16% 3% de interes gener
31%
seriale
1%
filme
4%

studiouri
teritoariale
3%

cultură, educaţie
minorităţi 22%
1% divertisment
18%

TVR Cultural (slogan: „Un nou orizont”)

Caracteristici:
- canal cu un rol socio – formativ, de promovare a valorilor culturale şi ştiinţifice
româneşti, de prezentare a culturii româneşti în context european;
- emite 12 ore zilnic.
Perceperea televiziunii ca un canal naţional public, cu o cotă de audienţă care să o plaseze în
poziţia de lider pe piaţa mediatică televizuală este rezultatul profesionalismului oamenilor de
televiziune, care au schimbat spectrul de receptare, din post guvernamental aservit puterii în post
public naţional echidistant.
O confirmă sondajul IRSOP din aprilie 2003:
E adevărat Ne e adevărat Nu ştiu
(%) (%) (%)
Informativă 91 8 1
Serioasă 90 10 -
Educativă 90 10 -
Se adresează tuturor 87 12 1
categoriilor de cetăţeni
Este interesantă 84 16 -
Relaxantă 74 26 -
Are o densitate mare 74 25 1

115
 de emisiuni
Destractivă 72 27 1
E „pe fază” 68 31 1
Evită difuzarea violenţei 66 32 1
Obiectivă politic 63 36 1
Învechită 40 59 1
Plicticoasă 23 77 -

Programele Televiziunii Române sunt apreciate şi de public şi de Asociaţiile naţionale şi

internaţionale ale profesioniştilor din televiziune. Din 1991 TVR participă la concursul anual al
APTR (Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România).
Multe programe au fost premiate şi unele au obţinut distincţii la festivaluri internaţionale.
Un exemplu doar: „Memorialul durerii” – un documentar care a fost distins cu:
- Premiul special al Juriului UCIN pe 1991 pentru film TV;
- Marele Premiu APTR 1992;
- Marele Premiu APTR 1993;
- Diplomă de Selecţie la Festivalul Internaţional de Programe Audiovizuale (FIPA),
Biarritz (Franţa, 1996); pentru episodul „Corneliu Coposu – Legiunea de onoare” (episod reţinut
şi la Videoteca din Paris, 1996).
Televiziunea ca post naţional, regional sau local rămâne mijlocul de comunicare cel mai
persuasiv, pentru că realizează simbioza cuvânt-imagine, asigură simultaneitatea eveniment
produs – eveniment receptat şi este un mod comod dfe a aduce lumea în casa ta.

116
 Aspecte internaţionale ale liberei circulaţii a informaţiei

Încă din secolul al XIX-lea libera circulaţie a informaţiei a devenit o realitate. Este
considerată o libertate fundamentală, stipulată în Declaraţia Drepturilor Omului şi recunoscută
de majoritatea statelor.
Dezvoltarea tehnică a oferit cadru larg al schimbului internaţional de informaţii. Crearea
internetului şi dezvoltarea lui în anii ’90 a generat o realitate internaţională complexă.
Principiul liberei circulaţii a informaţiei a fost formulat după cel de-al doilea război mondial
şi prevăzut în articolul 19 al DECLARAŢIEI UNIVERSALE A DREPTURILOR OMULUI ,
adoptată de Naţiunile Unite la 10 decembrie 1948:
„Orice individ are dreptul la libertaeta de informare şi de expresie, care implică dreptul de a
nu avea neplăceri din cauza opiniilor sale, precum şi dreptul de a căuta, de a primi şi de a
răspândi, fără a ţine cont de frontiere informaţii şi idei, prin care orice mijloace de expresie”.
CONVENŢIA EUROPEANĂ DE APĂRARE A DREPTURILOR OMULUI ŞI A
LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE, semnată pe 4 noiembrie 1950 la Roma, sub egida
Consiliului Europei şi intrată în vigoare în 1953, consemnează în articolul 10 limitele acestei
libertăţi de expresie:
„Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie. Acest drept cuprinde libertatea opiniei şi
libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei, fără ingerinţa autorităţilor publice şi
fără a ţine cont de frontiere.Prezentul articol nu împiedică statele să impună un regim de
autorizări radioului, televiziunii sau cinematografului.
Exercitarea acestor libertăţi presupunând obligaţii şi responsabilităţi poate fi supusă unor
formalităţi, condiţionări, restricţii ori sancţiuni prevăzute de lege, care, într-o societate
democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea criminalităţii, protejarea sănătăţii şi a moralei,
protejarea reputaţiei şi a drepturilor celuilalt, pentru a împiedica divulgarea de informaţii
confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii juridice”.
La Conferinţa Generală de la Nairobi din 1976 a fost dezbătută ideea necesităţii unei „Noi
ordini Mondiale a Informaţiei şi a Comunicări” (NOMIC). Contestată de unele ţări membre ale
UNESCO pentru că ar fi promovat practicarea unei informaţii controlate de către stat (Marea
Britanie şi SUA chiar s-au retras din organizaţie), ideea a fost reformulată în „Noua strategie a
UNESCO” din octombrie 1989:

117
 „Consiliul Executiv declară voinţa sa de a încuraja libera circulaţie a informaţiei (n.n.), de a
promova cea mai largă şi echilibrată difuzare a informaţiei, fără nici o îngrădire a libertăţii de
expresie, de a dezvolta mijloace capabile să amplifice capacitatea de comunicare în ţările în curs
de dezvoltare pentru a creşte participarea lor la procesul de comunicare şi, în sfârşit, de a
favoriza cunoaşterea şi înţelegerea mutuală a naţiunilor, acordând sprijinul său mijloacelor de
informare de masă”.
Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
ratificată prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU la 21 decembrie 1965 întră în vigoare la 4
ianuarie 1969. În articolul 4, punctul „a” se precizeză că statele părţi se angajează:
„să declare delicte pedepsite prin lege orice difuzarea de idei bazate superioritate sau ură
rasială, orice incitare la discriminare rasială, ca şi orice acte de violenţă sau provocare la astfel de
acte, îndreptate împotriva oricărei rase sau a oricărui grup de persoane de o altă culoare sau de o
altă origine etnică, precum şi orice sprijin acordat unor activităţi rasiste, inclusiv finanţarea lor”.
O altă prevedere relenată a unui instrument internaţional, CONVENŢIA PENTRU
SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA, este consemnat în Documentul reuniunii de la
Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E., din 5/29 iunie 199:
„ (9) Statele participante reafirmă că:
(9.1) – orice persoană are dreptul la libertatea exprimării, inclusiv dreptul de a comunica.
Acest drept cuprinde libertatea exprimării opiniilor, precum şi de a primi şi transmite informaţii
şi idei, fără vreun amestec din partea autorităţilor şi fără a ţine seama de frontiere. Exercitarea
acestui drept nu poate face obiectul unor restricţii, decât în condiţiile prevăzute de lege şi dacă
acestea sunt compatibile cu normele internaţionale general admise. În special, nici o limitare nu
trebuie adusă accesului şi utilizării mijloacelor de reproducere a documentelor de orice natură
sub rezerva, totuşi, a respectării drepturilor privitoare la proprietatea intelectuală, inclusiv
drepturile de autor.”
PRINCIPIILE DE LA JOHANNESBURG PRIVIND SIGURANŢA NAŢIONALĂ,
LIBERTATEA DE EXPRIMARE ŞI ACCESUL LA INFORMAŢIE au fost adoptate la 2
octombrie 1995 şi reafirmă:
„Credinţa că libertatea de exprimare şi a informaţiei sunt vitale pentru existenţa unei societăţi
democratice şi esenţiale pentru progresul şi bunăstarea acesteia şi pentru exercitarea altor
drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului”.
„În dorinţa de a promova recunoaşterea clară a razei de acţiune limitate a restricţiilor libertăţii
de exprimare şi a libertăţii informaţiei ce pot fi aplicate în interesul siguranţei naţionale, pentru a
descuraja guvernele să mai folosească pretextul siguranţei naţionale atunci când restrâng în mod
nejustificat exercitarea acestor libertăţi”.

118
 Singurul drept invocat de jurnalişti este dreptul de protejare a surselor de informaţii.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului a declarat că: „Protejarea surselor de la care
jurnaliştii preiau informaţii este un mijloc esenţial de asigurare a faptului că presa îşi poate
exercita menirea de „câine de pază” într-o societate democratică. Dacă jurnaliştii ar fi obligaţi să-
şi dezvăluie sursele, aceasta le-ar face mult mai grea obţinerea de informaţii şi, în consecinţă, ar
împiedica informarea publicului asupra chestiunilor ce ţin de interesul public. Dreptul la libertate
de exprimare implică de aceea faptul că orice restricţie de acest gen trebuie limitată la
circumstanţe excepţionale, în care sunt ţin joc interese publice sau individuale vitale”.
Posturilor publice de radio şi televiziune trebuie să li se asigure din partea guvernelor
independenţa editorială completă şi îndeplinirea funcţiilor publice: de informare a publicului
asupra problemelor de interes public, de a juca rolul de „câine de pază public”, de a transmite
ştiri caracterizate de obiectivitate şi echilibru şi de „a asigura fiecărui individ” drepturile
fundamentale din tratatele internaţionale la care guvernul este parte.
Guvernul trebuie să asigure pluralismul mass-media şi în virtutea acestui drept să permită
televiziunilor şi posturilor de radio private să opereze liber.
În CONVENŢIA EUROPEANĂ ASUPRA TELEVIZIUNILOR TRANSFRONTALIERE
(intrată în vigoare în 1993 şi ratificată de Cipru, Italia, Malta, Polonia, San Marino, Elveţia,
Marea Britanie şi Sfântul Scaun) în articolul 4, părţile ce declară că vor: „asigura libertatea de
exprimare şi informaţie în conformitate cu articolul 10 al Convenţiei ...şi vor garanta libertatea
de receptare şi nu vor restrânge retransmisia pe teritoriile lor a serviciilor audiovizuale care
respectă termenii Convenţiei”.
În acelaşi context se precizează că statele-membre trebuie să împiedice posturile să transmită
material pornografic sau care incită la ură rasială (art. 7), să permită dreptul la replică (art. 8) şi
să rezerve cel puţin 50% din timpul de emisie (nu intră în calculul timpului de emisie ştirile,
transmisiunile sportive şi reclamele) pentru programe produse în Europa (art. 10 – Obiective
culturale).
Într-un crescendo preconizat, secolul XX se caracterizează printr-o internaţionalizare a
pieţelor mass-media.
În condiţiile unei evoluţii tehnice, acest fenomen va fi de amploare şi în secolul XXI.
Cu toate aceste aspecte pozitive, nu trebuie uitat că funcţionează şi frâne în derularea
procesului: regimul drepturilor de autor, specificitatea culturală a diferitelor ţări sau zone
lingvistice, orientările profesionale, preferinţe pentru preocupări zilnice, importanţa religiei şi
poate impedimentul de care se uită cel mai adesea: gustul publicului ţintă şi orizontul lui de
aşteptare – o ecuaţie greu de rezolvat în condiţiile internaţionalizării informaţiei.

119
Recomandări bibliografice

19. Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European,

2000
20. Bourdieu, Pierre – Despre televiziune – urmat de Dominaţia jurnalismului – Ed.
Meridiane, Bucureşti, 1998
21. Coman, Mihai – Introducere în sistemul mass-media, Polirom, Iaşi, 1999
22. Constantinescu, Mircea: Vedeta – Eseu în psihosociologia media – Ed. Cartea
Românească,2001
23. Defleur, M., Ball-Rokealh, S.- Teorii ale comunicării de masă –Ed. Polirom, Iaşi, 1999
24. Joule, R. V. &Beauvois, J. L. , Tratat de manipulare, Ed. Antet, 1997
25. Kunczik, Michael, Zipfel, Astrid – Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării,
Ed. Universitas Napocensis, 1998
26. Lochard, Boyer–Comunicarea mediatică – Institutul European, Iaşi, 1998
27. Miège, Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
28. Mucchielli, Alex, Arta de a influenţa, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
29. Pailliart, Isabelle, Spaţiul public şi comunicarea, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
30. Petcu, Marian –Tipologia presei româneşti– Institutul European, Iaşi, 2000
31. Petcu, Marian, Sociologia mass media, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002
32. Silverstone, Roger: Televiziunea în viaţa cotodiană,Polirom, Iaşi, 1999
33. Sorlin, Pierre, Mass media, Institutul European, 2002
34. Stan, Constantin, Libertate supravegheată – Tehnici de redactare, Ed. Fundaţiei
Meridian, Craiova, 2000

120