ANALIZA REZULTATELOR FIRMEI

NOTE DE CURS

1
CAPITOLUL I
TIPOLOGIA ŞI ROLUL REZULTATELOR FIRMEI
1.1. ANALIZA CONCEPTULUI DE REZULTAT
1.2. TIPOLOGIA INDICATORILOR DE REZULTATE
1.2.1. CLASIFICAREA REZULTATELOR DUPĂ MODUL LOR DE FORMARE
1.2.2. CLASIFICAREA REZULTATELOR DUPĂ GRADUL DE CUPRINDERE
1.3. ROLUL INDICATORILOR DE REZULTATE

CAPITOLUL II
FORMAREA REZULTATELOR ŞI VALOAREA LOR INFORMAŢIONALĂ CA
INDICATORI ECONOMICI
2.1. ANALIZA REZULTATELOR CARE EXPRIMĂ VOLUMUL DE ACTIVITATE
2.1.1. ANALIZA REZULTATELOR CARE EXPRIMĂ VOLUMUL ACTIVITĂŢII
PRODUCTIVE
2.1.2. ANALIZA REZULTATELOR CARE EXPRIMĂ VOLUMUL ACTIVITĂŢII
DE COMERCIALIZARE
2.2. ANALIZA REZULTATELOR CARE EXPRIMĂ PROFITABILITATEA
ACTIVITĂŢII FIRMEI
2.3. ANALIZA REZULTATELOR CARE EXPRIMĂ POTENŢIALUL DE
FINANŢARE A FIRMEI
2.3.1. ANALIZA INDICATORILOR CARE MĂSOARĂ RESURSELE DE
FINANŢARE
POTENŢIAL DISPONIBILE
2.3.2. ANALIZA INDICATORILOR CARE MĂSOARĂ RESURSELE DE
FINANŢARE
EFECTIV DISPONIBILE

2
CAPITOLUL III
ANALIZA REZULTATELOR ECONOMICE
3.1. ANALIZA REZULTATELOR CARE EXPRIMĂ VOLUMUL DE ACTIVITATE
3.1.1. ANALIZA VALORII PRODUCŢIEI FIZICE
3.1.2. ANALIZA CIFREI DE AFACERI
3.1.3. ANALIZA VALORII ADĂUGATE
3.2. ANALIZA REZULTATELOR CARE EXPRIMĂ PROFITABILITATEA
ACTIVITĂŢII
3.2.1. ANALIZA REZULTATULUI BRUT AL EXPLOATĂRII
3.2.2. ANALIZA REZULTATULUI EXPLOATĂRII
3.2.3. ANALIZA REZULTATULUI NET AL EXERCIŢIULUI
3.3.ANALIZA REZULTATELOR CARE EXPRIMĂ POTENŢIALUL DE
FINANŢARE
3.3.1. ANALIZA CAPACITĂŢII DE AUTOFINANŢARE ŞI AUTOFINANŢĂRII
3.3.2. ANALIZA CASH-FLOW-ULUI

CAPITOLUL IV
MANAGEMENTUL PERFORMANŢELOR ÎNTREPRINDERII
4.1. ANALIZA RENTABILITĂŢII FIRMEI
4.1.1. CALCULUL ŞI SEMNIFICAŢIA RATELOR DE RENTABILITATE
4.1.2. O NOUĂ ABORDARE PRIVIND CALCULUL RATELOR DE
RENTABILITATE
4.2. ANALIZA MANAGEMENTULUI PERFORMANŢELOR ÎNTREPRINDERII
4.2.1. ANALIZA MANAGEMENTULUI RENTABILITĂŢII ECONOMICE A
CAPITALULUI TOTAL
4.2.2. ANALIZA MANAGEMENTUL RENTABILITĂŢII CAPITALULUI PROPRIU

3
 CAPITOLUL I
TIPOLOGIA ŞI ROLUL REZULTATELOR FIRMEI

1.1. ANALIZA CONCEPTULUI DE REZULTAT

În dicţionarul explicativ al limbii române conceptul de “rezultat” este definit ca fiind “ceea ce rezultă
dintr-o acţiune, dintr-un fapt, dintr-un calcul; consecinţă; urmare”. Din punct de vedere economic rezultatul
trebuie perceput ca un efect final sau intermediar al unor acţiuni economice, mai mult sau mai puţin deliberate, el
fiind cel care confirmă sau infirmă utilitatea acestor acţiuni.
În urma derulării unor activităţi economice lucrative la nivel de întreprindere se pot obţine următoarele
tipuri de rezultate:
 rezultate ale activităţii productive - se concretizează în bunuri şi servicii care au o anumită utilitate şi pot
satisface nişte nevoi de consum;
 rezultate financiare - confirmă realizarea pe piaţă a rezultatelor obţinute în sfera productivă;
 rezultate sociale - obţinute prin ocuparea forţei de muncă şi protecţia socială a acesteia.
Analiza rezultatelor firmei operează cu toate aceste rezultate dar utilizează în mod curent rezultatele
financiare, acestea având formă valorică de exprimare.
Sistemul indicatorilor de rezultate utilizat în analiza rezultatelor firmei este, în fapt, un instrument la
îndemâna analistului, iar concepţia acestui sistem este rodul necesităţilor specifice de analiză pe care el le are,
ceea ce conduce la ideea că rezultatul este un concept subiectiv, indiferent de gradul de cuprindere sau de
valoarea de cunoaştere pe care o oferă. Pentru a atenua acest neajuns al indicatorilor de rezultate se impune o cât
mai exactă clarificare a interferenţelor pe care conceptul de rezultat le are cu alte concepte economice, în speţă
cu cel de venit.
Conceptul de rezultat este un concept subiectiv, ceea ce nu înseamnă că un rezultat dat nu poate fi
măsurat în mod obiectiv, însă conceptul de rezultat variază funcţie de persoanele care fac analiza sau pentru care
se face această analiză
Activităţile economico-productive se derulează ca urmare a interesului manifestat faţă de acestea de către
o serie de participanţi la activitatea unei întreprinderi (proprietari, împrumutători, personal etc.), interes care
vizează obţinerea unor câştiguri viitoare. Aceşti participanţi la activitatea întreprinderii au atât interese
convergente, în sensul derulării în condiţii bune a activităţii şi obţinerii unei rentabilităţi cât mai ridicate, cât şi
interese divergente, fiecare urmărind ca partea ce îi revine să fie cât mai substanţială. Acesta este şi motivul
pentru care fiecare categorie de participanţi urmăreşte un alt tip de rezultat al întreprinderii.
Personalul întreprinderii este interesat în evaluarea performanţelor de valoarea adăugată, deoarece acest
indicator exprimă cel mai bine resursele potenţiale de retribuire a muncii.

4
 Împrumutătorii întreprinderii sunt interesaţi de rezultatul exploatării (înaintea deducerii cheltuielilor
financiare), acesta mai fiind denumit în literatura de specialitate şi rezultat economic. Acest rezultat permite cea
mai buna evidenţiere a măsurii în care întreprinderea poate acoperi serviciul datoriei.
Proprietarii întreprinderii privilegiază conceptul de rezultat curent (după deducerea cheltuielilor
financiare) sau pe cel de rezultat net (după deducerea impozitului pe profit), acest ultim rezultat mai fiind
denumit şi rezultat financiar.

1.2. TIPOLOGIA INDICATORILOR DE REZULTATE

Majoritatea indicatorilor de rezultate sunt reflectaţi în documente contabile de sinteză, cel mai
important document de acest tip fiind Contul de profit şi pierderi. Importanţa acestui document este dată
de faptul că este general recunoscut în majoritatea sistemelor contabile, chiar dacă are structuri diferite
de prezentare.
Directiva a IV-a a Uniunii Europene propune patru scheme ale contului de profit şi pierderi,
diferenţele dintre acestea constând în modul de prezentare şi utilizarea unor criterii diferite de
ierarhizare a elementelor componente. Astfel contul de profit şi pierderi se poate prezenta în format
orizontal (sub formă de cont) sau în format vertical (sub formă de listă), în fiecare din cele două forme
de prezentare cheltuielile care stau la baza formării veniturilor putând fi ierarhizate fie după natura, fie
după destinaţia (funcţia) lor.

1.2.1. CLASIFICAREA REZULTATELOR DUPĂ MODUL LOR DE FORMARE

Modul de formare al rezultatelor poate fi diferit funcţie de criteriul de clasare al cheltuielilor care
au stat la baza obţinerii acestora.
După modul de formare rezultatele pot fi grupate în două categorii principale:
rezultate obţinute prin clasarea cheltuielilor după natura lor;
rezultate obţinute prin clasarea cheltuielilor după destinaţie (sau după funcţie).

5
 A.FORMAREA REZULTATELOR PRIN CLASAREA CHELTUIELILOR DUPĂ
NATURĂ
Această modalitate de formare a rezultatelor are la bază clasarea cheltuielilor după natura
acestora (cheltuieli cu materiile prime, cheltuieli cu salariile, amortizări etc.) şi îi sunt specifice mai
multe forme de prezentare cum ar fi: prezentarea în concepţie franceză, în concepţie anglo-saxonă şi
prezentarea potrivit art. 23 din Directiva a IV-a a UE.
Până în anul 2001 contul de profit şi pierdere specific rapoartelor financiare ale întreprinderile
româneşti a respectat concepţia franceză de întocmire. Începând cu anul 2002 potrivit reglementărilor
OMF 94/2001 şi OMF 306/2002 contul de profit şi pierderi va avea o structură aproximativ similară cu
cea anglo-saxonă, în care cheltuielile sunt ierarhizate după natura acestora şi sunt prezentate în format
vertical.
În cazul acestui tip de rapoarte financiare, în care cheltuielile sunt clasate după natura şi nu după
funcţia acestora, rezultatul activităţii productive al întreprinderii se formează prin raportarea
ansamblului cheltuielilor de exploatare la producţia exerciţiului (producţia vândută ± variaţia
stocurilor + producţia imobilizată).
Utilizarea acestei metode pentru determinarea rezultatelor permite formarea unui sistem de
indicatori numit Cascada soldurilor intermediare de gestiune, sistem în care se regăsesc o serie de
indicatori foarte importanţi pentru aprecierea performanţelor unei întreprinderi, cum ar fi: valoarea
adăugată, rezultatul brut de exploatare etc.
Acest mod de formare al indicatorilor de rezultate se bazează pe două principale elemente:
- clasarea cheltuielilor se face după natura acestora;
- referenţialul utilizat pentru compararea cheltuielilor este producţia exerciţiului.
Dezavantajul metodei constă în faptul că nu poate fi identificat un rezultat strict aferent activităţii
de producţie (datorită interferenţei cu activitatea de desfacere şi administrare) şi în plus, rezultatul
obţinut este unul potenţial, fiind doar parţial confirmat de piaţă (producţia stocată nu este încă realizată
pe piaţă).
B.FORMAREA REZULTATELOR PRIN CLASAREA CHELTUIELILOR DUPĂ
DESTINAŢIE (FUNCŢIE)

Această modalitate de formare a rezultatelor se bazează pe clasarea cheltuielilor după destinaţia

acestora (exploatare, desfacere, administrare etc.) şi îi sunt asociate următoarele forme de prezentare:
prezentarea în concepţiei americană, în concepţie anglo-saxonă şi prezentarea potrivit art. 24 din
Directiva a IV-a a UE.
6
 Spre deosebire de modelul anterior, în cazul rapoartelor financiare obţinute prin clasarea
cheltuielilor după destinaţie, este posibilă formarea unui rezultat strict specific activităţii de producţie şi
în plus este un rezultat confirmat de piaţă, deoarece rezultă din compararea costului vânzărilor cu
producţia vândută.
Elementele de referinţă ale modelului sunt:
clasarea cheltuielilor după destinaţia acestora (exploatare, desfacere, administrare etc.);
referenţialul utilizat pentru compararea cheltuielilor este producţia vândută (sau cifra de
afaceri).
Potrivit noilor reglementări contabile din sistemul românesc (OMF 94/2001 şi OMF 306/2002) o
ierarhizare a cheltuielilor după natura acestora este cerută de Nota explicativă nr. 4 - Analiza rezultatului
din exploatare. Prin întocmirea acestei note explicative este posibilă determinarea unui rezultat al
exploatării strict aferent activităţii de producţie, în mod practic însă acest lucru va fi destul de dificil.
Sistemul de indicatorilor de rezultate obţinut prin cele două modalităţi de formare este prezentat,
comparativ, în tabelul nr. 1.1.

Clasificarea rezultatelor după modul de formare Tabelul nr. 1.1.

Formarea rezultatelor când cheltuielile sunt Formarea rezultatelor când cheltuielile sunt clasate după
clasate după natură destinaţie
+ Producţia vândută + Producţia vândută
±Variaţia stocurilor - Costul vânzărilor
+ Producţia imobilizată
= PRODUCŢIA EXERCIŢIULUI =REZULTAT BRUT (GROSS PROFIT OR LOSS)
+Venituri din vânzarea mărfurilor - Cheltuieli de desfacere
- Cumpărări de la terţi (sau externe) - Cheltuieli de administrare
- Alte cheltuieli de exploatare
+ Venituri generate de acţiuni deţinute
+ Venituri din participate
+ Venituri din alte imobilizări financiare
- Cheltuieli privind provizioanele financiare
- Cheltuieli cu dobânzile
= VALOAREA ADĂUGATA = REZULTATUL ACTIVITĂŢII ORDINARE ÎNAINTE DE
IMPOZIT (PROFIT OR LOSS ON ORDINARY ACTIVITIES
BEFORE TAXATION)
+ Venituri din subvenţii de exploatare - Impozitul activităţii ordinare
+ Alte venituri de exploatare cu caracter monetar
- Cheltuieli cu personalul
- Impozite şi taxe
- Alte cheltuieli de exploatare cu caracter monetar
=REZULTATUL BRUT AL EXPLOATĂRII = REZULTATUL ACTIVITĂŢII ORDINARE DUPĂ
IMPOZITARE
+ Venituri din provizioane + Venituri extraordinare
+ Alte venituri de exploatare cu caracter nemonetar - Cheltuieli extraordinare
- Cheltuieli cu amortizări si provizioane
- Alte cheltuieli de exploatare cu caracter nemonetar
= REZULTATUL EXPLOATĂRII = REZULTATUL EXTRAORDINAR

7
+ Venituri financiare - Impozit asupra rezultatului extraordinar
- Cheltuieli financiare
= REZULTAT CURENT = REZULTATUL NET AL EXERCIŢIULUI (PROFIT OR
LOSS FOR THE FINANCIAL YEAR)
± Rezultatul extraordinar

- Impozitul pe profit
= REZULTAT NET

După cum se poate observa, există două elemente care fac ca rezultatele obţinute prin cele două
metode să fie diferite şi anume: modul de clasare a cheltuielilor şi referenţialul la care acestea se
raportează. Întrebarea care se pune este dacă aceste două aspecte influenţează sau nu performanţele
întreprinderii, reflectate prin intermediul indicatorilor de rezultate?
Punctul meu de vedere este că sistemul de formare a rezultatelor prin clasarea cheltuielilor după
destinaţia acestora are o valoare informaţională superioară sistemului de formare a rezultatelor prin
clasarea cheltuielilor după natură, din următoarele motive:
 permite evidenţiere unui rezultat de natura profitului strict aferent activităţii de producţie;
 permite o mai bună gestiune şi urmărire a cheltuielilor şi implicit a profitabilităţii
întreprinderii;
 o raportare a cheltuielilor direct productive la producţia exerciţiului este perfect justificată dar
nu este la fel de justificată şi o raportare a cheltuielilor de circulaţie la această producţie, ele trebuind să
fie comparate cu producţia vândută sau cu cifra de afaceri, lucru pe care sistemul de clasare a
cheltuielilor după natură nu îl permite;
 includerea cheltuielilor de administrare în cheltuielile de exploatare (la clasarea cheltuielilor
după natură) afectează performanţele acestei activităţi fără să permită evaluarea eficienţei activităţii de
administrare.

1.2.2. CLASIFICAREA REZULTATELOR DUPĂ GRADUL DE CUPRINDERE

Contul de profit şi pierdere specific sistemului contabil român, atât potrivit vechilor reglementări cât şi
noilor reglementări, evidenţiază rezultatele pe activităţi şi pe trepte de formare, în partea superioară fiind
prezentate rezultatele cu caracter global, iar în partea inferioară rezultatele devin tot mai sintetice.
Acest criteriu de clasificare a rezultatelor se bazează pe modul lor de formare în sistemul contabil
românesc şi permite departajarea lor în trei principale categorii, după cum urmează:
 indicatori de rezultate care exprimă volumul activităţii desfăşurate;
 indicatori de rezultate care exprimă profitabilitatea activităţii sau a întreprinderii în ansamblul său;
 indicatori de rezultate ce măsoară potenţialul de finanţare al întreprinderii;

8
 Structurarea indicatorilor de rezultate după acest criteriu permite o analiză diferenţiată a performanţelor
unei întreprinderi, astfel:
 performanţe care ţin de capacitatea productivă a întreprinderii şi care pot conduce la extinderea
volumului de activitate şi la creşterea cotei de piaţă a firmei sau la consolidarea poziţiei pe piaţă a acesteia (acest
gen de performanţă se măsoară cu indicatorii de rezultate ce exprimă volumul activităţii);
 performanţe care conduc la creşterea nivelului de profitabilitate al întreprinderii şi care nu întotdeauna
sunt efectul creşterii volumului de activitate (sunt reflectate de rezultatele care exprimă profitabilitatea);
performanţe care se referă la capacitatea întreprinderii de a genera şi mobiliza resurse financiare care să
asigure o finanţare echilibrată şi eficientă a activităţii (se apreciază cu indicatorii care exprimă potenţialul de
finanţare).
A.INDICATORI DE REZULTATE CARE EXPRIMĂ VOLUMUL ACTIVITĂŢII
Sistemul de indicatori care exprimă volumul oferă o imagine de ansamblu asupra finalităţii activităţii unei
întreprinderi, imagine care reflectă în formă valorică capacitatea de producţie şi comercializare a acesteia.
Indicatorii de rezultat ce exprimă volumul sunt de mai multe tipuri, structurarea lor putându-se face după
mai multe criterii, cum ar fi:
 stadiul activităţii la care se referă (producţie sau comercializare);
 nivelul de cuprindere al ieşirilor;
 gradul de extindere al rezultatului (global sau parţial).
Cei mai importanţi indicatori de rezultate care exprimă volumul sunt prezentaţi în cele ce urmează.
Producţia marfă fabricată (Qmf), reprezintă expresia valorică a producţiei fizice obţinute în
întreprindere, pe parcursul unei perioade de timp determinate şi destinată comercializării pe piaţă. Producţia
marfă fabricată este evaluată la costul de fabricaţie sau la un preţ de înregistrare preliminat.
Producţia vândută (Qv), reflectă în expresie valorică toate vânzările de produse, lucrări şi servicii
realizate de întreprindere prin activitatea sa productivă. Evaluarea producţie vândute se face la preţul de
comercializare negociat cu clienţii.
Cifra de afaceri (CA), este un indicator de aceeaşi natură cu producţia vândută dar mai cuprinzător decât
acesta, luând în calcul şi vânzările de mărfuri proprii (sistem en gross sau en detail) sau achiziţionate de la terţi
în scopul revânzării.
Producţia stocată (Qs), ia în calcul variaţia stocurilor de produse finite sau de producţie în curs de
fabricaţie şi poate produce un efect de creştere al producţiei exerciţiului atunci când are loc un stocaj sau poate
produce un efect de descreştere a producţiei exerciţiului atunci când are loc un destocaj în perioada analizată. Se
evaluează la costul de fabricaţie.
Producţia de imobilizări (Qi), desemnează valoarea producţiei din cursul unui exerciţiu care este
reţinută de întreprindere pentru satisfacerea nevoilor sale investiţionale. Se evaluează la costul de fabricaţie.

9
 Producţia exerciţiului (Qe), se obţine prin însumarea producţiei vândute, a producţiei stocate şi a
producţiei de imobilizări (Qe=Qv+Qs+Qi), motiv pentru care se mai numeşte şi producţie globală.
Inconvenientul acestui indicator este că însumează elemente care au baze diferite de evaluare. Indicatorul
prezintă totuşi avantajul de a reflecta cel mai bine rezultatul activităţii productive al întreprinderii, dintr-un
exerciţiu financiar.
Valoarea adăugată (VA), este cel mai sintetic indicator de rezultate care exprimă volumul activităţii unei
întreprinderi şi spre deosebire de ceilalţi indicatori de volum, prezentaţi mai sus, prezintă avantajul de a reflecta
doar volumul a ceea ce s-a produs efectiv în întreprindere, făcând abstracţie de intrările din afară.
Având în vedere că baza de pornire la calculul valorii adăugate este producţia exerciţiului, se preiau
influenţele negative generate de evaluarea în mod diferit a elementelor care formează acest indicator.
B.INDICATORI DE REZULTATE CARE EXPRIMĂ PROFITABILITATEA ACTIVITĂŢII
Sistemul de indicatori care exprimă profitabilitatea, spre deosebire de cei care exprimă volumul, oferă o
imagine sintetică asupra eficienţei activităţii desfăşurate de întreprindere. Acesta este şi motivul pentru care în
literatura de specialitate aceşti indicatori sunt mult mai agreaţi pentru aprecierea activităţilor economice sau a
întreprinderilor în ansamblu.
Indicatorii de rezultat care exprimă profitabilitatea sunt de mai multe tipuri, ei putând fi diferenţiaţi după
mai multe criterii, cum ar fi:
 gradul de cuprindere care separă indicatorii în formă brută de cei în formă netă;
 structurarea indicatorilor de rezultate care exprimă profitabilitatea pe tipuri de activităţi derulate la nivel
de întreprindere (de exploatare, financiare, extraordinare).
Indicatorii de rezultate care exprimă profitabilitatea pot fi grupaţi după cum urmează.
Rezultatul brut al exploatării (RBE), este primul indicator de rezultat cu semnificaţie în termeni de
rentabilitate, el putând să releve în formă brută capacitatea activităţii de exploatare de a genera profit. Atunci
când activitatea de exploatare se finalizează cu un rezultat pozitiv vom avea excedent brut de
exploatare(EBE), iar atunci când rezultatul exploatării este negativ vom avea deficit brut din
exploatare(DBE).
Rezultatul exploatării (RE), se mai numeşte şi rezultat net al exploatării, fiind diferit de rezultatul brut
prin faptul că ţine cont de politica de amortizări şi provizioane promovată de întreprindere, deci este un rezultat
net de amortizările şi provizioanele aferente unui exerciţiului financiar.
Rezultatul curent (RC), este degajat din operaţiunilor pe care întreprinderea le derulează în mod curent
pe parcursul unui exerciţiu financiar. Aceste operaţiuni au un caracter ordinar, obişnuit şi repetitiv, fiind
specifice activităţii de exploatare sau activităţilor financiare ale întreprinderii.
Rezultatul extraordinar (Rex), este generat de acţiuni şi operaţiuni întâmplătoare a căror apariţie nu este
predictibilă, motiv pentru care de acest rezultat nu se ţine seama în previzionarea activităţii viitoare a
întreprinderii.

10
 Rezultatul net (Rn), este cel mai sintetic indicator de rezultate din sistemul de indicatori care exprimă
rentabilitatea.
C.INDICATORI DE REZULTATE CARE EXPRIMĂ POTENŢIALUL DE FINANŢARE
Această categorie de indicatori pune în evidenţă rezultatele întreprinderii care au relevanţă în plan
monetar, dintre acestea cele mai importante fiind următorii.
Capacitatea de autofinanţare (CAF) însumează totalitatea resurselor financiare proprii aflate la
dispoziţia întreprinderii la finele unui exerciţiu financiar.
Autofinanţarea (AF) are un caracter mai sintetic şi exprimă doar volumul potenţial de resurse financiare
proprii, care rămâne efectiv în întreprindere după retribuirea tuturor categoriilor de participanţi la activitatea
acesteia.
Cash flow-ul (CF) măsoară ansamblul fluxurilor de numerar degajate la nivel de întreprindere într-o
anumită perioadă de timp.

1.3. ROLUL INDICATORILOR DE REZULTATE

Pentru a putea utiliza cât mai bine indicatorii de rezultate se impune cunoaşterea rolului pe care ei îl au în
analizele interne sau externe, analize realizate în scopul aprecierii performanţelor unei întreprinderi.
Din cele prezentate mai sus s-a putut constata că indicatorii de rezultate cuantifică în formă valorică
finalitatea unei activităţi economice lucrative, nivelul de cuantificare fiind mai amplu sau mai sintetic funcţie de
necesităţile de analiză.
Lee considera că rezultatele contabile pot avea următoarele utilizări:
 ghid al politicii de dividend şi de acumulare a entităţii;
 mijloc de predicţie a rezultatelor viitoare;
 mijloc de evaluare a calităţii managementului întreprinderii;
 mijloc de evaluare a valorii deciziilor luate de alte grupuri legate de entitatea în cauză;
 instrument managerial într-o serie de domenii din interiorul sau din afara entităţii (politica de stabilire a
preţurilor, negocierile salariale, credibilitatea în faţa organismelor de credit etc.).
În activitatea de analiză indicatorii de rezultate joacă un rol important, direcţiile urmărite fiind:
 măsurarea nivelului absolut al rezultatelor economice obţinute în întreprindere;
 determinarea abaterilor, în mărimi absolute sau relative, a nivelului realizat al rezultatelor, faţă de o
bază de comparaţie stabilită de analist;
 utilizarea rezultatelor la construcţia unui sistem complex de indicatori pentru aprecierea eficienţei şi a
rentabilităţii întreprinderii.
Nivelul valoric absolut al unui rezultat economic este primul care se formează şi este evidenţiat pe baza
documentelor contabile care urmăresc derularea activităţii unei întreprinderi.

11
 Nivelul absolut al indicatorilor de rezultate oferă informaţii cu predilecţie despre dimensiunea entităţii
economice pe care o caracterizează şi mai puţin despre performanţele acesteia. Valoarea informaţională a acestor
mărimi absolute este apreciată de publicul larg, nespecialist în probleme economice şi mai puţin apreciate de
analiştii economico-financiari.
Putem astfel considera că nivelul valoric absolut al indicatorilor de rezultate este baza de pornire în
analiza performanţelor unei întreprinderi, iar de calitatea şi exactitatea măsurării nivelului absolut depinde
valoarea informaţională a analizelor ulterioare.
Nivelul realizat al indicatorilor de rezultate capătă un conţinut informaţional substanţial abia în momentul
în care este comparat cu un nivel de referinţă (nivelul programat, nivelul realizat în perioada precedentă, nivelul
realizat de o unitate concurentă).
În urma comparaţiilor la care este supus nivelul realizat al indicatorilor de rezultate pot rezulta două tipuri
de abateri:
- abateri în mărime absolută: AT = T1 - T0 ;
- abateri în mărimi relative: AIT = IT -100 ,
unde: T - indicatorul analizat; IT- indicele indicatorului; A - abaterea.
Pentru aprecierea nivelului de eficienţă sau pentru măsurarea rentabilităţii cu care lucrează întreprinderea
se pot calcula o serie de indicatori care în genere sunt de tip rată şi se exprimă în mărimi relative. Majoritatea
acestor indicatori au în componenţa lor, sub formă de element de calcul, unul sau mai mulţi indicatori de

Pn
rv  100
rezultate, cum ar fi, de exemplu, rentabilitatea vânzărilor: CA
unde: Pn - profitul net; CA - cifra de afaceri.

12
 CAPITOLUL II
FORMAREA REZULTATELOR ŞI VALOAREA LOR INFORMAŢIONALĂ
CA INDICATORI ECONOMICI

2.1. ANALIZA REZULTATELOR CARE EXPRIMĂ VOLUMUL DE ACTIVITATE

Rezultatele care exprimă volumul de activitate sunt primele care se formează, procesul de formare a
acestora derulându-se practic concomitent cu procesul de producţie şi comercializare.
Indicatorii de rezultate care exprimă volumul activităţii au la bază realizările globale obţinute în procesul
productiv, realizări care în primă fază sunt în formă fizică, iar după realizarea lor pe piaţă capătă formă valorică.
Indicatorii care exprimă volumul, spre deosebire de cei care exprimă profitabilitatea, nu pot lua valori
negative, ci pot avea cel mult o valoare egală cu zero, ceea ce în activitatea productivă semnifică imposibilitatea
realizării unor bunuri şi servicii utile care să fie cerute pe piaţă, iar în activitatea comercială semnifică
imposibilitatea confirmării prin vânzare a rezultatelor obţinute în activitatea productivă. Rezultatele globale (sau
de volum) au conţinut diferit, atât în funcţie de activitatea la care se referă (producţie sau comercializare), cât şi
în funcţie de gradul de cuprindere.

2.1.1. ANALIZA REZULTATELOR CARE EXPRIMĂ VOLUMUL ACTIVITĂŢII PRODUCTIVE

Activitatea productivă, deşi se bazează pe previziunile privind posibilitatea de comercializare a producţiei

obţinute, este totuşi independentă de activitatea comercială, atât ca mod de desfăşurare cât şi ca finalitate în
sensul rezultatelor obţinute. Funcţie de capacităţile de producţie avute la dispoziţie, de modul de organizare şi de
performanţele pe care le asigură în valorificarea resurselor, activitatea productivă poate genera un volum mai
ridicat sau mai scăzut de bunuri şi servicii destinate pieţei.
Rezultatele activităţii productive sunt bunuri, lucrări şi servicii pe care o întreprindere le oferă pieţei,
formarea şi existenţa acestora fiind în formă fizică. Pentru a fi evidenţiate contabil şi pentru a se putea evalua
performanţele acestei activităţi rezultatele pot fi exprimate valoric prin utilizarea unor instrumente de evaluare
cum ar fi: costul de producţie, preţul de înregistrare etc.
Aceste rezultate nu sunt evidenţiate în contul de profit şi pierdere, până în momentul în care se produce
realizarea lor, pe destinaţia pentru care s-au produs. Se poate astfel spune că valoarea bunurilor obţinute în
activitatea de producţie devine venit abia după vânzarea acestora.
Calculul rezultatelor activităţii de producţie se face pentru un exerciţiu financiar, iar nivelul lor este
evidenţiat cu ajutorul următorilor indicatori.
a)Valoarea producţiei fizice (Qf) este indicatorul care exprimă în formă valorică rezultatul global al
activităţii productive dintr-un exerciţiu financiar, indiferent de destinaţia producţiei obţinute şi de gradul de
valorificare pe piaţă a acesteia.

13
 n
Qf   qi  pi
i 1

unde:
qi - cantitatea fabricată din produsul „i”; pi - costul unitar sau preţul de înregistrare al produsului „i”; n -
numărul de produse fabricate.
Producţia fizică este evaluată la costul de fabricaţie sau la preţul de înregistrare, care este diferit de
preţul efectiv de vânzare al produselor.
Valoarea producţiei fizice este indicatorul cel mai cuprinzător rezultatelor activităţii productive, deoarece
nu ţine cont de următoarele aspecte:
destinaţia producţiei obţinute (pentru comercializare sau pentru consumul intern al întreprinderii);
capacitatea de valorificare a producţiei pe piaţă (producţia obţinută a fost vândută integral sau o parte a
rămas nevândută şi a dus la formarea unui stocaj în perioada analizată).
Acest indicator are doar capacitatea de a măsura performanţele productive (sau lucrative) ale
întreprinderii, fără a oferi informaţii despre modul cum produsele sunt acceptate pe piaţă, respectiv despre modul
de realizare pe piaţă a acestora.
b) Producţia marfă fabricată (Qfm) este un indicator mai sintetic decât valoarea producţiei fizice,
deoarece se referă strict la produsele destinate comercializării pe piaţă. Dacă luăm ca bază de calcul cantitatea
fizică din fiecare produs care formează portofoliul comercial al întreprinderii, atunci indicatorul se poate calcula
după formula:
m
Qfm   qi  pi
i 1

unde:
qi - cantitatea fabricată din produsul „i” şi destinată vânzării pe piaţă;
pi - costul unitar sau preţul de înregistrare al produsului „i”;
m - numărul de produse fabricate şi destinate vânzării.
Producţia marfă fabricată este evaluată la costul de fabricaţie sau la preţul de înregistrare, acesta din
urmă fiind diferit de preţul efectiv de vânzare al produselor. Acest indicator măsoară practic oferta valorică de
produse a întreprinderii fără să poată oferi informaţii asupra gradului în care această ofertă este sau nu acoperită
de cererea existentă pe piaţă.
c) Producţia de imobilizări (Qi) este un rezultat economic obţinut tot în cadrul activităţii productive a
întreprinderii, dar este un rezultat fără scop lucrativ, care vizează satisfacerea unor nevoi interne ale
întreprinderii.
r
Qi   qi  pi
i 1

unde:

14
 qi - cantitatea fabricată din produsul „i” şi destinată consumului intern;
pi - costul unitar al produsului „i”;
r - numărul de produse fabricate şi destinate consumului intern.
Producţia de imobilizări, deşi măreşte rezultatele productive ale întreprinderii, nu afectează în nici un fel
performanţele comerciale ale acesteia. În acelaşi timp, producţia de imobilizării nu este generatoare de profit, cel
mult, se poate vorbi de o economie de resurse obţinută ca diferenţă între costul bunurilor din producţie internă şi
preţul de achiziţie de la terţi a bunurilor respective.
Între indicatorii de rezultate care exprimă volumul activităţii productive pot exista următoarele corelaţii:

 Qfm  Qf această inegalitate punând în evidenţă faptul că valoarea producţiei marfă fabricată poate fi
cel mult egală cu valoarea producţiei fizice, respectiv întreaga producţie fizică este destinată comercializării pe
piaţă;

 Qf  Qfm  Qi această egalitate evidenţiază componenţa rezultatului global al activităţii productive;

 IQf  IQfm este o inegalitate care pune în evidenţă faptul că în perioada respectivă valoarea producţiei
fizice s-a modificat într-o proporţie mai mare decât valoarea producţiei marfă, această modificare fiind
determinată de reţinerea pentru nevoile interne ale întreprinderii a unei cantităţi de produse, sau sporirea acestei
cantităţi de la o perioadă la alta, în cazul în care procesul investiţional se derulează pe o perioadă mai
îndelungată de timp;

 IQfm  IQf poate semnifica reducerea volumului de produse fabricate pentru consumul intern al
întreprinderii sau renunţarea la acest tip de producţie, odată cu finalizarea investiţiilor aflate în derulare.

2.1.2. ANALIZA REZULTATELOR CARE EXPRIMĂ VOLUMUL

ACTIVITĂŢII DE COMERCIALIZARE

Activitatea de comercializare este cea în care se confirmă sau se infirmă rezultatele obţinute în activitatea
productivă. Dacă bunurile produse sunt cerute pe piaţă şi se tranzacţionează la un anumit preţ, atunci se
realizează o primă confirmare a rezultatelor activităţii productive. Dacă bunurile obţinute se tranzacţionează pe
piaţă la un preţ superior costului de producere al acestora, atunci confirmarea rezultatelor activităţii productive
este deplină.
Derularea activităţii de comercializare se poate realiza fie cu produsele, lucrările şi serviciile proprii, fie cu
produsele terţilor, fie cu ambele categorii de produse. La întreprinderile din domeniul productiv vor fi
predominante vânzările de produse proprii, în timp ce la întreprinderile specializate în distribuţia mărfurilor vor
fi predominante vânzările de produse provenite de la terţi.

15
 Rezultatele activităţii de comercializare se formează concomitent cu realizarea pe piaţă a produselor,
lucrărilor sau serviciilor oferite spre vânzare de o întreprindere, nivelul acestor rezultate depinzând atât de
valoarea de utilitate a bunurilor respective, cât şi de cererea existentă pe piaţă.
Spre deosebire de rezultatele activităţii de producţie, care se exprimă cu predilecţie în formă fizică, cele
ale activităţii de comercializare au încă de la început o exprimare valorică, putând fi identificate sub forma
veniturilor din contul de profit şi pierdere.
Rezultatele activităţii de comercializare se calculează pentru un exerciţiu financiar şi sunt evidenţiate cu
ajutorul următorilor indicatori:
a) Venituri din vânzarea mărfurilor (Vm) este un indicator care măsoară totalitatea veniturilor obţinute
din comercializarea cu ridicata sau cu amănuntul a mărfurilor proprii sau procurate de la terţi. Este un indicator
global, deoarece include venitul total din comercializare, care include atât costul mărfurilor comercializate, cât şi
marja comercială a distribuitorului. Acest indicator se calculează pentru întreprinderile productive doar în
situaţia în care fie sunt specializate şi în distribuţie, fie au cel puţin un magazin de prezentare în care
comercializează produse proprii.
n
Vm   qi  pci
i 1

unde:
qi - cantitatea comercializată din produsul „i”;
pci- preţul de comercializare al produsului „i”;
n - numărul de produse comercializate.
Veniturile din vânzarea mărfurilor sunt evaluate la preţul de comercializare care poate fi preţul cu ridicata
sau preţul cu amănuntul, funcţie de tipul de comercializare
b) Venituri din producţia vândută (Qv), este indicatorul care regrupează toate veniturile care se obţin
din vânzări de produse, din prestări de servicii sau din execuţii de lucrări la nivelul unei întreprinderi. Este un
rezultat pur comercial, iar valoarea sa informaţională este dată de faptul că prin intermediul lui se confirmă
utilitatea bunurilor vândute şi implicit a activităţii productive a întreprinderii. Deşi nivelul indicatorului se
calculează strict pentru un exerciţiu financiar, la formarea rezultatului pe care îl măsoară pot contribui produse
obţinute în exerciţii financiare diferite.
Extinderea, sau cel puţin menţinerea capacităţii de comercializare este esenţială pentru o întreprindere,
respectiv pentru valorificarea cât mai bună a capacităţilor productive ale acesteia.
Atunci când întreprinderea reuşeşte să deţină o cotă semnificativă din piaţa pe care acţionează, ea va avea
posibilitatea să adopte o atitudine proactivă în raport cu piaţa, ceea ce îi va permite fie să anticipeze din timp
tendinţele pieţei, fie să modeleze nevoile acesteia după oferta proprie de bunuri şi servicii. In caz contrar, ea va
trebui să adopte o atitudine de orientare după principalii concurenţi şi să-şi asume riscurile care decurg din
această poziţie.

16
 Calculul indicatorului după o formulă simplificată de tipul cantităţi-preţuri se prezintă în cele ce urmează,
dar din păcate, de cele mai multe ori, datorită structurii eterogene a producţiei, este destul de dificilă utilizarea
acestei formule.
m
Qv   qi  pvi
i 1

unde:
qi - cantitatea vândută din produsul „i”;
pvi - preţul de vânzare al producătorului la produsul „i”;
m - numărul de produse proprii vândute într-un exerciţiu financiar
c) Cifra de afaceri (CA), reprezintă expresia valorică a tuturor afacerilor derulate de o întreprindere pe o
perioadă de gestiune şi poate fi considerat cel mai amplu indicator care măsoară activitatea comercială a unei
întreprinderi. Indicatorul evaluează volumul global al afacerilor întreprinderii la preţul pieţei, din momentul în
care are loc tranzacţia pe piaţă. Cu ajutorul cifrei de afaceri analistul are posibilitatea să realizeze o primă
apreciere asupra poziţiei strategice deţinute de întreprindere în cadrul pieţei sau altfel spus, se poate aprecia dacă
întreprinderea contează sau nu pe piaţă.
Ca relaţie de calcul, cifra de afaceri se obţine prin însumarea veniturilor din vânzarea produselor
proprii, a veniturilor din comercializarea cu ridicata sau cu amănuntul şi a veniturilor din subvenţii aferente cifrei
de afaceri.
CA = Qv + Vm + Vsbex

2.2. ANALIZA REZULTATELOR CARE EXPRIMĂ PROFITABILITATEA ACTIVITĂŢII FIRMEI

Rezultatele economice care au relevanţă în termeni de profitabilitate se formează în urma comparabilităţil

dintre efectele economice globale generate de o activitate economică şi efortul economic presupus de derularea
acesteia. Din această comparaţie pot rezulta valori pozitive sau valori negative, funcţie de măsura în care
activitatea economică reuşeşte sau nu să genereze un volum mai mare de efecte decât efortul presupus de
derularea sa, acest lucru fiind prezentat sugestiv în figura de mai jos.
Activitatea de producţie generează efecte în forma fizică (bucăţi, tone, kg etc.) care sunt preluate de
activitatea de comercializare şi supuse procesului de tranzacţionare pe piaţă. Dacă în urma tranzacţionării pe
piaţă se obţine un preţ al produselor superior costului de obţinere al acestora, atunci activitatea respectivă
înregistreazà profit şi se poate afirma că ea este eficientă, în caz contrar se înregistreazâ pierdere şi derularea în
continuare a activităţii nu se justifică din punctul de vedere al eficienţei economice.
Potrivit celor afirmate mai sus, se poate deduce că indicatorii economici care măsoară rezultatele cu
relevanţă în termeni de profitabilitate, pot lua atât valori pozitive cât şi valori negative, funcţie de capacitatea
activităţilor lucrative de a genera profit sau pierdere. Acesta este şi motivul pentru care în contul de profit şi

17
pierdere indicatoii ce măsoară efectele de natura profitului apar sub denumirea de rezultat, fiecare rezultat putând
lua forma de profit sau de pierdere.
Formarea rezultatelor cu relevanţă în termeni de profitabilitate are loc în procesul de exploatare şi ţine de
eficacitatea acestui proces în a adăuga la fiecare unitate de produs o marjă de profit. Prin urmare, rezultatele de
acest tip se formează parte cu parte la fiecare produs obţinut, lucrare executată sau serviciu prestat. Produsele în
forma fizică devin astfel purtătoare ale rezultatelor ce exprimă profitabilitatea.
Deşi formarea rezultatelor care exprimă profitul se realizează parte cu parte la fiecare unitate fizică vândută,
pentru aprecierea performanţelor activităţii se utilizează în mod curent nivelul global al acestor indicatori, nivel
care este evidenţiat de contul de profit şi pierdere. În acest cont, rezultatele care exprimă profitabilitatea se obţin
ca diferenţă între venituri şi cheltuieli pentru fiecare tip de activitate în parte.
Publicul larg, nespecialist în probleme economico-financiare, are tendinţa de a limita rezultatele care
exprimă profitabilitatea la rezultatul exerciţiului (profitul net), ori profitul net nu este decât o componentă a
profitului total. În fapt, profitul total realizat de întreprindere se împarte pe diverse destinaţii, cum ar fi: profitul
aferent proprietarilor (profitul net), partea aferentă regenerării capitalului fix (amortizarea), profitul aferent
împrumutătorilor (dobânda pentru împrumutul acordat) şi partea din profit care revine statului (impozitul pe
profit).
Stratificarea rezultatelor care exprimă profitabilitatea se face atât în raport cu activitatea care generează
aceste rezultate (exploatare, financiară, excepţională) cât şi funcţie de caracterul brut sau net pe care îl au aceste
rezultate în diferite contexte.
Indicatorii care măsoară rezultatele cu relevanţă în termeni de profitabilitate sunt evidenţiaţi de două
documente importante utilizate de analiza economico-financiară: Contul de profit şi pierdere şi Tabloul
soldurilor intermediare de gestiune. O parte dintre aceşti indicatori sunt evidenţiaţi în ambele documente, iar o
parte doar în câte unul dintre ele, în acest fel ele practic se completează reciproc.
Modul de formare a rezultatelor care exprimă profitabilitatea şi modalitatea de calcul a acestora sunt
prezentate mai jos.
A.Rezultatul brut al exploatării (RBE), reuşeşte să surprindă cel mai bine capacitatea activităţii de
exploatare de a genera profit, deoarece rezultatul format nu a fost supus operaţiunilor de distribuire către diverşi
participanţi la activitatea întreprinderii. Tocmai acest aspect îi conferă caracterul „brut” şi face din el o măsură
obiectivă a performanţelor industriale şi comerciale ale unei întreprinderi.
Rezultatul brut al exploatării este primul indicator de rezultate din categoria celor care exprimă
profitabilitatea. El succede din valoarea adăugată imediat după ce s-a realizat retribuirea muncii prin salarii şi a
statului prin impozite şi taxe. Se poate astfel afirma că acest rezultat are trei destinaţii majore:
 regenerarea capitalului fix (amortizare) şi prevenirea riscurilor viitoare (provizioane);
 retribuirea capitalului (propriu sau împrumutat);
 retribuirea statului prin impozite directe (impozitul pe profit).
Potrivit noilor reglementări contabile, nivelul rezultatului brut al exploatării va fi influenţat şi de alte

18
operaţiuni specifice procesului de exploatare, cum ar fi:
 cedarea activelor;
 primirea sau acordarea de donaţii, sponsorizări etc.;
 despăgubiri, amenzi şi penalizări primite sau plătite.
Specific pentru acest indicator este faptul că rezultatul pe care îl evidenţiază se formează din confruntarea
cheltuielilor monetare (care corespund unor plăţi efective) cu veniturile monetare (care sunt urmate de încasări)
şi exclude acele venituri şi cheltuieli care nu au relevanţă în plan monetar (venituri din provizioane, cheltuieli cu
amortizări şi provizioane). În aceste condiţii, se poate afirma că atunci când avem un rezultat brut de exploatare
pozitiv sau excedent brut de exploatare, acesta este de fapt un surplus monetar din exploatare. Indicatorul se
poate găsi într-o dublă ipostază:
1.excedent brut de exploatare (EBE), atunci când avem un nivel pozitiv al indicatorului;
2.deficit brut de exploatare (DBE), atunci când indicatorul are o valoare negativă.
Există două metode prin care indicatorul poate fi calculat:
 metoda substractivă:
RBE  VA  Vsv  Ave  S  Aipt  Ache
unde:
VA - valoarea adăugată; Vsv - venituri din subvenţii; Ave - alte venituri din exploatare; S - salarii; Aipt -
alte impozite şi taxe; Ache - alte cheltuieli de exploatare.
Metoda substractivă are ca bază de pornire valoarea adăugată şi determină acel rezultat brut al exploatării
care excede din valoarea adăugată după plata salariilor, a impozitelor şi taxelor către stat (altele decât impozitul
pe profit) şi a altor cheltuieli de exploatare, cu condiţia ca valoarea adăugată să fie suficient de mare pentru a
asigura retribuirea integrală a celor doi participanţi la activitatea întreprinderii, altfel se va înregistra un deficit
brut de exploatare.
 metoda adiţională:
RBE  RE  Amp  Pcrdv  Vpv  Vcrdv
unde:
RE - rezultatul exploatării; Amp - cheltuieli cu amortizări şi provizioane; Pcrdv - pierderi din creanţe şi
debitori diverşi; Vpv - venituri din provizioane; Vcrdv - venituri din creanţe şi debitori diverşi.
Metoda adiţională măsoară acelaşi rezultat brut de exploatare, dar are ca bază de pornire rezultatul
exploatării, mergând în sensul invers al modalităţii de formare a rezultatului. În acest mod se pot evidenţia
venituri şi cheltuieli nemonetare (ce nu sunt urmate de un flux efectiv de numerar), care conduc la creşterea sau
scăderea nemonetară a rezultatului net al exploatării, faţă de rezultatul brut.
B.Rezultatul exploatării (RE), mai este cunoscut şi sub denumirea de rezultat net al exploatării, deoarece
la formarea sa concură ansamblul cheltuielilor aferente exploatării, acestea fiind raportate la ansamblul
veniturilor generate de aceeaşi activitate. Acest rezultat face abstracţie de separarea veniturilor şi cheltuielilor în

19
monetare şi nemonetare, valoarea sa informaţională fiind centrată pe reflectarea unui rezultat care să
caracterizeze toate operaţiunile şi fluxurile aferente exploatării.
Diferenţierea clară a rezultatului exploatării de rezultatul brut al exploatării este dată de amortizare, de
unde şi accepţiunea că rezultatul exploatării este net de amortizare. Utilizarea provizioanelor pentru prevenirea
unor evenimente deosebite ce pot afecta rezultatul activităţii de exploatare este, pentru moment, destul de
sporadică în ţara noastă şi aceasta datorită faptului că regimul fiscal al acestor provizioane nu este bine delimitat
şi reglementat.
Opţiunea analistului de a alege acest indicator, atunci când apreciază performanţele activităţii operaţionale
este justificată de faptul că rezultatele activităţii financiare sunt o rezultantă a politicii financiare promovată de
întreprindere, iar impozitul pe profit datorat este o rezultantă a politicii fiscale a statului, nici unul din aceste
aspecte care afectează rezultatul final al întreprinderii, neprezentând relevanţă în ceea ce priveşte profitabilitatea
activităţii operaţionale.
Pentru calculul indicatorului se pot utiliza două metode, pe care le prezint în cele ce urmează:
1. RE  RBE  Vpv  Vcrdv  Amp  Pcrdv
2. RE  V exp Ch exp
unde:
Vexp - venituri din exploatare totale; Chexp - cheltuieli din exploatare totale.
Prima metodă de calcul a indicatorului are ca bază de pornire rezultatul brut al exploatării şi evidenţiază
diferenţa între cele două rezultate determinată de incidenţa veniturilor şi cheltuielilor nemonetare. Determinarea
rezultatului exploatării prin această metodă se face în cadrul tabloului soldurilor intermediare de gestiune.
A doua metodă, care este şi cea mai des utilizată, măsoară rezultatul exploatării ca diferenţă între veniturile
şi cheltuielile totale generate de activitatea de exploatare, calculul indicatorului prin această metodă fiind
reflectată de contul de profit şi pierdere.
C.Rezultatul financiar (Rf), se formează ca diferenţă între nivelul total al veniturilor financiare şi nivelul
total al cheltuielilor financiare.
Modul de formare al rezultatului financiar este absolut diferit de modul de formare al rezultatului din
exploatare, deoarece, dacă în cazul rezultatului din exploatare exista o condiţionare între nivelul total al
veniturilor din exploatare şi nivelul total al cheltuielilor necesare derulării acestei activităţi, în cazul rezultatului
financiar, veniturile şi cheltuielile care stau la baza formării lui, au caracter total independent.
Formarea veniturilor, a cheltuielilor financiare şi implicit a rezultatului financiar depinde de două principale
componente ale activităţii financiare:
 politica de finanţare promovată de întreprindere;
 activitatea de investiţii financiare derulată.
Politica de finanţare caracterizează modul de asigurare a resurselor financiare din surse proprii sau surse
împrumutate (structura financiară a întreprinderii), respectiv eficienţa acestei finanţări apreciată prin prisma a

20
trei aspecte: costul finanţării, exigibilitatea resurselor financiare existente la dispozitia întreprinderii şi eficienţa
utilizări resurselor.
Finanţarea întreprinderii, deşi este o componentă a activităţii financiare pe care aceasta o derulează, serveşte
nemijlocit activitatea de exploatare şi poate fi direcţionată spre două obiective:
1.finanţarea unor proiecte de investiţii care duc la dezvoltarea sau modernizarea capacităţilor de producţie;
2.finanţarea procesului de exploatare.
Politica de finanţare este eficientă atunci când sursele financiare procurate produc efecte mai mari decât
costul de finanţare. În această situaţie un rezultat financiar negativ generat de dobânzile plătite nu poate fi
interpretat în sens negativ dacă este compensat de un surplus al rezultatului exploatării, obţinut prin utilizarea în
mod productiv a surselor împrumutate.
În literatura de specialitate este formulată şi opinia că dacă un credit este utilizat pentru finanţarea unui
obiectiv de investiţii care nu este finalizat şi prin urmare nu a apucat să îşi producă efectele, atunci dobânda
plătită pentru acel credit trebuie capitalizată şi inclusă în valoarea obiectivului de investiţii astfel încât rezultatul
curent al activităţilor în derulare să nu fie afectat. În momentul în care obiectivul de investiţii este finalizat şi
începe să producă, dobânda capitalizată se transferă asupra cheltuielilor, odată cu amortizarea obiectivului.
Activitatea de investiţii financiare pe care agenţii economici o promovează are două obiective majore:
 obţinerea unor avantaje pe termen lung pentru activitatea de exploatare;
 asigurarea unor profituri suplimentare.
Avantajele pe termen lung pentru activitatea de exploatare vizează fie integrarea pe verticală sau pe
orizontală a întreprinderii, fie preluarea controlului asupra unor întreprinderi din alt domeniu de activitate.
Ambele obiective se realizează prin investiţii financiare pe termen mediu şi lung.
Obţinerea unor profituri suplimentare din investiţii financiare este rezultatul unei politici de plasament pe
termen scurt, de cele mai multe ori acestea fiind plasamente speculative. Pentru realizarea acestor plasamente se
utilizează excedentele de numerar pe termen scurt, de care activitatea de exploatare se poate lipsi o perioadă de
timp.

Metoda de calcul a indicatorului: Rf  Vf  Chf

unde: Vf - venituri financiare; Chf - cheltuieli financiare.
D.Rezultatul curent (Rc), măsoară nivelul cumulat al performanţelor din activitatea de exploatare şi din
cea financiară, acestea fiind considerate activităţi pe care întreprinderea le derulează în mod curent pe parcursul
unui exerciţiu financiar.
Rc  RE  Rf
unde:
RE - rezultatul din exploatare; Rf - rezultatul financiar.
Rezultatul curent permite aprecierea impactului pe care politica financiară promovată de întreprindere îl
are asupra performanţelor de rentabilitate obţinute de aceasta. Funcţie de opţiunile de politică financiară alese de

21
întreprindere, rezultatul curent se poate găsi în următoarele situaţii în raport cu rezultatul exploatării:

 Rc  RE cu următoarele semnificaţii:

- situaţie favorabilă generată de nivelul pozitiv al rezultatului financiar care s-a obţinut prin finanţarea la
cele mai scăzute costuri a activităţii de exploatare şi prin plasarea eficientă a lichidităţilor disponibile;
- situaţie nefavorabilă atunci când rezultatul pozitiv al activităţii financiare s-a obţinut ca urmare a politicii
prudente în domeniul creditului, promovată de managementul întreprinderii, ceea ce a determinat pierderea unor
oportunităţi în activitatea de exploatare;

 Rc  RE cu următoarele semnificaţii:

- este o situatie favorabilă atunci când, deşi rezultatul financiar este negativ, surplusul de efecte din
activitatea de exploatare, obţinut ca urmare a finanţării prin credite, compensează pierderile din activitatea
financiară;
- situaţia este nefavorabilă pentru întreprindere atunci când rentabilitatea surselor împrumutate este
inferioară costului de procurare al acestora şi activitatea financiară diminuează practic rezultatele exploatării.
E.Rezultatul extraordinar (Rex), are un caracter întâmplător, el neputând fi luat în calcul pentru
aprecierea performanţelor viitoare ale unei întreprinderi, atât datorită lipsei de regularitate în apariţii cât şi
datorită sensului foarte alternant (profit/pierdere).
Re xt  Vext  Chext
unde: Vex - venituri extraordinare; Chex - cheltuieli extraordinare.
Acest concept a fost introdus prin noile reglementări în domeniul contabil din ţara noastră (OMF94/2001 şi
OMF306/2202), el înlocuind vechiul concept de rezultat excepţional. Se poate astfel afirma că cele două
rezultate diferă fundamental nu numai prin titulatură ci şi prin conţinut, aceste diferenţe referindu-se la:
 vechiul rezultat excepţional, deşi caracterizează nişte operaţiuni întâmplătoare şi sporadice
(cedarea activelor, donaţii primite sau oferite, amenzi şi penalizări etc.), aceste operaţiuni erau în strânsă legătură
cu activitatea de exploatare a întreprinderii, motiv pentru care noile reglementări includ rezultatul acestor
operaţiuni în rezultatul exploatării;
 rezultatul extraordinar se formează ca diferenţă între compensaţiile primite pentru evenimentele
extraordinare (calamităţi sau alte evenimente extraordinare) şi cheltuielile prilejuite de aceste evenimente.
F.Rezultatul brut (Rb) mai este denumit şi rezultatul înainte de impozitare şi se obţine prin însumarea
rezultatului (profit/pierdere) aferent celor trei activităţi principale derulate la nivel de întreprindere: exploatare,
financiară şi extraordinară.
Rb  RE  Rf  Re xt sau Rb  Rc  Re xt
Rezultatul brut al exerciţiului nu este afectat de politica fiscală, ceea ce permite o mai bună
comparabilitate a performanţelor unor întreprinderi, aproximativ similare ca profil şi dimensiune, care realizează
un volum diferit de cheltuieli nedeductibile din punct de vedere fiscal. Din acest motiv putem întâlni situaţii în

22
care deşi o întreprindere înregistreazâ un rezultat brut negativ (pierdere), plăteşte totuşi impozit pe profit,
deoarece volumul cheltuielilor nedeductibile este mai mare decât pierderea brută.
Masa totală a profitului care râmâne la dispoziţia întreprinderii în vederea repartizării este influenţată de
politica fiscală promovată prin legislaţia în vigoare.
Politica fiscală determină apariţia unui rezultat mai puţin relevant din punc de vedere al performanţei
activităţii desfăşurate de agenţii economici, dar foarte important pentru autoritatea fiscală. Acest rezultat este
profitul fiscal (Pfsc).
Profitul fiscal are ca bază de pornire profitul brut realizat în exerciţiul financiar analizat, la care se adaugă
cheltuielile care depăşesc nivelul admis de legislaţia fiscală sau care nu sunt admise fiscal (cheltuieli
nedeductibile din punt de vedere fiscal) şi se scad diversele facilităţi fiscale acordate (deduceri fiscale).
Rfsc  Pb  Chndf  Df
unde:
Pb - profit brut; Chndf - cheltuieli nedeductibile fiscal; Df - deduceri fiscale.
Profitul fiscal poate fi mai mare sau mai mic decât profitul brut şi constituie baza de impozitare la care se
aplică cotele de impozitare stabilite conform legii. În urma ponderării profitului fiscal cu cotele de impozitare
rezultă impozitul pe profit (Ip).
G.Rezultatul exerciţiului sau rezultatul net (Rn), este cel mai sintetic rezultat cu ajutorul căruia se
apreciază profitabilitatea generală a unei întreprinderi. Formarea acestui rezultat se datorează ansamblului de
operaţiuni pe care o întreprindere le derulează pe parcursul unui exerciţiu financiar, motiv pentru care nu se
poate practic vorbi despre o contribuţie individuală a diferitelor produse sau lucrări la formarea profitului net.
Abordarea rezultatului net poate fi făcută din trei puncte de vedere, detalierea lor fiind prezentată în cele ce
urmează.
Din punct de vedere patrimonial rezultatul net evidenţiază o creştere a valorii patrimoniului ca urmare a
derulării unei activităţi profitabile pe parcursul exerciţiului.
Rn  Cpr1  Cpr0
unde:
Cpr1 - capitalul propriu din exerciţiului curent; Cpr0 - capitalul propriu din exerciţiul precedent.

Această abordare a rezultatului net evidenţiază faptul că prin intermediul lui se face practic legătura între
bilanţ şi contul de profit şi pierdere.
Totuşi, pentru ca această relaţie să se verifice trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
 în capitalul propriu aferent exerciţiului precedent este necesar ca rezultatul net să fie reflectat după
repartizare, iar în cel al exerciţiului curent înainte de repartizare;
 să fie luate în considerare variaţiile capitalului propriu determinate de alte operaţiuni, cum ar fi:
majorări de capital, diferenţe din reevaluare, subvenţii acordate etc.
Din punct de vedere economic, rezultatul net este un “surplus ” care se formează după acoperirea

23
totalităţii cheltuielilor întreprinderii, din veniturile totale pe care aceasta le-a obţinut:
Rn  Vt  Cht
unde:
Vt - veniturile totale ale exerciţiului; Cht - cheltuielile totale ale exerciţiului.
Rezultatul net, potrivit acestei concepţii, se poate găsi sub formă de profit net sau de pierdere, el reuşind cel
mai bine să confirme sau să infirme nivelul de rentabilitate estimat de proprietari la investirea capitalului.
Această modalitate de determinare a rezultatului net pune în evidenţă una din principalele carenţe care
afectează formarea acestuia şi anume imposibilitatea stabilirii exacte a veniturilor şi cheltuielilor aferente strict
exerciţiului curent.
Din punct de vedere financiar, rezultatul net reprezintă sursa principală de autofinanţare a întreprinderii:
Rn  CAF  Amp
unde:
CAF - capacitatea de autofinanţare a întreprmderii; Amp – cheltuieli anuale cu amortizări şi provizioane.
În cazul în care rezultatul net are acoperire monetară (veniturile şi cheltuielile care stau la baza formării lui
au fost încasate, respectiv plătite), atunci el contribuie esenţial la variaţia trezoreriei de la o perioadă la alta.
Rn  Tn  Amp

unde: Tn - variaţia trezoreriei nete.

Această modalitate de determinare a rezultatului net reflectă, în termeni monetari, legătura dintre bilanţ şi
contul de profit şi pierdere.

2.3. ANALIZA REZULTATELOR CARE EXPRIMĂ POTENŢIALUL DE FINANŢARE A FIRMEI

Activităţile economice lucrative care se derulează pe baza principiilor de rentabilitate şi eficienţă trebuie
să se finalizeze cu un excedent de resurse financiare în raport cu volumul de resurse consumate pentru derularea
lor. Acest excedent de resurse financiare poate avea într-o primă fază doar conţinut economic, fără să aibă
corespondenţă în plan monetar. în momentul în care excedentul de resurse financiare beneficiază şi de o
concretizare în plan monetar el devine surplus monetar şi poate deservi diverse nevoi de finanţare ale
întreprinderii.
Interesul prioritar în derularea unei afaceri aparţine proprietarilor, iar aceştia sunt interesaţi de resursele
financiare excedentare rămase după retribuirea tuturor celorlalte categorii de participanţi (salariaţii, statul,
împrumutătorii). Aceste resurse sunt singurele care pot asigura atât retribuirea directă a proprietarilor, sub formă
de dividende, cât şi dezvoltarea şi sustenabilitatea afacerii.
Având în vedere că între forma economică de existenţă a resurselor financiare disponibile pentru
proprietari şi materializarea acestora sub formă de lichidităţi pot exista decalaje în timp putem separa aceste

24
resurse în două categorii şi anume: resurse financiare potenţial disponibile şi resurse financiare efectiv
disponibile.

2.3.1. ANALIZA INDICATORILOR CARE MĂSOARĂ RESURSELE DE FINANŢARE

POTENŢIAL DISPONIBILE

Resursele financiare potenţial disponibile se formează în urma derulării unor activităţi lucrative de către o
întreprindere şi sunt disponibile proprietarilor acesteia la sfârşitul unui exerciţiu financiar. Caracterul potenţial al
acestora este dat de faptul că nu în orice moment totalitatea acestor resurse are acoperire în plan monetar,
datorită modului specific de circulaţie a numerarului la nivel de întreprindere. Indicatorii care măsoară resursele
financiare potenţial disponibile sunt: capacitatea de autofinanţare şi autofinanţarea.
a) Capacitatea de autofinanţare (CAF), măsoară totalitatea resurselor financiare potenţiale aflate la
dispoziţia întreprinderii, după încheierea unui exerciţiu financiar. Având în vedere că acest indicator se formează
prin confruntarea dintre cheltuielile monetare totale, înregistrate de o întreprindere pe parcursul unui exerciţiu
financiar, cu veniturile monetare totale aferente aceleiaşi perioade, se poate afirma că reprezintă de fapt un
surplus monetar net global.
Caracterul de surplus monetar net al capacităţii de autofinanţare este dat de faptul că a fost dedus
impozitul pe profit datorat autorităţii fiscale, iar caracterul global este dat de faptul că acest surplus monetar a
fost generat de ansamblul activităţilor întreprinderii. Caracterul global al capacităţii de autofinanţare diferenţiază
acest indicator de rezultatul brut al exploatării, care este tot un flux monetar, dar generat numai de activitatea de
exploatare. în acelaşi timp însă, rezultatul brut al exploatării este baza de calcul a capacităţii de autofinanţare.
CAF  RBE  Vf  Vex  Chf  Chex  Ip
unde:
CAF- capacitatea de autofinanţare; RBE - rezultat brut din exploatare; Vf - venituri financiare; Vex -
venituri extraordinare; Chf - cheltuieli financiare; Chex - cheltuieli extraordinare; Ip - impozit pe profit.
Se poate observa că la calculul indicatorului au fost excluse veniturile şi cheltuielile care nu au relevanţă
în plan monetar (cele aferente amortizărilor şi provizioanelor spre exemplu) deoarece acestea produc o
modificare fictivă a rezultatelor, fără să producă fluxuri reale de încasări sau plăţi. Într-o accepţiune mai
simplificată, capacitatea de autofinanţare se poate determina prin însumarea rezultatului net al exerciţiului cu
amortizările şi provizioanele anuale constituite din care se deduc reluările anuale asupra provizioanelor.
CAF  Rn  Amp  Vpv
unde: Rn - rezultatul net; Amp- cheltuieli cu amortizări şi provizioane; Vpv - venituri din provizioane.
Capacitatea de autofinanţare exprimă, deci, un surplus financiar degajat de activităţile rentabile ale
întreprinderii, care nu are decât un caracter potenţial dacă nu este susţinut de mijloace financiare efective.

25
 b) Autofinanţarea (AF), are un caracter mai sintetic decât capacitatea de autofinanţare, exprimând doar
volumul potenţial de resurse financiare care rămâne efectiv în întreprindere după retribuirea tuturor categoriilor
de participanţi la activitatea acesteia. Autofinanţarea mai poate fi definită şi ca masa de resurse financiare de care
dispun proprietarii în întreprindere, pentru a menţine sau creşte volumul capitalurilor investite.
Resursele care formează autofinanţarea au la bază capacitatea de autofinanţare a întreprinderii, diferenţa
dintre cei doi indicatori fiind dată de volumul resurselor utilizate pentru retribuirea proprietarilor prin dividende.
AF  CAF  Dv
unde: Dv - dividende repartizate acţionarilor.
Dacă avem în vedere elementele componente ale capacităţii de autofinanţare, atunci calculul
autofinanţării se poate face şi după formula:
AF  Rn  Amp  Vp  Dv
Având în vedere legătura dintre capacitatea de autofinanţare şi autofinanţare se pot determina următoarele
corelaţii între cei doi indicatori, cu implicaţii asupra perspectivelor afacerii:
 AF<CAF când: AF=Am şi Rn=Dv, este situaţia în care întregul rezultat net a fost distribuit pentru
dividende, iar întreprinderea îşi poate permite din autofinanţare doar investiţii minime de menţinere a
capacităţilor de producţie în stare funcţională;
 AF<CAF când: AF>Am (dar în mică măsură) şi Dv<Rn (dar în mică măsură), această situaţie apare
atunci când o mică parte din profitul net este menţinută în întreprindere ceea ce permite realizarea unor investiţii
de înlocuire, partea de profit utilizată pentru autofinanţare reuşind să compenseze creşterea de preţ la bunurile
de lungă durată care se doresc înlocuite;
 AF<CAF când: AF>Am (dar în mare măsură) şi Dv<Rn (dar în mare măsură), este situaţia când numai
o mică parte din profitul net este repartizată pentru dividende, cea mai mare parte fiind menţinută în
întreprindere pentru dezvoltarea afacerii şi pentru realizarea unor investiţii de creştere. Această situaţie diferă
substanţial de cea anterioară doar în cazul în care volumul profitului net este substanţial, altfel diferenţele sunt
minime, deoarece nu contează în ce proporţie împărţi o picătură de apă, spre exemplu.
AF=CAF când: AF=Am+Rn şi Dv=0, este o situaţie pozitivă atunci când firma este orientată spre
dezvoltare şi creştere, iar proprietarii majoritari sunt de acord cu acest lucru şi este o situaţie negativă atunci
când fie rezultatul net este nesemnificativ, fie atunci când prin nedistribuirea de dividende se pierde încrederea
acţionarilor în eficienţa plasamentului făcut de ei.

2.3.2. ANALIZA INDICATORILOR CARE MĂSOARĂ RESURSELE DE FINANŢARE

EFECTIV DISPONIBILE

26
 Resursele financiare formate în urma derulării în mod eficient a activităţilor lucrative devin efectiv
disponibile pentru întreprindere abia în momentul în care au acoperire sub formă de lichidităţi. Doar resursele
financiare lichide pot fi distribuite efectiv diverselor categorii de participanţi la activitatea întreprinderii.
Volumul de lichidităţi de care dispune întreprinderea la un moment dat poate fi mai mic, egal sau mai mare decât
volumul de resurse financiare potenţiale ce rezultă ca excedent din derularea activităţilor lucrative. Această
necorelare între excedentul potenţial de resurse şi nivelul efectiv disponibil al acestora este determinată de
circulaţia lichidităţilor în cadrul unei întreprinderi, aceasta fiind adesea comparată cu circulaţia sângelui în
corpul omenesc.
Cel mai reprezentativ indicator pentru a determina la un moment dat modul de formare a lichidităţilor şi
pentru a măsura volumul acestor lichidităţi este cash flow-ul (cum este cunoscut în literatura economică
internaţională), sau fluxul de trezorerie (de numerar), cum adesea este menţionat în literatura economică
românească. Având în vedere modul de formare a fluxurilor de numerar în cadrul întreprinderii considerăm că se
poate vorbi de trei tipuri de cash flow: cash flow din exploatare, cash flow operaţional şi cash flow total.
a) Cash flow-ul din exploatare (CFE), evidenţiază doar acele fluxuri de numerar care sunt degajate de
activitatea de exploatare a întreprinderii. În literatura economică de specialitate se pune adesea semnul de
egalitate între cash flow-ul din exploatare şi rezultatul brut al exploatării. Până la un moment dat acest
raţionament nici nu este greşit, dacă avem în vedere că excedentul brut de exploatare (EBE) este de fapt un
surplus monetar din exploatare. Se uită totuşi că surplusul monetar din exploatare este, la un moment dat, numai
cu totul întâmplător egal cu lichidităţile aferente exploatării la momentul respectiv şi că, de cele mai multe ori
volumul de lichidităţi din exploatare, constatat în diferite momente ale unui exerciţiu financiar, diferă de
rezultatul brut acumulat până în acel moment. Această situaţie se explică prin permanenta modificare a valorii
elementelor patrimoniale ale întreprinderii, modificare ce determină absorbţie sau degajare de numerar
(extinderea creditului "clienţi" echivalează cu o absorbţie de numerar, pe când diminuarea stocurilor echivalează
cu o eliberare de numerar). Aceste modificări patrimoniale sunt cunoscute şi sub denumirea de variaţie a nevoii
de fond de rulment (ANFR).
Cash-flow-ul din exploatare mai este cunoscut în literatura economică şi sub denumirea de excedent de
trezorerie a exploatării (ETE).
CFE  RBE  NFRE
unde:
CFE - cash flow din exploatare; RBE - rezultatul brut al exploatării; ΔNFRE - variaţia nevoii de fond de
rulment din exploatare.
b) Cash flow-ul operaţional (CFO), măsoară fluxurile de numerar generate de ansamblul activităţilor
derulate în întreprindere pe parcursul unui exerciţiu financiar. Activitatea operaţională a unei întreprinderi
include atât operaţiunile curente pe care aceasta le derulează pe parcursul unui exerciţiu financiar (operaţiuni
aferente exploatării, operaţiuni financiare) cât şi operaţiunile extraordinare care au loc în aceeaşi perioadă.

27
Aceasta face ca fluxul de numerar degajat strict de activitatea de exploatare să difere de fuxul de numerar degajat
de activitatea operaţională.
CAO  Rn  Am  NFR
unde:
CFO - cash flow operaţional; Rn - rezultatul net; ΔNFR - variaţia nevoii de fond de rulment din
exploatare şi din afara exploatării.
c) Cash-flow-ul total (CFT) măsoară ansamblul fluxurilor de numerar degajate la nivel de întreprindere
într-o anumită perioadă de timp. Ansamblul de fluxuri vizează atât activitatea operaţională, cât şi activităţile
extraoperaţionale (activităţi de investiţii, activităţi de finanţare).
Fluxul de numerar total degajat de întreprindere într-o perioadă de timp este tot mai adesea utilizat, în
contextul economic actual, atât pentru aprecierea eficienţei unei afaceri în derulare, cât şi pentru aprecierea
eficienţei investiţiilor. El este preferat în dauna altor indicatori de rezultate (profit din exploatare, profit curent,
profit net sau capacitatea de autofinanţare), tocmai datorită faptului că rezultatele pe care le măsoară sunt nu
numai potenţiale ci şi disponibile efectiv, în sensul că au acoperire în plan monetar şi permit retribuirea
participanţilor la activitatea întreprinderii.
Cash-flow-ul total degajat pe parcursul unui exerciţiu financiar are trei principale componente:
- cash-flow-ul din activitatea operaţională;
- cash-flow-ul din activitatea investiţională;
- cash-flow-ul din activitatea de finanţare.

28
 CAPITOLUL III
ANALIZA REZULTATELOR ECONOMICE

3.1. ANALIZA REZULTATELOR CARE EXPRIMĂ VOLUMUL DE ACTIVITATE

3.1.1. ANALIZA VALORII PRODUCŢIEI FIZICE

Activitatea de producţie sau de exploatare este practic motorul unei afaceri, prin intermediul ei punându-
se în valoare resursele: tehnice, materiale, umane şi financiare, mobilizate pentru derularea afacerii. Plecând de
la una dintre caracteristicile de bază ale economiei de piaţă moderne şi anume că „este mai uşor să produci decât
să vinzi”, se poate afirma că în timp ce activitatea de comercializare reprezintă scopul întreprinderii, activitatea
de producţie nu este altceva decât mijlocul pentru atingerea acestui scop.
La determinarea volumului fizic al producţiei sau producţiei fizică contribuie doi factori:
 cantitatea fizică realizată din fiecare produs aflat în nomenclatorul de fabricaţie (volumul producţiei
fizice);
 costul de producţie sau preţul de înregistrare al produselor obţinute (factorul calitativ de evaluare a producţiei
fizice obţinute).
A. PRODUCŢIA FIZICĂ
Producţia fizică reprezintă rezultatul de bază al oricărui proces productiv, aceasta reprezentând practic
raţiunea pentru care există o firmă. De producţia fizică sunt legate, direct sau indirect, toate celelalte rezultate ale
întreprinderii. O întreprindere productivă se poate afla într-una din următoarele situaţii:
 este la începutul activităţii, deci o întreprindere nouă (start-up);
 este o întreprindere în activitate, care vrea să se dezvolte pe acelaşi nomenclator de produse sau doreşte
să-şi diversifice nomenclatorul.
Indiferent de situaţia în care s-ar afla, pentru a ajunge să producă, ea trebuie să parcurgă următoarele
etape:
1.să identifice nivelul cererii existent pe piaţa căreia se adresează şi să cuantifice cât din această cerere ar
putea acoperi cu produsele pe care intenţionează să le ofere (studiu de piaţă concretizat într-un buget al
vânzărilor);
2.să identifice resursele financiare pe care poate să le mobilizeze (proprii şi împrumutate);
3.să dimensioneze capacităţile de producţie în funcţie de piaţă şi de resursele financiare pe care le poate
mobiliza.
După realizarea capacităţilor de producţie şi demararea procesului de fabricaţie, nivelul realizat al
producţiei fizice va depinde de următorii factori: gradul de asigurare cu resurse, gradul de utilizare al resurselor
şi gradul de organizare şi conducere a producţiei şi a muncii.

29
 Gradul de asigurare cu resurse defineşte măsura în care sunt disponibile resursele de care are nevoie
întreprinderea pentru derularea procesului de producţie. Această disponibilitate este legată de caracterul limitat al
resurselor, atât în ce priveşte volumul acestora, cât şi în ceea ce priveşte randamentul (productivitatea) lor.
Resursele care participă nemijlocit la realizarea producţiei sunt: resurse tehnice, resurse umane şi resurse
materiale.
Asigurarea cu resurse trebuie să se facă respectând, de o manieră corelată, următoarele condiţii: să fie
făcută la timp, să respecte cerinţele cantitative şi calitative, să respecte o structură specifică nevoilor procesului
de producţie. Asigurarea cu resurse trebuie să fie corelată cantitativ cu cantitatea de produse programată a se
realiza. Cantitatea de resurse depinde de necesarul de consum, adică de cantitatea de resurse încorporată în
volumul producţiei ce urmează a se realiza.
Neasigurarea cantităţii de resurse materiale, dacă nu este compensată de reducerea consumurilor
specifice (cs), conduce la nerealizarea cantităţii planificate de produse. Asigurarea suplimentară cu resurse, dacă
nu este compensată prin sporirea volumului de producţie sau depăşirea consumurilor specifice, înseamnă
imobilizare de resurse materiale, umane şi financiare.
Asigurarea resurselor la un nivel calitativ cerut de procesul tehnologic este o premisă a calităţii produselor
finite realizate. Asigurarea cu resurse de calitate inferioară cerinţelor tehnologice conduce la diminuarea calităţii
produselor finite şi la mărirea consumurilor specifice de resurse, după cum asigurarea unor resurse de calitate
superioară cerinţelor tehnologice se poate transforma într-o risipă de resurse şi evident, cu efecte asupra creşterii
costurilor de producţie.
Asigurarea din punct de vedere structural presupune corelarea a două principale aspecte, şi anume:
- o structurare adecvată a resurselor pe categorii (tehnice, materiale, umane);
- asigurarea unei structuri corespunzătoare la nivelul fiecărei categorii.
Asigurarea la termen a resurselor, din toate punctele de vedere (cantitativ, calitativ şi structural), este o
condiţie de bază pentru fluiditatea procesului de producţie şi implicit, pentru cel de comercializare.
Gradul de utilizare a resurselor - utilizarea reprezintă punerea în valoarea a resurselor în cadrul procesului
de producţie şi prin intermediul tehnologiilor de fabricaţie. Gradul de utilizare al resurselor depinde de anumiţi
factori, cum ar fi:
 nivelul tehnic şi tehnologic;
 nivelul de calificare al personalului;
 corelaţia nivelului tehnic şi tehnologic cu nivelul de calificare a personalului;
 calitatea materiilor prime şi a materialelor.
Pentru aprecierea gradului de utilizare a resurselor se utilizează următorii parametri:
 timpul de prelucrare pe produse şi tipuri de maşini;
 timpul de muncă pe unitatea de produs;
 consumul specific de materii prime şi materiale.

30
 Creşterea randamentelor de valorificare a resurselor tehnice şi umane coroborată cu reducerea
consumurilor specifice de materii prime şi materiale echivalează cu creşterea gradului de utilizare a resurselor şi
se materializează în reducerea costurilor de producţie şi implicit în creşterea profitabilităţii activităţii de
producţie.
Gradul de organizare a producţiei şi a muncii
Organizare înseamnă corelarea în spaţiu şi timp a resurselor antrenate în procesul de producţie cu scopul de
eficientizare a utilizării acestora. Efectele asigurării unui nivel corespunzător de organizare a producţiei sunt:
 ritmicitatea procesului de producţie (evitarea stagnărilor);
 fluiditatea procesului de producţie (evitarea întoarcerilor);
 disciplina în muncă;
 colaborarea şi cooperarea în muncă;
 promptitudine în onorarea contractelor de livrare.
Cantitatea de produse ce trebuie fabricată (qf) pe parcursul unei perioade (de regulă un an), depinde de
cantitatea prevăzută a se vinde (qv), cantitatea existentă la începutul perioadei (qi) şi cantitatea existentă la

sfârşitul perioadei (qf): gf  qv  qi  qf .

B. ANALIZA FACTORIALĂ A VALORII PRODUCŢIEI FIZICE
Această metodă de analiză este orientată spre elementele principale care condiţionează nivelul valoric al
producţiei fizice şi anume cantitatea produsă, structura producţiei obţinute şi costul de producţie sau preţul de
înregistrare al produselor obţinute, formula de calcul a valorii producţiei fizice fiind:
Qf   qi  pi
unde: qi - cantitatea fabricată din produsul i; pi - costul unitar sau preţul de înregistrare al produsului i; n -
numărul de produse fabricate.
Obiectivele principale ale metodei sunt următoarele:
a) determinarea abaterii absolute şi relative a indicatorului faţă de o bază de comparaţie (nivel planificat,
o valoare reprezentativă din perioada precedentă);
b) identificarea factorilor de influenţă, care potrivit acestui model de analiză sunt relevanţi pentru abaterea
indicatorului;
c) determinarea nivelului şi a sensului influenţei produse de fiecare factor asupra cifrei de afaceri;
d) stabilirea măsurilor ce se impun a fi luate pentru eliminarea influenţelor nefavorabile, respectiv
menţinerea şi amplificarea influenţelor favorabile.
Din formula de calcul, nivelul valoric al producţiei fizice este condiţionat de cei doi factori direcţi:
cantitate acelaşi sens în modificarea valorii producţiei fizice.
Etapele de analiză sunt:
I. determinarea abaterii absolute şi relative a indicatorului:

31
  absolut : Qf  Qf1  Qf 0   qi1  pi1   qi0  pi 0
Qf1
 relativ : I Qf  100; I Qf  I Qf  100
Qf 0
În cadrul acestei etape s-a determinat modificarea indicatorului faţă de o bază de comparaţie, atât în
mărimi absolute cât şi în mărimi relative, astfel încât să se poată măsura contribuţia fiecărui factor de influenţă la
această modificare.
II.determinarea influenţelor factorilor:
1.influenţa volumului fizic al producţiei:
Qf ( q )   qi1  gsf 0  pi 0   qi0  pi 0

Modificarea volumului fizic al producţiei este un factor direct de influenţă, care determină
variaţia nivelului absolut al valorii producţiei fizice în acelaşi sens cu modificarea sa şi proporţional cu
preţul de înregistrare (costul unitar) mediu din perioada de bază. Modificarea volumului fizic al
producţiei depinde următorii factori:
volumul estimat al vânzărilor, funcţie de cererea existentă pe piaţă;
gradul de asigurare cu resurse (cantitativ, calitativ, în structură şi la termen);
gradul de valorificare a resurselor (productivitatea muncii, utilizarea capacităţilor de producţie,
randamentul utilajelor);
nivelul de organizare a producţiei şi a muncii.
2.influenţa structurii fizice a producţiei:
Qf ( s )   qi1  pi 0   qi1  gsf 0  pi 0

Structura fizică a producţiei acţionează doar în cazul în care produsele dintr-o grupă omogenă
(însumabile cantitativ) au preţuri diferite, astfel încât să se poată forma un preţ mediu, prin intermediul
căruia structura să-şi transmită influenţa.
Influenţa exercitată de modificarea structurii fizice a producţiei se explică prin proporţia diferită
de realizare a produselor de la o perioadă la alta, în cazul în care preţurile unitare de înregistrare sunt
diferenţiate pe clase de calitate. Astfel, creşterea ponderii produselor care au preţ unitar de înregistrare
mai mare decât preţul mediu din perioada de bază, va determina creşterea nivelului total al valorii
producţiei fizice pe seama structurii, iar o creştere a ponderi produselor care au preţ unitar mai redus decât
preţul mediu, va determina reducerea nivelului total al valorii producţiei fizice.
3.influenţa preţului unitar de înregistrare:
Qf ( p )   qi1  pi1   qi1  pi 0

32
 Preţul de înregistrare al produselor obţinute în întreprindere este format din costul complet
unitar al produselor şi marja medie de profit practicată pentru fiecare produs în parte. Între preţul de
înregistrare al produselor obţinute şi preţul de comercializare al acestora pot exista diferenţe impuse de
piaţă sau de politica de comercializare a întreprinderii.
Preţul de înregistrare al produselor este un factor direct de influenţă a nivelului absolut al valorii
producţiei fizice, ceea ce înseamnă că prin creşterea nivelului său creşte şi valoarea producţiei fizice şi
invers. De multe ori producţia obţinută se înregistrează la costul unitar al produselor, fie pentru a se
evita o supraevaluare a producţiei, atunci când există o fluctuaţie mare a preţurilor pe piaţă, fie pentru a
realiza o evaluare unitară a întregii producţii, ştiut fiind faptul că producţia de imobilizări se evaluează
numai la cost, iar cea destinată vânzării poate fi evaluată şi la preţul de înregistrare.

3.1.2. ANALIZA CIFREI DE AFACERI

Dacă avem în vedere permanenta orientare spre piaţă a întreprinderilor ce activează într-un
mediu economic concurenţial, atunci apare necesitatea unei cât mai bune dimensionări a volumului de
activitate pe care acestea îl derulează pe segmentul de piaţă, astfel încât să poată fi emise aprecieri cu
privire la poziţia strategică pe care fiecare întreprindere o deţine în cadrul pieţei, respectiv cu privire la
posibilitatea de menţinere sau extindere pe piaţă.
Volumul de activitate are două componente: producţia şi comercializarea, ambele având rol determinant
în menţinerea, creşterea sau scăderea volumului de activitate şi implicit, a poziţiei deţinute de întreprindere pe
piaţă. Indicatorul care asigură cea mai corectă măsurare a volumului de activitate este cifra de afaceri, deoarece
prin acest indicator se reflectă numai acea parte a producţiei care a fost realizată pe piaţă şi reprezintă un rezultat
sigur şi cert pentru întreprindere.
A.CONCEPTUL ŞI TIPOLOGIA CIFREI DE AFACERI
Cifra de afaceri poate fi definită ca fiind expresia valorică a tuturor afacerilor derulate de o
întreprindere într-o perioadă determinată de timp. Cu ajutorul ei se măsoară performanţa economică a firmelor şi
este folosită drept criteriu pentru clasificarea acestora după importanţa lor economică. Acest indicator poate juca
rolul de barometru, atât pentru analistul intern cât şi pentru cel extern, atunci când se urmăresc aspecte cum ar fi:
 dimensiunea întreprinderii;
 poziţia strategică deţinută în cadrul pieţei;
 politica de creştere promovată în întreprindere.
Având în vedere că nivelul absolut al indicatorului este dat de expresia valorică a bunurilor,
lucrărilor şi serviciilor tranzacţionate în mod efectiv pe piaţă, se poate afirma că valoarea
informaţională a acestuia este predominant comercială, componenta productivă fiind doar o necesitate

33
fără de care procesul de comercializare nu poate avea loc. Conceptual cifra de afaceri poate fi
abordată ca:
 cifra de afaceri totală (CA) reprezintă totalitate afacerilor unei societăţi, evaluate la
preţurile pieţei sau suma totală a veniturilor din operaţiuni comerciale efectuate de o firmă pe o perioadă de timp
determinată.
 cifra de afaceri netă (CAn) este formată din totalitatea veniturilor obţinute din
vânzarea de bunuri, lucrări şi servicii aflate în categoria activităţilor curente ale unei firme, inclusiv subvenţiile
pentru exploatare, după scăderea reducerilor comerciale şi este indicatorul cel mai des utilizat în diagnosticarea
activităţii pe baza cifrei de afaceri;

 cifra de afaceri medie ( CA ), denumită şi preţ mediu de vânzare, reprezintă venitul

CA
CA 
obţinut pe o unitate de produs sau serviciu şi se determină pe baza relaţiei: Q

unde: Q–volumul fizic al vânzărilor;

 cifra de afaceri marginală (CAm) reflectă variaţia veniturilor din vânzări generată

CA CA1  CA0

CAm  
de creşterea cu o unitate a volumului fizic al vânzărilor şi se calculează după relaţia: Q Q1  Q0 ;

 cifra de afaceri critică (CAcri) evidenţiază pragul de rentabilitate al firmei şi

constituie acel nivel al veniturilor din vânzări necesar acoperirii integrale a cheltuielilor de exploatare şi se
calculează după relaţia:
Chf
CAcri 
1  Rv

unde: Chf–suma cheltuielilor fixe; Rv–rata cheltuielilor variabile, respectiv cheltuielile variabile medii

Chv
Rv 
la 1 leu cifră de afaceri, respectiv CA .

B.STRUCTURA CIFREI DE AFACERI

Având în vedere că cifra de afaceri include totalitatea veniturilor pe care o întreprindere le realizează din
producţie şi comercializare, se poate afirma că structura cifrei de afaceri este dată de ponderea veniturilor din
vânzările generate de diferite activităţi, produse, lucrări sau servicii, care formează nomenclatorul acestei
întreprinderi. Structura cifrei de afaceri este influenţată esenţial de următorii factori:
 nivelul de diversificare a activităţii;
 structura fizică a vânzărilor pe grupe omogene;
 preţul de vânzare al produselor.
Nivelul de diversificare a activităţii este un factor importat ce influenţează structura cifrei de afaceri şi
are la bază strategia de dezvoltare a întreprinderii pe termen lung şi mediu, iar în funcţie de această strategie
poate exista o diversificare legată (care se produce în cadrul aceluiaşi sector de activitate) şi o diversificare

34
nelegată (când activităţile din nomenclator aparţin unor sectoare diferite). Studiile economice realizate în acest
sens au demonstrat că diversificarea legată este mai rentabilă decât cea nelegată, chiar dacă, în momentul de faţă
companiile multinaţionale îşi diversifică activitatea în numeroase şi variate domenii.
Structura fizică a vânzărilor este cel de-al doilea factor important care stă la îndemâna întreprinderii
pentru a influenţa structura veniturilor şi implicit structura cifrei de afaceri. Dacă managementul întreprinderii
doreşte să crească ponderea veniturilor provenite dintr-un produs, atunci va trebui să crească producţia şi
comercializarea acestui produs mai mult decât a celorlalte, în condiţiile în care preţurile de vânzare se menţin
aproximativ constante. Dacă se doreşte doar creşterea cifrei de afaceri, atunci va trebui să crească greutatea
specifică, din vânzările fizice, a produsului care are un preţ unitar de comercializare mai mare decât preţul mediu
al grupei din care face parte. Modificările din structura fizică pot fi asimilate diversificării doar dacă firma îşi
derulează activitatea într-un singur domeniu şi produce o gamă diversificată de produse, acestea având
caracteristici de bază identice.
Preţul de vânzare este un factor de influenţă care acţionează asupra structurii cifrei de afaceri, dar
acţiunea sa este independentă de efortul întreprinderii şi asta deoarece preţul se formează în mod liber pe piaţă,
ca urmare a confruntării dintre cererea şi oferta de produse. Pentru a determina creşterea cifrei de afaceri prin
intermediul preţului întreprinderea va trebui să vândă într-o proporţie sporită produse cu preţ mare în defavoarea
celor cu preţ mic. Restricţiile care pot limita punerea în aplicare a acestei decizii pot fi: caracterul limitat al
capacităţilor de producţie aferente produsului cu preţ mare, cererea limitată pentru acel produs şi un nivel de
profitabilitate mai scăzut în raport cu alte produse
Structura cifrei de afaceri a unei firme poate fi analizată structural în funcţie de diverse criterii de
grupare a vânzărilor, cum sunt: pe sortimente, pe produse, pe grupe de produse, pe pieţe de desfacere, categorii
de clientelă, faze ale ciclului de viaţă a produselor etc.
Din punct de vedere metodologic, analiza structurii cifrei de afaceri se realizează prin:
1.mărimi relative de structură–se utilizează la determinarea ponderii deţinute de diferite elemente
(produse, mărfuri, servicii, activităţi, secţii etc.) în totalul cifrei de afaceri, utilizându-se următoarea relaţie:
cai
gi   100
CA

gi - ponderea deţinută de categoria „i” în totalul cifrei de afaceri; cai - cifra de afaceri realizată de
unde:
categoria „i”; CA–cifra de afaceri totală.
2.coeficientul de concentrare Gini-Struck se utilizează la efectuarea de comparaţii ale structurii

n gi 2  1
G
activităţii economice aferente mai multor exerciţii financiare: n 1

gi - ponderea produsului sau grupei se mărfuri „i” în cifra de afaceri.

unde: n–numărul de termeni ai seriei;
Acest coeficient poate lua valori între 0 şi 1, astfel:

35
  apropierea de 1 arată că în structura vânzărilor sunt câteva produse care dau cea mai mare
parte din cifra de afaceri;
 apropierea de 0 semnifică o distribuţie relativ uniformă a vânzărilor pe structurile implicate
în calcul.
H   gi 2
3.coeficientul Herfindhal-acesta se utilizează cu scopul adâncirii analizei:
1 
 ;1
În cazul indicelui Herfindhal, limitele de variaţie sunt incluse în intervalul  n  , astfel:
1
 dacă indicele se aproprie de n înseamnă că vânzările sunt repartizate în proporţii egale
între activităţile, produsele sau unităţile participante la structurarea cifrei de afaceri;
 dacă indicele se aproprie de 1, atunci în structura activităţii firmei, un număr redus de
elemente componente participă cu o pondere importantă la cifra de afaceri, gradul de concentrare al activităţii
fiind foarte mare.
Importanţa economică şi interpretările datelor celor doi coeficienţi sunt diferite în funcţie de contextul şi
conjunctura socio–economică astfel:
a)dacă firma deţine poziţie de monopol, atunci se preferă un grad de concentrare mare, deoarece
nomenclatorul de produse/activităţi şi efortul investiţional pot fi mai reduse întrucât societatea poate realiza
performanţe deosebite fără o diversificare importantă a activităţii;
b)dacă firma funcţionează într-un mediu concurenţial deosebit de agresiv, nu se recomandă un grad
mare de concentrare, deoarece reducerea cererii pentru oferta asigurată semnifică pierderi foarte mari prin
diminuarea vânzărilor. În acest caz, este necesară desfăşurarea activităţii cu o repartiţie egalitară, deoarece
diminuarea performanţelor la anumite categorii şi nu la întreg obiectivul de activitate înseamnă pierderi mai mici
pentru unitatea economică.
4.metoda ABC–este utilizată în principal pentru analiza structurii cifrei de afaceri pe produse, clienţi,
furnizori. Produsele comercializate sunt cele care contribuie în proporţii diferite la realizarea cifrei de afaceri.
Analiza curbei teoretice permite identificarea, în totalul produselor fabricate sau comercializate, trei grupe cu
caracteristici specifice, astfel:
 subgrupă care cuprinde foarte puţine produse sau mărfuri, dar care realizează o mare
parte din cifra de afaceri;
 două grupe care dau mai puţin de jumătate din cifra de afaceri, dar care controlează
majoritatea produselor realizate şi respectiv comercializate.
Pe baza multor studii tip „observării statistice”, s-au prefigurat trei grupe de produse:
 grupa A: 10-15% din numărul de produse sau mărfuri reprezintă 60-70% din cifra de afaceri;
 grupa B: 25-30% din numărul de produse sau mărfuri vândute reprezintă echivalentul a
25-30% din cifra de afaceri;

36
  grupa C: 65-70% din numărul de produse realizează 10-15% din cifra de afaceri.
Deci:
 grupa A cuprinde produse cu o rotaţie mai rapidă, cu o marjă a costurilor variabile şi respectiv
comercială mai mică;
 grupa B cuprinde produse, respectiv mărfuri a căror rotaţie şi marje sunt apropriate de media
firmei;
 grupa C este formată din produse sau mărfuri cu rotaţie scăzută dar cu o marjă mai mare.
Această grupă ridică probleme legate de lansarea comenzilor, de aprovizionare şi stocare, costul acestora fiind
mai ridicat ca în cazul grupelor A şi B.
Metoda ABC este frecvent utilizată în teoria economică şi pentru investigarea structurii cifrei de afaceri
pe categorii de clienţi. Orice societate, pentru a-şi desfăşura activitatea în bune condiţii, întreţine relaţii
economice cu partenerii sociali din amonte şi din avalul procesului productiv, respectiv clienţii şi furnizorii.
Clasificarea clienţilor după contribuţia lor la realizarea cifrei de afaceri permite identificarea a două mari
categorii:
a) o clientelă omogenă unde toţi clienţii deţin aproximativ aceeaşi pondere în cifra de afaceri;
b) o clientelă eterogenă, unde contribuţia la realizarea cifrei de afaceri este diferenţiată pe trei grupe:
clienţi puternici, clienţi medii şi clienţi mici.
O astfel de abordare structurală a cifrei de afaceri permite declanşarea unor acţiuni comerciale adaptate
categoriei de clientelă. Pe bază de observării şi studii, aplicarea metodei ABC la gestiunea unei clientele
eterogene a condus la următoarea repartiţie optimală:
 grupa A: 10% din clienţi realizează 60% din vânzări (cifra de afaceri)–clienţi puternici;
 grupa B: 40% din clienţi realizează 30% din vânzări (cifra de afaceri)–clienţi medii;
 grupa C: 50% din clienţi realizează 10% din vânzări (cifra de afaceri)–clienţi mici.
Analiza acestei distribuţii teoretice permite desprinderea unor concluzii utile pentru volumul de activitate,
securitate şi rentabilitatea firmei. Astfel:
 grupa A aparţine clienţilor foarte importanţi care participă preponderent la realizarea cifrei de afaceri şi
poate prezenta următoarele caracteristici:
 clienţii din această grupă sunt clienţi fideli şi derulează contracte de valori mari cu societatea
analizată;
 deşi rentabilitatea unitară (pe produs) în această zonă de multe ori este redusă datorită
condiţiilor stricte de către clienţi, grupa A realizează cea mai mare rentabilitate (pe total) prin volumul mare de
activitate derulat;
 din punct de vedere al securităţii, această zonă este foarte riscantă, deoarece impunerea
anumitor condiţii financiare de către întreprindere ar putea duce la pierderea unor clienţi importanţi şi, în
consecinţă, la reducerea semnificativă a cifrei de afaceri;

37
  puterea de negociere a firmei în raport cu clienţii este redusă.
 grupa B din punct de vedere al puterii de negociere, al cifrei de afaceri şi al rentabilităţii reprezintă o
zonă de echilibru pentru societate;
 grupa C se caracterizează prin:
 existenţa unui număr foarte mare de clienţi;
 valoarea redusă a comenzilor, fie datorită faptului că puterea economică a clienţilor este redusă,
fie pentru că nu sunt în marea lor majoritate clienţi fideli şi întreţin relaţii de afaceri cu mai mulţi parteneri;
 cheltuielile de exploatare aferente facturării şi livrării comenzilor sunt mai mari decât în grupa
A datorită numărului mare de operaţiuni;
 rentabilitatea minimă a firmei datorită raportului dintre venituri şi cheltuieli, care nu
avantajează societatea în această grupă;
 puterea de negociere foarte mare, risc minim, însă pe ansamblu activitatea firmei nu este
satisfăcătoare.

C.DINAMICA CIFREI DE AFACERI

Aprecierea dimensiunii activităţii economice a unui agent economic şi a modificării acesteia în timp
este absolut necesară pentru procurarea şi asigurarea resurselor viitoare necesare îndeplinirii obiectivelor
propuse. Pentru a aprecia activitatea firmei în timp, orice analiză a unui indicator trebuie să includă şi o descriere
în dinamică a acestuia. Caracterizarea evoluţie cifrei de afaceri în timp se realizează pe baza metodelor statistice
cunoscute. Alături de compoziţia veniturilor, evoluţia lor în ultimul timp, stabilitatea sau instabilitatea ritmului şi
tendinţa surselor de venituri sunt elemente de analiză relevante pentru potenţialul economic prezent şi viitor al
firmei. În contextul acestei analize indicele cifrei de afaceri (ICA) devine un indicator al performanţei economice
adică un criteriu de apreciere indirectă a eficienţei economice (pornind de la ideea că nici o afacere nu poate fi
eficientă dacă nu este performantă).
Indicele cifrei de afaceri se calculează simplu, raportând cifra de afaceri din perioada de analiză (CA 1) la

CA1
I CA   100
cifra de afaceri din perioada de referinţă(CA 0): CA0

Această modalitate de calcul este aplicabilă în condiţii de stabilitate economică sau atunci când între
perioada de analiză şi cea de referinţă nu există diferenţe prea mari în timp. În condiţiile în care însă, procesul
inflaţionist îşi face simţită prezenţa sau când, chiar dacă inflaţia este moderată, distanţa dintre cele două
momente este suficient de mare, a nu corecta indicele dinamic al cifrei de afaceri cu cel al inflaţiei presupune o

38
abordare simplistă, care deturnează esenţa fenomenului economic. În situaţia luării în considerare a ratei

1
CA1 
1  ip
I CA   100
inflaţiei, indicele (corectat) al cifrei de afaceri se calculează după modelul: CA0

unde: ip–indicele inflaţiei (indicele mediu al preţurilor, calculat după o metodologie stabilită şi unitară).
Atât în varianta calculului simplificat, cât şi în cea a corectării cu rata inflaţiei, se pot calcula şi abaterile
absolute pozitive sau negative, precum şi ritmurile de evoluţie, după cum urmează:

 abaterea absolută în varianta simplificată: CA  CA1  CA0

1
CA  CA1   CA0
 abaterea absolută în varianta corectată: 1  ip

R CA   I CA  1  100
 ritmul mediu anual de creştere în varianta simplificată:
 ritmul mediu anual de creştere în varianta corectată, cu luarea în considerare a unui orizont

1
CAt 
 1  ip 
t
t 1
R CA   100  100
CA0
„t”de timp în ani (formula generală):
Dintr-o analiză a cifrei de afaceri putem avea următoarele situaţii:

1. I CA 100 , reprezintă situaţia în care firma este în expansiune, afacerea este în dezvoltare, performanţa
economică (egală în acest caz, cu ritmul de creştere al cifrei de afacere) asigurând premise favorabile unei
evoluţii pozitive şi durabile;

2. I CA 100 , relaţia presupune o slabă activitate a firmei, fiind cu atât mai nefavorabilă cu cât tendinţa de
scădere se manifestă pe un interval de timp mai mare.
Pe un orizont de timp mai larg, analiza trebuie completată cu discriminarea valorilor ritmului mediu anual
de creştere al cifrei de afaceri. În acest caz avem următoarele situaţii:

1.dacă RCA 100 pe întreaga perioadă rezultă că afacerea a crescut ca volum;

RCA 100 rezultă că afacerea este în dificultate şi dacă şi ritmurile de modificare, calculate pe
2.dacă
subintervale, au aceeaşi tendinţă, firma se află în situaţia gravă a unui declin.
D.ANALIZA FACTORIALĂ A CIFREI DE AFACERI
Scopul analizei factoriale este determinarea corelaţiei dintre diferiţi factori de influenţă (interni sau
externi, direcţi sau indirecţi) şi indicatorul analizat şi găsirea soluţiilor pentru redresarea activităţii sau
îmbunătăţirea performanţelor viitoare. Utilizatorii acestei analize sunt în principal agenţii economice, instituţiile
financiare creditoare, acţionarii, statul etc.

39
 În diagnosticul cifrei de afaceri prezintă interes analiza de tip factorial a acesteia, a abaterii ei faţă de un
nivel de referinţă care poate fi: prestabilit (perioada precedentă) sau previzionat sau programat.
Modelele de analiză aferente cifrei de afaceri pot fi grupate după mai multe criterii astfel:
 modele stabilite în funcţie de volumul vânzărilor şi preţului de vânzare al produselor:
n
CA   qvi  pi unde : pi 
 gi  pi
i 1 100

unde: qvi–volumul fizic al produselor vândute; pi - preţul mediu de vânzare exclusiv TVA; gi-structura
producţiei vândute; preţul de vânzare pe produse.
Analiza cifrei de afaceri pe baza acestui model evidenţiază influenţa exercitată asupra cantităţii vândute şi
preţului mediu de vânzare. Volumul fizic al producţiei vândute reflectă :
1.influenţa unor factori interni: potenţialul productiv, calitatea produselor, promovarea acestora pe piaţă,
etc.;
2.influenţa unor factori externi: cererea manifestată pe piaţă, intensitatea concurenţei, etc.
De asemenea şi preţurile de vânzare regrupează influenţa mai multor factori unii interni (politica de preţ
promovată de firmă, calitatea produselor, costul de producţie) şi alţii externi (cerera manifestată pe piaţă,
intensitatea concurenţei, tendinţele pieţei de desfacere, politica fiscală, etc.).
 modele stabilite în funcţie de resursele utilizate şi gradul de valorificare al producţiei:
Qe CA
CA  Ns    Ns Wa  Gv
Ns Qe
Qe CA
 Wa  Gv
unde: Ns - numărul mediu de salariaţi; Qe - producţia exerciţiului; Ns - productivitatea muncii; Qe -
gradul de valorificare al producţiei exerciţiului.
La rândul ei productivitatea muncii poate fi analizată în funcţie de gradul de înzestrare tehnică a muncii cu
mijloace fixe (Ît) şi de eficienţa utilizării mijloacelor fixe (E):
M f Qf
Wa  Ît  E  
Ns M f

 modele stabilite în funcţie timpul de muncă total respectiv volumul de muncă:

CA  T  cah unde : T  Ns  t , cah 

 gi  cai şi gi 
cai
100 CA
M fa CA
CA  T  
T M fa

unde: T–timpul de muncă total respectiv volumul de muncă; cah - cifra de afaceri medie orară; Ns - numărul

mediu de salariaţi; t - numărul mediu de ore pe un salariat; gi - ponderea produsului sau grupei de mărfuri
„i” în cifra de afaceri totală; cai - cifra de afaceri pe produsul „i”; cai-cifra de afaceri pe produsul „i”; CA-

40
 M fa
cifra de afaceri totală; M fa - valoarea medie a mijloacelor fixe active; T - valoarea medie a mijloacelor fixe

CA
pe unitatea de timp; M fa - cifra de afaceri la 1 leu mijloace fixe active (eficienţa mijloacelor fixe active).
 modele stabilite în funcţie de influenţa patrimoniului şi a elementelor sale componente:
Ac CA
CA  At  
At Ac
Ac M f CA
CA  At   
At Ac M f

Ac M f M fa CA
CA  Ae    
Ae Ac M f M fa
Ac M f CA
CA  Cinv   
Cinv Ac M f

Dacă scopul analizei este să evidenţieze modul cum gestiunea activelor circulante influenţează cifra de
afaceri atunci se pot folosi următoarele modele:
Ac St CA
CA  At   
At Ac St
Ac Cr CA
CA  At   
At Ac Cr

unde: At – activ total; Ac – active circulante; M f - valoarea medie a mijloacelor fixe; Ae – active de

exploatare; M fa - valoarea medie a mijloacelor fixe active; Cinv – capital investit; St – stocuri; Cr – creanţe;

Ac CA
At - ponderea activelor circulante în total activ (structura activului total); Ac - viteza de rotaţie a activelor

Mf CA
circulante; Ac - compoziţia tehnologică a activelor circulante; M f - cifra de afaceri la 1 leu mijloace fixe

M fa
(eficienţa mijloacelor fixe); M f - ponderea mijloacelor fixe active în total mijloace fixe (compoziţia

CA
tehnologică a mijloacelor fixe); M fa - cifra de afaceri la 1 leu mijloace fixe active (eficienţa mijloacelor fixe

Ac St Cr CA CA
active); Cinv - rata de structură a capitalului investit; Ac , Ac - rata de structură a activelor circulante; St , Cr
- viteza de rotaţie a stocurilor, respectiv a creanţelor.
 modele stabilite în funcţie de legătura dintre cifra de afaceri şi modul de finanţare a activităţii:

41
 NFR CA
CA  FR  
FR NFR
AF NFR FR CA
CA  CAF    
CAF AF NFR FR
unde: FR – fondul de rulment; NFR – necesarul de fond de rulment; CAF – capacitatea de autofinanţare; AF –

NFR CA
autofinanţarea; FR - gradul de utilizare a fondului de rulment în procesul de exploatare; NFR - viteza de rotaţie

AF NFR
a necesarului de fond de rulment; CAF - ponderea autofinanţării în capacitatea de autofinanţare; AF - gradul

FR
de acoperire a nevoilor de exploatare pe seama autofinanţării; NFR - gradul de finanţare a a necesarului de fond

CA
de rulment din fondul de rulment; FR - eficienţa utilizării fondului de rulment.

3.1.3. ANALIZA VALORII ADĂUGATE

Valoarea adăugată constituie un concept esenţial al analizei economice şi sociale realizate la

nivel de întreprindere. Ea reprezintă bogăţia creată de întreprindere şi face obiectul unei mize, atunci
când se pune problema repartizării ei între participanţii la activitatea întreprinderii (salariaţi, stat,
împrumutători,proprietari etc.). Indiferent dacă aceşti participanţi sunt sau nu conştienţi, ei vor putea
împărţi doar ceea ce a rămas după achitarea obligaţiilor faţă de terţi (furnizorii de materii prime,
servicii şi utilităţi). Dacă ar fi să facem o comparaţie între cifra de afaceri şi valoarea adăugată putem
spune, că în timp ce cifra de afaceri exprimă capacitatea întreprinderii de a vinde, valoarea adăugată
exprimă aportul economic al întreprinderii, surplusul de valoare pe care aceasta reuşeşte să-1 genereze
ca urmare a efortului depus în procesul de producţie.
Interesul manifestat de majoritatea analiştilor pentru acest concept nu este exagerat dacă avem în
vedere că proporţia din valoarea adăugată, care revine fiecăruia dintre grupurile de participanţi, este
determinantă pentru comportamentul lor faţă de întreprindere. In plus, având în vedere că valoarea
adăugată la nivel microeconomic constituie baza de calcul a produsului intern brut, se apreciază că
modul de distribuire a acesteia reprezintă unul din factorii cheie pentru explicarea crizelor
macroeconomice.
A.ANALIZA CAPACITĂŢII ÎNTREPRINDERII DE A PRODUCE VALOARE ADĂUGATĂ

42
 Capacitatea întreprinderii de a produce valoare adăugată se evaluează cu ajutorul ratei valorii
adăugate, calculată ca raport între masa valorii adăugate şi producţia exerciţiului.
Masa valorii adăugate
Rata valorii adăugate  100
Producţia exerciţiului

Rata valorii adăugate ne arată în procente (mărimi relative) cu cât a contribuit întreprinderea la
valoarea producţiei obţinute. Cu cât nivelul acestei rate este mai ridicat, cu atât capacitatea de
prelucrare a întreprinderii este mai mare şi plusul de valoare pe care îl adaugă este mai substanţial.
B.DETERMINAREA MASEI VALORII ADĂUGATE
Într-o abordare numită substractivă, valoarea adăugată apare ca diferenţă între producţia
exerciţiului şi consumurile intermediare necesare realizării ei. Această abordare ne ajută să
concluzionăm că producţia exerciţiului este formată din consumuri intermediare şi ceea ce s-a adăugat
prin prelucrare în procesul de producţie, adică valoare adăugată.
Producţia exerciţiului
Consumuri intermediare Valoare adăugată

Această abordare este strict specifică activităţii de producţie şi comercializare, calculul valorii
adăugate potrivit acestei abordări făcându-se după următoarea formulă:
VA = (Qe - Ci) + Mc
unde: VA- valoarea adăugată; Qe - producţia exerciţiului; Ci - consumuri intermediare (cumpărări de
la terţi); Mc - marja comercială.
Valoarea adăugată de o întreprindere în procesul de producţie şi comercializare nu este un
concept tabu, analistul putând opera cu o serie de concepte ale valorii adăugate, alegerea acestora
făcându-se funcţie de aspectele care se doresc a fi evidenţiate la un moment dat. Conceptele de valoare
adăugată specifice procesului de producţie şi comercializare pot fi grupate, după legăturile dintre ele,
astfel:
a)valoare adăugată contabilă sau o valoare adăugată economică;
b)valoare adăugată produsă sau o valoare adăugată vândută;
c)valoare adăugată brută sau o valoare adăugată netă.

a)Valoare adăugată contabilă sau o valoare adăugată economică;

Necesitatea diferenţierii celor două concepte derivă din modalitatea contabilă de evaluare a
producţiei stocate. Astfel, potrivit principiului prudenţei din contabilitate, producţia stocată se
înregistrează la costul de fabricaţie, spre deosebire de producţia vândută care este evaluată la preţul de
vânzare al pieţei. Această modalitate diferenţiată de evaluare a producţiei exerciţiului face ca valoarea
43
adăugată contabilă să fie subevaluată, atunci când se produce stocaj de producţie în perioadă, respectiv
să fie supraevaluată, atunci când are loc un destocaj. Pentru eliminarea acestui neajuns, se impune
evaluarea, de către analist, a întregii producţii a exerciţiului (stocată sau vândută) în preţ, obţinându-se
astfel valoarea adăugată economică. Această operaţiune îşi pierde importanţa atunci când variaţia de
stoc în perioadă este nesemnificativă.
b)Valoare adăugată produsă sau o valoare adăugată vândută
Având în vedere că rezultatele activităţii de producţie pot fi confirmate sau infirmate de piaţă, ar
fi mult mai relevant dacă s-ar vorbi de o valoare adăugată aferentă vânzărilor şi nu producţiei. Pentru
aceasta, ar trebui să se determine nivelul consumurilor intermediare aferente producţiei vândute, lucru
posibil doar atunci când întreprinderile practică o contabilitate de tip anglo-saxon. Deoarece
majoritatea întreprinderilor româneşti nu folosesc acest tip de contabilitate, analistul va trebui să se
mulţumească, cel puţin deocamdată, cu o valoare adăugată aferentă producţiei. Odată cu trecerea la
aplicarea generalizată a OMF94/2001 şi OMF306/2002 o parte din aceste imperfecţiuni vor fi eliminate

Valoarea adăugată vândută

şi se va putea calcula o rată a valorii adăugate funcţie de vânzări: Vânzări .
c)Valoare adăugată brută sau valoare adăugată netă ?
La calculul valorii adăugate, amortismentele nu sunt incluse, de cele mai multe ori, în
consumurile intermediare, valoarea rezultată fiind o valoare adăugată brută. O serie de analişti
consideră însă că doar după recuperarea totalităţii uzurii mijloacelor de producţie se poate vorbi de
adevărata bogăţie creată în întreprindere, bogăţie ce se constituie în valoarea adăugată netă.
Diferenţierea celor două concepte este mai puţin justificată când amortismentele au o pondere
neînsemnată în totalul costurilor. Aceasta premisă se verifică tot mai puţin în prezent ca urmare a
progresului tehnic şi tehnologic, care face ca importanţa relativă a costului cu manopera să fie tot mai
mică, iar a costului cu amortizarea tot mai mare. Valoarea adăugată netă sau producţia netă, cum mai
este numită în literatura economică românească, permite o mai bună comparabilitate a rezultatelor
întreprinderilor care fac opţiuni tehnice şi tehnologice diferite.

D.Factorii de care depinde rata valorii adăugate

Atunci când valoarea adăugată face abstracţie de orice formă de venit financiar, rata valorii
adăugate reflectă proporţia de venit pe care întreprinderea o realizează din producţia sa proprie prin
valorificarea pe piaţă a acesteia. Este într-un fel o rată de profitabilitate în sens larg considerând că
salariaţii, împrumutătorii, proprietarii şi statul sunt o singură entitate. Orice scădere a acestei rate
44
semnifică o scădere de profitabilitate pentru toate părţile implicate în activitatea întreprinderii (şi
invers). Interpretarea mişcărilor ratei valorii adăugate este o operaţiune complexă, deoarece variaţia
nivelului ratei sintetizează atât mişcările productivităţii, cât şi modificările preţurilor de aprovizionare.
Fără a fi exhaustivă, lista elementelor următoare dă o idee destul de precisă a punctelor la care analistul
ar trebui să gândească, pentru a explica variaţia ratei valorii adăugate.
Elemente ce ţin de variaţia Elemente ce ţin de variaţia preţurilor Elemente ce ţin de modificarea
productivităţii întreprinderii (elemente structurii
cantitative) (sortimentaţia producţiei)
 variaţia randamentului materialelor  variaţia preţului materiilor prime;  producţia unor produse mai
(consumuri specifice);  variaţia preţului materialelor şi a altor mult sau mai puţin purtătoare de
 variaţia randamentului serviciilor; aprovizionări; valoare adăugată.
 variaţia randamentului utilajelor (mai  variaţia preţului la utilităţi;
buna utilizare a capacităţii de  variaţia preţului serviciilor.
producţie).

E.ANALIZA CAPACITĂŢII ÎNTREPRINDERII DE A ATRAGE VALOARE ADĂUGATĂ

Conceptul de valoare adăugată „atrasă” sau „dobândită” este aplicabil doar întreprinderilor care
obţin şi alte venituri decât cele din activitatea de exploatare. Atunci când se vorbeşte de valoarea
adăugată produsă, se presupune că întreprinderea nu realizează alte venituri în afara celor din
exploatare, ori din ce în ce mai des, întreprinderile exercită şi alte activităţi, mai ales financiare.
Existenţa acestor venituri complementare determină analistul financiar să ia în calcul un concept
de valoare adăugată mult mai cuprinzător. Acest concept înglobează toate veniturile întreprinderii şi
poartă denumirea de valoare adăugată globală, incluzând atât valoarea adăugată produsă de către
întreprindere cât şi pe cea care a fost „dobândită” de la alte întreprinderi:
Valoare adăugată globală  Valoare adăugată produsă ( fabricată )  valoare aăugată dobândită
Dacă în ceea ce priveşte identificarea veniturilor ce concură la formarea valorii adăugate
dobândite, analistul nu întâmpină în general probleme, la identificarea cheltuielilor aferente acestor
venituri pot să apară o serie de probleme, mai ales acolo unde contabilitatea de gestiune nu este bine
organizată. Aceste cheltuieli nu vizează formarea valorii adăugate dobândite, ci distribuirea acesteia
după formare, distribuire ce se prezintă astfel:
 valoarea adăugată globală distribuabilă este compusă din:

45
 a) valoare adăugată produsă: salarii, impozite, costul împrumuturilor (dobânzi), profitul
proprietarilor;
b) valoare adăugată dobândită: salarii, impozite, costul împrumuturilor (dobânzi), profitul
proprietarilor;
Dacă luăm exemplul veniturilor pe care întreprinderea le realizează prin titlurile de participare, atunci se
constată următoarele:
 valoarea adăugată dobândită este practic egală cu dividendele pe care o întreprindere le primeşte de la alte
întreprinderi în care are participanţii, aceste venituri fiind identificabile 1ără dificultate, chiar şi de către analistul
extern;
 salariile sunt cele ale personalului însărcinat cu gestiunea titlurilor de participare; aceste sume sunt în
general mici şi vor putea fi adesea considerate ca fiind neglijabile;
 costul împrumutătorilor este reprezentat de dobânzile vărsate de către întreprindere pentru remunerarea
împrumuturilor, care au permis finanţarea şi achiziţionarea titlurilor de participare;
 având în vedere că veniturile din dividende constituie deduceri fiscale, pentru evitarea dublei impuneri,
vom avea, în acest caz, o economie de impozit obţinută prin integrarea în cheltuielile totale a dobânzilor şi
cheltuielilor salariale menţionate mai sus;
 profiturile proprietarilor se determină ultimele prin scăderea tuturor cheltuielilor aferente acestui tip de
venituri şi integrarea economiei de impozit.
Deşi uneori poate fi delicată, operaţiunea de determinare a valorilor adăugate produse şi
dobândite este importantă pentru analist, deoarece permite identificarea clară a două tipuri de
performanţe:
-performanţa întreprinderii în calitate de unitate de producţie;
-performanţa sa în calitate de receptoare a veniturilor altor întreprinderi.
O serie de analişti contestă utilitatea şi semnificaţia procesului de distribuire separată a valorii
adăugate produse şi dobândite singurul proces de distribuţie care are sens, potrivit acestora, fiind cel
raportat la conceptul de valoare adăugată globală.
Ca o sinteză a aspectelor prezentate în legătură cu capacitatea întreprinderilor de a produce şi
atrage valoare adăugată, considerăm că este util să se opereze cu două concepte de rată a valorii
adăugate, funcţie de perspectiva stării de performanţă din care este privită întreprinderea: performanţa
activităţii productive sau performanţa globală a întreprinderii:

46
 a) o rată a valorii adăugate produse care serveşte analizei performanţelor industriale (de

Valoarea adăugată produsă

exploatare): Pr oducţia exerciţiului .
b) o rată a valorii adăugate globale care serveşte analizei modului de distribuire a veniturilor

Valoarea adăugată globală

globale ale întreprinderii: Venituri totale .
F.REPARTIŢIA (DISTRIBUIREA) VALORII ADĂUGATE
Valoarea adăugată de întreprindere ca urmare a derulării unei activităţi lucrative (şi aici ne
referim la valoarea adăugată brută globală) se repartizează, în general, între cinci părţi participante:
1.personalul salariat care este retribuit prin salarii şi protecţia socială aferentă (inclusiv impozitul
pe salarii);
2.statul percepe impozite (impozite şi taxe, inclusiv impozitul pe profit);
3.împrumutătorii percep dobânzi pentru titlurile de credit (împrumuturi) pe care le-au consimţit
întreprinderii;
4.proprietarii întreprinderii şi conducătorilor săi care au dreptul la o remunerare sperată
(dividende, participări la profit etc.);
5.întreprinderea care poate beneficia de surse de autofinanţare (profit nerepartizat şi amortizări).
Analiza modului de repartizare a valorii adăugate este importantă pentru a pune în evidenţă
evoluţia părţii care revine fiecărui participant şi astfel să se aprecieze nivelul de retribuire a acestuia în
raport cu efortul depus. Pentru aprecierea modului de distribuire a valorii adăugate se utilizează
următoarele rate:
Cheltuieli cu personalul
 personal: Valoarea adăugată ;
Im pozite şi taxe
 stat: Valoarea adăugată ;

Dividende şi repartizări
 grup şi asociaţi: Valoarea adăugată ;

Cheltuieli cu dobânzile
 împrumutători: Valoarea adăugată ;

Autofinanţare
 întreprindere: Valorarea adăugată .

Nivelul ratelor de distribuire a valorii adăugate este important, atât pentru a se urmări evoluţia în
timp şi mutaţiile care pot avea loc între cele cinci categorii, cât şi pentru a fi comparate cu nivelurile

47
medii pe ramură sau cu nivelurile realizate de alte întreprinderi din ramură. Adepţii conceptului de
valoare adăugată netă consideră că există doar patru participanţi interesaţi de rezultatele întreprinderii
şi anume: salariaţii, statul, împrumutătorii şi proprietarii. Aceştia exclud întreprinderea ca parte
participantă la împărţirea valorii adăugate, considerând astfel capitalul fix un terţ, iar amortizarea
aferentă acestuia un consum intermediar.
G.ANALIZA FACTORIALĂ A VALORII ADĂUGATE
Analiza factorială reprezintă un aspect important al analizei al cărui scop este determinarea
abaterilor valorii adăugate de la baza de comparaţie, estimarea contribuţiei diferiţilor factori de
influenţă la formarea şi modificarea indicatorului analizat şi identificarea soluţiilor de redresare a
activităţii economice viitoare. În acest scop ca modele funcţional – deterministe se pot utiliza:
În cazul valorii adăugate aferente producţiei exerciţiului şi respectiv cifrei de afaceri avem:
1.modele care evidenţiază resursele utilizate – ca şi resurse în realizarea valorii adăugate
întreprinderea foloseşte resurse umane, materiale şi financiare:
 model bazat pe influenţa resurselor de muncă:
Qe VA CA VA
VA  Ns   respectiv VA  Ns  
Ns Qe Ns CA

 model bazat pe influenţa resurselor tehnice:

M fa Qe VA M fa CA VA
VA  M f    respectiv VA  M f   
M f M fa Qe M f M fa CA

 model bazat pe influenţa resurselor de muncă şi tehnice:

M f M fa Qe VA M f M fa CA VA
VA  Ns     respectiv VA  Ns    
Ns M f M fa Qe Ns M f M fa CA

Qe VA
unde: Ns - numărul mediu de salariaţi; Qe – producţia exerciţiului; Ns - productivitatea muncii; Qe -

CA
rata valorii adăugate (valoarea adăugată la 1 leu producţie a exerciţiului); Ns - cifra de afaceri pe un

VA
salariat; CA - rata valorii adăugate (valoarea adăugată la 1 leu cifră de afaceri); M f - valoarea medie a

M fa
mijloacelor fixe; M f - structura mijloacelor fixe (ponderea mijloacelor fixe active în total mijloace

Qe CA Mf
fixe); M fa - randamentul mijloacelor fixe active; M fa - eficienţa mijloacelor fixe active; Ns - gradul
de înzestrare tehnică a muncii;

48
 2.modele care evidenţiază influenţa patrimoniului şi a elementelor sale componente:
 modelele bazate pe activul total:
Ac Qe VA Ac CA VA
VA  At    respectiv VA  At   
At Ac Qe At Ac CA

Ac St Qe VA Ac St CA VA
VA  At     respectiv VA  At    
At Ac St Qe At Ac St CA

Ac M f Qe VA Ac M f CA VA
VA  At     respectiv VA  At    
At Ac M f Qe At Ac M f CA

Ac Qe CA VA
VA  At    
At Ac Qe CA

 modele bazate pe activul economic şi capitalul investit:

Ac M f Qe VA Ac M f CA VA
VA  Ae     respectiv VA  Ae    
Ae Ac M f Qe Ae Ac M f CA
Ac M f M fa Qe VA
VA  Ae      respectiv
Ae Ac M f M fa Qe
Ac M f M fa CA VA
VA  Ae     
Ae Ac M f M fa CA
Ac Qe VA Ac CA VA
VA  Ae    respectiv VA  Ae   
Ae Ac Qe Ae Ac CA
Ac M f CA VA Ac M f CA VA
VA  Cinv     respectiv VA  Cinv    
Cinv Ac M f CA Cinv Ac M f CA

Ac Qe
unde: At – activ total; At - structura activului total (ponderea activelor circulante în total activ); Ac -

CA St
viteza de rotaţie a activelor circulante; Ac - eficienţa activelor circulante; Ac - rata de structură a

Qe CA Mf
activelor circulante; St - viteza de rotaţie a stocurilor; St - eficienţa stocurilor; Ac - compoziţia

Qe CA
tehnologică a activelor circulante; M f - randamentul mijloacelor fixe; M f - eficienţa mijloacelor fixe;

CA
Qe - cifra de afaceri la 1 leu producţie a exerciţiului (gradul de valorificare a producţiei exerciţiului);

Ac
Ae – active de exploatare; Ae - rata de structură a activelor de exploatare (ponderea activelor circulante

Ac
în total active de exploatare); Cinv – capital investit; Cinv - rata de structură a capitalului investit.

49
 Modelele de analiză a valorii adăugate prezentate mai sus utilizează ca metodă de analiză
metoda ratelor explicative în care valoarea adăugată este influenţată de modificarea unui factor
cantitativ şi a mai multor factori calitativi.
3.modele bazate pe indicatori de rezultate:
 model bazat pe influenţa cifrei de afaceri:
VA
VA  CA 
CA

 model bazat pe influenţa producţiei exerciţiului:

CA VA
VA  Qe  
Qe CA

Analiza factorială a valorii adăugate se poate realiza şi pe baza altor modele de analiză care
presupun utilizarea pe lângă datele cuprinse în situaţiile financiare şi a altor informaţii referitoare la
volumul de muncă depus pentru desfăşurarea activităţii firmei. Din acest punct de vedere putem avea
următoarele modele:
 model bazat pe corelaţia dintre valoarea adăugată, producţia exerciţiului şi consumurile
intermediare de la terţi:
 Cit 
VA  Qe  Cit  Qe  1    Qe  va
 Qe 
n

 gi  vai
unde : Qe  T  wh şi va  i 1

100

 model bazat pe consumul timpului de muncă:

VA
VA  T  unde : T  Nm  Nh şi Nh  nz  hz
T
Qe VA
VA  T   sau VA  Ns  t  wh  va
T Qe

M f M fa Qe VA
VA  T    
T M f M fa Qe

unde: Qe –producţia exerciţiului; Cit – consumurile intermediare de la terţi (cheltuieli cu materii

Cit
prime, materiale, energie, apă şi serviciile prestate de terţi); Qe - ponderea consumului intermediar în

 Cit 
1    va
producţia exerciţiului;  Qe  - valoarea adăugată la 1 leu producţie a exerciţiului; T – timpul total

de muncă; wh - productivitatea medie orară; gi – structura producţiei exerciţiului; vai – valoarea

50
 VA
adăugată la 1 leu producţie a exerciţiului pe produse; T - valoarea adăugată pe unitatea de timp de
muncă consumată; Nm – numărul de muncitori; Nh – numărul de ore lucrate de un muncitor într-un an;
nz – numărul de zile lucrate de un muncitor într-un an; hz – numărul de ore lucrate de un

51
 3.2. ANALIZA REZULTATELOR CARE EXPRIMĂ PROFITABILITATEA ACTIVITĂŢII

Acest rezultat, deşi nu apare în contul de profit şi pierdere, este foarte important pentru aprecierea
nivelului de performanţă economică a întreprinderii, realizând o bună evaluare a nivelului de profitabilitate, atât
pentru activitatea de producţie, cât şi pentru activitatea de comercializare.
Atât în literatura economică română cât şi în cea franceză, rezultatul brut al exploatării este cunoscut
mai degrabă sub denumirea de excedent brut din exploatare, denumire care nu cred că este foarte corectă, dat
fiind faptul că orice rezultat care exprimă profitul se poate găsi în dubla ipostază de profit sau pierdere, or nu
consider normal ca o valoare negativă a rezultatului brut să apară sub titulatura de excedent brut din exploatare.

3.2.1. ANALIZA REZULTATULUI BRUT AL EXPLOATĂRII

Rezultatul brut din exploatare poate fi determinat prin două metode (substractivă şi adiţională), nivelul şi
evoluţia sa fiind reflectate în documentul financiar de sinteză numit Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune
(TSIG).
Metoda de bază pentru determinarea indicatorului rămâne cea substractivă:

RBE = VALOAREA ADĂUGATĂ + SUBVENŢII + ALTE VENITURI DIN EXPLOATARE

– SALARII –ALTE IMPOZITE ŞI TAXE – ALTE CHELTUIELI DIN EXPLOATARE

Nivelul rezultatului brut nu este afectat de nici una din politicile majore ce se manifestă la nivelul de
întreprindere: politica de amortizare, politica financiară şi politica fiscală, fapt ce permite reflectarea strictă a
performanţelor productive şi comerciale. Astfel, cu ajutorul acestui indicator, pot fi mai bine evidenţiate
performanţele industriale a două întreprinderi, similare ca profil şi comparabile ca dimensiuni, care au opţiuni
diferite în ce priveşte politica de amortizare sau politica financiară.
Având în vedere că rezultatul brut este o măsură a profitabilităţii realizate în activitatea de exploatare, se
impune a preciza diferenţele dintre acesta şi rezultatul exploatării (sau rezultatul net al exploatării cum mai este
cunoscut):
 principala diferenţă dintre cele două este dată de amortizări şi provizioune, de unde şi accepţiunea
că rezultatul exploatării este net de amortizări şi provizioane;
 a doua diferenţă constă în faptul că, în timp ce rezultatul brut al exploatării este privit ca o sursă de
regenerare a capitalului investit iniţial, rezultatul exploatării este o măsură a nivelului de remunerare a
capitalului, indiferent de provenienţa acestuia.
Faptul că rezultatul brut al exploatării se determină ca diferenţă între veniturile monetare şi cheltuielile
monetare, face din acesta un surplus monetar din exploatare, dar este doar un surplus monetar potenţial
deoarece nu ştim dacă veniturile şi cheltuielile care concură la determinarea sa sunt încasate sau de încasat,
respectiv plătite sau de plătit. Chiar şi în aceste condiţii, calitatea monetară a rezultatului brut din exploatare nu

52
este atenuată, el asigurând practic articularea analizei rezultatelor cu analiza fluxurilor financiare.
Nivelul şi dinamica rezultatului brut al exploatării se află sub incidenţa următorilor factori:
 gradul de prelucrare al întreprinderii reflectat prin nivelul valorii adăugate;
 corelaţia dintre capacitatea de a produce valoare adăugată şi nivelul de retribuire a muncii;
 nivelul de fiscalitate colateral impozitului pe profit;
 gradul de investire al afacerii pentru economia naţională (subvenţionarea);
 capacitatea firmei de a atrage câştiguri din alte activităţi decât cea de bază.
Modelele de analiză factorială a rezultatului brut sunt orientate asupra principalilor factori care pot influenţa
nivelul indicatorului, factori care au fost prezentaţi intr-un paragraf anterior.
Primul model factorial are ca bază de calcul volumul de activitate, desemnat de producţia exerciţiului,
pornindu-se de la premisa că un nivel consistent al rezultatului brut se poate realiza, doar dacă se asigură şi un
volum de activitate pe măsură.
VA RBE
RBE  Qe  
Qe VA
VA RBE
unde: Qe - va; Qe - gradul de prelucrare al întreprinderii (rata valorii adăugate); VA - ponderea
rezultatului brut în valoarea adăugată.
Ca măsuri de creştere a rezultatului brut din exploatare pot fi considerate:
 creşterea volumului de activitate (Qe), de preferat pe seama producţiei vândute, prin:
- utilizarea capacităţilor disponibile;
- extinderea capacităţilor de producţie în acelaşi domeniu sau în domenii diferite;
- crearea de noi produse sau servicii;
- pătrunderea pe noi pieţe;
 creşterea gradului de prelucrare, prin:
- eliminarea produselor la care nivelul valorii adăugate este scăzut sau pe cele la care nu se adaugă
valoare;
- externalizarea activităţilor şi funcţiunilor care sunt necesare întreprinderii, dar care nu adaugă valoare
sau asigură un nivel scăzut al valorii adăugate;
- evaluarea randamentelor întreprinderii şi identificarea rezervelor interne privind utilizarea şi
valorificarea resurselor materiale şi tehnice;
 sporirea ponderii rezultatului brut în valoarea adăugată prin:
- gândirea unei politici salariale corelată cu capacitatea muncii de a crea valoare, astfel încât valoarea
adăugată să se modifice într-o proporţie mai mare decât cheltuielile salariale (Iva>Is);
- utilizarea de către întreprindere a unor experţi fiscali sau a unor firme specializate în fiscalitate pentru
a se putea descurca în hăţişul legislativ existent în România la ora actuală.

53
 Al doilea model factorial pune în evidenţă ceea ce rămâne la dispoziţia capitalului din plusul de valoare
creat în activitatea de producţie, după remunerarea muncii şi remunerarea parţială a statului.
 S  Im p 
RBE  VA  1  
 VA 
unde:
S  Im p
- VA - remunerarea muncii şi a statului din valoarea adăugată;

 S  Im p  VA   S  Im p 
1  
-  VA  VA - ponderea rezultatului brut în valoarea adăugată.

3.2.2. ANALIZA REZULTATULUI EXPLOATĂRII

Având în vedere că rezultatul exploatării caracterizează profitabilitatea de ansamblu a exploatării, modelele

de analiză factorială vor trebui astfel concepute, încât să surprindă tocmai această caracteristică.
Analiza factorială a rezultatului exploatării se poate realiza cu două tipuri de modele factoriale, fiecare
dintre acestea având orientare distinctă:
 modele utilizate pentru analiza rezultatului exploatării (a profitului din exploatare) pe grupe omogene de
produse;
 modele utilizate pentru analiza de ansamblu a rezultatului exploatării.
Dacă pornim de la considerentul că fiecare unitate fizică produsă şi comercializată are încorporat în preţul
său de vânzare o marjă de profit, atunci putem calcula profitul din exploatare (Pe), după următoarele relaţii:
Pe   qv  p   qv  c sau Pe   qv   p  c 

unde: qv – cantitatea de produse vândută; p - preţul unitar de vânzare al produselor; c - costul unitar al
produselor vândute.
Analizând în dinamică evoluţia profitului din exploatare, aferent vânzărilor, se poate determina abaterea
absolută a nivelului acestuia, după relaţia:

Pe    qv  p   qv  c     qv
1 1 1 1 0  p 0   qv0  c0  respectiv
Pe    qv1   p1  c1     qv0   p0  c0  

Modelul factorial de analiză este:

54
 Sistemul factorial aferent rezultatului exploatării pe grupe omogene de produse
Influenţele care stau la baza acestui model de analiză sunt:
1.Influenţa modificării volumului fizic al vânzărilor:

Pe( q )    qv1  gs0   p0  c0     qv0   p0  c0  

Modificarea volumului vânzărilor este un factor direct de influenţă ce determină modificarea profitului din
exploatare în acelaşi sens cu modificarea sa şi proporţional cu profitul mediu pe unitatea de produs.
Modificarea volumului fizic al vânzărilor este dependent de următorii factori:
 cererea existentă pe piaţă;
 capacităţile de producţie disponibile;
 competitivitatea produselor;
 facilităţile comerciale acordate;
 strategiile şi tehnicile de promovare utilizate;
 seriozitatea şi promptitudinea în raporturile cu beneficiarii;
 raportul dintre ritmicitatea producţiei şi a livrărilor.
2.Influenţa modificării structurii vânzârilor:

Pe( s )    qv1   p0  c0     qv1  gs0   p0  c0  

Influenţa exercitată de modificarea structurii vânzărilor se explică prin proporţia diferită de vânzare a
produselor de la o perioadă la alta. Astfel, o creştere a ponderii vânzărilor de produse care încorporează o marjă
de profit mai mare, va determina sporirea masei totale a profitului, după cum o creştere a ponderii vânzărilor de
produse, cu un nivel al profitului unitar mai redus decât profitul mediu unitar, va determina reducerea masei
totale de profit.
3.Influenţa modificării costului unitar:
Pe( c )    qv1   p0  c1      qv1   p0  c0  

Costul unitar este principalul factor prin care managementul întreprinderii poate acţiona pentru sporirea
profitului aferent fiecărei unităţi fizice de produs.
Măsuri de reducere a costului unitar:
 prin intermediul costului variabil unitar:
- rationalizarea consumurilor, care asigură reducerea consumurilor specifice de materii prime, materiale şi
utilităţi pe unitatea fizică de produs;
- creşterea productivităţii muncii şi reducerea astfel a salariilor directe;
- reducerea cheltuielilor de aprovizionare şi depozitare;
- utilizarea unor înlocuitori mai ieftini şi comparabili calitativ.
 prin reducerea nivelului total al cheltuielilor fixe, care va conduce la diminuarea marjei
cheltuielilor fixe, ce revine asupra fiecărui produs.

55
 4.Influenţa modificării preţului unitar de vânzare:

Pe( p )    qv1   p1  c1      qv1   p0  c0  

Preţul unitar de comercializare a produselor este un factor direct de influenţă a profitului din exploatare,
modificarea preţului determinând modificarea, în acelaşi sens a profitului din exploatare.
Având în vedere, că într-o grupă omogenă există mai multe produse, iar preţurile pot să crească la anumite
produse şi să scadă la altele, influenţa asupra profitului din exploatare se va transmite în acelaşi sens cu
modificarea preţului mediu sub influenţa modificării preţurilor individuale.
Stabilirea preţurilor unitare trebuie făcută în corelaţie cu nivelul mediu al preţurilor de pe piaţă, cu nivelul
calitativ al produselor şi cu politica comercială pe care întreprinderea vrea să o promoveze, altfel o creştere de
preţ sau o poziţionare la un nivel prea ridicat al preţurilor poate conduce nu la o creştere a profitului, ci la o
diminuare a acestuia sau chiar la pierderi.
Mai trebuie menţionat că cei patru factori nu acţionează independent, ci corelat şi transmit o influenţă
unitară aspra rezultatului exploatării astfel:
 o reducere a preţului de comercializare, deşi are o influenţă directă de reducere a profitului din
exploatare, poate determina în final creşterea masei totale a profitului, ca urmare a creşterii volumului
vânzărilor;
 creşterea costului unitar al produselor are o influenţă de reducere a profitului din exploatare, dar
dacă este asociată cu sporirea nivelului calitativ al produselor, poate determina creşterea preţurilor de
comercializare, într-o măsură mai mare decât creşterea costurilor unitare şi implicit sporirea masei profitului din
exploatare.
Analiză factorială a nivelului absolut al rezultatului exploatării este utilă mai ales pentru întreprinderile
care au o activitate diversificată, nomenclatorul acestora nefiind omogen. Primul model factorial face legătura
între utilizarea resurselor şi profitabilitatea activităţii de producţie şi comercializare.
Mf Mfa Qe CA Re
Re  Np     
Np Mf Mfa Qe CA
Factorii de influenţă ai rezultatului exploatării, aferenţi acestui model, sunt:
 asigurarea cu personal din punct de vedere cantitativ, structural şi de calificare (Np);
Mf
 gradul de înzestrare tehnică a muncii ( Np );
Mfa
 ponderea mijloacelor fixe active în total mijloace fixe ( Mf );
Qe
 randamentul utilizării mijloacelor fixe active ( Mfa );

56
 CA
 gradul de valorificare pe piaţă a producţiei obţinute ( Qe );
Re
 profitabilitatea vânzărilor ( CA ).
Resursele de muncă şi capitalul fix reprezintă practic principalele resurse necesare derulării procesului
productiv, de modul de asigurare şi de gradul de utilizare a acestora depinzând, în mare măsură, nivelul
volumului de producţie al întreprinderii.
La un nivel dat al capacităţilor de producţiei, cu cât gradul de valorificare pe piaţă a producţiei obtinuţe se
apropie mai mult de gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, capacitatea de comercializare a întreprinderii
este mai ridicată şi creează premise pentru un nivel sperat al profitabilităţii.
Marja de profitabilitate a vânzărilor influenţează în mod direct masa profitului din exploatare, nivelul
acesteia fiind în directă corelaţie cu gradul de prelucrare al întreprinderii, cererea existentă pe piaţă şi politica
comercială promovată.
Al doilea model factorial face, practic, legătura dintre activul bilanţier şi Contul de profit şi pierdere,
elementele de legătură sau liantul între cele două fiind gestiunea resurselor şi profitabilitatea activităţii.
Ac CA Re
Re  At   
At Ac CA
Potrivit acestui model, factorii prin intermediul cărora se poate acţiona pentru modificarea nivelului
absolut al rezultatului exploatării sunt:
Ac
At 
 volumul şi structura activelor ( At );
CA
 eficienţa gestionării resurselor de exploatare ( Ac );
Re
 profitabilitatea vânzărilor ( CA ).
Acest model are un pronunţat caracter financiar, elementele care intră în componenţa sa, regăsindu-se
integral în rapoartele financiare anuale, fapt ce uşurează misiunea analistului extern, care de multe ori intră doar
în posesia acestor documente.
Al treilea model factorial reflectă măsura în care activitatea de exploatare şi comercializare a
întreprinderii asigură un nivel satisfăcător de remunerare a furnizorilor de capital din valoarea adăugată obţinută.
CA VA RE
Re  Qe   
Qe CA VA

Factori de influenţă sunt:

 volumul producţiei realizate (Qe);

57
 CA
 gradul de valorificare pe piaţă a productiei obţinute ( Qe );
VA
 rata valorii adăugate aferentă vânzărilor ( CA );
RE
 nivelul de remunerare a capitalului investit din valoarea adăugată ( VA ).
Partea ce revine investitorilor şi implicit satului prin impozitul pe profit este conditionată de: nivelul de
realizare a valorii adăugate; nivelul de remunerare a participanţilor care au acces, în primă fază, la împărţirea
valorii adăugate (personalul şi impozitele colaterale aferente statului); politica managerială privind amortizările
şi provizioanele.

3.2.3. ANALIZA REZULTATULUI NET AL EXERCIŢIULUI

Rezultatul net al exerciţiului şi în speţă profitul net al exerciţiului, măsoară acea masă a profitului ce
rămâne la dispoziţia proprietarilor întreprinderii. Proprietarii sunt cei care hotărăsc modul de utilizare sau de
distribuire a profitului net realizat, funcţie de interesele lor şi/sau ale întreprindeiii.
La formarea rezultatului net contribuie toate cele trei activităţi de bază ale întreprinderii: activitatea de
exploatare, financiară şi extraordinară, participarea lor fiind sugestiv reflectată în figura de mai jos:

REZULTATUL - AMORTIZĂRI
BRUT AL ŞI PROVIZOANE
EXPLOATĂRII
(EBE) REZULTATUL - IMPOZIT PE PROFIT
EXPLOATĂRII
(RE) REZULTATUL
CURENT
REZULTATUL
(RC)
FINANCIAR (RF) REZULTATUL NET
(Rn)
REZULTATUL
EXTRAORDINAR
(Rex)

Participarea activităţilor întreprinderii la formarea rezultatulul net

Analiza pe bază de rate construite cu ajutorul rezultatului net vine să completeze analiza nivelului absolut al
indicatorului, sau altfel spus, vine să completeze conţinutul informaŢional al aces tuia. Mai trebuie menţioat că
acest tip de analiză este irelevantă atunci când în exerciţiul financiar analizat se înregistrează pierdere. Cele mai
importante aspecte, care pot fi evidenţiate cu acest tip de analiză sunt: profitabilitatea netă comercială şi

58
rentabilitatea capitalului propriu.
Profitabilitatea netă comercială
Se apreciază cu ajutorul ratei de profitabilitate comercială sau marja netă comercială, calculată după
formula:
Pn
Rpc  100
CA
unde: Rpc - rata de profitabilitate comercială; Pn - profitul net al exerciţiului; CA – cifra de afaceri.
O întreprindere care nu reuşeşte să asigure un nivel minim de profitabilitate, prin activitatea de producţie şi
comercializare pe care o derulează, nu va avea cum sau din ce să îi remunereze pe proprietari pentru investiţia
făcută în afacerea respectivă. Se poate astfel afirma, că profitabilitatea netă a activităţii unei întreprinderi este
baza de remunerare a capitalului investit de proprietari în afacerea respectivă.
Există şi puncte de vedere care contestă valoarea informaţională a profitabilităţii nete comerciale, pe motiv
că profitul net nu este strict aferent producţiei vândute, nivelul acestuia putând fi influenţat de veniturile
financiare sau extraordinare, ori după această concepţie, profitul net ar trebui raportat la veniturile totale
rezultând o profitabilitate netă globală. Punctul meu de vedere este, că profitabilitatea nu poate fi asociată decât
cu produse, lucrări sau servicii şi prin urmare, un nivel global al acesteia ar fi mai puţin relevant decât cel
comercial, cu toate imperfecţiunile de calcul ale acestuia din urmă.
Rentabilitatea capitalului propriu
Se apreciază cu ajutorul ratei financiare de rentabilitate calculată după formula:
Pn
Rf  100
Cpr
unde: Rf– rata financiară de rentabilitate; Cpr – capitalul propriu; Pn – profitul net al exerciţiului.
În cadrul analizei rentabilităţii capitalului propriu, se pune în corelaţie profitul net al exerciţiului cu masa
de capital propriu aflată la dispozitia întreprinderii în exerciţiul respectiv, din această comparaţie rezultând două
aspecte informaţionale diferite:
 nivelul de profitabilitate care s-a obţinut prin utilizarea unui anumit volum al capitalului propriu;
 nivelul de remunerare a capitalului propriu pe seama profitului net.
Cele două aspecte informaţionale iau în calcul aceeaşi masă a profitului net, dar ne determină să privim în
mod diferit capitalul propriu la care acesta se raportează, motivele fiind explicate în cele ce urmează:
 dacă ne referim la masa de capital propriu care a contribuit la obţinerea unui nivel al profitului
net, atunci acesta nu poate fi decât capitalul propriu existent la începutul exerciţiului sau o medie anuală a
capitalului propriu (suma capitalurilor proprii existente la începutul fiecărui trimestru raportată la 4);
 dacă ne referim la capitalul propriu care se impune a fi retribuit din profitul net obţinut, atunci
acesta nu poate fi decât capitalul propriu existent la sfârşitul exerciţiului financiar (capitalurile retrase nu mai
sunt retribuite).

59
 3.3.ANALIZA REZULTATELOR CARE EXPRIMĂ POTENŢIALUL DE FINANŢARE
3.3.1. ANALIZA CAPACITĂŢII DE AUTOFINANŢARE ŞI AUTOFINANŢĂRII

Alături de soldurile intermediare de gestiune, analiza stării de performanţă financiară a întreprinderii

utilizează şi indicatorul „capacitate de autofinanţare”. Capacitatea de autofinanţare reflectă potenţialul financiar
al firmei de a-şi remunera capitalurile proprii şi de a-şi autofinanţa investiţiile. Capacitatea de autofinanţare
reprezintă, de fapt, o resursă internă aflată la dispoziţia întreprinderii, care se determină la sfârşitul unui exerciţiu
contabil şi pe baza căreia se creează planul de investiţii viitoare. Ea este destinată să asigure:
 finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente;
 creşterea fondului de rulment, finanţarea totală sau parţială a noilor investiţii;
 rambursarea împrumuturilor contractate;
 remunerarea capitalurilor investite.
Pentru a determina capacitatea de autofinanţare (CAF), se pot utiliza două metode: metoda deductibilă şi
metoda adiţională.
Metoda deductibilă, numită şi metoda substractivă (a scăderii) ia în calcul toate încasările şi plăţile
potenţiale implicate de veniturile şi cheltuielile realizate de întreprindere, astfel:
CAF = Venituri încasabile - Cheltuieli plătibile
Determinarea CAF se efectuează pornind de la informaţiile incluse în noul tip de raportare a contului de
profit şi pierdere reglementat prin OMFP nr. 1752/2005 având ca pune de plecare excedentul brut de
exploatare (EBE) şi trecând prin cascada soldurilor intermediare de gestiune, formula devine:
EBE
+ Alte venituri din exploatare (cu excepţia ct. 7583 Venituri din vânzarea activelor şi alte operaţiuni de capital şi
ct. 7584 Venituri din subvenţii pentru investiţii)
- Alte cheltuieli din exploatare (cu excepţia ct. 6583 Cheltuieli privind activele cedate şi late operaţiuni
de capital)
+ Venituri financiare
- Cheltuieli financiare (cu excepţia ,Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile
deţinute ca active circulante" ct. 686 - ct. 786)
± Rezultatul activităţii extraordinare
- Impozitul pe profit
= CAF a exerciţiului

La acelaşi rezultat se va ajunge şi în cazul aplicării metodei adiţionale. în acest caz, perspectiva este alta:
pornind de la profitul net realizat sunt adăugate cheltuielile calculate pentru exerciţiul financiar respectiv (în
general amortizări şi provizioane constituite) şi sunt sunt eliminate toate elementele de venituri calculate.
CAF = Profit net + Cheltuieli calculate - Venituri calculate

60
 Pornind de la informaţiile reflectate de noua raportare a contului de profit şi pierdere şi trecând prin cascada
soldurilor intermediare de gestiune, relaţia de calcul devine:
PN
+ Cheltuieli cu amortizări calculate (din exploatare, financiară, extraordinară) şi provizioane constituite
+ Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi necorporale + Ajustări de valoare privind activele circulante
(doar ct. 6814 -7814)
+ Ajustări privind provizioanele
+ Ajustări de valoare privind imobilizările şi investiţiile deţinute ca active circulante
+ ct. 6583 Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţiuni de capital
- ct. 7583 Venituri din vânzarea activelor şi alte operaţiuni de capital
- ct. 7584 Venituri din subvenţii pentru investiţii
= CAF a exerciţiului

Aşadar, diferenţa dintre cele două metode constă în faptul că metoda deductibilă porneşte de la EBE, în
timp ce metoda adiţională pleacă de la rezultatul net al exerciţiului. Analiştii financiari recomandă metoda
adiţională atunci când se iau în calcul amortizările şi provizioanele, iar pe cea deductibilă atunci când se iau în
calcul veniturile de exploatare şi cele financiare.
Indiferent de modul de calcul, CAF nu are decât un caracter potenţial, dacă nu este susţinută prin mijloace
financiare efective. Pentru faptul că ia în calcul fluxurile de încasări şi plăţi potenţiale, în cazul unei economii cu
mari blocaje financiare, acest indicator îşi pierde mult din puterea sa informativă.
Pe baza capacităţii de autofinanţare se poate analiza gradul de independenţă financiară a unei
întreprinderi, prin calculul următorilor indicatori:
 capacitatea potenţială de rambursare a cheltuielilor financiare;
 rata de finanţare a investiţiilor anuale;
 rata de acoperire a excedentului brut;
 rata de acoperire a rezultatului exerciţiului.
În practică, doar o parte din resursele care reprezintă capacitatea de autofinanţare va rămâne la dispoziţia
întreprinderii pentru reinvestire. În mod firesc, din capacitatea de autofinanţare se plătesc dividende acţionarilor,
cota managerului, participarea salariaţilor la profit. Partea care rămâne din capacitatea de autofinanţare după
efectuarea acestor plăţi reprezintă autofinanţarea:
Autofinanţarea = CAF - Dividende - Cota managerului - Participarea salariaţilor Ia profit
Autofinanţarea este foarte importantă pentru întreprindere, din următoarele considerente:
 reprezintă o sursă de finanţare independentă şi stabilă;
 oferă firmei autonomie financiară;
 permite reducerea cheltuielilor financiare; reprezintă un indicator pe baza căruia se poate calcula
rentabilitatea financiară a întreprinderii.
În practică, pentru analiza autofinanţării se folosesc următorii indicatori:
 rata autofinanţării investiţiilor anuale;

61
  rata autofinanţării imobilizărilor corporale şi necorporale;
 rata de autofinanţare a nevoilor globale de finanţare.
Rata autofinanţării investiţiilor anuale (Rai) se determină ca raport între autofinanţare şi valoarea
investiţiilor anuale. Această rată măsoară capacitatea firmei de a-şi acoperi investiţiile anuale din surse proprii.
Se consideră favorabilă o rată care se apropie cât mai mult de 100%. O rată de peste 100% indică faptul că firma
îşi poate acoperi integral planul de investiţii din surse proprii, fără a apela la împrumuturi.
Rata autofinanţării imobilizărilor corporale şi necorporale (Rai) arată capacitatea firmei de a-şi acoperi
din surse proprii investiţiile în imobilizări corporale şi necorporale.
La fel ca în cazul ratei anterioare, o valoare de peste 100% a acestui indicator, asigură acoperirea integrală a
planului de investiţii din surse proprii.
Rata de autofinanţare a nevoilor globale de finanţare (Rang) arată ce proporţie din nevoile de finanţare
ale firmei pot fi acoperite din surse proprii. Rata se calculează ca raport între autofinanţare şi nevoia de finanţare.
În practică se urmăreşte ca valoarea indicatorului să se apropie de 100%.

3.3.2. ANALIZA CASH-FLOW-ULUI

Analiza cash-flow-ului permite conducerii firmei şi partenerilor de afaceri (băncile, investitorii) să

urmărească dacă circuitul bani-marfă-bani se desfăşoară în mod normal, respectiv dacă firma are posibilităţile
băneşti necesare pentru a face faţă plăţilor, constituind în acelaşi timp un suport real pentru previzionarea
trezoreriei (disponibilităţilor băneşti).
Prin analiza cash-flow-ului se obţin informaţii relevante privind intrările şi ieşirile (plăţile) de numerar
(inclusiv echivalentele lor grupate în categoria conturilor de trezorerie).
În practica financiară este util ca metoda cash-flow să fie aplicată atât pentru analiza situaţiei curente,
cât şi pentru strategia firmei. Mişcările de numerar se grupează pe trei activităţi directe:
 activităţi operaţionale (de exploatare);
 activităţi de investiţii;
 activităţi de finanţare.
În toate aceste tipuri de activităţi analiza lichidităţilor serveşte la:
 corelarea profitului (pierderi) cu numerarul;
 separarea activităţilor care implică numerar de cele care nu implică numerar;
 evaluarea capacităţii firmei de a-şi îndeplini obligaţiile de plăţi cash;
 evaluarea fluxurilor de numerar pentru activităţile viitoare (cash-flow strategic).
În activităţile de exploatare (A) este necesar ca metoda cash-flow să reflecte efectele tranzacţiilor care
au determinat profitul sau pierderea şi modificarea (plusuri sau minusuri) fondului de rulment.

62
 În activitatea de investiţii (B) prin analiza cash-flow se vor reflecta încasările sau plăţile privind
achiziţionarea sau vânzarea de mijloace fixe, respectiv variaţia activelor imobilizate.
În activităţile de finanţare (C) sunt reflectate variaţii ale datoriilor şi ale capitalului propriu.
Fluxurile de trezorerie din exploatare (cash-flow-ul operaţional)
Capacitatea unei firmei de a genera numerar din exploatare reflectă modul în care funcţionează firma.
Fluxul de numerar din exploatare este considerat un indicator al adevăratei „sănătăţi” financiare a firmei. Fluxul
de numerar din exploatare este concentrat pe finanţare, şi nu pe măsurarea profitului şi în consecinţă este adecvat
pentru evaluarea şi previzionarea lichidităţii pe termen scurt. Se cunosc două metode pentru determinarea
fluxului de numerar din exploatare: metoda directă şi metoda indirectă.
Metoda directă presupune înregistrarea tuturor intrărilor şi ieşirilor brute de numerar referitoare la
exploatare. În acest mod se oferă dimensiunea fluxurilor în ambele sensuri (intrări şi ieşiri) şi se oferă detalii
asupra mişcărilor de numerar, precum şi sesizarea locurilor (posturilor) la care ar putea să survină o nevoie de
numerar.
Metoda directă prezintă profitul net ca şi cum ar fi calculat pe bază de numerar. În acest sens poate fi
reţinută următoarea formulă de calcul:
Numerar încasat din exploatare – Plăţile cash pentru cheltuieli = Venitul cash înainte de impozitare –
Plăţile cash pentru impozite = Numerarul (cash-ul) provenit din exploatare
Se poate ajunge la venitul cash înainte de impozitare şi prin următoarea relaţie (ce poate fi considerată un
substitut al metodei directe):
Vânzări – Creşteri în conturile de creanţe – (Costul mărfurilor vândute + Creşterea costurilor + Reducerea
soldului contului de furnizori) – Dobânzile plătite, cheltuielile de exploatare (din care se deduc amortizările
pentru activele fixe şi datoriile) ş.a.m.d. = Venitul cash înainte de impozitare.
Metoda indirectă porneşte de la profitul net şi amortizări ca surse de numerar şi se fac adaosuri şi
micşorări pe baza modificărilor ce intervin în posturile din bilanţurile finale faţă de cele iniţiale şi influenţează
disponibilităţile băneşti (cash–ul). Este metoda cea mai răspândită în practica firmelor, datorită posibilităţilor de
aplicare atât în execuţie, cât şi în previzionarea fluxului de lichidităţi prin estimarea în primul rând a nivelului
veniturilor viitoare.
Un loc important îl ocupă analiza variaţiilor fondului de rulment atât din punctul de vedere al elementelor
de activ (stocuri,creanţe şi alte active operaţionale), cât şi din punctul de vedere al elementelor de pasiv
(furnizori, clienţi–creditori şi alte datorii curente).
Creşterile de stocuri, de creanţe etc. înseamnă o absorbţie de lichidităţi, pe când o diminuare a acestor
elemente de activ conduce la o eliberare de disponibilităţi băneşti.
Din punctul de vedere al variaţiilor elementelor de pasiv–furnizori, clienţi-creditori şi alte datorii curente-
este evident că o majorare semnifică o atragere de surse care influenţează favorabil lichidităţile, pe când o
diminuare a lor va avea drept consecinţă o diminuare a lichidităţilor.
Modelul de determinare a fluxului de lichidităţi din exploatare prin metoda indirectă este următorul:

63
 Rezultatul net al exerciţiului [profit (+) sau pierdere (-)] + Amortizări şi provizioane incluse în costuri,
variaţia furnizorilor, clienţilor - Creditori şi alte pasive curente operaţionale (+/-) - Variaţia stocurilor (+/-),
creanţelor şi altor active curente operaţionale(+/-) = Lichidităţile nete provenite din exploatare
În mod distinct este util să se menţioneze dobânzile plătite şi impozitul pe profit plătit. Fluxul de lichidităţi
din exploatare calculat prin metoda indirectă, în mod necesar, va fi egal cu cel stabilit prin metoda directă.
Activitatea de investiţii presupune atât sume încasate din vânzarea şi valorificarea de active imobilizate,
cât şi cheltuieli efectuate pentru achiziţionarea sau executarea în regie proprie de imobilizări.
În mod sintetic, influenţa investiţiilor asupra fluxului de trezorerie poate fi reflectată prin variaţia activelor
imobilizate (comparând situaţia de la sfârşitul perioadei cu cea de la începutul perioadei).
Cu privire la activităţile de finanţare este necesar să se urmărească:
 variaţia împrumuturilor şi datoriilor asimilate;
 variaţia altor datorii;
 variaţia capitalului social.
Prin însumarea algebrică a celor trei categorii de fluxuri (A, B şi C) se obţine fluxul total al trezoreriei
(fluxul de cash), care va coincide cu diferenţa dintre disponibilul (trezoreriei) de la sfârşitul perioadei şi cel de la
începutul perioadei reflectat în bilanţ.
În analiza fluxului de numerar pe cele trei activităţi, interpretarea rezultatelor ţine seama de următoarele
cerinţe:
 A>0 înseamnă că fluxul de numerar din activităţi de exploatare trebuie să fie pozitiv cu o valoare
însemnată, având în vedere că reflectă performanţele operative ale firmei;
 B>0 înseamnă că fluxul de numerar din activităţi de investiţii este pozitiv. O asemenea situaţie poate să
semnifice intenţia de restructurare a activităţii firmei, care îşi disponibilizează active imobilizate sau are credite
comerciale mari, acordate de furnizori de imobilizări;
 B<0 înseamnă că fluxul de numerar din activităţi de investiţii este negativ şi rezultă realizarea de
investiţii a căror valoare poate fi parţial compensată din valorificarea de imobilizări;
 C>0 situaţie în care fluxul de numerar din activităţi de finanţare este pozitiv şi se realizează din surse
de finanţare externe pentru completarea celorlalte rezultate din activitatea de exploatare;
 C<0 situaţie în care fluxul de numerar din activitatea de finanţare este negativ şi înseamnă că s-au
efectuat plăţi privind reducerea capitalului social, rambursarea împrumuturilor, plata obligaţiilor de leasing
financiar, plata dobânzilor etc.
 suma algebrică a celor trei categorii de fluxuri este normal să fie pozitivă, exprimând lichiditatea
rezultatului activităţii de exploatare, ceea ce semnifică o derulare normală a circuitului economic (bani-marfă-
producţie-bani) şi permite acoperirea nevoilor curente, a celor pe termen lung şi în general un echilibru financiar.
Fluxul total calculat trebuie să coincidă cu numerarul şi echivalentele de numerar de la sfârşitul perioadei
minus cel de la începutul perioadei.

64
 Utilizarea metodei cash-flow în managementul firmei se realizează în diferite scopuri legate de buna
gestionare, iar în acest sens putem menţiona:
 evidenţierea capacităţii firmei de a genera lichidităţi (trezorerie), ceea ce reflectă derularea eficientă a
activităţii;
 urmărirea variabilelor care influenţează încasările şi plăţile şi luarea de măsuri în consecinţă;
 stabilirea mărimii prelevărilor obligatorii care afectează trezoreria şi stabilirea fluxului de trezorerie care
rămâne la dispoziţia firmei;
 utilizarea lichidităţilor disponibile pentru efectuarea de investiţii, urmărindu-se politica de dezvoltare a
firmei (în caz contrar, politica de dezinvestire);
 atragerea de surse străine (împrumuturi sau credite) în cazul în care lichidităţile disponibile sunt
insuficiente pentru dezvoltare;
 analiza riscului potenţial în modul în care firma realizează şi foloseşte lichidităţile (cash-ul) având în
vedere şi influenţa pe care o au asupra profitabilităţii firmei.
Metoda cash-flow este utilizată şi în elaborarea strategiei financiare a firmei. În elaborarea strategiei
intervin o serie de particularităţi, în primul rând fiind vorba de previziuni, deci se operează şi cu variabile
probabile, şi nu certe. De asemenea o serie de anomalii care s-au petrecut într-o perioadă anterioară nu se
previzionează (abateri de la derularea normală a circuitului bani-marfă-bani).
Tabloul fluxului de lichidităţi se încadrează într-un ansamblu de metode şi instrumente financiare
previzionale. În acest sens menţionăm: bugetul de venituri şi cheltuieli, bilanţul previzional şi dinamica
proiectată a indicatorilor de gestiune şi rentabilitate. Punctul de plecare în elaborarea strategiei financiare îl
constituie cifra de afaceri, care la rândul său se bazează pe studii

65
 CAPITOLUL IV
MANAGEMENTUL PERFORMANŢELOR ÎNTREPRINDERII

4.1. ANALIZA RENTABILITĂŢII FIRMEI

4.1.1. CALCULUL ŞI SEMNIFICAŢIA RATELOR DE RENTABILITATE

Ratele de rentabilitate sunt indicatorii cu ajutorul cărora se apreciază nivelul de rentabilitate al unei
întreprinderi sau al unei investiţii. Aceşti indicatori sunt de tipul efect-efort şi au următorul format general:
PROFIT
RENTABILITATE 
CAPITAL

După cum se poate observa, la numărătorul raportului avem profitul şi nu un rezultat de natura profitului
cum ne-am obişnuit să-1 numim, asta deoarece calculul ratelor de rentabilitate cu un rezultat negativ (pierdere)
este nerelevant informaţional, practic nu există rentabilitate. Treapta de profit aleasă pentru calculul rentabilităţii
trebuie să fie în concordanţă cu capitalul pe care îl retribuie, astfel dacă avem la numitor capital investit vom
folosi la numărător profitul din exploatare, iar dacă avem capitalul propriu, vom folosi profitul net.
La numitorul raportului avem capitalul, acesta regăsindu-se în construcţia ratelor de rentabilitate, atât sub
formă de surse (elemente de pasiv), cât şi sub formă de utilizări (elemente de activ). Utilizarea elementelor de
activ pentru reflectarea capitalului, în construcţia ratelor de rentabilitate, poate avea următoarele justificări:
 capitalul investit într-o afacere este materializat în patrimoniul care asigură derularea afacerii;
 elementele patrimoniale (activele) sunt mai sugestive informanal atunci când vorbim de gestiunea
resurselor, profitabilitatea activităţii şi implicit rentabilitatea întreprinderii, ele fiind direct implicate în derularea
procesului de exploatare.
Tot legat de capital mai trebuie menţionat că atât teoria cât şi practica economică utilizează nivelul
capitalului din rapoartele financiare ale întreprinderii. În prezent există însâ tot mai multe voci care recomandă
utilizarea valorii de piaţă a capitalului, valoare care reflectă şi aspecte cum ar fi: numele firmei, marca, clientela.
Ratele de rentabilitate pot avea o dublă semnificaţia informaţională şi anume:
 reprezintă o măsură a succesului întreprinderii în a utiliza sursele de finanţare pentru a genera
profit;
 evidenţiază nivelul de remunerare a capitalului investit într-o afacere, comparativ cu alte
oportunităţi de investiţii.
1. Rentabilitatea capitalului total

RATA ECONOMICĂ DE
RBE RE
RENTABILITATE A RECT  sau
CAPITALULUI TOTAL AT AT

66
 Rentabilitatea capitalului total
unde: RBE - rezultatul brut al exploatării; RE - rezultatul exploatării; AT - activ total.
Rentabilitatea capitalului total, numită în literatura anglo-saxonă return on total assets (ROTA) este o
măsură globală a rentabilităţii şi evidenţiază capacitatea capitalului total al întreprinderii, materializat în
patrimoniul acesteia, de a genera profit din activitatea de exploatare. Această rată mai exprimă şi nivelul de
remunerare a capitalului total aflat în exploatarea întreprinderii, indiferent de provenienţa acestuia (surse proprii,
împrumutate sau atrase).
Datorită faptului că nivelul ratei reflectă eficienţa întregului capital aflat în exploatare, indiferent dacă este
investit sau atras, valoarea sa informaţională prezintă un grad mai mare de interes pentru manageri decât pentru
investitori.
Interesul managerilor pentru nivelul acestei rate este dat de faptul că ei sunt administratorii afacerii şi prin
urmare vor trebui să asigure o bună gestionare a întregului patrimoniu (capital), astfel încât interesele tuturor
partenerilor întreprinderii să fie satisfăcute şi valoarea de piaţă a acesteia să crească.
Alegerea unui model sau altul pentru calculul indicatorului depinde de interesul analistului în a evidenţia un
nivel brut sau net al rentabilităţii capitalului total. Atunci când două întreprinderi practică politici de amortizare
diferite, este preferabil ca analiza comparativă a rentabilitătii acestora, să se facă utilizând forma brută
(RBE/AT), deoarece este independentă de politica de amortizare promovată.
2.Rentabilitatea capitalului investit

RATA ECONOMICĂ DE
RBE RE
RENTABILITATE A RECI  sau
CAPITALULUI INVESTIT C inv. C inv.

Rentabilitatea capitalului investit

unde: Cinv - capital investit.

Această rată este consacrată sub denumirea de rată economică de rentabilitate – în literatura franceză, sau
return on investment (ROI) - în literatura anglo-saxonă. Ea exprimă nivelul de remunerare a aportorilor de
capital, fiind o bună măsură a eficienţei cu care a fost utilizat capitalul investit în afacere indiferent de
provenienţa acestuia. O serie de specialişti din teoria şi practica economică, consideră această rată drept cea mai
recunoscută măsură de apreciere a performanţei întreprinderii.
Indicatorul poate să apară într-o forma brută, caz în care capitalul investit este considerat la valoarea iniţială
de reconstituire (mijloacele fixe sunt la valoare brută) şi este pus în corelaţie rezultatul brut al exploatării sau
într-o forma netă, atunci când utilizăm valoarea netă a capitalului investit (mijloacele fixe se iau la valoarea netă
contabilă), pusă în corelaţie cu rezultatul exploatării net de amortizare.
Rentabilitatea brută a capitalului investit măsoară capacitatea întreprinderii de a-şi reînnoi acest capital,
gradul de eficienţă a întreprinderii fiind cu atât mai mare, cu cât durata acestei reînnoire este mai scurtă. În

67
prezent economiile dezvoltate consideră că recuperarea capitalului investit total pe seama rezultatului brut din
exploatare trebuie să se realizeze în maxim 4 ani, ceea ce corespunde unei rentabilităţi brute a capitalul de minim
25%.
RBE
RBCI 
AIB  NFR  DB
unde: AIB - active imobilizate brute; NFR - necesar de fond de rulment; DB - disponibilităţi băneşti.
Rentabilitatea netă a capitalului investit este afectată de politica de amortizare a întreprinderii şi se
determină ca raport între rezultatul net al exploatării (RE) şi valoarea netă a capitalului investit.
Această rată are un grad mare de relevanţă în ce priveşte remunerarea capitalului investit şi un grad mai
scăzut de relevanţă în ce priveşte reînnoirea acestuia, deoarece la determinarea nivelului ei se exclude o
componentă esenţială a autofinanţării şi anume amortizarea.
Pe o piaţă caracterizată printr-un nivel inflaţionist moderat (nivel cu o singură cifră), este recomandat ca
rentabilitatea economică a capitalului investit să devanseze rata medie a dobânzii din economie, astfel încât, pe
de-o parte să se păstreze substanţa economică a capitalului întreprinderii, iar pe de altă parte să se menţină
încrederea investitorilor în investiţia făcută.
RE
RN CI 
AIN  NFR  DB
unde: AIN - active imobilizate nete.
3.Rentabilitatea capitalului propriu

PN
RATA FINANCIARĂ DE RF 
RENTABILITATE CPR

Rentabilitatea capitalului investit

unde: CPR – capital propriu.

Rata financiară de rentabilitate reprezintă o formă sintetică şi în acelaşi timp sugestivă de apreciere a
nivelului de remunerare a proprietarilor. Nivelul ratei poate fi privit şi sub forma randamentului utilizării
capitalurilor proprii puse la dispoziţia întreprinderii de către proprietari (acţionari).
Nivelul ratei depinde de următorii factorii: gestiunea resurselor, profitabilitatea activităţii şi efectul de levier
financiar. Astfel, dacă întreprinderea nu beneficiază de efectul de levier, atunci nivelul său de rentabilitate
financiară va fi diminuat proporţional cu gradul de îndatorare (braţul levierului financiar).
Deşi rata financiară de rentabilitate este o bună măsură a nivelului de remunerare a capitalului propriu, ea
poate avea totuşi o valoare informaţională diferită de la un acţionar la altul, funcţie de numărul de acţiuni
deţinute de aceştia. Putem astfel vorbi de interesul şi aşteptările acţionarului majoritar privind rentabilita tea
capitalului propriu, aceste interese fiind de multe ori diferite de cele ale acţionarului minoritar.

68
 Acţionarul majoritar realizează în general un plasament pe termen lung pentru care nu solicită o remunerare
imediată, deci nu solicită un dividend important pe acţiune într-un viitor apropiat, fiind mulţumit cu un nivel al
rentabilităţii financiare care să îl satisfacă, în condiţiile în care o mare parte din profit este reinvestit şi contribuie
la creşterea valorii întreprinderii. Acţionarul majoritar va aprecia un nivel semnificativ al rentabilităţii financiare
calculată după formula: Pn/Cpr.
O valoare informaţională semnificativă pentru aceeaşi categorie de acţoinari o are şi indicatorul profitul net
pe acţiune, calculat ca raport între profitul net şi numărul de acţiuni subscrise la nivel de întreprindere.
Acţionarul minoritar este interesat, în majoritatea cazurilor, de rentabilitatea pe termen scurt, adică valoarea
dividendelor primite pentru acţiunile deţinute. Acest nivel de rentabilitate se apreciază fie cu indicatorul
dividendul pe o acţiune (Da), fie cu rata de capitalizare a dividendelor (Rcd):
Dv Da
Da  sau Rcd 
Na Ca
unde: Da - dividendul pe o acţiune; Dv - valoarea dividendelor distribuite la sfârşitul exerciţiului financiar; Na
- numărul de acţiuni emise de întreprindere; Rcd - rata de capitalizare a dividendelor; Ca - cursul acţiunilor.

4.1.2. O NOUĂ ABORDARE PRIVIND CALCULUL RATELOR DE RENTABILITATE

Ultimele abordări din literatura economică de specialitate, privind calculul ratelor de rentabilitate, prezintă o
viziune modificată, atât în ce priveşte stabilirea valorii capitalului luat în calcul, cât şi în ce priveşte nivelul
profitului care se raportează la acest capital. Aceste abordări nu vizează altceva decât determinarea mai corectă a
nivelului de rentabilitate al întreprinderii, fiind prezentate în continuare cele mai importante retratării în acest
sens.
Valoarea capitalului este factor direct de influenţă a nivelului de rentabilitate, determinarea cât mai exactă
a acesteia, având implicaţii asupra valorii informaţionale a ratelor de rentabilitate. Din acest punct de vedere,
până nu de mult, teoria şi practica economică recunoşteau în calculul ratelor de rentabilitate, nivelul capitalului
înregistrat la sfârşitul exerciţiului financiar. În prezent există tot mai multe puncte de vedere care înclină spre
utilizarea unei valori medii a capitalului.
Susţinătorii acestui punct de vedere consideră, că atâta timp cât profitul este rezultatul acumulărilor din
timpul perioadei analizate, atunci şi valoarea capitalului luată în calcul rentabilităţii trebuie să fie reprezentativă
pentru întreaga perioadă. Astfel dacă o întreprindere face o majorare de capital sau contractează un credit în
ultimele luni ale exerciţiului financiar, valoarea finală a capitalului nu mai este relevantă din punctul de vedere al
capacităţii de a genera profit pe întreaga perioadă.
Pr ofit
Valoarea medie a capitalului din perioada analizată
În ce priveşte determinarea valorii medii a capitalului, există trei modalităţi consacrate pe care le prezint în
cele ce urmează:

69
 Si  Sf
1.
2
STRIM I  STRIM II  STRIM III  STRIM IV
2.
4
S  S 2  S3  ...  S12
3. 1
12
unde: Si - soldul iniţial al capitalului; Sf - soldul final al capitalului; S TRIM - soldurile trimestriale ale
capitalului; S1-S12 - soldurile lunare ale capitalului.
Analiştii externi sunt tentaţi să utilizeze prima metodă, deoarece datele de care au nevoie pot fi luate din
rapoartele financiare anuale, aceasta însă este mai puţin relevantă decât următoarele, valorile de la începutul şi
sfârşitul perioadei putând avea de asemenea un caracter întâmplător.
Tot legat de valoarea capitalului, mai putem vorbi şi de o “curăţire” a acesteia de elementele care nu au
participat în mod efectiv la realizarea profitului. Bineînţeles că această operaţiune nu se poate realiza decât dacă
utilizăm expresia patrimonială a capitalului, elementele cele mai reprezentative în acest sens fiind:
 imobilizările corporale care nu participă la procesul de exploatare nici direct şi nici indirect (utilizate în
scopuri sociale, deţinute în vederea vânzării la un preţ mai mare, care nu mai sunt necesare exploatării etc.);
 imobilizările necorporale care, fie au existenţă pur contabilă (amortizarea cheltuielilor de constituire şi a
fondului comercial), fie nu avem certitudinea că vor genera profituri viitoare (cheltuielile de cercetare
dezvoltare).
De cele mai multe ori aceste ajustări se fac la propunerea managementului întreprinderii, care încearcă să
justifice niveluri mai puţin convingătoare ale rentabilităţii. Punctul de vedere al managementului poate fi perfect
justificat, doar dacă se referă la bunurile cu destinaţie socială sau deţinute în scopul revânzării la un preţ mai
mare. Operaţiunea de curăţire a activului are mai puţine şanse să justifice lipsa de perfor manţă atunci când
vorbim de proasta gestionare a mijloacelor fixe, deoarece managementul trebuia să acţioneze, fie în sensul
creşterii gradului de utilizare al acestora, fie să ia măsuri de dezinvestire, dacă se constată inutilitatea lor pentru
activitatea prezentă şi viitoare a întreprinderii.
Profitul este cea de-a doua componentă a ratelor de rentabilitate, nivelul acestuia fiind la fel sau chiar mai
important decât cel al capitalului. Aşa cum s-a putut observa din cele prezentate mai sus, componenta profitului,
luat în calculul ratelor de rentabilitate, depinde de componenta capitalului la care se raportează. Astfel, dacă
vorbim de rentabilitatea capitalului investit în mod obligatoriu vom utiliza un nivel al profitului din care nu au
fost deduse dobânzile (RBE sau RE), iar dacă ne referim la rentabilitate capitalului propriu vom utiliza profitul
net.
Noile abordări privind valoarea profitului, utilizată în calculul ratelor de rentabilitate, consideră că trebuie
să luăm în calcul inclusiv economia fiscală realizată pe seama utilizării capitalului împrumutat. Potrivit acestei
concepţii se consideră că despre remunerarea capitalului, indiferent de provenienţa acestuia, se poate vorbi doar

70
în valori nete, ori din acest punt de vedere capitalul propriu se retribuie din profitul net, iar capitalul împrumutat
din cheltuielile cu dobânzile corectate, cu economia de impozit pe profit.

4.2. ANALIZA MANAGEMENTULUI PERFORMANŢELOR ÎNTREPRINDERII

4.2.1. ANALIZA MANAGEMENTULUI RENTABILITĂŢII ECONOMICE A
CAPITALULUI TOTAL

Managementul sau pilotarea (orientarea) rentabilităţii economice a capitalului total (în literatura anglo-
saxonă ROTA) presupune descompunerea indicatorului în factori de influenţă şi formarea unor modele de
analiză. Cel mai reprezentativ dintre modelele de analiză ale acestui indicator este cel care ia în calcul doi factori
direcţi de influenţă: marja de profitabilitate a exploatării şi viteza de rotaţie a activului total, o reprezentare
grafică a descompunerii lui pe factori de influenţă fiind prezentată în figura următoare:

71
 Mecanismul de orientare a performanţelor firmei
Din această figură rezultă că nivelul de rentabilitate al capitalului total se realizează ca urmare a
practicării unei marje nete de profitabilitate a exploatării şi asigurarea unei viteze de rotaţie a capitalului total.
Atunci când o întreprindere doreşte să crească nivelul de rentabilitate a capitalului total va trebui fie să crească
marja de profitabilitate a exploatării, fie să amelioreze gestiunea activului total, fie ambele variante.
Formarea nivelului de rentabilitate şi identificarea factorilor de influenţă care au contribuit la realizarea
acestuia, reprezintă prima etapă în procesul de orientare a performanţelor. Totodată nivelul de rentabilitate se
impune a fi corelat cu riscul afacerii, ceea ce înseamnă că dacă o afacere este cotată ca având un grad ridicat de
risc, ea va trebui să asigure un nivel ridicat de rentabilitate.
Analiza modului de realizare a unui anumit nivel de rentabilitate (10% spre exemplu) poate evidenţia o
multitudine de combinaţii între nivelul de profitabilitate şi viteza de rotaţie a activului total.
Din analiza modului de formare a nivelului de rentabilitate se poate constata că descompunerea acestuia
în cei doi factori, are rolul de a stabili direcţiile strategice de acţiune pe care întreprinderile trebuie să le urmeze
pentru a-şi ameliora nivelul de performanţă.
Restricţii privind pilotarea marjelor de rentabilitate. În cele ce urmează sunt scoase în evidenţă o serie
de aspecte care împiedecă managementul întreprinderilor să opteze aleatoriu pentru unul din cei doi factori de
influenţă ai rentabilităţii, atunci când doreşte să crească nivelul de performanţă al întreprinderii. Se va putea
astfel uşor deduce că o orientare greşită spre unul din cei doi factori, nu numai că nu va duce la creşterea
rentabilităţii dar va echivala cu o irosire a resurselor.
În primul rând trebuie precizat, că acţiunea celor doi factori este nu independentă, ci interdependentă, în
sensul că, de cele mai multe ori, creşterea vitezei de rotaţie presupune o reducere a marjelor de profitabi litate
(prin reducerea preţurilor) şi invers o creştere a marjelor de profitabilitate poate conduce la scăderea vitezei de
rotaţie.
Caracterul de interdependenţă al celor doi factori de influenţă ai rentabilităţii este accentuat de condiţiile
economice specifice fiecărui domeniu sau sector de activitate. Astfel, dacă o întreprindere care activează în
industria constructoare de maşini şi are o pondere ridicată a imobilizărilor corporale în totalul activelor, nu poate
realiza viteze mari de rotaţiei a activelor, indiferent de măsurile pe care le ia managementul a-cesteia, va avea în
schimb posibilitatea să realizeze marje ridicate de profitabilitate. Dimpotrivă o întreprindere ce activează în
comerţ poate realiza viteze mari de rotaţie a activelor (în special a stocurilor), dar puţin probabil că poate lucra
cu niveluri prea ridicate ale marjelor de profitabilitate. Întreprinderile ce activează în domenii care presupun
investiţii masive de capital (comunicaţii, utilităţi, metalurgie etc.) sunt în imposibilitatea de a realiza viteze mari
de rotaţie a capitalului.
Întreprinderile care produc sau comercializează produse de larg consum (produse alimentare, confecţii, în-
călţăminte etc.)se caracterizează printr-o competitivitate ridicată, determinată în special de lipsa unor bariere de
intrare semnificative şi prin urmare opţiunea lor strategică nu poate fi spre creşterea marjelor de profitabilitate, ci

72
spre creşterea vitezei de rotaţie a activelor. Pentru a realiza viteze mari de rotaţie a activelor, întreprinderile din
aceste domenii vor trebui să lucreze cu marje reduse de profitabilitate, ori acest lucru este posibil doar printr-un
controlul serios al costurilor, adică: reducerea costurilor fixe, capacităţi mari de producţie, care să asigure
discount-uri la achiziţii, integrarea verticală sau orizontală. Un bun control al costurilor, asociat cu practicarea
unor preţuri cât mai reduse, vizează şi eliminarea firmelor noi intrate în domeniu, astfel încât cota de piaţă a
întreprinderii să crească.
Corelaţia dintre rentabilitate şi risc. Atât în practică, dar mai ales în teoria economică, se consideră că
între nivelul de risc al unei afaceri şi rentabilitatea acesteia trebuie să existe o relaţie de interdependenţă. Cu
toate acestea, practica economică a confirmat că riscul unei afaceri nu este totdeauna îndeajuns acoperit prin
nivelul de rentabilitate, câteva dintre motive putând fi:
 utilizarea unor prezumţii greşite în previzionarea nivelului de rentabilitate, referitoare la: rata de
creştere a vânzărilor, nivelul costurilor şi modul de structurare a acestora în fixe şi variabile, nivelul de fiscalitate
etc.;
 modificări în mediul economic al întreprinderi produse după realizarea estimărilor privind nivelul de
rentabilitate;
 de multe ori nivelul de rentabilitate calculat pe baza rapoartelor financiare anuale (bilanţ şi contul de
profit şi pierdere) este mai mult o reflectare a conservatorismului contabil, decât a realităţilor şi performanţelor
economice ale întreprinderii.
În altă ordine de idei, pot fi evidenţiate trei elemente de risc, care pot justifica niveluri diferite ale
rentabilităţii de la o firmă la alta sau modificarea în timp a nivelului de rentabilitate a unei întreprinderi, a-ceste
elemente fiind: levierul de exploatare, ciclicitatea vânzărilor şi ciclul de viaţă al produselor.
Levierul de exploatare caracterizează variaţia rezultatului exploatării sub efectul modificării volumului
vânzărilor. Această variaţie este puternică acolo unde importanţa relativă a costurilor fixe în raport cu ce le
variabile este mare şi este slabă acolo unde importanţa relativă a costurilor variabile este ridicată.
întreprinderile ce activează în domenii de activitate, ce presupun o intensitate mare a capitalizării (utilităţi,
comunicaţii, metalurgie, construcţii de maşini etc.), au un nivel ridicat al costurilor fixe, ceea ce face ca aceste
domenii să beneficieze de un levier ridicat al exploatării. In cazul acestor întreprinderi, o creştere mică a
volumului de vânzări, va determina o creştere mare a rezultatului exploatării şi deci a nivelului de rentabilitate,
dar în acelaşi timp o scădere uşoară a volumului de vânzări va determina reducerea semnificativă a rezultatului
exploatării şi de multe ori intrarea în pierderi a acestor întreprinderi. Se poate astfel afirma, că unui nivel ridicat
al levierului de exploatare îi este asociat atât un grad mare de risc, cât şi posibilitatea de realizare a unor niveluri
semnificative ale rentabilităţii, care să compenseze acest risc.
Majoritatea întreprinderilor ce activează în comerţul cu amănuntul sau cu ridicata, industria uşoară sau
alimentară, au o pondere ridicată a costurilor variabile în raport cu cele fixe fapt ce determină un nivel scăzut al
levierului operaţional şi implicit un grad de risc scăzut asociat afacerilor respective. Nivelul de rentabilitate al
acestor întreprinderi va fi mai redus decât al celor din prima categorie, atât datorită faptului că nivelul de risc ce
73
trebuie compensat este mai mic, cât şi datorită slabei modificări a câştigurilor la modificarea volumului de
vânzări.
Ciclicitatea vânzărilor este un alt factor ce determină variabilitate rentabilităţii întreprinderilor, ea fiind în
directă corelaţie cu modificarea
condiţiilor din economie. Putem astfel identifica domenii de activitate, care sunt mult mai sensibile decât
altele la modificarea condiţiilor din e-conomie, cum ar fi: construcţiile, serviciile, industria automobilelor, in -
dustria calculatoarelor etc. Aceste domenii vor înregistra creşteri al vânzărilor şi ameliorări ale nivelului lor de
rentabilitate atunci când economia este în creştere (rare scăzute ale dobânzii, şomaj mic, niveluri inflaţioniste
mici sau moderate, creşteri ale PIB), respectiv volumul lor de activitate se va diminua simţitor atunci când
economia stagnează sau este în recesiune.
O altă categorie de întreprinderi este cea care produce bunuri de larg consum sau de necesitate zilnică.
Vânzările acestor bunuri sunt mai puţin sensibile la modificarea condiţiilor din economie atât datorită ca -
racterului lor de „bunuri necesare vieţii de zi cu zi" cât şi datorită preţului scăzut, care cel puţin psihologic, nu
reprezintă o economie semnificativă în condiţii de recesiune, astfel încât să merite făcută.
Se poate astfel afirma, că întreprinderile caracterizate printr-un nivel ridicat al ciclicităţii vânzărilor sunt
mai riscante decât celelalte datorită fluctuaţiei vânzărilor. Pentru reducerea gradului de risc la care sunt expuse
ele ar trebui să crească importanţa relativă a costurilor variabile în raport cu cele fixe, prin:
 promovarea pe scară largă a muncii în acord şi evitarea pe cât posibil a retribuirii în regie;
 să promoveze pe scară largă finanţarea imobilizărilor corporale prin leasing operaţional, astfel încât să
poată renunţa la a-ceste bunuri în momentul scăderii volumului de activitate.
Măsurile de mai sus nu vizează altceva decât asigurarea unei proporţionalităţi între reducerea veniturilor
din vânzări şi reducerea costurilor aferente acestor vânzări, cu cât această proporţionalitate va fi mai ridicată cu
atât nivelul de rentabilitate va avea mai puţin de suferit de pe urma ciclicităţii vânzărilor.
Ciclul de viaţă al produselor reprezintă o altă categorie de risc ce poate afecta întreprinderea şi nivelul său de
rentabilitate. In teoria şi practica economică sunt recunoscute patru faze în care se poate afla un produs pe
parcursul ciclului său de viaţă şi anume: lansare, creştere, maturitate şi declin. Variabilitatea nivelului de risc al afacerilor,
funcţie de ciclul de viaţă al produselor acestora, depinde de două principale aspecte: faza în care se află majoritatea produselor
şi durata ciclului de viaţă al acestora.
În faza de lansare şi creştere, întreprinderile se concentrează pe dezvoltarea produselor (cheltuieli de
cercetare-dezvoltare) şi dezvoltarea capacităţilor de producţie (investiţii de capital). Obiectivul principal în
aceste faze este penetrarea pieţelor şi câştigarea unor cote de piaţă cât mai semnificative. Pe parcursul acestor
faze există o serioasă incertitudine cu privire la viabilitate de piaţă a produselor, ce se află în fazele res pective, şi
implicit cu privire la realizarea nivelului de performanţă previzional.
Produsele, care rezistă pe parcursul fazelor de lansare şi creştere ajungând la maturitate, înseamnă că au
fost acceptate de piaţă şi pot contribui la creşterea nivelului de rentabilitate al întreprinderii. în acest moment,
întreprinderile vor reduce atât investiţiile în noi capacităţi cât şi cheltuielile de cercetare pentru dezvoltarea

74
produselor. Managementul se va concentra pe creşterea gradului de valorificare a resurselor (utilizarea deplină a
capacităţilor, reducerea consumurilor, creşterea productivităţii muncii), fie pentru a creşte gradul de
profitabilitate al produselor, atunci când concurenţa este slabă, fie pentru a menţine nivelul de profitabilitate,
atunci când concurenţa este puternică.
Produsele aflate în faza de declin se caracterizează prin reducerea profitabilităţii într-un ritm superior
reducerii volumului de vânzări. Ele vor fi eliminate în momentul în care vânzările aferente lor nu mai asigură un
nivel minim de profitabilitate.
În figura de mai jos este prezentată legătura dintre ciclul de viaţă al produselor, profitul din exploatare,
investiţiile necesare pe parcursul ciclului de viaţă şi rentabilitatea capitalului.

EXPLOATARE
PROFIT DIN
INVESTIŢII
ROTA

investiţii

pierdere

lansare
lansare

mici
investiţii

creştere
creştere

masive

profit

maturitate
maturitate

investiţii
mici

pierdere
acumulări

declin
declin

nete

Figura nr. ..........

Relaţia dintre nivelul de rentabilitate şi ciclul de viaţă al produselor

75
 Din figura de mai sus se poate observa că în faza de lansare şi prima parte a fazei de creştere, datorită
nivelului ridicat al cheltuielilor de dezvoltare a produselor şi a celor privind promovarea şi susţinerea produselor
pe piaţă, asociat cu volumul scăzut al vânzărilor, se înregistrează pierderi din exploatare şi valori negative ale
rentabilităţii capitalului. Pe măsură ce volumul vânzărilor creşte, în faza de maturitate, creşte şi nivelul profitului
din exploatare, contribuind la realizarea unor niveluri tot mai mari a rentabilităţii capitalului. Nivelul cel mai
ridicat al rentabilităţii capitalului se obţine spre sfârşitul fazei de maturitate, deoarece se beneficiază de
economiile de scară şi de efectele curbei de învăţare (veniturile cresc mai repede decât cheltuielile).
În prima parte a fazei de declin a diferitelor produse, întreprinderea poate beneficia de fluxuri pozitive de
numerar, având în vedere că nu se mai fac investiţii în capacităţi sau în imaginea produsului. Pe par cursul
acestei faze, când se constată că un produs nu mai generează profit, ci pierdere, se impune scoaterea lui din
fabricaţie şi eventual, dacă este posibil, înlocuirea lui cu un produs competitiv, astfel încât să poată fi păstrată
poziţia pe piaţă a întreprinderii.

4.2.2. ANALIZA MANAGEMENTUL RENTABILITĂŢII CAPITALULUI PROPRIU

Rentabilitatea capitalului propriu, cunoscută în literatura franceză sub denumirea de „rată financiară de
rentabilitate”, iar în cea anglo-saxonă sub denumirea de return on equity (ROE), are doi principali factori de
influenţă: marja netă comercială şi viteza de rotaţie a capitalului propriu. După cum se poate observa şi din
figura nr. 1.3. cei doi factori formează un model factorial ce permite orientarea nivelului de rentabilitate a
capitalului propriu spre valori satisfăcătoare pentru proprietari.

76
 Mecanismul de orientare a rentabilităţii capitalului propriu

Având în vedere, că nu se poate vorbi de rentabilitatea capitalului propriu făcând abstracţie de

rentabilitatea capitalului total sau a capitalului investit, putem extinde analiza pe un alt model factorial, care ia în
calcul aceste aspecte.
 RE CA  Pn PT
rf ( ROE )     
 CA AT  RE Cpr
 RE CA  Pn Cinv
rf ( ROE )     
 CA Ai  NFR  Db  RE Cpr
unde:

 RE CA 
  
-  CA AT  - rentabilatea economică a capitalului total;

 RE CA 
  
-  CA Ai  NFR  Db  - rentabilitatea economică a capitalului investit;
Pn
- RE - ponderea profitului net în rezultatul exploatării;
PT Cinv
,
- Cpr Cpr - structura financiară a întreprinderii.
Potrivit modelelor de mai sus, managementul întreprinderi trebuie să urmărească două principale
obiective, atunci când îşi propune să menţină sau să crească nivelul de rentabilitate a capitalului propriu:
 menţinerea sau creşterea nivelului de rentabilitate economică a capitalului total sau investit;
 asigurarea condiţiilor ca la finanţarea activităţii întreprinderii să se beneficieze de efectul de levier
financiar.
Având în vedere, că problematica rentabilităţii economice a capitalului total a fost dezbătută pe larg pe
parcursul acestui paragraf, ne vom opri doar asupra legăturii dintre rentabilitatea economică şi cea fi nanciară,
prin intermediul levierului financiar.
Levierul financiar pune în evidenţă diferenţa favorabilă sau nefavorabilă dintre rentabilitatea
economică şi costul surselor împrumutate, diferenţă ce poate fi amplificată sau diminuată de gradul de îndatorare
al întreprinderii. Atunci când o întreprindere beneficiază de un levier financiar pozitiv, amplificat de o îndatorare
suportabilă, rentabilitatea financiară a va fi mai mare decât rentabilitate economică, adică nivelul de remunerare
a capitalului propriu va devansa nivelul de remunerare a capitalului investit.
77
 În cazul în care levierul financiar este negativ, însemnă că sursele împrumutate sunt mai scumpe decât
capacitatea lor de a genera câştiguri şi prin urmare managementul întreprinderii va trebui să caute soluţii pentru
limitarea îndatorării, fie prin autofinanţare, fie printr-o infuzie de capital propriu (majorare de capital).
Realizarea unui nivel al rentabilităţii capitalului propriu, care să îi satisfacă pe acţionari, este importantă
pentru asigurarea sau menţinerea încrederii acestora în investiţia făcută. Nivelul de relevanţă informaţională al
indicatorului este totuşi diferenţiat, el fiind mai mare în cazul întreprinderilor cotate la bursă (societăţi de
capitaluri) decât în cazul celor necotate (în general societăţi de persoane), deoarece în cazul societăţilor necotate,
există şi alte forme indirecte de retribuire a proprietarilor (proprietarii pot fi şi manageri sau administratori), spre
deosebire de cele cotate, unde acţionarul este cointeresat doar prin dividend şi prin creşterea valorii de piaţă a
acţiunilor.

78