COMPORTAMENTUL AFECTIV

(NOTE DE CURS)

 Afectivitatea cuprinde totalitatea stărilor şi fenomenelor afective, totalitatea trăirilor afectiv-

emoţionale ce reflectă atitudinea şi relaţiile subiective faţă de realitatea obiectivă.
 Afectivitatea reflectă relaţia dintre subiect şi obiectul sau situaţia care le-au produs.
 Afectivitatea reprezintă o formă de manifestare a atitudinii omului faţă de viaţă, de realitatea
înconjurătoare.
 Comportamentul afectiv-emoţional implică un puternic suport motivaţional (şi chiar un
comportament de orientare), care direcţionează activitatea concretă individuală spre satisfacerea
dorinţelor biologic-„spirituale”, îndepărtând-o în acelaşi timp de realitatea potrivnică acestei
realizări.

 Modificările funcţionale ce însoţesc emoţiile nu sunt specifice numai acestora, fiind în general
caracteristice oricărei stări de „activare” cerebrală intensă. → Nu se poate stabili existenţa unei
specificităţi a modificărilor organice în cadrul diferitelor stări emoţionale, modificările fiind în
general difuze şi comune, existând doar unele diferenţe de intensitate.

 Emoţiile reprezintă pattern-uri responsive; răspunsul emoţional are 3 componente:

1. Comportamental – mişcări musculare adecvate situaţiei ce le declanşează.
2. Anatomice – facilitează elementul comportamental; oferă mobilizarea rapidă de energie
pentru mişcările rapide (necesare).
3. Hormonal – întăreşte răspunsul autonomic (hormonii întăresc şi menţin răspunsurile
autonomice).
 Fiecare componentă este controlată de către un sistem neuronal separat. Integrarea acestor
răspunsuri este controlată de către AMIGDALĂ (complexul amigdalian).

 Circuitul cerebral al emoţiei – sistemul limbic – alcătuit din: cortex prefrontal, amigdală,
hipocamp, hipotalamus (nucleii mamilari), talamus anterior, cortex cingulat.

 Sistemul limbic şi în special nucleul amigdalian reglează comportarea generală afectivă a

individului, influenţând simultan, în mod sinergic manifestările somato-motorii şi funcţiile
vegetative care condiţionează aceste manifestări.

1
 Complexul amigdalian – este localizat la nivelul lobilor temporali;
– cuprinde mai multe grupări de nuclei ce îndeplinesc funcţii diferite;
– cel mai important pentru componentele răspunsului emoţional este
NUCLEUL CENTRAL – primeşte informaţii senzoriale de la
cortexul senzorial primar, cortexul de asociaţie, talamus; staţia de
releu al acestor căi este grupul basolateral; trimite proiecții către
diferite zone din hipotalamus, mezencefal, punte, bulb.
o Amigdala (complexul amigdalian) trebuie activată de către zonele implicate în detectarea
stimulilor aversivi – simplii şi complecşi (alături de situaţii sociale).
 Stimulii aversivi simplii sunt detectaţi de către TALAMUS.
 Stimulii aversivi complecşi sunt detectaţi de CORTEXUL SENZORIAL DE
ASOCIAŢIE.
 Situaţiile sociale sunt prelucrate de cortexul orbitofrontal – este situat la baza lobilor
frontali; primeşte informaţii directe de la talamusul dorsomedial, cortexul temporal şi
zona tegmentară ventrală; primeşte informaţii indirecte de la amigdală şi sistemul
olfactiv; trimite informaţii la cortexul cingulat, hipocamp, cortex temporal, hipotalamus
lateral, amigdală şi o serie de părţi din lobul frontal. Astfel, cortexul orbitofrontal
primeşte informaţii despre ceea ce se întâmplă în mediul extern precum şi despre
planurile realizate la nivelul lobilor frontali. Prin output-ul generat de el poate afecta o
serie de comportamente şi răspunsuri fiziologice printre care şi răspunsurile emoţionale
organizate de către amigdală. Cortexul orbitofrontal pare să fie responsabil pentru
transformarea judecăţilor cu privire la semnificaţia personală a situaţiilor sociale în
acţiuni şi răspunsuri emoţionale. Leziunea la nivelul cortexului orbitofrontal produce
reducerea inhibiţiilor şi a grijilor faţă de sine, indiferenţă faţă de consecinţele propriilor
acţiuni iar durerea nu mai produce un răspuns emoţional.
– Cortexul orbitofrontal este responsabil pentru învăţarea implicită a regulilor morale
dintr-o anumită societate; această zonă corticală realizează abstractizarea regulilor
de conduită morală (prin expunere la acestea pe parcursul vieţii, în principal în
perioada copilăriei).
 Complexul hipotalamic exercită o puternică funcţie moderatoare asupra comportării generale şi
emotive individuale. Hipotalamusul poate fi considerat un centru ale expresiei emoţionale.
Rolul hipotalamusului în comportamentul emotiv reiese şi din legăturile sale cu sistemul nervos
vegetativ – în primul rând cu sistemul simpatic – prin intermediul căruia se realizează
modificările organice din emoţii. În ceea ce priveşte funcţiile parasimpaticului în emoţii – acest

2
 sistem participă probabil în producerea reacţiilor inhibitorii precum şi în unele emoţii cu
caracter de relaxare.
 Cortexul are legături complexe prin care realizează coordonarea regiunilor subcorticale dar
participă şi în mod direct în realizarea emoţiilor şi mai ales a sentimentelor. De asemenea
cortexul este implicat în procesul de condiţionare a proceselor afective, în evocarea unor emoţii
pe baza amintirilor sau imaginarea unor situaţii posibile. Cortexul frontal este important în
motivaţie, inteligenţă, judecată, raţionamentul abstract şi controlul emoţional, fiind dovedit că
activitatea neocorticală modifică cert comportamentul emoţional.

Ipoteza markerilor somatici (Damasio)

 se bazează pe teoria fiziologică-periferică a emoţiei:
 Emoţia implică următoarea secvenţă în determinarea emoţiei: stimul → percepţia stimulului
→ expresia emoţională → emoţia.
 Sursa emoţiei o constituie, după James, excitaţiile, semnalele provenite de la viscere şi
muşchi reflectate în creier ca senzaţii. Trăirea emoţională nu ar fi decât o reverberaţie a
viscerelor, o colecţie de semnale interoceptive. Emoţia apare ca un simplu fenomen, un fapt
subiectiv fără eficienţă, ea ar avea doar funcţia de a dubla o stare organică, fiind oproiecţie
simplă a acesteia.
 Teoria lui James a fost numită periferică întrucât reduce conţinutul emoţional la senzaţii de
ordin periferic şi fiziologică pentru că reacţiile fiziologice apar ca fiind determinante în
constituirea semnificaţiei afective conştiente.
 Aproximativ în acelaşi timp Lange reduce emoţia la modificările vasomotorii, la ceea ce
simte individul ca efect al dilatării şi constricţiei vaselor sanguine.
Astfel,
 Emoţia reprezintă o schimbare la nivelul stării fiziologice a organismului ca răspuns la
evaluarea unui eveniment specific – confruntarea cu un stimul semnificativ din punct de vedere
biologic duce la schimbări la nivelul corpului şi creierului.
 Emoţiile se bazează pe acele structuri neuronale ce sunt responsabile de stările fiziologice ale
corpului (declanşarea şi menţinerea acestora) precum şi pe acele structuri care realizează
legătura dintre percepţia stimulilor externi şi aceste stări fiziologice.
 Schimbările fiziologice de la nivelul corpului reprezintă markeri somatici ce sunt asociaţi cu
evenimentele externe (pe baza învăţării – condiţionare clasică şi operantă). Astfel,
evenimentele externe declanşează schimbările fiziologice care sunt percepute de către creier şi
interpretate – rezultând emoţia trăită.
 Controlul emoţional al emoţiilor implică:

3
 1. Structuri limbice
2. Cortexul prefrontal
3. Cortexul somato-senzorial
4. Componentelor nucleilor bazali
5. Structuri neuromodulatoare (sistemul colinergic, noradrenergic şi serotoninergic)

Lateralizarea emoţiei (Gianotti)

 Emisfera dreaptă joacă un rol major în producerea emoţiilor puternice, în principal celor
negative.
 Cele două emisfere joacă roluri complementare în comportamentul afectiv: emisfera dreaptă –
este mai implicată în componentele automatizate ale emoţiei – generează trăirea subiectivă a
emoţiei; emisfera stângă – este implicată în controlul cognitiv general al emoţiei –
interpretează trăirea subiectivă a emoţiei.

Bazele fiziologice ale emoţiei

 Majoritatea schimbărilor fiziologice care intervin în cursul activării emoţionale sunt rezultatul
activării reţelei simpatice a sistemului nervos vegetativ, care pregăteşte organismul pentru
situaţiile periculoase.
 Sistemul nervos simpatic este responsabil pentru următoarele schimbări (care se pot
manifesta sau nu simultan):
1. Creşterea tensiunii arteriale şi a ritmului cardiac;
2. Accelerarea respiraţiei;
3. Dilatarea pupilelor;
4. Intensificarea transpiraţiei şi diminuarea secreţiilor salivare şi mucoase;
5. Creşterea concentraţiei de zahăr din sânge (pentru a oferi organismului mai multă
energie);
6. Coagulare sanguină mai rapidă în cazul rănirii;
7. Diminuarea motilităţii tractului gastro- intestinal; sângele este redirecţionat, de la stomac
şi intestine către creier şi musculatura scheletică;
8. Oripilaţie (erecţia părului epidermic).
 Sistemul nervos simpatic angajează organismul în eliberarea de energie.
 Atunci când emoţia se stinge, intervine sistemul nervos parasimpatic – sistemul de
conservare a energiei – care readuce organismul la starea sa normală.

 În timpul unor emoţii precum tristeţea sau regretul, unele procese organice pot fi încetinite.

4
 BIBLIOGRAFIE:

 Carlson, N. R. (2005). Foundations of Physiological Psychology (6th Edition). Ed. Allyn &
Bacon. Boston.
 Kolb, B. & Whishaw, I. Q. (2003). Fundamentals of Human Neuropsychology (5th Edition).
Ed. Worth Publishers Incorporated. New York.
 Kolb, B. & Whishaw, I. Q. (2005). An Introduction to Brain and Behavior (2nd edition). Ed.
Worth Publishers. New York.