Sunteți pe pagina 1din 262

8 3 8 1 2 5 /r¿

< A L M A N A C H U L

SOCIETĂŢII ACADEMICE SOCIAL-LITERARE

, R 0 M Ă N I A J U N Ă " .
1

•1

ii.

•i

V I E NA.

EDITURA SOCIETĂŢII „ROMÂNIA JUNA"


• ; U

fri •
r y! Tote drepturile reservate. ¡X;
"f ; ; ÏÏ

Tipografii J. B. W a l l i s h a u s s c r , Viena, VIII., L e n a u g a s s e i g .


„ R o m â n i a J u n ă " îşî ţine de deosebita sa datorinţă a aduce

Augustei scriitore

Carmen S y l v a

omagiile sale de profunda recunoşcinţă pentru prea graţiosul

sprijin şi protectorul scut oferit acestei opere.


„ R o m a n i a J u n ă " cu v i ă satisfacţiune vine a da

Distinşilor Autori

sinceră espresiune a celor maî respectuose sîmţimente de

recunoşcinţă pentru binevoitorîul concurs oferit la realizarea

acestui Almanich.
Prefaţa.

Literatura uneî naţiuni depinde în desvoltarea sa de la

interesul ce să manifesteză faţă de ea. D o v a d ă despre acesta ni

este istoria literatureî clasice : antice şi moderne.

O conlucrare armonică pe terenul literar

— este idealul, la care trebue se ţintim şi

noî Romanii.

N u este de ajuns ca scriitorii nostriî se producă, ear inte-

liginţa şi massa cea numerosă a poporului să remânâ indiferentă

faţă de productele lor — de ar fi ele chiar cap d'opere. Indife­

rentismului, căruia era să-i cadă jertfă tinera nostră literatură şi

alipîreî n u m a i de scrierile străine î-a bătut ora cea din u r m ă .

Sentimentele, cari caracteriseză timpul present, viua conşciinţă

naţională, care în mersul eî triumfal nu se mai pote împedeca

şi reacţîunea sănetosâ, care a dat desvoltărei nostre literarie o

direcţiune maî corespuncletore caracterului nostru naţional, sunt

prevestitorii uneî ere maî inbucurătore pentru literatura r o m a n ă .

Şi ca ţinta dorită sa se ajungă cu atât maî sigur, e nea­

părat necesar ca mănă 'n m ă n ă cu literaţii nostriî să conlucre tot

individul. Unii se producă, ear ceî-lalţi se răspândescâ produc­

tele literari in tote păturile poporului. In acesta constă garanţia,

de la- care e condiţionat viitoriul Iiteratureî nostre.

A contribui la desvoltarea şi răspândirea productelor Iitera­

tureî nostre naţionale a fost idea conducâtore şi a societăţii


academice „ R o m â n i a J u n ă " încă de la înfiinţarea ei. G e l de'ntâîu

pas spre realizarea acestei idei s'a făcut în anul 1 8 8 3 când a

apărut primul A l m a n a c h .

P u s ă odată temelia, lucrarea s'a continuat şi întimpinarea

câldurosă cu care a m fost salutaţi din tote părţile locuite de

R o m â n i , nî-a asigurat simpatiile lor şi nî-a încurajat a da înainte

pe calea apucată.

Credem a satisface din noü unei juste aşceptărî, în

momentul de faţă, când presentăm Onoratului Public, a l d o i l e a

Almanach al „ R o m â n i e i J u n e " . O operă — alcătuită

din nobila inspiraţîune a unui însemnat n u m é r d'intre cei m a l

distinşi scriitori ai literaturei române.

Principiul urmărit de înaintaşii nostriî nî-a servit şi n o u ă

de directivă l a edarea acestui A l m a n a c h . P r e c u m ei aü fost con­

duşi de idea s u b l i m ă de a edita un A l m a n a c h în care se fie

„representate tote ramurile şi tote direcţiunile din literatura

nostră" şi „ s ă întrunescă . . . . pe cei m a i de frunte repre-

sentanţî ai literaturii r o m a n e " , aşa şi n o i .

C r e d e m a fi făcut óre-care progres faţă de trecut. Decă

nu n î - a succes, a realiza idealul la care ţintim, întru tote, n u

v o m pregeta a nisui spre acesta şi î n viitorîu.

„România Jună" v a privi totdeuna de a sa chemare a

lucra din resputeri în direcţiunea îndigitata. In lucrarea sa înse

are lipsă de sprijin şi incurăjare. — L a u n generos sprijin apelăm

deci şi de a s t ă - d a t ă !

V i e n a , Martie, 1 8 8 8 .

România Jună.

Notă. In scrieri s'aü observat ortografiile autorilor.


CARMEN SYLVA.
4
Scăpată de suferinţă.

(Novelă.)

II n grădina de la Goleşti cad frunzele de t o a m n ă una câte

una prin,aerul liniştit. încă odată le petrunde soarele cu

strălucirea sa, pentru cea din u r m ă d a t ă ; şi togmai când

i; ţi se pare, că şi ele seamănă soarelui — aşa sunt de

galbene şi de lucii, — le cuprinde Moartea. In grădina de la

Goleşti au crescut patrioţi, cari şi-au jertfit averea şi libertatea,

fericirea şi liniştea pentru ţara lor. A c o l o a trăit familia patri­

arhală a Goleştilor, străbuna, bunica cu fii şi cu fiice minunate

şi cu o ceată de nepoţi.

In grădina de la Goleşti e mare linişte in acest moment.

O damă in verstă, îmbrăcată in haine negre, şade l a umbra

teiului, cu o carte pe genunchi, ear ochii ei cei mari şi căprii,

plini de tristeţe şi de bunătate privesc inapoi spre acele fiinţe,

cărora le-a jertfit întreaga ei viaţă şi pe care le-a căutat şi le-a

îngrijit pană la moarte. N u a fost nici odată m ă r i t a t ă ; faţa eî

subţire şi ascetică, de o mare nobleţe, străluceşte blând ca faţa

sfântului T o m a de Murillo. Viaţa ei este plină de osteneli, căci

ea a dat adăpost orfanilor remaşi după moartea surorilor ei


şi tot ea a invgţat femeile din sat să facă frumoasele cusături

româneşti, cu care să se poată ajuta in sărăcia lor. Şi togmai

a c u m îşi ingâdue un m o m e n t de odihnă, de privire in inima

obosită, şi gândurile ei, atinse de o r a z ă caldă, cad unul câte

unul, ca şi frunzele spre mormintele celor ce nu mai sunt.

Deodată un sunet ei cuprinde urechia şi ea îşi intoarce

capul; o trăsătură de adâncă compătimire 'i se aşază peste

sprincene. Căci prin liniştea aerului tremură, venind dinspre

drumul satului, un cântec de m o r t îngânat de un glas singuratic.

Este al preotului, care imbrâcat in odăjdii, păşeşte incet

pintre colibele deabia resărite din păment, insoţit de cântăreţul

cu aiasma; in urma lor alaiul. Pe targa in • cosciugul de

brad zace o femee betrână cu perul alb ca zăpada, in pace şi

in linişte cu fruntea ancă brăzdată de anii cei amari. Plin de

respect şi de evlavie urmează alaiul" destul de numeros. Numai

una din toată ceata u m b l ă afară din şir, îşi pune degetele la

templă cu salut milităresc, rîde cu prietenie in faţa fiecăruia,

arătându'şi dinţii strălucitori, ear ochii ei mari şi căprii se uită

cu nepăsare la moarta din cosciug. Este fiica ei C h i v a nebuna,

care cu maică-sa pierde totul, dar nu'şi dă samă de aceasta

pierdere. Haina ei e o sdreanţă vechia deabia invelindu'i

şoldurile, cămaşa ei e deschisă şi numai din când in când potri­

vită de vre-o m â n ă milostivă; perul cel negru ei iese despletit

de sub m a r a m a , care v a fi fost odată roşie şi frumoasă. Nimeni

nu se supără şi nu o bagă in samă, când trece pintre ceilalţi

inainte şi inapoi pururea cu salutul ei milităresc şi cu rîsul cel

vesel, pănâ când ajunge alaiul la vechia poartă a bisericei şi

dispare cu incetul in lăuntrul sfântului locaş. C h i v a mai remâne

un m o m e n t afară, se joacă pe lângă pietrile acoperite cu muşchiu,

şi apoi atrasă de cântarea din biserică, dispare şi ea sub portal.


Singuratica din grădină se uită după ea şi oftează. Istoria

vieţei ei ei trece pe dinaintea gândului şi infundându'şi degetele

pintre filele cărţii, îşi redică inalta figură şi in haina ei cea

neagră face câţiva paşi liniştiţi peste frunzele căzute spre a putea

zări biserica şi apoi se intoarce ear l a locul ei spre a se adânci

in aducerile aminte.

Ce frumuşică fusese C h i v a aceea, ce vesela şi ce plină de

viaţă! Pieliţa ei brună era caldă ca un r o d copt l a soare, ochii

cei frumoşi sclipeau de voie bună şi de nestâmpăr. Ştia să

respundâ când o năcăjau flăcăii in glumă. Unul o năcăjise

mai mult decât ceilalţi, şi apoi venise spre sară şi'i bătuse in

fereastră, şi ea eşise din tindă şi se aşezase lângă el pe bancă,

o noapte intreagă. şi apoi in fiecare noapte, cum se cuvine

intre tineri ce se iubesc cum se cade.

D a r apoi a venit r e s b o i u l ; intr'o zi de arşiţă din l u n a lui

A u g u s t s'a dus şi Mihai al ei, şi tot plânsul nu 1-a putut opri.

„Şi de nu m ' o i mai intoarce . . . " a zis el şi s'a uitat in ochii

ei. •— - A m să m o r şi eu Mihai".

T r e c u s e bătălia de la Gr ivita, se făcuse multă moarte de

o m ; el insă trimisese vorbă, că trăia şi era sănătos. Dar deodată

n'a mai venit veste de la densul. C h i v a vezu frunzele căzend,

vezu ceaţa grea şi z ă p a d a şi gerul, dar dela el nici un cuvânt.

Atunci n'a mai răbdat-o de dor şi de grijă.

Era cu străşnicie oprit femeilor să treacă peste D u n ă r e ;

dar ele tot găseau mijloc să treacă. Chiva şi-a luat carul cu

boi, şi, mergend pe jos l â n g ă juncani, a ajuns pană l a P l e v n a .

C u un desag plin de albituri pentru el, un pepene mare pe cap

şi alte p o a m e in sîn trecu prin lagăre şi prin şanţuri ca să 'şi

caute pe Mihai. Şuerau gloanţele in jurul ei, cădea câte un

soldat impuşcat l â n g ă ea, şi togmai in această groasnică invăl-


mâşalâ ei spuse cineva, câ Mihai a fost rănit şi transportat in

nu ştia care lazaret. C h i v a reraase galbenă şi încremenită in

apa ingheţată din şanţ, fără gând să'şi plece capul pentru a

se feri de gloanţe.

„Aici i-au degerat picioarele şi 1-a nemerit un glonţ in

u m ă r " , ei spunea un c a m a r a d al lui. „ D a r unde l-or fi dus,

nu ştiu".

In sfîrşit C h i v a îşi desprinse picioarele din şanţ şi cu

inima ca piatra de grea apuca drumul inapoi, căutând ambu­

lanţele una după alta, se cutremura de groază, de câte-ori

vedea pe vre-unul din cei greu răniţi, cari nu m a i erau de

transportat. In aşa stare nu putea să fie Mihai al e i ; m a i câ

se bucura câ nu'l găsea aici. Mai apoi ei spuseră, că trebue

să fie in Mecîca. S e duse la Mecîca, cu picioarele g o a l e pe

pămentul ingheţat. In Mecîca fusese Mihai, dar îl transportaseră

mai departe, spre T u r n u Măgurele. E r a ancă in viaţă, după

cât se ş t i a ; i s'ar fi scos glonţul şi i s'ar fi tăiat jumătate din

picior, dar incolo s'ar afla bine. Şi C h i v a se duse m a i departe,

la T u r n u Măgurele. întregul orăşel era prefăcut in spital. Ea

se duse de la unul la altul, in douezeci de spitaluri îl c ă u t a ;

in sfîrşit afla unde zăcuse. C u patru zile mai nainte fusese

transportat la C r a i o v a . Oftând îşi puse ear dâsagii pe umer şi o

apuca spre C r a i o v a . Dar nici in C r a i o v a nu mai e r a : ieri, cu

trenul de răniţi fusese dus la Bucureşti, fiindcă nu se mai g ă s e a

loc la Craiova. Sosind in Bucureşti, incepu să întrebe din casă

in casă. T o a t e casele cele mari erau spitaluri, toate casarmele,

multe şcoli, in sfîrşit ajunse p â n ă la înălţimea Cotrocenilor, Ia

casarma batalionului de v e n ă t o r i : acolo auzi „ d a " , când întreba

de numele lui. Se ruga să'l v a z ă şi să'l caute, şi cu sfială

intra pintre şirele lungi de paturi, condusă de o călugăriţă cu


crucea roşie pe braţ. O damă, asemenea cu crucea roşie, o

intempinâ şi 'i z i s e : , E aici, d r a g ă ; dar ai sâ'l găseşti schimbat".

Şi in adever era aproape să n u ' l recunoască. începură

să'i tremure genunchii, când îl vezu aşa de galbin şi slab, şi

surisul lui era ca un rînjet. Doamne! cum să'şi poarte ea

durerea faţă cu atâţia oameni străini! C a un stîlp de piatra, sta

lângă patul lui zioa şi n o a p t e a ; la odihnă nu se g â n d e a după

drumul cel lung. N u m a i cu dea sila lua ceva hrană. — Afară

treceau grămezile de oameni in şiruri nesfîrşite prin mocirla

adâncă a drumurilor desfundate. Din mijlocul Rusiei se mai

tîrau oamenii obosîţi spre D u n ă r e ; trenuri de răniţi soseau de

la c â m p u l de b ă t a e ; coloane de T u r c i prinşi, flămânzi cu hainele

subţiri şi cu picioarele goale pe v r e m e a cea g r e a ; apoi cei bolnavi

de lingoare, cei degeraţi, şi pe lângă ei o s u m ă de cai, aproape

morţi de foame, căzend in p r a d a câinilor şi a cioarelor, ear

coastele l o r roşii şi sfîşiate se ridicau ameninţătoare spre cerul

incărcat cu nori de zăpadă. Şi apoi incepu să ningă şi să ningă

par'că le-ar fi fost norilor milă de atâta miserie şi ar fi vrut

să acopere duşmani şi prieteni sub aceeaşi pătură albă şi moale.

Dar C h i v a nu v e d e a nimic din toate aceste. E a v e d e a numai

faţa lui Mihai, ear Mihai zăcea cu atâta răbdare in mijlocul

durerilor sale, şi când îl intrebau, cum se mai află, respundea

totdeauna „ b i n e " .

E l ei povestea incet, cum i-au tăiat piciorul fără să'l a d o a r m ă

îndestul cu chloroformul şi cât de g r o z a v a pătimit, ei ei curgeau

lacrimele peste obraji, şi aceasta era mângăerea luî. Apoi ei

spuseră, că n'o să moară, că e s c ă p a t ; şi inima ei tresărea de

bucurie, incât nu mai putea scoate un cuvent. C ă n d i-a vezut

pentru â n t â i a ş - d a t ă ranele, i s'a făcut faţa albă ca ceara. I-a

dat cineva o înghiţitură de vin şi i-a spus, că nu e nimic şi că


au să se v i n d e c e ; numai când ar a v e a el prea multe dureri,

să'i dea o lingură de doftorie ca sâ'l liniştească. Ş i el ei povestea

de Griviţa şi'i arăta decoraţia ce o p r i m i s e ; ea n u se m a i ştia

de g r o a z a morţii, dar tot îl asculta cu bucurie, când se fălea

de faptele lui vitejeşti. T r e i gloanţe ei găuriseră căciula, fără

a'i atinge părul din cap. „Vezi, dacă vrea D u m n e z e u sâ'ţi m a i

lase zile", zicea el.

Intr'o noapte era mai neliniştit decât alte-dăţi şi se văita

de durerile din umăr şi din picior. „ E r a togmai s ă mă schimbe

după 4 ciasuri, fiindcă îmi degeraseră picioarele, când e a c ă ! m ă

nemefi glonţul. A c h ! nu'mi poţi d a ceva s ă d o r m ? "

In lumina nesigură a lampei de noapte C h i v a apuca o

sticlă cu doftorii şi'i dete o lingură m a r e şi plină, apoi stătu

liniştită ca să'l lase să a d o a r m ă . D a r el deodată incepu să se

vaite de dureri de pântece şi sâ-şi strîngă faţa in spasmuri.

T o t m a i tare creşteau durerile şi i se oprea răsuflarea. Chiva

deştepta călugăriţa, care d o r m e a intr'un colţ. Nici aceasta nu

se domirea, ce are, şi vrea să-i încălzească prosoape. In spaima

ei C h i v a alerga s ă trezească d o f t o r u l ; să v i e pentru D u m n e z ă u

că i-e rău lui Mihai. Doftorul se uita l a Mihai, şi apoi se

întoarse spre e a :

. C e i-ai d a t ? " o intrebâ cu asprime.

C h i v a arăta sticla.

„Nefericita!" striga doftorul, „ e acid fenic".

C h i v a se uita inlemnită la el, fără să priceapă.

„ E ceva r e u ? " şopti ea.

„ E otravă", respunse -doftorul şi, fără să 'şi mai bată capul

cu ea, incercâ tot ce era cu putinţă ca să combată primejdia.

Dar nu mai era scăpare. B o l n a v u l se sgârcea in durerile

agoniei, otrava ei alerga prin. vine şi'i taia suflarea. C h i v a îl


ţinea in braţe, îl tot striga pe nume şi spunea cu glas tare

rugăciuni. E a r el mai făcea din când in când semnul crucii, şi când

nu mai putu, o ruga să'i ducă ea mâna. Nici un cuvent de

înfruntare nu 'i trecu peste buze. , N ' a m mai avut zile, C h i v o ! "

a fost tot cer i-a zis.

C â n d crepâ de zi, bolnavul se lăsa greu şi remase deodată

liniştit, ea C h i v a îl ţinea tot in braţe, nu mai zicea nici un

cuvent, dar nu lăsa pe nimeni să i'l ia. A u trebuit s'o depărteze

cu sila, ca să acopere mortul ş i să'l scoată din casă. E a îl însoţi

pană .la uşe, apoi se întoarse, căuta din pat in pat, se uita in

faţa fiecăruia zicendu-i „ M i n a i ? " . A l e r g a liniştită şi veselă când


J
ici când colo. suridea, saluta şi zicea . M i h a i : . Acesta era sin­

gurul cuvent ce'l mai putea şi r o s t i ; toate celelalte se şterse-

serâ din m e m o r i a e i ; dar şi pe acesta îl zicea tot mai rar.

, Oameni milostivi o aduseră la Goleşti. C â n d a vezut-o

maică-sa, a isbucnit in lacrimi. D a r C h i v a surîdea cu voie bună.

Pentru ea toată suferinţa de pe păment se sfirşise in acele trei

ceasuri de groază. C e v a fi gândit, nimeni n'a aflat-o; a remas

ingropat in adâncă tăcere.

Singuratica din grădină se gândea la toate aceste, când

eşea alaiul din biserică şi se îndrepta spre cimitir. C u acelaş

surîs pe buze se invertea C h i v a in jurul groapei deschise şi se

uita cu ochii cei mari, lipsiţi de lumină, c u m se cufunda acolo

tot ce 'î mai remâsese pe lume. A p o i trecu prin mulţime, saluta

militâreşte şi se întoarse spre sat, pe dinaintea gradinei, unde

tot mai cădeau frunzele una câte una şi unde firele de t o a m n ă

sclipeau deasupra capului singuraticei de la Goleşti.


I V. ALECSANDRI.
!
Actul intăi

O V I D I U.
(Dramă in 5 acte in versuri.)

N o t ă . Drama D-lui Alecsandri »Ovidiu« a fost la inceput scrisa şi represeutată in


4 acte. A ş a s'a şi publicat in Convorbirile Literare voi. XIX ( A p r i l i e - J u n i e i885).
Insă la noua representare a lui «Ovidiu» in 26 Septemvrie 1887 pentru începerea
actualei stagiuni a teatrului naţional din Bucureşti, D-l Alecsandri a scris un
al cincilea act, care in dramă sub forma ei de acum figurează ca actul intăi.
Acesta este actul, care pentru prima-oara se publică in almanachuî de faţă.
Persoanele.
August Octaviu Cesar.
O vidiu.
Mecena.
Alcidiu Pinax, histrion.
Ibis.
Hillarius, augur.
Tigelius, |
Cotta, |
Clevetius, patriciani.
Barrus, ]
Rutuba, gladiator.
M u s s , ştrengar din R o m a .
S a r m i s , locuitor din T o m i s .
G e t t o r , oştean sarmat.
Un lictor.
Mărci anus.
Ambasadorul regelui Cotison.
I u l i a , nepoata lui A u g u s t .
Corina.
Actea,
Tindaris,
Chloe, curtizane.
Pirha,
S a r m i s , tinerâ fată din T o m i s .
Dava, bătrână.
Saga, precupeaţă.

P o p o r roman, p o p o r sarmat; patriciani, lictori, octofori,


sclavi, sclave.

Acţiunea se petrece in al g-lea secol şi al 17-lea an după Christos.

Primele patru acte la Roma, cel după urmă la T o m i s in Sarmaţia.


Actul i.
(Grădina palatului imperătesc in R o m a . - Rediuri despărţite prin straturi de flori.
In stănga actorului faţada palatului cu peron de marmură şi uşa de bronz. In dreap­
ta o stăncă acoperită cu lier, purtând statua lui Julius Ca;sar. - Noapte cu nori,
printre care luna se iveşte din cănd in cănd. O fereastră luminată Ia răndul de sus

al palatului.)

Scena I.
Ibis şi HillarîUS (venind din fund).

Ibis.
I
illarie, augure, doresc să te consult.

j'Tu eşti tălmaciu de visuri şi mi-ai predis de mult

' O tristă catastrofă, o soţie ciudată.


I
Hillarius.
A ş a - i , Ibis; grăeşte, tu eşti o m bun de plată,

E u bun de sfaturi. S p u n e : ai ear v r ' u n neajuns?


Ibis.
A h ! de-o amărăciune cumplită sunt pătruns!

Hillarius.
Ţ i s'a 'necat flotila cu sclave lesbiane,

F r u m o a s e , investite cu stofe diafane ?


Ibis.
Nu; sunt muncit in crieri de-un gănd mult m a i a m a r !

Hi 11 a r i u s .
T u , Cartagen, tu rudă cu insuş A m i l c a r ,

T u implantat in aur din cap pană 'n picioare ?

C u m ? C e ? N u te mai bucuri de-a zeilor favoare?

IblS (posomorit].

A m i c e , pretutindeni, v a i ! sunt intimpinat

De semne 'ngrozitoare ce m ' a u inspăimăntat.

Ducendu-me la ţară ieri să prânzesc, o cioară

A cârâit in stânga.

H i 11 a r i u s.
S e m n r e u ! fire-ar să m o a r ă !

Ibis.
A p o i trei iepuri sprinteni, venaţi de doi ogari,

Tăiatu-mi-au cărarea eşind de prin tufari.

H i 11 a r i u s.
S e m n şi mai r e u !

Ibis.
A u g u r e , crezi tu că inzadar

Ieri, strănutând la masă, stricat-am un pahar?

H i 11 a r i u s.
Grozav!

Ibis.
V e z i ! prevestirea de tine, an, făcută

S ' a implinit!
M i l i a r i u s.

Corina ;

Ibis.
Corina e perduta!

H i ! l a r i us.
Şi ea?

Ibis.
D a r ; asta noapte de-acasă a eşit

Şi 'n taină cu O v i d i u la el s'a intălnit.

H i 11 a r i u s.
Ovidiu?

Ibis.
(Cu f u r i e ) O ! pe l u m e nu c nici-o făptura

S ă poată ca s'aprindă in mine-atăta ură,

Precât acest Ovidiu corupt, corumpètor,

Pescuitor de-amoruri prin versuri de a m o r .

D e când el mai cu s a m a a scris A r t a iubirei,

Femeile, perdute pe c ă m p u l rătăcirei,

In braţe-i se aruncă orbiş intr-un noroc,

C a muşte'e nebune, ce dau sburănd in foc.

H Ì 11 a r Ì U S (rizend).

Ce vrei ? berbantul are un farmec de plăcere

Ce 'n veci adimeneşte o minte de muere,

Căci ea se 'ngănă lesne cu 'nşelătorul g ă n d

De-a preschimba in erou pe un mişel de rănd.


Ibis.
Corina înzestrată de calităţi inalte,

Câzut-a şi ea 'n cursă ca toate celelalte;

Ş ' a ei deşertăciune pe-un vers măgulitor

Jertfit-a lui Ovidiu şi cuget şi onor,

Uitând fără mustrare geloasa m e a iubire

Şi respunzendu-i numai cu-a sa dispreţuire.

H i 11 a r iu s.
T e m ă n g ă e ; chiar V e n u s pe V u l c a n a uitat.

Ibis.
Şi insă ori-ce visuri i l e - a m r e a l i z a t ;

Ori-ce dorinţă, fie nebună chiar, ei bine,

A fost un ordin sacru, o lege pentru mine.

A vrut prin lues de stofe aduse dela T i r ,

De sclavi, de giuvaeruri, de vila in porfir,

S ă 'ntreacâ pe-ale R o m e i bogate patriciane ? .

E a le-a 'ntrecut pe toate păn' şi pe curtizane,

Căci m e simţeam ferice şi m â n d r u de-a vedea

C a stea in fruntea R o m e i lucind C o r i n a mea.

Şi 'n adever, Hillariu, cănd ea pleca de-acasâ,

In lectică, lăsată pe perne de mătasâ,

Frumseţea ei superbă năştea un viu fior

Prin gloata imbulzitâ de simţ admirator.

T o ţ i o doreau . . . zadarnic . . .

H i l l a r i u s.
O crezi ?
Ibis.
Caci neputinţa

De-a ti iubit de densa descuraja dorinţa.

E u , o r b ! m e credeam singur pe lume-alesul ei.

A h ! nu eu, dar Ovidiu era . . . . infern!

H i 11 a r i u s.
C e vrei ?

Muerea-i ca o rază, ce luce cănd pe-o floare.

C ă n d pe-un scai de toamnă şi 'n veci e schimbătoare.

Ibis.
A h ! ce mi se intămplâ imi pare câ-i un vis.

O rană sângerândă in sinu-nii s'a deschis

Şi mintea-mi se frementă de dor de resbunare.

Hillarius.-
T e cred . . . .

Ibis ţin taină).

A u g u r e , s p u n e - m i : la via m e a turbare

Poţi tu sâ-mi faci complice i n f e r n u l :

H i 11 ar iu s.
P o t . . . plătit.

Ibis.
întreaga m e a avere stă gata de jertfit!

Hillaritis.
A v e r e a ta întreagă ?
Ibis.
Şi ştii căt e de m u l t ă ! . . .

Aşi da-o, să dispară Ovidiu . . .

Hillarius.
Dai ? . . Ascultă :

Cunosc in p l e a v a R o m e i un brav gladiator,

Ce are meseria de calfă de o m o r .

E l pentru-o s u m ă b u n ă e gata să ucidă

P e cine vrei, şi 'n. u r m ă e 'n stare ca să ridă,

Murind in aspre chinuri făr' a destăinui

Secretul t e u !

Ibis.
A h ! unde-i ? V o i o s 1-oiu dărui,

C u mii de mii sesterţi . . Dar v r e u a me ascunde.

Grăeşte tu cu densul,

Hillarius.
>
E u ? fie' , insă unde

Să-1 afle pe Ovidiu ?

Ibis.

Aice sub palat.

Hillarius.
In parc ?

Ibis.
Dar, de cănd Cesar din R o m a a plecat

L a insula Caprea, Ovidiu ca o fiară

D u p ă venat, aice in fiecare şară


S e furişă prin arbori şi are întâlniri

C u - o fată ameţita de-a lui ademeniri.

(arată u ş a de bronz)

E a vine tremurăndă pe uşa ceea 'n taină,

P u r t â n d un vel pe frunte şi o bogată haină,

A fi v r ' b ficâ jună de nobil scăpătat,

Crescută cu nepoata lui divul imperat . . .

De-ar fi ucis aice mişelul, noi v o m spune,

C a fost surprins de gardă.

Hil'larius.
D a r ; planu-i de minune.

N u crezi tu insă, Ibis, că dacă mâni in zori

Şi el şi ea ar zace morţi colea, pintre flori,

C u mult mai drept in R o m a uşor s'ar presupune,

C â însuşi tatul fetei a vrut să se resbune,

S a u poate că custozii in sânge au spălat


J
Onorul locuinţei lui Cesar.

Ibis.
Minunat!

D a r amendoi odată ş'alăture să p i a r ă !

Prinzendu-i moartea crudă pe amendoi in ghiară,

E u recâştig a m o r u l Corinei, şi 's ferit

De-orice prepus de crimă . . . aşa-i mai nimerit.

Mergi, scumpul meu Hillariu, mergi de te înţelege

C u ucigaşul . . .

Hillarius.
Bine, dar eu ce v o i u culege

Din rolul de complice ? . .


Ibis.
T o t ce-i dori.

H i 11 a r i u s.
Ce-oiu v r e a ?

Me duc, tu ne aşteaptă, (iese la dreapta) II ţin in m a n a mea.

S c e n a II.

Ibis.
In fine-o să v e d smulsă o plantă otrăvită

Din calea vieţii mele, prin ea nenorocită.

A m să disbar eu R o m a de-un trândav desfrenat.

C a r e 'n onorul casnic loveşte nencetat,

P e fete şi neveste scoţendu-le din minte.

Şi pe bărbaţi insultă, soţ fie sau părinte.

O ! s c u m p ă resbunare, al furiilor dar!

Mi-oiu potoli eu setea din acrul teu nectar,

C â n d v o i u videa pe-Ovidiu zăcend fără suflare.

P r e c u m un şerpe putred lungit pe o cărare.

S c e n a III.

Ibis, Corina.

(Vine agitată din stănga).

Corilia (in partel.

Aici să fie oare ?

Ibi s.
.'' ' (in parte.) Coriua ? Negreşit

E a cată pe Ovidiu.
Co rina
(in parte.) Mi-e sufletul uimit

De-o n e a g r ă presimţire . . N u - l v e d aici

I b i S (tare).

Corina

Gorilla (tresărind).

Ibis :

Ibis.
P e cine cauţi acuma prin g r ă d i n ă ?

Corilia (ingăimată).

Pe tine!

Ibis.
(Cu sarcasm.) C u m ? Auzul" nu me inşalâ ? E u

Recăştigat-am astfel u n loc in gândul teu,

C a tu, nepăsătoare de frică şi ruşine.

Prin R o m a 'n sinul nopţii s'alergi tu după mine.'

Me 'ntreb uimit, la care zeu bun şi 'ndurâtor

S ă mulţam esc de pasul ce faci in ăl m e u d o r ?

Cui să inchin prinoase, că ţi-ai adus aminte,

De-a tale numeroase şi sacre jurăminte ?

C o r i n a.
Sarcasmul nu te prinde nici cum, mai bine taci

Şi 'ndreaptă cătrâ insuţi mustrările ce-mi faci,

T u crezi, că o femee preschimbă cu plăcere,

A v e r e a - i sufletească pe-a sculelor a v e r e ?

Crezi tu, că sub p o v a r a de aur mănjitor

Se stinge intr'un suflet tot simţul iubitor?


Si că sorbind in treacăt a luesului otravă,

F e m e a - i destinată a deveni o sclavă?

N e m e r n i c e ! N ' a i dreptul grăind precum grăeşti.

Să stai cu mine faţă . . . .

Ibis.
T u me dispreţueşti ?

Ovidiu te deprinde cu-atăta semeţie,

De me infrunţi pe mine, Ibis ?

C o r i n a.
Ovidiu ? . . F i e !

Ibis.
P e dansul caţi ?

Co rina.
P e densul . , Mi-ai spus, şi te-am crezut,

C ă el in toată sara, aice nevezut

P r i n u m b r ă se strecoară şi vine, se 'ntălneşte

C u o necunoscută, cu care se iubeşte.

A i v r u t să-mi pui un ghimpe in inimă, ai v r u t

Să-1 depărtezi de mine cu glasul prefăcut

Şi-ai respândit asupră-i o neagră calomnie.

Ibis.
E l nu a venit ancă şi speri că n'a să vie ?

C a p sec . . . şi tu la răndu-ţi acum te măguleşti,

C ă pe a lui simţire tu singură domneşti ?

Ş'atăt e de 'nteţită a ta mândrie oarbă,

C ă toată judecata din crieri ţi-o absoarbă?

C u m ? T u Corina, jună, frumoasă, ce priveşti


De sus la omenire, cu ochi împărăteşti,

T u , care vezi in juru-ţi o vastă 'ngenunchiere

D e adorări sfioase şi fără m â n g â e r e ,

Mai lesne ai admite chiar cerul resturnat,

De căt a ta cădere din tronul ce ţi-am dat:

E i bine, azi Corina, cu toată mândra-i fală.

P e sinul lui O v i d i u posedă o rivală.

Corina.
(Indignată.) Ibis !

Ibis.
Ş'acea rivală superbă, fără preţ.

L a rândul ei spre tine priveşte cu dispreţ.

Corina.
Ibis! . . (stăpănindu-sc) Dar a ta gură zadarnic me insultă.

Invidia când latră, Corina nu-o ascultă.

Cuprins eşti de mânie, că sufletu-mi trezit.

Din u m b r ă la lumină voios a năzuit,

Şi despărţit de tine. scăpând de-a ta robire,

Găstt-au in Ovidiu o nouă 'nsufleţire.

Ibis.
(Furios.) Ovidiu

Corina.
Dar, Ovidiu, dar el şi numai el

Există, şi nu minte cu vorbe de mişel.

Ibis.
-
E u mint . . . cu mişelie ? E u mint. ' D a r ce ai zice,

Cănd Tai videa tu insâţi, cu ochii tei, aice.


Ţ i n e n d pe-a sale braţe un fraged, nou odor,

Jurându-i ca şi ţie tot vecinicu-i a m o r ?

C o rina.
A ! taci, e clevetire.

Ibis.
Ce-ai zice, spune, spune,

Ce-ai face ?

Corina.
Cu-a m e a m ă n ă viaţa le-aşi r e p u n e !

Ibis.
A ş a ? Deci ai r ă b d a r e ; curend-o să te 'ncrezi,

De minte sau nu Ibis vezend ce ai să vezi . . .

Ş î de-a fi adeverul ? .

Corina.
O ceruri!

Ibis.
Vrei să m o a r ă ?

Corina.
Vreu, vreu . . . şi el şi densa . . . O! turba me

'nfioară!

Ibis.
Mergi dar şi stai ascunsă cu ochiul pânditor,

T e - o i u resbuna eu insumi de-al teu înşelător

Ş'atunce vei pricepe căt eşti tu de nedreaptă

C u mine.
Corina.

iCatâ-'n jur.) Dar nu vine . . . nici a veni —

Ibis.
Aşteaptă

C o l o după copacii din fund şi-1 vei zări . . .

Dar . . . de-a m u r i O v i d i u ?
Corina.
(Oepărtendn-se in fund.) E u ancă voi muri,

Scena IV.

Ibis.
B a nu-i m u r i ; a m o r u l ce ancă me cuprinde

P e capul tfiu cu milă aripile-şi intinde.

E l prin a lui putere v a deveni un scut

Ce te-a feri de moarte . . . deşi v a i ! te-am perdut.

Şi cine ştie ? poate că jalnica-mi fiinţă

V a deştepta in sinu-ţi a ta recunoştinţă.

Si . . .

Scena V.

Ibis, Hillarius, Rutuba.

H i 11 a r i u s .
Ibis, eată o m u l .

Ibis.
(Observă pe Rutuba, in parte.) Cioplit e din topor.

(Lui Rutuba.) Eşti om cu hotărire i


Actul intăi din Ovidiu.

R u t u ' b a.
E u ? . . sunt gladiator

Şi me numesc Rutuba, in faţă mé priveşte,

Un om nici căt o găzâ in ochi-mi nu plăteşte.

Ibis.

Aşa-mi convii, Rutuba, viteaz, neomenos.

R u t u b a.
O ştiu, n'ara p r e ţ ; intreabă pe ori-care gelos.

E u ii feresc onorul de ori şi ce ispită,

Căci am o meserie de mulţi apreţuită

In R o m a . . . N u me laud, dar in glas mare-o z i c :

Morala-i susţinută de braţul meu voinic.

Ibis.
Te-admir !

Rutuba.
Şi ai dreptate ; . . . sdrobesc de porunceală.

Ucid sau rănesc numai, cum vrei, după tocmeală.

A t ă t pentru-o bătae şi pentru-o rană atăt,

E a r pentru o 'njunghiere sau strângere de gât

Ceva mai mult.

Ibis.
P r e a bine ", deci spune căt mi-ai cere

P e - o moarte de o m ?

Rutuba.
Tener ?

Ibis.
Dar, tener.

T t
Rutuba.
Şi 'n putere :

Ibis.
Şi . . .

Rutuba.
Preţul se socoate pe neamuri şi pe ani.

Pentru străini mai eftin, mai scump pentru R o m a n i .

Pentru bâtrăni cinci sute sesterţii, pentru june

Cinci mii, căci el posedă mai multe zile bune,

Un mai bogat tesaur de fapte şi iubiri;

F a c p a g u b ă prin moarte-i sermanei omeniri.

Ibis.
N u cinci, dar chiar şi zece iţi dau pe a lui moarte.

Rutuba.
O m generos! S e vede că nu 'ţi-e drag prea foarte.

Primesc, insă R u t u b a e un artist de soi . . .

A ş i vrea să ştiu pe cine doreşti» ca să-1 despoi

Di? zile. să-1 trimetem prinos pe ceea lume ?

Ibis.
P e un infam netrebnic!

Rutuba.

Şi care-i al seu numer

Ibis.
Ovidiu!
Rutuba.
Ce ? Ovidiu i poetul glorios ?

Ovidiu, fala R o m e i , ce cântă-armonios ?

A m i c u l lui M e c e n a ! el, floarea tinerimei,

Nălţat de insuşi Cesar pe treptele nălţimei ?

H o ! H o ! se schimbă treaba . . . voeşti ca să disbar

Presentul, viitorul de-un geniu aşa r a r ?

E faptă far de lege ce mintea-mi oţereşte . . .

Cinci-zeci de mii sesterţii nu-i scump, cine-o plăteşte.

Hillarius.
Cinci-zeci de m i i ! Rutuba, e prea . .

Rutuba.
Pentr'un augur

S e poate.

Ibis.

T e juri insă că-1 vei ucide ?

Rutuba.
Jur.

Ibis. '
Ţi-i dau fără tocmeală, dar vreu ca tot-odată

Alături cu-Ovidiu să mai ucizi ş'o fată.

Rutuba.
O fată? O fiinţă p l ă p â n d ă ? Un odor.

Ce l u m e a 'nveseleşte cu chipu-i zimbitor ?

O fată ce-i menită ca să devie m u m ă ,

S ă nască poate-un erou, un C e s a r ? . . . N u e g l u m ă .

A h ! îmi slăbeşte braţul şi tremur cănd gândesc


S ă 'mplănt pumnarul rece in sinu-i fecioresc . .

Cât dai ?

Ibis.
Cât vrei in totul ?

H i 11 a r i u s.
Dar, câte mii? — O s u t ă ?

Rutuba.
S ă ne 'nţelegem bine . . . De-a fi copila slută,

Cinci-zeci de mii pe densa, cu alţi cinci-zeci pe e l ;

E a r de-o fi patricianâ cu chipul frumuşel,

N u pot pentru-acea s u m ă să curm a sale zile.

E u sunt milos, imi place privirea de copile . . .

Deci ca. să 'nchiăm tergul ce facem intre noi

Cer numai d o u ă sute de mii pe amendoi . . .

Nu-i mult. (Ibis şi Rutuba işi dau măna.)

Ibis.
N u ! A d â m ă n a . . . Hillariu vin de tae.

H lllariUS (atirjgSnd manile lor).

Sâ-1 rupă 'n bucăţele a câinilor potae

Şi să-1 incolâceascâ toţi şerpii din păment

Pe-acel ce s'ar desface de sacru-i jurăment!

Scena V I

Ibis, H i l l a r i u s , R u t u b a , C o r i n a .

Corina.
(Alergând.) Soseşte, eată-l!
Rut U b ci fscoţend pumnarul).

Unde-i ? . . e mort. (Se repede 'n fund.)

IblS (oprindu-1).

Aşteaptă ancă.

N u a sosit momentul . . . A i c e l ă n g ă stăncă

C u r â n d are să vie odoru-i aşteptat . . .

C â n d amendoi v o r face un grup imbrăţişat,

C u - o singură lovire ca fulgerul de iute

Ii vei schimba, Rutuba, in două leşuri mute.

C o r i n a.
(Revenind, i S ' a p r o p i e . . . şi-i singur . .

Ibis.
Mult singur nu v a fi.

Veniţi să stăm la pândă şi gata de-ai jertfi.

C O r i II a (in parte).

O ceruri!

Ibis.
Haide.

H i 11 a r i u s şi R u t u b a .
Haide ! (Ese cu toţi in dreapta.)

Scena VII.

Ovidiu.
(Intră prin fund din stănga.)

O ! noapte 'ndurâtoare

întinde a ta umbră dorită, protectoare,


P e cel mai viu, mai dulce, mai drăgălaş odor,

P e al Iuliei ş' Ovidiu misterios a m o r .

Şi tu, o Venus, zee născută 'n marea lină,

T u , cărei al meu suflet in veci cu drag se 'nchinâ.

P e Iulia-mi iubită indemn-o cu-al teu glas

Aice, l ă n g ă mine să 'ndrepte al ei p a s !

(priveşte la fereastra luminată)

A h ' ! eată sus fereastra cu tainică lumină,

Ce pune-aureolă pe fruntea sa divină.

V e d umbra-i in mişcare. E a pleacă . . . a plecat.

L u m i n a de fereastră a c u m s'a depărtat.

A h ! inima uimită saltă ' n bătae deasă

Şi pare că din sinu-mi vroeşte-acum să easâ.

(Ascultă.) Dar, vine. (exaltat) Fericire, puteri Dumne-

zeeşti! .
ilulia deschide uşa.)

(Ovidiu aleargă spre ea.)

A h ! Iulie-adorată!

Iulia.
(Coboară repede scările.) Ovidie ! T u eşti i

Nu-i ninie in grădină ? Nu-i nime să ne v a d ă ?

O v i diu.
N u ; nu, priveşte, norii s'au adunat g r ă m a d ă

C a să ne-ascundă lumei şi zeilor din cer.

Priveşte, ceru-i negru şi stelele ce pier

C u toate-ale lor raze s'au concentrat in tine,

C a numai a ta faţă in ochi-mi să lumine.


(Se apropie amendoi de bancă, lăngă stanca.)
I u l i a.
L a glasul teu amice, simt grija că s'a dus, —-

T u m e iubeşti ?

Ovidiu.
A m o r u l m e 'nalţâ-atăt de sus,

Căt uit in fericire-mi, eu o m perdut in gloată,

C ă eşti in culmea R o m e i , a lui A u g u s t nepoată,

Şi mintea-mi nebunită m e face să 'ndrăsnesc,

C a să apropiu doru-mi de-un crin imperâtesc.

I u li a.
A i inimă inaltă ce la 'nălţimi aspiră.

S u m e a ţ a nebunie imi place şi-mi inspiră

O dulce 'nduioşire, ce găndul mi-a furat

Şi-1 duce tot la tine, amice, nencetat.

U n geniu are drepturi ce nime nu le are,

Căci geniul posedă şi tronuri şi altare.

Ovidiu.
S u m e ţ sunt, dar a m o r u l ar fi zeul amor,

De-ar mesura distanţa când el s'avăntă 'n s b o r ?

Dar inima ce bate in toată-a ei simţire

L a scumpa-i aspirare cunoaşte 'mprotivire?

A m fost nebun, se poate, că ochii n ' a m inchis,

C ă n d Iulia părut-a in ceru-mi ca un vis,

Dar este cu putinţă de-a 'nchide 'n zi senină

Şi sinul la iubire şi ochii la l u m i n ă ?

Iulia.
O ! n u ! nu ii inchide, cănd e ca să priveşti,

Cât te iubeşte 'n l u m e fiinţa ce iubeşti


V. Alessandri. 85

Şi cătă fericire necunoscută ancă

R e n v i e şi m ă n g ă e simţirea sa adâncă.

P e culmea inălţată, pe care na'am născut,

N u poate să s'opreascâ nici dorul nevăzut.

A lui A u g u s t odraslă de soartă e menită

S ă - a p a r ă ca o zee de-abia intrezărită

Şi să inspire teamă in loc de dulce dor,

D a r zea cănd tresare de-al dragostei fior

Spre o m u l ce-o slăveşte din culme se coboară

Şi-i pare l a tot pasul, că tot m a i sus ea sboară.

A ş a voit-au J o e ca O l i m p u l ceresc

Să-1 lege prin iubire cu raiul pămentesc,

S ă şteargă dintre inimi oricare depărtare.

Iubirea-i cea mai dulce şi sacră nobilare !

R e g i n a Cnidei, V e n u s , iubit-au un păstor,

E u te iubesc pe tine, poete 'ncăntâtor!

O v i d iu.
Eşti dulce şi A u g u s t ă ! mărire ai şi milă.

Mărire de regină şi farmec de copilă,

Incăt ades imi pare un vis norocul m e u ,

De-a fi iubit de tine făr a fi Dumnezeu,

Ş'atăta maestate in jurul teu domneşte,

C ă de-aţi atinge m â n a dorinţa-mi se sfieşte

Şi mintea m e a in luptă cu sufletu-mi dorit

Mă pleacă la picioare-ţi ingenunchiet, uimit.

(Cade 'n genunchi.)

C o rin a.
(S'au apropiat de stâncă; ascunsă şi in parte.)

Infamul!


t
Iulia.
(Ridică pe Ovidiu.)

E a t ă m ă n a - m i . . . A m o r u l cănd ne-adunâ

E u uit că sunt princesă şi nu-amintesc că 's jună.

Intăia-oară E r o s m e duce 'n E m p i r e u ,

Şi sunt a ta Ovidiu, precum tu eşti al m e u .

(Şed a m e n d o i pe bancă.)

E u te iubesc, amice, chiar din copilărie.

A m o r u l m e u cu mine crescut-au in frăţie,

Căci te-am vezut adese la bunul meu venind

C u toţi poeţii R o m e i in R o m a strălucind,

Cu-amicii tei, Mecena, Virgiliu şi H o r a ţ i u ,

A căror geniu falnic străbat al lumei spaţiu.

Stimaţi, iubiţi de Cesar, v ' a m auzit ades

Cetind a voastre imnuri şi 'n taină te-am ales

P e tine ca poetul inchipuirei mele.

A d o r a tale versuri şi a m undit in ele

O gingaşa c o m o a r ă de visuri cu fiori,

C e ziua m e incăntă şi noaptea pănâ 'n ziori . . .

A h ! spune-mi in ce plaiuri culegi a tale cânturi ?

Ce m u s ă iţi inspiră poeticile-avănturi ?

Corina ? Ce-i Corina ? Există ? Cine-i ea ?

Ovidiu.
(Ingăimat.)

T u Iulio, tu numai eşti, draga M u s a mea.

Corina e un nume . . . poetic . . . ce de l u m e

Fereşte-a noastră taină şi dulcele teu nume.

Simţirea iubitoare ne vine de la cer,

E a fuge de lumină ca cel mai sfânt mister,

Şi sacră e fiinţa cu suflet generos,


Ce face din iubitu-i un rege glorios.
(Se scoală.)

Ah! Iulie-adorată de-aşi asculta mândria,

Ce simt gândind la tine, aşi face nebunia

S â strig in l u m e a 'ntreagă cu glas triumfător:

A mea, a m e a e fiica lui Jupiter Stator.

Dar nu, al teu Ovidiu in nime nu se ' n c r e d e ;

Sub soare şi sub stele necontenit te vede

Şi-i place 'n tăinuire, redevenind poet.

S ă spue n u m a i nopţii mult scumpul lui secret . . .

Atunci, cănd pacea umbrei domnind peste cămpie,

î n d e a m n ă la iubire, la vis, la poesie,

C ă n d mii de şoapte blănde sub cer trecend in zbor,

Deşteaptă 'n al meu suflet resunete de dor,

Atunci cu 'nvăpăere eu le descriu pe toate,

Sperând c'a mele versuri te v o r pătrunde poate . .

Iulia.
O ! dar, ca dulce fulger in sinu-mi au pătruns ;

Şi vezi, a m o r u - m i gingaş eu nu ţi-l'am ascuns.


(Pleacă capul pe sinul Ini Ovidiu.)

O vidiu.
(O strânge in braţe.)

A h ! Iulie!

Iulia.
(Cu glasul slab.)

Ovidiu!

Ovidiu.
(Arătând luna plină.)

Iubita mea, priveşte,

R e g i n a albă-a nopţii din ceruri ne zimbeşte.


Scena VIII.
Ovidiu, Iulia, Corina, Ibis,
Hillarius, Rutuba.

Corina.
(Cu durere.)

A h ! Inima-mi se rumpe.

Ibis.
(Lui Rutuba venind de după stăncă.)

Ucide-i! . . . Moarte l o r !
(Ibis. Hillarius şi Rutuba se inaintează repede cu feţele ascunse de mantale.)

Corina.
(Voind să-i oprească, desperată.)

O ! N u , nu, nu pe densul. . . .

Ibis.
(S'apropie de Ovidiu.)

Infame t r ă d ă t o r !

Ovidiu.
Ce vreţi voi, miserabili . . .

Ibis.
A c u m mi-ai căzut pradă.
(Lui Rutuba.)

Ucide-o 'ntăi pe densa . . . E l moartă să şi-o vadă.

Ovidiu.
(Vrend s'apere pe l u l i a . )

In lături h o ţ i ! . . .
(Ibis şi Hillarius il apucă de braţ şi-1 ţin in loc. Rutuba ridică pumnarul asupra Iuliei.)
I u li a.
(Ridicăndu-şi velul şi arătăndu-se.)

In l ă t u r i ! . . . Priviţi in faţa mea.

S u n t Iulia, nepoata lui Cesar.

Ibis.
(Lăsând pe Ovidiu.) Cum?

Corina.
Ea?

R u t u b a.
(Scăpând pumnarul.)

Ea?
(Toţi remăn încremeniţi. Ovidiu şi Iulia se apropie unul de altul.)

Iulia.
Ovidiu vin' cu mine . . . . E a r voi . . . .
(face un s e m n cătră ucigaşi ca să se depărteze; Ovidiu şi Iulia pleacă repede şi intră
in palat.)

Corina.
O durere!

R i v a l a mea-i P r i n c e s a !

Hillarius.
Suntem perduţi!

Ibis.
Tăcere . . .

Ovidiu dispărut-au cu Iulia 'n palat . . .

T r i u m f ! . . de insuşi Cesar voiu fi eu r e s b u n a t !

Cortina cade.
-l
M. EMINESCU.
D e ce nu-mi vii

edi răndunelele se duc.

i S e scutur frunzele de nuc,

I S ' a ş a z ă b r u m a peste vii —

fDe ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?

O ! vino ear in al meu braţ,

S ă te privesc cu mult nesaţ,

S ă r a z i m dulce capul m e u

D e sinul teu, de sinul teu!

Ţi-aduci aminte c u m p'atunci

C ă n d n e plimblam prin văi şi Iun

T e ridicam de subsuori

D'atâte ori, d'atâte ori ?


In l u m e a asta sunt femei

C u ochi ce isvoresc schintei . . .

Dar, oricăt ele sunt de sus,

Ga tine nu-s, ca tine n u - s !

Căci tu înseninezi mereu,

Viaţa sufletului meu,

Mai m â n d r ă decăt orice stea,

Iubita mea, iubita mea !

Târzie toamnă e acum,

Se scutur frunzele pe drum

Şi lanurile sunt pustii . . .

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii


M. Eniinescii. 45

Kamadeva.*)

u durerile iubirii

V o i n d sufletu-mi sâ-1 vindic,

L'am chemat in s o m n pe Kama-

j f | K a m a d e v a , z e u l indic.

El veni, copilul mândru,

C ă l ă r i n d pe-un papagal,

A v e n d zimbetul făţarnic

Pe-a lui buze de c o r a l .

*) Kamadeva este in Mitologia Indică zeul amorului. Tatăl seu este


Cerul, ear Maică-sa Iluzia. In figurare s e infăţişează totdeauna călărind pe
un papagal, cu un arc făcut din trestie de zahăr, coarda arcului formată
din albine, ear săgeţile din florile trandafirii ale arborelui Amra.
Aripi are, ear in tolbă-i

E l păstrează ca săgeţi,

N u m a i flori inveninate

Dela G a n g e l e măreţ.

Puse-o floare atunci in arcu-i,

Me l o v i cu ea in pept,

Şi de-atunci in orice noapte

P l ă n g pe patul m e u deştept.

C u săgeata-i otrăvită,

A sosit ca să me certe,

F i u l cerului albastru

Ş'al iluziei deşerte.


T. MAIORESCU.
Din experienţa.

e mult s'a zis, şi s'a zis cu drept cuvent, că lucrurile

simple sunt cele mai grele de priceput şi de p r i m i t ; şi

această vechie m a x i m ă remâne din nefericire aplicabilă

şi in starea actuală a aşa numitei culturi, pe când din-

contră adeverata cultură nu v a fi m a i bine întemeiată decât in

proporţia restrîngerii acelei maxime, adecă atunci, când lucrurile

simple v o r fi din ce in ce mai uşor inţelese şi mai indeobşte

primite.

Confusia ce domneşte astăzi in atâtea discuţii publice şi

private de cel m a i mare interes, confusia d. e. in politică, in

educaţia tinerimei, in Etică, in relaţiile sociale, provine din starea

inapoiată, in care se află âncâ toate ştiinţele numite ,,biologice",

indeosebi Psichologia.

N u e v o r b ă : de inveţat se invaţă intr'una Psichologie"(sau

.ştiinţa sufletului") in scoalele p u b l i c e ; ea este chiar introdusă in

Gimnasii, necum la Universităţi. Dar ceea ce ni se dă aici drept

ştiinţă, este in cea mai mare parte o fraseologie lipsită de folos

practic şi in multe priviri nedemnă de cuventul ştiinţă.


D o v a d ă este, că in scoală poţi inveţâ să cunoşti animalele,

dacă ai urmat un curs bun de Z o o l o g i e , şi poţi inveţâ să cunoşti

plantele şi pietrele, dacă ai avut parte de un profesor bun de

Botanică şi de M i n e r a l o g i e ; dar vai de omul, care ar v r e a să

cunoască oamenii numai după un curs de Psichologie cum se

predă in scoalele şi in cărţile fie şi cele mai moderne.

Dovadă mai este, că in viaţa practică un grădinar de

frunte sau un a g r o n o m pot intrebuinţâ cunoştinţele dobendite

din cărţile lui Decandolle sau ale lui Liebig, un proprietar de

mine se poate intemeiâ pe cercetările lui L y e l l ; dar dacă ai

intrebâ pe vre unul din marii cunoscători de oameni, d. e. pe

Bismarck, cu ce m a n u a l de Psichologie s'a folosit intru aceasta,

ţi-ar respunde printr' un hohot de rîs.

Cunoaşterea omului — un lucru aşa de neapărat trebuin­

cios şi ancă de o trebuinţă crescendă cu sporirea tuturor rela­

ţiilor omeneşti — nu se poate dobendi astăzi, afară de micul

ajutor al unor culegeri de m a x i m e şi aforisme şi poate al u n o r

romanuri şi drame, decât prin propria experienţă. Ce e drept

propria experienţă este cea mai bună s c o a l ă ; numai că taxele

acestei scoli sunt prea s c u m p e : le plăteşti de regulă sub forma

unei adânci suferinţe, şi când ţi-ai câştigat testimoniul absolu­

toriu, ai ajuns adeseori la sfîrşitul vieţei şi este prea târziu ca

să te mai foloseşti de el.

S i n g u r ă ştiinţa in inţelesul strîns al cuventului ar fi chiemată

să aducă aici o indreptare. Căci o notă caracteristică a ştiinţei

este anume de a prinde şi de a resumâ resultatul a mii de

caşuri individuale sub o singură formulă generală şi de a scuti

astfel pe om de o mare pierdere de timp şi de puteri. Din

care causă intre adevărata ştiinţă şi intre viaţa practică nu poate


fi niciodată antagonism, ci trebue să fie dincontră o perpetuă

inlesnire reciprocă.

Inse de doue mii de ani, de când se tot vorbeşte de o

ştiinţă a sufletului, resultatul este până acum o desăvîrşită

neştiinţă in cele sufleteşti. Una din căuşele acestei lipse de

progres intr'o materie aşa de capitală, este togmai acea curioasă

alergare după întrebările cele mai complicate, inainte de a se fi

asigurat respunsul la intrebârile cele mai simple. Dascălii şi-au

bătut capul cu probleme excentrice despre „nemurirea" sufletului,

despre relaţiile „intre D u m n e z e u şi o m " , despre „facultăţi", e t c ,

şi au lăsat l a o parte conştienţioasa constatare a acelor elemente

simple, care sunt de cel d'intâi folos pentru cunoaşterea sufletului

omenesc şi numai după a căror stabilire solidă s'ar fi putut

intinde cercetările şi asupra problemelor m a i complicate, despre

care nu este ancă sigur, dacă v o r fi vreodată primitoare de o

deslegare ştienţifică.

Ce este de făcut in aceasta stare de lucruri ?

In aceasta stare de lucruri nu ne remâne deocamdată

decât observarea a doue regule de procedere pentru a pune

Psichologia pe calea proprie a ştiinţii şi a o impăcâ prin chiar

aceasta cu cerinţele vieţei practice. Antâi, regula n e g a t i v ă : să ne

ferim de or ce metafisică in cercetările şi explicările asupra

sufletului şi asemenea de or ce sistemizare precipitată. Al

doilea, regula p o s i t i v ă : să a d u n ă m acel material de observări

şi de experienţe sufleteşti, a cărui constatare să fie primită de

toţi ca un adever sigur. Cu alte cuvinte: mai ântâi lucrurile

simple (nu simple in înţelesul Chimiei analitice, ci simple in

inţelesul constatării şi a priceperii prealabile), şi apoi încercările

mai complicate de explicări şi sistemizări. Zeci de ani, poate

sute de ani v o r trece, până când acest material v a pute fi


elaborat spre o ştiinţă sistematică cu dreptul de a purtă acest

nume.

Aşa dar in privinţa sufletului omenesc trebue astăzi să

renunţăm la toate pretenţiile de sistem, să părăsim peruca medie­

v a l ă şi tonul autoritar de pe catedre, să aruncăm coaja cuvintelor

lipsite de miezul înţelesului, şi restrîngendu-ne in posiţia smerită

ce ne-o impune sărăcia şi ignoranţa, in care ne aflăm pană

acum, să ne mărginim la «observarea neprevenită, l a constatarea

şi l a pătrunderea urmărilor acelor stări sufleteşti, care nu sunt

supuse la îndoială indată ce sunt bine observate. Multă vreme

v a trebui să treacă numai cu acest inventariu elementar al con-»

statărilor de fapt.

Poate ni se v a recunoaşte (unii chiar ne-o v o r impută),

că prin cele zise mai sus am redus cercetările psichologice,

câte ne par astăzi posibile, l a un rol aşa de modest, incât nu

ni se va luâ drept lipsă de modestie, dacă ne încercăm in

paginele următoare a da un exemplu despre m o d u l , c u m ne

închipuim noi că ar fi de făcut acea adunare de material din

experienţa sufletească a fiecăruia. Se v a vedé indată (şi acesta

e dotdeauna un semn bun pentru valoarea materialului), că

or ce asemenea constatare are numaidecât aplicabilitatea ei

practică, adecă in prima linie ne înlesneşte pentru o parte

oarecare cunoaşterea oamenilor — cunoaştere, fără de

care Psichologia nu are nici un folos, precum Chimia nu ar

ave nici unul, dacă nu ne-ar da m ă c a r cunoaşterea şi deose­

birea elementelor fisice.

* *
Aşa dar p r o b l e m a vieţei practice in relaţiile omeneşti, şi

prin urmare atât punctul de plecare cât şi ţinta orcării Psicho-

logii viitoare, este cunoaşterea oamenilor, şi de la deslegarea

acestei probleme aternă in mare parte şi scopul final al tuturor

silinţelor n o a s t r e : fericirea putincioasă a individului omenesc.

P r o b l e m a este foarte grea.

De unde vine greutatea ? N u greutatea artificială, nu

greutatea etică, ci greutatea firească, greutatea din naştere, la a

cărei ridicare trebue mai nainte de toate să ne concentrăm

luarea aminte ?

Oamenii pot să nu se înţeleagă, să n u se cunoască unii

pe alţii din causa lipsei de un organ comun de comunicare,

adecă lipsei de un inţeles comun al cuvintelor, prin care îşi

exprimă gândirile, deşi vorbesc aceeaş limbă. S ă facem abstracţie

de această greutate oarecum artificială. — Oamenii m a i pot să

nu se cunoască din causa falsităţii intenţionate, adecă din causa

deosebirii intre ceea ce gândesc şi ceea ce spun. S ă inlăturăm

şi aceasta greutate etică.

S ă presupunem din contră, prentru a simplifica problema

in prima ei stabilire, că a v e m a face cu doi oameni inteligenţi,

adecă in genere capabili de a'şi da s a m ă despre cele sufleteşti,

care prin o educaţie intelectuală c o m u n ă au aceeaş limbă cu

aproape acelaş'inţeles al cuvintelor intrebuinţate. S ă mai presu­

punem, că sunt amendoi de bună credinţă, că nu vor să se

insele unul pe altul, ci îşi spun cu sinceritate gândirile şi simţirile

lor. — In ce v a sta totuş de la inceput greutatea l o r de a se

cunoaşte unul pe altul şi pentru ce se v a cere cu necesitate un

timp îndelungat p a n ă să poată ajunge la această cunoştinţă,

şi ancă in margini destul de restrînse ?


C a u s a proprie a greutăţii de a ne cunoaşte unii pe alţii

este următorul fapt primordial al vieţei sufleteşti: miile şi sutele

de mii de impresii, de gândiri, de simţiri, de emoţiuni, ce au

trecut şi trec prin capul unui o m şi '1 caracterizează in indivi­

dualitatea sa, nu sunt niciodată in totalitatea lor presente in con­

ştiinţa lui actuală, ci stau in cea m a i mare parte întunecate şi

ascunse in sufletul sau in memoria lui. In conştiinţa lui actuală

stă pe primul plan al atenţiunii o singură idee, pe lângă ea se

asociază, inse in al doilea şi al treilea plan, ancă vreo câteva

altele, poate pană la ş a p t e : toate celelalte, sutele de mii, de

care dispune acest o m in diferitele momente a le vieţei sale

rechiemându-le din memorie, stau in fiece m o m e n t dat ascunse,

nu incap in prea strimta conştiinţă actuală, ci remân in afară

de lumina e i ; şi nu numai că stau ascunse pentru observatorul

străin, ci stau ascunse pentru insuş individul care le are şi care

se miră adeseori singur de curioasele idei ce'i - v i n in minte"

sau de curioasa lipsă de idei şi de emoţiuni ce şi-o constată

uneori in propria lui conştiinţă.

In această „ângustime" a conştiinţei, sufletul omului

(pentru a varia celebra comparare a lui Platon) seamenă unei

imense colecţii, cu mii şi mii de felurite obiecte, ascunsă intr'o

peşteră întunecoasă, in care n'ai pute petrunde cu altă lumină

decât cu un mic felinar fals (blindat), al cărui focar strimt ar

aruncă un mănunchiu subţire de raze asupra cel mult şapte

obiecte deodată. D a c ă astfel vreai să-ţi dai samă despre cu­

prinsul şi valoarea acelei colecţii, trebue să plimbi succesiv micul

cerc luminos de la unele obiecte la altele, să observi cu luare

aminte pe cele principale, şi cine ştie, dacă in aceste condiţii

vei a v e vreodată timpul necesar ca să 'ţi faci o idee despre

totalitatea colecţiei. D a r ancă dacă nu este numai o singură


colecţie, ci sunt mai multe, şi ţi se cere să le cunoşti şi pe

aceste!

Dealtminteri compararea, ca toate comparările, este in parte

n e p o t r i v i t ă ; căci nu cercul luminos al conştiinţei se p l i m b ă de

regulă peste feluritele stări sufleteşti, ci el pare a fi nemişcat,

şi dincontră stările sufleteşti par a eş'i din intunerecul memoriei

sau a se formă din intemplâtoarea incunjurime externă şi a

trece in mişcare succesivă prin strimta lumină a conştiinţei.

Intr'o aşa intunecime fatală este cufundată viaţa sufletească

a fiecărui om pentru el insuş, necum pentru altul, şi numai

un aşa mic mănunchiu de raze are fiecare pentru a'şi lumină

intunerecul in sine şi in alţii, cel puţin in starea actuală a

evoluţiunii creerilor omeneşti, care in cei 3 0 0 0 de ani, de când

se poate urmări literariceşte, nu arată nici o schimbare notabilă

intru aceasta şi nici vreun semn sigur, că se v a schimbă şi

cum se v a schimbă d u p ă alţi 3 0 0 0 de ani.

Această „ângustime" a conştiinţei nu a putut scăpă din

vederea p s i c h o l o g i l o r ; o atingere a ei se află chiar şi in literatura

r o m â n ă , in una din cele mai bune cărţi de scoală, P s i c h o l o g i a

empirică a d-lui I. P o p e s c u (ed. II, §. 1 0 ) ; cercetări psichofîsice

asupra minierului exact de idei, ce pot incâpe in fiecare moment

dat al conştiinţei, s'au făcut (Wundt); o explicare a feno­

menului s'a incercat (Herbert S p e n c e r ) . D a r aceste „elaborări

ştienţifice" ( s i t v e n i a v e r b o ! ) sunt insuficiente şi premature.

In locul lor şi inainte de ele starea actuală a cunoştinţelor

noastre cere ancă numeroase constatări de fapte interne relative

la acest fenomen, indeosebi inţelegerea şi urmărirea influenţei

lui asupra tuturor relaţiilor sufleteşti in o m şi intre o a m e n i , or

care ar fi dealtminteri explicarea ştienţifică in viitor.


Această influinţă a strîmteţei cercului luminos este aşa de

hotărîtoare, incât trebue să fie adeveratul punct de plecare al

cunoştinţei de oameni, şi este numai de mirat, cum de nu s'a

simţit pană a c u m marea însemnătate ce o are pentru toate

explicările psichologice posibile şi cum de nu a intrat ancă in

dominiul cunoştinţelor comune ca un adever elementar.

Să incercăm aici a ne da samă de unele din urmările

principale a le acelui fapt spre a ne petrunde cel puţin de v a ­

loarea practică a lucrului şi a intrevede totdeodată modul, cum

ar pute fi intrebuinţate observările culese dinexperienţă.

* *

I. F i i n d c ă o m u l cult are atâta mulţime de impresii, de

emoţiuni şi de gândiri ascunse in m e m o r i a lui şi fiindcă din

această mulţime de stări sufleteşti, de câte ori ne intîlnim cu

el, nu poate ave presente in conştiinţă decât o neinsemnat de

mică cantitate, nu trebue să judecăm intru nimic despre v a l o a r e a

lui dintr'o intîlnire, nici din doue, nici din trei. Sute de con­

vorbiri se cer, in felurite ocasii, in cari să se poată manifestă

atât ideile cât şi simţirile lui, pentru ca din însumarea şi resu-

marea lor să ne putem formă o părere mai intemeiată asupra

lui şi să a v e m dreptul de a zice că '1 cunoaştem.

Fără t i m p indelungatnu poate fi v o r b a de aceasta,

togmai fiindcă sufletul o m u l u i este in neputinţă absolută de a

se deschide deodată şi este dintr'o fatalitate a Naturei legat

de forma inceată a strecurării succesive prin l u m i n a conştiinţei

actuale.

Dacă am voi să ne e x p r i m ă m in forma aforismelor obici­

nuite, a m pute zice : un izvor adânc este ascuns in fiecare o m


de cultură, inse precum izvorul s'a format picătură cu picătură,

de la m o m e n t u l naşterii, tot aşa nu clocoteşte la l u m i n a zilei

decât picătură cu picătură p â n ă in m o m e n t u l morţii, şi cei

mai mulţi din noi ajung chiar la ultima clipită a existenţei lor

fărâ a'şi fi putut spune ultimul cuvent.

Dar asemenea exprimări a le adevărului primordial sunt

prea lipsite de precisiune pentru a fi folositoare. Căci mai

ântâi izvorul are una şi aceeaş apă, pecând sufletul omenesc

are ape felurite. Ş i apoi dacă ar fi lucrul numai aşa, atunci

ar trebui să desperăm de or ce experienţă omenească, căci ar

fi in genere cu neputinţă de a cunoaşte pe cineva. Niciodată

nu am ave destul timp nici destule ocasii de a observă toate

ideile şi toate simţirile lui, şi aceasta cu atât mai puţin, cu cât

in el insuş la diferite epoce ele se sporesc sau se împuţinează

in cantitate şi adeseori se modifică in calitate.

Deşi dar, mai ales in starea actuală a uşurinţei, cu care

cei mai mulţi oameni judecă despre ei inşii şi despre alţii, este

bine să ne pătrundem din capul locului de mărginirea or carii

manifestări sufleteşti, nu trebue totuş să ne exagerăm greutatea

pană intratât, incât să credem, că este cu neputinţă de a cunoaşte

sufletul unui o m . Această cunoaştere, or cât de grea ar fi, este

in certe condiţii cu putinţă. Şi iată c u m şi pentru c e :

Ideile şi simţirile, ce au trecut şi trec prin capul unui om,

sunt nenumerat de multe cantitativ şi foarte felurite calitativ.

Poate in nici un m o m e n t dat al vieţei sale starea sufletească a

unui o m nu este strict identică cu vre-o stare anterioară a ace-

luiaş o m . D a r pentru trebuinţele practice nici nu se cere această

strictă identitate. Este destul, că unele idei şi simţiri sunt

aproape aceleaşi in diferite momente, şi afară de aceasta

este destul şi mai important, că in fapt multe idei şi multe


simţiri stau in oare care legătură de asemenare, şi se pot grupă

(asocia) intr'un fel de unităţi colective, diferite unele de altele,

dar înrudite in lăuntrul fiecăreia din ele.

Astfel p r o b l e m a practică se reduce in greutatea ei. Nu

mai este v o r b a de a cunoaşte sutele de mii de idei şi de simţiri

a le unui individ in isolarea lor distinctivă — ceea ce ar fi cu

neputinţă — ci este v o r b a de a cunoaşte numai sutele sau

zecile de grupări a le ideilor şi simţirilor înrudite — ceea ce

este in genere cu putinţă. Observi m o d u l de impresionabilitate

al unui om la cutare scenă a naturei şi la cutare alta, auzi

părerea lui asupra cutărui o m şi cutărui altuia, vezi simţirea

lui in cutare împrejurare şi in cutare alta, afli judecata lui

asupra cutărei opere de artă şi asupra cutărei alteia: dintr'o

s u m ă suficientă de asemenea experienţe poţi dobendî o cuno­

ştinţă resumată asupra direcţiei gustului, simţirilor, ideilor şi

impresiilor lui, şi aceasta direcţie o vei găsi apoi predomnitoare

in miile de caşuri individuale de acelaş fel.

Totul este acum de a face inventariul acestor grupări

inrudite de idei şi de simţiminte, care pot caracteriza diferitele

individualităţi omeneşti şi prin care se pot manifestă şi diferitele

disposiţii înnăscute in mintea şi in inima fiecăruia.

Cât este de înapoiată Psichologia, se vede şi aici. Nici

măcar acest inventar nu este făcut, nu sunt ancă aflate cuvinte

precise in înţelesul lor pentru toată distingerea dealtminteri

simţită a felurimei şi a gradului acelor grupări şi acelor însuşiri

înnăscute. C â n d vreai să caracterizezi pe cineva după oare care

cunoaştere a lui, te isbeşti indată de greutatea exprimării precise.

Limba populară inse şi-a ajutat pană la un grad, între­

buinţând un numer de cuvinte distinctive pentru însemnarea

deosebitelor însuşiri sufleteşti, cu toată lipsa de precisiune şi


de rubricare completă a acestor deosebiri. Deocamdată n u ne

remâne decât a ne mulţumi cu ele. Şi aşa v e d e m , că se poate

vorbi cu oare care inţeles despre un om bun l a inimă, milos,

blând, generos, slab, sau crud, reu, invidios, resbunător, straşnic;

violent, cumpătat, arţăgos, împăciuitor; vesel, posomorit, nepă­

sător; ambiţios, deşert; fricos, c u r a g i o s ; darnic, sgârcit; modest,

indrăsneţ; uşor la minte, serios, inteligent, ager, cu duh,

mărginit, t î m p i t ; distras, observator, om de cuvent, inşelător,

etc. etc.

E a c â un şir de rubricări c a m vage, luate in fuga conde­

iului din vorbirea obicinuită. Insaş putinţa acestor rubricări in

mintea omului observator, care şi ea este fatal mărginită in

strimteţea cercului luminos al conştiinţei, a provenit dintr'un alt

fapt al vieţei sufleteşti: din faptul contopirii unei mari sume

de impresii şi idei, dacă sunt cam de acelaş fel, intr'un singur

act de gândire, care cuprinde partea lor esenţială şi c o m u n ă

intr'o formă mai abstractă. ( F e n o m e n u l abstracţiunii, care este

condiţia internă, fără de care nu s'ar produce nici o gândire

ştienţifică in minţele omeneşti, a fost destul de bine studiat in

cercetările psichologice şi logice de păn'acum, dar trece peste

cadrul acestor pagine scrise dintr'un punct de vedere cu totul

popular.)

In aceste rubricări, or cât de puţin precise ar fi, trebue

să adunăm şi să resumăm observările noastre din diferitele

momente a le intîlnirei cu un o m ; şi fără o experienţă suficientă

şi reflectată asupra principalelor lui grupări colective şi disposiţii

innăscute nu putem vorbi de cunoaşterea cuiva. T o g m a i aici

se fac cele mai multe greşeli in viaţa practică, şi este de necrezut

cu câtă uşurinţă proced oamenii in această privinţă şi câte

neajunsuri şi câte nefericiri se nasc din o asemenea uşurinţă.


U n o m îţi promite, că v a face ceva. In momentul promi-

terii este de bună c r e d i n ţ ă : prin strimtul cerc luminos al acelui

moment se mişcă o mică s u m ă de idei înrudite, faţă cu care

lucrul promis se află in relaţie armonică şi oarecum încălzitoare.

V i n e inse momentul r e a l i z ă r i i ; dar acum in cercul luminos al

aceluiaş o m se pot află, pe l â n g ă amintirea lucrului promis, o

mică s u m ă de idei cu totul diferite, faţă cu care promisiunea se

află in relaţii disparate şi oarecum refrigerente; şi cu aceeaş bună-

credinţă, cu care a promis atunci, nu 'şi ţine acum promisiunea.

Uşor la minte este omul, care neţiind samă de această varietate

succesivă a stărilor sufleteşti, se increde in promisiunile altuia,

inainte de a'i fi constatat prin o indelungată experienţă egalitatea

şi tăria sufletească, in u r m a cărora să aibă deprinderea excepţi­

onala de a se ţine de cuventul dat. Câte incercări industriale

nu se periclitează, câte imprumuturi de bani nu sunt riscate şi

— fie-ne permis a a d a o g ă — c â t e „reviste literare", incepute cu

entusiasm, nu se sfîrşesc intr'un m o d deplorabil — toate din

această c a u s ă !

Dar ce este mai g r a v şi ce atinge mai deadreptul fericirea

şi nefericirea o m e n e a s c ă : câte relaţii de inimă nu se incheie cu

aceeaş uşurinţă! S e văd doi oameni de câteva ori prin adunări

şi prin saloane, adecă in împrejurări fără multă varietate; uşor

se găsesc aici „de a c o r d " in unele idei generale şi in unele

simţiri superficiale, cu atât mai mult că se află şi in lăuntrul

u n o r forme identice de convenienţă socială. Şi pe această temelie

şubredă se grăbesc a se impretenî, făcendu 'şi destăinuiri intime,

sau se unesc in căsătorie, sacrificându'şi unul altuia o parte a

vieţei. — D u p ă puţin timp vine desamăgirea, şi atunci îi auzi

plângendu - se, că au fost „înşelaţi" şi mai au naivitatea de a

zice, c ă celălalt „ s ' a schimbat". Dar in acea strecurare succe-


sivă a stărilor sufleteşti prin cercul luminos al conştiinţei actuale

togmai schimbarea este forma obicinuită a manifestărilor sufletului

omenesc, şi trebue din contră o experienţă m a i îndelungată, pentru

a constată cu oare care siguranţă, care sunt — in această l u m e

internă aşa de schimbătoare — totuş ideile şi simţirile ce revin

mai constant, care sunt disposiţiile înnăscute sau formate ce pot

fi predomnitoare, care este apa ce curge peste pietrele ce r e m â n .

F ă r ă o conştienţioasă luare aminte asupra acestei deosebiri

aşa de adânc împlântate in chiar rădăcina sufletului omenesc

vei da un exemplu mai mult pentru nefericita greşală de a'ţi

legă soarta sub o formă esenţial permanentă pe temeiul u n o r

situaţii sufleteşti esenţial trecetoare.

II. O m u l tener nu e s t e , ci d e v i n e ; numai despre o m u l

betrân se poate intrucâtva zice că este, fiindcă a fost şi s'a

dovedit. In mişcare, nu in repaos ni se infăţişază toate stările

sufleteşti. Un diamant îl poţi găsi după zece ani cum l-ai

lăsat acum zece a n i : diamantul este a n o r g a n i c ; un om nu

remâne după un timp oare care cum l-ai lăsat mai nainte:

o m u l este viaţă organică.

P r i n urmare mijlocul cel d'intâi pentru a'ţi da samă despre

fiinţa unui o m respunde la întrebarea: in ce direcţie se mişcă

lucrarea lui sufletească ? U n d e vrea să ajungă, unde mai poate

ajunge ? Şi mai practic : merge înainte sau dă inapoi ? S a u c u m

ziceau Astrologii m e d i e v a l i : este in ascendente domo

sau i n c a d e n ţ e domo?

V e z i un tener de aparenţă foarte simpatică, se interesează

la toate, a inveţat bine la scoală, a fost dintre „premianţi",


„promite mult". T r e b u e să mai aştepţi inainte de a'ţi formă

judecata asupra lui. N u e lucru mare să promită, lucru mare

e să ţie ce promite. — II urmăreşti câtva timp, îl intîlneşti

iarăş după câţiva ani. C e a făcut de atunci incoace i A progresat

in desvoltarea lui ? S ' a înfiripat ? A întreprins ceva cu succes ?

Şi-a întemeiat existenţa materială ? A scris ceva şi lucrează

mai departe ? — II vezi după alţi ani. A mai crescut ? Şi-a

menţinut progresul ? A remas credincios idealului din tinereţe ?

Dacă da, atunci a d e v e n i t om de valoare şi acum e s t e

cineva. D a c ă nu, este p i e r d u t ş i foarte mulţi şcolari eminenţi

ajung bărbaţi mediocri sau mai reu decât mediocri.

N u m a i vîrsta hotăreşte aici, vîrsta matură, in care individul

a avut timp îndestulător pentru a'şi manifesta in lungul şir de

momente a le vieţei sale ceea ce sta ascuns in el ca disposiţii

innăscute, ca idei câştigate şi ca simţiri predomnitoare. Atunci

numai se poate constata ceea ce pentru mintea şi inima lui a

fost de o mai puternică stăruinţă şi prin urmare a revenit in

m o d hotărîtor ca o notă caracteristică in mijlocul marei schim­

bări a stărilor sale interne şi a împrejurărilor externe, şi atunci

numai ştii, ce este omul acum matur, fiindcă ştii, cum a

devenit.

Tinereţea e totdeauna o enigmă, vîrsta matură e deslegarea

enigmei.

Şi acest fapt nu e decât o urmare a acelei condiţii pri­

mordiale a sufletului omenesc, după care viaţa lui este legată

de forma succesivă a timpului şi nu se poate deschide simultan

ca s p a ţ i u l ; o m u l este istoric şi nu poate fi s t a t i s k ; formula lui

este o formulă de mişcare şi nu de echilibriu stabil.


III. D e aici se inţelege şi marea valoare a disciplinei

intelectuale. N u câte idei felurite ai adunat in m e m o r i a ta, este

lucrul cel important, ci importantă este legătura intre idei. T u

poţi şti multe in multele momente a le vieţei: dacă nu'ţi aduci

aminte de ceea ce'ţi trebue intr'un anume moment şi dacă

această aducere aminte nu trage după sine in şir regulat tot ce

se află in tine pentru susţinerea, amplificarea şi ilustrarea

obiectului in discuţie, degeaba îţi sunt toate cunoştinţele remase

cufundate in partea ascunsă a sufletului. Cunoştinţele tale trebue

să aibă o toartă, de care să le prinzi, şi tu trebue să ai lanţul,

cu care să le aduci in mişcare regulată din intunericul memoriei

la lumina ângustă a conştiinţei actuale.

O mie de boabe stau imprăştiate in diferite locuri, tu îţi

pierzi v r e m e a ca să le cauţi una câte u n a ; dar dacă au fost

prinse de un fir comun, cu o singură apucare a manei stăpâ­

neşti totalitatea şiragului.

* *

IV. In fiecare o m sunt cel puţin doi o a m e n i : o m u l ideilor

şi o m u l simţirilor (minte şi inimă).

Vei greşi totdeauna, dacă vei judeca un om numai după

ideile ce le esprimă, chiar dacă ai constatat, că sunt adeveratele

lui idei. T r e b u e să aştepţi ocasiile de a'i constată adeveratele

lui simţiri, cel puţin in privinţele m a i importante.

Greşala vine mai ales de acolo, că (fără temeiu) presu­

p u n e m un fel de consecinţă unitară in sufletul unui om, un

fel de armonie intre ideile şi simţirile lui, şi o presupunem mai

ales in direcţia propriului interes al nostru (nu al lui), in sensul


dorinţei noastre ca să fie aşa, nu in sensul vre unei realităţi

observate că este aşa.

C e e drept, o consecinţă trebue să existe in ascunsa

rădăcină a creaţiunii sufletului omenesc cu toată felurimea

manifestărilor lui, căci altfel nu ar fi o unitate de organism

vital. Şi precum s'a zis despre figura fiecărui om, că nu ai

pute schimbă nimic din formele ei, or cât de disproporţionate

ar păre faţă cu u n ideal de frumuseţe regulată, fără a produce

prin această schimbare ceva nefiresc şi mai urît — aşa de ar­

monizate de la natură sunt diferitele trăsături a le figurei in

felul ei i n d i v i d u a l : tot aşa trebue să fie in ultima instanţă o

adâncă armonie a tuturor manifestărilor unui suflet, aşa incat

nu ai pute să'i scoţi o parte a disposiţiilor lui înnăscute fără a

denatura şi surpa pe toate celelalte.

Dar această concepţiune generală este prea v a g ă pentru a

ave in starea actuală a cunoştinţelor noastre vre o valoare

practică, togmai fiindcă acea rădăcină unitară a remas ascunsă

in intunerecul formărilor ante-conştiente şi inconştiente.

Spre a da observărilor noastre mai multă siguranţă, trebue

să luăm faptul aşa cum se presintă, şi in experienţa vieţei faptul

se presintă aşa, că cele mai disparate impărecheri intre stările

intelectuale şi intre disposiţiile sentimentale se pot produce in

acelaş i n d i v i d ; de unde resultă, că nici o conclusie oarecum

teoretică nu se poate trage de la unele la altele, ci fiecare tre-

bueşte anume constatată prin experienţă, şi p a n ă când n'ai

avut ocasiile suficiente pentru această constatare, trebue să te

fereşti de or ce anticipare a judecăţii.

C a u s a este aceeaş condiţie primordială a sufletului omenesc.

S u n t aşa de felurite şi de schimbătoare intîlnirile simultane a l e .

puţinelor idei şi simţiri in cercul luminos al fiecărui moment


dat, incât nu se poate vorbi de o armonizare a intregei mul­

ţimi de idei şi de simţiri făcută sub lumina conştiinţei. Sunt

poate in fiecare o m diferite grupări de idei şi de simţiri, ce nu

ajung niciodată a se intelni in strimtul cerc luminos al vreunui

m o m e n t din viaţa lui, ci fiecare vine dea rendul şi isolatâ sub

l u m i n a inteligenţei fără nici o privire posibilă asupra celei lalte,

aşa incât nu au ocasia de a se potrivi şi a se rectifica intre

olaltă.

Celebrul fisiolog R u d o l f W a g n e r ( f 1 8 6 4 ) , succesorul lui

B l u m e n b a c h la Universitatea din Goettingen, eră u n mare na­

turalist şi totdeodată un mare bigot. In fiecare zi ingenunchiâ

la 8 ore dimineaţa in biserică, fără a'şi turbură evlavia cu vreo

aplicare a metodelor de analiză exactă la cercetarea minunilor

povestite in Biblie, şi apoi la 1 0 ore îşi ţinea la Universitate

prelegerile asupra Fisiologiei şi Anatomiei comparate, fără a'şi

turbură cercetările exacte prin admiterea de minuni necon­

trolate.

D a c ă aceasta s'a putut intemplâ intr'un suflet in lâuntrul

a chiar sferei intelectuale, ce impărecheri stranie pot există in

unul şi acelaş o m intre diferitele idei şi diferitele simţiminte!

Printr'o c o m p a r a r e cam exagerată s'ar pute zice, că cercul

luminos al omului este ca un vas, care cu egală indiferenţă

primeşte astăzi un lichid şi mâine altul fără a fi alterat prin

această schimbare, şi flacăra spirtului, care arde acum in acest

vas, nu se stinge prin apa, care 1-a ocupat mai nainte. Căci

togmai succesiunea in timp dă putinţa contrastelor.

Amintindu-ne dar acele rubricări a le limbei obicinuite,

din care a m citat m a i multe intr'o pagină anterioară, l a or ce

judecată asupra unui o m se cade să a v e m in vedere, că cele

m a i felurite combinări de insuşiri disparate pot există in fapt


in unul şi acelaş suflet omenesc. Sunt oameni, care sunt entu-

siaşti in impresiile artistice şi sgîrciţi in viaţa zilnică, miloşi

in unele momente şi invidioşi in altele, generoşi şi totodată

deşerţi şi fricoşi, foarte inteligenţi şi totodată foarte cruzi şi

foarte inşelători, ş. c. 1., ş. c. 1. N u m a i constatarea efectivă din

experienţă ne poate arătă, care a n u m e a m a l g a m există in o m u l

ce ne interesează, şi or ce conclusie anticipată de la unele în­

suşiri constatate la altele ancă neconstatate este greşită. A p l e c a r e a

noastră de a presupune fără reflecţie, că cine este d. e. inteligent

este şi bun, că cine este entusiast are să fie şi generos, trebue

din capul locului infrenată pe temeiul înţelegerii acelei condiţii

primordiale a ângustimii conştiinţei.

S ă fie destule pentru fragmentara scriere de faţă aceste

patru observări „din experienţă". E l e ni se arată toate ca urmări

a le mărginirii radicale in chiar înfiinţarea conştiinţei omeneşti.

Prin nenumerate şi nenumerabile evoluţiuni puterea creatoare

a Naturei a scos din starea primitivă a Chaosului amorţit formele

mişcătoare a le vieţei organice. Şi in lăuntrul acestei vieţe

organice prin cea mai concentrată încordare a lucrării de mii

şi poate milioane de ani deabia s'au putut urcă organismele

de la mişcarea automatică in plante spre licărirea inteligenţei in

animale şi spre cercul luminos al înţelegerii de sine in om.

C â n d pentru ântâiaş dată s'a deschis ochiul conştiinţei in l u m e a

pană atunci întunecată şi neştiutoare, s'a infiinţat o a doua l u m e

— l u m e a ideilor — peste vechia l u m e a materiei nereflectate.

Dar aşa de rafinată a fost aceasta nouă înfiinţare, aşa de greu

a fost saltul vital peste abisul ce desparte materia de spirit,


T. JIaiorescu. 67

incât pană astăzi numai o ângustă rază de lumină ne-a putut

fi deschisă pentru a ne da s a m ă despre viaţa sufletească.

C u m prin această r a z ă ângustă ni se a r a t ă lumea internă,

trebue să cercetăm cu luare aminte şi să însemnăm cu r ă b d a r e ;

poate v a veni şi epoca mai fericită, când vom şti, cum este

această l u m e şi cum trebue explicată in adânca ei esenţă şi

rădăcină. Experienţa stăruitoare, dar neprevenită, va remâne

pentru mult timp singura noastră călăuză pe calea cea în­

tunecată ; ea v a trebui să ne ferească mai ales de a n u alunecă

pe povîrnişul, spre care înclină togmai acea idealitate a in-

teliginţei nou zămislite, adecă de a ocupă cu fantome şi ficţiuni

a le imaginării subiective tot locul gol lăsat acolo, unde nu s'a

putut ancă formă o corespondenţă exactă intre l u m e a reală şi

reflectarea ei in idei.

In mijlocul curentului, in care trăeşte generaţia noastră şi

care, prin desvoltarea ştiinţelor fisice, este cu tărie indreptat spre

interesele materiale, ni se impune cu atât mai mult datoria de

a aduce studiele psichologice pe calea experienţelor exacte şi de

a le apropia astfel prin identitatea metodei de spiritul predom­

nitor al mişcării moderne. Numai aşa v o m redă cercetărilor

sufleteşti locul ce li se cuvine intre toate investigările ştienţifice,

adecă locul cel d'intâi. Căci dacă Creştinismul de la originea

lui a inscris in fruntea preceptelor sale pentru regenerarea sim­

ţirilor faimoasa cerinţă : iubeşte pe deaproapele teu, ştiinţa cea

mai exactă in toată desvoltarea ei nu poate culmina pentru

regenerarea gândirilor decât in cerinţa finală : cunoaşte pe dea­

proapele teu.

"7
A. MOCSONYI.
Consciinti'a naţionala.

u piacere cedu dorintiei ce mi-a manifestaţii junimea

nòstra academica d'in Viena, de a contribui si eu cu o

mica lucrare l a „ A l m a n a c u l u literariu", ce intentìonéza

a edita si in acestu anu. V e d u in acesta întreprindere

a ei un imbucuratoriu semnu de nisuintia naţionala si pururea

voios conlucru pe acestu terenu cu junimea nòstra. Anim'a

junimei forméza celu mai susceptibilu solu pentru sementi'a

idealelor mai inalte a le vietiei si cu dreptu cuventu fie-care

p o p o r u privesce in junimea sa naţionala naturalulu depositariu

al sperantielor sale pentru unu viitoriu mai frumosu si mai

bunu. Si acést'a in privinti'a natiunei nòstre sta in mesura

inca mai mare. Pucine p o p ó r e au avutu o istoria de suferintie

atat de dura ca al nostru. Acestu poporu, despoiatu de drep-

turi si libertăţi, opresu cu puterea in tendintiele sale culturale,

in strictu sensu al cuventului, a fostu cu corpul viiu préd'a

dismenbrata a aviditatei, ambitiunei si domnirei straine si

precât nu acesta, apoi préd'a ilegitimelor interese particulari. S i

dèca astadi o parte a acestui poporu, cu indreptatita mandria

se bucura de marile sale cuceriri, de cuceriri ce facu ca, anim'a


fie-carui R o m a n u sâ bata mai iute, naţiunea in totalitatea ei totuşi

inca departe este de a-si vede realisate tote legitimele sale aspira-

tiuni. Este deci naturalu deca si al nostru poporu. pentru

trecutulu tristu si presentulu in parte nefavorabilu, caută sâ-si afle

mângâierea si desdaunarea in speranti'a sa pentru unu viitoriu

mai frumosu. Acestu viitoriu mai frumosu pare-câ provedinti'a

l'a reservatu junimei nostre naţionale, acestei noue generatiuni

a nostre, deca ea v a pricepe a se inaltiâ la mărimea menitiunei

sale. E V acesta menitiune a sa nu pote sâ fie alt'a, decât c u l t u r ' a

naţionala si desvoltarea cat mai completa a

consciintiei naţionale. Pene unde ajunge istori'a, ea ne

invetia câ, nu noroculu resboiului, nu puterea cruda a armelor,

nu preponderanti'a fisica decidu durabil sortea popotelor, nu,

ci cultur'a, poterile spirituali si morali ce le desvolta aceea, si

viu'a consciintia naţionala sunt acele p o t e n t i e ideali, cari

si in lupt'a istorica a poporelor se areta ca cele mai inalte

si eficaci potentie reali. Insemnetatea istorica a fie-carui

poporu se inaltia si scade dupa cum cultur'a si consciinti'a sa

naţionala se inaltia si scade. De aci se vede, care importanta

rola are sâ joce in vieti'a poporelor consciinti'a naţionala, si

dora in nici unu timpu acest'a rola nu i-a fostu data in mesura

arat de mare, ca tocmai in presentu. Atingu deci sicur o

materia de interesu actualu, candu vinu a insera aci unele

reflesiuni rapsodice asupra c o n s c i i n t i e i naţionale.

I.

C e este consciinti'a naţionala? Cari sunt conditiunile des-

voltarei ei ? In ce consiste importanti'a ei istorica - culturala ?

Acestea par' câ sunt cestiunile, ce se impunu fie-carui, care


A. Mocsonyi. 73
T

face de centru al meditatiunilor sale c o n s c i i n t i ' a naţio­

nala.

Cestiunea prima p r o v o c a una anterióra, adecà: Ce pro-

priaminte insémna naţiune si naţionalitate, in ce

consiste esinti'a acestora ? Caci, lipsindu aceste doue supositiuni,

consciinti'a naţionala nici cugetabila nu e. Si — desi epocala

importantia, ce si-a cascigatu ideea de naţionalitate in secolulu

nostru pe terenulu politicu al intregei E u r o p e , n ' a lipsim a

provoca si pe terenulu teoreticu al publicisticei si al sciintielor

politice o l u n g a seria de cercetări si discusiuni, — acestea totuşi

n'au ajunsu incà la o omnilaterala concordantia a vederilor.

Sà ne marginimu la cele mai frapante contraste. Unii in

consangenitate, alţii in concetatienia, unii in unitatea limbei;

alţii, farà privire la acést'a, in oresi-care comuniune mai inalta

a culturei, si éra-si alţii in tipulu nationalu, c u m acela ni se

presenta sub puntulu de vedere somaticu — v e d u odată bas'a,

altădată esinti'a, si mai incolo trasatur'a caracteristica esteriora

a nationalitatei. Din fericire tréb'a nu este atat de încurcata,

c u m ea apare facia cu aceste agere contraste. Considefandu-o

mai de aprópe, celu nepreocupatu v a recunosce cà, greutăţile

ce se redica, sunt mai mult de natura artificiala decât materiala,

si credu cà, ele se potu esplica parte dintr'o unilaterala cuprin­

dere a lucrului, parte dintr'o dupla confusiune de noţiuni,

intr'una din acestea uneori jocandu-si joculu chiar si interese

straine, colaterali, interese politice.

In gresial'a unilateralitatei cadu aceia, cari credu a gasi

esinti'a natiunei intr'un unicu momentu caracteristicii, per-

diendu din vedere cà, naţiunea se produce prin coincidinti'a

si cooperarea mai multor jurstari. E r ' incat pentru dupl'a con­

fusiune de noţiuni, un'a din ele se baséza pe echivocitatea-—

-é-
t
santionata prin usulu de l i m b a g i u — a espresiunei de „ n a ţ i u n e " ,

ce se folosesce atat in sensulu politicu de „concetatienia",

cat si in celu geneticu de „c o n s a n g e n i t a t e", precandu cea­

laltă din contra jace intr'aceea câ, m o m e n t e l e constitu­

t i v e ale notiunei de n a ţ i u n e se confunda cu acele trasaturi

caracteristice, dupa cari ar fi a se decide naţionalitatea

unui individu in caşuri dubiose. Dar in tote acestea nu

v o m intra la acestu locu mai afund, ci v o m respunde la între­

bare simplu.

Sub n a ţ i u n e , in sensu geneticu, intielegemu o grupa de

omeni, in cari, în u r m ' a descendintiei comune, a influintielor

comune ale pamentului si climei, precum si in u r m ' a vietiei

comune s'a desvoltatu si stabilisatu o omogenitate oresi-care a

dispositiunilor si inclinatiunilor fisice si psihice si unu tesauru

c o m u n u de traditiuni, de idei si aspiratiuni. Proprietăţile fisice

ale natiunei le cuprindemu sub noţiunea de „ t i p u naţionalu",

er' cele psihice sub noţiunea de „caracteru naţio nalu".

Acest'a se manifesta in t e m p e r a m e n t u l u nationalu si

modulu d e ' c u g e t a r e ; era ambii aceştia, temperamentulu

nationalu si modulu de cugetare, se esprima in 1 im b' a

naţionala, moravurile naţionale si prin oresi-

care direcţiune naţionala a marilor si constan­

telor interese d e v i e ţ i a. C o m u n ' a descendintia, c o m u n ' a

locuintia si c o m u n ' a vietia sunt deci conditiunile naturale pentru

genes'a unei naţiuni. T i p u l u si caracterulu nationalu, adecă,

conformatiunea trupesca si temperamentulu, m o d u l u de cugetare

si limb'a, moravurile, istori'a si direcţiunea vietiei sunt elemen­

tele faptice, reali si constitutive ale natiunei. Unde intr'o g r u p a

de omeni gasimu aceste momente întrunite intr'o unitate organica,

acolo cu dreptu cuventu potemu vorbi de o n a ţ i u n e , ca de


o unitate mai malta etnica in structur'a naturala a omenimei.

T o t u ş i ce immensa diferintia intre acestu corpu, asia dicendu

immobilu al natiunei si intre acea mare si puternic miscatore

idee de naţionalitate, care, punendu-se curagios in lupta cu secolulu

ei, a trasu in cerculu ei m a g i c u cugetarea, simţirea si vointi'a

nostra, infrena tendintiele egoistice a le singuraticilor, dă ten-

dintielor nostre politice o tienta chiara si firma si prin acesta

sancţiunea lor ideala mai inalta! Esistat-au si in secolii trecuţi

aceste elemente faptice, reale, constitutive ale naţiunilor si cu

ele insesi naţiunile, totuşi nu gasimu nici u r m ' a acelor gran­

diose mişcări, ce-si iau impulsiunea de la m o d e r n ' a idee de naţio­

nalitate. S i — oricât de diverginti sunt opiniunile in privinti'a

originei, esintiei si importantiei ideii de naţionalitate, in doue

punturi domnesce intre ele cea mai completa concordantia.

Sicur, nu e mai pucin indreptatita aserţiunea câ: „nici in

imperiulu romanu, precandu se decompusese, nici la barbari,

căror sucumbase acela, nici intr'una din bisericele creştine, nici

in staturile evului mediu, nu gasimu noţiunile nostre despre

naţionalitate; e l e s u n t n o u e , m a i n o u e d e c â t t â t e c e l e l a l t e " ,

— ca aserţiunea c â : „naţionalitatea nici intr'unu timpu n'a remasu

fara influintia asupra desvoltarei politice a staturilor".

In ce deci se cuprinde e n o r m ' a deosebire intre a t u n c i si intre

acum? C e a lipsitu a c o l o ? Ce nou a accesu a c i ? A m i c a b i l u l u

lectore de buna sema me previne si respunde : „ C o n s ci i n t i'a

naţionala".

Intr'adeveru acest'a e schinteea divina, carea inflacara foculu

vietiei in corpulu — l a aparintia mortu — al naţiunilor. Dife-

rinti'a in acestu casu nu e mai mica decât intre s o m n si v e -

ghiare. Precum somnulu nu este decât o parţiala seu totala

suspensiune a funcţiunilor cerebrali, tot asemenea noptea


secolilor intunecosi a afundaţii poporele intr'o stare de adunca

neconsciintia d e s i n e , in care ele, ca si dormitoriulu, au

traitu nurnai o vietia vegetativa. N u m a i candu cu revolutiunea,

precât de grandiosa, tot atat si de • teribila, diu'a nouei ere

apare, strălucirea sârelui libertatei si culturei a desteptatu

poporele din somnulu lor seculara la consciinti'a de sine.

Principiele de suveranitate^a^jpoporului si de democraţia cu

necesitate logica au trebuit sâ conducă la consciinti'a naţionala

si prin acesta la — ideea^ de naţionalitate, carea in

esinti'a ei nici câ este alt'a, decât aplicarea logica a celor doue

principie la individualităţile naţionale.

C e este deci dupa tote acestea consciinti'a n a ţ i o n a l a ? Ea

este — recunoscerea acelor raporturi faptice, reali, prin cari

insasi natur'a intrunesce individii singuratici intr'o individualitate

de ordine s u p e r i o r a ; este recunoscerea câ, aceste raporturi reali

se estindu asupra tuturor relatiunilor vietiei si producu intre

eonnationali omogenitatea celor mai importante interese, o

omogenitate, carea trece mult peste strimtulu orisonu al utili­

tarismului egoistu ; este recunoscerea câ, fie-care individu numai

intru atâta v a pote satisface acestor ale sale vitali interese,

incat se v a privi pe sine de unu membru al unui intregu m a i

mare, v a sâ dicâ câ, subjectulu naturalu al intereselor naţionale

nu potu fi singuratici individi, ci este insasi n a ţ i u n e a ; — aceste

recunosceri formeza elementele constitutive, spirituali ale con-

sciintiei naţionale. Mai sus a m aflatu elementele constitutive ale

trupului nationalu, er aci v e d e m u câ, c o n s c i i n t i ' a naţionala

p r o p r i a m i n te formeza reversulu spiritualii, al

acelor elemente. Firesce, consciinti'a naţionala la singuratici

v a fi dupa gradulu lor de inteligintia, de cultura si de vointia

morala — de diferita aduncime intelectuala si intensitate morala,


— dar pe l u n g a tote aceste nenumerabili gradatiuni individuali

esiste intre ele o omogenitate esenţiala, prin carea consciintiele

aceste individuali se contopescu in o unitate mai malta, si acest'a

formeza apoi c o n s c i i n t i ' a n a t i o n a l a p u b l i c a a poporu­

lui. A s t a este s u f l e t u l u n a ti u n e i , si cu atâta credu că a m

spusu s u m m u l u , ce s'ar pote dice despre consciinti'a naţionala;

caci intr'adeveru pentru o naţiune sufletul ei, adecă consciinti'a

sa propria, este t o t u l u si s u p r e m u l u . Vieti'a, libertatea,

prosperitatea si m ă r i m e a natiunei depindu mai alesu dela con­

sciinti'a ei propria. Ceea-ce- deosebesce esentialminte tendintiele

naţionali ale poporelor de astadi de cele din trecutu si le redica

in asemenare cu acelea la unu gradu intelectualu si m o r a l u

incomparabilminte mai inaltu, este m o m e n t u l u consciin-

tiei naţionale. Consciinti'a de sine este ceea-ce redica indi-

vidulu la s u b j e c t u de d r e p t u , l a p e r s a n a indiestrata cu

tote atributele juridice si m o r a l e . Si consciinti'a naţionala este

ceea-ce califica individualitatea naţionala d'a fi unu subjectu

de d r e p t u de o r d i n e m a i in alta.

Tinu a face menţiune la acestu locu si de acele caşuri

esceptionale, ce e dreptu forte rare, unde cele doue m o m e n t e :

basa fisica si reversulu spiritualu al nationalitatei, cari de comun

prin natur'a lor sunt legate intre sine, nu coincidu. A v e m u esemple,

unde intr'o fracţiune a unui poporu esistu elementele consti­

tutive ale nationalitatei sale, precum caracterulu, limb'a etc. totuşi

in consecinti'a unei speciale evolutiuni istorice-politice si-a permu-

tatu propri'a sa consciintia naţionala pe deplin cu o consciintia

naţionala străina; precum d'alta parte sunt esemple unde o

fracţiune a unui p o p o r u si-a schimbatu propri'a sa limba naţio­

nala cu o limba străina, dar totuşi si-a pastratu viua consciinti'a

sa originala. De sine se intielege, câ asemenea caşuri esceptionale


potu numai să confirme regul'a g e n e r a l a ; er deca este ca să

se determine naţionalitatea unei atari fracţiuni din puntulu de

vedere alu dreptului internationalu, dupa a mea părere, decisiv

pote sâ fie numai momentulu spiritualii, consciinti'a naţionala

actuala.

II.

Deca intrebamu acuma de căuşele genetice si conditiunile

desvoltarei consciintiei naţionale, v o m gasî primii ei germeni

psihici in dispositiunea naturala a omului peste tot. T o t e in­

stinctele omului potu adecă fi clasate in doue grupe p r i n c i p a l i :

in instinctele individuali si instinctele sociali,

cari doue grupe desi intim unite intre sine, totuşi in teoria

celu pucin se potu distinge prin doue note caracteristice: prin

scopulu si f o r m*a activitatei lor conforme naturei. Pre-

candu tote interesele nostre derivate din instinctele de clas'a prima

— dupa planulu vietiei, care natur'a l'a prescrisu omului, tintescu

la susţinerea si desvoltarea vietiei i n d i v i d u l u i , de unde si sub-

jectulu lor immediatu si esclusivu lu gasescu in „propriulu

nostru Eu": din contra tote interesele nostre, provenite din

instinctele nostre sociali, tintescu la susţinerea si desvoltarea

vietiei g e n u l u i , ele dupa firea lor sunt indreptate spre vieti'a

d e a p r o p e l u i , spre prosperarea a l t u i a , intr'unu cuventu, spre

desvoltarea coomului, si adecă in cele trei ale lor mai

importante si naturali forme fundamentale: de familia, naţiune,

omenime. Aceste ale nostre interese sociali, in contrastu cu cele-

alalte, afla p r i m u l u s i i n m e d i a t u l lor foculariu t o t - d e - u n a in

unu s u b j e c t u s t r a i n u , singuraticu seu colectivu, si n u m a i se-

cundariulu si mediatulu lor foculariu in „ p r o p r i u l u nostru


E u " . Aceste ale nostre instincte sociali a u acelu caracteristicomi câ,

ele numai i n p r e s u p o s i t i u n e a unui subjectu străin u

se potu activa, si numai in reflecsul prosperarei

străine spre „ p r o p r i u l u n o s t r u E u " si-potu afla s a t i s ­

facerea l o r a d e v e r a t a . Aceste instincte sociali v o r u fi fostu

inaintea ochilor marelui Aristotele, candu a caracterisatu o m u l u

ca , z o o n politicon". In aceste instincte sociali jace originea

psihica, jace germenele de desvoltare a fie-caruişpiritu

comunu a l u o m u l u i , deci si a consciintiei naţionale, a cărei

u r m e t o c m a de aceea le aflamu chiar si lâ poporele cele mai

selbatice. Prin acest'a si-a primitu incat-va respunsulu si c e -

stiunea despre conditiunile de desvoltare ale consciintiei naţionale;

— ele jacu in cultivarea si desvoltarea acestor germene, adecă

i n c u l t u r a . T o t u ş i — desi in generalu se pote dice câ; con-

sciinti'a naţionala a unui p o p o r u v a fi cu atat mai desvoltata,

cu cat poporulu insusi e mai cultu, — sentinti'a acesta are

valore numai cu oresi - care restrîctiune. Nici cultur'a s i n-

gura, nici cultur'a peste ţotu nu v a ajunge. In acesta

privintia tocmai unulu din cele mai mari popore de cultura ne

dâ o ilustratiune pre instructiva. N i m e n e a nu v a n e g a meritele

ce poporulu germanu le are pentru cultura in generalu, si

totuşi ce v e d e m u ? P r e candu literatur'a g e r m a n a producea florile

sale cele mai frumose, filosofi'a si sciinti'a g e r m a n a serbau

triumfele lor cele m a i inalte, sensulu pentru vieti'a, libertatea

si mărimea naţionala nu' se găsea nici chiar la cele mai

eminenţi spirite ale poporului germanu, incat o m u l u era sedusu

a crede câ, p o p o r u l u i g e r m a n u peste totu i lipsesce semtiulu na-

tionalu sanetosu si puternicu. Geea-ce inse unu periodu briliantu

de cultura n'a potutu produce, aceea au efectuit luptele

pentru ameninţi aţele interese naţionali si lupt'a


cea mare pentru unitatea naţionala. Reactiunea na­

ţionala in contra nisuintielor de germanisare ale lui Josifu II.

a fostu ceea-ce a desvoltatu principalminte consciinti'a naţionala

a Magyarilor, si erasi reactiunea naţionala este ceea-ce in contra

nisuintielor magyarisatârie dâ impulsulu celu mai puternicu

semţiului nationalu al celora-lalte popore. Asia vedemu câ,

interesele naţionali ale poporelor n'au fostu atat de călcate in

piciore prin potentaţi, pote la nici unu timpu, ca-si l a finea

secolului trecutu si la inceputulu secolului nostru, si nici inlr'unu

timpu nu v e d e m u semtiulu nationalu al poporelor desvoltan-

du-se cu o putere si rapedime atat de surprindiatoria, ca tocmai

atuncia, candu semtiulu acesta a fostu escitatu prin reactiunea

naturala a amenintiatelor interese naţionali.

Deci c u l t u r ' a naţionala si reactiunea naţionala

sunt cele d o u e c o n d i t i u n i p e lunga cari consciintia naţionala

se v a desvoltâ mai bine. Pentru cultur'a naţionala fie-care poporu

are el i n s u ^ s i să grijesca; pentru reactiunea naţionala alţii

grijescu. Dar cultur'a naţionala a poporului este, carea tinde siste­

matic a pune in serviciulu marilor scopuri ale natiunei deoparte

resultatele scientifice ale culturei moderne, de alta parte — tote

puterile intelectuali si morali ale conaţionalilor. O cultura a

poporului animatu de acestu spiritu, precum luptele ce le a m u

sustienutu pene acu si luptele si mâi mari, ce v o m u a v e a susţine

in viitoriu pentru cele m a i mari ale nostre bunuri naţionali, de

sicur nu v o r u lipsi' a aduce l a deplina desvoltare si consciinti'a

naţionala a poporului r o m a n u .
III.

„Ei bine, tote aceste suna pre frumosu; dara, âre este

indreptatitu a se scote chiar astadi la ivela diferintiele naţionali

candu v e d e m u câ, civilisatiunea le niveleza in mesur'a, in carea

progreseza? Ore scopulu nostru este, a nutri antagonismulu

nationalu si lupt'a naţionala, cari pentru mici vanităţi naţionali

absorbu cele mai productive poteri ale poporelor in modul cel

mai neproductivu, in locu de a incuragiâ poporele la conlucrare

in cointielegere pacinica? Ore potemu noi gândi, fara a rosî, la

luptele religionarie si totuşi astadi să repetimu acestu sinistru

spectacolu al rătăcirilor omenesci?!" C u acestea si altele asemeni

invective v o r u apostrofa spiritele morbide de cosmopolitismulu

falsu pe representantii ideei de naţionalitate. Deci pare-mi-se a fi

la loculu seu, câ sâ ne damu oresi-care socotela despre îndrep­

tăţirea tendintielor naţionale. N i - a m u pote face treba forte comodu

si amu pote simplu respunde acestor falşi profeţi ai pacei poporelor:

E i bine, deca nu vi place lupt'a escata pentru ideea de naţionalitate,

incercati a opri cu formulele vostre magice torentulu elementariu

al insufletirei naţionale a poporelor. E r a deca nu sunteţi in stare

a face acest'a, atuncia in deplorabil'a vostra nepotintia sâ nu ve

revoltaţi in contra puterei iresistibile a legilor naturei! A m u pote

respunde : Cultur'a si civilisatiunea in totu casulu nobiliteza capa­

cităţile si inclinatiunile individilor, precum si ale poporelor, dar ele

nu stergu nici caracterulu individualii, nici caracterulu nationalu

al poporelor. Amu pote r e s p u n d e : Luptele religionarie implu

sicur pagine funeste in istoria, dara pretiulu lor, libertatea reli-

gionaria, v a fi salutata in toti timpii ca unu triumfu neperitoriu

al civilisatiunei! — si altele. Inse facia de atacurile teoriilor

false nu voimu sâ ne marginimu la o simpla defensiva, caci


ideea de naţionalitate, carea apare ca necesariulu resultarli al

nisuintielor intregei nòstre noue ere de civilisatiune si forméza

intr'insa unu n o u ptintu de directiva, pòrta in sinesi mai pro-

fund'a sa îndreptăţire morala.

Dèca privimu mai de aprópe desvoltarea istorica a dreptului

chiar si numai in periodulu nouei nòstre culture, carea se ridica

de asupra ruinelor culturei antice, v a trebui sà distingemu d o u e

mari ordini de dreptu, dintre cari una este basata pe

l e g e a d i n a m i c a a n a t u r e i. adecă pe l e g e a c e l u i mai

t a r e , ceea-lalta pe l e g e a e t i c a a n a t u r e i, adecă pe l e g e a

l i b e r e i d e s v o l t a r i de v i é t i a . U n a este ordinea de dreptu

a f o r t i e i , alta ordinea de dreptu a i d e e i e t e r n e de dreptu.

In lupt'a acestor doue ordini de dreptu jace l u p t ' a civilisa-

t iun ei, si in triumfulu sucesivu, gradualu al ordinei etice de

dreptu asupra ordinei primitive, crude, dinamice de dreptu, jace

progresulu civilisatoriu al omenimei. Un'a ordine

lupta cu armele f o r t i e i s i n e s c i i n t i e i in serviciulu i n t e ­

reselor particulari, reu pricipute, alt'a cu armele

s p i r i t u a l i si m o r a l i a l e d e s t e p t â r e i in servitiulu s o 1 i-

daritatei de interese ale singuraticilor si ale popórelor,

carea solidaritate jace mai afund ascunsa sub mantau'a aparen­

telor colisiuni de interese.

Reporturile vieţii ale întregului evu de midilocu si mai

mare parte si cele ale timpurilor mai noue, sunt dominate de

ordinea de dreptu dinamica. Not'a cea mai caracteristica a

acestei ordine de dreptu o forméza d o m n i r e a intereselor

particulari, basata pe puterea celui mai tare si

imbracata inform'a dreptului de contractu seu

de p r i v i l e g i u l e g a l u . Fie-cine are atâtea drepturi, cate

elu prin favorulu jurstarilor si puterilor sale sociali si le-a potutu


castigâ si asecurâ in form'a diplomelor de privilegiu si le a

posesu atâta timpu, pene-candu le a potutu susţine cu pro­

priile sale puteri in contra volniciei străine. T o t e interesele

scutite prin dreptu, sunt interese particulari, de aceea

totu dreptulu are caracterulu de d r e p t u privatu; noţiunea

dreptului p u b l i c u nici nu esiste. N u m a i f o r m e l e esteriori

ale dreptului se gasescu aci, — i d e e a de dreptu lipsesce

absolut si principiulu supremu formalu alu acestei ordine de

dreptu este — i n e g a l i t a t e a de drepturi.

Ordinea etica de dreptu formeza in tota privinti'a tocmai

contrariulu acesteia. Fie-care singuraticu este aci egalminte recuno-

scutu ca unu subjectu al drepturilor sale naturali fara privire la pu­

terile sale sociali si la favorulu seu nefavorulu jurstarilor ; 1 i b e r' a

d e s v . o l t a r e d e v i e t i a formeza c u p r i n s u l u e t i c u al i d e e i

de d r e p t u , pe carea este basata acesta ordine de dreptu, si

egalitatea de d r e p t u r i este principiulu supremu formalu

al ei..Fie-care interesu particulariu este numai intru atâta indrep-

tatitu, incat nu colideza cu interesulu publicu, er intre aceste

margini p r o m o v a r e a intereselor particulari devine unu interesu

publicu. C u unu c u v e n t u : Esinti'a ordinei etice de dreptu jace

in d o m n i r e a intereselor publice, basata pe ideea

de d r e p t u a liberei desvoltari de vietia si insti­

tuita in f o r m ' a e g a l i t a t e i de drepturi.

A b s t r a g e n d u dela pricipiulu libertatei religionarie, mai ales

doue principie ale timpului mai recentu au datu desvoltarei

dreptului in acesta direcţiune unu abia presentitu impulsu:

principiul drepturilor de o m u si principiulu de

naţionalitate.

Paralelismulu lor e invederatu si provine din paralelismulu

vietiei individuale si vietiei naţionale.


Principiulu drepturilor de omu se baseza pe ideea de

dreptu a liberei desvoltari de vietia a i n d i v i d u l u i ; prin con-

secintia deci recunosce individulu de s u b j e c t u naturalu de

drepturi.

Principiulu de naţionalitate se baseza pe ideea de dreptu

la liber'a desvoltare de vietia a individualitatei naţionale; prin

consecintia deci o recunosce pe acesta de subjectu naturalu de

drepturi de ordine mai inalta, adecă de subjectulu natu­

ralu al statului.

U n u l u din aceste principie duce la egalitatea de drepturi

a individilor, cela-laltu la egalitatea de drepturi a naţiunilor.

A m e n d o u e principiele născu d'in acela-si solu al ideei de dreptu,

si — precum principiulu drepturilor de o m u insemneza v i c t o r i a

definitiva a ordinei etice de dreptu asupr'a ordinei dinamice de

dreptu, in sfer'a individilor, de asemene — ideea de dreptu v a

învinge prin principiulu de naţionalitate asupra principiului fortiei

in sfer'a naţiunilor.

In p r e t e n s i u n e a etica a poporelor deşteptate la consciin­

ti'a lor naţionala pentru l i b e r a d e s v o l t a r e si pentru a fi

recunoscute ca s u b j e c t e naturali a l e s t a t u l u i — j a . c e deci

e s i n t i' a si tot-o-data profund'a indreptatire morala

a ideei de naţionalitate.

Ideea de naţionalitate este dara conceptiunea, portata de

ideea de dreptu, a unei noue ordine a poporelor si statelor,

ordine in parte deja realisata, in parte inca de a fi realisata,

carea culmineza in principiulu juridico-politicu, c â : f i e - c a r e

poporu, desteptatu la c o n s c i i n t i ' a sa n a ţ i o n a l a —

in cat posiede celea-lalte calificatiuni materiali si spirituali pentru

formarea unui stătu — a r e s i d r e p t u l u naturalu nedis-


p u t a v e r u , a s e c o n s t i t n i , d u p a p r o p r i ' a sa autonomia

suverana, in unu stătu naţionalii independentu.

V e d e m u că. gravitatea luptei naţionalităţilor jace in lupt'a

principiului staturilor naţionali in contra princi­

piului staturilor teritoriali.

Principiulu staturilor teritoriali este: Teritoriulu de stătu

se marginesce p r i n con chist'a si dreptulu contrac-

tualual celui mai tare.

Principiulu staturilor naţionali este: Teritoriulu de stătu

are sâ fia arondatu d u p a s u b j e c t u l u n a t u r a l u de stătu,

dupa individualitatea naţionala.

Principiulu dreptului si principiulu fortiei, n o u ' a ordine etica

a staturilor si ordinea dinamica a staturilor din evulu mediu, se

afla aci in lupta. Interese puternice se combătu in acesta lupta:

de o parte interesele p a r t i c u l a r i , baricadate dupa asia

numitulu - d r e p t u istoricu, de alta parte interesele

naţiunilor s i a l e c i v i l i s a t i u n e i sub stindartulu eter­

n e i i d e e d e d r e p t u . Si ne potemu insufletî de acestu n o u p r o -

gresu pe calea civilisatiunei, seu a ne intristâ de ruinarea ordinei

vechi a staturilor, — despre resultatulu finalu al acestei lupte

de importantia istorica o m u l u pricepetoriu nu pote fi la indoiela.

Astfel principiulu de naţionalitate apare ca aceluputernicuî

principiu d e s t r u c t i v u si c o n s t r u c t i v u de staturi,

cărui asemenea indesiert cercamu in istoria intrega si care nici o

putere a pamentului nu-lu v a pote opri in cursulu seu trium-

falu repediendu-se din victoria in v i c t o r i a !

In sicur'a victoria finala a acestei noue ordine naturale de

staturi, ordine portata de naţiunile libere, asupra ordinei artifi­

ciale din evulu mediu al staturilor, care ordine servesce


opresiunei p o p ó r e l o r , — jace deci i n s e m n e t a t e a epocala,

i s t o r i c a - c u l t u r a l a a ideei de naţionalitate.

Acestu moment istoricu-culturalu al ideei de naţionali­

tate v a manifesta egalminte efectele sale binecuventate in amen-

doue direcţiunile vietiei de stătu." in desvoltarea interna a

statului, ca si in comerciulu internationalu al popórelor.

Numai in statulu naţionalii este posibila o

desvoltare firésca si sanetósa a v i e t i e i de statu.

Statulu este acelu organismu superioru alu ómenilor, care

imbraciosiéza intrég'a lor viétia in tòte direcţiunile si are meni-

tiunea morala, de a procura concetatieniloru conditiunile unei

desvoltari libere si omnilaterale a vietiei. Acestei menitiuni

statulu numai sub aceea presupositiune v a potè pedeplin satis-

face, dèca intre concetatienii sei in privintia principalelor si

constantelor interese de viétia a lor, in privintia intregei direc-

ţiuni, prescrise prin ele vietiei, adecă in privinti'a insesi sco­

purilor supreme ale vietiei, domnesce o concordantia a vederilor

fundamentale si a generalilor nisuintie culturali. A c e s t a con­

cordantia a vederilor si aspiratiunilor inse, naturalminte numai

acolo se va potè desvoltâ, unde acesta comuniune spiri­

tuala 'si gasesce substratulu ei realu in identitatea faptica a c o n ­

stantelor interese si scopuri ale vietiei. A c e s t a identitate firésca

a intereselor si scopurilor de viétia ale unei comunităţi de omeni,

care identitate procede din insasi natur'a, fie-carui singuraticu,

esiste inse numai in individualitatea naţionala, a căreia esimia

este, precum amu vediutu, tocmai acesta identitate a intregei

direcţiuni de viétia si a supremeloru scopuri ale vietiei. In unu

statu nationalu, in care subjectulu de statu este o u n i c a in­

dividualitate naţionala, luptele politice interne, ce au sa produca

desvoltarea statului, nu se potu reporta nici odată la ade-


verate diferintie in privinti'a p r o p r i e l o r interese de

stătu; caci acestea sunt i d e n t i c e . Si deca totuşi se ivescu

astfeliu de diferintie si in statulu nationalu, ele provinu nu

dintr'unu adeverat contrastu alu intereselor, ci din

greşita pricepere a lor: asia incat in statulu nationalu

luptele politice n ' a u nici candu caracterulu de l u p t e de inte­

r e s u , ci numai de lupte a v e d e r i l o r s i convingerilor

politice, cari era-si nu se referu la insesi scopurile

statului, ci numai la m e d i l o c e l e r e a l i s a r e i lor.

N u asia stâ lucrulu in acele staturi teritoriale, cari se numescu

staturi de naţionalităţi. A c i seu interesele naţionale,

ideale mai inalte ale vietiei se v o r u postpune intereselor mai

ales materiali, in care casu desvoltarea vietiei de stătu v a fi

manca si unilaterala; seu, incat interesele mai inalte

naţionale ideale ale vietiei se prefera, luptele politice

interne primescu numai decât pronunciatulu ca-

racteru alu adeveratelor lupte de interese si se

voru reporta la insesi scopurile stătuljui.

Subversandu atari profunde contraste chiar intre insesi

elemintele constitutive, precum si intre insesi scopurile de stătu,

n i c i câ e c u g e t a b i l a o d e s v o l t a r e f i r e s c a si sane-

tosa a vietiei de stătu, ba inca aci mai vertos se v o r

consuma cele mai productive poteri in lupta sterila intr'un

m o d , cel mai neproductiv. V e d e m u deci câ, numai principiulu

staturilor naţionali pote sâ deschidă calea unei desvoltari sane-

tose si firesci a statului.

Nu mai pucin b in e f a c a t o r i a va fi influinti'a

acestui principiu si asupra terenului dreptului

i n t e r n a ţ i o n a l u.
Dreptulu internaţionalii se afla astadi inea pe deplin in

stadiulu desvoltarei de dreptu din evulu mediu. Intregulu dreptu

internationalu de astadi este condus de „ p r i n c i p i u l u celui

mai tare" in form'a dreptului c o n t r a c t u a 1 u. Terito-

riulu staturilor, precum amintii, se marginesce prin c o n c h i s t ' a

si d r e p t u l u contractualii alu celui mai tare. Con­

flictele in privinti'a teritoriului de stătu trebue sa se decida dupa

dreptulu c e l u i m a i t a r e , — caci nu esiste altu principiu,

nu esistu subjecte n a t u r a l e de stătu, nu e s i s t e ideea

eterna de d r e p t u , aci se gasescu n u m a i formele este­

r i o r i ale dreptului; de ore-ce i n t r e g u sistemulu drep­

tului internationalu este basatu p e f o r t i a.

De tot alta facia v a luâ dreptulu internationalu, dèca odată

individualităţile naţionale v o r fi r e c u n o s c u t e de

subjecte naturali ale dreptului si a l e statului si prin

acést'a v o m fi castigatu u n u p r i n c i p i u d e d r e p t u firmu si

chiaru pentru ,suum cuique" internationalu. Asia

precum numai contemplatiunea de dreptu, dupa care fie-care

individu are sà fia recunoscutu de subjectu naturalu de dreptu, a

ajunsu a reedificâ ordinea de dreptu in sfer'a individilor pe basea

ideei de dreptu, in loculu basei de fortia : tot asemenea numai

contemplatiunea de dreptu, dupa care fie-care individualitate na­

ţionala are sà fia recunoscuta de subjectu naturalu al statului,

va potè reedificâ pe basea ideei de dreptu, dreptulu inter-

nationalu, astadi basatu inea pe fortia. De sicur vor fi si

atuncia mai tari si mai slabi ; de sicur si atuncia cei mai tari

v o r u abusa de preponderantia lor faci a cu cei mai slabi : inse —

si aci jace marele progresu moralu si c i v i l i s a t o r i u — c e l u mai tare

nu v a mai potè sà faca acèst'a . i n numele dreptului, ci

numai i n n u m e l e f o r t i e i ; caci c o n s c i i n t i ' a publica


de d r e p t u va a v e u n u c r i t e r i u f i r m u si objectivu,

pentru a distinge dreptu lu de catra fortia sia

stigmatisâ nedreptatea ca atare.

Deci o d e s v o l t a r e s a n e t ó s a s i f i r é s c a a v i e t i e i

interne de statu si unu dreptu internationalu

portatu de principiulu ideei de dreptu — aceste

sunt c e l e d o u e m a r i s c o p u r i , cari dau nisuintielor naţio­

nali ale secolului nostra profund'a si mor al'a lor în­

dreptăţire si i n s e m n e t a t e a l o r is t o r i c a-c u l tu r a l a .

Acésta mare si noue cucerire a civilisatiunei inse — e s t e si

va fi oper'a consciintiei naţionale.

Gapelnasiu, A u g u s t u , 1 8 8 7 .
A. N A U M .

r
I
Dona Serafina.

i.

ine-a văzut vr'odatâ, pe-o zi cu m â n d r u soare.

P e dona Serafina când iesă la primblare ?

,0 talie de vespe, ear ochii ei te sorb ;

Şi părul ei e negru ca penele de c o r b ;

Şi două picioruşe, sub rochia-i uşoară,

C a două porumbiţe alerg pe trotuare . .

Cine-atunci, mergend pe cale, şi privind a ei guriţă,

N ' a strigat cu glas de â n g e r : pui, pui, pui la porumbiţă


II.

Cine trece* cine trece in careta cafenie,

D u s ă de doi aprigi negri — andaluză herghelie —

Şi pe perne de mătase, şi in doliu imbrăcată ? . . .

Este dona Serafina, v e d u v a n e m ă n g ă i a t ă !

E a r pe sinu-i salt molatec şi s'alinţă sub dantele

Doi bulbuci ca doue roze . . . nebuneşti gândind la e l e !

Cine-atunci, mergend pe cale, ş' intălnind a ei privire,

N ' a strigat cu glas de â n g e r : pui, pui, pui la fericire! . .

III.

De o lună şi mai bine, decănd soţul ei iubit

Şi-a dat sufletul resboinic, şi la ceruri s'a suit,

Don R u i z , senor hidalgo, un om plin de gelozie,

T u r b u l e n t şi prepuelnic pentru blănda sa soţie,

D o n a Serafina 'n lacrimi ş'in durerea ei cea mare,

N u m a 'n sfânta catedrală mai gâseşte-o alinare.

Cine-atunci, privind-o 'n r u g ă şi vezend a ei tristeţă,

N ' a r fi mângâiat din suflet jalnica ei tinereţâ! . .


IV.

Pe-a ei mani plecăndu-şi fruntea, şi cu lacrimi pe obraz,

Trista v e d u v ă 'ngenunchie sub m a d o n a lui D i a z ;

E a r pe rumenele-i buze ce-ascund mantia 'ncreţită,

Numai D u m n e z e u aude ruga sa neauzită.

T o t u l vede şi pătrunde ochiul seu n e a d o r m i t !

Negreşit, e rugăciunea pentru soţul ei iubit.

Cine-atunci, vezend-o astfel, şi privind al ei obraz,

N ' a r fi sărutat frenetic pe madona lui D i a z !

V.

R u g a ce s' inalţă tainic din o inimă mâhnită,

A unit cereasca boltă cu planeta urgisită!

E a remăne scara vieţei şi speranţele 'n ea şed,

Vai de cei făr de credinţă, fericiţi acei ce c r e d !

D u p ă rugă Serafina — A n g e l u s acum resună —

Se indreaptă spre morminte şi depune o cunună.

Cine-atunci, privind cu jale mersul ei cel intristat,

N ' a r fi vrut să 'nlocuiascâ pe eroul r e p o s a t !


4
96' D o n a Serafina.

VI.

Kiriarch, a cărui mitră de rubinuri străluceşte.

Petre-scumpe, fir şi aur, de ce ochiul teu pândeşte,

Şi străbate prin penumbre cu privirea sa cea vie,

Colţurile catedralei, ca un vultur pe c â m p i e ? . . .

A u biserica nu-i plină de cucernicul p o p o r ? . .

S'a slăbit credinţa sfântă in sfântul mântuitor ? . .

A u la confesionalul tainic astăzi nu mai vine,

C u m venia odată stolul tinerelor grenadine ?

Cănd, prin darul de duhovnic, erai gata a li da,

Cu iertarea de pecate, binecuvântarea ta? . . .

D o n A l o n z o , don A l o n z o , ce te uiţi pe la madone ? . .

C a l o m n i a izbucneşte c o m e - u n c o l p o di c a n o n e !

Şi prin predicele tale tu n'ai propoveduit

C ă le vede toate 'n l u m e ochiul cel n e a d o r m i t ? . .

VII.

Miezul nopţei . . . . in alcovul cu perdelele-acum trase,

L a lumina unei lampe palide şi sfiicioase,

S'aud şopte 'năduşite, g l u m e vesele de-amor . . .

Este-o oară de furtună cănd din cerul arzetor.

P e cetatea inundată focurile se c r u c e s c ;

C ă n d nălucele de noapte prin respinteni se 'ntălnesc,

C ă n d strigoii ies din g r o a p ă şi incalecă pe draci,

Şi cănd luna e mâncată de flamanzii vărgolaci.

t T
VIII.

Şi furtuna tot sporeşte . . intunerecul e mare,

T u n e t u l sub ceriul negru bubue in depărtare,

Dar ce fuge la l u m i n a unui fulger ce luceşte ? . .

Cineva prin coridoare furişăndu-se pândeşte! . .

Oare-cine pe la uşe se aude z g ă l ţ ă i n d ! . .

L a m p a tremură pe m a s ă şi se stinge sfărăind! . . .

IX.

Şi lumina tot zbucneşte, pe păment se 'ntinde 'n pături,

Uşile trosnesc pe p r a g u r i . . . şi trosnind se dau in lături! . .

Z o r n ă i n d un schelet intră! , . fălcile ii clănţănesc,

F u r i o s ! . . din oarba faţă doue focuri strălucesc!

Sabia i se loveşte de-a lui glezne 'nţepenite,

Mai subţiri şi decăt fusul, mucede şi bortelite;

E a r pe boştera lui titvă, galbănă ca de metal,

A b i e stă in echilibru coiful seu de g e n e r a l !

Şi pe piept, hărzob de oase, ţintuite se ciocnesc

Cavaleriile toate pe-a lui oase zăngânesc . . .

De arşicuri, prinse 'n cuie şi a c u m a ruginiţi

Se tăresc peste c o v o a r e ai sei pinteni auriţi,

Şi de unul o c u n u n ă ; — negreşit s'a aninat


Gănd, in graba lui cea mare, din morment s'a aruncat.

In alcov s'aude-un ţipet !

D o u e umbre se m i ş c a r ă ! . .

L u n a da pe la fereşte . . . ear cucoşii cant a f a r ă !

D u m n e z e u să te ferească — mai ales in nopţi de-acele

De vedenii şi de stahii şi de visurile rele,

Ce te sparie aieve, te trezesc in tremurare ....

T o c m a cănd ai trebuinţă de odihna cea mai m a r e !

I a ş i (Copou), 1 8 8 7 .
.i _ _ - i

I. NEGRUZZI.

I
r - - — -

7"
4

!
Epistola V .

C ă 1 1 ; a. A. N a u m.

ece te plângi amice, cu-aşa melancolie

De viaţa ta cea goala, de-a ei monotonie,

j-Şi vreai, pentru a perde măhnirile-ţi profunde,

S ă vie o schimbare oricare, ori de u n d e ?

C u m , liniştea de astăzi, acest ferice dar,

Spre care Înţeleptul aspiră inzadar

P r e a des in viaţa noastră bogată 'n supărare,

T u - 1 resplăteşti cu-atăta dispreţ şi nepăsare?

T u vrei, lăsăndu-ţi cuibul cel dulce de verdeaţă

Ce 'n via-ţi inroditâ la soare se resfaţă,

Să te arunci ca alţii in lupte 'nverşunate

Ce-şi poartă cu orbire partidele 'ncruntate,

Şi crezi că 'n A d u n a r e , lucrând l'al ţării bine,

Vei depărta urâtul, ş' adâncul gol din tine ?


Epistolă cătră Naum.

Zadarnic, o amice, dismierzi aşa un v i s !

Din cei ce zic că ţara acolo i-a trimis

Cei mulţi nu vor, ear alţii nu pot, chiar dacă vor

S' aducă cu-a lor fapte vr'un bine in popor.

Făţărnicia, ura, minciuna, lăcomia,

Ambiţia acolo şi-au aşezat d o m n i a

Ş ' in mijloc de cuvinte deşerte şi umflate

A ţării trebuinţe uitării sunt lăsate.

V a i ! Chiar cel bun acolo perdut şi ameţit,

D e atmosfera 'n care trăeşte molipsit

îşi perde calea dreaptă, ideile cuminte

Ş ' a patimilor valuri il măuă înainte !

Ce ai să faci acolo tu, omul impăcat

C u tine şi cu alţii, tu pustnic necercat

De patimi, care-ţi cauţi de vie, de grădină

In mijlocul naturei curată şi senină ? —

De cum resare zioa te ved cu îngrijire

L u c r â n d să ajuţi firea in măndra-i desvelire".

Ici săpi, îndrepţi, legi, sprijini gingaşii pomuşori.

Ce mâna-ţi din sălbatici, schimbă in roditori,

C o l o de erburi rele pliveşti florile tale

Ce vesel spre lumină indreapt' a lor petale

Şi când de arşiţi pleacă in jos pălită faţă,

C u apă din fântână le dai o nouă viaţă.

A c u m strămuţi resaduri, prăşeşti, g r e b l e z i ; acum

T a i o crenguţă, care obraznic iese 'n drum,

Aici cu m l a d ă moale legi viţa incărcată,

Care-ţi fâgădueşte rodire 'mbelşugată.


E a r când soseşte toamna, ş' in vii culegetori

A d u n ă p o a m a dulce ş'o pun in zâcători,

Priveşti c u m ferbe mustul, sburdănd cu vioiciune,

C a tot ce-i in natură sumeţ, puternic, june. —

In acest loc amice, nu m e opri, nu-mi zice,

C aceasta nu ajunge pentru a fi ferice.

Ştiu, mulţămiri in viaţă, se pot găsi şi alte

T o t astfel de plăcute, dar mai mari, mai inalte.

Ştiu, e o fericire, cea mai presus de toate,

P e care o au numai acele minţi bogate

Ce pot să se ridice pe-aripa 'nchipuirii

Din v a l e a ast' de plângeri in l u m e a nălucirii.

T u o cunoşti, amice, acea plăcere vie,

T u , căruia o musă din frageda junie

In măni o m â n d r ă liră ţi-a pus şi zimbitoare

T e - a învăţat din coarde să scoţi dulcea cântare.

C u toţi dumnezeeştii poeţi ce a produs

P r e a luminata soră mai mare din apus

(Fie că erau ancă in viaţă, sau că ei

De mult se coborise in C â m p i i Elisei) —

T u ai trăit ca frate cu drag o 'ntreagă viaţa

G â n d i n d a doua oară gândirea l o r măreaţă. —

Şi geniul cel, mare ce trist şi amărit

Trâ'i atâţia lustri din patrie gonit,

C a la apusul vieţei, cu fruntea 'ncoronată

S ă v a d ă inainte-i o l u m e 'ngenunchiată ' )

') V i c t o r Hugo.
Ş ' acel faimos satiric, o m bun şi cu noroc

Ce 'n versuri fără samen lovi cu biciu de foc

Pe-acei ce 'n loc să cănte simţiri adeverate,

C u frase umpleau versul şi goale şi umflate ')

Şi scriitorul vesel, naiv, amabil, drept,

P o e t pe-atăt de mare, căt mare înţelept

Care, nevrend pe oameni deadreptul sâ-i atace,

Descrise lei, urşi, asini şi alte dobitoace -)

Şi generosul tener, copil cu ochii vii

Ce gingaşe idile şi blănde elegii

Cănta — cănd cu turbare de v u l g u l intartat


3
F u smuls şi morţii crude jertfit nevinovat — )

Aceştia şi alţi maiştri de geniu insuflaţi

De tine 'n graiul nostru au fost reinviaţi.

Dar pe căt ţi-a fost pana bogată 'n tălmăciri,

Pe-atăt a fost plăcută in proprie g ă n d i r i ;

Cine-ar putea alături să pue-a sa lucrare

C u versul teu cel dulce, cu limba-ţi curgetoare

Şi cine de cei antici ca tine-adănc cuprins,

T r ă i in timpul clasic de multe veacuri stins ?

') Boileau.
2
) La Fontaine.
3
) Andre Chenier.
S ă strige-o sectă nouă cu glasu-i prea isteţ

C ă tot ce trece 'n l u m e drept nalt, frumos, măreţ

Ş' in viaţa cea reală ş' in lumea 'nchipuirii

E sarbed şi netrebnic şi trebui dat peirii;

E i strige că autorul ce azi mai vrea să scrie

T r e b u i să se inspire de noua teorie,

C acel ce nu jertfeşte cu ei la un altar

E osindit să m o a r ă ca reacţionar,

C ă artă sau ştiinţă au numai o menire

T o t pe-un calup să 'ntindă întreaga omenire . . . .

N o i să păşim nainte, şi orice-ar zice ei,

S ă ne 'nchinăm tot ancă la vechii noştri zei,

D a r ; să l ă s ă m averea la cel ce-a moştenit.

S a u celui născut lacom, înşelător, s g ă r c i t ;

L a cel prost să dăm voie să fie ca 'nainte,

Celui deştept şi ager să nu-i tăiem din minte

Ş ' in timp ce fericirea pe lumi v o r ei să 'mpartă,

Noi arta ca 'nainte s'o facem pentru artă.

Ţ i i minte ce plăcere a v e a m odinioară

C ă n d se 'ntorcea v o i o a s ă din nou a şeptea sară,

In care noi amicii, uitând de-a vieţei ceaţă

Şi discutând cu v o r b ă u ş o a r ă şi glumeaţă

Ne adânceam in l u m e a doctrinei prea curate ?

Ce taine-atunci remase de noi nedislegate

In artă, 'nţelepciune, religie, morală ? . . .

Cine se gândea ancă la viaţa cea reală ? . . .


i
106

O ! C ă t balsam in suflet şi câte îndulciri

L a chinuri ne aduse a noastre intruniri!

Dar s'a trecut ş' aceasta — pe l u m e totul trece:

N e - a m spulberat la venturi şi betrăneţa rece

S ' apropie cu paşi siguri, puternici, hotăriţi

Şi nu ne mai găseşte ca ' n alte vremi uniţi,

Câci v a i ! Din cei mai vrednici ce-au tras mai mult la greu

L a duşmănească ceată trecur' intr'un ceas r e u !

D a r să g o n i m această prea tristă cugetare,

Căci tu şi eu, amice, putem găsi scăpare

De ori şi ce necasuri, disamăgiri urite

Ce sunt de-a noastră viaţă in veci nedispărţite:

Căt timp in măni ţii lira, şi cănţi pe-a sale strune,

Senin e al teu suflet, şi pieptul teu e june!

Trifeşti, 8. A u g u s t 1 8 8 7 .

»
4 i

I. NENITESCU.

-M-

t
Cântecul dorobanţului.

unt bun viteaz, sunt dorobanţ!

E u rupt-am al robiei lanţ

Şi am făcut ca draga-mi ţară

' S u s să ridice fruntea eară.

C u m grindina căzend dârimâ

Un lan gătit spre seceriş,

T o t astfel in duşmani sfărimă

Şi rupe cruntu-mi grindiniş.

E a r de ajung la baionetă

V a i ! celui ce imi stă in c a l e !

Greu duşmănimea spărietă

In lături ruptă se sprâvale.


Ţ
no CuteesL (fcrobanţalai.

Gând ţara iau in apărare

S ă n'aibă grijă de nimic,

Căci de iubirea ei cea m a r e

Plin este peptul meu v o i n i c ;

C u sănge duşman scald pămentul

Dat de strămoşi şi D u m n e z e u —

Şi cât de dulce e mormentul,

C ă n d pentru drept luptând cad e u !

T o t sângele ce a m in vine

Şi orice dor in pept hrănesc,

L e inchin toate pentru tine,

O, n e a m u l meu cel românesc.

Sunt bun viteaz, sunt dorobanţ!

Şi-am z m u l s din al robiei lanţ

P e mult iubita, sfântă ţară,

Ce m a n d r ă străluceşte eară.

Galaţi, 1 8 7 8 .

t
Cântecul tunarului.

unt tunar şi port in suflet

D r a g iubirea ţârei mele,

Ce e m â n d r a şi aleasă

C a luceaferu-intre stele.

Şi precum sfântul Ilie

Sfarmâ stânci, dărimă munţi

Şi cu flacăra lui vie

Sigeteâză zmeii crunţi

Şi pe necurat alungă

In pustia neagră, lungă . . .


Astfel eu, tunar de frunte,

Sigetez şi sprăbuşesc

T o t , ce vrea să m e Înfrunte,

Şi 'n pămentul strămoşesc

V r e a s'aducă grea urgie,

înjosire şi robie.

L ă n g ă arma-mi zdrobitoare,

Ce pe duşman muşcă greu,

E u cu faţa zimbitoare

Mor, şi fericit strig e u :

„ D o a m n e ! ţara mea iubită

„ F i e - i n veci nebiruită".

Căci tunar sunt şi in suflet

P o r t iubirea ţărei mele,

R o m ă n i a , cea aleasă,

C a luceaferu - intre stele.

Galaţi, 1 8 7 8 .
D. C. OLLANESCU.

=f^a«
t •
Făntăna Blandusiei.

Domnului Vasile Alecsandri.

O fons Bandusiae ! . . . .
Fies nobilium tu q u o q u e fontium !
Cartea III oda XIII.

Q u i Musas amat impares,


T e r n o s ter cyathos attonitus petet
Vates
Horatiü - Cartea III oda XIX.

in trecuta nemurire unde doarme-al vostru nume,

, J | A m i n t i r i , podoabe scumpe, străluciri din altă l u m e

1 Veniţi! — L y d i o iubită, S y r r h o cu picior frumos,

i Neobulâ drăgălaşă, T y n d a r i s cu glas duios,

T u copilăroasă Chloe, T u G l y c h i v ă schimbătoare,

L e u c o n o e 'nţeleaptâ, B a r i n o amăgitoare,

Vin Asteriâ frumoasă, L y d o cu răceala 'n sin,

T u drumeaţâ Galatheă, tu sglobiă L y c e , v i n !

V e n i ţ i ! Phyllis cea vioae şi Neeră adorată,

Feciorelnică Cinară, L a l a g e nevinovată,


Veniţi toate, blănde visuri de iubire şi de d o r ! —

V o i sorori desperechiate dintr' al cerurilor chor

Şi voi Graţii fără samăn cu brău desnodat de venturi,

V o i amici de veselia iubitori de vin şi canturi,

Grăbiţi pasul, earba-i m o a l e şi sub falnicul stejar

E intim ospăţul splendid lângă verdele altar!

A z i e m a n d r ă sărbătoare la F ă n t ă n a Blandusiei

Sărbătoarea lui Horaţiii, sărbătoarea P o e s i e i !

— A i d e s c l a v i ! Gătiţi cunune şi Cecubul ne turnaţi,

Massicul nu vrea s'aştepte ! V o i copilelor cântaţi!

P h o l l o e ce stai pe gânduri ? Getta dă-mi o sărutare,

N u te teme, L y g u r i n u s gelosiă nu m a i are.

Berecinthyo incepe, glasul flautului teu

C u F a l e r n u l cel şăgalnic şi m u r m u r u l din păreu

Se 'ntovâreşeşte dulce, ear la joc se prinde b i n e ! —

A u g u r u l e Murrena, cupa 'ntii ţi se cuvine.

L u i Mecenas cea de-a doua, cea de-a treia lui Virgil,

P e a patra ţi-o 'nchin ţie T i b u l , răsfăţat copil.

Ancă una pentru V a r r i u ! alta pentru voi iubite,

V o i cu ochii de v ă p a e şi cu buze rumenite,

Care-aţi legănat pe sinuri dragostea şi al meu g ă n d

Şi-aţi fost credincioase soartei cănd rizănd şi cănd plăngend.

Pentru v o i ! — Daţi-mi o cupă, cupa m e a cea mare, plină

Şi pe frunte aşezaţi-mi o cununa de vervină,

A m să beau pentru A p o l l o n , pentru Muse, pentru Zei

Şi a c u m a pentru R o m a şi nemărginirea e i !

Aduceţi-mi vin de Chio dulce răcorit in ghiaţă,

C a r e varsă foc in sânge, spornic dătător de v i a ţ ă ;


D . C. Ollănescu. 117

G u p a cea din u r m ă — a noua — in genunchie ţi-o inchin

Ţ i e draga mea fântână, ţie l â n g ă care vin

Singur, cu-ale mele visuri şi cu dorurile m e l e ;

Sub stejar privind isvoru-ţi uit de l u m e şi de rele.

Fii ferice, fii iubită, neuitată 'n veci remăi

Şi cănd v o i u muri să-mi fie peptul teu drept căpătâi.

A i d e dragii mei prietini, pentru scumpa-mi B l a n d u s i â

B l â n d isvor de măngăere şi isvor de P o e s i â !


18 Basm Japanez.

Basm Japanez.
Fo-lie!

a Ketto pe malul mărei, e palatul ei de v a r ă .

' S t â l p i de m a r m u r ă albastră cu larg creştet inflorit,

Sprijină acoperişul cel de porcelana rară


X!
Z u g r ă v i t in mii de feţe şi cu verful ascuţit.

L ă n g ă uşi de lemn de thuya, stau ca streje credincioase,

'Nalţi balauri de aramă, Zei de fildeş i n d i a n i ;

In rotunduri de ferestre sboară păserici sfioase,

Şi pe straturi de verdeaţă doarme-un cărd de pelicani.

C a mănunchiuri de beteală, ca şireaguri de mărgele

P e balcoane şi pe ziduri stau lianele subţiri

A le chioschului de trestii, lungi şi sprintene zebrele

Sunt cu lobelii încinse şi cu galbeni trandafiri.


Peste tot recoare, umbră, flori şi ierburi parfumate !

In basinurile albe peşti cu solzii aurii

Se resfaţă la lumină printre foi de nuferi late,

Viclenind pe cocostârcul ce-i priveşte cu ochi vii.

V a l u l crainic de iubire, pe moletica-i cărare,

Din adâncul depărtărei vine nencetat la mal,

A d u c e n d in piept suspine şi pe sin mărgăritare,

Căci e îndrăgit Oceanul de copila lui N a t a l ;

Pentru ea in faptul zilei mantă purpuriă-şi pune

Măndru 'ncununăndu-şi fruntea cu un curcubeu de fo

E i cu glas de vijelia suferinţele işi spune,

D u p ă placul ei furtuna o astimpârâ pe l o c !

Sub umbrelă aurită de mâtasă vişinie

E a t ă că F o - F o coboară scara cea de mosaic.

Uşurică, mlădioasă, cu cosiţa castanie,

C u ochi verzi şi picioruşul in cothurn inalt şi mic.

Braţul ei rotund sub haina cea cu flori şi fir ţesută

Se desprinde alb şi rumen răzemat pe şoldul drept,

Şi c u m iese ea din umbra, cingătoarea-i desfăcută,

T r e m u r ă ca doue aripi valurile de la piept.


Benghiuri doue-i rid in faţă, altul stă ascuns sub gură,

— Muşcături de fluturi gingaşi, pe o floare de cireşi, —

Şi aşa duios suspină feciorelnica făptură

C â n d de dragoste ii căntă grangurii din teii deşi.

„Copilită câte doruri pe cărarea ta se 'nclină,

„Căte visuri şi speranţe se ascund in al teu sin,

„ D a r tu treci curată, vie ca o rază de lumină

„ N u m a dorul teu străbate orizontul cel senin.

„Pentru ce culcată 'n earbă, intr' a m u r g in totdeauna

„Asfinţitul cel de soare il priveşti cu ochi geloşi,

„Pentru ce in miez de noapte tremurând aştepţi tu l u n a

„ Ş i suspini când ventul trece pintre negrii chiparoşi?

„ P e Natal al teu părinte cufundat in vechi v o l u m e

„Descifrând problema vieţei il laşi tainic v e g h e t o r ;

„ T u crescută 'n foc de soare, tu p o d o a b ă pentru lume,

„ T u ce ai comori in suflet de nemărginit amor.

„ V i n o , vin la mine 'n braţe, nimenea n'o să ne ştie,

„ C u nori groşi acoperi-voiu faţa cerului senin,

„Şi v o i u resturna pâmentul de-o vrea calea să ne ţie,

„ î m i vei fi împărăteasă, vin la mine 'n braţe, vin !"


D . C. Ollâneseu. 121

Astfel m u r m u r a Oceanul sărutând-o pe picioare,

T r o n măreţ tăind in valuri aplecate păn la ea,

E a r F o - F o sta nemişcată cu privirea visătoare

Ascultând uimită glasul care 'n inimă-i ş o p t e a :

„ T u eşti, tu, te simt in mine, după u m b r a ta veni-voiu

„Din adâncul veciniciei desperat a c u m m e chemi,

„ P e prundişul cel de spume urmele-ţi descoperi-voiu,

„ V o i u fi roaba ta iubite, dus in negură de v r e m i ! "

Şi se afunda in m a r e a unde dragul ei p e r i s e !

— Umbreluţa de mătase numai i-a remas pe m a l .

P e v o l u m u r i mucezite B o n z u l veşted adormise.

Liliacul şovăelnic stinse l a m p a lui N a t a l !


MATILDA PONI.
V i s u r i 1 e.

âtră sară

Se coboară

C u aripele de aur

Visurile pe păment,

T r e c ă t o a r e ca şi spume

Mii de farmeci dulci in l u m e

Şi al b a z m e l o r tesaur

E l e - a d u c ca prin incânt.

Şi sermanul, ce doreşte.

U n m o m e n t atunci găseşte

Soarta-i milostivă 'n vis,

Visul care iţi suride

Şi in taină iţi deschide

Porţi ce duc in Paradis.


Dimineaţa eară

Visurile sboară

Grabnic inapoi

Şi pe u r m a lor uşoară

Vin in roiuri se coboară

Griji amare şi nevoi.


I. P O P E S C U .
Educatiunea naţională.

Secolul nostru, care a dat principiului de n a ţ i o n a l ita te

|l|importanţa unui principiu normativ in vieţa popórelor, a

|făcut totodată ca acela să fiă validitat şi in e d u c a ţ i u n e .

^ N i c i nu se putea a l t - c u m ; căci ceea ce cultura şi civili-

saţiunea din ori-care epocă scote la iveală, bun şi reu, se impune

óre-cum ca prin necesitate şi e d u c a ţ i u n e i . D e aici vine,

că e d u c a t i u n e a a fost şi v a ti totdeuna dependentă precum de

cerinţele vieţei, aşa şi de cultura actuală, scurt de spiritul

timpului, care vitrieză din epocă in epocă. Chiămarea Peda­


gogiei insă, după care are să se îndrepte educatiunea,

este de a alege cu scrupulositate ce pote fi admisibil de a se

infiltra in tinerime din starea actuală a omenimei, conducéndu-

se in alegerea acesta totdeuna de idealul adevăratei perfecţiuni

omenesci.

Acestea premise, să v e d e m c u m principiul de n a ţ i o n a l i t a t e

u r m e z ă a fi validitat in e d u c a ţ i u n e , şi cari sunt resérvele,

ce o P e d a g o g i a raţională trebue să le facă faţă de aplicarea

acestui principiu.
Este dat in sentimentul conservărei de sine al fiă-cărei

naţiuni cu vitalitate de a face tot posibilul precum pentru

apărarea şi fortificarea sa in present, aşa şi pentru asigurarea


ce c r m
viitoriului seu. Se potè 4 ' > & P nimic ca prin nesuinţa de

a-şi asigura viitoriul nu se arată in m o d atăt de vedit vitalitatea

unei naţiuni. Viitoriul fiă-cărei naţiuni insă nu potè fi asigurat,

decât prin sucrescenţa, prin tinerimea, ce e menită de a-i conti­

nua vièta, şi aici se inţelege nu numai vièta ei fisica, dar şi cea

spirituală, şi cu deosebire acesta. C u m se v a desvolta, c u m se v a

cresce prin u r m a r e tinerimea, aşa v a fi şi viitoriul naţiunei din care

aceea a eşit. O naţiune, care părâsesce crescerea tinerimei sale, séu

carea şi n u m a i o negliga pe aceea, 'şi subscrie insaşi sentenţa de

morte. Şi deca e v o r b a ca o naţiune óre-care să-şi asigure viitoriul

prin crescerea, prin educaţiunea, ce o dă tinerimei sale,

apoi acea e d u c a ţ i u n e nu potè fi decăt naţională.

Educaţiunea e naţională, când ea l u ă n d drept

punct de mănecare spiritul unei naţiuni, face ca acel spirit să

se desvólte in tinerimea aceleia, căt m a i genuin. E r ă prin spiritul

unei naţiuni se inţeleg vederile, credinţele şi aspiratimele ei, dease-

menea aplecările şi aptitudinile ei naturale, precum şi presta­

timele ei pe terenele sciinţelor, artelor şi ale vieţii practice şi

preste tot faptele ei istorice, in fine datinile şi moravurile şi cu

deosebire limba şi literatura ei, in care mai pregnant i se ex­

primă individualitatea. Proprietăţile acestea naţionale, fiâ multe,

tiă puţine, fiă de o v a l ó r e mai mare séu mai mică, sunt, după

cum se scie, scumpe fiă-cărei naţiuni cu conscienţă de sine, şi

cu tot dreptul, căci o naţiune prin proprietăţile sale naţionale

potè să existe ca atare intre alte naţiuni. Aceste proprietăţi

sunt prin urmare, cari, ca tot atâtea bunuri, ca tot atâtea in­

terese spirituale, au să fiă cultivate prin educaţiunea


naţională in tinerimea tiă-cărei naţiuni, decă e ca vieţa ace­

steia in adever să se continue şi să se perpetue prin generaţiu-

nile ce se succed in sinul ei.

Intru căt e d u c a ţ i u n e a naţională tinde a desvoltai

spiritul, seu, ceea ce e tot una, conţinutul vieţii spirituale al unei

naţiuni, in tinerimea aceleia, ea este şi unica educatiune

firescă şi raţională. Acesta se constată prin faptul, că din con­

ţinutul acelei vieţi tinerimea a primit deja o parte însemnată prin

moştenire şi prin contactul intim cu părinţii in primii ani ai

vieţii, şi deci e d u c a ţ i u n e a n a ţ i o n a l ă nu face decăt con­

tinuă a construi şi desvolta mai departe ceea ce se află dat in

tinerime aşa djcend pe cale naturală. Decă s'ar incerca a se

impune unei tinerimi un conţinut de vieţă spirituală, luat dela

altă naţiune, se pote observa, că acel conţinut, ca străin, seu

nicidecum, seu numai cu greu şi tărdiu se va prinde şi se v a

asimila in spiritul tinerimei, ce ar ave să 'şi-1 insuşescă. T r e b u e

să se observe, că şi desvoltarea culturei in spiritul omenesc se

face prin un fel de proces de asimilaţiune, şi acel proces ăncâ

nu se pote efectul in m o d firesc, decă ceea ce se oferă spiri­

tului spre asimilare este heterogen faţă de conţinutul Iui. Căt

de nenaturală şi silită este e d u c a ţ i u n e a opusă celei n a -

ţionale, se face ancă şi mai învederat prin inprejurarea, că

cei ce sunt nevoiţi a-şi câştiga mai ante cunoscinţai unei limbi

străine, pentru-ca prin mijlocirea aceleia să se cultive, in cele

mai multe caşuri nu ajung decăt la o cultură forte m a n c ă şi

superficială. C a u s a este că, de o parte pentru inveţarea limbei

străine, se consumă partea cea mai mare din timpul ce ar trebui

să se folosescă a n u m e cu lucrări menite de a p r o m o v a desvol­

tarea culturei spirituale, şi de altă parte limba străină, chiar şi

dupâ-ce e incăt-va cunoscută, nu e in stare să producă in


spiritul celor de altă naţionalitate acea înţelegere intimă, ce se

pote mijloci prin limba maternă. Omului este dat, ca şi când

vorbesce in o limbă străină cunoscută sâ cugete in limba sa

maternă. Pentru-ca ordinea acesta naturală să se schimbe,

trebue să se fi schimbat insaşi firea omului. O asemenea

schimbare insă nu se pote opera, după-cum P s i c h o 1 o g i a ne

arată, decăt facendu-se silă naturei, şi in asemenea caşuri, tot-

deuna se p r o v o c ă perturbaţiune in desvoltarea firescă a omului

şi prin urmare se impedecâ progresul lui in cultură. Remăne

deci să fiă bine constatat, că educaţiunea naţională

este reclamată de inseşi legile naturale ale desvoltării omenesci.

Drept-aceea din partea Pedagogiei educaţiunea na­

ţională se şi consideră ca un lucru, ce de sine se inţelege şi

de care in împrejurări normale nici nu e necesitate a se face in

deosebi menţiune. C a e d u c a ţ i u n e a să fiă n a ţ i o n a l ă , trebue

sâ se accentueze in P e d a g o g i a numai cănd din vre-o parte se

fac încercări de a se impedeca crescerea unei tinerimi in spiritul

naţiunei sale, impunendu-i-se o limbă străină şi un conţinut de

vieţă spirituală a unei altei naţiuni. Atunci P e d a g o g i a trebue

să fiă cea d'ăntei, carea are să preintimpine asemenea tentative,

şi să oferă totodată armele sciinţei celor ce sunt chiămaţi, de

a se intrepune pentru naţiunea impedecată in progresul ei

cultural.

Educaţiunea naţională e justificabilă şi se presentă

ca necesară chiar şi din punctul de vedere al omenimei in

general. Căci omenimea, ca atare, nu există decăt in deosebitele

naţiuni genetice, in deosebitele naţionalităţi, acestea fiind tot

atâtea tipuri concrete, prin cari aceea se manifestă in vieţă şi

in istoria. De aici insă, urmezâ, că tot ce se face pentru cultura

ori-cărei naţionalităţi, trebue să se considere ca făcut pentru cui-


tura comunităţii omenesci in general. In adevăr, raportul dintre

naţionalitate şi omenime e atăt de intim, incăt e imposibil, ca

caracterul de o m , ce are să se desvolte intr'un individ ore-

care, să primescă o desvoltare fără un anumit colorit n a ţ i o n a l :

individii, ce aparţin d. e. naţionalităţii nostre sunt omeni romani,

şi caracterul omenesc se pote desvolta in ei in m o d firesc numai

ca in romani. Drept-aceea nici nu se pote cugeta o educaţiune

pentru omenime, carea n'ar fi in acelaş timp şi naţională.

O crescere, o e d u c a ţ i u n e in sens c o s m o p o l i t , carea ar a v e

tendenţa să facă pe o tinerime să nu aparţină nici unei naţiuni, ci

omenimei in general, in abstract, e prin urmare o imposibilitate,

o utopia. Prin o asemenea e d u c a ţ i u n e , fără caracter naţional

pronunţat, nu s'ar produce decăt caractere omenesci bastarde.

Nici o naţiune cu conscienţă de sine insă nu pote dori, ea să

se formeze astfel de caractere in sinul ei.

Ast-fel e d u c a ţ i u n e a naţională ni-se presentă, nuca

o născocire a minţii omenesci, nici ca un eflux al aşa numitului

şovinism naţional, ci ca un postulat basat in inseşi legile firesci

ale desvoltării genului u m a n .

N u pote fi deci nici o mirare, decă astăcji se accentua cu

atăta tărie postulatul educaţiunei naţionale. Secolul

nostru se numesce nu fără cuvănt secolul culturei şi al libertăţii

generale, căci in nici unul mai nainte nu s'a făcut atăta pentru

ştergerea privilegiilor, cari, ca nesce bariere, eschideau partea cea

mai mare a omenimei dela cultură şi libertate. Acest secol

prin urmare, cănd şi-a impus problema de a face, ca la cultură

şi libertate să participe fără deosebire tote clasele societăţii şi

de asemenea şi tote naţionalităţile in interesul resolvirei a inseşi

problemei sale acesteia, trebue să stăruescă a aduce la valore şi

educaţiunea naţională, carea este cel mai natural şi prin


u r m a r e cel mai efectiv mijloc de a inainta cultura singuraticelor

naţiuni.

Căt de mult ţin astădi omenii la e d u c a ţ i u n e a naţio­

nală se pote cunosce din luptele fără sferşit şi înverşunate, ce

le portă naţiune cu naţiune, cănd dintre ele una tinde a impune

limba sa naţională ca limbă de inveţăment in scolele publice

tinerime i celeilalte naţiuni. A c e l e lupte, pe căt de vehemente, pe

atăt şi de funeste in consecuenţele lor, sunt, se pote <\ice, apari-

ţiunile cele mai nedemne şi mai detestabile in vieţa poporelor

moderne, întocmai precum au fost odinioră luptele religionare

de tristă . m e m o r i a . Cine va pute insă trage la indoielă

îndreptăţirea ori-cărei naţiuni de a se apera, cănd se vede

atacată in basa existenţei sale, şi ast-fel atacată trebue să se

simtă o naţiune cu conscienţă de sine, cănd tinerimei ei se

impune o limbă străină! S c o p u l cultural, prin care se cercă a

se justifica impunerea limbei striâne, nu se pote considera decăt

ca un pretext, menit a ascunde numai tentativa naţiunei agresive,

de a desnaţionalisa tinerimea naţiunei atacate. Şi pentru-ca chiar

şi naţiunea agresivă să cunoscă cată amărăciune produce prin

o asemenea tentativă a sa in naţiunea atacată, nu are decăt a

se transporta, fiă şi numai un moment m ă c a r in posiţiunea

acesteia. Desnaţionalisarea unei naţiuni, in care e deja desvoltatâ

conscienţă de sine, seu, cum se mai dice ancă, conscienţă na­

ţională, nu se mai pote face astădi fără a o trece pe aceea prin

cele mai torturătore retorte.

Schăffle exprimă un adever din cele mal adânc simţite,


ce c
când c } i . & „ o p r i m a r e a limbet (graiului naţional) e simţită de

fiă-care individ al unui popor, ca c u m i s'ar smulge limba din

gură, şi crima acesta, adauge el, nu o pot comite asupra unui

p o p o r intreg decăt omeni brutali."


L i m b a naţională fiind deci tesaurul, in care se află depusă

esenţa conţinutului vieţii spirituale a naţiunei ce o vorbesce, e

invederat că, pe căt timp acea naţiune n u v r e a să renunţe la

vieţa ei ca atare, n u i se pote disputa nici dreptul de a-şi e d u c a

fără restringere tinerimea in limba sa naţională, şi de a respinge

cu tată puterea de care e capabilă, tentativele ce s'ar face, fiâ din

ori-ce parte, de a altoi pe aceea prin mijlocirea unei limbi

străine in o altă naţiune.

Dar pe cănd ţinem l a inviolabilitatea dreptului, ce-1 are fiă-

care naţiune seu naţionalitate de a-şi e d u c a tinerimea in sens

n a ţ i o n a l , trebue să a v e m totodată in vedere şi marginile, in

cari educaţiunea naţională are să fia restrinsă. Acesta

pentru cuvântul, căci nu tot ce se cuprinde in cugetele, in sen­

timentele, in nesuinţele şi in aspiraţiunile şi preste tot in firea

unei naţiuni pote să fiă demn şi prin urmare iertat din punctul

de vedere al adevăratei culturi si al umanităţii de a fi transmis

tinermiei aceleia.

In vieţa fiă-cărei naţiuni se află, după cum e sciut, pe

lăngă calităţi bune şi virtuţi, şi scăderi şi viţii. A cultiva insă

scăderile şi viţiile bătrânilor in tineri şi ast-fel a le perpetua pe

acelea din generaţiune in generaţiune, nu p6te fi nicidecum pro­

blema e d u c a ţ i u n e i . T o c m a pentru aceea P e d a g o g i a are,

după c u m a m <\is, să facă o alegere scrupulosâ intre aceea ce

pote şi n u pote fi permis de a se transplanta şi cultiva in tine­

rime din conţinutul veiţii spirituale a naţiunei, l a care aparţine

prin origine. P e d a g o g i a şi-ar resolvi n u m a i pe jumătate ade­

vărata sa problemă, decă ar stabili numai n o r m e asupra modului,

in care e de a se e d u c a tinerimea şi n u ar arăta şi in ce spirit

să se facă, e d u c a ţ i u n e a a c e l e i a ; eră apoi decă ea a r sanc­

ţiona e d u c a r e a şi prin urmare intărirea tinerimei, fără deose-


bire, in viţii ca şi in virtuţi naţionale, prin aceea s'ar degrada

la un rol nu numai dejositor pentru sine, dar şi fatal pentru

omenime preste tot, şi in special fatal chiar şi pentru naţiunea,

in sinul căreia s'ar protegia o asemenea e d u c a ţ i u n e . Fiind o

sciinţâ, a cărei problemă este de a contribui la nobilitarea şi

perfecţionarea genului omenesc, P e d a g o g i a nu pote, nu-i e

iertat in nici un cas să se facă servitore nici şovinismului

naţional, nici politicei militante. Ori-cari ar fi aşa dară exigenţele

realităţii, P e d a g o g i a trebue să ţină in vedere in continuu şi

mai pre sus de tote idealul perfecţiunei omenesci. Şi ţinta

acesta statorită odată pentru Pedagogia şi prin mijlocirea

acesteia şi pentru e d u c a ţ i u n e , nu mai pote fi nici o indoielă,

că pedagogii seu educatorii ancă trebue să o aibă pururea in

vedere, decă e ca să nu retâcescă in împlinirea nobilei lor

chiămări şi să merite numele frumos ce-1 portă.

F i i n d preocupată, ca să nu dicem orbită, de a m o r u l pro­

priu, o naţiune pote uşor să nu-şi recunoscă scăderile şi viţiile

proprii. Vieţa ei insă i-le scote la ivelă, şi decă nu le vede ea, i-le

ved alte naţiuni. Care naţiune prin urmare prin reflectare asupra sa

insaşi şi prin comparare cu altele nu pote să ajungă la o justă cu-

noscere de sine, n'are decât să asculte ce ţin cei de alte naţio­

nalităţi despre ea. In m o d u l acesta e imposibil, ca o naţiune să

nu fiâ batăr incât-va lămurită asupra cestiunei: decă are multe

seu puţine scăderi şi viţii, şi care anume sunt acelea ? Cel puţin

cei ce sunt chiămaţi a fi conducătorii unei naţiuni pe calea

culturei nu se pote să nu fiă deplin orientaţi asupra calităţilor

bune şi rele, ce constituesc caracterul naţional al aceleia. Decă

nici cerinţa acesta nu s'ar implini, naţiunea respectivă ar fi in

adever de compătimit; căci atunci chiar şi progresarea ei in

cultură, fiind aceea desfigurată prin scăderi şi viţii, in loc de


a-i ridica, i-ar micşora numai v a l o r e a şi demnitatea morală, şi

fără aceste calităţi nu ar mai pute ave nici un prestigiu in seria

altor naţiuni.

Intre scăderile şi viţiile, ce se pot ivi in vieţa unei naţiuni,

sunt unele, cari derogă n u m a i numelui bun al aceleia şi cel

mult 'i pot compromite viitorul ei. E d u c a ţ i u n e a are, fîresce,

să le impedece cu totă stăruinţa şi pe acelea, ca să nu prindă

rădăcini in tinerime. Sunt insă şi viţii, ale căror urmări triste

nu se descarcă numai asupra naţiunei, ce e cuprinsă de ele,

dar trec şi asupra altor naţiuni. Viţiile de o asemenea natură

au să fiă combătute prin e d u c a ţ i u n e , se înţelege cu atăt

mai vertos. Un ast-fel de viţiu e bună-oră o r g o l i u l naţional,

in virtutea căruia naţiunea dominată de el se socotesce ca

singură d e m n ă şi îndreptăţită de a fi purtătorea culturei şi prin

urmare ca singură capabilă de a juca role istorice intre alte


c e
naţiuni. Acest o r g o l i u , acesta trufia orbă e, se pote 4 ' ; causa

principală a cunoscutelor lupte fatale, purtate cu atăta amără­

ciune mai ales de naţiunile, pe cari sortea le-a destinat de a vieţui

împreună pe un teritoriu comun. Şi acesta patimă, ce se numesce

şi ş o v i n i s m naţional, cum ar şi pute să producă alt eiect,

decât o induşmănire adese-ori pănâ la morte intre naţiunile con-

locuitore, cănd naţiunea cuprinsă de ea, pe cât e de aro­

gantă, pe atăt devine şi de d e s p r e ţ u i 1 6 r e şi de i n t o l e ­

rantă faţă de naţiunile, pe cari nu vrea să le considere ca

egal indreptăţite de a exista şi ele ca atari şi de a se cultiva şi

ele conform individualităţii, conform disposiţiunilor lor firesci

şi conform tradiţiunilor l o r ? ! Ori-ce acţiune produce reacţiune:

acesta până şi in lumea anorganică, cu atăt mai mult insă

in vieţa poporelor cu conscienţă de sine. Decă s'ar pretinde

deci, ca educaţiunea să cultive in tinerime şi viţii


cum e orgoliul naţional, intoleranţa naţională, şovi­

nismul naţional, prin pretensiunea aceea nu s'ar arăta,

decăt o tendenţă de a susţine cu premeditare la ordinea c\i\ei

in istoria nefastele lupte de rase, menite numai de a aduce

asupra poporelor nespuse miserii şi de a le compromite nu

numai ticna vieţii, dar şi scopurile culturei şi ale libertăţii lor.

Se pote aşa dară uşor inţelege că, cu cât spiritul timpului

dintr'o epocă ore-care s'ar păre a impinge pe naţionalităţi spre

amintitele viţii naţionale şi prin acelea spre separatism şi chiar

spre o luptă de exterminare reciprocă, cu atăt in e d u c a ţ i u n e a

naţională trebue să se accentue mai tare adeverul, că

naţionalităţile, ca tot atâtea membre ale marei comunităţi a

omenimei, sunt legate prin mii şi mii de interese unele cu

altele, şi că ele, numai respectăndu-şi inprumutat acele interese

'şi pot asigura deodată cu pacea şi libertatea şi prosperitatea

comună. E de insemnat, că sorgintea amintitelor viţii e e g o ­

ismul naţional: egoismul precum in vieţa individilor, aşa

şi in a poporelor fiind motorul principal al tuturor pornirilor

rele. Educaţiunea prin urmare nimic nu are sa combată

cu mai mare stăruinţă decăt egoismul, carele sub ori-ce

formă s'ar arăta, este negaţiunea moralităţii. Pentru a inpedeca

insă desvoltarea in special a egoismului naţional, insaşi

educaţiunea naţională trebue să facă, ca in tinerime,

pe cănd progresează desvoltarea conscienţei naţionale, să se

desvolte totodată şi conscienţa generală u m a n ă şi etică. Căci

numai cu reserva acesta educaţiunea naţională pote fi privită

ca o lucrare pusă in serviţiul moralităţii şi prin u r m a r e îndrep­

tăţită de a fi. Chiar şi e r e s c e r e a tinerimei in aceea, ce se

numesce p a t r i o t i s m , decă acesta ar fi lipsit de sentimentele

umanitare şi filantropice faţă de alte naţionalităţi şi ar remăne


mărginit numai la o naţiune, fiind o c r e s c e r e făcută in spirit

naţional e g o i s t ic, nu s'ar pote justifica din punctul de

vedere al moralităţii şi deci ar trebui să se considere ca nead­

misibilă.

Dar decă, conform principiilor moralităţii, se cere, ca din

credinţele, sentimentele şi aspiraţiunile unei naţiuni să nu fiă

permis a se transplanta şi cultiva prin e d u c a ţ i u n e in tineri­

m e a ei nimic ce ar fi de natură de a deştepta şi nutri in ea

egoismul naţional şi consecuenţele acestuia, se nasce intrebarea:

nu cum-va prin o asemenea educaţiune tinerimea din

cestiune s'ar face indiferentă faţă de interesele particulare ale

naţiunei, la care aparţine ? Respunsul la intrebarea acesta s'a

dat cănd a m constatat, că o m e n i m e a seu umanitatea n u există

decăt in diferitele naţionalităţi. Acest adevăr odată admis, pe

basa lui trebue să susţinem, că nu pote fi nicidecum in inte­

resul umanităţii ca societatea omenescă să se niveleze ast-fel

incăt să dispară din ea tote diferinţele naţionale şi tote interesele

particulare ale naţionalităţilor, ce o compun. In m a r e a c o m u ­

nitate omenescă, carea cuprinde in sinul seu pe diferitele naţio­

nalităţi, acestea pot şi au să existe ca atari cu tote particulari­

tăţile lor nobile, numai particularităţile ce 'şi a u sorgintea in

e g o i s m u l - naţional şi a n u m e pornirile nemorale de a se des­

preţul inprumutat, p r e c u m şi de a se ridica prin forţă u n a dea­

supra celeilalte şi de a se persecuta şi apăsa una pe alta,

numai aceste particularităţi detestabile, menite de a perpetua

inimicia intre ele, nu pot fi tolerate. A pretinde, ca e g o i s ­

mul naţional să fia oprimat, nu însemnă a delă-

tura din societatea omenescă diferinţele naţionale. Cănd

deci impunem educaţiunei naţionale drept problemă

specială de a transplanta şi cultiva in tinerime conţinutul vieţii


spirituale a naţiunei la care aparţine prin origine, curăţit de

egoismul naţional şi de excrescenţele acestuia, cănd

cerem, ca tinerimea să se crescă ast-fel, incăt in inima ei, pe

lăngâ iubirea pentru naţiunea sa, să se desvolte şi însufleţire

pentru scopurile umanităţii in general şi simpatia şi respect

pentru bunurile şi interesele altor naţiuni in deosebi, atunci

nu pote fi nici un pericol, că prin ast-fel de crescere o

tinerime ore-care s'ar înstrăina de cătră naţiunea sa. Se pote

pre bine, ca cineva să inalţe căt de sus stindardul naţiunei

sale, fără a r u m p e legăturile solidarităţii intereselor, ce o l e g ă


e
pe aceea de alte naţiuni. T o c m a pentru aceea se şi pote djc >

că cine nu are stima cuvenită pentru celelalte naţionalităţi, nu

e demn de a sa propria.

Terminând, nu putem a nu accentua ancă odată, că o

educaţiune, carea s'ar dejosi la trista rolă de a sădi şi cultiva

in tinerime, viitoriul naţiunei, dinpreună cu calităţile bune

şi cu virtuţile, şi scăderile şi viţiile aceleia, nu ar mai merita

de a se n u m i educaţiune, şi decă cu tote acestea i s'ar

da ancă şi epitetul „naţională", ea ar fi cea d'ântei, carea ar

aduce in discredit şi ar compromite chiar şi principiul de n a ţ i o ­

nalitate.
I. S B I E R A .
Solidaritatea întereselor.

a la începutul semestrelor trecute aşa şi la începutul

semestrului acestuia v o m înaugurâ prelegerile noastre cu

cîteva cuvinte menite a atrage atenţiunea domniilor

Voastre asupra unor idei cari rasspîndesc in soţietatea

omeneasca? binefaceri maereţe şi binecuvîntseri msenoase, daca;

oamenii aii consciinţae vie de ele şi se conduc de dînsele cu

rigorositate, dar' carile se raesbunae amarnic, cu distrugere chiar,

cînd sînt nesocotite şi csekate în picioare. Aceste idei se resumse

în espresiunea s o l i d a r i t a t e a întereselor, carea v a face

şi o b î e p t u l privirilor noastre.

Vse rugaem sa; binevoiţi a ni acordă nu numai atenţiunea,

dar' şi îndulginţa domniilor Voastre la observaerile noastre asupra

acestei tese, casei a v e m consciinţa ca; în cele urmoetoare nu v o m

desfaeşurâ aceasta; tesae i m p o r t a n t * cu acea chîaritate, precisiune,

deplinastate şi metoda; ce o pretinde importanţa eî!

Sas ne întrebasni m a i întîîu ce este sau în ce consta;

interesul?
Spre a ave interes de ceva, sau de cineva, trebue mai

întîîu sa? a v e m cunoscinta? de dînsul, sas ne p u n e m în oare­

care raport cu el şi sa? observasm apoi, ce felîu de înrîurinţă

au esistinţa şi mişcaârile lui asupra noastră?, asupra vieţeî noastre

şi a traiului nostru. Numai atuncîa cînd v o m ave cunoscinta?

cît se poate de esacta? despre vreun lucru, sau despre vreun

îndivid; cînd vom urmaeri cu atenţiune şi cu de -amaeruntul

toate mişcările lui, toate puterile lui, toata? activitatea lui

asupra încunjurimiî s a l e ; cînd ne v o m pune şi pre noi în vreun

raport cu aceasta? activitate a lui şi v o m observa cu temeîti

toate efectele bune şi rele ale acestei activităţi asupra vieţii

noastre şi a traiului n o s t r u : numai atunci se v a nasce în noi

un afect oarecare pentru acel lucru, sau î n d i v i d ; un afect plascut,

daca? înrîurinţă lui a fost priincîoasa? pentru noi, şi un afect

nepla?cut, cînd urmasrile înrîurinţiî lui au fost stricascîoase;

n u m a i atunci sa? deşteaptă? în noi o atragere sau o ra?spingere,


c e m c a s n e
o paîsare pentru dînsul; numai într'acest cad, 4 i

înteresa?m de dînsul, ca? a v e m interes de el.

Dincontra. cînd nu a v e m cunoscinta vreunui lucru, sati a

vreunei p e r s o a n e ; cînd nu seim nimica? despre puterile şi acti­

vitatea l o r ; cînd nu li sîmţim înrîurinţă şi nici n ' a v e m con-

sciinţa? de d î n s a : atunci acel lucru sau acea persoana?, nici nu

esista? pentru n o i ! Ce ni pasa? noauî de cutare maşina? tre­

buincioasa?, de cutări plînte şi animale folositoare, de cutări

ba?rbaţî înţelepţi şi binevoitori, daca? n ' a v e m cunoscinta? nici

despre esistinţa, nici despre calita?ţile lor bune şi priincîoase

vieţii noastre şi traiului nostru ? C e ni pasa? noaxii de rapaci­

tatea unor animale, de veninul distruga?torîu al unor plînte,

de întenţiunile rele şi duşmaenoase ale unor oameni egoişti şi

perverşi, daca? noi n'avem nicîun felîu de cunoscinta? despre


toate acestea ? Atît ninţile din l u m e cît şi calitaeţile lor, fie

acestea orîcît de bune, de p r i i n d o a s e şi de folositoare, sau fie

ele orîcît de rele, de stricaecîoase şi de periculoase, ele nu vor

scorni, nu v o r deştepta în noi nicîun felîu de atragere sau de

raespingere; ele ne v o r laesâ reci şi nepagsaetorî pecît timp nu

v o m caspaetâ, intr'un mod sati altul, o cunoscinţas vie şi con-

sciutas despre esistinţa şi efectele lor.

Deci, psesarea noastră;, interesul nostru pentru ceva, sau

pentru cineva, dia.ce curat numai în cunoscinţile noastre, în con-

sciinţa vie şi puternicae ce o a v e m noi despre înrîurinţa luî, bunae

saii rea, plaecutae sau neplaecuta;, asupra esistinţiî noastre şi a

traiului n o s t r u !

C u cît cunoscinţile noastre despre vreun lucru, sau despre

vreo persoana; v o r fi mai temeinice, mai precise şi m a i chîare,

cu atîta m a i tare v o m fi impresionaţi şi afectaţi, cu atîta mal

vioaie şi m a i puternicae v a fi şi înteresarea noastră;. închipuiţi-

vi un şip cu venin pe masas! Un copil iubit îl apuca;, îl de­

stupa;, toarnas 'ntr'un pa;har şi voîesce sae'l punae la gura;.

Maîcae-sa insa;, vaedînd aceasta, sare ca fripta;, se raepede ca

o saegeatae, apuca; şi smulge din mina copilului veninul omorî-

toriu! . . . De ce v o i a copilul sa; bee din acel şip ? Pentruca;

nu sciâ nici ce'î într'însul, nici ce'l aşteaptă;; el presupunea ca;

în acel şip este ceva plaecut şi bun de baeut; el a v e a o idee

falsa;, o credinţa; deşartă;! — Şi de ce a alergat m a m a ca un

fulger în apaerarea copilului? . . . Pentruca; cunosceâ ce este

în şip, pentruca; sciâ ca; n u m a i moartea îl aşteaptă; daca; v a

sorbi din acea beuturas, şi pentruca; îî passâ de dînsul, pentru­

ca; îl îubiâ şi avea interes la esistinţa şi la prosperitatea luî!

De ce unii o a m e n i vîr în stomahul lor mîncaerî felîu de

felîu şi în cîtimî prea mari, şi toarnă; într'înşiî beuturî faera;


alegere şi preste maesurae ? . . . Pentrucae nu sciû, sau pen-

truca? în momentul acela li s'au întunecat minţile şi li s'au

curmat reflecsiunile ; pentruca? au u ï t a t ; pentruca? nu mai aii

consciinţae vie şi puternica? de efectele stricaecioase ce neapa?rat

trebue sae urmecje dupa? astfeliû de îmbuïbaerï necum pa?tate !

Predomniţi de sîmţualitatea şi plaecerea momentanœ, eï nu mai

cugeta?, nu se mai întereseada? nici de saenaetate, nici de traiul

lor viitorîu !

De ce oare o sama? de oameni împraescias, fasrse scrupul

şi mustrare, nu numai averea cea uşor dobîndita? delà alţii,

dar' şi cea caeştigata? de eï cu sudori şi amaruri ? . . . P e n ­

trucae nu sciû, nu au consciinţae vie cae averea este echivalentul


a c e
activitaeţiî omului, ca? în avere c j ° buna? parte din puterea

Iul, ear' în folosirea ei v a l o a r e a şi însaemnaetatea luî în soţie-

tate ; pentrucœ eï scapă? din vedere cae, rassipindu'şî avuţiea,

dînd banii în mîna altora, prin ^aceasta nimicesc echivalentul

muncii lor, îşi raesipesc puterile, îşi micşureacja? v a l o a r e a proprie

şi întœresc numai pre alţii, pre acela cary sciû adunà şi folosi

cu înţeleginţas aceasta? avere faerae de staepîn ! Astor oameni

nu li pasa?, n'au înteres de puterea şi de v a l o a r e a proprie !


*

De aici se vede ca?, cu cît înrîurinţa cuiva asupra noastră?

va fî mai mare şi m a l multipla?, şi cu cît cunoscinţile noastre

despre aceasta? înrîurinţa? vor fi mai temeinice şi mai laemurite,

cu atîta mai mare, mal vioïû şi mai întensiv v a fî şi interesul

nostru pentru dînsul.

Gradaţiunea interesului nostru pentru vreun obiept oare­


a c e
care nu 4 numai în ma?rimea înrîurinţiî luî bune saû rele,

asupra noastră?, cît mai vîrtos în esactitatea cunoscinţii şi în vioi­

ciunea consciinţii ce o a v e m despre aceasta? înrîurinţa?. Noi

ne vom feri de un ra?û cu atîta mai tare, cu cît mal bine şi


I. Sbiera. 147

maî adînc v o m fi cunoscut urmaerile luî cele stricaecîoase; şi

earaeş, cu atîta mai puternic v o m naezui spre ceva, cu cît mai

v i o î ă v o m fi paetrunşî de binefacerile şi plăcerile ce ne aşteaptae!

Nepăsarea, îndeferentismul, neînteresarea de ceva, cînd o

întîmpinaem l a vreun om, nu ni aratae alta decît cae el nu

s'a ocupat cu acel lucru, cae n'a cugetat asupra luî, cae nu are

cunoscinţae c h î a r ă şi consciinţae vie despre înrîunrea luî asupra sa

şi a semenilor s ă î ! O m u l cugetătorul, o m u l cu cunoscinţî m u l ­

tiple şi cu consciinţae deşteaptae nu poate f i nepaesaetorîu de

cîte-se^petrec în jurul s ă u , şi de înrîurinţile lor asupra s a !

Deci, înteresuf nostru nu este alta ceva decît un afect

pentru sau contra vreunui lucru, şi năzuinţa continuă de a

lucră conform afectului aceluia. Sciind aceasta, sas ne între­

b ă m , ce este, sau, în ce c o n s t ă solidaritatea intereselor?

S o l i d n u m i m o mulţime de părticele, mirî şi maî mari,

adunate la un loc şi lipite unele de altele aşa de strîns încît,

la orice încercare de a le despărţi şi depaertâ unele de altei;,

ele opun o resistinţă puternicae. Solid este a ş a d a r ă ceva foar­

te des, foarte vîrtos, strîns la un loc, nedespasrţibil altfelîu

decît numai prin o putere mult maî mare decît puterea care a

adunat şi ţine la un loc strîns lipite unele de altele toate p ă r ­

ticelele întregului.

Cuvîntul s o l i d a r i i ! însamnae m a î întîîu părticelele, cari

compun solidul, întregul, a d e c ă părticelele strînse la olaltas

prin puterea lor de adhesiune şi cohesiune. Cuvîntul solîdarîu

se întrebuinţează maî ales despre oameni, şi anumea, spre

a califică pre aceia cari, într'o afacere sau alta, sau şi întru

toate, ţîn strîns la un loc şi se apaeră cu taerie unul pe a l t u l ;

pre aceia, pre cari îî unesc nisce interese reciproce şi comune,

şi'î necesiteacjae a le u r m ă r i împreunae.

t T
Prin cuvîntul solidaritate nu v o m înţelege aşadarae

alta decît aceà putere interna;, maî mult consciutas decît instinc­

tiva;, care împinge pre o m castra; o m , care îî ţine la un loc

şi îî necesitea4ă sae caute împreuna; a urmaeri şi a réalisa

nisce scopuri de folos reciproc şi c o m u n .

Toţi oamenii doresc sa; traeeascae cît se poate de bine, de

c o m o d şi de mult. In privinţa aceasta aü cu toţii aceaş dorinţa;,

acelaş ínteres", dar' nime nu este în stare sae reàlisecje, sîngur

de sine şi prin sine, aceasta dorinţa; atît de legitima; şi de

naturala; ! Spre împlinirea eî se cere neapasrat, în m o d absolut,

concursul m a î multora, sprijinul reciproc. O m u l , dupae natura

sa, este fiinţa; soţiabilae, menita; a trœi şi a'şî réalisa destinele sale,

numaî în soţietate. In isolare, în sînguritate, nu esistae nicî

îndestulare, nici fericire. Isolarea şi sînguritatea sînt duşmanii

de moarte ai naturii omenescî.

Deci, pe de-o parte dorinţa de a traei cît se poate de

bine şi de c o m o d , cît se poate de plaecut şi de îndelungat, ear'

pe de alta; parte absoluta neputinţa; de a réalisa aceasta; dorinţae

aü naescut comunitatea şi reciprocitatea intereselor, aü devenit

izvorul solidaritaeţiî lor. C î n d v o r b i m aşadarae de solidaritatea


L

intereselor, voim sae esprimasm prin aceasta cœ esistae pintre

oamenî o suma; mare de paesuri, o mulţime nenumasrata; de

trebuinţî, de comoditosţî şi de plaecerî, o nemaerginire de dorinţî

şi de naecjuinţi, carii e nu se pot réalisa şi îndestula în isolare,

în separare unele de altele, ci numaî în împreunare, în con­

cursul lor, prin sprijin reciproc şi prin ajutoriü mutual.

Omul sîngur de sine, în isolare de semenii saei, nu s'ar

putè conserva şi procrea ; n'ar fi în stare sas'şî perpetue

speciea sa; cu încetarea individului ar înceta şi esistinţa

specieî sale. O m u l darae numai în paerechîe se poate înmulţi şi


trae! din generaţiune în geueraţiune; numai în soţietate îşi poate

asecurà esistinţa şi întemeia un traîu bun, comod şi plaecut.

Eatae aici un concurs de interese carile, în isolare, ar fi preste

putinţae sas fie realisate !

Stremurul de conservare şi perpetuare, a sa şi a speciei

sale, a dat nascere la o sumae felîuritae şi nemaerginita; de

Interese pintre oameni, şi a stabilit, cu necesitate, o solidaritate

pintre ele. T r a i u l de toate cjilele şi nsezuinţa de a'l îmbunaetaeţi

şi de a'l face, cît cu putinţa; maî durabil, m a î comod şi m a î

plaecut, a demustrat oamenilor, în m o d evident şi necontestabil,

ca? faera; de o alipire foarte aproape uni! de alţii, ca; faerae de

o strînsae ţinere l a un loc, şi faerae de a se sprijini şi ajutà, cu

sînceritate şi cu taerie, unii pre alţii ; în scurt, cae faerae de a

manifesta şi a întreţine o solidaritate perfectae între sine nu este

posibil a îndestula trebuinţile cele multe şi varie ce vieaţa

omului şi dorinţile lui le aduce cu sine.

Nu esista; nicîo înstituţiune maecar din cîte s'aù ivit în

omenime, începînd dela familie şi suindu-ne pînae la potenţa

eî cea m a î suprema;, la statul cel mai perfect organisat, carea

sse fie nu numai produsa;, daroe şi condiţionata; de solidaritatea

întereselor unui numaer oarecare de oameni.

In familie aflasm cîţiva oameni strîns uniţi între sine prin

legaetura sîngeluî şi a graiului, şi decişi cu staetornicie nu numai

a griji unii pentru alţiî, dar' şi a se apasrà incontra tuturor

atacurilor duşmaenoase, îndreptate de alţiî incontra comoditasţiî

traiului şi a prosperitaeţiî lor. In familie, solidaritatea întereselor

se sîmţesce mult m a î tare, este mult maî vioaie şi m a î puter­

nica; decît în comunae, în ţarae şi în stat, poate de aceea cse

membriî familiei sînt maî aproape unii de alţiî, traeesc împreuna;

la un loc şi se cunosc m a î bine unii pre alţiî.


Familiile prospereacja, se î n t ă r e s c şi devin puternice, re­

spectate şi temute, cînd toţi membrii eî ţin la un loc, cînd stau

unii pentru alţii, cînd se a p a r ă unii pre alţii pîn' la a b n e g a r e ;

în scurt, cînd sînt cu toţii solidari la toate şi întru toate. Atunci

nime nu Ii poate strică cu una cu d o a u e ! Dincontras, familiile

se slăbesc, devin neputincioase şi f a r a de valoare, se resipesc

şi se sting, cînd membrii lor au părăsit ideea solidarităţii

intereselor, cînd nu maî ţin unii cu alţii, cînd nu se m a i a p a r ă

reciproc, ba încae se î n d u ş m a n e s c , se vorbesc de r a u se sapae

unii pre alţii şi caută? sas se nimicească; reciproc.

T a t ă l mîeţi, Dumnecjeu sae'l ierte! p ă t r u n s de binefacerile

şi foloasele ce le nasce practica ideii solidarităţii intereselor,

au esprimat'o faţa; cu noî, iiiî s a l , în următoarea anecdota;

caracteristica; şi instructiva;; el ni p o v e s t i : „ U n o m î n c a r c ă din

ţarina sa un car de bostani şi porni cu eî a c a s a . Trebuia

sa treacă pe o toloaca. Pe aceasta pasceau felîu de felîu

de v i t e : caî, boî, porci şi altele. Cînd eră cu carul aproape

de culmea unui colnic, preste carele îl ducea drumul, omul

a v u nenorocirea de r ă s t u r n a carul cu bostani. Bostanii atunci,

rotund^ c u m eraii vad/îndu-se la largul s a u pe coasta colnicului,

au apucat'o care încotro, şi s'au î m p r a s c i a t cu toţii în toate

părţile. In deşert s'a năcăjit bietul o m ca s a ' î maî adune la

un loc, c a d porcii şi celealalte vite de pe coasta colnicului

s'au repeclit cu g r ă b i r e asupra l o r şi, apucîndu'î tot unul cîte

unul, au început a'i încolţi şi a'i mânca."

învăţătura ce r e s u l t a din aceasta a n e c d o t a pentru ilu­

strarea teseî noastre, este foarte v e d e r a t a .

Membrii unei familii, p î n a cînd stau în cuibul propriu şi

sub înmurinţa binefăcătoare a părinţilor şi a îngrijitorilor l o r ;

p î n a cînd asculta de e î ; pîna cînd se conduc întru toate de


ideea solidaritaeţiî: pînae atunci raemîn scutiţi de pericule şi

feriţi de duşmani; dincontrae cînd se cred maî înţelepţi decît

cei cu esperiinţae, cînd se datt conduşi n u m a i de capetele lor

rotunde, în carile adese ori nu se gsesesc decît idei necoapte

şi nesaenaetoase, ca şi sîmburiî din unii b o s t a n i : atunci este vaî

şi a m a r de e î !

T o t pe ideea de comunitate şi de solidaritate a intereselor

este întemeieatae şi comuna, sînt ţasrmurite ţasrile, sînt formate

staturile. Faeras de solidaritate perfectae între membri n'ar pute

esistâ şi prospera nici comuna, nici ţara, nici statul. Inchipuiţi-

vî membrii unei comune, ai unei ţasrî, sau ai unui stat raedi-

caţi unii asupra altora şi î n necontenita? harţas şi luptas unii cu

alţii! . . Oare ce s"ar alege din acea comunse, ţarae, sau

stat ? . . . R u i n a tuturora şi nimicirea comunii şi a statului!

Eatae resultatul!

Dincontrae, acele comune, ţasri şi staturi, ai caerora membri

ţin strîns la olaltas, sînt solidari întru toate şi se apasrae cu

abnegare unii pre alţii, cresc, se întceresc, devin puternice şi

respectate.

S t e r i l e diferite dintr'o comuna;, dintr'o ţarae, dintr'un stat,

dintr'o naţiune, sînt şi ele un eflucs, o emanaţiune, o conse-

cinţae a solidaritasţiî intereselor. O m u l n'a fost, nu este şi nici

n'a fi cîndvâ în stare a'şî procură sîngur de sine toate cîte îi

sînt necesare pentru acoperirea şi îndestularea trebuinţilor şi

dorinţilor sale, pentru întemeîarea unui traîu bun, c o m o d şi

plaecut. Oamenii aii fost necesitaţi ca sae impaerţeascoe lucraerile

între s i n e ; unii au scos . metale din paemînt,- alţii aii feecut

diverse unelte din e l e ; unii au prins şi au domesticit animale,

alţii au preparat productele l o r ; unii au cultivat paemîntul, alţii

a ă prelucrat şi aii destribuit productele - l u i ; unii aii luat asupra


sa manţinerea ordinii, alţii notarea esperiinţilor şi cultivarea

înţeleginţiî şi nobilarea i n i m i i ; in scurt, fiecare a luat cîte vreun

lucru asupra sa spre a'l face în folosul tuturora. S t ă r i l e diferite

nu sînt alta decît nisce focare, nisce fauriscî unde se cultiva;

şi se fruptifica cîte o specialitate de lucrare, unde se produce

cîte ceva spre binele şi folosul altora nededaţi cu acel felîu de

lucrare. S t ă r i l e sînt a ş a d a r a o necesitate absoluta; în omenime,

şi mai ales în staturile bineorganisate şi puternice; deci între

ele d u p a natura lor, nu poate fi nicîun conflict, nicio d u ş m ă n i e ;

între ele esista o comunitate de interese, prin urmare, trebue

s a d o m n e a s c a şi o solidaritate perfecta între ele.

Comunitatea şi solidaritatea intereselor între stări se ca-

racferisea4a într'un m o d foarte plastic în cunoscuta f a b u l a a lui

Meneniu Agripa despre r a s c u l a r e a membrilor corpului asupra

stomahuluî. Numai atuncîa cînd fiecare m e m b r u în parte îşî

împlinesce funcţiunea sa, poate esistâ şi prosperă corpul întreg,

organismul soţial, naţiunea şi statul; altfelîu totul se descom­

pune şi se nimicesce.

Pe ideea solidarităţii intereselor a fost, este şi v a fi în

veci întemeîeat tot progresul în omenime. De aceea vedem,

maî ales în djua de astacjî, omenimea despărţita pretutindine

într'o mulţime de colectivităţi, unele mal mult. altele maî

puţin numeroase, dar' aî c ă r o r membri sînt strîns uniţi şi legaţi

între sine prin o nemărginire varie de interese reciproce şi

comune.

Dintre toate aceste varie colectivităţi de oamenî, pre carî

soţiabilitatea şi înteresele reciproce le-au produs, cea maî carac­

teristica, cea maî î n s a m n a t a şi maî m ă n o a s a în consecinţile

sale pentru progresul omenimiî este aceea care p o a r t a numele

de n a ţ i u n e . N u m a î între oamenii cariî se înţeleg între sine,


numai între oamenii de acelaş grafă, numai în naţiune s'aû

putut ivi mai întîiu, s'au desvoltat şi s'aû întœrit toate acele

mijloace, multe şi felïurite, cari au diferinţat pre o m , cari 'l-au

rœdicat mai pre sus de toate celealalte a n i m a l e ; carile 'ï-aû

facilitat desvoltarea gradata; şi 'l-au suit pe aceà treapta;

înnaltœ de cultura; şi de civilisaţiune, pe care se gœsesce

a s ţ a ; ^ în unele locuri. ' _

Naţiunea n'a fost, nici nu este o turmae deşirată? de oa-

meni, o soţietate ordinara;, compusa; cu scopul de a esploatà

numaï nisce paemînturï, de a cresce şi cultivă numai nisce

plînte şi animale, de a esercità numai nisce meserii şi industrii,

de a purta numai vreun comercïû, saû de a réalisa numaï

nisce casştiguri ; dincontroe, naţiunea este o colectivitate speci­

fica;, un organism particular de oameni uniţi între sine prin

acelaş graïû tocmai aşa precum sînt împreunate la olaltae pasr-

ticelele materiale, celulele unui corp organic, prin aceeaş putere

vitala;. Naţiunea este, faerae îndoealœ, un corp organic, însas nu

de rînd, ci de o ordine m a l superioara;. Naţiunea, ca şi oricare

alt corp organic, are un drept natural de a traşi în felïul saeû şi

de a manifesta o vieaţae proprie particulara;, vieaţa sa naţionala;,

şi de a contribui astfelïû la progresul universal al omenimii.

In naţiune mai mult decît în toate celealalte corpuri organice

particulare din l u m e se reflecta; şi se manifesta; vieaţa intelec­

tuala;, vieaţa spiretualar eterna;. Aceastas vieaţae capa;ta; abia în

naţiune, prin graiul ei, toate condiţiunile necesare pentru

ivirea şi manefestarea, - pentru conservarea şi desvoltarea sa.

Naţiunile sînt cuibul şi izvorul vieţii intelectuale în omenime.

In graiul şi prin graiul naţiunilor se perpetua;, se întœresce, se

desvoaltae şi se perfecţionea4ae vieaţa spiretualas, se aprinde şi

lumineada; scînteea deetœtii însuflata; în omenime.


Orice corp organic din l u m e este compus din o mulţime

nenumărata? de celule. Aceste celule, pe lînga? aceea ca? au, fie­

care în parte, o vieaţa? proprie a sa, maî formeacjă încă? la un

loc, în diverse combina?rî, diferitele organe ale corpului întreg.

A b î â aceste organe, în împreunarea lor potrivita?, fac aceea ce

numim corp organic, şi sînt destinate a produce împreuna?, a

manifesta şi a întreţine vieaţa particulara? a corpului întreg. Cu

cît v o r fi celulele mai sa?na?toase, cu atîta organele compuse

din ele v o r funcţiona maî regulat, cu atîta maî tare şi maî

repede v a prospera corpul întreg. Q n d se vor înmorboşâ unele

celule şi nu se v o r dela?turâ grabnic schimbîndu-se cu altele

noaue şi sa?na?toase: atunci nu numai organul în carele au

fost celulele morboase, v a pa?timi, se v a distruge chiar, dar' şi

eelealalte organe ale corpului, însu'şî corpul întreg, v o r fi in sufe­

rinţa? şi în pericul de a se desface, de a se nimici.

Tot aşâ sta? lucrul şi cu corpul organic numit naţiune.

Aici îndividu ni represînta? celulele, ear' familiile, stasrile, asoţi-

aţiunile şi înstituţiunile soţiale sînt organele, prin carile naţiunea

îşi produce, îşi manifesta? şi întreţine vieaţa sa proprie parti­

culara?.. vieaţa sa naţionala?.

Cu cît membrii unei naţiuni v o r f i maî sa?na?toşî şi m a i

vigoroşî, cu atîta maî sa?na?toasa? şi maî vigoroasa? v a fi naţi­

unea întreaga?.

C u cît maî înţelegenţi, maî culţi, maî bogaţi şi maî stimaţi

vor fi îndividjî, familiile şi stasrile, cu atîta maî inteligenta?,

maî culta?, maî bogata? şi mal stimata? v a fi însas'şî naţiunea.

Cu cît li v a merge îndivicjilor mal bine, cu cît maî tare

vor prospera şi vor înflori familiile, sta?rile şi înstituţiunile

naţionale : cu atîta maî prospera? şi maî înna?intata? v a f i naţi­

unea întreaga;.
Cu cît m a î armonic v o r petrece şi v o r funcţiona î m p r e ­

una; toţi îndivicjii, toate familiile, toate stasrile şi înstituţiunile,

cu atîta m a i lin v a curge şi vieaţa naţiunii.

C u cît m a î grabnic şi m a î eficace se v o r feri, se v o r spri­

jini şi ajutora, uniî pre alţii, atît îndivicjii cît şi familiile, staerile

şi înstituţiunile s o ţ i a l e : cu atîta m a î puternica; şi m a î respectata;

v a f i naţiunea întreaga;.

In scurt, esistinţa, prosperitatea şi puterniciea întregii naţi­

uni depinde, în m o d împerios, dela esistinţa, prosperarea şi func­

ţionarea armonica; a tuturor organilor din cari este ea compusa;.

Lasas pre îndividjî unei naţiuni în î n t u n e r i c ; sasrascesce 'î

pînae l a ca;licie; aruncae despreţ asupra l o r : şi atunci naţiunea

întreaga; n u v a ave nicîo v a l o a r e în ochii a l t o r a ; ea v a fi de

batjocura lor, sclava l o r ! Dovecjî despre aceasta a v e m şi astaecjî

sub ochii noştri!

P u n e pre membrii unei naţiuni pe ca;i rastaecite', aruncae'î

în desfrînaerî şi corupcîunî; stoarce, sau învenineacjae în el sucul

vieţii înpingîndu'I l a abus în gustarea plaecerilor: şi atunci ai

desnerval naţiunea şi 'I-aî pregastit peirea neevitabila;!

împiedeca; pre îndivicţî, pre familii, pre stserî şi înstituţi-

unî în desvoltarea şi înnseintarea l o r ; n u ' î laesâ sa; 'şî cajştige

şi sae'şi adune mijloacele necesare pentru bunul, c o m o d u l şi

plascutul l o r t r a î u : şi prin aceasta ai pus piedica cea m a i

eficace l a întasrirea şi l a prosperarea naţiunii!

Corumpe familiile, distruge staerile şi înstituţiunile soţiale

ale vreunei n a ţ i u n i : şi prin aceasta veî fi nimicit organele eî

firescî destinate a întreţine, a cultivă şi a apserâ vieaţa eî

particulara;, vieaţa eî naţionala;!

Orice duşmâsnie manifestata; încontra individelor, sau a

familiilor, sau a staerilor, sau a înstituţiunilor vreunei n a ţ i u n i ;


orice atac, dires încontra fiecărui m e m b r u în parte, este îndrep­

tat, în ultima înstanţae, încontra întregului corp. Tala unui

om un deget, saii o mînae, s a ă un picior, sau o urechîe, sau

scoate'î un ochiţi: şi fii secur cse prin aceste mutilări, mici şi

neînsemnate la prima vedere, nu numai cae aî sluţit corpul

întreg, dar' aî şi pus organismul luî în neputinţa; de a maî func­

ţiona regulat, şi 'l-ai condamnat la o vegetare perpetua;, la o

esistinţa tînguibilae!

T o t aşa paţesce şi naţiunea carea a avut nefericirea de

a 'şi pierde bărbaţii cei mari, familiile cele alese, stările soţiale

necesare şi înstituţiunile sale naţionale. E a nu m a î poate duce

o vieaţa regulata; ea nu se m a î poate pune în rînd şi pe

aceeaş t r e a p t a cu alte naţiuni!

Din toate acestea r e s u l t a cu e v i d i n ţ a c a între îndividjl

unei naţiuni, fie ei de orice t r e a p t a ar f i , c a între familiile ei

diverse, c a între stările ei multiple şi varie, c a între diferitele

eî înstituţiunî soţiale esista o legătura o r g a n i c a astfelîă - c a

unii f a r a de alţii n'ar pute nici esista, nici prospera, n'ar f i î n

stare s a c o m p u n ă şi s a d u c a o v i e a ţ a proprie n a ţ i o n a l a .

De aici se vede l ă m u r i t c a între toţi factorii cari compun

în m o d organic v r e o naţiune, esista cu necesitate nu n u m a i o

comunitate, dar' şl o solidaritate de înterese. E î sînt împinşi

unii spre alţii de natura l u c r u l u i ; eî sînt siliţi cu necesitate a

griji unii de alţii, a se sprijini şi a se a p a r ă unul pre a l t u l !

C î n d membrii unei naţiuni nu s'ar interesă unii de alţii;

cînd n'ar griji unii de alţii; cînd nu s'ar sprijini şi ajutoră unii

pre alţii; cînd n'ar ţine cu toţii la un loc şi nu s'ar a p a r ă cu

energie unii pre alţii; cînd n'ar ave consciinţa şi n'ar fl

pătrunşi de ideea şi de s î m ţ a m î n t u l solidaritaţiî dintre s i n e :

atuncî ar fi foarte rau de fie care în parte şi de naţiunea


î n t r e a g ă ! N u m a i naţiunile cu sîmţaemînt de solidaritate vioîu şi

espansiv sînt puternice şi respectate de toţi; numai astfelîu de

naţiuni sînt ferite de trunchiare şi de nimicire!

Naţiunea, l a care ideea solidarităţii intereselor s'ar întunicâ,

la care sîmţămîntul solidarităţii între membrii eî ar slăbi:

acea naţiune ar fi î n m o r b o ş a t ă , r ă c i t ă în tot corpul s ă ă şi în

pericul de a se descompune în elemintele din cari a fost a l c ă ­

tuită, şi a fi absorbită de alte naţiuni maî vigoroase.

Naţiunea, ca şi fiecare corp organic, poate esistâ în felîul

s ă u şi prospera numai întru cît şi p î n ă cînd ţin cu c ă l d u r ă şi

cu energie l a un loc elemintele ce o compun. C î n d elemintele

se răsping, se combat şi se despart unele de altele : atunci s'a

sfîrşit cu vieaţa î n t r e g u l u i !

C u m p l i t ă c r i m ă comit toţi aceia carii, cu sau f ă r ă înten-

ţiune, prin diverse mijloace* pun în conflicte, î n d u ş m ă i i e s c şi

încaieră la l u p t ă destrugătoare pre aceia carii, d u p ă natura

lor, ar fi chîemaţî s ă lucre în d e p l i n ă armonie pentru conser­

varea şi întărirea întregului! Aceşti r ă s v r ă t i t o r î sînt veninul

distructiv, menit a s l ă b i şi a descompune corpul naţiunii. De

nu li vei paralisâ acţiunea î n c ă p î n ă mai este timp, eî sînt in

stare s ă cangrenecle şi s ă n i m i c e a s c ă tot c o r p u l !

N o i R o m î n i i maî cu s a m ă suferim foarte mult de boala

discordiei şi a nesubordinaţiuniî. Mulţi din noi g ă s e s c o deose­

bită , plăcere în a sămănâ zizaniî pintre conaţionalii noştri.

Mulţi a v e m slăbiciunea de a ne crede maî cuminţi, maî esperţî

şi maî î n v ă ţ a ţ i decît alţii. Mulţi socotim c ă n u m a i aceea este bine

şi perfect ce facem noi, ear' ce fac alţii nu'î nici de-o t r e a b ă şi

trebuesce distrus spre a reconstrui noi din nou după capriciul

nostru. Mulţi din noi se cred chîemaţî numai a dictă şi a

comandă, ear' supunerea şi subordinarea o socotesc i n v e n t a t ă


numai pentru alţii. E î seamaenae a nu sci cae, spre a fi cineva

bun comandant, trebue mai întîîu a se fi deprins bine cu

ascultarea şi cu supunerea ! Aceste calitaeţî n'au adus niciodată;

binscuvîntare pintre oameni. Unde s'aii ivit ele, acolo n'a fost

Doamne-ajutae, acolo s'au zaedaernicit şi întreprinderile cele m a i

salutare.

Deci, d a c * ni Iubim naţiunea, corpul nostru naţional, din

carele sîntem flecarele cîte o paerticeâ mica;', daca; dorim şi

scoposim prosperarea e i ; daca; ni place a o vede mare, puter­

nica; şi respectata; de t o ţ i ; daca; v o i m sae'l întemeîaem un vii­

torii! straslucit: atunci trebue sas ne lepasdam cu toţii de

scsederile n o a s t r e ; trebue sas cultivaem cu religiositate ideea

soJidaBitseţu intereselor între toţi membrii naţiunii; trebue sae

învioşaem şi sae întaerim sîmţaemîntul solidarităţii dintre noi;

trebue sae ne privim cu toţii ca fraţi, ori de ce stare a m fi, şi

soe ne paetrundem adînc de eternul adevser: „ C o n c o r d i a res

parvae crescunt, discordia et maxima; dilabuntur", precum şi de

corolarîul acestui adevasr ce cu atâta limpecţime ni'l esprima;


c u l
ilustrul nostru poet Vasile Alesandri, 4 i d:

„In unire e putere

L a nevoi şi la d u r e r e ;

Unde's doi puterea cresce

Şi duşmanul nu sporesce!"

Sublima; învajţaeturae! Ferice v a fi de toţi aceia carii s i v o r

folosi de dfnsa în caeutarea intereselor sale particulare şi comune !

Izbînda v a fi totdeauna a l o r !
I. S L A V I C I .

t
Bobocel.
Novelă.

işcolul are şi el farmecile lui, dar tot mai frumos ca

viscolul e revărsatul zorilor de eh dupâ-ce s'a înseni­

nat cerul.

E a r cerul lui Chită era înnourat, din ce in ce

mai înnourat.

De cu seară el se dusese la „ L e b e d ă " , unde cinase, ca

de obiceiu, cu Găleanu, tot pantofar ca densul, şi cu Niculiţă,

măcelarul, amendoi prieteni buni ai lui. Niculiţă o m rău de

gură, îl necăjise mereu cu preuteasa, v ă d u v a tineră şi curăţică,

de a căreia vecinătate ii plăcea lui Ghiţă să vorbească şi care

acum era logodită cu oare care Domn, un notar, o m mai în

vîrstă, văduv cu trei copii. Nu se necăjea Ghiţă, căci ştia,

că nu din răutate caută prietenul său sâ-1 necăjească: zimbea

aşa in el şi bea, bea mereu şi pe tăcute, fără-ca să simtă, că

vinul i se ridică la cap. Abia intr'un târcjiu el se ridica aşa

innalt şi spătos, cu faţa stricată de vărsat şi cu sprâncenele

groase, om greoiu şi posac, c u m era, şi grăi h o t ă r î t :

„ E u nu mai stau, ci me duc a c a s ă ! "

\ 11
Ajuns a casă, Ghiţă s'a culcat, dar n'a putut durrrii, şi

după-ce s'a svîrcolit până pe la miezul nopţii in culcuşul lui,

s'a sculat, s'a imbrăcat din nou şi a ieşit la aier, fiind-că ii era

par' că e să se înnece.

Ştia foarte bine, că da, preuteasa este logodită. C u m oare

să nu ştie, când el îşi a v e a prăvălia jos, cu intrarea despre

uliţă, eară ea avea sus în fundul curţii doue odăi, una pentru

densa, alta pentru studenţii, pe care ii găzduia? Şi dacă ştia

toată curtea, trebuia să ştie şi el, ba m a i ales el, care de trei

ani aproape, decând se mutase v e d u v a în oraş, în fiesţe-care

di, deşteptându-se din somn innainte de toate se întreba — ce

face preuteasa.

Ştia Ghiţă, dar gândul, că este adeverat ceea ce ştie, nu-şi

găsea locul în capul lui.

E r a o mişelie ne m a i pomenită! T r e i ani de $ile el se

uitase la ea ca la o i c o a n ă ; trei ani de djle el adunase ban cu

ban roadele ostănelelor sale pentru ea şi pentru copilul

ei, pe care-1 purtase 'n braţe şi l'a ved,ut crescend în casa


e a n a e n
lui mai mult ca'n a e i ; trei ani de c\ile ^ Ş^ ^

o dată din curte şi nu s'a întors nici o dată a casă, fără-ca să

se oprească la uşa lui ori la fereastra lui, ca să-1 întrebe — ce

mai face: trei ani de ciile — şi acum să se mărite după altul!?

E r a o mişelie ne mai pomenită !

O ! dacă n'ar fi fost numai B o b o c e l , băiatul, ar fi sţiut

Ghiţă, la ce fel de capet are să ajungă lucrul acesta, căci viaţa

lui nu mai preţuia acum nici cât un petec de toc stricat. Era

înse şi B o b o c e l la mijloc, Bobocel, băiatul nevinovat, bondoc,

drăgălaş şi frumuşel, mare minune de frumuşel.

Dar cine poate să ştie astă-ch, ce n'are mâne neapărat

să facă ?
I. Slavici. 163

Obosit de munca cţilei, de sbuciumârile sufleteşti şi de

alergatul prin noaptea recoroasă, Ghiţă trebuia să caute în cele

din u r m ă odihna, şi norocul oamenilor muncitori este, că găsesc

odihna, când o caută, mai uşor ca alţii. Nu-i m a i păsa, par-că,

în sfîrşit, de n i m i c : simţea numai că e flămând şi că somnul

il stepâneşte şi-1 m â n ă a casă.

Dimineaţa calfele şi cei doi ucenici erau l a lucru, cănd

Ghiţă s'a tredjt. Ş i totuşi par'că nu-i venea să se scoale.

D e ce adecă să se scoale ? De ce să nu-şi scurte <\ma, când

e atât de bine să dormi şi atât de reu să fii treaz?

Abia târciiu de tot, după-ce s'a încredinţat, că nu mai

poate durmi, cam pe la noue s'a hotărit să se scoale şi să se

pună la lucru, pentru-ca nu c u m - v a calfele să remâie fără de

material croit.

O m posac din fire, Ghiţă T u d u r o i u nu putea nici acum

să le p a r ă casnicilor sei altfel decum era de obicei. Sta şi a c u m

în faţa mesei liniştit şi scurt l a vorbă, potrivia pielea, o m a i

intindea pe ici pe colo cu cleştele şi tăia hotărît şi cu mesurâ.

De obicei înse, croind, el alegea la o parte resturile, ca să le

aibă la îndemână pecând vine B o b o c e l , care-şi făcea fel de fel de

jucării din ele. A c u m nu le mai b ă g a în seamă. II uitase cu

desevîrşire pe B o b o c e l .

B o b o c e l înse nu-1 uitase pe el, căci au şi copiii inveţurile

lor, şi B o b o c e l aici l â n g ă masa lui Ghiţă înveţase cele vre o sută

de vorbe, pe care le ştia, şi venind din fundul curţii până la

uşa lui Ghiţă işi câştigase destoinicia 'n alergare.

E l veni deci şi a c u m vesel ca totdeauna, bondoc, drăgălaş

şi frumuşel ca totdeauna, — veni alergând, întrâ zgomotos, dar

apoi se opri oare-cum intimidat la intrare.


Copilul simţi numai decât, că aici în casa aceasta s'a

schimbat ce-va, căci Ghiţă tresări la intrarea lui, se uita o data

cam sperios spre el şi nu-1 primi, c u m B o b o c e l ştia, că are să fie

primit aici l a m a s a cu bucăţelele de piele.

După-ce stete o clipă nehotărît, copilul se apropie cu

încetul şi sfiicios de masă, se opri aici şi remase privind lung

şi cu un fel de mirare când la cuţitul, cu care Ghiţă tâiâ pielea,

când l a resturile ce cădeau pe jos, când la faţa lui Ghiţă şi l a

ochii lui cei mari şi sprâncenaţi.

E a r Ghiţă nu se uita l a el, nu-i <\ice& nimic, ci tăia î n n a -

inte, apăsând cuţitul şi scrîşnind p a r ' că din dinţi.

B o b o c e l se uita cât se uita, apoi buza de din jos începu

să-i tremure, ochii i se u m p l u r ă de lacremi şi se puse pe un

plâns amarnic.

,Scoateţi-l afară de aici, ca să nu-mi p l â n g ă ' n u r e c h i ! " —

grăi Ghiţă aşezat, dar aruncând oare-cum vorbele una câte una.

Unul dintre ucenici il l u â pe copil să-1 scoată din c a s ă ;

copilul înse se trânti de păment şi începu să plăngâ şi m a i

amarnic, să dee din mâni şi din picioare, să sbiere în cele din

urmă, strigând m e r e u : Nenea G h i ţ ă ! nenea G h i ţ ă !

„ F i a r ă selbatică!" grăi cu ochii plini de văpaie preuteasa,

care, aucjind sbieretele copilului, alergase sâ şi-1 iee.

Ghiţă lăsa cuţitul pe masă, stete o clipă nehotărît, apoi

se duse încet în uşă şi privi in u r m a tinerei vecine, care se

depărtase cu copilul in braţe până spre mijlocul curţii.

„ C u m ai d j s ! ? " — întreba el respicat.

„ A m cjts, că eşti o fiară selbatică!" ii c|ise ea întorcendu-

se cu capul ridicat spre el, apoi se întoarse şi-şi u r m a calea.

Ghiţă remase încremenit în prag. — O fiară selbatică! ? —

E l — o fiară selbatică! ? — De trei ani aproape erau vecini, dar


nu-şi aducea a minte, ca să fi ieşit vre-o dată v o r b ă aspră din

gura acestei femei, şi acum ea ii cjicea chiar lui „fiară seiba-

tica!" Da, da, d a ! — o fiară sălbatică! el, Ghiţă T u d u r o i ü ,

era cu adevărat o fiară sălbatică! — Ce avea el cu c o p i l u l ! ?

„ D a , sunt! — striga Ghiţă. — dar tu m ' a i făcut!"

Preuteasa se opri l a capul scării.

„ T u ! ? " — întreba ea lungind vorba.

„Da, t u ! " — ii răspunse el hotărît.

„ A d e c ă de ce — t u ! ? — ce sunt eu ? — cine sunt e u ? ! — "

thse ea şi urca plângend scările.

„Da, da, d a ! " — c u adevărat fiară sălbatică a m ajuns! —

grăi Ghiţă.

Ii venea să taie, să frângă, să spargă, să dee foc, să ni­

micească tot ce-i cade l a î n d e m â n ă . . . Eâră de sus, din

fundul curţii, se au4ea Bobocel strigând: „ N e n e a G h i ţ ă ! Nenea

G h i ţ ă ! " — şi cele patru calfe şi cei doi ucenici şi oamenii din

curte ştiiau toţi, vedeau cu ochii lor, — de ce s'a făcut el ca

o fiară sălbatică.

Ghiţă era pantofar, era stricat de vărsat, era posac, dar

era o m cu inima l a loc şi bărbat în puterea c u v e n t u l u i : toate

le primea, dar de rîsul lumii nu v o i a să remâie.

Şi era de rîsul lumii.

O cunoştea destul de bine pe preuteasa şi era destul de

cu minte, pentru-ca să simtă, că densa trebuia să fie foarte

cătrănită, pentru-ca să-i 4ică lui „fiară sălbatică!" — A ş a numai

de o dată, pentru-c'a plâns copilul, n u i-a venit mânia aceasta,

cum nu-i venise nici lui chiar acum supărarea.


s e e
„Chiar a c u m ! — 4 ' ^ — fără de Întâr4iere! Trebue

să v ă d ce vrea cu mine şi să-i arăt, că n ' a m nimic cu copilul.

S ' o rupem o dată, — c u m v a vrea D u m n e 4 e u ! *


Grăindu-le aceste, el îşi dessuflecâ mânecile de la cămaşă

şi se întoarse în casă, pentru-ca să se încalţe şi să-şi p u n ă

surtucul, în vreme-ce calfele se uitau speriate unul la altul,

întrebându-se cu o c h i i : Să-1 lăsăm, ori să-1 oprim ?

Ear preuteasa, o femee de vre-o doue-cţeci şi cinci de

ani, înaltă şi subţirică, mai mult bălană decât oacheşă şi cu

deosebire sprintenă, deşi altfel blândă, sfiicioasă şi tăcută, în­

toarsă la ea acasă, îşi î m p ă c a copilul, plângend mereu, cum

ştiu să plângă femeile duioase, care se simt singure 'n lume,

când au fost greu atinse şi nu e nimeni, ca să le mângâie.

Dar nu asta era durerea ei cea mare.

N ' a r fi fost femee, dacă n'ar fi simţit ancă ieri dimineaţă,

după l o g o d n ă , că pantofarul e supărat şi că toată casa vorbeşte

de supărarea aceasta. Nu-i vorba, ea ar fi fost foarte mâhnită,

dacă el nu s'ar fi supărat, şi se simţea măgulită, că lumea v o r ­

beşte de supărarea lui. A c u m inse, când vedea, că supărarea

aceasta e foarte mare, o cuprinsese un fel de groază, încât ii

venea să-şi curme firul vieţii. Ii era stricată toată viaţa. Din

clipa, în care el rostise acel „ T u m'ai f ă c u t ! " — ea nu mai era

în ochii lumii femee c u m se cade. Ş i vina era numai a e i !

C u m a putut ea să scape vorbele „fiară s e l b a t i c ă ! ? " — C u m a

putut să se dee astfel de g o l ! ? C u m a putut să-şi arete astfel

slăbiciunea! ? — N u ! o femee, o v e d u v â , care e logodită şi ii

cjice altui bărbat, care nu e logodnicul ei, „fiară selbatică!"

— pentru-ca acesta să-i respundă „ T u m'ai f ă c u t ! ' — femeea

aceasta nu mai e femee cum se cade.

c n
„Ce va fi 4' ^ d, ce va fi credend lumea despre
mine!?"

A s t a era durerea ei cea mare.


Şi de aceea, când auch paşii lui Ghiţă pe scări, ea îşi şterse

lacrimile, îşi apropie copilul ce stetea l â n g ă densa şi-1 aştepta

stând dreaptă şi hortărîtă în mijlocul casei.

C â n d Ghiţă se ivi în uşă, B o b o c e l v o i să alerge la el.

Această pornire a copilului ii scoase pe amendoi din sărite.

„Stăi a i c i ! " — grăi densa cu înderetnicie, dar nu supă­

rată. Ii trecuse par-că de o dată toată supărarea.

„ L a s ă - 1 să vie, — respunse el zimbind cu mulţumire, —

căci vetji că ţine l a mine mai mult ca la D - T a . "

„Fiind-că l'ai stricat D - T a ! "

„II v o i ii stricat, fiind-că mi-e drag, —- grăi densul, apoi

se pleca, îl ridica în braţe şi îl serutâ, in vreme-ce copilul

se alipi de el. — Şi, — u r m a Ghiţă mişcat, — mi-e drag,

fiind-că e al D - T a l e ! — N u ţi-am spus-o nici o dată, dar puteai

s'o vedi ensa-ţi."

„Am vecţut-o chiar acum, când m'ai făcut de batjocura

lumii," — cjise ea şi începu ear să plângă.

Ghiţă se uita strîmtorat când la ea, când la Bobocel, care

începu să se strîmbe, căci e greu lucru să stai şi să te uiţi la

o femee, care plânge, mai ales când ţi-e dragă femeea şi tu o

faci să plângă.
se e m c e e
„Ia spune-mi drept, — d,i l l din u r m ă : — crecfi

că o să fii fericită cu o m u l acela, fiind-că o să fii D o a m n ă ?

crecfi c'o să fie fericit copilul acesta?"

„Ce-ţi pasă!?" — grăi densa. — Sunt femee, n ' a m pe

nimeni şi trebue să-mi fac şi eu rostul. A ş a nu pot să remân

toată viaţa m e a !"

Ghiţă îl lăsa pe B o b o c e l din braţe, se apropie de ea, o

cuprinse incet cu braţul, — ceea ce n'ar fi crezut că poate să

facă, — apoi ii privi în faţă şi grăi respicat:


„ E i bine! eu nu sunt o m ? — fiind-că sunt numai panto­

far, fiindcă sunt stricat de vărsat şi nu stiu să vorbesc ca'n

călindariu — nu sunt eu nimeni? — "

E a il depărta puţin de la sine.

„ L a s ă - m e , — ii chse apoi — că nu crecji nici D - T a ceea

ce cţici. O m eşti; — dar ştiu eu ce-i in inima D - T a l e ! ? "

„Ştii foarte bine! "


s e e a c u a s
„Da! acum ştiu, — c]' g^ "înăbuşit, apoi îl

cuprinse şi ea cu braţele şi îşi ascunse faţa pe umerul lui."

Ghiţă era — el singur nu mai ştia cum, şi dacă n'ar fi fost

copilul, care se uita mirat la denşii, ar fi ridicat-o în braţe şi ar

fi alergat cu ea, c u m alergi cu o trofee.


n
„ C a r e v a să cpxă u te mai măriţi cu e l ? ! " —

„Nu! — respunse ea, — dar acum du-te, căci cine ştie

ce v o r fi crecjend oamenii."

„Me duc, — striga Ghiţă, apoi îl ridica pe B o b o c e l în

braţe şi alerga cu el a casă, vesel şi zimbitor, cum sunt zorile

de 4' după-ce furtuna a trecut şi cerul s'a înseninat."


N. T E C L U .

ölg>—
,

1
Despre elementele chimice.

n cărunta anticitate popoarele 'şi formară ideile despre

ultimile părţi constitutive ale materiei pe calea speculaţi-

unei, şi vederile lor erau concepţiuni curat metafisice. N e -

^ ' atrebuind materiei nici o insuşire, ei credeau, că corpurile

se formează şi se transformează d u p ă firea insuşirei, ce se insoţia cu

materia. Pentru Egiptieni şi Indieni era apa materia primordială a

tuturor c o r p u r i l o r ; pentru Perşi era focul, şi din scrierile autorilor

celor mai vechi ai Indienilor aflăm, că aceştia 'şi închipuiau materia

constatatoare din cinci e l e m e n t e : foc, aether, aier, apă şi păment.

T o t asemenea idei a v e a u şi Grecii. T h a l e s ( 6 4 0 — 5 4 8 a. Chr.)

susţinea, că apa este principiul a tot ce e materia şi că toate

corpurile se nasc din ea prin comprimarea sau dilataţiunea ei.

Anaximenes ( 5 8 8 — 5 2 4 a. Chr.) adopta aierul de princip; Hera-

clide ( 5 3 5 — 4 7 5 a. Chr.) focul. A p o i au dominat mulţi secoli

preceptele lui Aristoteles ( 3 8 4 — 3 2 2 a. C h r . ) , care presupunea o

singură materia primordială, ce se presentă in corpuri sub diferite

forme şi diferite insuşiri. Aceste feliurite apariţiuni ale materiei

le considera el de elemente, adoptând acele ale lui E m p e d o k l e s


i i
172 Despre elementele chimice.

a d e c ă : apa, pămentul, aierul şi focul, ca represéntamele însuşi­

rilor c a r d i n a l e : umed, uscat, cald şi rece. Prin împreunarea

elementelor se puteau forma corpuri combinate, a căror calităţi

depindeau de raportul, in care se intruneau elementele. Cam

prin secuiul al optulea incep a se desvolta ideile Alchimiştilor,

cari nu erau contrare celor ale lui Aristóteles, ci n u m a i le

completau. E i susţineau, că metalele sunt c o m p u s e din elemen­

tele : sulfur şi mercur. In secuiul al 1 5 - l e a a d a o g ă Basilius Valen-

tinus sarea ca al 3-lea element. Aceste trei elemente le adoptă

chiar şi Paracelsus, intemeiătorul direcţiunei medicale a Chimiei

şi pană in veacul al 1 7 - l e a ele erau privite nunumai ca ultimele

părţi constitutive ale metalelor, ci a corpurilor in general. P e la

mijlocul secuiului al 1 7 - l e a incep a fi combătute elementele lui

Aristóteles şi Paracelsus. Helmont (1577—1644), cel dintăi,

care deosebi acidul carbon de aier, susţinu că focul nu-i materia

şi că pămentul din causa inconstanţei nu se poate privi ca

element. C u deosebire ansă p r o p a g ă B o v l e ( 1 6 2 7 — 1 6 9 1 ) idei

despre părţile constitutive ale corpurilor, cari in esenţiă cores­

pund vederilor noastre de astăzi. E l esprima lămurit, că Chimia

nu are a se ocupa cu ultimele elemente sau principii metafisice,

ci că chemarea ei este a scruta acele părţi constitutive ale cor­

purilor, cari nu se m a i pot discompune. Totdeodată accentua,

că toate substanţele, cari sunt resultatul unei distrucţiuni, şi nu

se mai pot pe calea Chimiei separa, trebuesc considerate ca ele­

mente chimice. D a r nici contimporenii, nici succesorii imediaţi

ai săi nu se asociara acestor idei, ci aderenţi celor contrare,

represéntate cu deosebire prin W i l l i s , Lefebore şi L e m e r y mai

a d â o g a r ă pelengă sulfur, mercur şi sare, ancă două elemente:

pămentul şi apa, aşa numita „ p h l e g m ă " . A b i a in secolul al 18-lea

incep a fi acceptate şi mai departe desvoltate vederile lui B o v l e ,


mai intei prin Stahl, creatorul teoriei „phlogiston", care pre­

domină secolul al 1 8 - l e a . P e atunci lipsea ancă un semn carac­

teristic sigur, dacă o prefacere chimică e resultatul unei descom­

puneri sau a unei combinaţiuni, precum şi cunoştinţa, dacă o

substanţă e compusă sau elementară. împrejurarea, că la pro­

cesele chimice nu se l u a in consideraţiune p o n d u l şi cu deose­

bire opiniunea dominantă, că focul şi lumina sunt materia,

conduseră pe acest scrutător la conclusiunea greşită, că o x y d u l

de metal şi phlogiston (căldură) sunt elementele metalelor, căci

la incălzirea unui metal in aier dispare phlogiston şi remâne

o x y d u l de metal şi dacă dai o x y d u l u i de metal (amestecat cu

cărbune) căldură (phlogiston), obţii earăş metal.

O eră nouă introduce spiritul reformator al lui L a v o i s i e r

( 1 7 4 3 — 1 7 9 4 ) prin lucrările sale fundamentale. D u p ă părerea lui

insuşirea principală a unui corp o formează pondul său. Acesta

este .punctul de plecare al tuturor deducţiunilor şi conclusiunilor

sale. Intr'o seria de lucrări chimice cu date de analise quanti-

tative documentă el imposibilitatea teoriei phlogiston. Metalul,

zicea el, se combină cu o parte din a i e r ; aierul e c o m p u s din

d o u ă g a z e ; o x y g e n u l din el se combină cu metalul, formând

o x y d u l de m e t a l ; ear o x y g e n u l şi metalul sunt elementele o x y ­

dului de metal. A s e m e n e a recunoscu el de elemente corpurile

combustibile: sulfur, carbon, phosphor şi h y d r o g e n ; productele

din arderea lor cu o x y g e n u l ansă de combinaţiuni chimice.

Noţiunea despre elementul chimic este deci resultatul scrutării

inductive a timpului nou.

Pentru noi elementul chimic este o substanţiă, care cu

ajutorul mijloacelor, de cari dispunem astăzi, nu se m a i poate

desface in părticele de diferită materia. L a această cunoştinţă

a m ajuns cu ajutorul forţei cu deosebire sub forma de forţă


mechanică, căldură, lumină, electricitate şi atracţiune chimică.

Câteva esemple v o r ilustra a c e a s t a : Prin frecare, aşadar prin forţă

mechanică obţinem din o x y d u l de argint părticele minimale dar

homogene, căci nu sunt de cat tot o x y d de argint. Alte sub­

stanţe se discompun chiar la vibraţiunile aierului produse prin

grai, aşa jodidul de azot in părticelele diferente: jod şi azot.

Încălzind ansă o x y d u l de argint, resultă părticele heterogene,

adecă: o x y g e n şi argint. D a c ă p r o d u c e m prin ajutorul căldurei

din apă vapor, observăm, că părticelele lui cele mai mici sunt

homogene şi constau din apă. C o n d u c e n d ansă v a p o r u l peste

fier inroşit, intră in acţiune atracţiunea chimică a fierului

şi a oxygenului, producend tetroxydul de fier şi h y d r o g e n ;

astfel s'a discompus apa acum in părticele heterogene, in

h y d r o g e n şi in o x y g e n u l , care s'a combinat cu fierul, ceeace se

documentează prin faptul, că, conducend hydrogen peste

tetroxydul de fier destul de inferbintat, se formează earăş apă

tot in u r m a atracţiunei chimice, de astădată ansă intre h y d r o g e n

şi oxygen, remănend fierul isolat. D a r şi cu ajutorul unui curent

electric putem discompune apa in părticelele sale constitutive

heterogene: hydrogen şi oxygen. O acţiune analogă are şi

lumina asupra unelor combinaţiuni chimice, precum d. e. chlori-

dul, bromidul, jodidul de argint, e t c , pe acest fenomen se bazează

fotografia. Dar prin nici un fel de forţă nu m a i putem discom­

pune in părticele heterogene hydrogenul, oxygenul, azotul,

chiorul, bromul, jodul, argintul, fierul, prin u r m a r e le privim

de elemente chimice, pecând apa, o x y d u l de argint, jodidul de

azot, chloridul, bromidul, jodidul de argint şi tetroxydul de fier

sunt combinaţiuni chimice.

Spre constatarea substanţelor elementare ne mai serveşte

şi analysa spectrală introdusă de Bunsen şi Kirchhoff ( 1 8 5 9 ) ;


aceasta este unul dintre mijloacele cele mai sensibile. Dacă vine

p. e. lumina albă a soarelui, sau a unei l a m p e etc. dintr'o mică

crepătură, şi trece printr'o prismă trilaturală de sticlă, observăm,

că razele ei sunt supuse unei diferite refracţiuni, ceeace resultă

din imprejurarea, că l u m i n a albă este lumină compusă din

lumină de diferite colori, aşa precum le v e d e m in c u r c u b e u ;

prisma le separează una de alta, fiind-că refracţiunea lor este

diferenţă. In m o d u l acesta l u m i n a refractată representâ, proiec­

tată pe o faţă plană spectrul, o bandă cu culorile curcubeului

bine limitate şi in neintreruptâ succesiune. Altfel apare spectrul

luminei galbene a vaporului de sare ordinară. El presentă

numai o linie galbenă acolo, unde in spectrul luminei

albe se află coloarea galbenă şi indică persenţa natriului

(sodiu). Această reacţiune este cea mai sensibilă din căte

cunoaşte chimia analytică, fiind-că prin ea se poate constata

chiar incă şi prea minimala cantitate de 0-000003 dintr'un mili-

g r a m a unei sări de natriu. T o a t e corpurile, cari au stat numai

căteva minute cu atmosfera in atingere, dau aceasta reacţiune,

ceeace se esplică prin aceea, că aierul conţine pretutindinea mici

părticele de sare. A c e a s t a resultă din evaporarea enormelor

cantităţi de apă pulverisată prin isbirea valurilor mării şi trans­

portată in toate direcţiunile de curentele din atmosferă; precum


2
şi din imprejurarea, că planetul nostru este impresurat / 3 de

apă sărată. Spectrul kaliului (potasiu) presentă două linii, una

roşia şi alta violetă, al thalliului una verde, al indiului două

albastre. Celelalte elemente dau spectre mai mult sau mai

puţin complicate şi toate se caracterisează nu atăt prin coloa­

rea linielor, căt mai cu s a m ă prin numerul şi posiţiunea con­

stantă a acestora in spectru. Liniile caracteristice ale diferitelor

elemente nu se acoper una pe alta şi de aceea sunt uşor de


recunoscut, chiar şi atunci cănd intr'un vapor, ce emite lumină,

se află mai multe elemente.

A ş a d. e. putem constata in spectru deodată presenţa natri-

ului, kaliului (potasiu), thalliului şi indiului. Fie-care element

presentă un spectru caracteristic. Aşadar fie-care nou spectru

indică un nou element. P e această cale s'a descoperit elemen­

tele : cesiu, rubidiu, thalliu, in diu, galliu şi scandiu.

Cu ajutorul diferitelor mijloace indicate a m ajuns pană

acum la cunoştinţa următoarelor 6 6 de elemente. N u m e l e şi

simbolul lor s u n t :

Aluminiu (Al), Antimon (Sb), Argint ( A g ) , Arsen (As), A u r

( A u ) , B a r y u ( B a ) , Berylliu ( B e ) , B o r ( B ) , B r o m ( B r ) , Bismuth

(Bi), C a d m i u ( C d ) , Calciu ( C a ) , Carbon ( C ) , Ceriu ( C e ) , Cesiu

( C s ) , Chior (CI), C h r o m ( C r ) , Cobalt ( C o ) , C u p r u ( C u ) , D i d y m

(Di), E r b i u ( E r ) , F i e r ( F e ) , F l u o r ( F I ) , Galliu ( G a ) , H y d r o g e n

( H ) , Indiu (In), J o d ( J ) , Iridiu (Ir), K a l i u (Potasiu, K ) , L a n t h a n

( L a ) , Lithiu ( L i ) , Magnesiu ( M g ) , M a n g a n (manganesiu M n ) ,

Mercur ( H g ) , Molybden ( M o ) , Natriu (sodiu N a ) , Nitrogen ( a z o t N ) ,

Nickel (Ni), Niobiu ( N b ) , Osmiu (Os), O x y g e n ( O ) , P a l l a d i u ( P d ) ,

Phosphor ( P ) , Platin (Pt), P l u m b ( P b ) , R h o d i u ( R h ) , Rubidiu

(Rb), Rutheniu ( R u ) , Scandiu ( S c ) , Selen ( S e ) , Siliciu ( S i ) ,

Staniu ( S n ) , Stronţiu ( S r ) , Sulfur ( S ) , T a n t a l ( T a ) , T e l l u r ( T e ) ,

T h a l l i u ( T I ) , T h o r i u ( T h ) , Titan ( T i ) , Uran ( U ) , V a n a d i u ( V ) ,

W o l f r a m ( W ) , Ytterbiu ( Y b ) , Yttriu ( Y ) , Zinc ( Z n ) , Zirconiu ( Z r ) .

In privinţa agregaţiunei elementele ni se presentă de

ordinar mai cu seamă in stare s o l i d ă ; licuide sunt bromul şi

mercurul; ca gazuri apar chiorul, o x y g e n u l , nitrogenul şi hy-

drogenul. Isolate aflăm puţine substanţe elementare, anume:

oxygenul, nitrogenul, carbonul, sulfurai, selenul, tellurul, ar-


senul, antimonul, bismuthul, cuprul, plumbul, argintul, mercurul,

aurul, şi metalele din grupul de platin. In cantităţi mai în­

semnate obvin numai oxygenul, nitrogenul, hydrogenul, alumi­

niul, calciul, fierul, kaliul, natriul, magnesiul, carbonul, sulfurul

şi siliciul.

Sunt n u m a i acestea elementele, cari compun materia uni­

versului, sau mai esistă şi altele, pe care ancă nu le cunoaştem

şi la a căror cunoştinţă poate nici odată nu v o m ajunge, este

o intrebare, care in primul moment se pare deşartă. Incon­

testabil este, că numai o mică parte a materiei ne este accesi­

bilă cercetărilor noastre. D u p ă cum ştim d o u ă treiimi a supra­

feţei pămentului se află sub apă şi astfel se subtrage privirilor

noastre şi cealaltă treime este in mare estindere acoperită la

poli de ghiaţă şi z ă p a d ă ; pe terenuri considerabile se află

straturi inalte de n i s i p ; in multe regiuni esploraţiunea supra­

feţei pămentului ne este imposibilă din causa vegetaţiunelor

impenetrabile; in altele ne impiedecă popoarele selbatice. P r i n

urmare numai un mic teren ne remăne disponibil pentru cer­

cetările noastre. Nici in atmosferă nu putem ajunge mai

departe decăt la o înălţime de vre-o i oooo metri, ear in inte­

riorul pămentului nu putem străbate decăt pană la distanţe

minimale in raport cu radiul pămentului. P e l ă n g â toate aceste

împrejurări nefavorabile am ajuns prin inducţiune la conclu-

siunea, că dispunem de un material destul de insemnat şi că

regiunile nepătrunse, puţin n o u v o r mai fi conţinend. Ştim,

că atmosfera, care înconjoară planetul nostru se compune din

gaze şi că gazele, fiind supuse legei de difusiune, venind in

contact, străbat unul intr'altul pană ce resultă un amestec

homogen. De aci urmează, că cunoscend părţile constitutive

ale aierului din apropierea noastră, putem face conclusiuni


sigure şi asupra calităţii aierului din cea m a i m a r e depărtare.

Şi licuidele u r m e a z ă unei legi analoge, in u r m a căreia fiind

ele in contact, se amestecă pană la uniformitate. Astfel ni se

simplifică cercetarea apei, fiindcă cunoscend composiţiunea ei

dela vreun punct al mării, cunoaştem şi pe aceea, care se sutrage

cercetărilor noastre. Interiorul pămentului ne-ar remănea cu

totul necunoscut dacă n u ne-ar veni intr'ajutor erupţiunile v u l ­

canice. Prin acţiunea vulcan elor ajung din cănd in când l a

suprafaţă din adâncul pămentului substanţe fierbinţi, parte solide,

parte licuide, parte aieriforme şi astfel a v e m ocaziune a cunoa­

şte elementele din interiorul pămentului in diferitele lor rela-

ţiuni. Prin cercetarea lavei vulcanice, a cenuşei şi a gazelor,

s'a constatat, că ele conţin relativ puţine elemente, şi că acestea

sunt tot acelea, cari le găsim foarte respândite şi pe suprafaţa

pămentului.

Cunoştinţele noastre despre distribuirea materiei trec preste

marginile pămentului, se estind până in sferele soarelui, a

stelelor ficse şi nebuloase. Une-ori primim ştiri despre substan­

ţele din univers prin meteorii, ce cad pe păment. Aceştia sunt

fragmente din corpurile cereşti, atraşi in cursul l o r de planetul

nostru. Toate masele meteorice aflate până acum seamănă

mult unele cu altele, precum şi cu corpurile pămenteşti. Ele

sunt sau metale sau conglomerate de peatră, sau un amestec


ts
din ambele acestea şi conţin numai elemente, cari obvin şi pe

păment. Pană a c u m s'au aflat in masele meteorice următoarele

elemente: oxygen, sulfur, phosphor, carbon, siliciu, natriu,

calciu, lithiu, kaliu, magnesiu, aluminiu, m a n g a n , fier, chrom,

nickel, cobalt, cupru, staniu şi titan. In toate corpurile cereşti,

ce au lumină propria, se pot constata prin analysa spectrală

elementele, ce le găsim şi pe păment. C u ajutorul acestei


metode am ajuns la cunoştinţa, că in soare, in multe stele

f k s e şi in nebuloasele cosmice se află elemente, cari n u m ă r ă

intre cele mai respăndite de pe planetul nostru.

Deşi in urma celor espuse cunoştinţele noastre despre

esistenţa şi relaţiunile elementelor aflate in materia din univers

sunt aproape sigure, totuş posibilitatea nu e eschisă, că mai pot

esista şi alte substanţe elementare, pe care incă nu le cunoa­

ştem, parte pentrucă ne lipsesc metodele, prin care le-am putea

descoperi, parte pentrucă substanţele elementare obvenind in

cantităţi prea minimale, metodele noastre ancă nu sunt destul

de perfecte pentru a le putea recunoaşte. T o g n i a i resultatele

dobândite prin a n a l y s a spectrală ne arată, că cu cât metodele

devin mai subtile, cu atăt se completează şi cunoştinţele noastre

despre elemente.

B a z a t pe succesele esperimentului, ce lucră fără preget şi

care a produs o copioasă inmulţire a cunoştinţelor positive,

nizueşte secuiul present a se aprofunda pe calea speculaţi unei

in noţiunea elementului chimic spre a pătrunde in firea lui.

Mai ântăi prin teoria moleculară atomistică.

N u numai scrutarea chimica ci şi cea fisicală conduseră

la suposiţiunea inevitabilă, că materia nu ocupă spaţiul in con­

tinuitate ci, că ea constă din părticele mici separate, care se

numesc molecule fisicale. Aceste molecule se constitue din

atome chimice, fără deosebire că aparţin unei substanţe c o m ­

puse sau elementare. S ă ne inchipuim o materia elementară

p. e. o bucată de sulfur, suposiţiunea susţine, că in volumul

acestei bucăţi nu este tot spaţiul ocupat de sulfur, ci că prin

intervaluri moleculele de sulfur sunt isolate şi că şi acestea

constau din părticele mai mici de materia, adecă din atome

chimice de sulfur.
S a u să privim o substanţă compusă, d. e. sarea ordinară;

ea constă, pură fiind, din elementele natriu şi chior. Ş i aci se

presupun molecule fisicale, in caşul acesta compuse din chior

şi natriu ca atome chimice; moleculele fisicale separate prin

intervaluri formează v o l u m u l unei cantităţi oarecare din numita

sare. De aice urmează conclusiunea, că intre materia elementară

şi atom elementar esistă o deosebire. T o t prin acest m o d de con-

templaţiune se esplică cu înlesnire şi modificaţiunile alotropice,

sub cari apar unele substanţe elementare, prin aceea adecă, că

se combină un numer variabil de atome egale spre a forma m o l e ­

cule elementare. E s e m p l e mai evidente de felul acesta aflăm in

sulfur, phosphor, şi mai. cu seamă in carbon, care, inzestrat cu

proprietăţi fisicale foarte diferente, apare ca unul şi acelaşi ele­

ment, ca cărbune, grafit şi diamant. In fine suposiţiunea aceasta,

că molecula este compusă, conduce la conclusiunea: că elemen­

tele materiei sunt atomele chimice, cari nu se m a i pot dis-

compune.

Noţiunea element s'a mai aprofundat ancă şi prin legea

periodicităţii descoperită de Mendelejeff şi Lothar Meyer ( 1 8 6 9 —

1 8 7 0 ) . Această lege basează pe suposiţiunea, că însuşirile elemen­

telor sunt funcţiuni periodice a pondurilor atomistice ; că fieşte

care atom are un p o n d precis şi pondurile lor stau in raport

determinat. Astfel s'au alcătuit un sistem, in care elementele

sunt ordinate conform pondurilor atomistice şi însuşirilor lor.

Spre orientare să servească tabela alăturată; ea conţine simbolele

elementelor, pondurile atomelor ( A ) , pondurile specifice (d) şi


A \
v o l u m e l e atomelor (V = - 3 - ) -
Li Be B
c N 0 FI — — —
A 701 9-8 11-0 11-97 1401 15-96 191 — — —
d 0-59 2-1 2-68 3-3 — — — — — —
V 11-9 4-4 4-1 3-6 (D)
- — — — — —
Na Mg Al Si P s CI — — _
A 22-99 23-94 27-3 28-0 30-96 31-98 35-37 — — —
d 0-97 1-74 2-56 2-49 2-3 2-04 1-38(1) —

V 23-7 13-8 10-7 11-2 18 5 15-7 25-6 — -- —
K Ca — Ti V Cr Mn Fe Co Ni
A 39-04 39-90 — 48-0 51-2 52-4 54-8 55-9 58-6 58-6
d 0-86 1-57 — — 5-5 6-8 8-0 7-8 8-5 8-8
V 45-4 25-4 — — 9-3 l'I 6-9 7-2 6-9 6-7

Cu Zn Ga • — As Se Br — — —
A 633 64-9 68-0 — 74-9 78-0 79-75 — — —
d 8-8 7-15 5-96 — 5-67 4-6 2-97(1) — — —
V 7-2 91 11-5 — 13-2 16-9 26-9 — — —
Rb Sr Y Zr Nb Mo — Ru Rh Pd
A 85-2 87-2 89-6 90-0 94-0 95-8 — 103-5 1041 106-
d 1-52 2-50 — 4-15 6-27 8-6 — 11-3 12-1 11-
V 56*1 34-9 — 21-7 15-2 11-1 — 9-2 8-6 9-

Ag Cd In Sn Sb Te J — — —
A107-66 1 1 1 - 6 113-4 117-8 122-0 128-0 126-53 — — —
d 10-5 8-65 7-42 7-29 "' 6-7 6-25 4-95 — —
V 10-2 12-9 15-3 16-1 18-2 20-5 25-6 — — —

Cs Ba Ce La — Di — — — —
A132-5 136-8 1 3 7 - 0 139-0 — 147-0 — _— — —
d _ 3-75 — — — — — —
V ^_ £6-5 — — — — — — — —
— — Er — Ta W _ Os Ir Pt
A — — 170-6 — 182-0 184-0 — 198-6 196-7 196-7
d — — —
V _
— — 10-8 19-3 21-4 21-1 21-15
— — — 16-9 9-6 — 9-3 9-35 9-3

Au Hg TI Pb Bi
A196-2 199-8 203-6 206-4 210-0
d 19-3 13-59 1 1 - 8 6 1 1 - 8 3 9-82 — — — — —
V 10-2 14-7 171 18-1 21-1

— — — Th — u -- — —
A — — — 233-9 — 240-0 — — — —
d _ — — 7-7 — 183 — — — —
.V — — _ 30-4 — 13-1 — — — —
In şematismul acesta urmează elementele după mărimea

pondurilor atomistice in ordine aritmetică. Caracterul lor variază

succesiv şi regulat in proporţiunea in care sporesc pondurile lor

atomistice. Insă după oare care diferinţă intre pondurile atomistice

caracterul revine. Astfel vedem, că insuşirile cardinale ale lithiului

se infâţoşază din nou in natriu şi adecă după o diferinţă de

aproape 1 6 unimi (22-99—7*01 = 1 5 - 9 8 ) ; după aproape alte

16 unimi (39^4—22-99 — ' 6 0 9 ) reapare acelaşi caracter in

kaliu etc. Observăm deci, că in şirurile orizontale elementele

se succed după pondurile lor atomistice, pecând in cele verticale

după asemănarea lor chimică. A l t ă regularitate presentă v o l u m u l

atomului. Acesta apare egal sau aproape egal in elementele

simile p. e. in fier, cobalt şi n i c k e l ; sulfur şi s e l e n ; palladiu şi

rutheniu; osmiu, iridiu şi platin. In altele sporeşte v o l u m u l

atomului după cum creşte pondul atomistic, aceasta o obsevâm

p. e. la natriu, kaliu şi rubidiu, etc.

După cum se vede continuitatea este întreruptă in acest

sistem prin lipsa mai m u l t o r elemente, cari e posibil că se v o r

descoperi.

Pe baza acestui sistem s'au şi aflat pană a c u m a două,

adecă galliu ( L e c o q u e de Boisbaudron) şi scandiu ( N i l s o n ) ;

mai remăn in perspectivă deci ancă vre^-o 2 0 .

Acest mod de a contempla relaţiunile intre insuşirile şi

pondurile atomistice ale elementelor, prin care s'a stabilit

sistematica lor, a contribuit mult la revizuirea determinaţiunilor

esistente despre pondurile atomistice şi astfel multe dintre ele

au fost corectate. Sistematica înlesneşte şi orientarea in cerce­

tările pe această cale şi serveşte totdeodată de controla.

Cu cât se înmulţesc argumentele cari dovedesc, că insu­

şirile elementelor sunt funcţiuni ale pondurilor lor atomistice,



N. Teclu. 183

cu atât se confirmă mai mult ideia, că una şi aceaşi substanţă

primordială constitue elementele, şi, că acestea nu sunt decăt

diferite condensaţiuni ale aceleia. Suposiţiunea aceasta a fost mai

ăntăi esprimată de P r o u t ( 1 8 1 5 ) , care susţinea, că h y d r o g e n u l

este materia primordială a elementelor.

Astfel şi pe baza scrutării esacte ni se inalţă privirile pană

la principiul unităţii in materie.

V i e n a , 1887.
ST. V E LOVA N.
din alăturarea noauei percepţii cătră alte percepţii anterioare,

existente şi sistemisate deja in conştiinţa omului.*) C e a dintâi

este o simplă primire negănditoare şi condiţionează disposiţia pe

care o n u m i m s e n t i m e n t (plăcere sau neplăcere) s e n s u a 1.

Cea din u r m ă este un proces gânditor, care reclamă pe l â n g ă

primirea mechanicâ şi o impreunare logică a experiinţei noui

cu cele avute şi condiţionează astfel starea psichică, pe care o

numim sentiment intelectual. Arta e chemată a ne

infăţişa fenomene observate in natură prin scrieri, composiţii,

statue, tablouri, construcţiuni, aparate, procedeuri, in scurt prin

opere de artă. Experiinţa făcută de oare-cineva, dar incă nein-

făţişată, este ceea-ce n u m i m concepţiune. Concepţiunea arti­

stului ajunge prin opera de artă a fi şi concepţia spectatorului.

Cine priveşte la o operă de artă, o face pentru ca să intre şi

el in posesiunea acelor experiinţi din lume, pe care din pricina

timpului ori spatului nu le-a putut face deadreptul in natură.**)

Deosebirea intre concepţia artistului şi a privitoriului consistă

in aceea, că cel dintâi a dobăndit-o observând insaşi natura,

ear cel din u r m ă din opera de artă.

îndată ce privitorul a severşit percepţia celor infăţişate

prin opera de artă, arta şi-a terminat lucrul. De aici incolo

incepe procesul ştiinţei. Experiinţa cea n o a u ă intră in legă­

tură logică cu alte experiinţi anterioare, care se reproduc in

conştiinţă pe temeiul analogiei. O asemenare, o deosebire, o

alăturare ori excludere incepe a o răndui in grupul celoralalte

experiinţi. D e c u m v a experiinţa cea noauă e protivnică unei

*) Despre apercepţiune a se vedea recensiunea autorului asupra

„Psichologiei empirice" de I. Popescu. „Românische Revue" 1 8 8 7 . X. şi XI.

**) A se vedea „Raportul intre ştiinţă şi artă". „Convorbiri literare"

1 8 8 7 a. XXI. Nr. 8.
convicţiuni deja avute, ea v a incerca să o modifice. N u arare­

ori se intimplă, că o singură experiinţă restoarnă o lege de

conduită de mult timp aprobată. C o m p l e x u l de experiinţi deja

sistemisate vine a fi examinat diutr'un nou punct de vedere.

Examenul sfirşeşte prin a ne da un nou razim pentru experi-

inţele avute, ori că ne v e d e m nevoiţi să schimbăm felul nostru

de a privi lucrurile.

Procesul acesta nu e alt ceva decăt o raţionare dela parti­

cular la general, o inducţiune a experiinţelor (avute şi dobândite

de n o u ) intr'o convicţiune sau lege de conduită mai intemeiatâ.

F o l o s i n d terminii din şcoala lui Herbart v o m c\ice, că acest proces

este apercepţiunea inductivă a vechilor noastre convicţiuni cu aju­

torul noauei experiinţi. C u aceasta se sfirşeşte şi lucrarea ştiinţei.

Resultatul apercepţiunei inductive este, că ne-a succes a

stabili o consonanţă logică intre vederile noastre şi n o a u a ex­

periinţă. Această consonanţă, exprimată in conclusiunea la

care ajungem, constitue ceea-ce n u m i m a d e v e r . Prin ea do­

bândim conştiinţa de a fi devenit stâpăni de o situaţie din l u m e .

In a ne şti orientaţi asupra acestei situaţii sau stăpâni de acest

adever, zace causa mulţâmirii ori plăcerii noastre intelectuale.

Sentimentul intelectual primeşte astfel numele de sentiment

al adevărului. Ori-ce plăcere ori neplăcere, care nu e

precedată de acest proces gânditor, işi are căuşele sale in o

simplă afecţiune a organelor de simţire şi trebue numărată in

răndul plăcerilor ori neplăcerilor sensuale.

Ajunserăm a face deosebire intre sentimentul sensual şi

cel intelectual. Pană cănd constatăm in ambele nota comună

ori-cărui sentiment, adecă, că sunt stări psichice, subiective şi

p a s i v e ; de altă parte aflăm in intelectualitate o diferinţă specifică,

care imprimă celui din u r m ă caracteristica nobleţei.


A d e v e r u l , a cărui apercepţie inductivă dă naştere sentimen­

tului intelectual, poate să fie luat din viaţa fisică ori psichică

a omului. C u alte cuvinte, apercepţia inductivă a unui adever

poate să fie provocată in conştiinţa privitorului prin manifesta-

ţiuni de ale naturei fisice ori psichice, pe care le intimpinâ omul

in viaţă. D a c ă apercepţia inductivă are de obiect fenomene din

l u m e a fisică, atunci adeverul cu care ajungem a ne impăca, il

numim f r u m o s , şi sentimentul de care suntem animaţi, pri­

meşte numele de estetic. In caşul când a v e m de a face cu

apercepţia inductivă a manifestaţiunilor vieţii psichice omeneşti,

adeverul la care concludem se numeşte b i n e şi sentimentul ce

derivă din aceasta concludere este cel moral sau e t i c . O

statuă, infăţişând o figură de om, cuprinde in concepţia ei

fenomene din viaţa fisică impreunate cu cele din viaţa psichică.

Constituţia trupească alăturea cu atitudinea psichică a statuei

pot să ne releve experiinţi cu îndemnul la apercepţii, din care

derivă sentimente estetice deopotrivă cu sentimente morale.

O statuă poate indrepta ori ruina gustul nostru estetic in

aceeaşi mesură, in care poate indrepta ori ruina moralul nostru

prin experiinţele ce ne descoaperă.

Experiinţele, care le dobândim la privirea unei opere de

artă, pot duce la constatarea frumosului sau uritului, binelui

sau reului, împrejurare datorită felului nostru de convicţiuni

anterioare, care pot să fie aprobate ori impugnate de noauele

experiinţi. Aceasta e o cestiune de alegere a o p e r e l o r de artă,

prin care v o i m să d ă m o anumită direcţie educaţiunei estetice

şi m o r a l e a unui individ ori naţiuni concrete. Pentru-ca privi­

torul insă să fie pus in stare a deosebi frumosul de urit şi

binele de reu, trebue inainte de toate sâ-i se dea putinţa de a

severşi apercepţia inductivă a noauelor experiinţi cu scopul de


a afla adeverul. Ceea-ce nu a inţeles că este adevèrat ori nea-

deverat, nu este pentru el nici frumos nici urit, nici bine nici

reu. Precum adeverul ni se infăţişază ca o notă esenţială a

frumosului şi binelui * ) , astfel şi procesul de gândire din care

derivă sentimentul intelectual, este o condiţiune de aparenţă a

sentimentului estetic şi moral. A m b e l e sunt sentimente intelec­

tuale. Intelectualitatea lor nu consistă insă in o percepţie

mechanică şi negănditoare, ci intr'o prelucrare raţionătoare, mai

precis, in apercepţiunea inductivă a experiinţelor avute, cu con­

cursul experiinţelor dobândite de n o u din opera de artă.

R a p o r t u l de subordinare al sentimentelor, de care v o r b i m ,

il expunem in următoarea tabelă sinoptica:

Sentimentul.
Stare psichică, subiectivă, pasivă,

derivată din percep- derivată din aper-

ţiunea mechanică cepţiunea inductivă

a lucrurilor, prin a experiinţelor cu

vedere, aucj, mirosit, scopul de a afla ade­

gustat şi pipăit. verul, sau neadeverul.

Sentimentul sensual. Sentimentul intelectual

din lumea fisica. din lumea psichică.

Frumosul sau uritul. Binele sau reul.

Sentimentul estetic. Sentimentul m o r a l .

*) Nu există frumos şi bine neadeverat sau orî-ce e frumos şi bine

trebue să fie şi adeverat. Nota „adever" e esenţa frumosului şi binelui, precum

corpul organic e esenţa animalului şi plantei.


c e m
Gând C}i plăcere estetică ori morală,, nu exprimăm

decăt un ton al sentimentului estetic ori moral. E l poate să

fie plăcut ori neplăcut, după cum apercepţia experiinţelor avute

cu ajutorul celor noui, sfirşeşte prin a intărî de nou ori a

i m p u g n a sistema noastră deja adoptată şi recunoscută. Ţinend

in vedere, că convicţiile (adecă experiinţele deja sistemisate)

oamenilor despre lumea fisică şi psichică sunt felurite, unele

mai mult, altele mai puţin intemeiate — imprejurare datorită

experiinţelor felurite, in mijlocul cărora şi-a făcut cineva edu­

caţia — v o m inţelege că, in faţa unui obiect de apercepţie

diferit, experiinţa cea n o a u ă poate să apară ca aprobatoare,

eventual ca impugnătoare. Aceeaşi experiinţa din l u m e a fisică

ori psichică, pentru unul e frumoasă ori bună, pentru altul

urită ori rea. Sentimentul estetic ori m o r a l al celui dintâi va

fi plăcut, al celui de al doilea neplăcut, fiindcă u n u l constată

o armonie, celalalt o disarmonie logică intre el şi n o a u a ex­

periinţa. Tonul acesta al sentimentului condiţionează ceea-ce

numim g u s t cu privire la l u m e a fisică şi m o r a l u l nostru

cu privire la manifestaţiunile vieţii noastre psichice. In el găsim

explicaţiunea, pentru ce gusturile şi vederile m o r a l e sunt felu­

rite după timpuri şi popoare şi pentru ce ii este dată o m u l u i

putinţa de a progresa in gustul şi vederile sale m o r a l e .

Plăcerea născută in urma acestui proces intelectual are

o insuşire remarcabilă. Ea este cu atât mai intensivă, cu

căt procesul apercepţiunei a ajuns la o mai clară pătrundere

a obiectului seu. Insă cu căt pătrunderea unei situaţiuni este

mai clară, se imprimă mai adânc in conştiinţa privitorului, e

mai trainică şi improspetată de m e m o r i e remâne pentru toată

viaţa isvorul unei plăceri durabile. Descoperim astfel o

plăcere, a cărei trăinicie creşte in proporţia intensităţii sale.


Eacă o plăcere, ce are insuşirea nobilă şi dumnedească, stră­

ină ori-cărei plăceri sensuale, adecă, de a fi cu atât mai

durabilă,, cu cât este mai intensivă. Aceasta e plăcerea, care

noi o n u m i m estetică ori morală.

O clară şi exactă deosebire a stărilor noastre sentimentale

ne poate orienta in judecarea emoţiunilor, de care suntem cu­

prinşi intr'un cas concret de privire la o operă de artă.

In procesul apercepţiei, care trebue să premeargă, găsim

causa, pentru ce nu ori-care om de rănd poate simţi plăcerea

înălţătoare ce deşteaptă in alţi oameni privirea la operele de

artă. Unii observă că se petrece ceva pe dinaintea lor. Ceea-

ce observă, nu e in stare să le revoace nici o experiinţâ din

trecut. Apercepţia fiind impedecată, ei nu pot să fie animaţi

de nici o emoţiune nobilă. Aceasta se intimplâ cu operele de

artă, a căror subiect e străin de cercul de experiinţâ al privi­

torului. Faptul acesta implică cerinţa de a alege operele de

artă, dacă e vorba, ca ele să aibă putere formatoare de inimă.

Se găsesc opere de artă, bunăoară piese de teatru, care intr'unesc

aceste condiţiuni in faţă cu un public concret, insă scenele se

succed la înfăţişare cu atâta repejune, incăt spectatorului nu-i

remăne timp pentru a r u m e g a in mod aperceptiv cele vecjute.

El devine stăpân numai de puţine situaţii, adecâ invaţă puţin

din piesă. Cine e impedecat, fie din vina concepţiunei ori a

înfăţişării, a severşi apercepţia celor vecjute, nu v a simţi plăcerea,

ce sunt chemate a produce operele de artă. Se găseşte public,

care nu visitează galeriile şi teatrele pentru a-şi gădeli vederea

şi audul cu tablouri, scene şi acorduri galeşe şi fără înţeles, ci

pentru a inveţa să cunoască şi să priceapă, prin urmare să se

bucure, că a profitat orientarea intr'o n o a u ă situaţie din l u m e .

Cunoaştem public, care spre sfirşitul acesta ascultă aceeaşi piesă


de mai multe ori. B a , ce e mai mult, dus de această plăcere

el se mulţămeşte adeseori cu un singur act sau o singură

scenă, căci simţeşte trebuinţa liniştei, pentru ca să poată severşi

apercepţia celor vecţute, prin urmare să poată gusta plăcerea

nobilă cu deplină intensitate. Mulţi pretinşi scriitori de poesii.

piese dramatice, novele, romanuri etc. socotesc să uşureze ceti­

torului raţionarea asupra operei lor. E i adaug căte o lecţie de

morală, făcend astfel şi ştiinţa lucrării lor. In loc să se m u l -

ţămească cu infâţişarea experiinţelor, intrerup expunerea prin

continue raţionări asupra celor înfăţişate. E i uită, că raţionarea

e treaba cetitorului şi că făcend-o artistul, nu foloseşte, de vreme

ce fie-care cetitor are propriul seu material de apercepţie. P r e -

supunend chiar, că raţionarea artistului ar mulţămi pe cetitor,

ei nu ştiu că prin aceasta i-au luat bucuria estetică ori m o r a l ă

de a fi făcut-o el insuşi. E o imperfecţie des observată la operele

de artă şi e bine să ne d ă m s a m ă despre adevăratele ei cause.

Pe căt de lăţită, pe atăt de greşită ni se pare credinţa,

că emoţiunea plăcută, ce o pruduce in noi o melodie ori o

armonie de tonuri, e o plăcere estetică. Ori-ce acord sau des-

acord n'are pentru ascultătorul negănditor decăt valoarea dulceţei

sau a acrelei la mâncare. Acreala ca şi desacordul pot produce

emoţiuni plăcute, dacă, u r m â n d l a timp, au să recreeze gusta­

tul, respective aucful, prin o contrairitaţie. Cine nu cunoaşte

impresia plăcută ce o face o disarmonie aplicată la locul potri­

vit intr'o piesă musicală ? Avem ocasiune să observăm, că

musicii torturaţi de armonii des aucjite, găsesc adeseori plăcere

in disarmonii, pe care altă l u m e nu le poate gusta. Un des-

acord, care singur şi isolat e supărăcios, in rândul modulaţiu-

nilor poate fi gustat cu sete neobicinuită. T o a t e acestea insă

nu sunt cestiuni de emoţiune estetică sau nobilă. Emoţiunea


devine nobilă indatâ ce melodia ori armonia aucjitâ revoacă in

conştiinţa noastră imaginea unei situaţii, a unei experiinţi, fie

din lumea tisică ori psichică. Această imagfne, provocată in

conştiinţa noastră prin mijlocirea artei, reproduce incă alte şi

alte imagini v e c h i ; o s u m ă de lucruri trece pe dinaintea minţii

noastre, mijloceşte o apercepţie reciprocă şi contribue astfel a

intări ori a modifica conduita noastră estetică ori morală. O

astfel de emoţiune e intelectuală, prin urmare nobilă. Dacă

situaţiunea a fost cuprinsă cu destulă claritate, emoţiunea v a fi

mai intensivă şi n'are trebuinţă de o n o a u ă impresie sensuală,

ci n u m a i de memorie, pentru a putea fi ori-cănd gustată.

S e afirmă indeosebi despre musică, că ar produce emoţiuni

nobile, cu toate că in partea ei cea mai mare nu este inţeleasă.

V a fi bine să indreptăm această afirniaţiune, cerend auditoriului

o mică sinceritate: Există cineva care, auchnd executăndu,-

se o piesă bună, să nu-şi inchipue nimic ? Aucjiam odată şop-

tindu-se in cercul unor amici ce asistau la execuţiunea unei H o r e

de cătră o orchestră: - A s c u l t ă . . . .cănd audi ritmul şi instru-

mentaţiunea aceasta, pare că auch zurăind salba pe sinul dră­

guţei " Instrumentarea se schimbă, ritmul Horei devine

mai greoiu şi şoaptele c o n t i n u ă : „ P a r e că vec[i un

moşneag intrat in H o r ă , cum işi scutură in talpă intreagă greu­

tatea anilor ce-i apasă umerii" etc.

Sunt oameni cari nu gândesc ceeace şi-a gândit artistul

compositor, cănd a zugrăvit cu unelte acustice scenele conşti­

inţei sale. L u c r u firesc. Melodiile şi armoniile in nemărginitele

lor variaţiuni, ca şi cuvintele şi frazele cu interpuncţiunea şi

topica lor infăţişazâ o comoară nesfirşită de expresiuni. Ele

trebue să fie dobândit la un grup de oameni un cerc oare­

care de inţeles, pentru ca să poată fi mijloace de impărtăşire


a disposiţiilor psichice. Pentru mulţi oameni frazele vorbite

ori tacturile cantate trec fără ca să fie luminaţi de o sin­

gură idee. E i ascultă discursuri intregi ori asistă la con­

certe, fără ca să-i năpăstueascâ vre-un gând. Ei sorb vorbele

ca şi cântecul cu o indiferenţă intelectuală, proprie gădelirei ce

o simţesc intr'o baie caldă. E i nu dobândesc decât impresiuni

curat sensuale şi nu sunt animaţi decăt de asemenea emoţiuni.

In multe caşuri piesele lipsite de text nu sunt înţelese,

fiindcă n'au înţeles, adecă artistul nu se gândise la nimic când

le-a compus. A inşîrat numai elementele v o c a l e după toate

regulele composiţiei, pentru ca să represente şi pe acest câmp

m o d a frazelor sforăitoare şi seci, ori să facă concurenţă acustică

bucătarului, care nu se gândeşte la bucate nutritoare, ci-'şi fră-

mentă creerii, ca să găsească numai mijlocul de a gădeli gin­

giile stăpânului intr'un chip cât se poate mai neobicinuit.

Dacă la o producţiune musica şi poesia sunt chemate a

lucra impreună, pentru ca să infăţişeze concepţia compositorului,

nu arareori se intimplâ, că textul relevă in ascultător unele

disposiţii, ear' musica cu totul altele. Aceasta intimpinăm mai

virtos la acele piese musicale, care, după ce sunt compuse, se

dau pe m â n a unui fabricator de texturi. Musica e chemată a

intregi tablourile textului, infâţişând ceea-ce mijloacele unei

articulaţiuni simple a cuventului nu sunt in stare să exprime,

adecă frasa articulată trebue să dobândească şi cadenţa c u v e ­

nită. D a c ă mijloacele musicei nu contribue a intregi concepţia

textului, ci mestecă expresii vocale de alt inţeles, concepţia

devine o caricatură şi piesa o operă-monstru. Eacâ ce s'a

imputat musicei italiane pe lângă toată frumseţa neajunsă a

melodiilor ei. N u v o m pierde din vedere nici pentru un singur

moment, că tonurile cu combinaţiunile lor nu sunt mijoace


pentru o înfăţişare destul de înţeleasă. E l e nu supoartă nici

pe departe asemenarea cu mijloacele poesiei. C r e d e m insă, că

direcţiunea in care ar avea să se desvoalte musica, nu poate

să fie cu toate acestea a nu fi înţeleasă, căci ea nu se mai

poate mulţânii astâdj cu rolul de a nu ne oferi decât felul

acustic de gădelire sensuală.

Se afirmă adeseori că musica n'are naţionalitate. Facem

deosebire la locul acesta intre mijloacele artei, cuprinse in teoria

musicei, şi intre productele artei, cărora nu li se poate denega

naţionalitatea. G ă s i m isvorul acestei negaţiuni greşite, indată

ce ne aducem aminte, că musicei nu i se cere a fi înţeleasă.

Ce nu e de inţeles e pentru toţi deopotrivă. Musica neavend

să producă decăt plăcere sensuală, ne cere numai să nu fim

surdj. In aceasta nu ne deosebim. Dacă cerem insă musicei

să ne servească şi ea ca mijloc pentru a spune unul altuia

ceea-ce prin mijloacele altor arte nu putem, atunci se ivesc

deosebiri, pe care le constatăm şi la alte arte. Deosebirea

in limbă şi in felul de gândire al diferitelor popoare este

la poesie ceea-ce face să nu putem înţelege, prin urmare

nici să gustăm operele de artă intr'o limbă necunoscută.

Dacă productele poesiei au naţionalitate — dovadă sunt

idiotismele din care resultâ impresia palidă chiar a tradu­

cerilor celor mai bune — să nu o aibă oare productele musi-

cale:' Socotim a fi interpreţii unui secret public, când afirmăm,

că o „Ardeleană" e joc de urs pentru un Neamţ, precum e

„ L ă n d l e r ' - u l in vederea R o m a n u l u i o schimositură terpsichorică,

vrednică de o marionetă. Principiul greşit al nenaţionalităţii

in artă a dat naştere monştrilor musicali, cum este W a l z e r - u l

presărat cu motive romaneşti. E l se numeşte Valse romanesc

şi are aceeaşi valoare artistică ca o H o r ă franţuzească sau un


„Pe picior" chinez. De c u m v a se v a fi aflând prin oraşele

noastre public românesc, care a visitat teri străine, a trăit şi

observat traiul acelor popoare şi ar dori sâ-şi improspeteze

pasiunile acelor neamuri, să se dea loc in programele noastre

pieselor originale, aşa c u m le-a produs ţeara respectivă, să se

delăture insă imbetarea publicului cu minciuni musicale.

Istoria poesiei noastre ne arată calea ce trebue să o apuce

şi musica noastră. Marele nostru poet a observat şi a cules

c o m o a r a de gândire şi vorbire a poporului. Din ea a produs

apoi operele sale de valoare. C e r e m musici observatori, care să

fie trăit in l u m e a tonurilor noastre, să fie cules bogăţia musicei

noastre, pentru ca din elementele ei să ne poată presenta opere

inţelese. Operele lor v o r înfăţişa experiinţi din lumea noastră,

v o r putea fi cuprinse, prin urmare gustate cu o plăcere adeverat

nobilă. Şi daca arta v a infăţişa concepţiuni adeverate, ele v o r

fi şi cultivatoare de inimă. înfăţişarea căt se poate de exactă a

unei concepţii adeverate reclamă insă nu numai cunoştinţa

temeinică a teoriei musicale, ci intreg aparatul de instrumente

ca unelte de înfăţişare, care după natura timbrului lor să dea

expresiune sonurilor naturei noastre in chipul cel mai credincios.

C o m o r i l e musicei noastre naţionale, odată observate şi înfăţişate,

v o r constitui, nu ne indoim, un nou câmp de empirie musicală.

In el se v o r găsi, printre elemente de valoare trecătoare, şi

situaţii, pasiuni ori caractere, ce împreună gândirea, prin urmare

şi sentimentul nostru, cu gândirea şi sentimentul altor p o p o a r e .

Trăsuri esenţiale de valoare epocală*) ale firii noastre vor

dobândi expresiume in opere, care v o r reconstrui clasicitatea pe

basa unui nou câmp de experiinţi din l u m e a tonurilor. Musica

* ) H . T a i n e . L ' i d é a l d a n s l'art.
noastră se v a desvolta din propriile ei puteri, v a fi inţeleasâ şi

va putea să devină un adeverat mijloc de educaţie estetică şi

morală. E uriaşă problema ce se impune artiştilor noştri, dar e

bine să ştim unde ne g ă s i m şi că nu v a fi pitic acela, pe a

cărui frunte naţiunea noastră v a afla de cuviinţă să aşe4e laurii.

Ne incercâm a mai ilustra condiţiunile intelectuale ale

veritabilei plăceri estetice şi morale printr'un exemplu din r a m u r a

artei plastice.

S t ă m in faţa statuei lui A p o l l o di Bellvedere. Ne reamintim

istoria critică a acestei statue, care formează de secoli obiectul

celor mai ingenioase sforţări, cu scopul de a-i inţelege concepţia.

S ' a recurs la asemenări cu alte statue pentru a intregi fragmentele

găsite la A n t i u m . S ' a incercat a-i statori concepţia punendu-o

in centrul grupei numite T r i a s din Delphi, alăturea cu Pallas

şi Artemis, cu scopul de a-i explica atitudinea in faţa barbarilor

gallici ce năvăliseră a necinsti templul zeului luminei. S ' a recurs

chiar la texturile Iliadei pentru a explica ţinuta zeului ce protegea

eroii T r o i e i contra Danaidilor. Odată arcul, din care scăpase

săgeata, apoi eghida avea să explice concepţia autorului necu­

noscut. In scurt, dacă v o i m să înţelegem această o p e r ă de artă,

suntem nevoiţi să consultăm alte opere. O facem bucuroşi,

ved^nd că resultatul studiului nostru făcut sub conducerea

erudiţilor in materie, ne poate da in cele din u r m ă putinţa să

inţelegem concepţia statuei, pentru ca n o a u a experiinţă să ne

servească ca material aperceptiv l a o eventuală reformare â

conduitei noastre estetice ori morale. E de însemnat insă, că

ceea-ce a m inţeles nu este decăt de valoare istorică. Credinţele

anticităţii, întrupate in statua fiului Letei ajung in chipul acesta

a ne da o idee despre conduita fisicâ ori psichică a acelei epoce.

Cine a isbutit a face studiul acestei statue, a inţeles o l u m e ce


nu mai există astăcji, o situaţie dintr'o epocă, care ne descoaperâ

firea superstiţioasă, o mai tineră pruncie a neamului omenesc.

Profitul nostru se poate asemena cu cel al unei cercetări de

istorie critică şi ne dă şi mijlocul de a cunoaşte evoluţiunile,

prin care a trecut genul omenesc in felul seu de a privi şi

pricepe lucrurile din l u m e . V a l o a r e a istorică-culturală nu i se

poate tăgădui. Statua din Vatican v a remănea pentru totdeuna

un monument istoric, o preţioasă inscripţie, a cărei descifrare

v a procura studiului istoric o n o a u ă experiinţă menită a intări

ori a rectifica alte experiinţi ale istoricului, cu scopul de a

stabili adeverul asupra credinţelor acelei epoce.

V i n e insă intrebarea: S e apropie oare toată lumea de

statua lui A p o l l o cu scopul de a face studii de istorie culturulă ?

Pentru actualitatea, in care suntem angagiaţi cu pielea noastră,

ne strigă mulţimea, ce inveţăturâ să scoatem din statua Jui

A p o l l o ? S ă ne insuşim şi noi credinţele acelei epoce ? N u se

mai poate. Apercepţia credinţelor înfăţişate prin statuă ne duce

la desaprobarea lor. S a u sâ cercăm a curaţi conduita noastră

psichică de superstiţiunile acelei epoce ? R e s p u n d e m , că n ' a v e m

lipsă, fiindcă nu le avem. Dacă am avea de curăţit ceva in

conduita noastră, ar fi fără indoeală relele din veacul nostru.

In caşul acesta arta ar trebui sâ ne infăţişeze alt ceva, nu pe

A p o l l o . E a n'ar trebui să se ocupe cu reproducerea operelor din

anticitate, ci să ne infăţişeze scene din viaţa noastră, mai virtos

acelea, care să ne influinţeze in m o d positiv. S'ar d k e , că statua

lui A p o l l o ne poate educa şi in m o d positiv, de vreme ce

găsim in ea modelul unei fiinţi omeneşti trupeşte bine organisat

şi bine educat. Apercepţia acestei experiinţi v a avea să ne ducă

la hotărirea de a indrepta pe viitor mijloacele noastre de edu-

caţiune, ca să ne putem apropia măcar de acest model de per-


fecţiune omenească. E a c â folosul actual ce ni-l-ar aduce studiul

statuei lui A p o l l o . G ă s i m insă in concepţia statuei un element,

care ne turbură judecata. Studiul făcut asupra acestei concepţii

ne încredinţează in sfirşit, că a v e m de a face cu puteri supra­

naturale, ce constituesc fiinţa (teului înfăţişat. S u n t e m încercaţi

de sentimente religioase, dar şi aceste sentimente stau in contra­

zicere cu sentimentul nostru creştin. Cultul puterii nemărginite

a primit astăcji alte forme de expresinne. P e l â n g ă aceea, că nu

ne poate da măngăerea religioasă, naşte şi gândul, că o fiinţă

omenească nu se poate desvolta pe căi supranaturale, unde ne

lipseşte înţelegerea mijloacelor de a dîrige conduita noastră.

S t ă m uimiţi de frumseţa statuei, insă deodată desperaţi in faţa

problemei ce ni se impune spre deslegare. Statua ne agită, dar

nu ne dă şi mijloacele de a scăpa de această agitaţiune. A p e r -

cepţia ideei lui A p o l l o sfirşeşte prin a ne face să e s c l a m ă m : E

nostimă l u m e a deilor olimpici, dar nu ne priveşte pe noi, căci

suntem din altă l u m e .

P a r e ca o curiositate a cere unei statue să ne inveţe ceva.

Aucjini in fieşte-care (\i intonăndu-se principiul, că arta nu e

chemată decăt să ne emoţioneze, că ea este limba sentimentului,

că n'are de a face cu priceperea şi că artistul e copilul sbur-

dalnic, care n'are să respecte nici o cerinţă a intelectualităţii.

S c o p u l nefiind decăt agitarea sentimentului, capriţul artei poate

rodi chipurile cele mai fantastice, el n'are să se teamă că v a ii

tras inaintea tribunalului intelectualităţii, de v r e m e ce productele

sale n'au să fie înţelese. Iute vine in apărarea sa erudiţiunea cu

sute şi mii de exemple din galeriile clasice, nu pentru a lămuri

condiţiunile psichologice ale veritabilei plăceri estetice şi morale,

ci pentru a ne aduce noaue dovecli, că toate aceste opere

puteau .să aibă putere formatoare pentru anticitate, când o m u l


putea să creacţâ că e deajuns să consulte oracolul Pythiei pentru

ca urmările să nu poată fi altfel, cănd cuvintele rostite de pe

pirosteele templului puteau să determine conduita, ba chiar

soarta unui individ ori a unui p o p o r intreg. Eacâ pentru ce

statua găsită la Antium putea să inriureze odinioară in mod

formator asupra spectatorului. E a nu poate astăcji decât să excite

sentimentul publicului neistoric şi e nevoită a se mulţămi cu

felul optic" de emoţiune sensuală. O statuă, care se vede silită

a recurge la foiţa de smochină pentru a impedeca o apercepţie

neintenţionată, şi care pe l ă n g ă toate teoriile de desinteresare

ce se impun privitorului, n'ar putea decora localul cast al ori­

cărui institut de educaţiune, se poate alătura in linişte acelor

texturi din autorii clasici, pe cari principiile de educaţiune

actuală au găsit de cuviinţă a le elimina din manualele învăţă­

mântului public. E p o c a , a cărei vederi au aflat de bine şi au

putut înscena jocurile olimpice fără primejdie morală, era in

felul ei fericită şi a putut in analogie să influinţeze asupra

publicului in m o d educator prin opere de arta de asemenea

natură. Ceea-ce insă după vederile veacului nostru e demora-

lisător, remăne demoralisător in dispreţul tuturor teoriilor de

impersonalitate. E greşit a cere veacului nostru aceleaşi vederi,

a v o i să-1 cultivam şi sâ-1 moralisăm prin aceleaşi producte de

artă şi a osândi lumea, care neputendu-se inălţa la interesul

istoric, face fără voie o şcoală de necuviinţă ertată. D a c ă a v e m

motive să alegem scrierile menite pentru lectură publică, v o m

avea tot atâtea cuvinte să alegem şi statuele menite pentru

spectacolul p u b l i c ; toate acestea, fiindcă plăcerea estetică ori

morală nu este rodul sentimental al unei simple intuiri

neraţionâtoare, ci o disposiţie psichică născută dintr'o apercepţie

gânditoare.
Confusiile şi aberaţiunile in judecarea operelor de artă

se reduc la o greşală in metodă, de care suferă idealismul

modern, representat prin filosofía lui Schopenhauer. Cu toate

că ea este o dovadă de inaltă genialitate, nu poate suporta

proba aplicaţiunei sale la artă. Când încercăm să arătăm

greşala metodică a acestei filosofeme, o facem cu scopul de a

mântui spiritele naţiunei noastre de inriurirea stearpă a unor

principii de educaţiune foarte lăţite, insă tot atăt de greşite.

G a n d u l de a urmări adeverul ne dă curagiul a o face chiar cu

primejdia de nereuşită. Se v o r găsi oameni adânci, cari v o r

spune ce nu am spus, sau v o r indrepta ce nu a m exprimat

bine. Ceea-ce ne interesează este adevérul şi dacă va fi odată

observat, raţionările se v o r intregi dela sine.

Plăcerea estetica in înţelesul lui Schopenhauer se naşte in

om prin emanciparea intelectului de sub inri­

urirea voinţei, căreia, după cum se dice, este ab origine

supus. Această plăcere resulta numai din o obiectivă

intuire a operei de artă, fără amestecul experiinţelor sale

anterioare. Cine nu va fi in stare să se desbrace de preocu-

paţiunile sale in faţa unei opere de artă, nu v a simţi plăcerea,

ce sunt chemate a produce operele de artă.

Să fim pentru moment elevii lui Schopenhauer şi să

stăruim a simţi şi noi plăcerea geniului seu. Să v e d e m ce

cere Schopenhauer dela noi şi ce ne dă in schimb pentru

această ostâneală. Ne cere sâ ne despicăm firea in doauă, să

lăsăm „lumea ca voinţă" acasă şi să mergem inaintea unei

statue ori la teatru numai cu „ l u m e a ca representare*. Pentru

această trudă ne promite o plăcere, care durează cătă vreme

suntem animaţi de această obiectivitate, adecâ cătă vreme ţine

desfacerea aceasta abnormă a firii noastre.


Trecem cu vederea respunsul ce ne remăne dator idea­

lismul modern la intrebarea, că de unde să luăm puterea, ca

să ne putem elibera de „ v o i n ţ a " , ce ne ţine orbiţi şi nu ne

lasă să intuim realitatea cu acea obiectivitate genială, care se

pretinde a ti isvorul plăcerii estetice? S ă admitem, că a m fi

in stare să e x o p e r ă m in noi această disposiţie psichică şi că

suntem in stare să simţim plăcere estetică; este aceasta oare

meritul operei de artă? D a c ă suntem noi in stare, din puterea

noastră proprie, să ne desbrăcăm de egoismul nostru, mai

avem noi oare trebuinţă de opera de artă pentru a fi m o r a -

lisaţi r Credem că arta nu poate reclama pentru sine putere

moralisâtoare, dacă nu ne permite să gustăm plăcerile ei decăt

cu condiţiunea de a fi deja moralisaţi.

Şi ce plăcere i se promite aceluia, care este in stare să

severşească inlăuntrul seu minunea lăpădării de o parte con­

stitutivă a firii s a l e ? I se promite plăcerea de a se inălţa pentru

doaue trei oare in l u m e a ficţiunii ideale, ca intorcehd acasă

să-1 apuce ear' principiul nemilos al „voinţei" cu toate ama­

rurile vieţii. Profitul este, că acum işi v a fi stricat apetitul cu

dulceţuri ideale şi-i v o r cădea mai greu bucatele amare ale

vieţii practice. E l v a simţi necasurile cjilnice mai intensiv, fără

a fi dobândit şi mai multă putere de a le stăpâni. Lumea

ii v a pricinui mai multă durere fără speranţă de a o putea

alina. G ă s i m in aceasta direcţie de a judeca arta căuşele decă-

jdinţei sale. O facem aceasta la cestiunea plăcerii estetice, pentru

ca să arătăm isvorul nemulţămirii generale şi a neputinţii

bătrăneţelor, de care se v a e r ă idealismul veacului nostru.

De căte ori nu aucjim la teatru laconicul suspin al privi­

torului după o lungă atenţiune fără suflare: . . . A ş a este ....

O m u l e creat ca să fie astfel . . . . C e să f a c e m ! S ă cercăm


a examina aceste manifestaţii scurte ale procesului intern. C â n d

djce - A ş a este*, a slîrşit intuirea şi constata cele vecjute. Se

încearcă apoi a generalisa experiinţa făcută, când c\ke : „Omul

(adecă şi el. nu numai persoana de pe scenă) e creat ca să fie

astfel*. Instirşit e x c l a m ă : . C e să facem!" E a c ă grija lui pentru

un cas analog ce-i s'ar putea intimpla in viitor. S ă ne mai

punem întrebarea, ce lucrează spectatorul când cjice acestea?

E evident că el raţionează, face apercepţia noauei experiinţi.

Scenele concrete ale teatrului, odată observate, le asemenează

cu experiinţele ce le are de acasă, abstrage inveţâturi, le pune

indemănă, căci ii v o r fi de lipsă in viitor. Toate acestea sunt

procesul unei tăcute mişcări gânditoare, al cărei resultat final

este orientarea intr'o anumită situaţie din l u m e . In orientarea

aceasta zace puterea lui de a se aduce pe sine in armonie cu

imprejurimea; in ea găsim isvorul celei mai inalte şi mai

nobile mulţâmiri ce este dată omului.

Pentru a putea severşî această apercepţie, el v a trebui să

aducă cu sine intreaga „lume ca voinţă*, toate convicţiunile

ce posede, fie bune ori rele. Lupta e adeseori grea, căci e

vorba de a primi o n o a u ă experiinţa in sistema convingerilor

sale. E a va fi cu atât mai inverşunată, cu căt experiinţa cea

noauă reclamă o mai adânca reforma a conduitei sale. Lupta

nu se sfirşeşte totdeauna in teatru. Ea se continuă pe stradă,

in societate, prin jurnale şi percurge toate fazele ilustrate in

„Progresul adevărului in judecarea operelor literare**). C ă e

lupta, nu impoartâ. E a dovedeşte, că operele de artă işi ajung

menirea lor, că sunt faptice mijloace de educaţiune, care nu se

mulţămesc cu a ne gădeli, ci a ne creşte oţelind puterile

*) T. Maiorescu. Almanachul societăţii „România jună" Viena 1 8 8 3 .


noastre pentru o viaţă tignită. Cine a isbutit să scoată inve-

ţâtura din operele de artă, se simte stăpăn de o n o a u ă părti­

cică de lume, pe care o poate aduce in armonie cu sine.

E a c ă resplata luptei. E a e o plăcere pentru toată viaţa.

E foarte insemnător atributul impersonalităţii ce se dă

plăcerii estâtice in inţelesul lui Schopenhauer. O m u l v a ajunge

să simţească plăcere impersonală abia atunci, cănd nu v a mai

avea experiinţi de făcut, care să-1 silească a raţiona, adecă a

le aduce in raport logic cu sine, cănd lăuntrul seu nu v a mai

avea trebuinţă de nici o reformă, prin urmare, cănd v a fi

stăpăn de toate situaţiile fisice şi psichice din lume, scurt dis,

cănd a ajuns să ştie şi să poată toate. E a c ă plăcerea reservată

lui D4eu şi nu geniilor, nici celoralalţi muritori. Plăcerea

impersonală nu este ceva din personalitatea o m u l u i ; ea nu există

in om, nici nu se poate produce in o m . Aici e greşala meto­

dică a idealismului. E l voeşte să ne silească a integra ceea-ce

incâ n'am diferenţat. Cine se v a simţi geniu, să nu ceară

lumei a se redica la el, ori poate ori nu poate, ci să se co­

boare şi să-i ajute a se inălţa. Schopenhauer se s u h pe Mont-

blanc şi chiamă lumea să vie la el. De se găseşte cineva, care

să nu o poată face, ii strigă că e un miserabil, care nu merită

a fi moralisat, in loc să-1 prindă de sub braţe şi pe calea ex-

periinţei să-1 ducă la inălţare.

E un mic capitlu de pedagogie, care i-a scăpat din vedere

lui Schopenhauer. N u putem simţi plăcere impersonală, fiindcă

nu suntem deseverşiţi. N u o putem dobândi din simpla privire

la operele de arta, fiindcă nu suntem Dcjei. N u suntem Dcjei,

fiindcă mai a v e m incâ multe de experiat şi de indreptat in noi.

îndreptarea aceasta nu o putem face decât aducend cu noi

ceea-ce a v e m să indreptâm. Nu putem lăsa acasă „lumea"


noastră „ c a voinţă", fiindcă ea este pe care v o i m s ă - o morali-

săm. G o n c l u s i u n e : Plăcerea estetică ori m o r a l ă a o m u l u i nu

poate să fie decăt personală, subiectivă, ca ori care sentiment

omenesc.

Chiar lupta noastră contra idealismului modern ni se pare

de prisos, căci u r m ă n d după principiile sale, el are să se emanci­

peze de sub inriurirea preocupărilor lui şi să stărue numai a

intui obiectiv ficţiunea noastră, dacă v a v o i să simţească plăcere

impersonală. Din m o m e n t u l in care v a incerca să ne combată

cu ajutorul convicţiunilor sale, el şi-a negat principiul. Noi

cerem insă dela el să v i n ă in contra noastră cu intreg arsenalul

seu de convicţiuni şi dacă ne v a invinge, suntem ear' noi biru­

itori, fiindcă adevărul ce ni 1-a infăţişat, ne-a schimbat „ l u m e a "

noastră „ca voinţă". îndată ce obiectul discuţiunei v a fi con­

sumat prin cele ce ştim, sentimentul nostru v a primi aerul

senin al păcii, căci v o m fi orientaţi asupra unui nou adevăr din

lume. Eacă plăcerea estetică a muritorului. E a se naşte din

apercepţia inductivă a adevărului. C ă n d plăcerea estetică ori

morală va li impersonală, omul v a fi ajuns a severşi ultima

apercepţie, ştiinţa v a fi terminată şi omul v a ti Dcjeu.

Să vedem ce se naşte din plăcerea impersonală, impusă

omului contra firii s a l e : N e a v ă n d voie să amestece convicţiile

lui greşite la judecarea unei opere de artă, privitorul v a sta

negănditor. Impresia ce dobândeşte v a fi o deşartă afecţiune a

sensurilor. P l ă c e r e a născută din ea, in loc să fie impersonală,

va ii o ordinară plăcere sensuală, care se deosebeşte de cea

simţită la golirea unui pahar de vin simplu numai prin aceea, că

nu este organul gustatului, care vine a fi gâdelit, ci cel al vederii

ori al aucjului. E x t r e m e l e se ating. E a c ă unde ne duce idea­

lismul modern prin m e t o d a lui de a forţa lucrurile. Credem că


nu greşim cănd susţinem, că acest idealism, nu numai că nu

ne poate inălţa, ci ne demoralizează chiar fără voia lui.

Din cercetările de pănâ aici resultă, că sentimentul estetic

ori moral nu ni se înfăţişează ca o putere ori -facultate omenea­

scă, ca un princip absolut, dela sine existent şi neatărnător,

ci ca efectul unei constelaţii de idei, un fenomen psichic ca ori­

care alt fenomen al naturei ce-şi are începutul seu in fenomene

psichice anterioare. Sentimenul este o stare psichică suferitoare, căci

lumea din afară cearcă a modifica lăuntrul nostru prin mijlocirea

operelor de artă. L u m e a lucrează asupra noastră şi noi suntem

primitori. Geea-ce se petrece in privitor cănd stă înaintea unei

opere de artă, este un proces de apercepţie inductivă. Resul-

tatul acestei apercepţii e o lege de conduită fisicâ ori psichică

mai întemeiată, o convingere mai cuprinzătoare sau o teorie

mai exactă. Starea privitorului e un sentiment estetic ori m o r a l .

In această stare o m u l e impăcat cu împrejurimea s a ; un equi-

libru, o pace stăpâneşte raporturile sale cu lumea. E l are rolul

savantului, care şi-a câştigat orientare intr'o noauă bucăţică

de lume.

C a r a n s e b e ş , 1887.
Săracul.

u-i sărac acela care

Duce vecinie lipsă m a r e ;

De iubesce şi-i iubit,

T r a i u l seu e 'naurit.

Căci prin grigi ce-1 impresară

T o t mai are ş-o c o m o r â :

Sufletul seu plin de dor,

B o l d de vieţă 'n viitor.

Ci-i sărac bogatul care

T o t e le-are de 'mbuibare,

Dar de tote s'a urit,

Şi pe nime n'a iubit.

Inima lui nu simţesce,

Dragostea nu-1 incăld,esce;

Sufletul seu e pustiu,

P a r - c ă nici nu este v i u .

u*
Ce folos de bogăţie,

De comori ce pot să fie

P e pămentul rotogol,

Deca sufletul ţi-i g o l ? !

Ce folos chiar şi de vleţă,

Deca nu te mai resfaţă

Dragostea ce 'n braţul seu

F a c e din o m Dun-mecleu!?»
A. D. X E N O P O I
Caracterul lui Stefan cel Mare.*)

aracterul se desvoaltă cu timpul. Şi el are o epocă ince-

petoare, in care abia se deosebesc însuşirile ce au sâ-1

determine, şi o viaţă plină şi puternică, atunci cănd a

ajuns la întreaga sa desvoltare. T o t u ş in orice caracter

este o continuitate şi semnele ce au dat de la iriceput stăruesc

pănâ la sfârşit,' l u ă n d o formă din ce in ce m a i preciza şi mai

rostită.

D a c ă cercetăm caracterul lui Ştefan, il videm de la început

cuprins de un mare neastâmpăr. N u putea sta un m o m e n t fără

a nu face ceva, — şi fiindcă lucrarea acelui timp se mişca mai

ales in câmpul resboiului, apoi ¡1 videm pe densul apueăndu-se

de resboaie mai mult îndrăzneţe decât înţelepte. Astfel este răstur­

narea lui V i a d Ţ e p e ş , p r o v o c a r e a lui M a t e i C o r vin şi

mai ales atacul lui R a d u c e l F r u m o s , care trebuia să aibă

neapărat de urmare duşmănia T u r c i l o r . N o r o c u l insă ajutându-1,

*) Fragment din „ I s t o r i a completă a R o m a n i l o r " in şese

volumuri, pe care autorul o va pune in curănd sub tipar.


înţelegem cum de această îndrăzneală deveni obicei, incăt Ştefan

cel mare nu mai desperează nici odată de puterile sale. Cine

insă are mare incredere in sine, are şi multă putere, şi de aceea

cum zice U r e c h e „rar resboi de nu biruia", şi o socoteală

făcută asupra tuturor luptelor, dă ca resultat 3 4 de izbânzi şi

numai 2 infrăngeri. Reputaţia unui general contribue mult la

câştigurile sale şi reputaţia lui Ştefan, crescend cu fiece bătălie,

teama şi siiala cu care armatele străine se luau la luptă cu el,

pe cănd din partea lui era incredere şi siguranţă, erau incă un

element însemnat care esplică de alt-fel neînţelesele sale victorii.

Cu timpul insă această îndrăzneală sumeaţă se preface

intr'o înţeleaptă cutezare. Remănend aceeaşi pe cămpul de

resboi, ea se cuminţeşte mult in afacerile politice. Ştefan cel

mare devine cu încetul însemnat politic, precum fusese dela

început mare general. E l urmări incă din tinereţa lui un prin­

cipiu, care ii fu prea folositor in l u n g a şi viforoasa lui carieră.

Nici odată doi duşmani, ci totdeuna împăcarea cu unul, cănd

era in certe cu cel-lalt, — astfel il v i d e m in tot decursul

domniei sale bine cu Polonii cănd e reu cu Ungurii, prietin cu

aceştia cănd se strică cu ceilalţi; aliat, sau cel puţin in relaţii

pacinice cu ambii sei vecini de la nord, cănd ducea greaua sa

luptă cu T u r c i i şi in sfârşit putend cere chiar ajutoriul acestora,

cănd este atacat de P o l o n i .

Acest principiu atăt de simplu in aparenţă, intălni in reali­

zarea lui practică nesfârşite greutăţi, pe cari numai o mare

ghibâcie şi o nespusă stăruinţă putu să le invingâ. Aşa bună­

oară cănd se lupta in contra lui Albert, regele polon, Vladislav

al Ungariei fiind in secret înţeles cu fratele seu, putu foarte

uşor să trimită şi el o armată peste munţi contra lui Ştefan şi

Domnul roman, atacat din două părţi, ar fi putut cădea. El


insă ştia că Ungurii sunt in contra regelui lor şi se folosi de

aceasta opunere a nobililor, pentru a sili pe regele U n g a r să

păstreze neutralitatea, şi a face ca corpul de armată trimis iu

M o l d o v a să fie pus sub c o m a n d a unui roman, rudenia sa B a r -

tolomeu Dragfi, care să aibă însărcinare, nu combaterea lui

Ştefan, ci împăcarea lui cu P o l o n i i .

In tot decursul anului, ce preceda năvălirei Polonilor, solii

m o l d o v e n i petrec in A r d e a l , A s u p r a lucrărilor lor, asupra rela­

ţiilor lor cu nobilii maghiari, pe cari ii întărise in opoziţia lor

contra regelui, nu a v e m nici o ştiinţă Rapoartele, pe care ei

nu v o r fi lipsit a le îndrepta cătră Ştefan, s'au perdut sau s'au

nimicit, fiind scrise pe h ă r t i e ; şi aşa au dispărut poate pentru

totdeuna urmele lucrării celei mai delicate a lui Ştefan, intrigele

şi negocierile sale politice, care se ved, după resultatul dobândit,

a fi fost nu mai puţin de samă decăt loviturile zdrobitoare de

duşmani purtate pe câmpul de resboi.

Ştefan insă deşi însemnat politic, a fost înainte de toate

mare general. Numeroasele sale isbănzi asupra tuturor împără­

ţiilor vecine, neasemănat mai mari şi mai puternice decăt ţara

lui, dovedesc aceasta in chipul cel mai strălucit, m a i ales dacă

l u ă m in consideraţie compunerea armatei m o l d o v e n e , in mare

parte cu ţărani luaţi de la plug, armaţi cu ce le cădea in măni,

cu care isbuteşte el a sdrobi armatele podole ale regilor maghiari

şi poloni, a respinge oardele tătăreşti şi a sfârma chiar pe

cumpliţii ieniceri. Ne' întrebăm cum e cu putinţă a ajunge

asemenea resultate ? Voinicia şi vitejia singure, oricăt de mari ar

fi presupuse, nu ajung spre a da s a m ă de e l e ; căci aceste insuşiri

nu sunt datorite decăt încordării puterilor fisice, sub o mare

tensiune intelectuală. Puterile fisice au insă o margine, ce nu

poate ti întrecută, şi a susţinea, că un R o m a n poate repune 3 sau


Caracterul lui Stefan cel Mare.

4" T u r c i mai bine disciplinaţi şi mai bine inarmaţi decât el, este

a se închipui ceva peste fire. Secretul victoriilor lui Ştefan stă

mai in tăi in geniala alegere a tărâmului şi timpului luptei, tot-

deuna favorabile armatei sale.

Asupra uneia singure din luptele sale a v e m ştiri mai

amănunte — aceea dela Racova — şi disposiţiile luate de

Ştefan, oricăt de simple ni-ar părea n o u ă acuma după faptă,

— erau pentru timpul, duşmanul şi momentul in care se dădu

acea luptă memorabilă, tot atâtea trăsături neindoelnice de geniu

militar. Aşezarea trimbiţaşilor peste lunca cea mocirloasă şi

înşelarea T u r c i l o r , provocată prin sunarea lor, de a desface o

parte din armată spre a o trimite in contra acelui aparent

duşman, a determinat resultatul zilei.

Ştefan fu nu-i v o r b ă ajutat de o păclă deasă in îndepli­

nirea acestei manopere resboinice; insă in ce constă talentul şi

geniul unui general? In aceea de-a pătrunde cu iuţala fulgerului

împrejurările ce pot sâ-i fie folositoare şi chiar i n timpul luptei

se pot infăţoşa pe neaşteptate.

In a doua luptă cu Turcii, Ştefan cu o armată redusă la

număr prin părăsirea lui decătră miliţii, găseşte earăş un mijloc

tot aşa de nimerit de-a se putea opune T u r c i l o r ; a n u m e crea­

rea unei cetăţi improvizate din o poiană inchisă intr'o pădure,

prin oborirea in jurul ei a arborilor ce-o incunjurau.

Apoi devastarea ţărei sale făcea cu neputinţă şederea în­

delungată a T u r c i l o r in ea. Ştefan deşi răpus la Valea Albă,

iese cum am văzut învingător din întreaga expediţie. Când

este să sfarme armata lui Albert, o atacă in pădure resturnănd

peste ea arborii inţinaţi; pe Matei Craiul il atacă noaptea in

intăriturile dela B a i a . şi aşa mai departe. Pretutindene ştiinţa


de a se folosi minunat de împrejurările timpului şi a locului,

spre a aduce cu sila victoria sub steagurile sale. —

Pe lăngă această parte privitoare la strategia acelor tim­

puri, tactica pe atunci consta in luptă corp la corp, sau restur-

narea puterei fisice prin puterea fisică cu foarte slabe mijloace

mecanice. însemnată este imprejurarea, că capul eminent al lui

Ştefan c o m a n d a şi unui braţ puternic, cu care el se repezia la

momentele hotăritoare in mijlocul duşmanului, spre a sdrobi

improtivirea lui. De aceea spune Ureche c ă : „Ştefan la lucruri

de resboaie meşter, unde vedea nevoia insuşi să vărea, ca v e -

zendu-1 ai sei să nu indărăpteze." Noi insă nu facem u n merit

excepţional lui Ştefan din aceasta vitejie personală, care este

comună tuturor oştenilor ce merită acest nume şi care nu

poate fi extraordinară la general, când o întâlneşti la soldat.

De sigur insă că alegerea momentului, cănd trebuia să intervie

personal in luptă, era punctul hotăritor, care smulgea isbănzele,

şi in aceasta Ştefan trebuia să fi fost meşter tot atăt de mare

ca şi in folosirea de celelalte împrejurări.

Pe acele vremi toată viaţa poporului stătea in mâna

Domnului, şi viaţa lui cea liniştită, care se petrecea in pace, nu

numai soarta lui pe câmpul de resboi. De aceea ar fi de interes

a cunoaşte pe Ştefan cel mare şi ca administrator sau j u d e c ă t o r ' ,

in privirea ocărmuirei, el pare la începutul carierei sale, atunci

cănd ferbea in el cu sângele tinereţei şi dorinţa de fapte mari,

a nu-i fi dat o luare aminte deosebită, cum spune Ureche des­

pre el c ă : ,Ştefan V o d ă gătindu-se de m a r i lucruri să facă,

nu căuta să aşeze ţara, ci de resboae se g ă t i ; că au im-

părţit oştirii sale steaguri; hotnoji şi căpitani;" cu toate aceste

ancă de pe atunci se vede, că Ştefan cel mare regulează corner-

ciul ţărei prin un aşezăment v a m a l dat in anul 1 4 6 0 neguţito-


rilor din P o l o n i a şi anume c u m spune acel d o c u m e n t : „după

ce D o m n u l se sfătui cu boerii şi cu divanul."

C u timpul insă v a fi vezut el, că fără o ocărmuire înţeleap­

tă nu poţi avea o ţară destoinică pentru resboaie, că pentru a

putea invinge pe duşmani, trebue ca ţara să fie tare şi in

lăuntrul ei. Din fericire atăta ştim despre Ştefan, că el era

foarte iubit de poporul moldovenesc, că „ l a moartea lui a

fost multă jale şi plângere a tuturor locuitorilor ţârei, că plân­

geau toţi, ca după un părinte a lor, că cunoşteau toţi că

i-au scăpat de mult bir şi apăsare." Aceste păreri de reu

obşteşti nu se pot raporta numai la marele general, căci

îndeobşte popoarele nu iubesc resboiul, care le ucide şi le

sărăceşte şi a m vezut cum miliţiele ţărei părăsesc pe Ştefan

in m o m e n t u l cel mai critic, indată numai ce ele pot să o facă.

Plângerea d u p ă Ştefan işi a v e a temeiul seu in părinteasca lui

ocărmuire, in dreptatea pe care o impărţea ori o privjghea să

se dee, pe cât se putea cu nepărtinire, in ajutarea săracilor, şi

in sfârşit in acele mii de fapte, prin care un domnitor poate să

se facă binecuventat de poporul seu. De aceea şi Matei Muriano,

medicul veneţian, cel sosit in Suceava căţiva ani inainte de

moartea marelui domn, scrie de aice in 1 5 0 2 senatului veneţian,

că Ştefan ar ti „un o m prea înţelept, vrednic de multă laudă,

iubit mult de supuşii sei, pentrucă era milostiv şi drept, vigilent

şi darnic."

N u m a i din această înţeleaptă ocărmuire a marelui d o m n

se esplică, c u m se face, că după o jumătate de secol de resboaie

aproape neîntrerupte, Matei Muriano să poată afla la sfârşitul

domniei lui, ţara M o l d o v e i in o stare aşa de mănoasă. E l spune

in raportul lui, că -ţara e frumoasă şi roditoare, bine aşăzată şi


plină de d o b i t o a c e (după cum se ştie averea de căpitenie a

acelui timp) şi de toate fructele; că armata lui Ştefan constă

din 60.000 de o a m e n i : 40.000 pedestri şi 20.000 călări."

Mare general, iscusit politic, ocărmuitor inţelept, eată

deci ce a fost Ştefan cel mare. E l intrunea in. persoana lui

toate insuşirile unui mare domnitor şi acest epitet cu dreptul

i-a fost recunoscut de timpurile următoare lui. Intr'o ţara intinsâ,

la un p o p o r numeros Ştefan ar fi fost un alt Cesar sau C a r o l .

In mica lui M o l d o v ă cercul activităţii sale, in loc de-a putea

determina soartea omenirei, trebui să s e mărginească la apărarea

acelei mici porţiuni din ea, care alcătuia p o p o r u l seu. D a r in acest

mic cerc, in care ii fu dat lui a lucra şi făptui, oare nu este el

mult mai mare decăt mulţi alţi domnitori, cu care s e mândresc

popoarele! ? E mai uşor d'a ajunge la glorie şi la mărire in

sinul unui p o p o r mare, decăt a resâri ca atare din mijlocul

unui p o p o r mic. C â n d valurile sunt inalte, ele aruncă sus pe

acel purtat de ele. Naţiunea insaşi putend mult, poate şi indi­

vidul ce se redică in fruntea ei, şi odată aci, acesta se î m p o ­

dobeşte cu meritele ce s e cuvin intregului. C ă n d poporul e

mic, mijloacele fiind puţine, trebue ca geniul să îndeplinească

lipsurile, să scoată din propriul lui fond ceeace nu poate afla

in acei, pe care el se sprijină. E mai greu d'a fi un Temi-

stocle, decăt un Cesar, — un Ştefan cel mare, decăt un C a r o l

cel mare. Se inţelege că in valoarea absolută nu se poate

stabili o asămănare intre aceşti corifei ai neamului omenesc, şi

aceasta din cauza elementelor deosebite, ce le slujesc de substrat.

C a valoare relativă, şi anume pentru poporul nostru. Ştefan este

şi v a remânea idealul, care din trecutul îndepărtat, aruncă

razele splendoarei sale in viitorul şi mai îndepărtat, imbiind

călcarea pe urmele sale.


Dacă trecem a c u m dela aceste insuşiri de domnitor la

acele, ce se ţin mai mult de individ, găsim, că Ştefan cel m a r e

resfrănge in el caracterul obştesc al timpului seu. E l era religios

şi crud in acelaş timp. D o a u e insuşiri, ce nu s'au alungat nici

odată una pe alta, deşi religia creştină recomandă blăndeţa ca

virtutea ei supremă. Despre religiositatea sa ne face d o v a d ă

numeroasele biserici rădicate de el in toate unghiurile ţărei, pe

care Ureche le socoteşte la n u m e r u l de 4 4 ; deşi astăzi nu a m a i

remas in picioare atâtea de multe, insă unele din ele au putut

li ruinate prin timp ; el mai ridică apoi deosebite construcţiuni

la mănăstirile din A t h o s ; aşa el ridică aice un turn pentru

corăbii in 1 4 7 5 , face o trapeză la mănăstirea Zogreful in 1 4 9 5

şi reinnoeşte insăşi mănăstirea aceasta in 1502. Tot despre

simţementul religiosităţii sale mărturiseşte şi împodobirea m o r ­

mintelor tuturor străbunilor sei cu pietri şi inscripţiuni aminti­

toare, precum şi ingrigirea lui indată ce se sue pe tron, d'a

pune un archipâstor pe scaunul veduvit al Metropoliei M o l d o v e i ,

a căruia binecuventare o cere de la vechiul Patriarch al

Ohridei, sub a cărui ascultare R o m a n i i stătuse din vremile cele

mai vechi.

Căt despre cruzimea lui a v e m earăş urme indestulitoare.

Ureche ne spune că: „adese la ospeţe o m o r i a fără judeţ" şi

este ştiut, că vinul face să apară mai bine la lumină adevăratul

caracter, căci el desfăcend puterile cugetârei, şterge făţărnicia

şi arată pe o m aşa c u m este el. A p o i tratarea solilor tătăreşti,

care venise cu mare sumeţie şi ameninţări să ceară libertatea

fiului hanului, prins de Ştefan in incursiunea de pre D o n , făcută

din partea Tătarilor. Ştefan pentru a arăta căt de puţină s a m ă

ţinea el de ameninţările hanului, pune şi o m o a r ă pe fiul aceluia

inaintea solilor, inţapă apoi pe toţi solii, călcând astfel sfinţenia


trimişilor şi numai pe unul il lasă, pe care il trimite indărăpt

cu nasul şi urechile tăiate, ca să spună hanului cele ce a vezut.

Această provocare a Tătarilor o face Ştefan cel mare in anul

1 4 6 7 , in prima periodă a domniei lui, atunci cănd tot nechib­

zuita tinereţă il impinsese a jertfi preţioasa prietinie a lui V l a d

Ţepeş, a p r o v o c a pe regele Matei C o r v i n , a intreprinde atacul

Munteniei celei căzute in stăpânirea Turcilor, fapte, care ar fi

fost un şir de greşeli pentru o natură ordinară, insă lui Ştefan

ii aşezară temelia, pe care se putea inălţa măreaţă şi vecinică

gloria lui cea neasemănată.

Mai tărziu in ajunul bătăliei dela Valea A l b ă , cănd Tătarii

impedecă prin atacul lor pe Ştefan de a disputa T u r c i l o r tre­

cerea Dunărei, şi contrifeuire prin năvălirea lor l a desorganisarea

armatei' sale, Ştefan înţelege de câtă ins,emnătate erau nişte rela-

ţiuni pacinice cu Tătarii şi-şi dă toată silinţa spre a le stabili.

Cătră sfârşitul domniei sale il şi g ă s i m in legături prietinoase

cu M u r g i i Gherai hanul tătăresc, care il sprijine chiar cu

o oardă de Tătari, cănd in 1 5 0 2 Ştefan atacă din n o u Pocuţia.

Cănd il cunoaştem pe Ştefan înzestrat cu aceste insuşiri,

atunci lunga lui D o m n i e se esplică dela sine. Prin caracterul

seu, el se impunea contimpuranilor sei ca c e v a afară din firea

obişnuită. Cu căt d o m n e a m a i mult, cu cât poporul şi chiar

neastâmpăraţii boeri vedeau cu cine au a face, cunoşteau pe

de o parte virtutea lui resboinicâ, pe de alta blăndeţa şi drep­

tatea ocărmuirei sale, se supun tot mai mult acestei naturi

superioare, recunoscendu-o de stăpăn. De aceea afară de în­

cercarea boerilor A l i n a Stolnicul, Negrilă Paharnicul şi Isaia

Vornicul d'a urzi un complot contra vieţei D o m n u l u i in timpul

luptelor sale cu R a d u V o d ă din Muntenia (cari boeri periră

toţi sub securea câlâului), istoria nu ne-a păstrat nici o singură


ştire asupra vre-unei uneltirPcontra Domniei lui Ştefan. Doue

zile chiar înaintea morţei sale, Ştefan avu prilejul d'a zdrobi

o nouă incercare a boerilor făcută insă nu in contra lui, ci in

contra acelui, căruia vroia sâ-i lase el coroana. Ştefan remă-

sese numai cu doi fii: B o g d a n , cel mai mare, fiul Măriei lui

R a d u şi Petru Rareş, copil din flori cu frumoasa pescărită din

Hărlâu. Acest din u r m ă era in Constantinopole petrecător pe

lăngă Sultanul, trămis probabil de Ştefan acolo, atunci când

ceruse dela T u r c i ajutor contra Polonilor. Boala lui Ştefan

devenind de tot g r a v ă şi medicii declarând, că nu ieu respun-

derea resultatului operaţiei asupra rănilor dela picioare, boerii

incepură să se certe asupra căruia din fii lui Ştefan ar trebui

să cadă alegerea lor, unii din ei câştigaţi prin făgădueli de,

cătrâ Petru Rareş, ţineau partea acestuia. Ştefan aflând desprei

desbinarea, care ameninţă domnia fiului seu B o g d a n şi ţara

cu un resboi civil, deşi muncit de cumplite suferinţe fisice,

păstrează insă totnş întregimea minţei sale. E ! pune deci să-1

transporte cu patul lui afară in cămp, probabil in mijlocul

oştirei sale, unde aducend pe boerii ce nu vroiau să recunoască

pe B o g d a n de urmaş la tron, ii judecă prin Divan şi spune

indată să-i tae chiar sub ochii sei. D u p ă aceea reîntors in casă

ia sfânta impărteşenie şi se sfârşeşte in deplină linişte ca şi cănd

n'ar fi versat sănge chiar pe pragul mormântului seu. Sângele

fusese insă versat in interesul ţârei şi nu-1 considera el mai

mult păcat, decăt acel răspândit cu sabia pe cămpul de resboi.

Astfel impedecă Ştefan chiar in ajunul morţii sale, să se pună

desbinare intre boerii, care indată ce simtia că m â n a de fer ce-

stăpânise atâta timp era să se redice de pe ei, înălţase earâş

capul spre intrigi şi impărechieri. Prin această judecată şi exe-

cuţiune pripită, Ştefan asigura tronul acelui moştenitor, pe care


il credea vrednic. E l se arată, precum spune prea frumos

scrisoarea veneţiană, „in moarte precum fusese in viaţă, şi teribil

şi prudent". D a c ă insă el asigură prin această măsură de o

cumplită energia tronul- fiului seu, prin sfatul dat acestuia, el

asigură Moldovei existinţa ei in viitor. Ştefan avuse prilegiul

in lunga lui viaţă a se convinge despre scopurile duşmăneşti

nutrite de creştini contra ţărişoarei sale.

In T u r c i avuse el duşmani cumpliţi, dar cinstiţi. N u tot

astfel stătuse lucrurile cu creştinii. C u toţii îndepărtaţi şi apro­

piaţi il lăsase in părăsire in momentul pericolului, şi vecinii

sei căutase numai să-1 umilească, fără a-1 ajuta. L a sfârşit se

incercase chiar prin fraudă şi inşelaciune a-i răpi tronul din

mâni. S ă mai lupte M o l d o v a c u m fâcuse sub el, ştia, că nu

se poate, căci izbănzile sale tocmai secase puterile ei. C u drept

cuvent spune Ureche c ă : „in lupta de la V a l e a A l b ă a perit

sămenţa vitejilor celor b u n i " . N u fără a jertfi celea mai scumpe

puteri a le ţărei putuse Ştefan cel mare inălţa tronul seu glorios.

U n resultat mare nu se poate dobândi fără jertfe corespunză­

toare ; dar imensul capital cheltuit atunci de p o p o r u l Moldovei,

n'a fost aruncat in zadar. Strănepoţii acelei generaţii, noi

R o m a n i i de astăzi, tot din acel capital de gloria străbună trăim

şi cu el ne m â n d r i m ca cu cel mai scump odor al vieţei noastre

trecute, cu deosebire numai, că ceea-ce altă dată au sădit Mol­

dovenii, astăzi toţi R o m â n i i sunt in dreptul să culeagă. Ştefan cel

mare cunoscend pe de-o parte puterile ţărei sale şi acele ale fiului

seu, pe de alta viclenia, reaua credinţă şi l ă c o m i a imperaţilor

creştini ce incunjurau ţara lui, vroeşte a o pune sub o apărare

trainică şi sigură şi sfătueşte pe fiul seu să se inchine T u r c i l o r .

Ştefan nu se găndi nici m ă c a r la religia p ă g â n ă a viitorilor

protegiuitori ai M o l d o v e i . Ceea-ce umbla in găndul lui, umbrit


de aripele morţii, era ţara şi poporul seu, pe care atâta ii

iubise, şi sfatul lui Ştefan se arata de o rară inţelepciune, câci

ori câte nedreptăţi a m suferit noi dela T u r c i , nu este mai puţin

adevărat, că prin legătura noastră cu vasta lor imperăţiă, am

scăpat d'a fi inghiţiţi de alte popoare. Ştefan cel mare, d u p ă

ce a apărat neatârnarea ţărei in timpul vieţei sale, i-a asigurat

şi existenţa ei in viitor.

t 1'
Liniştea.

rin rariştea pădurei trec tinerii, pereche,

Vorbindu-şi vorbe scumpe, grăite la ureche;

J E 1 , nalt, mereu se pleacă spre mica lui stăpână,

î E a r psalmul indrăgirei pe buze li se'ngănă.

Pe umerii lor sara le-aruncă ca o haină

A m u r g u l plin de taină.

S e 'ncearcâ păn' la denşii răsunetul să poarte

Din văile pădurei un freamăt de foi m o a r t e ;

Găteje subţirateci s'aud trosnind pe haturi,

C â n d tinerele ramuri se plec uşor pe laturi.

E cine-va . . . .

Copila de braţul lui se strănge

Şi, tremurând de frică, ii zice parcă-ar plânge :

„ E cine-va! . . .

E l pleacă spre ea a lui statură

Şi-i face semn să tacă. cu'n deget dus la gură.


Atuncea se iveşte in cadrul trist al serei

Icoana întrupată şi gănditoare-a verei.

E naltă, plină'n umeri, şi-i singură ca ea :

C u foi de m y r t pe frunte şi-o r a m u r ă in mănă,

D e n'ar a v e a privirea senină ca o stea,

A i crede că e insăşi Diana cea păgână.

Atât de albă-i pielea şi vinele curate,

C ă ' n templa ce se mişcă vezi inima cum bate ;

Ii cade cătră umeri, in unde, perii creţi

De parcă-i întruparea eternei tinereţi;

Privirea ei se duce şi tae lungul spaţiu,

Sorbind nemărginirea cu ochi plini de nesaţiu,

Şi ast-fel depărtata de-a pururea de soare

Spre tainele câmpiei ea trece călătoare.

Copila, intrebăndu-1, la sinul lui s'ascunde.

E l , palid in gândire, se 'ncearcâ a-i r e s p u n d e :

,E Liniştea, e d o a m n a adâncilor păduri,

E zina nevăzută, ce sară, la isvoare,

Suflănd in josul apei le face să coboare

Sfioase, fără z g o m o t şi fâr' de creţituri."

„E L i n i ş t e a , e d o a m n a povestelor de sară,

C â n d ventul nu mai bate, torente nu mai c u r g ;

In u r m a ei văzduhul se umple de a m u r g

Şi iarba de flori albe lucrate ca din ceară."


„E Liniştea, e d o a m n a misterelor naturei,

C ă n d florile polenul şi—1 scutură pe vent,

C ă n d buciumul o chiamă cu adormitu-i cant,

Şi toată vietatea işi pune straje gurei."

In u r m a ei el tace şi somnul stă să-i fure.

O l u m e nouă vine stăpână pe p ă d u r e :

Videnii imbrăcate in ţesături de r a z e ;

Acorduri innecate in prelungiri de fraze

P e care le rosteşte tăcerea vorbitoare",

Şi sgomotele surde ce'n ripe nasc şi m o r ;

Şi miile de fire fantastice, uşoare,

Ce greerii le mişcă din unghiurile l o r ;

Şi-apoi sfioase umbre de 'nchipuiri nebune,

Ce ochiul, cănd nu vede, in minte ni le p u n e ;

Şi toată nesfârşita viaţă dintr'un vis,

C a intr'un cap ce doarme aici parcă s'a 'nchis.

Atuncea el, in urmă-i, copila vrend sâ-şi culce,

Ii ia pe braţe capul şi, legănănd-o dulce,

Ii zice, sărutănd-o in u m b r a moale-a g u r e i :

„ D o r m i , Liniştea e d p a m n a misterelor naturei."


Frica.
Novelă.

•Hi as.
î @ ^ j t — Pas.
I (
' J m S — Şi pas.

!— V r e a să zică o 'nvertim şamşurcă. Foarte bine, eu

ştiu, că n ' a m să prind nimic.

— N u să prinde, zise primul jucător, care arunca un as.

— S ă nu se prindă, hotăriră ceilalţi d o i .

— N u se prinde, mai a d a o g ă primul.

— S ă nu se prindă, intăriră ceilalţi.

— Pil pe asta, zise cel de'ntăiu, aruncând un şapte ochi:

— Prinde-o măgarule şi sărut'o, că n'o mai vezi —

a d a o g â cel de-al doilea celui de-al treilea, acoperind pe şepte cu

opt ochi. — Cel de-al treilea insă, in loc să puie o carte mai

mare, de aceiaşi coloare, arunca nu as strein, şi ast-fel scâpâ.

— N u se p o a t e ! striga cel păcălit, m e trageţi pe sfoară.

E u ve dau dracului, cu prefă voastră cu tot. C e v r a se zică

asta ? a d ă o g â el i n d i g n a t : zic şepte trefle şi intru de doue o r i ;

zic cupe simple şi d-nu căpitan m e viră şi acolo, zic carale,

zic pici,"— dumnealui se ţine de mine ca un scaiu. A c u m a puiu

opt peste şepte şi dumnealui găseşte mijloc să me 'ncalţe şi.cu


astea. A p o i nene, p ă n ă - a c i ! Unde 's cupele, me rog ? E u n ' a m

de căt d o u ă ; cate ai d-le g e n e r a l ?

-— Patru, respunse primul jucător.

— E i , doue şi cu patru fac şese; vrea să zică, dumnealui

trebue să aibă doue cupe 'n mână. Unde's ?

— Uitaţi, d-le colonel, că 'n jocu ăsta este şi talon, —

poate c'or fi 'n talon.

— E i . or fi'n talon, or fi 'n talon . . . . d-ta me cam iei

aşa, peste . . . . picior.

— N u te supăra, colonelule, zice generalul G .

Viaţa noastră este ca suava r o u a

Care 'n dimineaţă rie suride n o u ă

Atâta patimă avea generalul p e : B o 1 i n t i n e a n u şi p r e f ă .

Cărţile se 'mpărţisere din nou.

— P a s, zise generalul.

— N e p a s s e p a s . ii respunse o voce dela spate, şi 'n

acelaşi timp un cap neţesălat să ivi de-asupra mesei de joc.

Căteşi trei jucătorii se intoarsere spre mosafir, care, im-

brăcat cu o manta proastă de soldat şi fără g ra d la chipiu,

semăna cu nu tambur-major liberat. E l incepu să vorbească

repede:

— Nene, eu nu ştiu cum veţi ii ducend'o v o i , da eu ştiu

c'o duc prost al dracului. A u z i c a p ! . . dâ tunurile pe m â n a

copiilor : bofa, bofa toată noaptea. De-abia zici d o a m n e ajută,

că s'a liniştit T u r c u , şi d-nu Căpitan . . . J a n g h i n ă ăla, cum

il chiamă ? . . .

— Lambrino ?

— E i , L a m b r i n o ; d-nealui cică să incerce un tir de noapte

ca să-şi fixeze poziţia pentru tir plonjeant. E u l a oamenii mei

le spun una, şi artileria face alta.


— Da ce le spui d-le Colonel ? intrebâ ironic căpitanul,

care juca.

— C e să le spuiu m o n cher ? ia, i-am oprit de-a mai fuma

noaptea. P e aşa beznă de intuneric te vede T u r c u şi in gaura

de şerpe dacă ai fuma.

Căpitanul incepu să ridă cu hohot.

— Ce rizi, domnule? ii apostrofa noul venit cu reutate.

Căpitanul ridea pe faţă.

— C u m să nu rid . . . la 4 chilometri . . . . să nu se

mai fumeze.

Colonelul inălţa din umeri, arătând cu capul spre căpitan.

— Adică ce-i fi zicend, că d-ta eşti g r o z a v ha ? dumitale

nu ţi-e frică ? H e ! . cum o să-mi infunzi pârloagele, d o a m n e !

— Ia să nu mai glumim d-le colonel, zise căpitanul

serios.

— Da, d-lui e grozav, intări primul colonel din partida

de cărţi, care profita de ocazie ca să-şi rezbune de asu dela

şamşurcâ, — ş i m'aşi prinde zeu, că să-i dau nu ştiu ce, nu iese

pană 'n uşa cortului.

— E i , a ş i ! . . . respunse căpitanu.

•— Adeverul e, că e intuneric al dracului, intări

generalul C .

— Ia lasă, d-le General, or-căt de intumeric să fie, tot

n'am ajuns aşa de r e u : mie nu-mi e s c â r b ă , cum zice d-nu

Colonel — şi subliniiâ v o r b a — de harapul cel buzat de

pe şanţ.

Colonelul trânti cărţile cu faţa 'n jos şi-şi infipse măna

dreaptă in burtă, căci era, tot, numai stomah. Guşa sa nerasă

tremura sub barbă şi fălcile, rezemate in vre-o căţi-va dinţi ce

mai a v e a in gură, se strângeau cu furie. N u zicea nimic, ci


numai bufnea pe nas, clătinând din cap şi uităndu-se ţintă

l a căpitan.

Celalalt colonel, nou venit, se crezu in drept să-şi spue

şi el p ă r e r e a :

— Cel puţin noi nu ne l ă u d ă m . E u iţi spuiu drept, că

nu m'aşi duce a c u m a pană l a harap să-mi dai doue moşii.

— S e poate. E u m'aşi duce, zise căpitanul.

— Ia nu te mai l ă u d a B o g d a n e , il întrerupse generalul,

şi joacă acolea, câ-1 scăpăm.

— N u me laud, d-le General.

— D o m n u l e , striga colonelul A. sculăndu-se furios, să-mi

tai mie manile din umeri, dacă nu ţi-oiu face eu u n a să me

pomeneşti . . . . L a s ă , că te inveţ eu să te mai lauzi . . .

— Ce-o să-mi faceţi, d-le C o l o n e l ? . . întreba căpitanul,

uităndu-se in cărţi liniştit.

— L a s ă , Iasă, că te-oiu inveţa eu.

— C a să nu mai aşteptăm pănâ atuncea, să facem o

prinsoare d-le Colonel. . . .

— E i , a p o i ! . . nu-ţi vine să mori, exclama colonelul

trăntind cărţile din n o u pe masă.

— Iţi vine sâ mori fără causă, domnule colonel. Am

zis, că me duc şi me duc.

— Eu iţi dau, domnule, leafa mea pe doue luni, dacă

te duci, m'ai inţeles ? uite acuşi ţi-o numer.

— D o m n u l e colonel, să ne prindem mai bine pe o ladă cu

sticle de şampanie, din cele ce-aţi primit ieri, zise B o g d a n . Banii

nu fac parale in campanie. D u p ă aceea îşi striga ordonanţa:

— Mitreo, pune şeaua pe P a g a t .

— N u fii nebun, B o g d a n e , zise generalul.

— Nu, domnule General, — dar dacă se îndoiesc . . .


— N u se 'ndoieşte nimeni. Toată lumea te ştie, că ai

destul curagiu.

— B a să m e iertaţi. E u mă indoesc, repeta colonelul A .

şi ţiu prinsoarea.

— Ş i eu o primesc, zise B o g d a n .

— D a , dar cu ce o să ne dovedeşti dumneta, că ai fost

pană l a turc? . . . S ă ne aduci un nasture dela tunica hara­

pului, se grăbi să adauge colonelul inspirat.

— P a r c ă dacă-o vrea el, nu găseşte destui nasturi turceşti

pe la soldaţii noştri, zise generalul. N u eşti fericit in inspiraţii

colonelule. E u , dacă e v o r b a aşa, propuiu să ne aducă un

nasture cu o bucată de postav din tunica harapului, pentru ca

mâine să mergem să-1 controlăm, adaose, uităndu-se pe furiş

la colonel.

T o ţ i cei de faţă incepurâ a ride.

— Primesc, primesc, zise colonelul isbindu-şi pintenii

unul de altul, primesc.

La intăiul atac al Griviţei, rămăsese, dela o eşire a

Turcilor, pe locul chiar unde se ciocnise armatele, un mort,

care de o săptămână aştepta mereu să lie ingropat, şi nu-1 m a i

îngropa nimeni. Prîntr'un fel de tăcută înţelegere, atăt T u r c i i

cât şi R o m a n i i , considerau locul acela ca neutru. Tăbăriţi pe

o rovină seacă, al cărui m a l despre T u r c i era nalt, ear cestă-lalt

mai jos, soldaţii romani puteau, strecurăndu-se pe sub mal, să

ajungă pană la harapul m o r t ; dar nimeni nu se simţea dispus,

singur, să implinească o faptă creştinească ca aceasta, cătră un

păgân, care m a i era şi harap, adecă negru, buzat şi slut. Se

ştie căt de sălbatec şi de crud se face o m u l când primejdia ii

ameninţă l a fieşte-ce minut existenţa lui personală.


— Un harap ! . . Cui ce-i pasă de stârvul unui duşman.

Ceea ce-i făcea insă să le pese, era faptul, că. in urma,

căldurilor de August, cadavrul incepuse să se descompuie, şi

or de câte ori bătea ventul dintr'acolo, veneau nişte adieri

g r o z a v de mirositoare. Avânt-posturile mai cu samă sufereau

rău de tot.

Despre acest harap era v o r b a şi asupra lui se făcu prin-

soarea.

Căpitanul trebuia să se ducă prin cămp deschis până la

el şi să a d u c ă un semn. I se ingăduia o simplă laternă,

închisă pe toate feţele, care la trebuinţă se putea deschide pe

o lăture sau prin fund.

D u p ă câte-va minute P a g a t era inşeuat, şi căpitanul B o g d a n

incăleca in tâcere, punendu-şi două rinduri de pistoale in

coburii şelii. Generalul Cr. eşi in uşa cortului.

— Faci copilării B o g d a n e . De la primul pas ved, că ţi-ai

pierdut cumpătu. Unde pleci fără lozincă ? P â n ă să ajungi la

Turci, te omoară sentinelele tale ca pe un puiu de curcă.

Lozinca e G r i v i ţ a noastră.

— Mulţumesc, domnule general, zise el simplu, şi pleca.

Căpitanul D a n B o g d a n era un militar ca mai toţi militării

din lume. — Ca poziţie sociala să ţinea de una din cele mai

neaoşe familii româneşti, de familia Bogdăneştilor. B o g a t , dar

cheltuitor peste margini, mâncase vre-o trei moşteniri, şi acuma

se găsea la a patra c l i r o n o m l e : a matuşii sale Ghika. Intrat

in armată de bună v o e , şi fără alte studii speciale decăt o

nespusa poftă de a tărăi sabia, era cunoscut pentru duelurile,

amorurile şi spiritul seu, foarte cultivat in generalităţi şi foarte

muşcător.
C a parte física, era un bărbat de vre-o 3 5 de ani, smead,

de statură mijlocie, cu nişte ochi albaştri plini de viaţă, cu

două caere sub nas, cari păreau a ameninţa la fieşte-ce m o m e n t

liniştea turcilor, rizénd lesne, supărandu-se şi mai lesne şi

m â n u i n d armele in perfecţie.

Ca parte morală, situaţia i se poate resuma in căte-va

c u v i n t e : iertător mult pentru sine şi adesea ori şi pentru alţii,

cănd spera, că o sâ aibă a fi iertat la rindu lui de dănşi.

A m o r e z a t in permanenţă şi cu gust. Sentimental fără afectăţie

şi, lucru de mirat, poet, dar poet cu s u p a p e : avea un dar

nespus de a se pune in cutare sau cutare situaţie psichologică,

după cum interesele sale momentane reclamau. Făcu-se şi

versuri, unele chiar bunicele, la diferitele şi nenumăratele perechi

de ochi, cari ii săgetaseră inima in lunga sa carieră de a m o r e ­

zat. — Mai pe scurt, un soldat cu toate calităţile şi cusururile

meseriei aceştia.

Dan B o g d a n eşi din raza taberii la pas şi se indreptâ spre

locul unde era cadavrul.

Noaptea adâncă şi neagră il inghiţea incetul cu incetul in

păturile sale. L a intervale aproape măsurate, aceiaşi întrebare

se repeta, aspră şi g ă l ă g i o a s ă :

— Cine-i ? . . . .

E adevărat, că de la prima sentinelă ce intilni in avant-

posturi, B o g d a n işi pierdu socoteala. —

— Cine-i ? întreba sentinela, cu acea exagerare a glasului,

care dovedeşte, că o m u l e singur şi-i e frică.

B o g d a n crezu de cuviinţă sâ nu facâ sgomot.

— Sssit . . . . o m bun, răspunse el incet.


— Cine-i, intrebâ sentinela ăncâ o dată, mai aspra.

— E u , măi leat.

— Cine eşti tu? . . . . înapoi, că trag.

La această vorbă căpitanul se'ncurcă de tot. Nu ştiea

ce se răspundă, ca să încredinţeze pe sentinela că nu e spion.

I se impedeca limba, g ă n g ă v e a , şi'n mai puţin de o secundă,

se v ă z u mort ca toţi morţii, străpuns de colo până colo de

un glonţ.

In adever, sentinela, după a treia întrebare, trase. — P a g a t

scutura puţin din cap, iar căpitanul simţi căldura glonţului,

care trecu tocmai pe deasupra urechilor calului. In sfârşit i se

deslegâ limba.

— C e , măi, ai înnebunit ? Vrei să me omori ?

— înapoi că trag a d o u a oară, zise sentinela. Si'n adever,

căpitanul auzi camera puşcii cum se mişca sub m â n a grăbită a

soldatului.

— M ă soldat, eu sunt căpitanul B o g d a n m ă i . . . .

— E i , păi dacă eşti don căpitan dă lozinca . . . .

— Griviţa noastră, zise B o g d a n , sărind in sus de

pe şea. S ' o ia dracu c'o u i t a s e m !

— E i , păi aşa vezi! A c u m poftim . . . . Eu nu sţiu

adăogâ soldatu incet, trag cu puşca măcar să fie tata.

Mergend mai departe, B o g d a n se grăbi să rostească lozinca

cu multă conşciinţâ, or de căte-ori il oprea vre-o sentinelă.

Calul mergea la pas, cu îndemânare şi cu grije, ca un o m .

Era un vechiu tovarăş de tinereţe al căpitanului. Picioarele

subţiri şi formele delicate ale lui P a g a t fuseseră de multe ori mai

vinovate decăt ochii şi mustăţile stăpânului seu, faţă cu sexul

slab. Pagat, cu sau fără B o g d a n pe el, era tot Pagat. B o g d a n

insă făr de Pagat, era altul.


Şi cum se duceau ei, tăcuţi şi singuri, aşa parcă il apuca

pe stăpân o milă şi o dragoste de cal, că se pleca puţin pe

gâtul lui şi-i prinse grumazul in braţe, lipindu-şi obrajii de

coama lui şi măngăindu-1 incet."

— Măi P a g a t mâi, m â i boieriule m ă i ! . . . . că tare mai

eşti cuminte şi f r u m o s ! . . . .

Ear mai departe, inainte-le, apăsa pe întinderea spaţiului

greutatea de plumb a intunerecului, cu atăta putere, incăt for­

mele dispărend cu desăvârşire, ochiul rămânea ca inchis. F ă r ă

voie, privirea se ridica spre cer. Cele trei patru constelaţii

cunoscute, carul, cloşca cu pui, herăstrău], păreau mai apropiate

şi m a i prietenoase. Nimeni nu le cunoştea mai bine decăt căpi­

tanul, fiindcă nimeni nu tremurase sub balcoane mai mult decăt

densul şi, aşteptând să se ivească iubita, adesea-ori cetise in

liniele cerului sentinţa dragostei s a l e :

— D a c ă astâ-sarâ c a r u l o fi cu oiştea in sus, me iubeşte;

dacă nu, mă inşaiă.

Şi d o a m n e apără, dacă se'ntămpla să fie carul in sara aceea

cu oiştea'n jos.

Ear de astă-datâ nu se uita tocmai mult de tot pe cer,

fiindcă-1 nelinişteau cele de pe păment.

In fund de tot, spre fortul turcesc, apărea din când in

când lumina vre-unei descărcaturi de puşcă, ear huetul se pier­

dea in vale, fără să mişte pe nimeni. T o a t ă l u m e a era aşa de

deprinsă cu gloanţele şi cu pulberea de tun, incăt nişte biete

împuşcături singuratice erau considerate ca hămăitul unu căine,

invăţat să latre totă noaptea.

— îşi fac şi ei coraj săracii, ziceau soldaţii noştri din

avant-posturi.
Pe când mergea astfel căpitanul, auzi pe cine-va vorbind

la căţi-va paşi de densu. M ă n a opri, fără v o i a lui, frâul calului.

— Cine-i acolo ? — intrebâ el.

— Cine-i ? i se respunse aspru şi indesat.

— Gri viţa noastră. *

— Poftim de treci, ziseră soldaţii oare-cum liniştiţi.

L u i B o g d a n i se păru, câ aude ronţăitul unui cal, care paşte.

— Din ce a r m ă sunteţi voi, bre flăcăi ?

— Din a cavaleriei; da ce pofteşti?

— Cavalerie or călăraşi?

— B a ! . . Călăraşi.

— C e regiment bre:

— A l treilea, respunse soldatul greoiu.

— C e escadron ? intrebâ B o g d a n repede.

— A l doilea, don căpitan B o g d a n ; da ce pofteşti ?

Atunci B o g d a n auzi pe celă-lalt soldat, care vorbea incet

cestui-lalt:

— Măi, e don căpitan.

— Ia taci bre, nu fii copil.

— M ă T o a d e r e mă, ascultă ceţi spuiu eu.

B o g d a n recunoscu glasul unui fost vistavoiu al seu, pe care

il avusese un şir de ani intregi. Soldatul se liberase de mult,

dar il luaseră ca rezervist.

— T u eşti măi P a v e l e ?

— E u , să trăiţi, d o m n u l e câpitan!

— Da ce cauţi pe tărâmurile astea bre?

— Ordonaţi ? . . .

— Cine te-a adus pe-aici ?

— Uite, soarta omului, să trăiţi.

— D a ce, mai e mult de la voi pană la harap, Pavele?


— O mai fi el, cât o mai fi, dar departe nu e, mânca-

1-ar focu, că ne-a câtrănit sufletu . . .

— Miroase a pute, măi P a v e l e .

— B a , că chiar pute, să trâiţi.

— A l e u ! . „ . . zise celâ-lalt soldat, apucându-se de nas, al

dracului s'a borşit, mănca-l-ar lupu.

Ş i ' n adever, o adiere de vent plină de miasme trecu, fără

cea mai mică considerare, pe sub nasul căpitanului, parcă-ar fi

vroit să sprijinească părerea soldatului.

— A h a ! . . . subţire l u c r u ! adause B o g d a n . S ă vede

câ-i aproape de t o r . . . .

— A p o i că nici departe nu e.

— E i , să ve las sănătoşi băeţi.

— S ă trâiţi, zise soldatul de-al doilea.

P a v e l tăcea. E l se luâ binişor pe urmele căpitanului şi

numai după v r e - o zece paşi se 'ncercâ să vorbească.

— Domnule căpitan!

— Ce-i P a v e l e ?

— Apăi . . . . nu ţi-e urăt matale aşa pe pustiul ăsta de

intuneric? E u , zeu, parcă m'aşi lăsa şi eu irispre chipu harapului.

E r a o formă simplă a unei intenţii cinstite de slugă veche

şi credincioasă. B o g d a n fu foarte atins, cu atăt mai mult, cu

cât simţea, că 'ncepuse să-i vie cam peste m ă n â călătoria asta.

— Bine Pavele, dacă doreşti tu . . . .

— S ă trăiţi domnule Căpitan!

Şi B o g d a n , urmat de vistavoiul seu de altâ-dată, se simţea

mai sigur. P a v e l mergea pe jos, lăngă el, fără să zică o v o r b ă .

Amendoi se lăsau a fi călăuziţi de Pagat, care n'ar fi părăsit

cărarea pentru nimic in lume. Mergend astfel, P a v e l se tot

impiedecâ de vre-o doue-ori de nişte cioturi, aşa că, instinctiv,


se apuca cu mâna de colţul valtrapului. Ii era parcă şi mai

la'ndămană să se simtă şi el lipit de c a l : cu cat erau mai

Strinşi, cu atăta li se părea câ's mai puţin singuri.

Dar lui B o g d a n ii păru barbar lucru de a chinui pe bietul

soldat prin toate cioturile câmpului, şi, mai la u r m ă era necinstit,

ceea ce făcea el, fiind-că in prinsoarea lui cu colonelul era

vorba să se ducă singur. Afară de asta, in împrejurări de oare­

care gravitate simţirile se ascut grozav de repede. Soldatul era

o m şi el, şi căpitanul, care trebue să dea pildă la oamenii sei,

il invăţa să-şi părăsească postul . . .

— Ia ascultă, Pavele, eu aşi zice să te întorci inapoi


băete . . .

Bietul soldat se opri locului, simţind tăria de voinţa, care


vibra sub bunătatea vorbelor. E l nu răspunse nimic. Căpitanul
adaogă:

— Ştii că măine, dacă te-o afla, că ţi-ai părăsit postu,

te-impuşcă.

Bietul P a v e l dete drumu valtrapului din m ă n ă şi după

căteva secunde de nedumerire zise incet:

— S ă trăiţi! . .

Şi luâ drumu inapoi.

Mai departe se duse căpitanul singur, incercăndu-se să

despice cu viderea pânza nopţii, care atâta învăluia de puternic

lucrurile, incăt se părea, că o masă compactă de intumeric se

coborise din cer, şi unea, de sus pană jos, tot văzduhul. De

se ivea câte o l u m i n ă roşcată din tabăra fortului, ea semăna

mai mult cu vre-un fenomen stelar: reduta era pe deal, şi linia

ei pierzăndu-se de pe orizont, punctele luminate de pe densa se

cufundau cu ale bolţii cereşti.


De pe chipul c u m mergea calul, căpitanul simţi, că se

coborau pe o coastă inclinată. Pagat umbla cu băgare de

seamă, legănăndu-şi trupul, cănd pe un picior, cănd pe altul,

iar stăpânul seu il ţinea scurt de frău, ca să-1 aibă la indemănă

in cas de primejdie. Cum se intemplă adesea in întuneric,

distanţele se măresc şi sensaţiunile se falsifică. Valea acea părea

lui B o g d a n fără fund, şi la fie-ce pas credea, că intră in păment

cu căte un stănjen.

Era o tăcere dureroasă, neagră şi ameţitoare, cum mai

cu seamă se intimplă copiilor, cari dorm fără lumină, cănd se

deşteaptă noaptea. N u m a i cănd şi cănd sgomotele bizare ale

singurătăţii sau nechezarea depărtată a vre-unui cal, tăiau,

intr'o fâşie lungă de repercutaţie, greoaia tăcere a nopţii.

D e odată P a g a t se opri, sforăind. D u p ă nesuferitul miros

de cadavru, ce se simţea, căpitanul erezii, că ajunsese la harap.

Deschise, fără a discălicâ, fundul felinarului seu şi plimba lumina

prin prejur. In adever, la câţi-va paşi de dănsu, cadavrul

harapului era lungit la păment. T r e b u i a neapărat să discalice. . . .

Nici o dată inse nu-i venise m a i la'ndămănâ pe cal

de căt acum, şi prin simplul fapt al discălicărei i se părea,

că se desparte de P a g a t ca să nu se mai intălnească cu

el. N u că ii era frică . . . . Un mort e un mort, fie el turc

sau tătar, — dar calul se putea speria şi putea fugi inapoi . . .

L a această idee, un hor de ghiaţă ii trecu pe şira spinării; dar

se vede, că tocmai din causa aceasta, prin reactiune, se dete

numai decăt jos, luâ amendoue frăile pe mănă şi m â n g â i a

capul calului, frecăndu-1 puţin intre ochi, ca să-i indepărteze

oare-cum neliniştea, ce se simţea că-1 stăpânea şi pe e l ; apoi,

fără a zice nici o vorbă, făcu ancă doi paşi şi deschise iar

clapa felinarului.
Harapul era acolea, intins pe un fel de nisip umblat,
cu faţa in sus, buzat, cu ochii deschişi pe obrazul lui searbăd
şi negru, cu gura căscată, imbrăcat intr'o tunică r u p t ă : o ade­
vărată mumie, cu singura deosebire, că mitosia groaznic.

B o g d a n , inconşcient, i-şi apucase calu de zăbală, şi se uita


ţintă la chipul harapului, ai cărui ochi albi şi opaci păreau
că-1 fixaseră acolo. V o i să-şi tragă calul mai aproape, dar
P a g a t nu vroi să mai inainteze. Atunci, cu un fel de hotărire
de om prins de friguri, puse felinarul jos, cu lumina spre
chipul cadavrului, scoase un briceag şi vroi să apuce un na­
sture de la tunică spre a-1 tăia. Negreşit, trebui să-1 mişce niţel.

Atunci un gemăt adănc de gâtlej, urmat de un fel de


hărâialâ selbatecâ eşi din pieptul cadavrului . . . . sau cel
puţin i se păru lui B o g d a n . E l ingheţă pe Ioc, cu m â n a întinsă
spre nasture, cu ochii încremeniţi pe ochii cadavrului, cu un
rece fior prin pâr. Inima ii batii cu atăta putere, că mai multe
secunde după aceea nu putea respira. C ă n d se desmetici puţin,
cea de'ntăiu scăntee de gând fu să saie pe cal. E r a un lucru
aşa de natural să fugă, in cât înainte de a-şi da seamă de
realitatea lucrurilor, se p o m e n i cu piciorul in scară, gata să
încalece. F r ă u l insă, care era scos de pe gâtul lui P a g a t şi
trecut tot pe braţul căpitanului, ii tremura oare-cum din supra­
faţa falsă a gândurilor şi-1 mai apropia de real. Scoase picio­
rul din scară şi stete vre-o căte-va secunde nemişcat, as­
cultând . . . Nu se auzia şi nu se simţea decât imensa pace
a nopţii, tăbărită pe văile pămentului. Atunci scoase binişor
dintr'un cobur un revolver şi, făcend doi paşi, deschise iar clapa
felinarului şi iar i-şi pironi privirea pe faţa mortului, spionând
parcă obrazul acela hâd şi putred, să vadă dacă nu oare-cum-va
mişcă. Ii trecu prin cap să-şi descarce revolverul in el, ca să
se asigure si mai bine, — dar se temù să nu deştepte luarea

â minte a Turcilor. Si ar fi fost şi de prisos. Un om viu

poate trăi şapte zile in stare de catalepsie, dar nu miroase a

stârv . . . . E r a mort . . de sigur. D a r atunci cine gemuse ?

Căci gemuse cine-va. A s t a iar era g r o z a v de sigur . . .

Ţinendu-se strins de frăul calului, dete una cu piciorul in

pieptul harapului, pe când cu ochii se uita ţintă la obrazul lui.

Nici o mişcare alta, decăt o tremurare generala a trupului,

din causa loviturei. . . Atunci se lâsâ binişor jos, apuca un

nasture şi incepù a scrijila cu briceagu stofa din tunică, care,

putredă, se rupea singură. Atâta concentrare era in această

faptă şi atăt de greu il apăsa gândul mortului, incăt, când

P a g a t resuflâ ceva mai tare, sforăind din nări, căpitanul sări in

sus de spaimă, şi un fel de durere fisică simţi in tâmple, care-1

strângea pe dinafară ca c u m ar fi fost cercuit : de şi avea

frăul calului pe mănă, il uitase că e acolea. Bătaia de inima

fusese atât de tare, incăt, pe când r u p e a ultima bucăţică din

tunica harapului, simţi o picătura pe m â n ă : ii curgea sănge

din nas. . . Se şterse c u m putu şi apoi freca frăul lui P a g a t

pe găt, inchise l a m p a şi incălecâ.

Un om, care visând, cu acea extraordinară putere de

real, pe care o au unele visuri, că se prăvăleşte intr'o ripă făfâ

fund, să deşteaptă de-o dată şi să simte in patul sëu, sigur,

cu uşa incuiată şi viu, nevătămat, — nu incearcâ o mai mare

uşurare sufletească decât incercâ căpitanul, cănd, cu arnen-

douë picioarele in scări, bine ţintuit pe Pàgat, se simţi la adă­

post de or-ce primejdie. Odată pe cal, cea de'ntăiu mişcare,

aproape reflexă, fu sâ-şi strângă pulpele, să-şi plece bustul

inainte si să rostească acea silabă fluerată cu care-i făcea semn

să fugă. P a g a t nu aştepta decăt asta, şi să'ntinse cu burta la


păment, tâind spaţiul ca un vultur puternic. D a r dupâ căte-va

minute stăpânul seu il simţi, că se mişca mai din greu, resufla

mai adănc şi fugea cu sărituri: urca la deal. Şi nu-i fu milă

ca altă-datâ de c a l ; nu stete de loc, pană nu intălni prima

sentinelă din avant-posturi, care-1 sili să se oprească, dar al

cărui glas viu il linişti, potolindu-i oare-cum nervii iritaţi.

Şi cănd fu l a adăpost de primejdie, când simţimentul

conservărei personale lăsa loc şi altor simţimente, m a i imper­

sonale şi mai demne, fără voie opri pe P a g a t de-o dată, ca

şi cum ar fi voit să mai stea cât-va timp aproape de locul .de

groază, şi ii fu ruşine de sine insu-şi. U n fel de analisă asupra

lui incepu, căt merse de-a lungul sentinelelor, şi gândea in

sine doar căt nu v o r b e a :

„ — V r a se zică mi-a fost frică . . . . Şi cu toate astea

simţ, că nu mi-e frică . . . . De căte-ori nu m ' a m dus in g u r a

morţii cu linişte . . . . A m avut atâtea dueluri . . . . şi seri­

oase. Mâine să-mi dea poruncă să merg la asalt, merg, fiind­

că v o i u să merg . . . . Şi c u m să-mi fie frică, de vreme-ce

ştieam, că e mort şi nu putea să-mi facă nimic. Şi totuşi . . ."

A c i işi trecu m â n a pe fruntea asudată, fiind-că in auzul

lui resunâ de-odată, ca un ecou, gemetul mortului.

„ — C e dracu! . . . să vede, că sunt nebun . . . Dar aşa

de bine a m a u z i t ! . . .

Şi cu gândurile acestea să strecura printre sentinele, pană

in tabără. •—

Negreşit, că omului acestuia nu-i era frică, aşa cum

in general se inţelege frica, ca ideea unui lucru ameninţător,

care ar apăsa sentimentul de sine. Eşti vinător de urşi;

ursul, sculat in doue picioare e g r o a z n i c ; dar ai omorit

mai mulţi şi ai o carabină foarte sigură. E pericol, şi


dacă il infrunţi ai curagiu. Totul e vezut mai de 'nainte şi

nimic nou şi subit nu vine in conştiinţă să turbure echilibrul

ideilor. — D a r dacă, fiind venător de urşi, întâlneşti ursu in

cale, te opreşti ca in tot-d'a-una, il iei la ochiu şi t a n g ! . . .

nu ia foc carabina . . . nu este aşa, că impresia aceasta nouă,

căzeiid pe conşciinţa actuală, turbură atăt de adănc echilibrul,

incăt nici una din idei nu se poate ridica la o limpeziciune

preponderantă ? . . . Starea aceasta este absolut c o m u n ă tuturor

muritorilor şi in acea minută de neclaritate, in care E u l este

de-a dreptul ameninţat şi fără apărare, l a toţi oamenii le

e frică. Intru aceasta, aşa numita p r e s e n ţ â de spirit a

unora stă tocmai in puterea extraordinară, ce o capătă una din

complexul turburat al ideilor, care porunceşte, şi intreg organis­

m u l ascultă.

Căpitanul vezuse, mai mult sau mai puţin, totul, şi deşi

impresiile directe dela lucruri erau mai puternice decăt im­

presiile lor intuitive, ajunsese pană la harap, fără nimic extra­

ordinar. C â n d insă (fie-că auzise exact, fie-câ, printr'o repro­

ducere liberă, i se păruse) harapul gemu, turburarea de mai

sus se produse, şi-i fu frică, frică adeverată.

Şi mai departe, pe cănd se apropiia de lagăr, i se păru,

că cerul se aprinde. L u n a resărea dintr'un noian de intunerec,

roşie ca cum ar fi fost o bucată de fier scoasă din foc şi ţintu­

ită in coasta orizontului.

— S t a i ! . . . rostea căte-o caraulă, din cănd in cănd.

— Gri viţa noastră, respundea căpitanul pe gânduri.

Ast-fel ajunse in lagăr, unde nu-1 mai aştepta decăt

ordonanţa sa, Mitrea.

— P a c e Mitreo ? . . .

— P a c e , d-le Căpitan.
— C e mai hala bala pe la voi ? S ' a culcat Generalul ?

— S'a culcat.

— Măine să m e laşi să d o r m mai mult — se 'nţelege,

dacă n'o veni vre-o veste n o u ă . A mai sosit vre-un transport

de provianturi ?

— Dară, au sosit nişte boi pentru scaun. T o t ar fi cum

ar fi, dar nu prea e păine . . . Şi luna asta tot a cobe cată.

— De ce ? intrebâ căpitanul cu mirare.

— Apoi s'a aprins ca un jeratic . . . . Pe semne s'a

maniat D u m n e z e u pe noi şi ne trimite semn de pierzare.

Şi aceasta era o frică, sub o formă mai nesigură, dar era.

Căpitanul, ca cum ar fi făcut soldatul o chestie personală

cu el, schimba vorba.

— A i inţeles ? măine să me mai laşi . . .

— A m inţeles, d-le Căpitan.

Şi se culca, cu un fel de mulţumire ascunsă, că era in

siguranţă, sub cort . . . Dar de indatâ ce adormi, călătoria

aceasta incepu din nou, de astă-dată fantastică, exagerată, cu frica

aprinsă până la nebunie, cu o mulţime de capete streine ameste­

cate ; o adeverată expediţie de Argonauţi, m a i puţin curagiul lor.

C ă n d se scula a d o u a zi diminieaţa, era palid şi stins ca

un jucător de cărţi. Generalul C . il luâ din pat.

— E i , B o g d a n e , c u m ai dormit astă-noapte ?

— Bine, d o m n u l e General, respunse el cu o linişte pre­

făcută. M'am culcat c a m tărziu . . . . Dar alt-fel am dormit

bine . . . Cum stă d-nu C o l o n e l cu şampania ? a d ă o g â cu

veselie, sărind jos din scândura de pat, pe care d o r m e a şi

scoţind din buzunarul tunicii nasturele harapului.

— B r a v o ! . . . B r a v o , B o g d a n e ! Enfonce l ' a m i ! II bem,

il bem total . . . striga el din uşa cortului, gata să plece. T r a g e -


ţi cişmele iute si vino la popotă. Şi eşi. Dar nu se depărtase

bine şi se şi intoarse.

-— Ia ascultă, m o n cher, nu 1-âi fi luat de la vreum soldat

de-ai noştri, să me păcăleşti şi pe mine ? . . .

— îmi pare reu, d-le General . . . S ă - m i videţi calu, că

trebue să fie numai spume. Şi-apoi n'aveţi decăt să mergeţi

astăzi să constataţi.

— A ş a este, foarte bine, ai dreptate. V a se zică l-am

lucrat . . .

Generalul se bucura ca şi c u m ar fi fost dela inceput

susţinătorul Căpitanului . . . E r a un o m foarte de treaba acest

nobil g e n e r a l ; tot-d'a-una de părerea celor-lalţi, şi in cas de

controversă de părerea c«lui mai tare sau celui mai mare

Chestie de ierarchie. — De astâ-dată insă era prea dovedit

lucru, şi, afară de dovadă, sticlele alea, pe care le dişerta colonelul

numai in pântecele sale, incepusere sâ-i dea oare-care semănţă de

idei liberale, ba . . . chiar socialiste. S ă r e a intr'un picior ca pe

vremea iuncheriei, când juca poloneza cevaşi Nr. i, cum zicea el.

— Aşa! bravo! . . . v a se zică vii.

Bogdan insă, in loc de a-i respunde, sta rezemat, de-o

măsuţă intr'un picior, ce-o avea acolea, cu ochii ţintiţi in

pâment. — '

— D-le General, zise el, pe cănd acela se depărta.

—• Ce-i B o g d a n e ?

—• A ş i avea să v e spun ceva, zise acesta cu oare-care

sfială. —

— T e r o g . . . Ascult cu plăcere . . . A i isprăvit paralele ?

— N u . . . D a ce să faci cu paralele aici . . . A l t c e v a . . .

Şi nu indrăsnea să spună.

— D a spune bre, nu fii copil.


— Uite, d-le G e n e r a l : ştiţi . . . cănd m ' a m apropiat de

harap . . . negru şi scârbos c u m era, (şi figura căpitanului luâ

o expresie de oroare) şi am tras de nasture ca să-1 taiu, a gemut

hârapu, d-le General, zise el apăsat şi vărăndu-se in sufletu lui.

Acesta să trase puţin înapoi şi se uita serios la B o g d a n .

D u p ă aceea pufui de-o-dată de r i s :

— Frica săraca! . . .

— D-le General, protesta căpitanul sunt om in toate

minţele, credeţi-me, pe onoarea mea, că a gemut.

Generalul se uita l a el cu mirare.

— Afară dacă n'oi li înnebunit . . . .

— C e bre eşti c o p i l ? zise Generalul, mişcat şi el.

— D a c ă ve spun, că l-am auzit cu urechile mele.

— E i , cum o să g e a m ă un mort, bre r o m â n e ?

— De . . . cum, necum, asta-i . . . a gemut.

— Mare comedie, zise Generalul pe gânduri. îmbrăcate şi

vino ; o m mai hotărî acolo ceva.

— D-le General, cred, că nu e nevoie sâ mai ştie şi

alţi . . . .

— Bine frate, bine.

Şi se duse Generalul cam nemulţumit. încercarea aceasta

trebuia s'o facă şi el, şi . . . . or şi cât . . . un harap mort,

care geme, nu prea-i lucru curat.

In u r m a lui, căpitanul, in loc să-şi tragă cişmele, se aşeza

din nou pe pat, cu coatele pe genunchi şi cu capul in măni.

Generalul, cu indoielele lui, intărea credinţa ce o avea şi el a

nume, că un mort nu poate să g e a m â . Dar gemuse . . . . Auzul

lui păstra âncâ acea impresie de s g o m o t surd şi sbărnăitor, ce

eşea din g u r a deschisă a harapului. Şi atunci se lungi in pat

şi-şi astupa urechile cu a m e n d o u e manile, ca să nu mai a u d ă . . .


Dar ast-fel auzea şi mai b i n e ; ba, mai mult, cănd rămânea ca

reprezentaţiunea să se facă curat numai in minte, ea venea

insoţită de intreaga scenă, şi a c u m auzea şi şi videa. Un nerv

iritat deştepta un altul, şi tortura se mărea.

Sări numai decăt din pat, işi trase cişmele şi eşi. Un

început de idee fixă încolţea in mintea I u i : să spăriase şi din,

spărietură putea să 'nebunească . . .

Să duse la popotă, unde găsî atăt pe General căt şi pe

cei doi coloneii, căt şi alţi militari. T o a t ă l u m e a aflase acum

de prinsoare, dar nimeni nu arăta pe faţă o prea mare veselie

de paguba, ce trebuia se sufere Colonelul A . , pentru a nu-1

supăra pe acesta şi pentru a fi la nivelul seriositaţii Genera­

lului, care părea foarte preocupat.

Colonelul, care cu nici un preţ nu v r e a să se dea invins,

ceruse ca numai decât să m e a r g â să controleze tunica hara­

pului şi să şi dase poruncă să se puie şelele pe cinci cai. In

adevăr, după ce luară căte un rachiu, incălecare: generalul,

cei doi coloneii de la cărţi, căpitanul şi un soldat. Se cobo-

rire pe albia părăului celui sec şi o luară binişor la deal,

inbrăcaţi căteşi cinci in haine de soldaţi. —

Căpitanul B o g d a n videa acum aievea coasta dealului, pe

care se coborise. Era o zi noroasă de sfârşit de August,

liniştită, pustie, care cădea foarte potrivit pe malurile acelea

golaşe şi sure. Impresiile lui de acum sămânau cu ale unui

om, care a văzut arzănd noaptea o casă şi a doua-zi, ziua,

vine să v a d ă m â n a de cenuşă ce rămăne. . .

„Noaptea toate sunt de foc . . . "

zice aşa de frumos o g â n d i r e . C e simţise el cu 1 2 oare

mai'nainte era copilăresc şi tot-de-odată teribil. Ceea-ce videa

acum era numai trist.


In sfârşit, după căt-va timp, ajunsere l a harap. Toată

l u m e a a v e a aerul serios şi de g l u m e nici nu se pomenea. Toţi

discălicară şi, după-ce se convinsere. că malul ii ascundea

viderii turcilor, se apropiare de cadavru. E r a tot h ă d si des-

gustător, dar Generalul, ca un suprem arbitru, l u â petecul de

postav, să lăsa pe un genunchiu, il fixa pe ruptura dela tunica

harapului, dar, când să<-l apese puţin, de-o dată il vezure cei­

lalţi sculăndu-se drept in picioare, galben, cu ochii ţintă pe

figura harapului.

Trecure vre-o căte-va secunde, in cari nimeni nu clipi,

sorbind cu ochii mişcările de pe faţa Generalului. Acesta, din

galben şi selbatec, ce se făcuse, se imblănzi de-o dată.

— Batâ-te B o g d a n e , să te b a t ă ! . . . harapu teu e o

comedie intreagă . . . a gemut şi cu mine, dar vin de vezi

causa : uite o afurisită de muscă betrănâ, care s'a statornicit

in g u r a lui, şi de câte-ori il mişei, ea zboară şi zbârnâie . . .

Bată-te de o m , m a i m a r e spaima. — A p o i cătrâ c o l o n e l :

— E i , te mai indoieşti ? . . .

Acesta plecase deja să încalece şi căte cinci din nou o

luare innapoi, ceva m a i vorbăreţi . . . .

Căpitanul, ajuns in lagăr şi descălicănd de pe cal, ca să

intre in cort, zise pentru sine, dar destul de tare ca să-1 audă

şi M i t r e a :

— Or-cum, tot e bine să nu se laude o m u prea mult. . . .


Tabla de materii.

PAG-

Carmen S y l v a , Scăpată de suferinţă (Novelă) 3

V. Alecsandri, Ovidiu (Actul cel nou) i3

1 De ce nu *mi vii? (Poesie) • 4^


M. Eminescu,

( Kamadeva (Poesie) • 4'

T. MaioreSCU, Din esperienţă 49

A. MoCSOnyi, Conşciinţa naţională 71

A . Natim, Donna Serafina (Poesie) q 3

I. NegruZZÎ, Epistolă cătră Naum (Poesie) .101

| Cântecul dorobanţului (Poesie) i o q


I. Neniţescu, < ' , (Poesie)
Fântâna Blandusiei 1 1 5
| Cântecul tunariului (Poesie)
D. C. Olănescu, . . . . 111
Pastel iaponez (Poesie) 118

M. Poni, Visurile (Poesie) 125

I. PopeSCU, Eduacţiunea naţională . . . 129-

I. S b i e r a , Solidaritatea intereselor 143

I. S l a v i c i , Bobocel (Novelă) 161

N. Teclu, Despre elementele chimice 171

S t . Velovan, Intelectulitatea ca notă esenţială a plăcerii estetice şi morale 187 -

I. Vulcan, Seracul (Poesie) " ,211

A. D. Xenopol, Caracterul lui Ştefan cel IVIare 2 1 5

1 Liniştea (Poesie)
Frica (Novela) 2 5
229
2
Errata.

La pag. 9 réndul al 5 din sus, in loe de c e r a se ceti c e.

9 n n ri » ea „ „ „ ear.

i3i 4 » desvollai „ „ ,, desvolta.


131 8 „ ante cunoscinţai a se ceti

antei cunoşcinţa.
i3 4 striăne a se ceti s t r ă i n e ,
i3 4 limbet „ „ „ limbei.
» 4
i35 T> 14 tin erm i ei „ „ „ t i n e r i m e i.

•75 » 13 sus persenţa „ „ „ presenţa.

ig6 17 1
jos mijoace „ „ „ mijloace,

224 » 14 sus desprei „ „ „ despre,

232 jos nu „ „ „ un.


In editura Societăţii „Romănia Jună" se află
şi se pot pocura :
1. ..Almanachlll I." al „ R o m â n i e i J u n e , " preţul . 2 fl. — cr.

2. „ F l e u r s r o u m a i n s " (polca française) de E d . Strauss 50 „

3. . . C a m e l i i " , (vals) de P o r u m b e s c u 50 „

4. „ V i s u r i " , (vals) de F l o n d o r 50 ,

5. „ Z i n a Dunariï", (polea française) de Porumbescu 30 „

6. „ C â n t e c e Studenţeşti", de P o r u m b e s c u . . . . 20 „

S-ar putea să vă placă și