Principatele Române ca miză a „Problemei Orientale”

În secolele XVII-XX, relaţiile dintre Marile Puteri ale Europei au fost marcate de declinul
Imperiului Otoman. Acest declin era legat şi de ascensiunea Imperiului Ţarist în Balcani, dar şi a
Imperiului Habsburgic, devenit o putere balcanică după anul 1718.
Lunga decadenţă a Imperiului Otoman a început în anul 1683, o dată cu înfrângerea
turcilor sub zidurile Vienei, de către armata creştină comandată de regele polonez Jan Sobieski al III-
lea. Seria dezastrelor militare ale Imperiului Otoman a continuat, iar Imperiul Habsburgic şi cel Ţarist
vor deveni competitoare în lupta pentru preluarea moştenirii otomane. „Criza orientală” sau
„problema orientală”, cum va fi numită prăbuşirea lentă a Imperiului sultanilor, a generat o serie de
conflicte militare, majoritatea având ca teatru de desfăşurare Ţările Române, cu tot cortegiul de
suferinţe pentru români, ce decurgea de aici. Secretarul lui Constantin Brâncoveanu, Anton Maria del
Chiaro, caracteriza Ţările Române la începutul veacului a XVIII-lea drept „două corăbii plutind pe o
mare furtunoasă”. Marile Puteri din zonă urmăreau moştenirea Imperiului Otoman. În primul rând,
Rusia-îşi justifică acţiunile prin ideile generoase ale panslavismului şi panortodoxismului, dar care
foarte adesea îşi arată adevăratele interese de cucerire şi dominaţie. Austria dorea să limiteze
hegemonia rusă în estul Europei. Franţa şi Anglia, având interese în Orient, în special în India, doreau
menţinerea Imperiului Otoman.
Cucerirea Ungariei la sfârşitul secolului al XVII-lea i-a adus pe Habsburgi la fruntariile
Transilvaniei, principat autonom sub suzeranitate otomană. În anul 1699, prin Tratatul de Pace de la
Karlowitz, Transilvania intra oficial în stăpânirea Imperiului Habsburgic, după ce, încă din 1691, era
condusă de Habsburgi prin Diploma Leopoldină.
În secolul al XVIII-lea, pe teritoriul Ţărilor Române au avut loc cinci războaie, în anii 1710-1711,
1716-1718, 1735-1739, 1768-1774 şi 1787-1791 (1792). Primul dintre acestea, războiul ruso-turc din
anii 1710-1711, a dovedit lipsa de fidelitate a domnilor români faţă de turci şi a dus la instaurarea
domniilor fanariote, în 1711 în Moldova, respectiv, 1716, în Ţara Românească.
În timpul acestui război, atât Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (care era favorit al Imperiului
Otoman şi considerat de mare încredere), cât şi Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti, îi
trădează pe turci, trecând de partea Imperiului Ţarist. Mai mult, Dimitrie Cantemir a încheiat cu ţarul
Petru I un tratat, la Luck, în aprilie 1711, în vederea viitoarelor confruntări cu turcii. Aliaţii au fost
însă învinşi la Stănileşti, pe Prut, iar pacea încheiată în iulie 1711, la Vadul Huşilor, era total
defavorabilă ţarului. Cetatea Hotinului devenea raia, iar Dimitrie Cantemir, pentru a-şi salva viaţa, era
nevoit să fugă în Rusia. Poarta îl instalează atunci în Moldova pe primul domn fanariot, Nicolae
Mavrocordat, care peste cinci ani, va deveni primul domn fanariot şi în Ţara Românească.
Dovezile de trădare în cazul lui Brâncoveanu nu fuseseră foarte clare, însă el a fost totuşi mazilit
în 1714 şi decapitat la Istanbul câteva luni mai târziu, împreună cu ginerele şi cu cei patru fii ai săi.
Brâncoveanu şi fiii săi au devenit astfel martiri ai religiei creştine, fiind mai târziu canonizaţi.
După uciderea lui Brâncoveanu, turcii l-au numit ca domn pe nepotul acestuia, Ştefan
Cantacuzino, care va complota cu Habsburgii împotriva Imperiului Otoman, fiind şi el decapitat
(1716), din această cauză. Otomanii pierd astfel total încrederea în domnii români şi, în 1716, domniile
fanariote sunt impuse şi în Ţara Românească. Începea acum o perioadă de mai bine de un secol de
suferinţă pentru poporul român, de regres economic, de instabilitate politică, de extorcare a resurselor
spaţiului românesc.
Grava ştirbire a autonomiei Principatelor, instabilitatea domniei, fiscalitatea excesivă şi corupţia
administrativă nu vor fi însă singurele neajunsuri pe care românii vor trebui să le suporte în perioada
fanariotă. Războaiele Porţii cu Marile Puteri au adus spaţiului românesc grave prejudicii, pierderi

1
umane, materiale şi teritoriale. În acest timp, elita politică românească- boierimea liberală,
intelectualitatea, reprezentanţii clerului-încearcă să se emancipeze de sub dominaţia turco-fanariotă şi
să înscrie Principatele Române în procesul de modernizare după model european. Sunt elaborate zeci
de memorii şi proiecte de reformă vizând înlăturarea dominaţiei fanariote, autonomia sau chiar
independenţa şi unirea dintre Moldova şi Ţara Românească. Între 1716 şi 1821, boierimea a cerut de
40 de ori înlocuirea fanarioţilor cu domni aleşi de ţară, prin memorii adresate curţilor de la Viena,
Petersburg sau Istanbul.
După războiul ruso-turc din 1768-1774, încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774) aducea
Principatelor dunărene o scutire de tribut pe timp de doi ani şi instituirea, neoficială, a
protectoratului ţarist. La Kuciuk-Kainargi, ţarina Ecaterina a II-a obţinea concesii care direcţionau
pentru apropape un secol intervenţiile Rusiei în Imperiul Otoman. În plus, ţarina propunea crearea
unui stat-tampon între cele trei imperii, numit Dacia şi format din Moldova şi Ţara Românească şi care
urma să fie condus de un principe creştin. Atât acest proiect, cât şi cel numit „grecesc”, de refacere a
fostului Imperiu Bizantin, au eşuat, „Regatul dacic” rămânând ca o recunoaştere a destinului comun al
Ţărilor Române.
În 1775, prin Convenţia de la Constantinopole, nordul Moldovei (Bucovina, ţara pădurilor de
fag) era cedată de Poartă Imperiului Habsburgic. Domnitorul Moldovei, Grigore Ghica al III-lea,
care protesta faţă de această cedare, era ucis de turci în 1777.
O nouă pierdere teritorială va avea loc în mai 1812, prin Tratatul de Pace încheiat la Bucureşti
(12/24 mai 1812), după războiul ruso-turc din anii 1806-1812. Atunci era desprinsă din trupul
Moldovei partea sa estică, teritoriul dintre Prut şi Nistru, Basarabia, care era oferită de sultan
Imperiului Ţarist. În provinciile româneşti cedate în urma războaielor, a fost practicată o gravă
politică de deznaţionalizare, de pierdere a identităţii româneşti.
După un an de la înfrângerea Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu (1821), datorită presiunilor
internaţionale, Poarta revine în 1822 la domniile pământene. Sultanul a numit ca domni în Ţările
Române pe Grigore Dimitrie Ghica al IV-lea în Ţara Românească şi pe Ioniţă Sandu Sturdza în
Moldova. Ambii domni români nu au domnit însă decât până în anul 1828, deoarece în 1828 a izbucnit
un nou conflict ruso-turc. În anul 1826 se încheiase Convenţia ruso-turcă de la Akkerman, care
prevedea că în Principate domnii urmau să fie aleşi dintre boierii pământeni, pe o perioadă de şapte ani,
libertatea comerţului în Principate după aprovizionarea Porţii, scutire de impozite pe timp de doi ani.
Nerespectarea Convenţiei a dus la izbucnirea unui nou conflict (1828-1829), care se va solda pentru
români cu o ocupaţie militară ţaristă de şase ani, dar şi cu o schimbare de statut politico-juridic
internaţional, prin Tratatul de Pace de la Adrianopole (2/14septembrie 1829). Suzeranităţii
otomane i se adăuga acum, în mod oficial, protectoratul ţarist, iar Ţara Românească va primi
înapoi teritoriul fostelor raiale Turnu, Giurgiu şi Brăila. De asemenea, prin acest tratat, Poarta se
angaja să respecte conţinutul regulamentelor administrative care urmau să fie introduse în Principate în
timpul ocupaţiei militare ruseşti, iar graniţa dintre Principate şi Imperiul Otoman era stabilită pe
talweg-ul Dunării. Un alt fapt pozitiv stabilit prin Tratatul de Pace de la Adrianopole era desfiinţarea
monopolului economic turcesc asupra Principatelor, astfel că, de la 1829, economia românească se va
putea dezvolta şi apar în economie germenii capitalismului.
Principatele au rămas sub ocupaţie militară ţaristă vreme de şase ani (1828-1834), timp în care
au fost conduse de guvernatori militari ruşi, cel mai important dintre aceştia fiind generalul Pavel
Kisseleff. În timpul guvernării acestuia, două comisii boiereşti, sub îndrumarea consulului rus
Minciaki şi a guvernatorului Kisseleff, au alcătuit două coduri de legi, cu caracter constituţional,
numite Regulamente Organice. Regulamentul Organic al Ţării Româneşti a intrat în vigoare la
1 iulie 1831, iar cel al Moldovei, la 1 ianuarie 1832. Având conţinuturi identice, Regulamentele
Organice aduceau o mulţime de prevederi care modernizau viaţa politică, fiscală, justiţia şi
învăţământul din cele două principate. Astfel, pentru prima oară în spaţiul românesc era prevăzută

2
 separarea puterilor în stat, domnul trebuind să fie ales de o Adunare obştească extraordinară. O primă
încălcare a Regulamentelor era făcută de cele două puteri, protectoare şi suzerană, pentru că primii
domni regulamentari, Alexandru Ghica-în Ţara Românească şi Mihail Sturdza-în Moldova, au fost
numiţi şi nu aleşi, aşa cum prevedeau Regulamentele. Regulamentele Organice au reprezentat primele
acte cu caracter constituţional ce vor fi puse în practică în spaţiul românesc şi au avut acest rol până în
1858, când au fost înlocuite cu documentul numit Convenţia de la Paris.
Revoluţia de la 1848 a fost opera intelectualilor români animaţi de dorinţa de a pune în practică
programul de regenerare naţională, modernizare, unitate, independenţă şi de a înlătura Regulamentele
Organice, care menţineau puterea marii boierimi. Marile puteri din zonă-Imperiul Otoman, Ţarist şi
Habsburgic-s-au unit pentru înfrângerea revoluţiei. Principatele au fost din nou ocupate de trupe
turceşti şi ţariste, iar discutarea situaţiei acestora se va face la o reuniune diplomatică internaţională, ce
a avut loc la Balta Liman, unde se va încheia Convenţia ruso-turcă de la Balta-Liman, din 1 mai
1849. Prin Convenţie se revenea la regimul regulamentar, întrerupt datorită revoluţiei paşoptiste, iar
autonomia Principatelor Române era, din nou, grav încălcată. Domnii urmau să fie numiţi-şi nu aleşi-
pe timp de şapte ani (nu pe viaţă, aşa cum prevăzuseră Regulamentele Organice) de către sultan, cu
acordul ţarului. Atunci au fost numiţi Barbu Ştirbey în Ţara Românească şi Grigore Alexandru
Ghica în Moldova, ale căror domnii vor dura până în anul 1856. Totodată, domnii sunt asimilaţi
rangului unui paşă cu două tuiuri, având un statut inferior, ca în perioada fanariotă, existând totuşi
avantajul că erau români. Mai vechile adunări obşteşti devin Divane, cu membri numiţi de domn şi de
Poartă.
După înfrângerea revoluţiei paşoptiste, majoritatea revoluţionarilor au fost exilaţi, dar nu au
abandonat în exil cauza românească. Unirea Principatelor a fost, din punct de vedere politic, ideea
centrală a perioadei care a urmat revoluţiei de la 1848. În străinătate, românii şi-au propovăduit cauza
mai ales în rândurile revoluţionarilor europeni, un exemplu fiind Giuseppe Mazzini, alături de care
credeau în victoria revoluţiei generale europene.
Deteriorarea relaţiilor dintre Rusia şi Imperiul Otoman a dus în 1853 la declanşarea războiului
Crimeii, cu consecinţe şi asupra situaţiei interne din Principate.
Războiul Crimeii a avut cauze în primul rând religioase, dar şi politice. Deşi a început ca un con-
flict ruso-turc, din 1854 va cunoaşte o extindere, fiind considerat primul război modern. În anul 1854
devenise evident că Imperiul Otoman va pierde războiul cu Rusia, iar Rusia va căpăta şi mai mare pute-
re, extinzându-se spre vest. O altă nemulţumire a puterilor occidentale era legată de faptul că, încă de
la începutul conflictului, armatele ţariste ocupaseră Principatele Române, iar domnii români fuseseră
nevoiţi să se refugieze în Austria.
Aşa că, de partea Imperiului Otoman şi pentru salvarea acestuia vor interveni Marile Puteri
creştine, în primul rând Anglia şi Franţa.Cea mai mare parte a operaţiunilor militare s-a desfăşurat în
Peninsula Crimeea, de unde şi numele dat acestui război.Cele mai importante lupte purtate în
Peninsula Crimeea au fost cele de la Sevastopol şi Kars. Până la sfârşitul anului 1855, ruşii erau
înfrânţi, după care va avea loc Congresul de Pace de la Paris, care s-a desfăşurat în lunile februarie-
martie 1856.
Tratatul de Pace de la Paris (18/30 martie 1856) cuprindea numeroase prevederi defavorabile
Rusiei, care fusese înfrântă. Rusia era obligată să dea înapoi Moldovei sudul Basarabiei, cu judeţele
Cahul, Bolgrad şi Ismail.Era desfiinţat protectoratul ţarist asupra Principatelor Române,
protectorat care fusese oficializat la Adrianopole, prin tratatul din 1829. Principatele române
rămâneau mai departe sub suzeranitate otomană, dar în locul protectoratului ţarist era
introdusă Garanţia Colectivă a celor şapte puteri europene semnatare ale Tratatului de Pace de
la Paris. (Anglia, Franţa, Austria, Rusia, Turcia, Prusia, Sardinia) –deveneau Puteri Garante.
La Paris a fost abordată, pentru prima oară într-un cadru internaţional, ideea unirii principatelor.
Fiecare dintre cele şapte state participante au susţinut sau nu unirea Principatelor în funcţie de propriile

3
interese. Cea mai importantă susţinătoare a unirii a fost Franţa, prin reprezentanţii săi( împăratul
Napoleon al III-lea şi ministrul de externe –contele Alexandru Walewski.) Prusia şi Sardinia au
susţinut unirea Principatelor, pentru ca se aflau şi ele în proces de unificare statală. Paradoxal, Rusia a
susţinut unirea, dar numai pentru a dezbina concertul european. Împotriva unirii s-au pronunţat la
Congres reprezentanţii Imperiului Otoman şi cei ai Imperiului Habsburgic, iar la sfârşitul Congresului,
lor li s-a adăugat şi Anglia., aflată în relaţii economice foarte bune cu turcii.
Având în vedere această situaţie ambiguă, la Congres s-a decis ca românii să fie consultaţi în
privinţa viitorului lor politic, prin intermediul unor Adunări ad hoc. Tot prin Tratatul de Pace era
acordat Principatelor dreptul de a avea o armată naţională.
Pentru că expirase perioada de domnie pe şapte ani a domnilor numiţi prin Convenţia de la Balta
Liman, în Principate au fost numiţi de către sultan doi caimacami (înlocuitori de domni), cu misiunea
precisă de a organiza alegerile pentru Adunările ad hoc).La Congres se decisese ca Adunările ad hoc
să adopte rezoluţii, al căror caracter să fie însă consultativ şi nu decizional.
În 1857, caimacamul din Moldova, Nicolae Vogoride, a falsificat alegerile pentru Adunarea ad
hoc a Moldovei. În Ţara Românească nu au fost probleme, pentru că aici caimacamul era favorabil
unirii. Falsificarea din Moldova a fost însă demascată şi a provocat un veritabil scandal internaţional.
Pentru medierea acestui conflict, împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, s-a întâlnit cu Regina Victoria
a Marii Britanii pe insula Osbourne, ajungând la un compromis ( august 1857 ), Anglia fiind de acord
cu reluarea alegerilor, iar Franţa renunţând să mai sprijine unirea deplină sub un prinţ străin.
În oct 1857, rezoluţiile adoptate de cele două Adunări ad hoc erau identice. Cele cinci puncte
conţinute erau:
1.Respectarea autonomiei Principatelor în cuprinsul Capitulaţiilor încheiate cu Înalta Poartă;
2.Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România;
3.Prinţ străin cu moştenirea tronului, dintr-una dintre dinastiile domnitoare ale Europei şi ai
cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării;
4.Guvern şi Adunare Reprezentativă;
5.Neutralitatea pământului Principatelor.
După ce au fost adoptate aceste rezoluţii, ele au fost înaintate Marilor Puteri Garante, iar
Adunările ad hoc s-au autodesfiinţat. Pentru discutarea problemei Unirii, cele şapte Mari Puteri
Garante s-au întrunit într-o conferinţă care a avut loc între lunile mai-august 1858, tot la Paris. La
sfârşit, Marile Puteri au semnat un document numit CONVENŢIA DE LA PARIS – 7/19 AUGUST
1858.
Convenţia de la Paris devenea noul act cu caracter constituţional al Principatelor Române,
înlocuind astfel Regulamentele Organice. Neţinând seama de rezoluţiile Adunărilor Ad hoc, Puterile
Garante au decis la Paris ca românii sa fie lasaţi să se unească într-un stat, care însă nu purta numele
de România, ci se numea Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. Noul stat urma să aibă doi
domni, două guverne, două adunări legislative, două armate, două capitale şi toate instituţiile diferite,
mai puţin două: Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, cu rol juridic şi Comisia Centrală, cu rol
legislativ. Ambele urmau să aibă sediul la Focşani. De asemenea, se desfiinţau rangurile boiereşti şi se
instituia egalitatea în faţa legii între cetăţenii români.
Aplicând politica faptului împlinit, românii vor profita de o imprecizie a Convenţiei de la Paris,
care nu specifica faptul că cei doi domni ar fi trebuit să fie persoane diferite, alegând acelaşi domn,
Alexandru Ioan Cuza, în ambele Principate (24 ianuarie 1859). Dubla alegere a fost recunoscută
în aprilie-mai 1859 de cinci dintre Marile Puteri, iar de Imperiul Otoman şi şi Imperiul Habsburgic în
septembrie 1859.
Domnia lui Cuza a fost marcată de iniţiative pentru realizarea independenţei „de facto”, precum:
suspendarea jurisdicţiei consulare, înfiinţarea agenţiilor diplomatice şi a Ministerului de Externe,

4
modernizarea armatei naţionale, emiterea de distincţii şi decoraţii, stabilirea de relaţii diplomatice cu
alte state.
La 11 februarie 1866 „Monstruoasa Coaliţie” îl înlătura de la domnie pe Cuza, în locul său
fiind adus Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, susţinut de Franţa şi Prusia. Noua dinastie
contrabalansa puterea Rusiei în Balcani, iar Carol I a continuat politica externă iniţiată de fostul
domnitor, beneficiind de sprijinul Franţei şi Prusiei. Mai mult, în 1873, cu prilejul unei şedinţe a
guvernului, Carol I vorbea deschis despre independenţa României. În anul 1875 a fost încheiată o
Convenţie comercială cu Austro-Ungaria, care avantaja politic statul român, care nu era încă
independent.
Cucerirea independenţei statului român presupunea înlăturarea legăturilor anacronice faţă de
Poartă şi a regimului de garanţie colectivă instituit de Marile Puteri în 1856. Liberalii români optau
pentru calea războiului în scopul cuceririi independenţei, însă conservatorii considerau că pericolul
expansiunii ruseşti era iminent şi căutau calea diplomatică, precum şi relaţii bune cu Imperiul Austro-
Ungar. Rusia părea, în acel moment, singura interesată să susţină dezmembrarea Imperiului Otoman şi,
de aceea, liberalii se orientau către o alianţă cu ţarul, mai ales în condiţiile redeschiderii, în 1875, a
Crizei Orientale. În acest an izbucnesc răscoale antiotomane în Bosnia şi Herţegovina, iar în 1876, în
Bulgaria, Serbia şi Muntenegru. Imperiul Otoman înăbuşă în sânge răscoalele, fapt ce determină Rusia
să protesteze în numele panslavismului şi panortodoxismului, pe care le afişa încă din secolul al
XVIII-lea. Rusia se pregăteşte în aceste condiţii de război cu Turcia, asigurându-se de neutralitatea
Austro-Ungariei. La 3 ianuarie 1877 are loc înţelegerea de la Budapesta prin care Rusia, în schimbul
promisiunii de neutralitate a Austro-Ungariei în cazul războiului cu Turcia, îi ceda acesteia Bosnia şi
Herţegovina. La rândul său, Rusia îşi rezerva dreptul de a relua sudul Basarabiei, cedat Moldovei în
anul 1856.
Noua Constituţie otomană adoptată în decembrie 1876 declara România „provincie privilegiată”,
ceea ce făcea inutile speranţele politicienilor români de a obţine independenţa pe cale diplomatică, prin
negocieri cu Poarta. Aşa încât, liberalii- veniţi la putere în iunie 1876- înţeleg să iasă din neutralitate şi
să meargă alături de Rusia, ca singura alternativă pentru câştigarea independenţei. În octombrie 1876,
primul ministru Ion C. Brătianu duce tratative cu ţarul rus Alexandru al II-lea şi cu cancelarul
Gorceakov, la Livadia, în Crimeea, pentru semnarea unei convenţii de trecere a trupelor ruseşti pe
teritoriul României. Statul român, aflându-se atunci şi sub garanţia celor şapte Mari Puteri,
neutralitatea sa nu mai putea fi încălcată.
Convenţia a fost semnată la Bucureşti, la 4 aprilie 1877, de către ministrul de externe rus,
baronul Dimitri Stuart şi ministrul de externe român, Mihail Kogălniceanu, permiţându-se trecerea
armatelor ruseşti pe teritoriul românesc, spre Balcani, în anumite condiţii: recunoaşterea integrităţii
teritoriale a statului român, ocolirea Bucureştiului de către trupele ruseşti şi suportarea de către
guvernul ţarist a cheltuielilor de tranzit.
Deoarece Rusia a declarat război Porţii la 12 aprilie 1877, începând marşul trupelor ruseşti spre
Dunăre şi cum între România şi Turcia era o situaţie extrem de tensionată, de război nedeclarat încă,
România îşi proclamă independenţa, prin vocea ministrului său de externe, Mihail
Kogălniceanu, la 9 mai 1877. În şedinţa Adunării Deputaţilor din acea zi, la o interpelare a lui
Nicolae Fleva, ministrul de externe răspundea printr-un discurs magistral, proclamând Independenţa
de Stat a României, spunând: „În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi,
suntem o naţiune de sine stătătoare”.
Proclamarea Independenţei la 9 mai 1877 stârnea reacţii diverse în cercurile occidentale, fiind o
nouă punere a Marilor Puteri în faţa faptului împlinit. De la 9 mai 1877, România era de facto
independentă, însă independenţa sa urma să fie consfinţită pe câmpurile de luptă, cu sacrificiul a mii
de soldaţi români. Însă încercările de obţinere a unei colaborări militare cu Rusia în războiul din
Balcani au eşuat, deoarece partea rusă era convinsă că victoria în războiul cu Poarta va fi obţinută

5
foarte uşor şi nu voiau să împartă laurii acestei victorii. În plus, Rusia îşi propusese să reanexeze sudul
Basarabiei, chiar dacă prin Convenţia de tranzit garantase integritatea teritorială a statului român. Însă
eşecul armatei ruse în faţa cetăţii Plevna l-a determinat pe comandantul trupelor ruseşti din Balcani,
marele duce Nicolae, să ceară de urgenţă ajutorul armatei române.
Deşi nu exista un tratat militar, Armata Română a intrat totuşi în războiul ruso-turc, cu condiţia ca
domnitorul Carol I să fie numit comandant suprem al frontului de la Plevna.
La 30 august 1877 a avut loc un al treilea atac asupra Plevnei, respins cu grele pierderi.
Soldaţii români au cucerit totuşi reduta Griviţa, însă – în „Valea Plângerii” – au murit
aproape1000 de soldaţi români. La începutul lunii noiembrie 1877, românii au cucerit reduta
Rahova, iar la 28 noiembrie 1877, după un lung asediu, Plevna a capitulat, comandantul său,
Osman - Paşa predându-se colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez, acest fapt scoţând
în evidenţă meritele tinerei, dar bravei armate române.
După capitularea armatei otomane la Plevna, trupele române au luptat la Vidin,
Smârdan, Belogradcik, cu „strălucită bravură”, cum aprecia însuşi ţarul Alexandru. În ianuarie
1878, sultanul cerea încheierea conflictului, fiind s-a încheiat armistiţiul între Rusia şi Poartă;
Tratatul de Pace de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), încheiat între Rusia
şi Imperiul Otoman (România nefiind acceptată la negocieri), prevedea recunoaşterea
independenţei României; Rusia primea din partea Imperiului Otoman Dobrogea, Delta
Dunării şi Insula Şerpilor, pe care urma să le cedeze României în schimbul sudului
Basarabiei (judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail). Hotărârile acestui tratat afectau România, a
cărei integritate teritorială era încălcată, în ciuda contribuţiei sale militare la victorie. La
cererea Marilor Puteri europene, nemulţumite de creşterea influenţei Rusiei în Balcani, are
loc Congresul de Pace de la Berlin, desfăşurat între 1 iunie-1 iulie 1878.
Tratatul de Pace de la Berlin (1/13 iulie 1878) menţinea – cu privire la România –
clauzele teritoriale stabilite la San Stefano. Independenţa României era recunoscută cu
condiţia modificării Constituţiei din 1866, privind acordarea de drepturi politice şi civile tuturor
locuitorilor ţării, indiferent de religia lor (modificarea articolului 7 al Constituţiei române din
1866, care preciza că doar locuitorii de diferite rituri creştine puteau dobândi
împământenirea). Recunoaşterea Independenţei mai era condiţionată şi de recunoaşterea
schimbului teritorial făcut de Rusia la San Stefano, deci acceptarea pierderii sudului
Basarabiei, în contul obţinerii Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor. Cea de-a treia
condiţie pusă României era legată de rezolvarea urmărilor afacerii Stroussberg, din domeniul
construcţiei de căi ferate.
Recunoaşterea independenţei de către Marile Puteri a însemnat încetarea vasalităţii faţă
de Imperiul Otoman, care constituise o importantă frână în calea dezvoltării şi afirmării
României.
Prestigiul internaţional al României a crescut considerabil ca urmare a cuceririi
Independenţei. La 9/21 septembrie 1878, Parlamentul (Reprezentanţa Naţională) îi acorda
lui Carol I titlul de Alteţă Regală, iar la 14 martie 1881, instituţia legislativă supremă vota
în unanimitate transformarea României în Regat. La 10 mai 1881, la Bucureşti, Carol I
şi soţia sa, Elisabeta de Wied, erau încoronaţi ca regi ai României mici, în cadrul unor
festivităţi la care au participat reprezentanţi diplomatici din mai multe state europene.
Orientarea economică a României s-a schimbat, de asemenea, după câştigarea
Independenţei, în anul 1885 fiind denunţată Convenţia comercială cu Austro-Ungaria,
convenţia nefiind avantajoasă din punct de vedere economic, iar ţara noastră a trecut la o
politică economică protecţionistă. În acest sens, în anul 1886 a fost adoptată Legea tarifelor
vamale protecţioniste.

6
 În planul politicii internaţionale, România s-a apropiat din ce în ce mai mult de Germania
şi Austro-Ungaria, care în anul 1882, au format împreună cu Italia alianţa politico-militară
numită Puterile Centrale (Tripla Alianţă). Acest fapt se datora atât originii germane a
regelui, cât mai ales perceperii Rusiei ca adevăratul inamic al ţării, mai ales după anul 1878.
Deşi România participase la războiul din anii 1877-1878 ca aliat al Rusiei, aducând o
contribuţie remarcabilă la obţinerea victoriei, Rusia îşi nesocotise fostul aliat, căruia îi
încălcase integritatea teritorială, prin anexarea sudului Basarabiei. Mai mult, în anul 1878,
datorită atitudinii intransigente a guvernului român în privinţa cedării acestui teritoriu, Rusia
încercase chiar să ocupe militar România, dizlocând trupe pe teritoriul ţării noastre. Din acel
moment, în mentalul colectiv românesc se instalase ideea că adevăratul inamic al României
este Imperiul Ţarist, iar România a devenit din ce în ce mai izolată pe plan politic
internaţional.
Pentru a scoate România din starea de izolare politico-diplomatică şi pentru a obţine
unele garanţii de securitate, Carol I a orientat România către Puterile Centrale, un prim pas
fiind realizat prin vizitele regelui, respectiv, ale primului ministru Ion C. Brătianu, în Germania
şi Austro-Ungaria.
La 18/30 octombrie 1883, România a aderat în secret la Puterile Centrale, alianţa
având un caracter defensiv şi nefiind cunoscută decât de rege, primul ministrul şi un grup
extrem de restrâns de politicieni. Caracterul secret al alianţei era justificat de temerea faţă de
opinia publică, Austro-Ungaria, parte a Puterilor Centrale, asuprind milioane de români din
Transilvania, Banat şi Bucovina. Relaţiile cu aceasta s-au înrăutăţit după 1885, când
România a anulat Convenţia comercială, acest lucru ducând la declanşarea unui adevărat
război vamal (1886-1891).
În 1908, Austro-Ungaria a anexat Bosnia şi Herţegovina, fapt ce a apropiat Serbia de
Rusia, iar proclamarea independenţei Bulgariei în acelaşi an a apropiat-o pe aceasta din
urmă de Austro-Ungaria.
Ca reacţie faţă de constituirea Puterilor Centrale, între 1891 şi 1907 s-a format un nou
bloc politico-militar, Antanta (Tripla Înţelegere), ce grupa iniţial Anglia, Rusia şi Franţa şi
care constituia o alternativă pentru România.
În 1908, Ion I.C.Brătianu critica politica austro-ungară în Balcani. În pofida vizitelor
prinţilor moştenitori ai Germaniei şi Austro-Ungariei în România, a acordării gradului de
feldmareşal regelui Carol I la împlinirea vârstei de 70 de ani, de către Germania, primul
ministru Ion I.C.Brătianu şi principesa moştenitoare Maria (de origine engleză) militau pentru
reorientarea politicii româneşti către Antanta.
Criza Orientală intră într-o nouă etapă în anul 1912, când izbucnesc războaiele
balcanice, care vor oferi României posibilitatea de a se afirma ca principala putere în zonă.
În anul 1912, Grecia, Bulgaria, Serbia şi Muntenegru au declarat război Imperiului
Otoman, pentru a-şi recupera ultimele teritorii aflate sub stăpânire turcească. Faţă de Primul
Război Balcanic, România şi-a proclamat neutralitatea. Războiul s-a terminat prin
înfrângerea Imperiului Otoman, în decurs de câteva luni, în decembrie 1912 fiind semnat
Tratatul de Pace de la Londra.
Nemulţumită de prevederile păcii de la Londra, Bulgaria, încurajată de Austro-Ungaria şi-
a atacat foştii aliaţi, fapt ce ameninţa securitatea frontierei sudice a României.
Guvernul român condus de Titu Maiorescu a hotărât ieşirea României din neutralitate şi
organizarea unei campanii militare împotriva Bulgariei. Începea, astfel, în 1913, Cel De-al
Doilea Război Balcanic. Pentru a evita ocuparea Sofiei de către Armata Română, guvernul
bulgar a cerut pace, iar ca semn al prestigiului de care se bucura ţara noastră, Congresul de
Pace a avut loc la Bucureşti, fiind prezidat de primul ministru român.

7
 Prin Tratatul de Pace încheiat la 28 iulie/10 august 1913 la Bucureşti, Bulgaria
ceda sudul Dobrogei (Cadrilaterul, cu judeţele Durostor şi Caliacra) în favoarea
României.
Se poate afirma faptul că, în urma războaielor Balcanice, Criza Orientală s-a încheiat,
câţiva ani mai târziu, Imperiul Otoman fiind desfiinţat, iar Turcia devenind republică (1923).