Petre Otu

CERCUL MILITAR NAŢIONAL

 Nepoţilor mei,
Mara-Ioana și Rareș-Ștefan
 Petre Otu

CERCUL MILITAR NAŢIONAL

EDITURA MILITARĂ
BUCUREȘTI, 2011
Copertă: Adrian PANDEA
Redactor: Dan GÎJU
Layout: Marius IORGULESCU
Prelucrare imagini: Adrian PANDEA, Marius IORGULESCU

Selecţia fotografiilor: Aurel PRICHINDEL, Steluţa BĂLĂCEANU, Petre OTU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

OTU, PETRE
Cercul Militar Naţional / Petre Otu. - Bucureşti : Editura Militară, 2011
Bibliogr.

ISBN 978-973-32-0883-9

061:355.332(498)
 CUVÂNT-ÎNAINTE

Vocaţia spirituală a elitei militare, recunoscută de nenumărate ori la nivel

academic și reprezentată de-a lungul timpului de personalităţi ilustre, intrate în
panteonul culturii naţionale, reprezintă un blazon de mare onoare pentru Ar-
mata României. Aceasta a fost însăși raţiunea înfiinţării Cercului Militar Naţio-
nal, care, în aproape un secol și jumătate de existenţă, s-a dovedit a fi un spaţiu
al marilor virtuţi, o temelie a continuităţii unor valoroase tradiţii. Aflată în chiar
centrul Capitalei, în monumentalul Palat al Cercului Militar Naţional – remarca-
bilă bijuterie arhitectonică –, această instituţie cultural-știinţifică și educaţiona-
lă de interes naţional este un reper cultural important, un obiectiv reprezentativ
nu doar pentru imaginea Armatei, ci și a ţării. În acest loc își dau întâlnire per-
sonalităţi marcante ale creaţiei artistice, oameni de știinţă, scriitori și virtuoși ai
artei interpretative. Cercul Militar Naţional este, totodată, și gazda primitoare
a unor întâlniri protocolare de nivel înalt, a unor reuniuni militare, cultural-ști-
inţifice internaţionale de mare prestigiu. În semn de apreciere deosebită pentru
îndelungata și prestigioasa activitate de promovare a culturii la nivel naţional,
Cercului Militar Naţional i s-a conferit, în anul 2004, ordinul „Meritul Cultural” în
grad de Comandor.
La împlinirea a 135 de ani de la înfiinţare, se cuvine să aducem un bine-
meritat elogiu celor care întreţin mereu vie flacăra spirituală a acestui lăcaș de
cultură.

General-locotenent dr. Cătălin ZISU

5
 ÎNTÂMPINARE
Interesul deosebit pentru cunoaștere și informa-
re al unor categorii tot mai largi de cititori reprezintă
o realitate de necontestat a zilelor noastre. S-ar putea
vorbi chiar, fără teama de a exagera, de o adevărată
fascinaţie pe care monografia unei instituţii sau a unui
edificiu de interes naţional o exercită asupra omului
contemporan. Într-o lume dinamică, interdependentă,
preocupată poate mai mult ca oricând de problema
crizelor de tot felul, ca aceea în care trăim, consemna-
rea unor evenimente mai mult sau mai puţin îndepăr-
tate în timp, dar și în spirit, reflecţia asupra faptelor și
actelor înaintașilor sunt simţite ca un adevărat izvor
de fertilizare a conștiinţei, ca o importantă pârghie
axiologică.
Din această perspectivă a fost concepută lucrarea
de faţă, pornită din convingerea că prezentul demers
este o datorie de onoare a actualei conduceri. Mono-
grafia Cercului Militar Naţional, la momentul în care
acesta sărbătorește 135 de ani de existenţă, vorbește
astfel despre moștenirea pe care înaintașii noștri au lă-
sat-o posterităţii.
Firesc, promovarea culturii, a știinţei și civilizaţi-
ei românești – atât în rândul cadrelor militare, cât și
al publicului larg – de către Cercul Militar Naţional se
întemeiază pe zestrea valorilor, comportamentelor și
convingerilor militarilor care au făcut posibilă apariţia,
la 15 decembrie 1876, a Cercului Militar al Ofiţerilor
7
din Garnizoana București. De asemenea, un fapt de
excepţională importanţă îl reprezintă ridicarea Palatu-
lui Cercului Militar Naţional, din iniţiativa și prin contri-
buţia financiară a ofiţerilor din Garnizoana București.
Inaugurat oficial la 4 februarie 1923, Palatul se vădește
a fi unul dintre cele mai reprezentative monumente
istorice ale ţării.
Cercul Militar Naţional se numără printre cele mai
importante instituţii culturale militare, el oferind me-
diul, cadrul, atmosfera în care s-au formulat mai ales
principiile de strângere a relaţiilor de camaraderie în-
tre militari, unde s-a concretizat felul de a gândi al mi-
litarului intrat în era nouă, caracterizat îndeosebi prin
simţul datoriei, al onoarei, prin abnegaţie și exemplu
personal, prin vocaţie comunitară, prin respectul ier-
arhiei și prin disciplină.
Trecând de la recunoașterea sa ca instituţie milita-
ră de interes general la cea de instituţie de interes naţi-
onal – care, încă de la înfiinţare, excludea dintre obiec-
tive și scopuri pe cele politice și le promova pe cele
sociale și culturale – Cercul Militar Naţional a probat o
contribuţie statornică și de prim rang la promovarea
culturii românești și universale. Militarii au nevoie de o
aleasă educaţie morală și de o deschidere culturală în
spiritul valorilor naţionale și al valorilor militare.
Poate că nu este lipsit de interes pentru cititor să
cunoască și faptul că, până în prezent, au fost patru-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
zeci și nouă de conducători ai Cercului Militar Naţio-
nal, dintre care amintim personalităţi precum generalii
Alexandru Cernat, Scarlat Panaitescu, Gheorghe Mihail
sau Constantin Sănătescu.
Totodată, resimţim o undă de regret pentru acei
bravi înaintași care au crezut în acest ideal și au acţio-
nat pentru realizarea Palatului Cercului Militar Naţio-
nal, dar care n-au apucat să se bucure de inaugurarea
acestuia, precum fostul ministru de război Nicolae Fili-
pescu, unul dintre fondatorii de seamă ai Palatului.
În acest an aniversar, conducerea Cercului Mili-
tar Naţional s-a îngrijit de dezvelirea unei plăci care
amintește bucureștenilor că pe locul în care se află
azi Palatul Cercului Militar Naţional au existat biserica
și mănăstirea Sărindar. De asemenea, tot în 2011, am
sărbătorit 10 ani de existenţă a Colecţiei de Artă Con-
temporană. Am dorit ca astfel să aducem un bineme-
ritat omagiu artiștilor plastici care, prin donaţiile lor, au
dat consistenţă colecţiei de artă contemporană aflată
în posesia Cercului Militar Naţional, cel mai important
8
punct de referinţă pe harta contemporaneităţii artei
plastice românești.
Sigur că în monografia precedentă (Povestea unui
palat, Editura Tritonic, București, 2004), o iniţiativă a
aceluiași autor, regăsim câte ceva din bogăţia de infor-
maţii care impresionează în lucrarea de faţă. De aceas-
tă dată însă, istoricul Petre Otu ne înfăţișează epopeea
completă, atât a instituţiei, cât și a palatului, așa cum
reiese în urma unei cercetări știinţifice minuţioase,
care se distinge, nu în ultimul rând, printr-o iscusită
arhitectură narativă. Concret, autorul surprinde, etapă
cu etapă, momentele istorice de referinţă ale existen-
ţei tumultoase a Palatului și Cercului Militar Naţional,
alcătuind o lucrare-album care va ocupa, cu certitudi-
ne, un loc aparte în istoria scrisă a Armatei României.
Pentru toate aceste motive, autorului îi aducem cele
mai calde mulţumiri.
Colonel Cristian DORCA,
Directorul Cercului Militar Naţional
 ARGUMENT
Cercul Militar Naţional este una dintre cele mai
vechi instituţii militare românești, având practic vârsta
Independenţei ţării. Și asta pentru că la 15 decembrie
1876, în plină criză orientală, care avea să aducă schim-
bări majore în configuraţia sud-estului european, adu-
narea generală a ofiţerilor din garnizoana București,
cea mai mare din ţară, a hotărât adoptarea statutelor,
ceea ce semnifică actul de naștere a Cercului Militar.
În chip firesc, activitatea sa de început a fost modes-
tă, armata fiind chemată să consacre pe câmpiile din
sudul Dunării, prin faptele sale de arme, Independen-
ţa proclamată de Parlamentul ţării la 9/21 mai 1877 și
aprobată a doua zi de domnitorul Carol I.
După război, Cercul Militar al ofiţerilor din gar-
nizoana București și-a îmbogăţit și diversificat gama
de activităţi, devenind un reper cultural important al
Capitalei, aflată într-o explozie arhitecturală și demo-
grafică. Un moment semnificativ l-a constituit obţi-
nerea personalităţii juridice prin legea promulgată, la
18 martie 1896, cu Înaltul Decret nr. 1612. Aceasta în-
semna că instituţia cercurilor militare depășea cadrul
relativ restrâns al armatei, devenind de utilitate publi-
că, de interes general pentru localităţile unde rezidau
comandamente și unităţi militare.
Una dintre cele mai importante probleme ale cor-
pului ofiţeresc din București, ale Cercului Militar în pri-
mul rând, a fost cea a localului propriu. Ideea constru-
9
irii unui sediu propriu, care să fie atât funcţional, cât și
somptuos, a apărut în anul 1889, autorul fiind, după
sursele existente, generalul Eraclie Arion, personalita-
te militară binecunoscută a epocii.
Discuţiile între ofiţerii garnizoanei au fost aprinse,
părerile fiind împărţite. Unii s-au dovedit sceptici, fiind
conștienţi de marile dificultăţi ce trebuiau depășite, al-
ţii au fost entuziasmaţi de perspectiva ca elita militară
să aibă un local al ei pentru desfășurarea activităţilor
din afara cazărmilor. N-au lipsit nici aceia care doreau
ca noul sediu să rivalizeze cu renumitul restaurant
Capșa, de unde, potrivit multor mărturii, se conduceau
destinele ţării1, sau cu Ateneul Român2. A prevalat, în
cele din urmă, opinia construirii unui palat reprezen-
tativ pentru elita militară a ţării, care să se înscrie în
rândul marilor clădiri ale Capitalei și să asigure, într-un
spaţiu primitor, condiţiile optime pentru desfășurarea
unor evenimente de anvergură.
Proiectul construirii unei asemenea clădiri nu era
străin de spiritul epocii, marcată de o modernizare ac-
celerată, ilustrată convingător și în domeniul edilitar.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea s-a construit
mult, mai ales în zonele centrale, Capitala îmbogăţin-
du-se cu o serie de edificii impozante – Ateneul Ro-
mân (1886), Ministerul Instrucţiei Publice (1887), Liceul
Gheorghe Lazăr (1889), Palatul Ministerului Agricultu-
rii și Domeniilor (1895), Palatul de Justiţie (1895), Pa-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
latul Poștelor (1901), Casa de Economii și Consemna-
ţiuni (1901), Muzeul de Istorie Naturală (1906), Palatul
Ministerului Lucrărilor Publice (1910) ș.a.3
Multe dintre aceste clădiri au fost proiectate fie
de arhitecţi francezi, fie de specialiști români școliţi în
străinătate, în special în Franţa, ceea ce a determinat
ca Bucureștiul să fie denumit și „Micul Paris”. Sintagma
aceasta se putea aplica perimetrului central, câtorva
străzi, în care se concentrau principalele instituţii ad-
ministrative, culturale, artistice, mondene etc. Dincolo
de ele începea aproape brusc, după cum scria Con-
stantin Beldie, într-o evocare plină de culoare a Bucu-
reștilor de odinioară, „cealaltă lume mai greu de defi-
nit în diversitatea ei, cu caractere tipice locale, lumea
adevăraţilor bucureșteni, mahalagii care călcau Calea
Victoriei o singură dată pe an, în serile cu iluminaţii de
Zece Mai” 4.
Materializarea ideii însă s-a dovedit a fi foarte ane-
voioasă, construcţia Palatului Cercului Militar al ofiţeri-
lor din București semănând, până la un anumit punct,
cu legenda meșterului Manole. În 1889, așa cum am
arătat, s-a cristalizat ideea, iar peste un deceniu spe-
ranţele de a avea un sediu propriu păreau să se împli-
nească. În anii 1897-1898 se obţinuse terenul, aflat la
intersecţia Căii Victorii cu Bulevardul Regina Elisabeta,
pe locul fostei mânăstiri Sărindar și s-a ales proiectul,
autor fiind arhitectul Dimitrie Maimarolu. Dar, lipsa
fondurilor la care s-au adăugat alte evenimente inter-
ne, cum ar fi aniversarea a patru decenii de la urcarea
lui Carol I pe tron (1906) sau răscoalele ţărănești din
1907, au amânat proiectul. În aceste împrejurări, Cer-
cul Militar a funcţionat în localuri închiriate, care nu
ofereau toate condiţiile pentru desfășurarea unor act-
ţiuni pe măsura aspiraţiilor ofiţerimii bucureștene.
Abia în anul 1911, sub impulsul decisiv al lui Nico-
lae Filipescu, ministru de război la acea dată, au dema-
rat, în sfârșit, lucrările. Ele s-au desfășurat cu greutate
10
atât din cauza problemelor financiare și tehnice apă-
rute, cât și din pricina disputelor dintre unii membri
ai Comitetului de direcţie și arhitect sau proiectant.
În sfârșit, în primăvara anului 1916, construcţia a fost
terminată la roșu, dar, în luna august a aceluiași an,
România a intrat în război, alături de Antantă.
Campania din 1916 a armatei române, din „toam-
na pătimirii”, cum i s-a mai spus, a fost o suită de eșe-
curi, Oltenia, Muntenia și Dobrogea fiind invadate de
inamic, în numai câteva luni, pentru ca, la 6 decembrie
1916, Bucureștiul să fie ocupat de trupele Puterilor
Centrale. La acea dată, principalele instituţii ale ţării (fa-
milia regală, Guvernul, Parlamentul) se aflau la Iași, de-
venit prin forţa împrejurărilor „capitala” unei Românii
mutilate. Parte din valorile Cercului Militar au urmat
aceeași destinaţie, activitatea lui fiind întreruptă. Dar,
Palatul, rămas neterminat, a fost într-un fel „inaugurat”
de inamic, autorităţile de ocupaţie folosindu-l fie ca
închisoare pentru militarii români și notabilităţile ora-
șului, fie ca principal post de pază și siguranţă. Pentru
bucureșteni, prezenţa forţelor adversarului în edificiul
ce s-a dorit a fi Palatul Cercului Militar a însemnat, timp
de doi ani, expresia ocupaţiei străine asupra Capitalei
și a ţării.
La 1 Decembrie 1918, familia regală și membrii
guvernului s-au reîntors în București, eveniment care,
simbolic, s-a suprapus cu Marea Adunare Naţională de
la Alba Iulia, care a hotărât unirea Transilvaniei și Ba-
natului cu Ţara. Se încheia astfel procesul de făurire a
statului naţional unitar român, etapele anterioare fiind
unirea Basarabiei (27 martie/9 aprilie 1918) și a Bucovi-
nei (15/28 noiembrie 1918).
După război, Cercul Militar și-a reluat activitatea,
dar greutăţile au fost foarte mari, ceea ce a determinat
ca finalizarea lucrărilor la Palatul Cercului Militar să mai
întârzie câţiva ani. În sfârșit, la 4 februarie 1923, a avut
loc inaugurarea oficială în prezenţa regelui Ferdinand
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
și a reginei Maria, a altor personalităţi militare și ecle-
ziastice. De acum încolo, Palatul Cercului Militar, prin
somptuozitatea și monumentalitatea sa, se încadra în
valorile urbanistice ale Capitalei, devenind un reper
edilitar important.
Cu un sediu care dispunea de toate facilităţile,
Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București a
devenit, în perioada dintre cele două războaie mondi-
ale, un centru cultural și monden al urbei, numeroase
personalităţi, militare și civile, din ţară și străinătate,
călcându-i pragul.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, insti-
tuţia a trecut printr-o serie de reorganizări care și-au
pus amprenta asupra activităţii sale. Cât privește clădi-
rea, ea a suportat șocul dezastrelor naturale și al eve-
nimentelor militare. A fost mai întâi marele cutremur
din 10 noiembrie 1940, căruia Palatul i-a rezistat, fără
prea mari distrugeri, deși clădirile din jur, mai ales cele
de pe Calea Victoriei, au fost destul de afectate. Au ur-
mat bombardamentele aeriene anglo-americane din
primăvara și vara anului 1944 și cele germane din zi-
lele de 24-27 august același an. Din fericire, Palatul nu
a fost lovit, dar alte construcţii simbol din preajma sa
nu avut același noroc (Teatrul Naţional va fi distrus de
avioanele germane, iar Universitatea – lovită de cele
anglo-americane).
După scurtul răgaz al anilor 1945-1947, ce a creat
iluzia unei reîntoarceri la normalitate, a venit perioa-
da regimului comunist care a însemnat o impunere
forţată a modelului sovietic în toate sferele societăţii
românești. Armata a fost printre primele instituţii so-
vietizate, ea devenind una „populară”5. În aceste condi-
ţii, cercurile militare ale ofiţerilor și subofiţerilor au fost
comasate și transformate în case ale armatei. Cea din
Capitală, pentru a i se păstra, totuși, statutul pe care
l-a avut până atunci, a fost investită cu denumirea de
Casa Centrală a Armatei. Activitatea acestor instituţii
11
a fost puternic ideologizată, ele fiind subordonate or-
ganelor de partid, create pe întreaga filieră a structu-
rilor militare. Cu tot acest caracter preponderent, Casa
Centrală a Armatei, prin activităţile desfășurate, a venit
în întâmpinarea unor necesităţi ale cadrelor militare și
familiilor acestora, cum ar fi învăţarea limbilor străine,
organizarea de competiţii sportive, organizarea unor
cercuri de creaţie, de pictură, muzică, dans, turism etc.
Clădirea avea să fie afectată, totuși, de devastato-
rul cutremur din 4 martie 1977, ceea ce a impus din
partea autorităţilor eforturi organizatorice însemnate
și alocarea unor fonduri mari pentru refacere. De altfel,
fapt semnificativ, restaurarea clădirii s-a terminat în
1989, an în care regimul comunist s-a prăbușit.
După evenimentele din decembrie 1989, s-a în-
cercat reînnodarea unei tradiţii, atât prin revenirea
la denumirea iniţială, Cercul Militar Naţional, cât, mai
ales, prin reconfigurarea activităţilor și apropierea lor
de necesităţile cadrelor militare din cea mai mare gar-
nizoană a ţării.
În anii care au trecut de la acest moment de răs-
cruce a istoriei naţionale, Cercul Militar Naţional a
cunoscut o perioadă fastă în evoluţia sa, devenind o
instituţie etalon atât a Armatei României, cât și a ur-
bei, organizând sau găzduind, anual, zeci și zeci de
activităţi protocolare, culturale, știinţifice, recreative,
mondene etc.
Perioada post-decembristă a fost benefică și sub
aspectul cunoașterii istoriei instituţiei și a clădirii în
care își desfășoară activitatea. Sub impulsul colonelu-
lui Anton Iancu, directorul din acel moment, în anul
2001, cu ocazia sărbătoririi a 125 de ani de existenţă
a Cercului Militar, a apărut o primă carte în care auto-
rii, personalităţi ale scrisului militar, i-au urmărit istoria
de la înfiinţare până în pragul secolului al XXI-lea6. Noi
înșine, la sugestia aceluiași inspirat manager, am ela-
borat, în anul 2003, când s-au împlinit opt decenii de
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
la inaugurare, o lucrare consacrată Palatului, urmărind
evoluţia acestei monumentale construcţii în toate fa-
zele ei, de la idee până la finalizare și apoi diversele
etape ale întreţinerii, consolidării și refacerii acestui
edificiu, ce a suferit de-a lungul deceniilor intervenţii-
le, uneori neprofesioniste, ale oamenilor, dar și degra-
dări datorate vitregiilor naturii7.
Am avut satisfacţia descoperirii unei istorii puţin
cunoscută de specialiști, nemaivorbind de marele pu-
blic. În anii care au trecut de la lansarea lucrării, am ex-
tins cercetările în arhive și biblioteci, descoperind noi
informaţii, noi mărturii, noi documente despre institu-
ţie și Palat, despre oamenii care au lucrat aici, perioade
mai lungi sau mai scurte. Este temeiul pentru care am
purces, la îndemnul colonelului Cristian Dorca, la ela-
borarea acestei lucrări, care încearcă să dea o viziune
integratoare despre o instituţie care are practic, așa
cum spuneam, vârsta Independenţei ţării.
Și totuși, aceasta este și nu este o nouă ediţie a
cărţii din 2003. În primul rând, aria este mai largă prin
cuprinderea multor aspecte ale evoluţiei instituţiei,
din momentul constituirii și până la începutul acestui
veac, când se sărbătoresc 135 de ani de existenţă. În al
doilea rând, în chip firesc, am preluat mare parte din
informaţiile despre Palat, pe care le-am nuanţat sau
le-am adus la zi. În al treilea rând, am încercat să ac-
centuez, atât cât mi-a fost în putinţă, profilul unor per-
sonalităţi care au avut contribuţii majore la activitatea
instituţiei, considerând că ea trăiește prin și pentru oa-
meni. În al patrulea rând, am îmbunătăţit ilustraţia, fi-
ind convins că fotografia este, nu o dată, mai expresivă
și mai plină de viaţă decât multe pagini scrise.
În elaborarea lucrării am folosit ca principiu me-
todologic încadrarea evoluţiei Cercului Militar în con-
textul general al societăţii românești și al istoriei Bu-
cureștiului, un oraș mult criticat, hulit chiar, pentru as-
pectele negative ce ţin de precara sa civilizaţie, dar și
admirat, uneori, pentru farmecul său, în bună măsură
12
stins acum, pentru valorile culturale, artistice și arhi-
tecturale, ce solicită răbdare și timp spre a fi descope-
rite. Există o consistentă producţie istoriografică și li-
terară despre București, mai veche și mai nouă, la care
am apelat pentru a creiona profilul Cercului Militar, o
instituţie cu caracter de unicitate în peisajul urbei.
Am procedat de o asemenea manieră întrucât,
după opinia mea, numai astfel se pot înţelege mai
bine geneza și evoluţia celui dintâi cerc militar din Ro-
mânia, ajuns astăzi la o vârstă respectabilă. Așa cum
s-a spus și s-a scris, și cum cititorul va putea constata
inclusiv prin parcurgerea paginilor acestei cărţi, Cercul
Militar al ofiţerilor din garnizoana București a fost un
loc unde, prin activităţile organizate și/sau găzduite,
prin deciziile ce s-au adoptat de-a lungul timpului,
prin personalităţile care i-au trecut pragul, între care
s-au aflat și șefi de stat ai multor ţări ale lumii, s-a scris
parte din istoria României. El a devenit, astfel, un reper
cunoscut și respectat în ţară și peste hotare, un sim-
bol pentru Armata Română. În același timp, Palatul,
prin eleganţa sa arhitecturală, prin armonia formelor
și prin somptuozitatea interioarelor figurează în mai
toate ghidurile și atlasele Bucureștiului, fiind obiect de
studiu pentru specialiști și motiv de încântare pentru
toţi cei care ajung în Piaţa Tricolorului, turiști români și
străini, sau simpli trecători.
Elaborarea unei lucrări, chiar dacă aceasta are
menţionat pe copertă un singur autor, este, mai întot-
deauna, o operă colectivă. De aceea, adresez mulţu-
miri întregului personal al Cercului Militar Naţional și
directorului acestuia, colonelul Cristian Dorca, pentru
sprijinul constant oferit în procesul elaborării acestei
cărţi. Aceleași mulţumiri se cuvin și Editurii Militare,
ea însăși o instituţie de prestigiu, care a asigurat toate
condiţiile pentru ca lucrarea să ajungă sub ochii citi-
torilor.
Habent sua fata libelli!
Petre OTU
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
NOTE:
1
Pentru acest subiect a se vedea Maria-Magdalena Ioniţă,
Casa și Familia Capșa în România modernă, 1852-1950, ediţia a II-a,
revăzută și adăugită, Editura Oscar Print, București, 2010.
2
Pentru istoricul Ateneului a se vedea, între altele, Virgil Cân-
dea, Ion Zamfirescu, Vasile Moga, Ateneul Român, monografie, sub
îngrijirea lui Vasile Moga, Editura Știinţifică și Enciclopedică, Bucu-
rești, 1976.
3
Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, ediţia a II-a revă-
zută și adăugită, Editura Sport-Turism, București, 1979, p. 139-141;
Nicolae N Noica, Lucrări publice din vremea lui Carol I, Editura Cad-
mos, București, 2008.
13
4
Constantin Beldie, Memorii, București, 2000, p. 38. A se ve-
dea și Adrian Majuru, Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de
existenţă, Editura Compania, București, 2003
5
Pentru acest proces a se vedea, între altele, Florin Șperlea,
De la armata regală la armata populară. Sovietizarea armatei româ-
ne (1948-1955), Editura Ziua, București, 2003; Reforma militară și
societatea în România (1878-2008), coordonator: Petre Otu, Editura
Militară, București, 2009, p.241-306.
6
Comandor dr. Ilie Manole, colonel Grigore Buciu, istoric de
artă Victor Simion, Cercul Militar Naţional (The National Military
Centre), Timișoara, 2002.
7
Petre Otu, Cercul Militar Naţional. Istoria unui Palat, Editura
Tritonic, București, 2004.
 Capitolul I
INSTITUŢIA CERCURILOR MILITARE ÎN ARMATA ROMÂNĂ
(SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XIX-LEA ȘI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA)
Schiţă istorică a evoluţiei armatei române
Refacerea structurilor militare la români, după ce-
zura secolului fanariot, a reprezentat un proces dificil,
determinat, în esenţă, pe de o parte de statutul inter-
naţional al celor două principate românești extracarpa-
tice și, pe de altă parte, de nivelul precar de dezvoltare
al societăţii românești sub aspect instituţional, econo-
mic, cultural și social. Moldova și Muntenia s-au găsit,
la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului
al XIX-lea, la intersecţia intereselor contradictorii ale
marilor puteri europene, angrenate în ceea ce istoricii
au numit „chestiunea orientală”. Dominaţia Imperiului
Otoman în centrul și sud-estul Europei, aflat într-un
permanent declin după 1683, când a asediat pentru a
doua oară Viena și a devenit, prin aceasta, „omul bol-
nav” al continentului, era puternic disputată de Impe-
riile Habsburgic și Rus. În mod practic, acest lucru s-a
materializat într-o serie de conflicte ruso-austro-oto-
mane în care cele două principate au avut un rol cheie,
ele fiind, concomitent, spaţiul predilect de desfășurare
a acţiunilor militare și moneda de schimb la care au
recurs Istanbulul, Sankt Petersburgul și Viena1.
În aceste condiţii vitrege, statutul internaţional și
integritatea teritorială a principatelor românești extra-
carpatice a avut de suferit. În 1775, partea de nord a
Moldovei a fost anexată de către Imperiul Habsburgic,
15
Viena dându-i denumirea de Bucovina, după numele
codrilor de fagi de la Cosmin, acolo unde, în toamna
anului 1497, Ștefan cel Mare obţinea o strălucită victo-
rie împotriva armatei poloneze.
Peste câteva decenii, în 1812, prin pacea de la
București, ce punea capăt unui război dintre Imperiul
Rus și Imperiul Otoman (1806-1812), primul a anexat
teritoriul dintre Prut și Nistru, pe care l-a denumit Ba-
sarabia, expresie ce desemna spaţiul restrâns de la
nordul gurilor Dunării, stăpânit odinioară de primii
Basarabi.
Pe plan politic, după pacea de la Kuciuk-Kainargi
(1774), Imperiul Rus și-a instituit de facto protectoratul
asupra Moldovei și Munteniei, aflate de câteva secole
sub suzeranitate otomană, accentuată de la începutul
secolului al XVIII-lea, când Poarta a impus regimul fa-
nariot2.
Clasa politică autohtonă, reprezentată de boieri-
me, parte din ea fanariotizată, a reacţionat împotriva
acestei stări de lucruri printr-o lungă serie de petiţii
și programe de reformă adresate curţilor de la Pe-
tersburg, Viena sau Istanbul3. Ele vizau, implicit sau
explicit, refacerea forţelor militare ale ţării, obiectiv ce
era considerat o condiţie de bază a modernizării soci-
etăţii românești4.
Primii domni pământeni numiţi de Poarta Otoma-
nă, Ioniţă Sandu Sturdza (Moldova) și Grigore Dimitrie
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Ghica (Muntenia), în pofida bunelor intenţii, nu au pu-
tut face prea mult în această direcţie, marja lor de ma-
nevră și posibilităţile materiale fiind reduse.
În perioada 1828-1829 a avut loc un nou război
ruso-otoman, desfășurat în mare parte pe teritoriul
românesc, victoria aparţinând Imperiului Rus. Pacea
încheiată la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) conţi-
nea prevederi importante și pentru cele două principa-
te, aflate de la începutul ostilităţilor sub administraţie
militară rusă. Protectoratul rus era oficializat, autono-
mia administrativă le era recunoscută, raialele Turnu,
Giurgiu și Brăila erau desfiinţate, iar teritoriul lor intra
în componenţa Ţării Românești, domnii erau numiţi pe
viaţă, monopolul economic otoman era eliminat, co-
merţul devenind liber, fapt care a înlesnit integrarea
principatelor în fluxul economic mondial5 etc.
Tratatul de la Adrianopol a reprezentat un moment
de cotitură și în ceea ce privește organizarea militară
internă, stipulând crearea unei „straje pământești” sau
a „miliţiei naţionale”. Rolul ei era limitat la paza graniţe-
lor, asigurarea carantinelor și a ordinii interne. Ulterior,
aceste prevederi au fost dezvoltate în Regulamentele
Organice, primele constituţii moderne ale Moldovei și
Ţării Românești6.
Crearea primelor unităţi militare la Iași și la Bucu-
rești a generat emoţie și bucurie, presa consemnând
aceste stări de spirit concomitent cu angajarea în noua
meserie a armelor a unei părţi din elita societăţii româ-
nești din cele două principate. Maiorul Pappasoglu își
amintea: „Ca prin farmec, năvăli toată nobilimea ţărei
a se pune sub drapele și, după exemplul lor, și toată
cealaltă tinerime, din toate unghiurile ţărei, căci le
plăcea tuturor să îmbrăţișeze această nobilă carieră a
armelor”7.
Și în Moldova se constată aceeași stare de spirit,
evidenţiată de o serie de manifestări publice ale forţelor
militare moldovene. Prima dintre ele a avut loc de Sfân-
16
tul Nicolae (6 decembrie 1830), ziua ţarului, când la pa-
rada trupelor ruse din Iași a participat, alături de ulani,
o companie de infanterie și un escadron de cavalerie.
Peste o lună, de Boboteaza anului 1831, ieșenii au pu-
tut vedea, din nou, pe proaspeţii ostași la lucru. În faţa
hatmanului Constantin Palade și a comisarului rus au
defilat o companie de pedestrime și un pluton de cava-
lerie, cei doi fiind mulţumiţi de ţinuta ostașilor. „Privind
în ziua serbării botezului Domnului nostru Isus Hristos,
la șase a curgătoarei luni, parada făcută de compania a
III-a pedestrime și de plutonul de cavaleria miliţiei Mol-
dovei, se spunea într-un document de epocă, cu deo-
sebită plăcere a Excelenţei sale, am găsit pe oameni în
vioaie și sănătoasă vedere, în bună deprindere și curată
îmbrăcăminte, cum și a cailor bună stare”8.
Dar era doar o faţetă a problemei, pentru că după
entuziasmul primelor momente, dificultăţile au fost
foarte mari, atât pe planul selecţionării cadrelor, cât
și al dezvoltării instituţionale și organizatorice a celor
două structuri militare. Datorită restricţiilor impuse de
puterile protectoare și suzerană, structurile permanen-
te s-au dezvoltat mai încet, astfel că până la începutul
secolului al XX-lea, armata română a avut o structură
mixtă, în care elementele teritoriale au avut o pondere
destul de însemnată9.
Oștirile celor două principate au evoluat în pri-
mele două-trei decenii după momentul 1830, sub o
puternică influenţă rusească, materializată în struc-
tura organizatorică, ierarhia militară, selecţionarea și
pregătirea cadrelor, regulamentele și instruirea trupei,
dotarea etc. Ca reacţie la atotputernicia rusească s-a
dezvoltat o mișcare naţională tot mai puternică, care a
irumpt în timpul revoluţiei de la 1848. Gestul simbolic
al revoluţionarilor de la București din 6/18 septembrie
1948 de a arde Regulamentul Organic și Arhondologia
este ilustrativ pentru sentimentul general existent în
rândul românilor de la sud și est de Carpaţi10.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Un alt episod faimos care evidenţiază starea de
spirit a ofiţerimii române a avut loc în timpul Războ-
iului Crimeii. În august 1854, la Iași, comandamentul
rus a încercat să-i forţeze pe ofiţerii moldoveni să pă-
răsească ţară și să se alăture armatei ruse. În numele
tuturor ofiţerilor, căpitanul Gheorghe Filipescu, co-
mandantul bateriei de artilerie, a răspuns că invitaţia
nu poate fi onorată, militarii moldoveni datorând cre-
dinţă ţării lor. Refuzul net de a fi încorporaţi în armata
rusă și de a lupta în afara graniţelor a determinat ca
ofiţerii să fie arestaţi și maltrataţi. Militarii s-au barica-
dat în cazarmă și au jurat că nu vor părăsi ţara. Pentru
a-i determina să plece, baronul Osten-Sacken a adus
în Iași circa 20 000 de oameni, toate străzile și pieţele
orașului fiind ocupate. Cazarma a fost și ea înconjurată
de trupe ruse, care au adus și două baterii, pe care le-
au pus în poziţie de tragere11.
Comandantul-șef și comisarul orașului, ambii
ruși, au mers în cazarma armatei moldovene pentru
a-i determina să renunţe la împotrivire. Dar ofiţerii
au refuzat din nou cu hotărâre, căpitanul Gh. Filipes-
cu având curajul să-i răspundă generalului Budberg ;
„Sunt ofiţer ca d-ta, ţărei am jurat credinţă și nu o pot
părăsi”. Pentru acest gest căpitanul Filipescu și alţi ofi-
ţeri (Bacinschi, Langa, Brustureanu) au fost aruncaţi în
închisoare. Căpitanul Filipescu a fost deportat în Rusia,
fiind încarcerat timp de aproape doi ani în fortăreaţa
Bobruisk12. Soldaţii martori la această scenă au fost
gata să riposteze cu armele, dar intervenţia ofiţerilor
comandanţi a evitat o confruntare sângeroasă, fără ni-
cio șansă pentru soldaţii moldoveni.
În toată această perioadă, de peste trei decenii,
deși societatea românească a evoluat în condiţii di-
ficile, „miliţia pâmânteană” s-a transformat treptat în
„armată naţională”, graţie unor reforme ale unor dom-
nitori ca Mihail Sturdza, Barbu Știrbey și, mai ales, Ale-
xandru Ioan Cuza. Ultimul are meritul de a trece la un
17
model occidental de organizare militară, punând ca-
păt influenţei rusești, precumpănitoare până atunci13.
El a beneficiat de asistenţa Misiunii Militare Franceze
conduse de fraţii Lamy, care, în pofida unor controver-
se și greutăţi întâmpinate, a avut o contribuţie impor-
tantă la modernizarea armatei române14.
Venirea lui Carol de Hohenzollern pe tronul
României a însemnat intrarea societăţii românești și,
implicit, a armatei, într-o nouă fază de evoluţie, proce-
sul de reformă legislativă, instituţional-organizatorică,
de înzestrare și instruire devenind mult mai alert15.
Programul lui Carol I urmărea însă introducerea
modelului german în construcţia militară, ceea ce
a generat tensiuni în rândul corpului ofiţeresc, al ar-
matei, în general, care și-a păstrat, în mare parte, ori-
entarea filofranceză. Trebuie spus că, după Războiul
pentru Independenţă, apropierea de modelul german
a continuat, fiind înlesnită și de aderarea României la
Tripla Alianţă (Puterile Centrale), formată din Germa-
nia, Austro-Ungaria și Italia, o alianţă care avea și o
dimensiune militară puternică. Analizând retrospectiv
problematica, se poate aprecia că domnitorul și apoi
regele Carol I a eșuat în implementarea „modelului
german”, în august 1916, România aderând la Antanta
și luptând împotriva foștilor aliaţi. Însă, dincolo de dis-
putele privind preeminenţa franceză sau germană în
construcţia militară, armata română a evoluat, până la
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, sub auspici-
ile „modelului occidental”, ceea ce i-a imprimat anumi-
te trăsături specifice. Se mai impune și sublinierea că
situaţia armatei se plia relativ exact pe cea a societăţii
românești, cultura și civilizaţia autohtonă evoluând tot
pe orbitele celor două centre de influenţă europene.
Un aspect important al evoluţiei armatei române
îl constituie raporturile cu societatea românească. Re-
prezintă, fără îndoială, un truism afirmaţia că instituţia
militară nu are cum să evolueze în afara cadrului gene-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
ral al societăţii românești, între cele două fiind o relaţie
biunivocă. Cu toate acestea, raporturile dintre armată
și societate au reprezentat și reprezintă un subiect de
intensă dezbatere, atât în rândul specialiștilor (polito-
logi, sociologi, istorici etc.), cât și al practicienilor im-
plicaţi în această relaţie. Există o consistentă literatură
referitoare la acest subiect, foarte important pentru
societăţile moderne, în condiţiile în care, în cursul se-
colelor al XIX-lea și al XX-lea, au avut loc câteva „revo-
luţii” care au schimbat paradigmele în domeniul orga-
nizării militare, al pregătirii și ducerii războiului.
De regulă, armata ca instituţie a avut și are ca prin-
cipală atribuţie exercitarea funcţiei militare a statului,
prin care gestionează, alături de alte structuri, violenţa
în societate. Ea este îndreptată, de obicei, împotriva
„dușmanilor” externi, care atentează la valori supre-
me ale comunităţii și statului: integritate teritorială;
suveranitate; resurse naturale, bunuri economice etc.
Armata poate îndeplini această funcţie singură sau în
cadrul unor alianţe pe care conducerea politică le-a în-
cheiat în timp de pace sau de conflict.
În același timp, ca instrument al violenţei legitime
a statului, armata poate fi folosită și împotriva „inami-
cilor” interni sau pentru rezolvarea unor crize majore
determinate fie de convulsii economice și sociale, fie
de dezastre naturale (cutremure, inundaţii, incendii
etc.).
Literatura de specialitate, în special sociologică,
a analizat pe larg natura raporturilor dintre armată și
societate și, mai ales, cele dintre factorul politic și cel
militar. Este foarte bine cunoscută aprecierea lui Carl
von Clausewitz potrivit căreia războiul este „un adevă-
rat instrument politic, o continuare a relaţiilor politice,
o realizare a acestora cu alte mijloace”16. Această sin-
tagmă celebră a fost înţeleasă, cel mai adesea, în sen-
sul că armata este exclusiv un instrument al factorului
politic, deși relaţia dintre armată și societate este mai
18
complexă. Oricum, în regimurile democratice militarul
este subordonat politicului, iar acesta din urmă și-a
construit pârghiile și mijloacele necesare pentru un
control adecvat al armatei, al forţelor militare în gene-
ral.
În regimurile nedemocratice (totalitare), organis-
mul militar a reprezentat, nu de puţine ori, suportul
puterii politice, garantul structurilor de extremă dreap-
tă sau stângă. După cum au existat și există cazuri
când armata s-a substituit factorului politic, devenind
principala forţă de guvernare. Morris Janowitz, după
o analiză temeinică, a apreciat că există patru modele
istorice de relaţii civili-militari: aristocratic-feudal; sta-
tul garnizoană; totalitarist și democratic17.
Luând în considerare această ierarhizare și apli-
când-o la evoluţia societăţii românești, ajungem la
concluzia că până în anul 1938, când se instalează pri-
mul regim autoritar în România, cel al lui Carol al II-lea,
nu se poate vorbi decât de modelul democratic, deși
există controverse privind natura regimului politic ro-
mânesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în
prima jumătate a celui următor.
Potrivit Constituţiei din 1866, în vigoare până în
1923, armata era o instituţie apolitică, ea fiind subor-
donată suveranului, care era comandantul ei suprem.
Acest statut a fost respectat, iar România nu a avut o
tradiţie militaristă, nu a cunoscut lovituri de stat, pro-
nunciamente, regimuri militare etc. În genere, armata
s-a păstrat de-a lungul existenţei sale, în limitele con-
stituţionale; ea nu a fost o castă, ci mai mult o elită,
înţeleasă în sens tehnic.
Desigur, militarii s-au implicat și în politică, dar
prezenţa lor în opera de guvernare s-a realizat pe ter-
men scurt și fără să genereze schimbări majore în viaţa
societăţii. În plus, armata a fost și un factor semnifica-
tiv în ceea ce astăzi se numește „nation building”. Cel
puţin două elemente converg spre o asemenea con-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
cluzie. Primul dintre ele a fost modul de selecţie și pro-
movare a corpului de cadre. În pofida entuziasmului
iniţial pomenit mai sus, clasele politice suprapuse au
manifestat, cu excepţiile de rigoare, un interes relativ
scăzut pentru cariera ostășească. Lipsa unei tradiţii
militare, relativa izolare a celor două principate româ-
nești, conservatorismul unei părţi a boierimii autoh-
tone, atractivitatea scăzută a statutului de militar au
determinat ca puţini exponenţi ai înaltei societăţi să se
îndrepte spre cariera armelor.
Prin urmare, selecţia corpului ofiţeresc s-a făcut, în
mare măsură, din clasa de mijloc și din rândul ţărăni-
mii. Aceste categorii au văzut în armată atât un mijloc
de întreţinere, cât și o posibilitate de îmbunătăţire a
statutului lor social, astfel că mulţi tineri au îmbrăţi-
șat cariera armelor. Exemplele sunt numeroase, dar
voi evidenţia doar două nume: Alexandru Averescu și
Constantin Christescu. Primul a ajuns mareșal, preșe-
dinte de partid și prim-ministru în trei rânduri, iar cel
de-al doilea a făcut o strălucită carieră, încununată de
șefia Marelui Stat Major al armatei (1918, 1920-1923).
În altă ordine de idei, prin cuprinderea în rându-
rile sale a unui segment foarte important de cetăţeni,
în special tineri (în toată această perioadă a funcţionat
serviciul militar obligatoriu), armata a fost un factor
de întărire a conștiinţei naţionale. Cultul drapelului, al
jurământului militar, promovarea unor virtuţi ostășești
și a faptelor de arme din trecut, a unor valori cum sunt
onoarea, demnitatea, curajul etc. au contribuit la edu-
carea patriotică a locuitorilor, la cimentarea mândriei
naţionale. Tot pe această linie, nu trebuie neglijată nici
contribuţia instituţiei militare la îmbunătăţirea stării
sociale prin dezvoltarea programelor de alfabetizare a
unor importante contingente rurale.
Pentru a respecta adevărul istoric, se impune pre-
cizarea că n-au lipsit fenomenele negative din rândul
corpului ofiţeresc și al trupei. A existat un curent de
19
opinie ostil armatei, așa cum a fost cel socialist, pre-
cum și un sindrom „Moș Teacă”, nu o dată conștientizat
dramatic de tineri și destul de mediatizat în epocă, mai
ales prin scrierile lui Anton Bacalbașa.
Cu plusurile și minusurile societăţii din care pro-
venea, armata română a fost una dintre instituţiile fun-
damentale ale statului român, aceasta acţionând, în
limita mijloacelor care i-au fost acordate, pentru afir-
marea intereselor naţionale. Armata a consacrat, prin
acţiunile sale din anii 1877-1878, Independenţa ţării,
proclamată la 9-10 mai 1877, a participat la un conflict
regional (al Doilea Război Balcanic,1913) și la cele două
conflagraţii mondiale din anii 1914-1919 și 1939-1945.
Performanţele pe câmpurile de luptă au fost contra-
dictorii, experienţa căpătată cu acest prilej fiind uneori
sintetizată sub formula „prea mici pentru un război așa
de mare”. În fond, ea exprima o realitate ce depășea
cadrul strict militar. România, stat agrar prin excelenţă,
a fost nevoit ă să se implice în războaiele totale ale erei
industriale, mijloacele fiind modeste în raport cu marii
beligeranţi. Până la un punct, această discrepanţă teh-
nică a fost suplinită prin eforturi umane sau, cum se
mai spune, prin „sânge”.
Consideraţii privind statutul corpului de cadre
al armatei române. Instituţia cercurilor militare
Pentru orice armată, corpul de cadre reprezintă
una dintre cele mai delicate și importante probleme,
valoarea și competenţa lui fiind hotărâtoare în contu-
rarea profilului ei. Am arătat mai sus că armata a fost,
în mod paradoxal, o instituţie „democratică”, deoarece
a asigurat accesul tuturor claselor și categoriilor soci-
ale, statutul de ofiţer fiind, după opinia multor tineri,
nu foarte greu de obţinut. Se cereau mai puţini ani de
studiu decât în alte profesii, întreţinerea în timpul șco-
larizării era gratuită, iar locul de muncă era asigurat.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Pătrunderea în rândurile corpului ofiţeresc se făcea,
cel mai adesea, prin intermediul învăţământului mi-
litar. De aceea, se aprecia în epocă, „școalele militare
sunt nădejdea tuturor familiilor cu venituri modeste, a
acelora care vor să iasă din obscuritate și ce e mai rău,
a tuturor celor care au pierdut speranţa de a se înscrie
la vreo facultate”18.
Mare parte din ofiţeri se pregătea în ţară, în cadrul
instituţiilor de învăţământ, care s-au diversificat conti-
nuu, mai ales după Războiul de Independenţă. Siste-
mul învăţământului militar cuprindea școlile fiilor de
militari (licee militare), școlile pregătitoare de ofiţeri
(infanterie, cavalerie, geniu, artilerie, marină), școlile
speciale pentru perfecţionarea în armă, cursuri de per-
fecţionare etc.19 Un moment deosebit l-a reprezentat
înfiinţarea, în 1889, a Școlii Superioare de Război, care
avea scopul de a pregăti, în ţară, ofiţerii de comandă și
stat major20. Un anumit procent din necesarul de ofi-
ţeri, mai mare la început, mai mic apoi, erau formaţi
prin filieră indirectă, după terminologia de astăzi, prin
trecerea subofiţerilor în rândul corpului ofiţeresc.
Formarea ofiţerilor în străinătate era o practică
destul de uzitată, mai ales până la Primul Război Mon-
dial, când România a fost membră a Triplei Alianţe
(Puterile Centrale). Destinaţiile cele mai importante
au fost Franţa (Saint-Cyr, Saumur, Fontainebleau, Brest
etc.), Italia (Torino, Livorno, Genova, Veneţia), Germa-
nia (Berlin, Hanovra, Spandau, Brück), Belgia (Ypres,
Liège), Austro-Ungaria. Ofiţerii care se pregăteau în
străinătate intrau în contact cu diverse sisteme militare
și școli de gândire în domeniul strategic și, prin aceas-
ta, contribuiau la perfecţionarea procesului instruc-
tiv-educativ din armata română. Totuși, izvoarele con-
semnează și destule cazuri de inadaptare la realităţile
militare românești, astfel că unii fie treceau în rezervă,
fie rămâneau la eșaloane intermediare, fără a-și putea
valorifica integral potenţialul de care dispuneau21.
Dar, dacă accesul era relativ lesnicios, exigenţele
puse în faţa omului în uniformă erau foarte mari, me-
20
seria armelor fiind una de „vocaţie”, care cerea dăruire,
abnegaţie, eforturi permanente de perfecţionare, tact
pedagogic, onoare, comportament ireproșabil în soci-
etate etc. Iată, de pildă, o fișă de notare anuală pen-
tru un ofiţer cuprindea mai multe grupe de apreciere,
astfel: aptitudini fizice (înfăţișare, conformaţie, starea
sănătăţii, ţinută, călărie, rezistenţă în campanie, scrimă
și trageri cu armele de foc, prezentarea în faţa trupei);
aptitudini militare (energie, sânge rece, voinţă, pute-
re de muncă, perseverenţă, caracter etc.); capacitate
(inteligenţă, judecată, bun simţ, spirit metodic, spirit
practic, memorie, cultură generală, cultură militară,
înclinaţie spre studiu, rezultate obţinute la diferite cur-
suri, pregătire de specialitate); educaţie militară (disci-
plină, autoritate, prestigiu, simţământul camaraderiei,
curaj, devotament, patriotism, lealitate, moralitate
etc.); îndeplinirea serviciului (rezultate obţinute în mun-
că, prezenţă la serviciu,, servicii speciale în unitate și în
afara acestuia, valoarea unităţii sau a subunităţii din
subordine etc.); relaţii diferite (vârstă, vechime în grad,
pedepse, misiuni îndeplinite, defecte, pasiuni, ocupaţii
extraprofesionale, acte de bravură, decoraţii etc.)22. Pe
această bază, fiecare ofiţer era apreciat ca foarte bun,
bun, mediocru, slab, rău, de nădejde, cult, prea bine
educat și invers, ofiţer necesar armatei sau dimpotrivă
etc. Raportat la aceste calificative se făceau și propu-
nerile de avansare în grad și funcţie, ofiţerii evoluând
în carieră.
Cu timpul, s-a creat un sistem complicat de avan-
sare a ofiţerilor în carieră, operându-se cu două mari
principii – la alegere și la vechime –, între care exista
un raport fixat prin lege. De exemplu, de la subloco-
tenent la locotenent se avansa numai la vechime, de
la locotenent la locotenent-colonel la alegere și vechi-
me, la colonel numai la alegere. Pentru fiecare grad și
funcţie se stabileau și criterii de pregătire și stagiu, iar
trecerea dintr-o categorie în alta se făcea, de obicei,
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
prin examen și călătorie de studiu. Prin legea bugetu-
lui se stabileau, funcţie de efectivul armatei, numărul
necesar de ofiţeri pe grade. În raport de locurile răma-
se libere, așa numitele „vacanţe” (mutări, pensionări,
decese etc.) se elabora tabloul înaintărilor, funcţie de
cele două criterii mai sus amintite: vechime și alegere.
Nu de puţine ori, întocmirea acestor liste genera ne-
mulţumiri în rândul ofiţerilor, motivele fiind eliminarea
unora și favorizarea altora.
Standardele impuse erau, prin urmare, înalte, iar
autorităţile au conferit apoi, prin legislaţie, statutul
distinct de elită pentru corpul ofiţeresc. Dintre actele
normative promulgate în acest sens menţionăm: Le-
gea poziţiei ofiţerilor (1864, 1872); Legea de înaintare
în armată (1874); Legea soldelor (1872), Legea pensiilor
militare (1872) etc. După Războiul pentru Independen-
ţă, legile au fost îmbunătăţite, modificate sau adaptate
în funcţie de resursele avute la dispoziţie și de mersul
general al societăţii românești23.
Un aspect important al statutului cadrelor milita-
re din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima
jumătate a secolului al XX-lea era cel privind căsătorii-
le acestora. Un cadru militar nu-și putea întemeia o fa-
milie decât în anumite condiţii, consacrate într-o lege
organică – Legea căsătoriilor militare –, care a cunoscut
mai multe revizuiri și variante. În esenţă, actul norma-
tiv stabilea o serie de criterii, dar care veneau în con-
tradicţie cu prevederile codului civil. Ele se refereau la
aspecte precum vârsta la care ofiţerul sau subofiţerul
se puteau căsători; vârsta și moralitatea viitoarei soţii;
starea materială a acesteia (concretizată în dotă) etc.
Dota reprezenta un venit anual obligatoriu, al cărui
cuantum a variat de-a lungul timpului, constituit din-
tr-un capital în numerar sau efecte ale statului, produ-
când venitul anual cerut și depus la Casa de Depuneri
și Consemnaţiuni, ca fond dotal inalienabil, recipisa ur-
mând a fi depusă la tribunal, soţul având dreptul de a
21
primi doar venitul acestui capital. O altă modalitate de
asigurare a dotei era existenţa unui imobil, rural sau ur-
ban, liber de orice sarcină, care producea venitul anual
cerut. Acest lucru trebuia dovedit prin contractele de
închiriere sau arendare din ultimii trei ani, documente
autentificate la tribunal24. De reţinut că pentru femeile
care erau educatoare și profesoare nu se cerea dotă,
venitul lor fiind considerat suficient.
Cât privește moralitatea viitoarei soţii, aceasta
urma să fie dovedită de un certificat eliberat de primă-
ria din localitate, confirmat de prefectul poliţiei (pen-
tru orașele București și Iași) sau de prefectul judeţului.
Totuși, acest tip de rigoare nu a eliminat „disfuncţiona-
lităţile” în această privinţă, multe dintre ele reprezen-
tând sarea și piperul acelor vremuri.
Un alt aspect al statutului particular al corpului
ofiţeresc era cel al ordonanţelor, foarte criticat de pre-
să, în special de cea de stânga. Soldatul desemnat or-
donanţă nu era un servitor al ofiţerului sau al familiei
sale, ci avea menirea de a-l ajuta la treburile adminis-
trative, pentru ca ofiţerul să se poată concentra asupra
îndeplinirii ireproșabile a serviciului. Numărul ordo-
nanţelor varia în funcţie de gradul ofiţerului, ofiţerii
inferiori (subalterni) având, de regulă, o ordonanţă, cei
superiori două, iar generalii trei25.
O problemă majoră pentru corpul ofiţeresc al ar-
matei române, ca, de altfel, pentru toate armatele din
lume, a fost aceea a relaţiilor cu populaţia civilă. Ofiţe-
rii erau educaţi și trăiau potrivit unui cod rigid, plin de
norme și restricţii, care se aplica în cazarmă, în poligo-
nul de instrucţie, la exerciţii și manevre. Dar, dincolo
de orizontul acesta, relativ limitat și închis, era socie-
tatea, cu alte norme și legi, în care ei erau datori să se
integreze.
Prin urmare, găsirea acelor modalităţi și metode
de inserţie socială, de petrecere utilă și plăcută a tim-
pului liber, de perfecţionare a pregătirii generale și de
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
specialitate, de valorificare a unor disponibilităţi cultu-
rale, artistice, știinţifice etc. a reprezentat, atât pentru
autorităţile militare și civile, cât și pentru majoritatea
ofiţerilor, o preocupare însemnată. Cu atât mai mult
cu cât tentaţiile vieţii civile nu erau de neglijat pentru
corpul ofiţeresc obligat să trăiască, uneori perioade de
timp îndelungate, în mediul specific militar.
Încă de pe băncile școlii, ofiţerul era educat să se
integreze în societate și să-și apere prestigiul, conferit
de actele normative, printr-o comportare ireproșabilă.
El era învăţat să danseze corect, să cunoască scrima,
să practice echitaţia, să se îmbrace elegant, să fie ma-
nierat și politicos, să ţină la onoarea sa, să nu fie insul-
tat de nimeni etc. De altfel, nimeni nu avea dreptul să
legitimeze un ofiţer sau să-i ceară socoteală decât în
anumite condiţii, foarte bine precizate.
Dacă un ofiţer era insultat sau îi era afectată onoa-
rea în vreun fel, el trebuia să apeleze la duel, care era
strict reglementat, de altfel. Având în vedere, amploa-
rea și consecinţele generate de o asemenea practică,
duelul a fost interzis în anul 1911. Cu toată această
interdicţie formală, instituţia duelului a continuat să
funcţioneze și în perioada interbelică, deși numărul
ofiţerilor care au recurs la acest gest s-a redus consi-
derabil.
O caracteristică a statutului corpului de ofiţeri în
perioada de până la Primul Război Mondial a fost dez-
voltarea deosebită a spiritului de corp. Ofiţerii prove-
nind din aceeași promoţie și din aceeași armă se întâl-
neau destul de des și se susţineau între ei în carieră.
Este prea bine cunoscută solidaritatea deosebită care
s-a creat între cavaleriști, astfel că s-a ajuns ca multe
funcţii înalte să fie ocupate de ofiţeri din această armă.
Același lucru se poate spune și despre geniști și arti-
leriști. Nu de puţine ori au existat dispute între ofiţeri
pe această temă, ei acuzându-se reciproc de „favoritis-
me”.
22
Menţinerea și dezvoltarea statutului de elită a cor-
pului ofiţeresc în cadrul societăţii românești presupu-
nea, în chip necesar, găsirea unor forme și modalităţi
care să concretizeze prevederile legislaţiei și cerinţele
înalte statuate prin regulamente. În acest domeniu nu
au existat „reţete” de urmat, așa încât măsurile luate de
autorităţi s-au împletit cu iniţiativele venite din partea
ofiţerilor înșiși.
Încă de la crearea „miliţiei pământene” au existat
astfel de preocupări menite, pe de o parte să fortifi-
ce spiritul de corp, iar pe de altă parte să contribuie la
perfecţionarea pregătirii ofiţerilor, la petrecerea utilă
a timpului liber. Iată, de exemplu, în garnizoana Iași,
în anul 1845, prin Porunca nr. 122, generalul inspec-
tor (hatman) al Miliţiei, prinţul Dimitrie Sturdza (1817-
1908), fiul cel mai mare al domnitorului Mihail Sturdza
(1834-1849), s-a creat prima bibliotecă militară, în care
erau incluse „uvrajurile cele mai trebuincioase și de cei
mai vestiţi autori francezi nemţi și alţii în localul De-
jurstvei militare”26. Prin porunca (ordinul de zi) dată cu
ocazia publicării „Regulamentului militar pentru slujba
în garnizoană”, hatmanul oștirii moldovene sublinia:
„Eu am socotit de neapărat a înzăstra corpul militar cu
toate scrierile militare trebuitoare spre a putea duce
învăţătura ofiţerilor și a rangurilor de jos la rezultatul
dorit unei oștiri bine organizate”27. Se cunoaște chiar
catalogul Bibliotecii Miliţiei din Iași. Majoritatea cărţi-
lor erau în limba franceză, iar o mică parte în germană
și rusă. Lucrările în limba română erau puţine, ele fiind
traduceri din limba rusă.
Iniţiativele au continuat și după revoluţia din
1848. Generalul inspector (hatman) Nicolae Mavro-
cordat a emis, la 10 decembrie 1849, o „poruncă de zi
pentru miliţia prinţipatului Moldovei” în care dispunea
deschiderea sălii de arme pentru ca ofiţerii, subofiţerii
și cadeţii din cele trei arme, infanterie, cavalerie și ar-
tilerie, să poată urma lecţii de scrimă. Ele urmau să se
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
desfășoare după un program bine stabilit, pe zile din
săptămână. Profesorul de scrimă era plătit cu opt soro-
coveţi „pi lună din iconomiile dejurtsvii”28.
Două luni mai târziu, la 13 februarie 1850, era apro-
bat un „Reglement pentru sala de arme militară din
Iași”. Ea se găsea sub conducerea unui director, numit
de hatmanul oștirii, care era informat periodic de pro-
fesorul de scrimă asupra desfășurării ședinţelor de pre-
gătire. Pentru participanţi erau instituite reguli stricte,
fiind interzise, de pildă, „toate vorbele necuviincioase
de obijduire, strigările, precum chiar și cânticile”29.
În Tara Românească, la începutul anului 1852, cu
prilejul înfiinţării Școlii militare de ofiţeri din București,
coloneii Ioan Em. Florescu și D. Costaforu au donat pri-
mele cărţi pentru biblioteca acestei școli. După Unirea
Principatelor, prin ordinul nr. 93 din 25 mai 1860 al mi-
nistrului de Război, colonelul Ioan Em. Florescu, s-au
contopit cele două biblioteci militare într-una singură,
cu sediul în București, care s-a numit, ulterior, Bibliote-
ca Ministerului de Resboi30.
Tot în timpul domniei lui Al. I. Cuza, s-au constituit
și primele biblioteci ale unor unităţi militare, așa nu-
mitele biblioteci regimentare. Astfel, în anul 1865, prin
grija maiorului Ioan Logadi, la Craiova, Regimentul 2
infanterie a organizat o primă bibliotecă de acest tip31.
În perioada ulterioară, numărul bibliotecilor a sporit
foarte mult, astfel că, spre sfârșitul secolului al XIX-lea,
mai toate garnizoanele și unităţile militare aveau ase-
menea instituţii de cultură.
În același timp, unii ofiţeri au făcut parte din aso-
ciaţii și societăţi culturale, artistice, știinţifice, sportive,
patriotice etc., prezenţa lor fiind, nu de puţine ori, re-
marcabilă și remarcată32.
Dintre ele am menţiona societatea literară Juni-
mea, din Iași, care a avut un rol fundamental în cultura
română33, și Academia Română, cea mai înaltă institu-
ţie știinţifică din România34.
23
Apariţia cercurilor militare se plasează în acest
context al diversificărilor raporturilor dintre armată și
viaţa civilă, al sporirii participării ofiţerilor la viaţa soci-
ală, culturală, artistică, sportivă a garnizoanelor în care
erau dislocate unităţile, a întăririi spiritului de corp, a
necesităţii din ce în ce mai puternic resimţite a perfec-
ţionării pregătirii corpului ofiţeresc.
Ca în multe alte domenii, și în privinţa asocierii
voluntare a cadrelor militare s-a recurs la împrumu-
tarea unor modele și forme din străinătate, societatea
românească fiind, după expresia celebră a lui Eugen
Lovinescu, una de imitaţie, mimetică35. Și cum mode-
lul rusesc fusese repudiat de majoritatea românilor,
inclusiv în construcţia militară, atenţia s-a îndreptat
spre modelele german și francez. Întrucât în perioada
domniei lui Al. I. Cuza, ultimul fusese precumpănitor,
s-a adoptat formula cercurilor (cluburilor) militare, ce
funcţionau în armata franceză. Ceva relativ asemă-
nător exista și în armata austro-ungară, respectiv ca-
zinoul, dar acesta a fost considerat nepotrivit pentru
armata română, deoarece nu conţinea explicit ideea
de educaţie, ci doar pe aceea a unei caste.
Ideea înfiinţării cercurilor militare în garnizoanele
de dislocare ale armatei române a apărut în deceniul
al optulea al secolului al XIX-lea, înainte de Războiul
pentru Independenţă. Prin Decizia ministerială nr. 15
din 7 martie 1875, ministerul de resort anunţa că un
club militar nu putea să ia fiinţă decât după aprobarea
sa prealabilă. Cluburile se administrau de către o co-
misie compusă din 3-7 membri, aleși de toţi ofiţerii din
garnizoană, iar trimestrial activitatea lor financiară era
controlată de șeful intendenţei divizionare36.
Prima instituţie de acest gen a fost Cercul militar al
ofiţerilor din garnizoana București, ale cărei statute au
fost aprobate în adunarea generală din 15 decembrie
187637. După Războiul pentru Independenţă, care i-a
prilejuit armatei române o primă afirmare europeană,
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
înfiinţarea cercurilor militare se intensifică astfel că, în
anul 1908, existau 21 asemenea instituţii38.
Cercul militar a fost considerat drept cadrul optim
pentru întâlnirile și activităţile ofiţerilor în afara cazăr-
mii. Aici se puteau discuta probleme de teoria războ-
iului, de strategie și doctrină; biblioteca oferea cadrul
propice pentru aprofundarea cunoștinţelor de cultură
generală; ofiţerii aveau prilejul să înveţe limbi străine,
să-și pună în valoare veleităţile artistice, sau, pur și
simplu, să se recreeze. Nu este de neglijat nici latura
social-mondenă, activităţile găzduite de cercurile mi-
litare reprezentând un prilej de apropiere între militari
și lumea civilă.
Ca expresie a iniţiativei private a ofiţerilor, cercuri-
le militare dispuneau de documente cadru, cunoscute
îndeobște sub denumirea de statute, care le regle-
mentau activitatea, acestea fiind discutate și aproba-
te de comunitatea tuturor membrilor din garnizoana
respectivă. Ele stipulau scopurile pe care le urmărea
cercul, modalităţile concrete de atingere a acestor sco-
puri, structura organelor de conducere, localul în care
își desfășura activitatea, asigurarea mijloacelor finan-
ciare, patrimoniul disponibil, modalităţi de colaborare
cu autorităţile locale și cu cele militare din garnizoană
sau ierarhic superioare etc.
Generic, scopurile urmărite de cercurile militare
erau cele precizate mai sus și care ar putea fi sintetiza-
te în dezvoltarea spiritului de corp, a solidarităţii între
ofiţeri, activi sau de rezervă, menţinerea și dezvolta-
rea legăturilor corpului ofiţeresc cu societatea locală,
perfecţionarea pregătirii de specialitate (jocuri de răz-
boi, conferinţe, convocări de specialitate și metodice
etc.), îmbogăţirea culturii generale, valorificarea unor
disponibilităţi artistice, petrecerea plăcută a timpului
liber prin organizarea de serate dansante (baluri), se-
rate muzicale, concerte, spectacole de teatru, șezători,
întreceri sportive, scrima bucurându-se de o atenţie
specială, jocuri de cameră etc.
24
Nu era de neglijat nici aspectul economic, unele
cercuri militare încercând să amelioreze viaţa ofiţerilor
prin organizarea unor popote și restaurante, acestea
practicând, de regulă, preţuri mai reduse39.
Calitatea activităţilor desfășurate era dependentă
de o multitudine de factori cum ar fi: mărimea garni-
zoanei și deci, implicit, a numărului de ofiţeri; calitatea
acestora; existenţa unui local corespunzător; resursele
financiare aflate la dispoziţie etc.
Organizarea internă a cercurilor militare diferea
destul de mult de la o garnizoană la alta. La unele par-
ticipau doar ofiţerii activi, la altele membri puteau fi și
rezerviștii sau cei aflaţi în retragere, după cum existau
cazuri în care ofiţerii în rezervă aveau propria lor orga-
nizare. Iată, de pildă, în București s-a constituit Clubul
ofiţerilor de rezervă, care, în 1911, prin legea promul-
gată cu Înaltul Decret nr. 2277, a primit statutul de
persoană juridică40. Corpurile legiuitoare au aprobat
concomitent și statutule clubului41.
Procesul de asociere a cuprins nu numai ofiţerii
(activi și de rezervă), ci și subofiţerii, în diferite garni-
zoane constituindu-se cercuri militare ale acestora.
Prin Decizia ministerială nr. 449/1911, modificată în
ianuarie 1912, a fost stabilit cadrul de funcţionare a
acestora. Ele erau organizate pe aceleași principii ca
ale asociaţiile ofiţerilor. Fiecare cerc de subofiţeri era
pus sub președinţia de onoare a comandantului de
garnizoană respectivă și sub președinţia de ordine a
comandantului pieţei locale sau a unui ofiţer superi-
or, ori a unui căpitan, numit, în ambele cazuri de către
comandantul corpului de armată, pe baza recoman-
dărilor comandanţilor de garnizoană avizate de co-
mandantul diviziei pe care căreia își desfășura activi-
tatea42.
În anul 1912, ca și în cazul ofiţerilor, prin Parlamen-
tul a votat legea prin care cercurilor militare ale subo-
fiţerilor li se acorda personalitate juridică prin decizii
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
ale ministerului de resort43. Pe această bază, Ministerul
de Război a emis la 12 mai 1912, Decizia Ministerială
nr. 297, semnată de generalul Ion Argetoianu, titularul
departamentului la acea dată, prin care se recunoștea
calitatea de „persoană morală” Cercului militar al sub-
ofiţerilor reangajaţi din garnizoana București, acesta
având un număr mare de membri și venituri îndestu-
lătoare44.
Potrivit normelor de funcţionare regăsite în sta-
tute, membrii cercurilor militare ale ofiţerilor erau de
mai multe categorii: de onoare, de drept, fondatori și
voluntari. Erau consideraţi membri de onoare persoa-
nele din familia regală, în frunte cu suveranul, minis-
trul de Război în funcţiune și foștii miniștri de resort,
comandanţii și foștii comandanţi ai corpurilor de ar-
mată sau diviziilor, după caz, din garnizoanele respec-
tive. Membrii de drept erau toţi ofiţerii din garnizoana
respectivă. Iar acei membri de drept care donau cer-
curilor militare anumite sume de bani sau alte valori
deveneau fondatori. În categoria membrilor voluntari
intrau ofiţerii de rezervă și în retragere proveniţi din
cadrele active din garnizoana respectivă, care solici-
tau în scris acest lucru. Membrii de drept și membrii
voluntari erau obligaţi să plătească o cotizaţie lunară
ce se cifra, de regulă, la circa 1% din solda gradului re-
spectiv. Cotizaţia se fixa de către adunarea generală a
membrilor cercului militar. Pentru membrii de drept,
aceasta se reţinea de casieriile unităţilor din care fă-
ceau parte și se vărsa cercului militar. Cotizaţia mem-
brilor voluntari se achita personal, la casieria cercului.
Ofiţerii de rezervă care întârziau mai mult de trei luni
plata cotizaţiei pierdeau calitatea de membru. Aceeași
situaţie se întâlnea și în cazul ofiţerilor activi care erau
îndepărtaţi din cadrele armatei pentru abateri grave
de la disciplina militară, onoare etc.
Conducerea cercurilor militare a fost încredinţată
unor comitete de direcţie și/sau administraţie compu-
25
se, de regulă, dintr-un președinte, numit de coman-
dantul garnizoanei și mai mulţi ofiţeri în activitate
de diferite grade, aleși de adunarea generală. Com-
ponenţa comitetelor de administraţie a variat de la o
garnizoană la alta și de la o epocă la alta. De reţinut că
funcţiile în cadrul comitetului erau onorifice, membrii
lor nefiind scutiţi de atribuţiile curente din unităţile
respective, situaţie care a generat, uneori, dificultăţi
în îndeplinirea obiectivelor propuse de către cercurile
militare.
Comitetele erau organe executive, care urmăreau
materializarea scopurilor stabilite prin organizarea și
desfășurarea activităţilor specifice, alcătuiau bugetul,
luau măsuri pentru încasarea cotizaţiilor aferente și su-
pravegheau efectuarea cheltuielilor. Fiecare cerc avea
un contabil și un casier care proveneau tot din ofiţerii
în activitate. Hotărârile din cadrul comitetului se luau
cu majoritate de voturi, exprimarea opţiunilor înce-
pând cu gradul cel mai mic. În caz de paritate, votul
președintelui era decisiv. Comitetele prezentau dări
de seamă anuale în faţa adunării generale ale mem-
brilor cercului.
Adunările generale erau organele supreme de
conducere a cercurilor militare, ele fiind formate din
totalitatea membrilor cercului respectiv. Ele erau legal
constituite dacă erau prezenţi cel puţin jumătate din-
tre aceștia. În cadrul adunărilor generale hotărârile se
luau cu majoritate de voturi. De regulă, adunările ge-
nerale aveau loc la începutul fiecărui an și ele ridicau
ca principale sarcini ascultarea dărilor de seamă ale
comitetelor, descărcarea gestiunii acestuia, votarea
noului buget, alegerea noului comitet de conducere
sau, după caz, completarea acestuia. Adunarea gene-
rală se putea convoca și în mod extraordinar, ori de
câte ori necesităţile impuneau acest lucru.
Una dintre cele mai spinoase probleme a fost cea
a localurilor în care își desfășurau activitatea, mai toate
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
cercurile militare funcţionând, în perioadele de înce-
put, în clădiri închiriate, care nu ofereau cele mai bune
condiţii, în plus, chiria fiind ridicată. De exemplu, Cer-
cul Militar din Galaţi plătea, în anul 1899, o chirie de
12 000 de lei, ceea ce reprezenta 3/4 din veniturile in-
stituţiei45. Ministerul de Război a încercat să se implice
în rezolvarea acestei probleme, punând la dispoziţie
clădiri acolo unde avea disponibilităţi sau ajutând la
construirea altora, așa cum a fost cazul la Constanţa.
Dar posibilităţile departamentului de resort erau limi-
tate, cercurile militare reprezentând iniţiativa privată
a ofiţerilor. Au fost situaţii în care instituţiile în cauză
au trecut la construirea unor localuri prin forţe proprii,
precum la Câmpulung Muscel.
Construcţia unor clădiri funcţionale, de preferin-
ţă în zona centrală a orașelor, era una dintre cele mai
complexe probleme. O primă mare dificultate era lipsa
resurselor financiare: veniturile cercurilor militare pro-
venind, în mare măsură, din cotizaţiile membrilor, se
dovedeau insuficiente pentru cumpărarea terenului,
plata proiectului, construcţia și dotarea localurilor.
Un al doilea mare handicap se datora lipsei tere-
nurilor adecvate, autorităţile locale fiind puţin dispuse
ca să asigure o asemenea facilitate pentru cercurile
militare. Chiar în cazul în care comuna dovedea des-
chidere pentru o asemenea cerinţă, adeseori ea nu
avea posibilitatea să ofere un teren în zona centrală.
Construcţia unui local propriu la periferia localităţilor
respective era considerată în epocă drept una dintre
cele mai neinspirate soluţii, chiar dacă toate costurile
erau mai mici. Ca urmare a acestor dificultăţi, cele mai
multe dintre cercurile militare au continuat să funcţio-
neze în localuri închiriate, chiar dacă nu dispuneau de
toate condiţiile.
Această stare de lucruri și-a pus amprenta asupra
activităţilor pe care le organizau pentru atingerea sco-
purilor prevăzute în statute. Una dintre cele mai utiliza-
26
te metode era constituirea de biblioteci proprii, ceea ce
avea darul de a atrage ofiţerii care putea consulta cărţi
și reviste românești și străine. Fondul de carte, variabil
de la un cerc la altul, provenea, cel mai adesea, din do-
naţii făcute de ofiţeri sau de diferite societăţi, private
ori de stat. În funcţie de posibilităţi, cercurile puteau
să facă abonamente la reviste și să cumpere cărţi. De
obicei, ofiţerii căutau acele cărţi și reviste – românești
și străine – care veneau în întâmpinarea cerinţelor pro-
fesiei lor, îmbogăţindu-le cultura de specialitate. Or,
donaţiile nu aveau cum să ţină seama de toate criterii-
le necesare unei biblioteci militare. Un alt impediment
important era acela al personalului de deservire a bi-
bliotecii, care presta o muncă benevolă. Ofiţerul res-
ponsabil venea la cerc în afara orelor de serviciu, așa
că nu întotdeauna putea răspunde solicitărilor. Soluţia
ideală ar fi fost angajarea unei persoane cu statut de
salariat permanent, care să deservească biblioteca, dar
puţine cercuri își permiteau o asemenea soluţie.
Un alt gen de activitate specifică viza susţinerea
conferinţelor de cultură militară și generală, în care
erau angrenaţi atât ofiţerii, cât și o serie de personali-
tăţi civile din diverse domenii. Dar și în acest caz situ-
aţia se prezenta diferit de la un cerc militar la altul, cel
mai important aspect ţinând mărimea garnizoanei. În
marile centre ale ţării – București, Iași, Craiova, Galaţi,
Constanţa – posibilităţile erau mult mai mari decât în
altele mai mici. De regulă, asemenea activităţi nu erau
mai multe de patru-cinci pe an.
Un anumit interes au generat în rândul corpului
ofiţeresc cursurile de limbi străine (franceză, engleză
germană, italiană, rusă, ungară, bulgară). De obicei,
acestea se organizau dacă numărul solicitanţilor era
mai mare de zece. Și aici a funcţionat criteriul mărimii
garnizoanei, cele mari fiind avantajate.
Jocurile de război reprezentau o altă dimensiune
promovată de unele cercuri militare, asemenea ac-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
tivităţi având loc în cazarmă și în cadrul armelor, dar
cercul militar era un cadru optim pentru aplicaţiile în-
trunite, la care participau ofiţeri din toate armele. Dar,
ca și în cazul conferinţelor, numărul jocurilor de război
organizate de cercurile militare sau desfășurate în lo-
calurile acestora era destul de redus, comandanţii de
unităţi preferând ca ele să aibă loc în cazarmă.
Cea mai însemnată pondere au avut-o activităţi-
le distractive, respectiv jocurile de șah, table, domino,
rummy, biliard și, câteodată, și cel de cărţi, deși acesta
din urmă era interzis prin statutele de funcţionare. Ca
urmare, sala de distracţii era cea mai animată dintre
toate încăperile cercului militar.
Pentru strângerea legăturilor dintre ofiţerii dife-
ritelor unităţi și formaţiuni din garnizoană, ca și între
familiile acestora, se organizau, mai ales în perioadele
de iarnă, serate dansante și baluri. În principiu, acestea
aveau loc sâmbăta seara, fiind frecventate cu plăcere
de ofiţeri și familiile lor, îndeosebi în garnizoanele mai
mici, unde posibilităţile de distracţie și de petrecere a
timpului liber erau mai reduse. În unele garnizoane,
pentru a se evita aglomeraţia prea mare la asemenea
gen de activităţi organizate de cerc, se tipărea un nu-
măr de invitaţii, în funcţie de capacitatea de primire
a sălii, repartizându-se proporţional, apoi, diferitelor
unităţi și formaţiuni. Tot astfel s-a instituit și tradiţia
ca, la unele serate sau baluri dansante, să fie invitate și
notabilităţile localităţii, precum și rerezentanţi ai lumii
civile.
Balurile, seratele dansante și mesele camarade-
rești se organizau cu diferite prilejuri, fără a exista
reglementări stricte în această privinţă. De exemplu,
se constituise o tradiţie din organizarea lor odată cu
sosirea în garnizoană a unei noi promoţii de ofiţeri, în
acest caz evenimentul purtând denumirea de… „Ba-
lul bobocilor”. De asemenea, ofiţerii tineri erau luaţi în
primire de cei mai în vârstă și, astfel, un alt eveniment
27
monden organizat cu ocazia sosirii noii promoţii viza
cunoașterea realităţilor din garnizoană, în fapt o altă
modalitate de apropiere a lor și realizare a coeziunii ca-
drelor din unităţi. Bineînţeles, garnizoanele și unităţile
staţionate aici aveau deplina libertatea de a-și alege
zilele de bal și de întrunire, acestea fiind ocazionate de
o serie de evenimente cu semnificaţie istorică, monde-
nă, religioasă etc. De pildă, fiecare unitate avea un pa-
tron spiritual (un sfânt din calendarul creștin ortodox),
o personalitate politică sau militară, o bătălie celebră
etc. Anual, patronul era sărbătorit prin organizarea, în
localul cercului militar, a unor mese tovărășești sau ba-
luri la care participau toţi ofiţerii unităţii precum și alţi
invitaţi. Asemenea întruniri festive aveau loc și când o
unitate din garnizoană împlinea un număr rotund de
ani de la înfiinţare, cercul militar fiind și în acest caz
locul preferat.
Cucerirea independenţei, eveniment de referinţă
pentru armata română, era omagiat într-un mod ase-
mănător de către fiecare unitate care participase la ac-
ţiunile militare din sudul Dunării. La cercurile militare
se mai organizau serate, baluri, mese camaraderești și
cu prilejul principalelor sărbători (inclusiv religioase):
Crăciun, Anul Nou, Paște etc. Existau, de asemenea, și
iniţiative ale autorităţilor locale în care cercurile mili-
tare erau gazda unor activităţi de acest gen: marcarea
unui număr de ani de la atestarea documentară a lo-
calităţii; inaugurarea unor edificii; sărbătorirea patro-
nului urbei etc.
Ofiţerii veneau, desigur, în uniformă, dar nu întot-
deauna aceasta era obligatorie. Organizatorii rugau,
de obicei, persoanele respective să vină într-o anumită
ţinută. Uneori, când era vorba de elemente care ţineau
de simbolistica militară, precum ziua unităţii, de pildă,
atunci era obligatoriu ca ofiţerii să poarte uniforma.
Asemenea activităţi erau cele mai așteptate și gusta-
te evenimente mondene, atât de corpul ofiţeresc din
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
garnizoana respectivă, cât și de o parte a publicului
civil. Trebuie spus, ca un element de culoare, că multe
căsnicii ale ofiţerilor s-au întemeiat în urma unor astfel
de evenimente „mondene”, după cum multe din ele
s-au destrămat tot ca urmare a acestora.
Activităţile sportive figurau și ele printre eveni-
mentele iniţiate de cercurile militare, deși infrastruc-
tura și mijloacele pentru desfășurarea acestora erau
insuficiente, o pondere mai mare având scrima, pre-
cum și tenisul (de câmp și de masă). În afară de serate
și baluri, unele cercuri militare, cu deosebire cele mai
mari, serveau ca loc de primire a unor personalităţi și
delegaţii străine sau de desfășurare a unor evenimen-
te importante din garnizoanele respective.
Popotele și căminele organizate în cadrul cercu-
rilor militare au constituit, de asemenea, mijloace im-
portante pentru a veni în ajutorul ofiţerilor și al famili-
ilor acestora. În principiu, acestea ele erau frecventate
de ofiţerii necăsătoriţi, dar și de familiștii care nu reuși-
seră ca să-și construiască ori să-și închirieze o locuinţă
corespunzătoare.
Prezentarea succintă a profilului cercurilor mili-
tare evidenţiază faptul că aceste instituţii deveniseră
o prezenţă necesară și utilă în viaţa corpului ofiţeresc
român. Rolul lor a fost întărit o dată cu promulgarea, la
18 martie 1896, prin Înaltul Decret nr. 1612, a legii prin
care li se acorda cercurilor militare din garnizoanele
București, Iași, Craiova și Galaţi statutul de persoană
juridică, fiind recunoscute, astfel, ca instituţii de inte-
res general ale armatei46. Trebuie amintit cu acest pri-
lej că în garnizoanele respective funcţionau cele patru
comandamentele de corp de armată din armata româ-
nă de la acea dată.
În „Expunerea de motive” a Comitetului delegaţi-
lor secţiunilor din Adunarea Deputaţilor, prezentată
de A. Stolojan, se releva rolul și utilitatea cercurilor mi-
litare: „Este recunoscut, d-lor Deputaţi, că asociaţiunile
28
ofiţerești, când au fost bine conduse, au dat cele mai
frumoase rezultate, pentru că, pentru o mică cotizaţie
lunară, ofiţerii găsesc mijlocul nu numai de a se distra,
dar chiar acela de a se instrui și chiar a-și mai ameliora
traiul prin creare de diferite așezăminte unde se pot
găsi necesarele existenţei bune și ieftine”47.
Acordarea acestui statut a permis ca aceste insti-
tuţii să poată face tranzacţii, să primească donaţii, să
contracteze împrumuturi, să aibă, într-un cuvânt, răs-
pundere legală48. În perioada ulterioară, și alte cercuri
militare au obţinut statutul de persoană juridică și mo-
rală. Astfel, la 8 februarie 1912, prin Decizia Ministeria-
lă nr. 58, cercurile militare din Botoșani, Roman, Bacău,
Brăila și Turnu Severin au fost investite cu răspunderea
legală cuvenită persoanelor juridice49, având un nu-
măr suficient de membri și o situaţie materială îndes-
tulătoare care să le permită să funcţioneze ca instituţii
de sine stătătoare.
Acordarea acestui statut s-a făcut prin decizie mi-
nisterială și nu printr-un act normativ aprobat de Par-
lament, ca până atunci, întrucât, prin Legea nr. 376 din
1912 se crea o asemenea posibilitate50. Condiţia era ca
documentul să fie publicat în „Monitorul Oficial” și în
„Monitorul Oastei”.
Deși cercurile militare se impuseseră ca instituţii
utile, recunoscute și de societatea civilă activitatea
lor prezenta destule aspecte neconvingătoare. Cercul
militar rămânea puţin frecventat, ofiţerii români fiind
destul de reticenţi în a-i călca prea des pragul; prin ur-
mare ele nu ajunseseră să „exercite atracţiuni natura-
le”51. Cauzele unei asemenea situaţii au fost obiect de
dezbateri în epocă, fără a se putea ajunge la concluzii
unanime.
Una dintre ele, des invocată, dar insuficient de
acoperitoare, a constat în subţirimea disponibilităţilor
financiare aflate la dispoziţie. Trăind, așa cum am pre-
zentat mai sus, cvasi-exclusiv din cotizaţiile membri-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
lor, funcţionând, uneori, în localuri improvizate, fără o
susţinere adecvată, ele nu reușeau să împlinească, în
totalitate, necesităţile corpului ofiţeresc român.
Mai este de luat în discuţie și lipsa unui cadru nor-
mativ suficient de adecvat, care să le permită să atragă
fonduri, să organizeze activităţi, să se implice în viaţa
comunităţilor locale și să fie sprijinite de acestea. De la
crearea primului cerc militar, cel al ofiţerilor din garni-
zoana București, în 1876, și până la consacrarea juridi-
că a situaţiei lor, realizată prin legea din 1896, au trecut
două decenii, timp în care cercurile militare au fost in-
stituţii ale „nimănui” ca să ne exprimăm așa. Funcţio-
narea lor a depins, într-o însemnată măsură de voinţa
și disponibilităţile șefilor de corpuri, de preocupările
ofiţerilor din garnizoană, de dorinţa lor de a se întruni
sub egida acestei noi instituţii.
A mai fost invocată și lipsa unor directive clare
venite din partea Ministerului de Război, forul tutelar
care trebuia să le ghideze activitatea. Or, departamen-
tul de resort a căutat să nu îngrădească prea mult ini-
ţiativa privată a ofiţerilor, reglementând strict și acest
domeniu, așa cum o făcea în toate celelalte. Existau, de
altfel, critici destul de severe și în bună măsură îndrep-
tăţite, din partea unor ofiţeri privind abuzul de legi, de
ordine, de instrucţiuni, de norme care încorsetau viaţa
militarilor în cazarmă și în afara ei. Pe de altă parte, cer-
curile militare considerau că Ministerul poate și este
dator să le sprijine, întrucât ele suplineau, până la un
punct, sarcinile acestuia.
O altă cauză importantă a neajunsurilor din evo-
luţia cercurilor militare a constituit-o, după cum se ex-
prima în epocă un bun cunoscător al situaţiei acestora,
„lipsa spiritului de asociaţiune la români”52. Ori de câte
ori românii se adunau într-o asociaţie, formală sau in-
formală, aceasta nu avea mari șanse de a rezista prea
mult, deoarece predominau spiritul individualist, lip-
sa cooperării și a solidarităţii. Fenomene deosebit de
29
complexe, în fapt, o rezultantă a mai multor factori ce
s-au manifestat, simultan, o lungă perioadă de timp,
ele au făcut obiectul unor analize dintre cele labori-
oase53.
Pe acest fond genetic, ce urca mult în istorie, cer-
curile militare, ca formă nouă, importată din Franţa,
n-au generat de la început un entuziasm prea mare în
rândul ofiţerilor români. Uneori, mersul la activităţile
cercului era mai mult materializarea unei dispoziţii a
șefilor ierarhici decât o dorinţă intim resimţită de fie-
care ofiţer.
Nu lipsită de importanţă s-a dovedit în epocă și
concurenţa pe care o făcea „viaţa civilă”, care oferea o
mult mai mare varietate de posibilităţi de petrecere a
timpului liber, de recreere, de deconectare de la siste-
mul cazon, nu lipsit de rigidităţi congenitale, ca peste
tot în lume. Ofiţerii căutau „altceva” faţă de cotidianul
care le marca existenţa. Ori, cercul militar reproducea,
desigur, într-o altă proporţie și sub altă formă, mai
blândă, același mediu militar constrângător.
Cu timpul, însă, cu toate greutăţile și imperfecţi-
unile semnalate, cercurile militare au devenit instituţii
credibile, integrate sine qua non în viaţa corpului ofi-
ţeresc român, acceptate și receptate ca atare de soci-
etatea românească. În fapt, apariţia și funcţionarea lor
a reprezentat o dimensiune a procesului de moderni-
zare și reformă pe care l-a parcurs, în această perioadă,
armata română.
Înfiinţarea Cercului Militar al ofiţerilor
din garnizoana București
Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București
a fost prima instituţie de acest gen din istoria arma-
tei române, iar organizarea și structura sa au servit
de model celorlalte care s-au creat după Războiul de
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Independenţă. La 15 decembrie 1876, adunarea ge-
nerală a votat statutele Cercului Militar, eveniment
ce este considerat actul de naștere al instituţiei. Dar,
această zi nu reprezintă și data de înfiinţare a sa din
moment ce, la articolul 30, ultimul de altfel al statute-
lor, se preciza că documentul a fost adoptat în „localul
cercului”54. Prin urmare, cercul exista și, în plus, avea
și un local propriu. Stadiul actual al documentării nu
ne-a permis să fixăm cu precizie cum, când și din ini-
ţiativa cui a fost el creat. Arhiva instituţiei, ce se află la
Arhivele Militare din Pitești, pornește de la anul 1893,
iar documentele ulterioare pomenesc doar data de 15
decembrie 1876, când s-au adoptat statutele. La rân-
dul său, „Monitorul Oastei” pentru anii 1875-1876, nu
consemnează un asemenea eveniment, aceeași tăcere
constatându-se și în celelalte publicaţii militare, foar-
te restrânse, de altfel, care apăreau la acea dată. Presa
civilă, atât cât a putut fi consultată în principalele bi-
blioteci ale ţării, nu menţionează, nici aceasta, data și
împrejurările apariţiei Cercului Militar al ofiţerilor din
garnizoana București. Apreciem că nu putea lua fiinţă
decât în perioada cuprinsă între martie 1875, când se
adoptă decizia privind cluburile militare, și decembrie
1876. Oricum, adoptarea statutelor a fost evenimentul
cel mai important, care i-a permis să se organizeze și
să funcţioneze.
Statutele elaborate cu acest prilej stipulau că
acesta trebuie „să fie un stabiliment public de întruni-
re” care să le procure ofiţerilor, „pe lângă un divertis-
ment lesnicios, un izvor de cunoștinţe de tot felul”. De
asemenea, el avea rolul de a stimula și dezvolta senti-
mentul demnităţii personale și prestigiul militar în via-
ţa socială. El trebuia să fie o „piedică morală de a mai
frecventa locurile publice și o societate amestecată și
nepotrivită cu gradul lor”55.
Demn de remarcat este faptul că noua instituţie
a fost pusă sub patronajul lui Carol I (domnitor la acea
30
dată, iar, din 1881, rege). Președinţia era asigurată de
comandantul Diviziei 2 teritoriale ce își avea sediul în
capitala ţării.
Puteau fi membri ai cercului ofiţerii și asimilaţii lor
din armata permanentă și teritorială, atât activi, cât și
în rezervă sau în retragere, rezidenţi în garnizoana Bu-
curești. Erau admiși și ofiţerii din alte garnizoane care
erau detașaţi, dar dacă detașarea avea o durată mai
mare de o lună ei trebuiau să achite cotizaţia aferen-
tă. Membrii cercului puteau introduce în organizaţie și
persoane străine armatei, dar acest lucru se făcea sub
directa lor responsabilitate.
Demn de remarcat pentru deschiderea manifes-
tată de corpul ofiţeresc român este faptul că puteau
deveni membri ai cercului și ofiţerii din armatele stră-
ine, pe tot timpul șederii lor în București. Ei trebuiau
introduși de către un ofiţer român și nu plăteau cotiza-
ţia aferentă56. Cum am mai precizat, de altfel, din cerc
erau excluși acei ofiţeri care comiteau abateri grave și
erau trecuţi în rezervă pentru motive imputabile lor.
Conducerea instituţiei era asigurată de un comi-
tet constituit din câte un ofiţer corespunzător fiecărui
grad militar. Pentru alegerea acestuia, ofiţerii de ace-
lași grad se întruneau într-o adunare generală și își de-
semnau doi reprezentanţi: unul permanent, iar celălalt
supleant. Pentru a fi valabilă alegerea, la adunarea ge-
nerală trebuiau să fie prezenţi jumătate plus unul din
totalitatea ofiţerilor de același grad. Membrii comite-
tului erau reeligibili la începutul fiecărui an.
Atribuţiile comitetului erau largi, acesta asigu-
rând, practic, conducerea executivă a cercului. Acesta
nu putea angaja fondurile instituţiei în afara manda-
tului său, care avea o durată de un an, cu excepţia în-
chirierii localului, care se putea face pe o perioadă de
maximum trei ani. Comitetul nu putea funcţiona cu
mai puţin de cinci membri prezenţi, titularii având po-
sibilitatea de a fi înlocuiţi de supleanţi.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Comitetul desemna din rândurile sale un rapor-
tor, un „tesaurar”, în fapt un contabil-casier, și un ofiţer
care avea ca sarcină conservarea mobilierului și între-
ţinerea localului, acesta fiind, în termenii de astăzi, un
cazarmar57.
Forul suprem de conducere era adunarea ge-
nerală, convocată la 15 decembrie a fiecărui an, și se
compunea din ofiţeri delegaţi de la toate corpurile și
serviciile, câte unul de fiecare grad. Șefii de corpuri și
servicii, precum și locotenent-coloneii făceau parte
de drept din adunarea generală. Adunarea generală
asculta darea de seamă a comitetului, îi descărca ges-
tiunea, alegea altul nou și vota bugetul pentru anul
următor. Alături de ședinţa anuală, adunarea generală
se convoca de către comitet ori de câte ori se impunea
rezolvarea unor probleme presante.
Fiecare membru al cercului plătea o cotizaţie lu-
nară, care se stabilea în funcţie de gradul militar. De
regulă, ea se achita prin serviciile de specialitate ale
unităţilor din garnizoană, dar statutele dădeau posi-
bilitatea de a fi plătită și personal la casieria cercului.
Cotizaţiile reprezentau sursa cea mai importantă a bu-
getului instituţiei.
Primul sediu (închiriat) al Cercului Militar al ofiţeri-
lor din Capitală a fost în localul Eforiei, din bulevardul
Regina Elisabeta, unde se găsește în prezent sediul
Primăriei Sectorului 5. Înfiinţarea Cercului Militar din
București s-a făcut în condiţii complexe pentru ţară.
Sud-estul continentului era din nou în fierbere. Bos-
nia-Herţegovina se răsculase în 1875, în anul următor
având loc războiul dintre Serbia și Muntenegru, pe de
o parte, și Imperiul Otoman pe de altă parte. Tensiu-
nea era în creștere și un nou război ruso-otoman se
întrevedea la orizont. Ca atare, împrejurările nu erau
prielnice unor iniţiative culturale de anvergură. Totuși,
Cercul Militar din București a avut una care merită con-
semnată. La 15 februarie 1877, a apărut „Revista Arma-
31
tei”, organ de presă pus sub patronajul domnitorului
Carol I. De altfel, membrii redacţiei au fost primiţi, la 17
februarie 1877, de către șeful statului. În calitatea sa de
președinte al revistei, generalul Carol Davila l-a rugat
pe domnitor să primească patronajul noii publicaţii,
exprimându-și totodată convingerea că armata va ști
să fie în timp de pace „o școală pentru popor”, iar în
timp de război va putea să-și facă datoria pe câmpul
de luptă58. Domnitorul Carol a acceptat, fiind mulţumit
de apariţia unui „ziar curat militar”, deoarece i se împli-
nea o mai veche dorinţă59.
În primul număr se publica un„Prospectus” , în care
se precizau condiţiile apariţiei noului organ de presă și
programul pe care acesta îl va urmări. Deși iniţiativa au
avut-o ofiţerii Cercului Militar din București, ziarul era
„comun pentru toată armata”60; de aceea toţi camara-
zii din celelalte garnizoane erau chemaţi să contribuie
cu articole, studii și știri, întrucât „prosperarea și dăinu-
irea sa nu pot fi asigurate decât prin concursul tuturor
ofiţerilor armatei”61.
Revista își propunea să abordeze o gamă largă de
probleme referitoare la organizarea armatei, tactică,
administraţie, starea sanitară a soldatului etc. Se căuta
să se prezinte pe larg instituţiile militare ale altor sta-
te, iar pe această bază se vor face recomandări pentru
măsurile ce urmau să fie luate pentru armata română.
Tot în primul număr, Cercul Militar publica și sta-
tutele revistei în care erau prezentate scopurile apari-
ţiei sale, organele de conducere, modul de asigurare
a fondurilor și întrebuinţarea lor, abonamentele etc.62
„Revista Armatei” își propunea să răspândească în ar-
mată cunoștinţe folositoare, să iniţieze dezbateri pri-
vind cele mai importante probleme ce interesează
instituţia, să prezinte mersul ideilor militare pe plan
internaţional, să stimuleze studiul știinţelor militare în
rândul ofiţerilor, să prezinte publicului civil necesitatea
și utilitatea unei armate puternice pentru România.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Pentru conducerea revistei se formau un comitet
de redacţie, o „comisiune dirigentă” și un secretariat.
Pe lângă acestea, din rândul comisiei dirigente se de-
semnau trei directori care aveau ca atribuţie principală
apariţia la timp și în condiţii grafice satisfăcătoare a re-
vistei. Comisia dirigentă era formată din ofiţeri ai Cer-
cului Militar din București, astfel încât să fie reprezen-
tate toate armele și serviciile. Ea avea un președinte
și doi vicepreședinţi, aleși în ordinea strict ierarhică, și
se întrunea în prima sâmbătă a fiecărei luni, analizând
materialele primite, studiind publicaţiile străine, stabi-
lind sumarul, îngrijindu-se de asigurarea fondurilor și
prezentând dări de seamă în faţa adunării generale a
Cercului Militar
Din rândurile sale, comisia numea doi secretari în-
sărcinaţi cu gestionarea treburilor curente, cu rezolva-
rea corespondenţei, realizarea legăturii cu tipografia
etc. Tot comisia avea obligaţia să angajeze și un conta-
bil, acesta fiind și girantul revistei.
Comitetul de redacţie se compunea din membrii
comisiei dirigente, directorii, secretarii revistei, pre-
cum și din ofiţeri din alte cercuri militare din ţară care
„vor adera la statute”.
Fondurile necesare apariţiei revistei proveneau
din subvenţia acordată de către Cercul Militar al ofi-
ţerilor din București, din abonamente, din vânzarea
revistei și a broșurilor ce urmau a fi publicate de către
comisia dirigentă și din donaţii. Fondurile erau desti-
nate apariţiei regulate a revistei, cumpărării de cărţi și
ziare necesare redacţiei și, în funcţie de disponibilităţi,
acordării de premii pentru autori.
Ritmul de apariţie era bilunar, revista urmând să
apară la 1 și 15 ale fiecărei luni. Abonamentele se fă-
ceau pe șase luni sau un an, costul fiind de 8 lei pe an
pentru ofiţerii români și 12 lei pentru cei străini. De
reţinut este că membrii Cercului Militar din București
primeau revista gratuit deoarece ei plăteau o cotizaţie
lunară.
32
Prima comisie dirigentă a fost condusă de Carol
Davila, inspector general, din ea făcând parte cinci co-
lonei, doi locotenent-colonei, trei maiori, trei căpitani,
un medic principal clasa a II-a și un adjutant clasa I63.
Din „Revista Armatei” au apărut doar patru nu-
mere, ultimul fiind datat 1 aprilie 1877. În cele patru
apariţii, revista a abordat o problematică variată, tra-
tând atât chestiuni interne cât și internaţionale, ono-
rându-și promisiunile. Dintre subiectele de interes
menţionăm: rolul armatei în societatea românească
și asigurarea ei financiară64; atitudinea armatei în cri-
za internaţională din acel moment65; starea cavaleriei
și marinei române66; organizarea armatei otomane67;
înaintarea în armată68 etc. „Revista Armatei” s-a reînfi-
inţat în 1883, dar iniţiativa nu a mai aparţinut Cercului
Militar din București. De data aceasta a apărut până în
1914, fiind una dintre cele mai importante publicaţii
militare ale epocii.
NOTE:
1
Pentru această perioadă istorică a se vedea, între altele, Isto-
ria românilor, vol. VI, Românii între Europa clasică și Europa Lumini-
lor (1711-1821), coordonatori: dr. Paul Cernovodeanu, membru de
onoare al Academiei Române, prof. univ. dr. Nicolae Edroiu, mem-
bru corespondent al Academiei Române, Editura Enciclopedică,
București, 2002.
2
În istoriografia românească există o lungă și aprinsă dezbate-
re asupra rolului fanarioţilor. Pentru discuţia respectivă a se vedea,
între altele, următoarele lucrări: Florin Constantiniu, Constantin
Mavrocordat, Editura Militară, București, 1985; Istoria românilor, vol
VI, Românii între Europa clasică și Europa Luminilor (1711-1821)…,
p. 435-526; I.C. Filitti, Rolul diplomatic al fanarioţilor (1700-1821),
precuvântare de Sidney Vigneux, traducere din limba franceză de
Georgeta Filitti, Editura Dominor, Iași, 2002 etc.
3
Vlad Georgescu, Mémoires et projets de réforme dans la
Principautées Roumaines. 1769-1830, Association Internationale
d’Études du Sud-Est Européen, Bucarest, 1970; Idem, Ideile politice
și iluminismul în Principatele Române, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1972.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
4 16
Apostol Stan, Renașterea armatei naţionale, Editura Scrisul
Românesc, Craiova, 1979; Ion Nistor, Primele încercări de restaurare
a oștirilor pământene, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Im-
primeria Naţională, București, 1943.
5
Ștefan Zeletin, Burghezia română, originea și rolul ei istoric,
București, 1925.
6 18
Radu R. Rosetti, Partea luată de armata română în războiul
din 1877-1878, București, 1926, p. 8-10.
7
Maior în retragere D. Pappasoglu, Cronica Regimentului de
infanterie nr. II al oastei române, București, 1874, p. 7-8.
8
General I. Anastasiu, Oastea română de-a lungul veacurilor,
București, 1933, p. 651.
9
Pentru evoluţia armatei române în această perioadă a se
vedea, între altele: Istoricul armatei române. Administraţia, coman-
damentele, corpurile de trupă și serviciile, București, 1902; Ion Nistor,
Organizarea oștirilor pământene sub regimul Regulamentelor Orga-
nice, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţio-
nală, București, 1943; Constantin Olteanu, Evoluţia structurilor os-
tășești la români, Editura Militară, București, 1986; Istoria militară
a poporului român, vol. IV-V, Editura Militară, București, 1987 (vol.
IV), 1988 (vol. V); Apărarea naţională și Parlamentul României, vol.
I, Editura Militară, București, 1992; Statul Major General 1859-2004,.
Istorie și transformare, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, Bucu-
rești, 2004 etc.
10
Istoria Românilor, vol. VIII, tom I, Constituirea României mo-
derne (1821-1878), coordonator: acad Dan Berindei, Editura Enci-
clopedică, București, 2003, p. 299.
11
General H. Herkt, Câteva pagini din istoricul armatei noastre
(Amintirile unui veteran în timpul serviciului), Tipografia și Fonderia
de litere Thoma Basilescu, București, 1902, p. 30-34.
12
Horia Vladimir Șerbănescu, Participarea unor unităţi româ-
nești la operaţiuni militare în timpul Războiului Crimeii, în Războiul
Crimeii. 150 de ani de la încheiere, prefaţă, cronologie și coordona-
rea volumului Adrian-Silvan Ionescu, Muzeul Brăilei, Editura Istros,
Brăila, 2006, p. 169.
13
Cornel I. Scafeș, Horia Vl. Șerbănescu, Corneliu M. Andonie,
Ioan I. Scafeș, Armata Română în vremea lui Alexandru Ioan Cuza
(1859-1866), Total Publishing, București, 2003.
14
Pentru acest subiect a se vedea Maria Georgescu, Misiunea
Militară Franceză (1860-1869), în „Anuar. Studii de politică de apăra-
re și istorie militară”, 1997, p. 194-204; Idem, 1998, p. 173-184; Idem,
Relaţii militare româno-franceze 1859-1877, în Identitate naţională
și spirit european. Academicianul Dan Berindei la 80 de ani, Editura
Enciclopedică, București, 2003, p. 403-424.
15
Idem, Reforma armatei române în perioada 1866-1877, în
Statul Major General 1859-2004. Istorie și transformare, Centrul Teh-
nic-Editorial al Armatei, București, 2004, p.27-46.
33
Carl von Clausevitz, Despre Război, note și verificarea textu-
lui de general maior dr. Corneliu Soare, Editura Antet, f.a., p. 18.
17
Morris Janowitz, Elitele militare și studiul războiului, în Arma-
tă și Societatea. Culegere de texte de sociologie militară, volum coor-
donat de: Ionel Nicu Sava, Gheorghe Tibil, Marian Zulean, Editura
INFO-TEAM, București, 1998, p. 105-121
Căpitan George Brăescu, Educaţiunea socială a naţiunii ar-
mate. Viitorul ofiţer: în școală, în armată și în societate, Editura Ig.
Hertz, București, f.a, p. 13.
19
Pentru evoluţia învăţământului militar a se vedea, pe larg:
Colonel Ștefan Stoika, O privire asupra instituţiilor noastre militare,
Tipografia Alexandru Codreanu, Focșani, 1905; Dumitru Atanasiu,
Victor Atanasiu, Gheorghe Eftimescu, Nicolae Nicolae, Contribuţii
la istoria învăţământului militar din România. Perioada 1830-1900,
vol. I, Editura Militară, București, 1972; Constantin Opriţă, Dumi-
tru Atanasiu, Victor Atanasiu, Constantin Petrovici, Ion Dăscăles-
cu, Paul Oprescu, Contribuţii la istoria învăţământului militar din
România. Perioada 1901-1947, vol. II, Editura Militară, București,
1978; Constantin Opriţă, Dumitru Atanasiu, Victor Atanasiu, Învă-
ţământul militar românesc. Tradiţie și actualitate, Editura Militară,
București, 1986.
20
Istoricul Școalei Superioare de Război (1889-1939), București,
1939.
21
Radu R. Rosetti, Mărturisiri, vol II, București, 1940.
22
General-locotenent (r) Ion Gurgu, locotenent-colonel dr.
Sergiu Balanovici, Vasilica Manea, O istorie a structurii centrale de
personal a Armatei Române 1862-1947, Editura Centrului Tehnic-
Editorial al Armatei, București, 2006, p. XXX.
23
Cesar Scomparini, Ofiţerul timpurilor actuale. Cunoștinţele,
activitatea și poziţiunea sa socială, ediţia a II-a, București, 1899.
24
„Monitorul Oastei” nr. 14 din 1900, Partea Regulamentară,
p. 151-153 (Legea asupra căsătoriilor militare).
25
Căpitan George Brăescu, op. cit., p. 67-69. A se vedea și Du-
mitru Bleoancă, Statul social al militarilor Armatei Române în peri-
oada 1878-1914, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol
I”, București, 2003, p. 182-184.
26
Apud general de brigadă (r) dr. Vasile I. Mocanu, Istoria Ar-
matei Române. Repere cronologice, vol. II, Editura Univesităţii Naţio-
nale de Apărare „Carol”, București, 2006, p.33.
27
Ibidem.
28
Documente din istoria militară a poporului român, ianuarie
1848-decembrie 1856, volum întocmit de: colonel Constantin Căză-
nișteanu (coordonator), Maria Georgescu, dr. Dorina Rusu, Editura
Militară, București, 1986, p. 146.
29
Ibidem, p. 148.
30
Biblioteca Militară Naţională. 150 de ani de existenţă, coordona-
tor: Alexandru Mihalcea, Editura Militară, București, 2010, p. 80-81.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

31 46
Ibidem, p. 84-88. „Monitorul Oastei” nr. 16, Partea Regulamentară nr. 6, din
32
Florian Gheorghe, Mihai Popescu, Ion Rotaru, Prezenţe mi- 20 martie 1896, p. 126. Legea a fost adoptată de Adunarea Depu-
litare în știinţa și cultura românească, Editura Militară, București, taţilor cu o majoritate de 67 de voturi pentru și unul contra, iar de
1982. Senat cu 49 de voturi pentru și două împotrivă.
33 47
Pentru activitatea Junimii a se vedea, între alte lucrări: „Monitorul Oficial” nr. 27 din 12 februarie 1896. Dezbaterile
George Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iași, ediţie, prefaţă și ta- Adunării Deputaţilor, p. 284.
48
bel cronologic de Z. Ornea, Editura Minerva, București, 1999; pen- Ibidem.
49
tru prezenţa ofiţerilor utilă este lucrarea: Maria Georgescu, Scrisori „Monitorul Oastei” nr. 7, 15 februarie 1912, p. 53.
50
cu parfum de epocă, Editura Militară, București, 2006, p. 16-32. „Monitorul Oficial”, nr. 238 din 29 ianuarie 1912. A se vedea
34
Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. Dicţionar. 1866- și „Monitorul Oastei”. Partea regulamentară nr. 6 din 1912.
51
2003, Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, București, Căpitan Dumitru Simionescu, op. cit., p. 5.
52
2003. Ibidem.
35 53
Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, ediţie A se vedea, între altele, D. Drăghicescu, Din psihologia po-
de Z. Ornea, Editura Minerva, București, 1992. porului român, studiu introductiv Virgil Constantinescu-Galiceni,
36
„Monitorul Oastei” nr. 8/1875, p. 187. îngrijire de ediţie și note Elisabeta Simion, Editura Albatros, Bucu-
37
„Revista Armatei” nr. 5/1894, p. 294. rești, 1996; Daniel Barbu (coordonator), Firea românilor, ediţia a II-a,
38
Căpitan Dumitru Simionescu, Cercurile Militare. Organizare, Nemira, București, 2004; Vasile Constantin Boghian, Românii - între
funcţionare și construirea localurilor proprii, București, 1908. Auto- Păcală și Mioriţa, Accent Print, Suceava, 2006; Constantin, Schifir-
rul nominalizează 18 cercuri militare, care au localuri proprii (Bu- neţ, Formele fără fond-un brand românesc, comunicare.ro, București,
curești, Craiova, Galaţi, Iași, Focșani, Roman, Botoșani, Buzău, Con- 2007; Mircea Maliţa Cuminţenia pământului. Strategii de supravieţui-
stanţa, Târgoviște, Câmpulung, Tulcea, Vaslui, Piatra Neamţ, Fălti- re în istoria poporului român, Editura Corint, București, 2010 etc.
54
ceni, Târgu-Jiu, Sulina, Tecuci). Arhivele arată că mai existau încă „Revista Armatei”, nr. 5/1894, p. 221.
55
trei cercuri care nu dispuneau de asemenea facilitate, respectiv Ibidem, p. 219.
56
cele din Pitești (23 decembrie 1891), Caracal (1 noiembrie 1899) și Ibidem, p. 221.
57
Turnu-Severin (10 noiembrie 1900); cf. comandor (r) dr. Ilie Manole, Ibidem, p. 220.
58
colonel Grigore Buciu, istoric de artă Victor Simion, Cercul Militar Adm. căpitan Anastasie Tomiţă Răzășul, Structura și rostul
Naţional, Popa’s Art, Timișoara, 2001, p. 121. publicaţiilor militare, București, 1931, p. 23.
39 59
Cercurile Militare, în „Cercul Publicaţiunilor Militare” nr. Ibidem, p. 24.
60
3/1898, p. 34. „Revista Armatei”, anul I, nr. 1/15 februarie 1877, p. 1.
40 61
„Monitorul Oastei” nr. 38/1911 (Partea Regulamentară), p. Ibidem, p. 2.
62
479. Actul normativ a fost votat de Senat în ședinţa din 20 martie Ibidem, p. 29-32.
63
1910, cu unanimitate de 32 de voturi. La rândul ei, Adunarea De- Ibidem, p. 2. Printre membrii comisiei se reţin coloneii M.
putaţilor a aprobat același act în ședinţa din 24 martie 1911, tot cu Vlădescu, E. Boteanu, Eraclie Arion, locotenent-colonelul C. Mareș,
unanimitate (72 de voturi) maiorul Arnold Beller, căpitanul Constantin Brătianu ș.a. Toţi au fă-
41
Ibidem, p. 480 - 486. cut o frumoasă carieră, ajungând la gradul de general.
42 64
Ibidem, nr. 6/1912. Partea Regulamentară, p. 58. Ibidem, nr. 2, anul I, 1 martie 1877, p. 34-43; 48-55.
43 65
Ibidem, nr. 13/1912. Partea Regulamentară, p. 203 (Înaltul Idem, nr. 3, anul I, 16 martie 1877, p. 76-82.
66
Decret nr. 1292 din 18 aprilie 1912.) Ibidem, p. 58- 63.
44 67
Ibidem, nr. 14/1912. Partea regulamentară, p. 361. Ibidem, p. 52-58.
45 68
Căpitan Dumitru Simionescu, op. cit., p. 7. Ibidem, p. 65-75; Idem nr. 4, anul I, 1 aprilie 1877, p. 88-106.

34
 Capitolul II
CERCUL MILITAR AL OFIŢERILOR DIN GARNIZOANA BUCUREȘTI
DE LA RĂZBOIUL PENTRU INDEPENDENŢĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
Realizări și greutăţi la început de drum
(1878-1896)
După Războiul pentru Independenţă, Cercul Mili-
tar al ofiţerilor din garnizoana București și-a reluat ac-
tivitatea, încercând să răspundă într-o măsură cât mai
mare scopurilor pe care și le-a propus prin statutele
sale. El a continuat să funcţioneze în același local al
Eforiei, de pe bulevardul Regina Elisabeta, loc central,
care îi asigura vizibilitatea.
Condiţiile generale erau mult schimbate, societa-
tea românească înregistrând un progres constant pe
multiple planuri. La 14/26 martie 1881, Parlamentul a
proclamat România regat, act care a sporit prestigiul
internaţional al statului român independent, statut re-
cunoscut de către Congresul de pace de la Berlin. În-
coronarea familiei domnitoare a avut loc la 10/22 mai
1881, președintele Parlamentului înmânând lui Carol și
soţiei sale, Elisabeta, coroanele făurite din oţelul unui
tun cucerit de ostașii români de la armata otomană în
timpul luptelor din 1887.
De asemenea, în 1883, România a aderat la Tripla
Alianţă, coaliţie formată în anul anterior și din care au
făcut parte Germania, Austro-Ungaria și Italia. Prezenţa
în această alianţă a reprezentat un factor de stabilitate
internaţională, la adăpostul căreia, societatea româ-
nească a înregistrat un amplu proces de modernizare,
nu lipsit însă de contradicţii puternice.
35
Și armata s-a înscris în acest curent modernizator,
autorităţile încercând, cu relativ succes, să adapteze
structurile militare la noile exigenţe, cerute de evolu-
ţiile generale ale artei războiului1. Tendinţa generală a
fost aceea de permanentizare a structurilor militare și
de creare a unor unităţi omogene în privinţa recrutării,
structurii, dotării și instruirii ostașilor. Cele mai impor-
tante legi au fost adoptate în 1891, când s-au desfiin-
ţat unităţile de dorobanţi, contopite fiind cu unităţile
de linie, și 1908, când s-a permanentizat infanteria.
O măsură importantă, care a avut consecinţe și
asupra evoluţiei cercurilor militare, a fost Legea asupra
organizării comandamentelor militare (1882). Principa-
la noutate a constat în înfiinţarea marilor unităţi (corp
de armată, divizie și brigadă), ca entităţi militare per-
manente încă din timp de pace. Până atunci, ele func-
ţionau doar temporar pe timp de război sau în cazul
manevrelor. Teritoriul ţării a fost împărţit sub raport
militar în patru mari regiuni, repartizate corpurilor de
armată, cu reședinţele la Craiova, București, Galaţi și
Iași. Se înlocuiau, astfel, cele patru divizii teritoriale,
existente până la Războiul de Independenţă. Bucu-
reștiul a devenit sediul Comandamentului Corpului
2 armată, care avea în responsabilitate teritoriul de la
sud de Carpaţi, între râul Olt și Marea Neagră, deci și
Dobrogea, care intrase în componenţa statului român
ca urmare a hotărârii Congresului de pace de la Berlin
(1878). Aici a funcţionat o Divizie activă, redenumită,
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
în 1903, Divizia a 9-a. În 1910, în teritoriul dintre Dună-
re și Mare s-a creat Corpul 5 armată, acesta extinzân-
du-și autoritatea și asupra celor două judeţe, Durostor
și Caliacra, intrate în componenţa României după al
Doilea Război Balcanic (1913).
În urma acestor reorganizări, Corpul 2 armată a
subordonat Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana
București, comandantul acestuia fiind, în toţi acești
ani, președintele său de ordine.
Activităţile desfășurate de cerc s-au circumscris
obiectivelor sale și au fost dependente, în mare mă-
sură, de fondurile pe care le-a avut la dispoziţie. Aces-
tea proveneau din cotizaţiile membrilor săi, la care se
adăugau cupoanele efectelor publice aflate la Casa de
Depuneri și Consemnaţiuni. Cotizaţiile erau diferenţi-
ate în funcţie de gradul ofiţerilor. Pentru a avea o idee
de bugetul instituţiei, vom releva situaţia pentru anul
1893, în care veniturile au fost stabilite la 28 000 lei,
din care 24 500 erau din cotizaţii, iar restul de 3 500
de lei din dobânzile date de Casa de Depuneri și Con-
semnaţiuni. Astfel, ministrul de Război plătea 20 de lei
pe lună, generalii de divizie – 2 lei, cei de brigadă – 10
lei, coloneii – 8 lei, locotenent-coloneii – 6 lei, maiorii
– 4 lei, căpitanii – 3 lei, locotenenţii – 2,50 lei, sublo-
cotenenţii – 2 lei. La aceste sume se adăuga cotizaţia
regelui Carol I, sub a cărui autoritate tutelară se găsea
cercul, care se cifra la 100 de lei lunar, care însă se plă-
tea integral, la începutul fiecărui an2. După venirea
principelui moștenitor Ferdinand în ţară, a devenit și
el membru de onoare al cercului, cotizaţia sa lunară fi-
ind fixată la 60 de lei, suma achitându-se, ca și în cazul
regelui Carol I, la începutul fiecărui an calendaristic.
Cheltuielile erau de așa natură dimensionate în-
cât să asigure un venit care să fie tezaurizat la Casa de
Depuneri și Consemnaţiuni. Pentru același an, 1893,
ele erau fixate la 19 500 lei, repartizate astfel: 8 900
lei – chiria; iluminat – 2 000 lei; încălzit – 200 lei; între-
36
ţinere – 150 lei; cumpărarea de cărţi și reviste – 2 000
lei; abonamente la reviste – 1 000 lei; plata funcţionari-
lor proprii – 2 500 lei; cheltuieli de cancelarie, registre,
timbre – 200 lei; întreţinerea mobilierului – 1 000 lei;
chiria transport pianina – 200 lei; cheltuieli neprevă-
zute –1 350 lei3.
Cu toate acestea, activitatea nu a fost la nivelul aș-
teptărilor, fapt ce a atras critici, dar și propuneri de îm-
bunătăţire din partea unor ofiţeri. Locotenentul de ar-
tilerie G. Gorsky a publicat în „Revista Artileriei” (1889),
sub titlul „Clubul nostru militar”, un articol în care ana-
liza activitatea instituţiei. Deși funcţiona cu chirie într-
un local corespunzător, activitatea era anemică, iar clu-
bul era mai mult pustiu. Această situaţie era motivată,
după opinia autorului, atât de lipsa de preocupare a
comitetului de direcţie cât și de indiferenţa ofiţerilor,
expresie a educaţiei lor precare din punct de vedere
militar. Pentru a remedia această stare de lucruri, G.
Gorsky propunea ca, prin rotaţie, fiecare dintre unită-
ţile dislocate în garnizoana București să organizeze la
Cercul Militar o zi pe lună, la care ar putea să participe,
ca invitaţi, ofiţeri din alte unităţi4. Comandantul unită-
ţii respective ar putea pune în discuţie, prin interme-
diul unor conferinţe și dezbateri, probleme de cultură
militară generală, prilej pentru ofiţeri de a face schimb
de idei și de a se cunoaște mai bine unii pe alţii. De
asemenea, ofiţerul mai propunea deschiderea restau-
rantului, pentru ca ofiţerii să nu-și mai piardă timpul
liber prin localuri necorespunzătoare5.
În pofida unor asemenea luări de poziţie și a efor-
turilor din partea organelor de conducere, situaţia nu
s-a îmbunătăţit, fapt remarcat și de căpitanul Arthur
Văitoianu (viitor general și prim-ministru) în articolul
„Clubul ofiţerilor din București”, publicat în „Cercul Pu-
blicaţiunilor Militare”. Făcându-se ecoul discuţiilor din
epocă privind greutăţile foarte mari ce stăteau în calea
construirii unui local propriu, ofiţerul aprecia că, „decât
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
să avem un model de club, mai bine să avem un club
model”, cu referire precisă la necesitatea îmbunătăţirii
radicale a activităţii6. În peisajul acestor instituţii, Cer-
cul Militar din București nu reprezenta o excepţie în
raport cu multe altele din provincie ce se confruntau
cu situaţii similare7.
Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București
s-a confruntat și cu alte greutăţi legate inclusiv de mâ-
nuirea fondurilor bănești, atâtea câte existau în visteria
sa. În mod concret este vorba de așa numita „Afacere
Filostrat”, care a dat bătăi de cap câteva decenii. Deta-
liind, trebuie spus că iţele pornesc încă din anii 1886,
1889 și 1892, când diferiţi președinţi ai instituţiei, care
nu avea statutul de persoană juridică, au depus la Casa
de Depuneri și Consemnaţiuni diferite sume provenite
din cotizaţiile ofiţerilor. Astfel, colonelul Alexandru Tell
a depus 30 000 de lei, iar colonelul Budișteanu – 5 000
de lei, la care s-au adăugat 35 de obligaţiuni ale comu-
nei București în valoare de 17 500 de lei. De asemenea,
maiorul Hiotu a cumpărat trei obligaţiuni ce valorau
1 500 de lei; în sfârșit, intendentul Cămărășescu a de-
pus la aceeași instituţie șapte obligaţiuni în valoare de
7 500 de lei. În total, averea cercului, depusă la Casa
de Depuneri și Consemnaţiuni, a fost de 61 000 lei8.
În lunile august, noiembrie și decembrie 1893, casie-
rul cercului, locotenentul Filostrat, din Regimentul 10
artilerie, falsificând semnătura colonelului Alexandru
Tell, a ridicat aceste sume de la Casa de Depuneri și
Consemnaţiuni, frauda fiind descoperită la începutul
anului 1894, când o comisie ad-hoc condusă de in-
tendentul Cămărășescu a verificat starea financiară a
cercului. Suma lipsă era mai mare decât cea depusă la
Casa de Depuneri, ea cifrându-se la 87 791 lei și 22 de
bani. Acest lucru era imputabil atât celor care au mâ-
nuit fondurile, cât și Comitetului de conducere, care a
gestionat necorespunzător averea instituţiei. În mod
concret, până la 1 aprilie 1893, a funcţionat în calitate
37
de casier locotenentul Albu, din Regimentul 6 artile-
rie, care nu făcea parte din comitet. De la această dată,
sarcina i-a fost încredinţată locotenentului Filostrat,
din Regimentul 10 artilerie, care nici el nu făcea par-
te din comitet, așa cum prevedeau statutele votate la
mijlocul lunii decembrie 1876. În plus, nu exista nici
un proces-verbal prin care locotenentul Filostrat să fie
însărcinat în funcţia de casier9.
Într-o atare situaţie, s-a ales un nou comitet, com-
pus din colonelul Ion Borănescu (președinte), locote-
nent-colonelul Gh. Mareș, maiorul D. Oprișan și căpita-
nul Arthur Văitoianu. Noua conducere a luat mai multe
măsuri. L-a deferit Consiliului de Război al Corpului 2
armată pe locotenentul Filostrat, acesta fiind condam-
nat abia în 1895, după o serie de tergiversări. De ase-
menea, a imputat membrilor fostului comitet o parte
din suma delapidată, prevalându-se de faptul că aceș-
tia au încălcat statutele prin numirea unor casieri care
nu făceau parte din structura de conducere. Dar cea
mai importantă iniţiativa a fost acţionarea în judecată
a Casei de Depuneri și Consemnaţiuni pentru recupe-
rarea sumei. Aici a existat însă un mare impediment,
întrucât cercul nu era recunoscut ca persoană juridică
și nu avea dreptul de a acţiona în justiţie o altă insti-
tuţie sau persoană. Prin urmare, parte civilă în proces
s-a constituit Comandamentul Corpului 2 armată, el
plătind și cheltuielile de judecată, respectiv angajarea
unui avocat.
Procesul a avut o lungă și sinuoasă desfășura-
re, prelungindu-se până la Primul Război Mondial. În
primii ani, Cercul Militar a pierdut la toate instanţele,
acesta nefiind persoană juridică, ceea ce i-a obligat pe
foștii șefi ai instituţiei să acţioneze în instanţă Casa de
Depuneri și Consemnaţiuni în nume personal, Corpul
2 armată retrăgându-se din proces. Între cei care au
apărat în justiţie cauza Cercului Militar s-a numărat
și Take Ionescu (1858-1922), avocat de meserie, unul
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
dintre proeminenţii oameni politici români din pri-
mele două decenii ale secolului al XX-lea10. A activat
în Partidul Conservator – unul dintre cele două mari
partide ale epocii, alături de liberali –, în gruparea ju-
nimistă. În 1908, a fondat Partidul Conservator-Demo-
crat, încercând să spargă, printr-o astfel de iniţiativă,
monopolul celor două formaţiuni. A fost de mai multe
ori ministru, remarcabilă fiind activitatea sa în fruntea
Ministerului de Externe în timpul guvernului condus
de generalul Alexandru Averescu (1920-1921). Vreme
de o lună a exercitat și funcţia de prim-ministru (17 de-
cembrie 1921-17 ianuarie 1921)
La cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea, Take
Ionescu a pledat gratuit pentru Cercul Militar în pro-
cesul intentat Casei de Depuneri și Consemnaţiuni. În
consecinţă, colonelul Gheorghe Mareș, președintele
Consiliului de administraţie al Cercului Militar, a pro-
pus în Adunarea generală din data de 29 ianuarie 1901
să se adreseze mulţumiri lui Take Ionescu pentru ser-
viciul prestat. Propunerea a fost votată în unanimitate
de toţi cei 250 de ofiţeri prezenţi11.
Odată depășit acest moment delicat, s-a încer-
cat revitalizarea activităţii cercului prin unele iniţiati-
ve îndelung reclamate de membrii săi. Poate cea mai
discutată dintre ele era problema seratelor dansante,
a balurilor pentru ofiţeri și familiile lor. În acest scop,
pentru anul 1895, s-a prevăzut suma de 3.000 de lei,
destinată achiziţionării produselor specifice bufetului
la un preţ modic, astfel încât consumaţia să fie acce-
sibilă pentru toţi membrii. În ședinţa comitetului din
4 ianuarie 1895, căpitanul Arthur Văitoianu a propus
ca în fiecare sâmbătă să aibă loc asemenea activităţi,
participanţii plătind doar jumătate din suma aferen-
tă, cealaltă fiind achitată de cerc. Pentru asigurarea
bufetului urma să se apeleze la cea mai bună casă de
cofetărie din București12. Propunerea nu a fost admi-
să, motivul invocat fiind capacitatea redusă a localului
38
cercului, care n-ar fi avut posibilitatea de a găzdui toţi
participanţii, despre care s-a estimat că vor fi în jur de
o mie. În cele din urmă s-a adoptat soluţia ca în fiecare
sâmbătă muzica militară să susţină concerte în localul
cercului, iar doritorii să poată participa achitând doar
jumătate din preţul consumaţiei, aceasta urmând să
fie asigurată de o casă specializată13.
În organizarea seratelor dansante, Cercul Militar
a trebuit să depășească nu numai modestia mijloace-
lor de care dispunea, ci și intenţia autorităţii tutelare,
respectiv Corpul 2 armată, de a aproba desfășurarea
reuniunilor vinerea, și nu sâmbăta seară. Comitetul a
rămas ferm pe poziţie, astfel că ele au avut loc sâmbă-
ta seara, așa cum, de fapt, ceruseră mai toţi membrii
cercului.
O altă iniţiativă importantă, cu ecou în rândul
membrilor cercului, a fost organizarea, la 25 martie
1895, a unei serate pentru copiii ofiţerilor din garni-
zoană. Ca și în cazul adulţilor, comitetul a compensat
parţial consumaţia micuţilor participanţi. Totodată,
s-au oferit gratuit 100 de cornete de bomboane, cum-
părate de la aceeași cofetărie „Nestor”, și s-a angajat un
actor-mim care a prezentat un mic spectacol14.
Raporturile dintre Cercul Militar și ministerul de
resort au constituit o altă problemă destul de sensibi-
lă. Autorităţile militare au utilizat localul pentru orga-
nizarea unor acţiuni precum concursurile de selecţie a
ofiţerilor pentru a urma studii în străinătate, instalarea
unei secţii de efecte ofiţerești, găzduirea casei de cre-
dit a ofiţerilor (precursoarea Casei Oștirii de mai târziu)
etc.15. În schimbul acestor facilităţi, Adunarea Generală
a cercului din 27 ianuarie 1895 a cerut acordarea de
către minister a unor compensaţii de genul: plata unei
jumătăţi din chiria localului, sumă ce se ridica la 4 450
lei; detașarea unor militari care să efectueze diverse
sarcini gospodărești; asigurarea unei cantităţi de lem-
ne pentru încălzire; plata unui abonament la „Monito-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
rul Oficial” și la „Monitorul Oastei” etc.16 În funcţie de
disponibilităţi, dar și de puterea de convingere a co-
mitetului și, mai ales, a președintelui acestuia, ministe-
rul a onorat solicitările cercului care aveau un caracter
ciclic, repetându-se aproape anual. Totuși, în adunările
generale s-au exprimat opinii care solicitau ca spaţiile
Cercului Militar să nu mai fie puse la dispoziţia Minis-
terului de Război pentru lucrările diferitelor comisii,
întrucât, după cum aprecia căpitanul Lambru, la 27 ia-
nuarie 1895, ele funcţionau timp îndelungat, ceea ce
afecta desfășurarea programelor pentru ofiţeri17.
Instituţie de interes general. Noi statute
La mijlocul ultimului deceniu al secolului al XIX-
lea, trei probleme au stat pe agenda de lucru a Cercu-
lui Militar: obţinerea personalităţii juridice, revizuirea
statutului și localul de funcţionare.
Prima dintre ele era stringentă, deoarece activită-
ţile se diversificaseră, numărul membrilor sporise, iar
problemele deveniseră mult mai complicate. „Aface-
rea Filostrat”, prin care s-a delapidat o parte din averea
instituţiei, a demonstrat evident necesitatea obţinerii
personalităţii juridice de către Cercul Militar al ofiţeri-
lor din garnizoana București.
Pentru aceasta era nevoie de adoptarea unei legi
de către Parlamentul României, iar dreptul de iniţia-
tivă legislativă îl avea doar Ministerul de Război. Ge-
neralul Constantin Budișteanu, ministrul de resort (4
octombrie 1895–19 noiembrie 1896) a înţeles urgenţa
cererii și a introdus pe agenda parlamentară un pro-
iect de lege prin care Cercului Militar al ofiţerilor din
garnizoana București urma să i se acorde personalitate
juridică.
Generalul Constantin Budișteanu s-a născut la 4
noiembrie 1838, la București. Urmaș al unei vechi fami-
39
lii boierești, el a fost printre absolvenţii primei promoţii
a Școlii Militare din București (1854-1857). A urmat în
străinătate studii de stat major și a participat la războ-
iul de independenţă, în calitate de comandant al Regi-
mentului 6 Infanterie, fiind rănit. La 16 martie 1883, a
fost avansat general de brigadă, dar a părăsit serviciul
activ și a intrat în Partidul Naţional Liberal. A fost sena-
tor (1884) și deputat (1888). A revenit în cadrele active
și a îndeplinit funcţia de ministru de război în perioada
menţionată mai sus. A părăsit, din nou, armata intrând
în politică. Va face carieră, ajungând chiar președinte
al Senatului în perioada 28 ianuarie 1909–10 ianuarie
1911. S-a stins din viaţă la 7 noiembrie 191118.
Cum Parlamentul era bilateral, era nevoie de apro-
barea celor două camere – Adunarea Deputaţilor și Se-
natul. Comitetul delegaţilor secţiunilor din Adunarea
Deputaţilor s-a întrunit sub președinţia lui A. Stolojan
și a ajuns la concluzia că proiectul de lege poate fi ex-
tins și la cercurile militare unde se aflau reședinţele
corpurilor de armată, respectiv Craiova, Galaţi și Iași.
Generalul Budișteanu a obiectat că acestea aveau un
număr mai mic de membri și fonduri reduse și, prin
urmare, acordarea acestui statut le-ar aduce puţine
beneficii. Dar, dacă deputaţii hotărau să le acorde per-
sonalitate juridică, el nu se va opune.
Supus la vot, proiectul de lege, care avea un sin-
gur articol, a primit, așa cum am arătat în primul ca-
pitol, aprobarea Adunării Deputaţilor. Un vot asemă-
nător a dat și Senatul, astfel că asociaţia ofiţerilor din
cea mai mare garnizoană a ţării a înregistrat un succes
important care i-a sporit prestigiul în viaţa culturală,
știinţifică și mondenă a Capitalei.
Ceva mai laborios a fost drumul spre adoptarea
noilor statute. O primă și importantă etapă a avut loc
la 25 martie 1894, în ședinţa adunării generale condu-
să de generalul Eraclie Arion, comandantul Corpului 2
armată, președintele de ordine al Cercului Militar. El a
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
arătat că statutele adoptate în decembrie 1876 nu mai
corespundeau cu stadiul de dezvoltare a instituţiei,
care și-a sporit numărul de membri și veniturile. Do-
cumentul cuprindea un număr restrâns de prevederi
în raport cu activitatea mult mai complexă a instituţi-
ei. Necorespunzătoare se dovedea mai ales alegerea
comitetului de către adunarea generală, mai ales prin
prisma faptului că ofiţerii nu erau interesaţi să aleagă
pe cei mai capabili în aceste funcţii care implicau o
responsabilitate mare, coroborată cu un devotament
pentru comunitate. Uneori, era nevoie de două-trei
întruniri pentru a se putea completa comitetul19. De-
lapidarea averii Cercului reprezenta un bun exemplu
pentru această stare de lucruri.
Comandamentul 2 armată nu o putea tolera, mai
ales că instituţia era chemată să contribuie la dezvol-
tarea camaraderiei și a spiritului de corp între ofiţeri.
Modificarea statutelor a fost cerută și de mulţi ofiţeri,
cu prilejul diferitelor întruniri.
La elaborarea noului document s-a păstrat princi-
piul stabilit de către fondatori și anume acela că averea
instituţiei era proprietatea corpului ofiţeresc și, ca ur-
mare, ea nu putea fi înstrăinată în nici un fel fără voinţa
liber exprimată a tuturor ofiţerilor. În consecinţă, s-a
prevăzut ca bugetul să fie votat de adunarea generală,
fiecare ofiţer având posibilitatea să facă propuneri și
să-și spună opinia în cunoștinţă de cauză.
În schimb, prin noile statute se renunţa la princi-
piul alegerii comitetului de către adunarea generală,
conducerea executivă fiind încredinţată un comitet de
administraţie, compus din patru ofiţeri, care erau nu-
miţi de comandantul Corpului 2 armată.
Adunarea generală a discutat mai bine de trei ore
proiectul de statut, făcându-se o serie de propuneri
de detaliu asupra administraţiei cercului. În final, s-au
adoptat noul statut care urma să-l înlocuiască pe cel
vechi de aproape 18 ani20. Dar el nu a intrat în vigoare
40
deoarece s-a așteptat rezultatul demersurilor pentru
acordarea personalităţii juridice și s-a simţit nevoia
unor clarificări în raport de noul statut. În adunarea
generală din 29 ianuarie 1896, s-a discutat modifica-
rea unor articole, propunerile comitetului fiind apro-
bate21.
După adoptare, regulamentul, aceasta era noua
denumire a documentului, a fost publicată la 12 apri-
lie 1896, în „Monitorul Oastei”22. Regulamentul era
mult mai larg ca precedentele statute, dar scopul și
principiile de funcţionare rămâneau, în mare măsură,
neschimbate. Cercul Militar avea ca scop consolidarea
între ofiţerii de toate armele și serviciile a unei solida-
rităţi și camaraderii cordiale, stimularea și dezvoltarea
demnităţii personale și a prestigiului militar în viaţa
socială, procurarea unui local de întrunire unde ofiţe-
rii, „pe lângă un amuzament lesnicios, să găsească mij-
loacele pentru a înavuţi instrucţiunea lor militară prin
conferinţe ziare, reviste, colecţii de cărţi, hărţi, tablouri
etc. care să-i ţină în curentul progresului tuturor ști-
inţelor mai ales a celor militare”. Între obiectivele cer-
cului figura, de asemenea, procurarea unor avantaje
materiale de așa natură să determine ofiţerii să nu mai
frecventeze localuri sub condiţia lor socială.
Membrii cercului erau împărţiţi tot în trei cate-
gorii: de drept, voluntari și fondatori. Erau consideraţi
membri de drept toţi ofiţerii și asimilaţii lor în activita-
te de serviciu aflaţi în garnizoana București. Ofiţerii de-
tașaţi în Capitală pe o perioadă mai lungă de 60 de zile
deveneau și ei membri de drept. Erau consideraţi vo-
luntari toţi ofiţerii în activitate din alte garnizoane, cei
în rezervă și în retragere, cei aflaţi în disponibilitate sau
reformă care își exprimau opţiunea în scris și plăteau
o cotizaţia aferentă. Nu puteau fi membri ai cercului
ofiţerii reformaţi pentru greșeli grave aduse onoarei,
pentru abateri de la disciplina militară. Membru fon-
dator putea deveni oricine dintre membrii de drept
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
sau voluntari care făcea o donaţie cercului în bani, în
obiecte, cărţi etc., a cărei valoare să fi fost de cel puţin
500 de lei. Lista cu numele membrilor fondatori era
afișată în permanenţă în sala de recepţie a cercului.
Dacă valoarea donaţiei era mai mare de 1 000 de lei,
membrul fondator nu mai plătea cotizaţia.
Cotizaţia a rămas tot la valoarea de 1% din sol-
da gradului, plătibilă lunar prin corpurile și serviciile
aflate în București sau direct la casieria cercului. Con-
ducerea executivă a cercului a fost încredinţată unui
comitet de administraţie compus din patru membri:
un colonel, un locotenent-colonel, un maior și un că-
pitan, colonelul fiind președinte. Comitetul era numit
de comandantul Corpului 2 armată dintre ofiţerii în
activitate iar funcţiile lor erau strict onorifice. Durata
mandatului era de un an, cu posibilitatea de prelun-
gire. Ședinţele erau lunare și ori de câte ori impuneau
necesităţile, iar problemele discutate se consemnau
într-un proces-verbal.
Pentru administrarea zilnică a activităţii și supra-
vegherea personalului interior, comitetul avea posibi-
litatea să numească un comisar, de preferinţă dintre
ofiţerii de rezervă, care să dispună de timp pentru
exercitarea atribuţiunilor. El putea locui chiar în loca-
lul cercului. Din rândul membrilor săi, comitetul de-
semna un raportor. Raportorul îi avea în subordine pe
comisar și pe contabil, funcţia acestuia fiind tot ono-
rifică.
Regulamentul introducea restricţii severe în pri-
vinţa administrării averii Cercului, comitetul neputând
înstrăina sub nici o formă și sub nici o condiţie fondu-
rile sau vreun bun. De asemenea, era interzis a se pune
la dispoziţia vreunei administraţii publice spaţii sau
localul cercului. Se excepta Ministerul de Război, care
putea folosi localul în funcţie de necesităţile sale, el asi-
gurând cercului anumite avantaje. Comitetul putea an-
gaja cheltuieli în limita bugetului aprobat de adunarea
41
generală, dar numai în limita mandatului său de un an.
Toate actele contabile erau supuse controlului inten-
denţei Corpului 2 armată în aceleași condiţii ca și cele-
lalte mari unităţi și servicii de pe raza sa de activitate.
Adunarea generală ordinară se convoca de către
comandantul Corpului 2 armată în a doua jumătate a
lunii ianuarie, ea urmând să discute și să aprobe buge-
tul, să asculte darea de seamă a comitetului și să dis-
cute alte probleme pendinte de activitatea cercului.
Adunarea generală se considera legal constituită dacă
numărul participanţilor se ridica la cel puţin 100, dar
fiecare membru al cercului avea obligaţia să participe
la ședinţă.
Această prevedere poate părea restrictivă ţinând
seama că, îndeobște, pentru ca o adunare să fie legal
constituită, prezenţa trebuia să fie de 51%. Prevederea
își avea motivaţia ei, credem întemeiată, având în ve-
dere că Bucureștiul era cea mai mare garnizoană din
ţară, existau multe unităţi cu sarcini specifice, iar ofi-
ţerii erau angrenaţi în multe misiuni, ceea ce impieta
asupra prezenţei lor la adunarea generală. În plus, a
existat și un anumit segment care nu se dovedea inte-
resat de activităţile desfășurate aici.
Pentru comparaţie, precizăm că numărul membri-
lor de drept era în anul 1897 de 791 dintre care patru
generali de divizie, 11 generali de brigadă, 28 de co-
lonei, 23 de locotenent-colonei, 64 de maiori, 229 de
căpitani, 289 de locotenenţi, și 143 de sublocotenenţi.
Acestora li se adăuga principele moștenitor Ferdinand
și regele Carol I, sub al cărui înalt patronaj funcţiona
Cercul23.
În anul 1900, numărul membrilor a scăzut la 772,
dintre care patru generali de divizie, zece generali de
brigadă, 26 de colonei, 23 de locotenent-colonei, 72
de maiori, 220 de căpitani, 233 de locotenenţi și 184
de sublocotenenţi24. În anul 1906, numărul membrilor
cercului ajunsese, totuși, la 90025.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
În ceea ce privește gradul de implicare a ofiţeri-
lor, s-a reţinut că la adunarea generală din 31 ianuarie
1897, de pildă, au luat parte 266 de membri26, iar la cea
din 26 ianuarie 1898, numai 21527. La 6 mai 1898, la
adunarea generală extraordinară care a discutat mo-
dalităţile de construire a Palatului, cum vom arăta mai
jos, au participat 240 de ofiţeri28, ca la 31 martie 1900,
numărul acestora să se ridice la 300 29. Cei mai mulţi
participanţi de la cumpăna celor două secole fiind în-
registrat însă la adunarea generală din 23 martie 1901,
când s-a ajuns la 360 de membri prezenţi, pentru ca în
anul următor să scadă la doar 10030.
Noul regulament a dus un spor de precizări privind
modul de conducere și administrare a Cercului Militar.
În același timp, au sporit prerogativele comandantu-
lui Corpului 2 armată, care numea comitetul, aproba
regulamentul și reglementările de ordine interioară și
controla gestionarea fondurilor și administrarea averii
imobile. Asemenea prevederi veneau însă în contra-
dicţie cu statutul recent dobândit, acela de persoană
juridică, prin care cercul era dezlegat, oficial, de orice
legătură cu Ministerul de Război, urmând să funcţio-
neze de sine stătător. Având în vedere că departamen-
tul de resort era responsabil cu ordinea și disciplina în
garnizoană, el nu putea lăsa cercul Militară să funcţi-
oneze fără nici un control. „Afacerea Filostrat” era încă
vie în memoria colectivă și se dorea menţinerea unor
pârghii prin care autorităţile să poată interveni.
Chiar dacă prin adoptarea noului regulament i s-a
știrbit din autonomia de care se bucura până atunci,
instituţia rămânea una în slujba ofiţerilor. Noile preve-
deri au avut însă drept consecinţă sporirea responsa-
bilităţii comitetului, acesta urmând să raporteze atât
adunării generale, cât și comandantului Corpului 2 ar-
mată; prin urmare, activitatea s-a îmbunătăţit, iar Cer-
cul Militar și-a sporit paleta ofertelor pentru membrii
săi care, firește, au început să-i calce mai des pragul.
42
Un alt eveniment important, îndelung discutat de
ofiţerii, garnizoanei, a fost mutarea cercului într-un alt
local, întrucât contractul expira la sfârșitul lunii apri-
lie 1897, iar proprietarul nu mai dorea reînnoirea lui.
În adunarea generală din 31 ianuarie 1897 s-au făcut
mai multe propuneri, majoritatea opiniilor înclinând
spre încheierea unui local mai încăpător, care să sa-
tisfacă toate condiţiile pentru desfășurarea norma-
lă a activităţilor31. Dar problema principală era chiria
mult mai mare, ceea ce depășea posibilităţile cercului.
S-au avansat mai multe propuneri, cum ar fi aceea de
a solicita tuturor ofiţerilor din armata română o taxă,
întrucât toţi erau potenţiali beneficiari ai noului local.
S-a pus și problema construirii unui local propriu, care
va fi discutată pe larg în capitolul următor. În cele din
urmă a prevalat raţiunea, adunarea generală votând
pentru închirierea unui spaţiu mai modest în centrul
Capitalei, așteptând vremuri mai bune pentru începe-
rea construcţiei unui local propriu. Și astfel, în aprilie
1897, cercul s-a mutat în Casa Greceanu, aflată la in-
tersecţia Căii Victoriei cu bulevardul Regina Elisabeta,
lângă Biserica Doamnei. În 1902, Cercul Militar a în-
chiriat vestita Casă Oteteleșanu care, peste circa două
decenii, va fi dărâmată, pe locul ei înălţându-se Palatul
Telefoanelor. Chiria plătită Academiei Române, propri-
etara localului, era de 10 000 de lei pe an, urcată apoi
la 11 500 lei.
Coordonate ale activităţii la sfârșit și început
de veac
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul seco-
lului al XX-lea, Cercul Militar și-a dinamizat eforturi-
le pentru a răspunde în mai mare măsură scopurilor
pentru care a fost creat și așteptărilor din ce în ce mai
mari ale ofiţerilor garnizoanei. Până în 1903, președin-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
te de ordine al instituţiei a fost generalul Eraclie Arion,
comandantul Corpului 2 armată. După ce acesta a în-
cetat din viaţă, comandantul Corpului 2 armată a de-
venit principele moștenitor Ferdinand. Regele Carol I,
sub al cărui patronaj funcţiona cercul, îi scria, la 14/27
decembrie 1903, lui Fritz de Hohenzollern că „Nando
(Ferdinand, n.n.) are acum un splendid domeniu de
activitate, în afară de inspectarea cavaleriei, el coman-
dă Corpul 2 armată”32.
Prezenţa alteţei sale regale în fruntea Cercului
Militar din București i-a asigurat acestuia, desigur, un
prestigiu sporit în armată și în societatea civilă, dar
susţinerea venită din partea lui Ferdinand a fost mai
mult morală.
Cercul a continuat materializarea programului
său, în care un loc important l-au avut, în continuare,
seratele dansante, deși acestea nu au atins amploa-
rea dorită deoarece localurile în care a funcţionat în
respectiva perioadă nu ofereau condiţii pentru parti-
ciparea ofiţerilor și a familiilor acestora în număr prea
mare. Unele dificultăţi au apărut și în privinţa asigurării
trataţiilor pe timpul acestor baluri, puţine firme par-
ticipând la licitaţiile organizate de către cerc33. Totuși,
seratele acestea au avut loc cu regularitate, îndeosebi
în anotimpurile reci. Concomitent, pentru petrecerea
utilă a timpului liber, Cercul Militar a închiriat la Teatrul
Naţional din București o lojă de rangul doi, cu 18 lo-
curi, pe care a pus-o gratuit la dispoziţia ofiţerilor din
garnizoană34.
Șezătorile literare sau artistice erau mult apreciate
de membrii cercului, mai ales că a existat o bună cola-
borare cu „Societatea Scriitorilor Români”. Au venit ast-
fel în faţa ofiţerilor, citind din scrierile lor, personalităţi
importante ale epocii, printre care Haralamb C. Lecca,
Victor Eftimiu, Cincinat Pavelescu, Radu D. Rosetti, Pe-
tre Locusteanu, St. O. Iosif, Ion Minulescu, Alexandru
Stamatiad ș.a35.
43
Una dintre modalităţile cu mare impact asupra
completării pregătirii profesionale era organizarea de
conferinţe pe diverse teme, urmate apoi de discuţii,
prin aceasta Cercul Militar împlinindu-și o altă menire,
aceea de a fi „arena liberă a discuţiunilor” între speci-
aliștii militari36. Conformându-se unei asemenea ce-
rinţe, Comitetul de administraţie a organizat constant
conferinţe. De exemplu, la 4 februarie 1899, profeso-
rul G. Ionescu-Gion a conferenţiat, în prezenţa regelui
Carol I, despre „Istoria militară a Bucureștilor până la
1800”. Cronicar fidel al evenimentului, revista „Cercul
Publicaţiunilor Militare” propunea comitetului de di-
recţie al Cercului Militar din București să-i invite la ase-
menea manifestări pe toţi marii istorici români.
Peste o lună și jumătate, la 23 martie 1899, regele
Carol I era prezent din nou la Cercul Militar din Bucu-
rești, însoţit de principele moștenitor Ferdinand, audi-
ind o conferinţă ţinută de doctorul Demostene, medic
de corp de armată, cu tema: „Funcţionarea formaţiu-
nilor sanitare de primă linie, pachetul de pansament
individual și starea actuală a serviciului nostru sanitar
faţă de cerinţele expuse”37.
Asemenea activităţi au fost organizate cu regulari-
tate de Cercul Militar din București și în primul deceniu
al secolului al XIX-lea, susţinute fiind de personalităţi
străine și române38. În anul 1912, de pildă, au avut loc
trei asemenea conferinţe: prima desfășurându-se la 19
februarie (I. Richepin, membru al Academiei Franceze,
vorbind despre „Legenda napoleoniană”), a doua la 23
februarie (maiorul Alexandru D. Sturdza conferenţiind
despre „Experienţa războinică, studiul istoriei militare
și speculaţiunea militară”), iar a treia, la 14 decembrie,
cu tema „Justiţia militară”, fiind prezentată de maiorul
Pangrati39.
O preocupare însemnată a fost îmbogăţirea bi-
bliotecii, o adevărată vitrină de prezentare a cercului.
Acest lucru s-a realizat prin cumpărarea de cărţi și re-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
viste, realizarea de abonamente anuale la cele mai im-
portante publicaţii de specialitate din ţară și străină-
tate și donaţii. An de an, bugetul instituţii a prevăzut
fonduri pentru cumpărarea de cărţi și reviste și pen-
tru abonamente, dar ele s-au dovedit insuficiente. De
exemplu, în Adunarea generală din 31 ianuarie 1897,
mai mulţi ofiţeri au ridicat problema dotării bibliotecii,
solicitând mărirea fondurilor destinate cumpărării căr-
ţii. Generalul Arion, care conducea ședinţa, a relevat
justeţea acestei cereri, dar a subliniat și faptul că bibli-
oteca nu va fi niciodată completă, nici chiar dacă s-ar
aduce „lucrările din Biblioteca din Alexandria”40. Solu-
ţia ar fi un credit special destinat cumpărării de cărţi și
nu doar cei 500 de lei prevăzuţi în bugetul pe anul în
curs.
Interesant de subliniat totuși este că mare parte
din aceste lucrări și reviste erau franţuzești sau în lim-
ba franceză, ceea ce arată că, în pofida eforturilor pe
care regele Carol I le-a întreprins, orientarea corpului
ofiţeresc rămânea francofonă și francofilă. Printre pu-
blicaţiile autohtone la care cercul era abonat perma-
nent se aflau „Revista Armatei”, „Noua Revistă Română”,
„Muzica”, „Minerva”, „Revista Artileriei”, „Revista Infante-
riei”, „Buletinul Armatei și Marinei”, „România ilustrată”
etc., iar dintre cele străine se reţin „La Revue de deux
mondes”, „La France Militaire”, „Revue du Génie”, „Re-
vue d’Infanterie”, „Revue de l’Armée Belge”, „Revue de
l’ Intendence Militaire”, „Journal des Sciences Militaire”
etc. Printre ziare se mai aflau și „The Ilustrated London
News”, „Le Temps”, „L’Illustration”, „L’Indepedance Rou-
maine” etc41. Abonamentele la publicaţii și cumpăra-
rea cărţilor se realizau prin Casa de Librărie Socec &
Co, care scutea cercul de plata transportului și a cores-
pondenţei. Și donaţiile au reprezentat o sursă care a
contribuit la completarea fondului de carte. Astfel, în
ianuarie 1903, colonelul C.N. Constantinescu a donat
bibliotecii cercului 20 de lucrări și publicaţii42. În același
44
an, locotenent-colonelul (r) P. Papadopol a donat două
exemplare din lucrarea Despre organizarea corpului ofi-
ţerilor de rezervă. Trei ani mai târziu, în 1906, generalul
Constantin Hârjeu a donat cartea sa, Pregătirea armatei
pentru război, iar în aprilie același an, directorul revis-
tei „Economia naţională” a donat 50 de exemplare ale
broșurii Creșterea și îmbunătăţirea rasei vitelor noastre,
cu rugămintea ca să fie distribuite membrilor cercului.
Comitetul a decis ca două exemplare să intre în fon-
dul bibliotecii, iar restul să fie date gratuit ofiţerilor din
garnizoană43. În același an, cercul a cumpărat lucrarea
La Guerre russo-japonaise, despre conflictul abia înche-
iat (se derulase în perioada 1904-1905) și încheiat cu
victoria surprinzătoare a Japoniei44.
O iniţiativă demnă de semnalat a fost aceea a des-
chiderii unei secţiuni pentru Războiul de Independen-
ţă, cercul propunându-și „să adune tot ce s-a scris în
diferite limbi, referitor la această campanie”45. Astfel
că, numai în anul 1911, această secţiune s-a îmbogăţit
cu 30 de volume, unele provenind din donaţii, precum
cea a căpitanului C. Durma, membru al Comitetului
de administraţie, care a oferit șapte volume broșate și
colecţia ziarului „Războiul”, devenită, între timp, foarte
rară.
În anul 1910, biblioteca a ajuns la 1 762 de volu-
me românești și străine. Numărul ofiţerilor care frec-
ventau biblioteca nu a fost prea mare, doar câteva zeci
pe lună. Având în vedere că unii ofiţeri nu mai resti-
tuiau revistele și publicaţiile împrumutate, Comitetul
de administraţie s-a văzut nevoit să ia măsuri pentru a
reintra în posesia lor, expediind adrese către unităţile
militare cu rugămintea către comandanţi de a le pune
în vedere ofiţerilor din subordine să înapoieze cărţile
împrumutate.
Comitetul s-a preocupat inclusiv de mișcarea
sportivă, dar și aici s-au întâmpinat aceleași dificul-
tăţi legate de spaţiul insuficient. În amintita Adunare
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
generală din 31 ianuarie 1897, locotenent-colonelul
Georgescu, din Statul Major Regal, propunea înfiin-
ţarea unei săli de scrimă, care era, după opinia sa, o
necesitate. Cunoscând că instituţia nu dispunea de un
spaţiu adecvat, el avansa soluţia închirierii unei săli,
unde, de trei ori pe săptămână, doritorii să poată prac-
tica acest sport atât de îndrăgit46.
Totuși, abia la 21 octombrie 1905, după ce institu-
ţia funcţiona în alt local, se decidea ca sala de scrimă
să se deschidă cu începere de la 1 noiembrie același
an, programul funcţionând în toate zilele lucrătoare,
între orele 17.00-19.00. Profesorul angajat era Nicolae
Sp. Bădescu, acesta primind două sute de lei pe lună
pentru serviciile oferite.
Dar și aici numărul participanţilor a fost destul de
restrâns, ceea ce a determinat reducerea numărului
ședinţelor săptămânale de la șase la trei, respectiv în
zilele de luni, miercuri și vineri. Sala, devenită dispo-
nibilă în celelalte zile, se punea la dispoziţia copiilor
ofiţerilor mai mari de 12 ani47, dar nici această formulă
nu a funcţionat mult timp, astfel că s-a recurs la soluţia
angajării unui profesor de scrimă (H. Pipart era numele
lui) care să ofere lecţiile respective la sala lui proprie,
din Calea Victoriei. Ședinţele, cu o durată tot de două
ore, se desfășurau de trei ori pe săptămână, numărul
participanţilor fiind de 40-5048. Cât privește alte spor-
turi de interior – cum ar fi tirul sau gimnastica de salon
–, acestea nu au putut fi practicate din cauza spaţiilor
insuficiente.
Tot datorită slabului interes, concretizat în numă-
rul redus de persoane participante, nici cursurile de
limbi străine nu au fost organizate regulat. Doar în mo-
mentul în care se găseau destui doritori pentru a învă-
ţa sau pentru a-și perfecţiona o limbă străină, Cercul
Militar proceda la organizarea lor, cum s-a întâmplat
la 18 ianuarie 1908, când a început cursul de limbă
engleză, profesor fiind Henry L. Loliot. Responsabil cu
45
acest curs a fost însărcinat căpitanul Mihail D. Ștefan
din Regimentul 1 geniu, care avea obligaţia monitori-
zării desfășurării ședinţelor de pregătire49.
În anul 1912/1913, Cercul a organizat cursuri de
învăţare a limbilor franceză și engleză, dar la 1 aprilie
1913 acestea au fost suspendate, întrucât, de aseme-
nea, numărul ofiţerilor înscriși a fost prea mic50.
Deși regulamentul nu a prevăzut, împrejurările
i-au creat Cercului Militar al ofiţerilor din garnizoana
București o nouă și importantă misiune, aceea de re-
prezentare internaţională, care, după Primul Război
Mondial, îndeosebi, va cunoaște o dezvoltare cres-
cândă. În 1903, o delegaţie al Regimentului Nr. 18 din
Vologda (Rusia) – al cărui cap era regele Carol –, care a
vizitat România, a fost invitată și sărbătorită și de Cer-
cul Militar din București. Peste doi ani, în 1905, a fost
sărbătorită o altă delegaţie, de astă dată din Germania,
cea a Regimentului al II-lea de dragoni al gardei prusi-
ene „Împărăteasa Alexandra”51.
La 25 iulie 1913, Cercul Militar a oferit un dejun
ofiţerilor din statele balcanice, participante la Confe-
rinţa de pace de la București, care a discutat și a regle-
mentat situaţia după al Doilea Război din Balcani52.
La finalul primului deceniu al secolului trecut, pro-
blema localului în care cercul își desfășura activitatea
a devenit și mai presantă. Cum construcţia Palatului
genera, în continuare, mari discuţii, fără o materiali-
zare practică, cercul s-a confruntat cu o altă situaţie
generată de faptul că Academia Română, proprieta-
ra clădirii, nu numai că, în urma unor noi negocieri, a
refuzat să o vândă, ci mai mult decât atât, o dată cu
expirarea contractului, a mărit chiria de la 14 500 lei,
cât fusese până atunci, la 18 000 lei. Noua chirie fiind
destul de mare pentru bugetul instituţiei, au început
demersurile pentru găsirea unui alt local, care trebuia
să fie situat tot în centrul Capitalei. În ședinţa Comite-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
tului de administraţie din 16 iulie 1909, s-a arătat că
singura ofertă demnă de a fi luat în considerare era
aceea făcută de N. Dumitrescu, proprietarul unui imo-
bil din strada Corăbierilor nr. 6 care avea suficiente ca-
mere, era situat în centrul Capitalei și chiria reprezenta
o sumă modică, respectiv de 11 000 anual53. Comitetul
a preconizat mutarea la 26 octombrie 1909, dar Adu-
narea generală convocată în acest scop a decis ca mu-
tarea să aibă loc la sfârșitul contractului, respectiv la 23
aprilie 1910, care coincidea și cu una din marile sărbă-
tori religioase din calendarul ortodox, anume Sfântul
Gheorghe. Contractul avea o durată de trei ani, chiria
fiind cea stabilită iniţial, 11 000 lei, plătibilă în prima
lună a fiecărui an. Proprietarul s-a angajat să facă și
îmbunătăţirile clădirii, pentru a o aduce la standardele
cerute de funcţionarea Cercului Militar. Era al patrulea
imobil în care funcţiona Cercul Militar și toată lumea
aștepta demararea lucrărilor la propriul sediu, mai ales
că, după un deceniu de stagnare și de discuţii sterile,
planul începuse să prindă contur.
Și în această perioadă Cercul Militar a fost confrun-
tat cu un alt caz de delapidare, dar proporţiile acestuia
au fost mult mai reduse. Autorul acestei noi excroche-
rii a fost D. Rădulescu, ajutorul de contabil și secretar,
care a reușit să sustragă din fondurile cercului aproape
3 500 de lei. Deși legea interzicea ca unităţile și servi-
ciile din Capitală să dea cotizaţiile aferente persoane-
lor fizice, angajate sau nu ale cercului, unele au făcut
acest lucru. D. Rădulescu a preluat sume de bani de
la diferite corpuri, inclusiv de la Curtea Regală, cărora
însă le-a dat chitanţe fictive, pe care nu le-a înregistrat
în contabilitatea cercului. Activitatea infracţională a
acestuia a durat circa trei ani, fiind descoperită la sfâr-
șitul lui 1901, când a fost demis din funcţie și deferit
Parchetului, care i-a întocmit dosar penal. Instanţa l-a
condamnat la șase luni și o zi de închisoare și la plata
sumei de 3 100 lei, pe care și-a însușit-o ilegal54.
46
La sfârșitul secolului al XIX-lea și în primul dece-
niu al secolului al XX-lea, Cercul Militar al ofiţerilor din
garnizoana București, cea mai mare asociaţie de acest
tip din ţară, a funcţionat pe coordonatele stabilite de
documentele adoptate în anul 1896. Este vorba de
Regulamentul adoptat de Adunarea generală și apro-
bat de Corpul 2 armată și, mai ales, de legea care i-a
acordat statutul de persoană juridică (morală), fapt ce
i-a creat noi posibilităţi de afirmare. Ca urmare, a înre-
gistrat o activitate ceva mai bogată, coroborată cu un
spor de prestigiu în societatea bucureșteană. Totuși, în
această perioadă, nu au lipsit dificultăţile legate mai
ales de localurile – trei la număr – în care a funcţionat.
Dar marea problemă care a frământat în toţi acești ani
corpul ofiţeresc din Capitală și nu numai a fost con-
struirea localului propriu. Amânată mult timp, aceasta
a ajuns la maturitate la începutul deceniului al doilea
al secolului al XX-lea, când, în sfârșit, s-a trecut de la
vorbe la fapte.
NOTE:
1
Pentru detalii a se vedea Petre Otu, Statul Major General și
reformele organismului militar (1878-1916), în Statul Major Gene-
ral (1859-2004). Istorie și transformare, Centrul Tehnic-Editorial al
Armatei, București, 2004, p. 46-64; Maria Georgescu, Reforma or-
ganismului militar între modelele francez și german (1878-1916), în
Reforma militară și societatea în România (1878-2008), coordonator:
Petre Otu, Editura Militară, București, 2009, p. 47-93.
2
Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond Casa
Centrală a Armatei (în continuare C.C.A.), dosar nr. 2, f. 2.
3
Ibidem.
4
G. Gorsky, locotenent de artilerie, Clubul nostru militar, „Re-
vista Artileriei”, an III, 1/1883, p. 68.
5
Ibidem, p. 71-73.
6
Căpitan Arthur Văitoianu, Clubul ofiţerilor din București, „Bu-
letinul Cercului Publicaţiunilor Militare”, 21/1891, p. 2.
7
Cluburile Militare, „Buletinul Cercului Publicaţiunilor Milita-
re”, 19/1891, p. 1.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

8 29
D.N. Comșa, Concluziuni din partea Cercului Militar depuse în Ibidem, f. 31.
30
procesul cu Casa de Depuneri, Tip. Ziarului „Curierul judiciar”, Bucu- Ibidem, f. 33, 34.
31
rești, 1911, p. 3-4. Ibidem, f. 18-20.
9 32
A.M.R., fond C.C.A. dosar nr. 1, f. 20-21. Sorin Cristescu, Carol I. Corespondenţă privată (1878-1912),
10
Pentru personalitatea și activitatea lui Take Ionescu a se Editura Tritonic, București, 2005, p. 417.
33
vedea: Constantin Xeni, Take Ionescu, ediţia a II-a, Editura Tritonic, A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 5, f. 8. De exemplu, la licita-
București, 2002; Take Ionescu, Amintiri. Discursuri pentru România ţia organizată în decembrie 1903, pentru anul 1904, s-a prezentat
Mare, ediţie îngrijită, cuvânt înainte și note de Șerban Tanașoca, doar o firmă, ale cărei condiţii au trebuit să fie acceptate.
34
Editura Fundaţiei Pro, București, 2005; Constantin Xeni, Figuri ilus- Ibidem.
35
tre din epoca României Mari, text stabilit, prezentare și note Marian Dare de seamă… 1912, p. 4; Dare de seamă… 1913, p. 4.
36
Ștefan, Editura Oscar Print, București, 2009, p. 37-73. Cercurile Militare, în „Cercul Publicaţiunilor Militare” nr.
11
A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 2, f. 32. 3/1898, p. 35.
12 37
Ibidem, dosar nr. 3, f. 35. Ibidem, 7/1899, p. 88 (rubrica „Din Ţară”). A se vedea și „Re-
13
Ibidem, f. 36. Firma desemnată în urma unor negocieri a vista Armatei” nr. 2/1899, p. 157.
38
fost „Casa Nestor”. În anul 1905, la Cercul Militar s-au ţinut trei conferinţe, la
14
Ibidem, f. 69. care au participat regele Carol I și principele moștenitor Ferdinand.
15
Ibidem, f. 50. A se vedea și comandor dr. Ilie Manole, colonel (Cf. Dare de seamă… 1905, p. 8); în anul 1906 s-au organizat două
Grigore Buciu, istoric de artă Victor Simion, op. cit., p.21. conferinţe, la care a asistat alteţa sa regală Ferdinand. (Cf. Dare de
16
Ibidem, f. 57. seamă… 1906 , p. 6).
17 39
Ibidem dosar nr. 2, f. 13. Dare de seamă… 1912, p. 4 -5.
18 40
Ion Mamina, Monarhia constituţională în România, 1866- A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 2, f. 19.
41
1938, București, Editura Enciclopedică, 2000, p. 383. Ibidem, f. 63.
19 42
A.M.R., fond C.C.A, dosar nr. 2, f. 1. Ibidem, dosar nr. 5, f. 8.
20 43
Ibidem, f. 2-7. Ibidem, f. 89.
21 44
Ibidem, dosar nr. 3, f. 15-16. Ibidem.
22 45
„Monitorul Oastei” nr. 18 din 18 aprilie 1896. Partea Regula- Dare de seamă…1911, p. 5.
46
mentară, p. 139-146. A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 2, f. 19.
23 47
Dare de seamă asupra mersului administraţiei Cercului în Ibidem, dosar nr. 6, f. 19.
48
anul 1896, Tipografia Curţii Regale, F. Göbl fii, Bucuresci, 1897, p. 4. Ibidem, dosar nr. 2, f. 3.
49
(În continuare se va cita Dare de seamă…). Ibidem, dosar nr. 6, f. 21.
24 50
Dare de seamă… 1900, p. 4. Dare de seamă… 1912, p. 6.
25 51
A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 5, f. 8. Dumitru Simionescu, op. cit., p. 19.
26 52
Ibidem, dosar nr. 2, f. 19. Dare de seamă… 1913, p. 4.
27 53
Ibidem, f. 21. A.M.R., fond C.C.A., dosarul nr. 7, f. 32.
28 54
Ibidem, f. 23. Ibidem, dosarul nr. 2, f. 36-37.

47
 Capitolul III
PALATUL – DE LA IDEE LA PROIECT
Localul propriu – o necesitate.
Obţinerea terenului
Încă de la înfiinţarea lor, cercurile militare s-au
confruntat cu o problemă deosebit de importantă: lo-
calurile proprii. Deoarece erau o iniţiativă a ofiţerilor,
susţinută, în principal, din cotizaţiile lor, autorităţile
militare nu aveau obligaţia de a le pune la dispoziţie
clădiri pentru funcţionare. În consecinţă, acestea func-
ţionau cel mai adesea în localuri închiriate, care nu în-
totdeauna îndeplineau condiţiile necesare menirii lor,
uneori fiind amplasate chiar și la marginea sau în afara
localităţilor, ceea ce constituia un impediment serios
în desfășurarea normală a activităţii.
Cercurile militare, prin scopurile lor, trebuiau să
aibă clădiri adecvate, așezate, de regulă, în centrul
localităţilor, pentru a înlesni contactele cu lumea civi-
lă. Conform normativelor epocii, o clădire a unui cerc
militar dintr-o garnizoană mare, pentru a-și putea
desfășura activităţile, trebuia să aibă intrare corespun-
zătoare, sală de dans, mai multe săli pentru jocuri de
cameră, încăpere pentru bibliotecă și o alta destinată
sălii de lectură, mai multe camere pentru ofiţerii veniţi
în misiune, o sală pentru arme, tir și gimnastică pe tim-
pul iernii, dependinţe pentru personalul de deservire
a cercului, săli pentru popote, grădină pe timpul verii
etc.1.
49
Este evident că puţine clădiri îndeplineau aseme-
nea condiţii, iar la cele în care existau aceste dotări,
chiria era exorbitantă în raport cu veniturile lor. Prin
urmare, cele mai multe cercuri militare funcţionau în
clădiri improprii, închiriate. Localul propriu reprezen-
ta, în cele mai multe cazuri, un deziderat greu de atins.
Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București nu
a făcut excepţie, problema fiind ridicată și dezbătută
de multe ori în adunările generale sau ale comitetelor
de direcţie. Dar dacă ideea unui spaţiu propriu a fost
vehiculată intens de ofiţerii din garnizoană, cea a unui
palat impunător a apărut, după toate probabilităţile,
în anul 1889, ea aparţinând generalului Eraclie Arion,
numit, la 1 decembrie 1891, comandant al Corpului 2
armată, al cărui comandament era dislocat în Bucu-
rești. Așa se face că după demolarea bisericii Sărindar,
în anul 1894, atenţia Cercului Militar s-a îndreptat spre
terenul rămas viran, ca posibil loc de construcţie a lo-
calului propriu. La 15 martie 1895, comitetul de admi-
nistraţie – în formula: colonelul I. Borănescu, președin-
te, locotenent-colonel Gh. Mareș, maior D. Oprișanu
și căpitan Arthur Văitoianu, membri – a discutat, între
alte probleme, și pe cea legată de redactarea unui me-
moriu către forul tutelar, Corpul 2 armată, prin care
acesta să intervină la forurile în drept pentru obţinerea
unei porţiuni din terenul pe care s-a găsit fostul așeză-
mânt monahal. Pentru redactarea memoriului au fost
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
desemnaţi căpitanul Arthur Văitoianu și funcţionarul
S. Stoicovici. Primul, de formaţie genist, trebuia să facă
o schiţă de plan a terenului, iar cel de-al doilea moti-
vaţia solicitării2.
Memoriul redactat de cei doi și însușit de către
comitetul de administraţie a fost înaintat generalului
Arion, președinte de ordine al cercului și comandant al
Corpului 2 armată. În memoriu se sublinia necesitatea
unui local propriu pentru cerc și se arătau eforturile
depuse de comitetele de direcţie anterioare în aceas-
tă direcţie. „Necontenit preocupaţi de această atât de
importantă cestiune, se menţiona în document, și în
consideraţiunea că, până în prezent, nu s-a luat nici o
hotărâre în privinţa destinaţiunii ce se va da porţiunii
din fund a terenului rămas disponibil prin dărâmarea
bisericei Sărindar, Comitetul cercului crede, d-le ge-
neral, că acum ar fi momentul a se face apel la înalta
solicitudine ce corpurile legiuitoare și guvernul în toa-
te ocaziunile au arătat că poartă armatei, cedarea din
acest vast teren a unei mici porţiuni în partea de fund
opusă cu Calea Victoriei”3.
Suprafaţa cerută era paralelă cu bulevardul Regi-
na Elisabeta și avea o lungime de 25-30 de metri. Pe
această porţiune de teren, cercul intenţiona să con-
struiască „un monumental palat cu 4 etaje, care ar fi
una din cele mai măreţe și mai impunătoare edificii din
Capitală”4. În faţa lui, Primăria ar fi construit un parc,
ceea ce ar da întregului ansamblu „cam aceeași înfă-
ţișare după cum se găsește Palatul Ateneului faţă de
grădina Episcopiei”5. Modelul era, prin urmare, Palatul
Ateneului, construit în perioada 1884-1889 și finalizat
abia 1897, după planurile arhitectului Albert Galeron6.
Ideea a generat o amplă dezbatere în rândul membri-
lor Cercului Militar, dar și în cadrul eșaloanelor înalte
ale armatei. Se dorea o clădire impunătoare, reprezen-
tativă, care să se înscrie în șirul edificiilor de acest gen
din Capitală, ce traversa o epocă de avânt edilitar.
50
Adunarea generală din 31 ianuarie 1897 a luat
în discuţie, iarăși, chestiunea localului, cercul fiind pe
punctul de a-și schimba, din nou, sediul. Tonul general
al discuţiilor a fost acela al necesităţii unui local repre-
zentativ, care să satisfacă toate necesităţile în privin-
ţa confortului și amplasării. Mai mulţi ofiţeri au arătat
necesitatea de a se închiria un local mai mic, pentru a
se putea realiza economii care, mai apoi, să dea posibi-
litatea construcţiei unui local propriu. Această propu-
nere a fost combătută de căpitanul Arthur Văitoianu,
care a arătat că ridicarea unui palat va costa peste un
milion de lei, sumă care nu se poate strânge, făcând
economii, decât în 30 de ani7.
Ideea construirii unui palat nu a fost însă abando-
nată, dimpotrivă, a căpătat un impuls odată cu obţi-
nerea de către cerc a calităţii de persoană juridică, în
1896. Acest fapt a permis amplificarea eforturilor pen-
tru obţinerea terenului de la Sărindar, aflat în propri-
etatea Ministerului Agriculturii și Domeniilor, pentru
care era necesară, însă, aprobarea celor două camere
ale Parlamentului.
Problema a fost discutată mai întâi în Senat, în
sesiunea 1896-1897. În ședinţa din 19 martie 1897,
senatorul D. Costescu-Comăneanu a prezentat expu-
nerea de motive și proiectul de lege privind transferul
terenului de la Sărindar în proprietatea Ministerului de
Război. Senatorul D. Costescu-Comăneanu a precizat
că Partidul Liberal (aflat atunci la guvernare) avea ca
obiectiv important al programului său întărirea arma-
tei. Cum nevoile acesteia erau numeroase și nu puteau
fi satisfăcute integral, era necesar ca ori de câte ori
exista posibilitatea, armatei să-i fie rezolvate unele do-
leanţe. Senatorul releva importanţa cercurilor militare,
înfiinţate în toate armatele, ele fiind „loc de întâlnire,
de schimb de idei și de consfătuire în interesul insti-
tuţiunii”8.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Cercul Militar București poseda deja calitatea
de persoană juridică, fapt ce implica, după opinia sa,
„trebuinţă de a-și avea cel puţin propriul său local”. În
consecinţă, el propunea, ca iniţiativă parlamentară, un
proiect de lege, prin care Ministerul Agriculturii și In-
dustriei, Comerţului și Domeniilor era „autorizat a ceda
gratuit administraţiunii de război, pentru clădirea Cer-
cului Militar București, locul situat în București, între
bulevardul Elisabeta și strada Sărindar, învecinându-se
cu proprietatea Albanezu și scuarul municipal, în su-
prafaţă aproximativă de două mii de metri”9.
Iniţiatorii acestui proiect erau următorii senatori:
general C. Budișteanu, colonel A. Budișteanu, dr. Jovitz,
colonel Șișman, Chr. Tabacovici, C. Climescu, N. Trestio-
reanu, C. Bastaschi, Em. Morţun și Aristid Pascal. A mai
semnat proiectul de lege și colonelul Obedeanu.
O explicaţie este necesară pentru prezenţa în rân-
dul senatorilor a unor militari. Potrivit prevederilor
constituţionale ale vremii, militarii activi nu puteau fi
membri ai partidelor politice, nu puteau fi aleși sena-
tori, deputaţi și nu aveau drept de vot. Dacă doreau
să ajungă la asemenea demnităţi, aceștia trebuiau să
demisioneze din armată. Constituţia din 1886 îi scutea
însă de cens pentru alegerile la Senat pe toţi generalii
și coloneii ce aveau o vechime de trei ani10.
Revenind la ședinţa Senatului din acea zi, D. Cos-
tescu-Comăneanu a cerut aplicarea procedurilor de ur-
genţă pentru proiectul de lege prezentat, solicitare ad-
misă de președintele acestui for, Dimitrie A. Sturdza.
O poziţie obstrucţionistă faţă de acest proiect de
lege a adoptat I.P.S. Mitropolitul Moldovei, Iosif Na-
niescu, care a întrebat care erau intenţiile guvernului
referitoare la Mănăstirea Sărindar. Evident, Biserica Or-
todoxă Română, după ce se dărâmase un locaș de cult
din zona centrală a Bucureștiului, accepta cu mare gre-
utate și pierderea terenului aferent. Iosif Naniescu (27
iulie 1818-26 ianuarie 1902) fusese egumen al mănăs-
51
tirii Sărindar în anii 1863-186411. La 10 ianuarie 1875,
era ales mitropolit al Moldovei și Sucevei. Conform
articolului 76 din Constituţia adoptată în 1866, mitro-
poliţii și episcopii eparhiaţi erau membri de drept ai
Senatului.
A doua zi, vicepreședintele Senatului, P. Grădiș-
teanu, a solicitat acordul senatorilor de tipărire a pro-
iectului de lege pentru a fi distribuit în vederea discu-
ţiei. Colonelul A. Budișteanu a cerut înlăturarea acestei
proceduri și votarea imediată a proiectului. Prezent pe
banca ministerială, George Mârzescu, ministrul Culte-
lor și Instrucţiunii Publice, a acceptat derogarea de la
ordinea de zi iniţială. Supusă la vot, propunerea a fost
respinsă de către senatori cu 60 de voturi din cele 86
exprimate12. Dorinţa iniţiatorilor era de a grăbi adop-
tarea legii, astfel ca ea să fie votată în cadrul aceleiași
sesiuni parlamentare și de Camera Deputaţilor, pentru
a se putea trece rapid la construcţia localului.
Problema a fost reluată în ședinţa din 24 martie
1897, când proiectul de lege a figurat, iarăși, pe or-
dinea de zi. Fără niciun fel de dezbateri, președintele
Senatului, Dimitrie A. Sturdza, l-a supus votului sena-
torilor. Aceștia l-au admis cu 50 de voturi pentru și 36
împotrivă13.
Era o primă victorie pentru Cercul Militar din
București, dar intenţia ca legea să intre imediat și în
dezbaterea Camerei Deputaţilor nu s-a materializat.
În consecinţă, nici elaborarea proiectului și începerea
construcţiei nu au mai fost posibile în anul 1897.
La 26 martie 1897, guvernul condus de P. S. Aure-
lian a căzut și s-a format un altul, condus de Dimitrie
A. Sturdza, în care portofoliul Ministerului de Război
a rămas cu același titular, Anton Berindei, numit la
25 noiembrie 1896. Guvernul a introdus proiectul de
lege, votat de Senat, în sesiunea parlamentară care în-
cepea la mijlocul lunii noiembrie 1897. Pentru analiza
proiectului de lege, cele șapte secţiuni ale Camerei De-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
putaţilor au desemnat câte un delegat, formându-se
un comitet compus din C. Lecca, C. Christodorescu, C.
Vernescu, C. M. Ciocazan, J. Bibian, N. I. Constantinescu
și Horia Rosetti. Comitetul delegaţilor secţiunilor a dis-
cutat documentul, singurul care s-a declarat împotrivă
fiind N. I. Constantinescu.
În ședinţa din 11 martie 1898, generalul Anton
Berindei s-a adresat deputaţilor, cerându-le să bine-
voiască a lua în dezbatere, în procedură de urgenţă,
proiectul de lege votat de Senat în anul precedent,
„pentru ca lucrările să poată începe chiar în primăvara
aceasta”14.
Parlamentarii au admis cererea ministrului de
resort, iar deputatul C.M. Ciocazan (maior în rezervă)
a prezentat raportul comitetului de delegaţi ai secţi-
unilor. Vorbitorul a reamintit că înaltul for avea posi-
bilitatea de a-și arăta, din nou, dragostea faţă de ar-
mată, votând proiectul de lege supus spre aprobare.
C.M. Ciocazan a ţinut să reliefeze importanţa cercurilor
militare, care aveau scopul de a strânge legăturile de
camaraderie, atât de necesare între ofiţeri: „a procura
ofiţerilor mijloace pentru a le putea mări cunoștinţe-
le prin bibliotecile cercului și a-i opri de la tentaţiunile
jocurilor de noroc; a le procura oarece mici avantagii,
cu care să poată compensa în câtva lipsa unei solde
mai în acord cu posiţiunea lor și cu greutăţile de trai,
solde ce ţara cu greu le-ar putea mări astăzi, precum
și a putea primi, cu demnitate, atât pe șefii armatelor
străine, care ar veni să vadă pe ostașul român, cât și pe
camarazii lor din alte armate” 15. Deputatul a reamintit
colegilor săi că edificarea noii clădiri se va face de că-
tre Cercul Militar din București, pe cheltuiala proprie.
Deja avea un capital de 52 198 lei și 93 de bani, la care
se adăuga venitul anual de 40 000 lei, plus 15 000 lei,
chiria ce se plătea actualului local. Deci existau fonduri
suficiente pentru a se putea acoperi împrumutul ce
urma să se contracteze pentru construcţia noului pa-
52
lat. C.M. Ciocazan mai aducea în discuţie și un alt argu-
ment în favoarea proiectului. Clădirea monumentală
a localului ce se va construi „va înfrumuseţa una din
părţile cele mai frecventate ale Capitalei, fără ca nici
ţara, nici Capitala să cheltuiască ceva”16.
Proiectul de lege prezentat avea un singur articol,
identic cu cel aprobat de Senat. Supus la vot de către
președintele Camerei Deputaţilor, Dimitrie Gianni, pro-
iectul a fost adoptat cu 67 de voturi pentru și 5 contra,
majoritatea necesară fiind de 47 de voturi.
Constantin M. Ciocazan (1854-1942) a fost o per-
sonalitate craioveană populară și pitorească a epocii
sale. A urmat studii de matematică și drept la Bucu-
rești și Paris, a fost avocat, membru al Partidului Naţio-
nal Liberal, deputat în mai multe legislaturi, primar al
Craiovei (1907-1911). A participat ca voluntar în răz-
boaiele din 1913 și 1916-1918, fiind avansat colonel la
1 septembrie 1917. Spiritist convins, a făcut parte din
cercul lui Bogdan Petriceicu Hașdeu. Fără a fi neapărat
un cărturar în deplinul înţeles al cuvântului, a lăsat câ-
teva opere demne de interes sub raport istoric, dintre
care reţinem jurnalul său de război17.
Conform procedurilor epocii, ministrul de război,
generalul Anton Berindei, a înaintat, la 31 martie 1898,
un raport către regele Carol I prin care îl ruga pe suve-
ran să promulge actul normativ aprobat de cele două
camere. Legea nr. 1461 din 5 aprilie 1898, promulgată
de suveran, avea un singur articol. Ministerul Dome-
niilor era autorizat să cedeze gratuit administraţiunii
de Război, pentru clădirea Cercului Militar, locul situat
între bulevardul Elisabeta și strada Sărindar.
La 2 iunie 1898, printr-un proces-verbal încheiat
între reprezentanţii celor două ministere, inginer N.
Saegiu și maior D. Drăgotescu, s-a procedat la transfe-
rul suprafeţei de teren18.
Potrivit documentului, terenul avea o suprafaţă
de 2 030 m2, dimensiunile laturilor fiind de 36 m de-a
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
lungul străzii Sărindar; 53,12 m, în dreptul scuarului
municipal, și 59,68 m faţă de proprietatea moștenito-
rilor lui Anastasie Ratziu, numit în unele documente și
Albanezu.
Obţinerea terenului pentru viitorul palat repre-
zenta o mare victorie pentru Cercul Militar din Bucu-
rești, pentru elita militară a ţării, mai ales că terenul
era râvnit nu numai de Biserica Ortodoxă Română, ci
și de alte instituţii și chiar de persoane fizice. Iată, de
pildă, Alexandru Tzigara-Samurcaș dorea să transla-
teze pe locul de la Sărindar biserica Stavrapoleos, în
locul căreia ar fi urmat să se mute un han românesc
vechi19. El și-a schimbat ulterior ideile, intenţionând
să construiască sediul pentru Muzeul de Artă Naţio-
nală. Locul destinat viitoarei clădiri a Cercului Militar
întrunea toate condiţiile privind amplasamentul unei
asemenea instituţii, fiind central și relativ aproape de
toate celelalte instituţii importante ale statului.
Sărindarul,
„Templul cel mai măreţ al Capitalei”
Locul cedat Ministerului de Război pentru con-
strucţia viitorului Palat al Cercului Militar avea o va-
loare de simbol pentru istoria Bucureștiului, pe acest
teren funcţionând, vreme de sute de ani, biserica Să-
rindar, unul dintre cele mai frumoase lăcașe de cult,
numită de Chesarie Daponte „podoaba” sau „minunea
Bucureștilor”20. Numele de Sărindar, după unii autori,
derivă din cuvântul grecesc sarinda, care înseamnă
patruzeci. Controversele în jurul bisericii și mănăstirii
Sărindar sunt foarte multe, deși istoria sa a fost înde-
lung cercetată21. Nu se știe când a fost construită. Tra-
diţia spune că biserica Sărindar ar fi una dintre cele
mai vechi, datând de pe la 1359 sau 1369. Ctitorul ar
fi fost Vladislav Voievod, domnitor al Ţării Românești
53
(1364-1377), care ar fi ridicat lăcașul pe locul unei bă-
tălii victorioase purtate de comitele Dragomir, pârcă-
labul cetăţii Dâmboviţa, împotriva oștilor regelui un-
gar Ludovic de Anjou (1342-1382). O opinie similară
avea și Bogdan Petriceicu Hașdeu, care o atribuia lui
Vladislav, plasând construirea ei în anii 1364-136522.
Această afirmaţie nu este însă confirmată de izvoare
documentare, așa că rămâne doar o simplă ipoteză.
Unii cercetători apreciază că biserica ar fi fost construi-
tă la începutul secolului al XVI-lea, fiind ridicată de bo-
ierii Cocărăști, pe moșia lor, aflată atunci la marginea
orașului. De aici și denumirea de „Biserica Coconilor”,
cum a mai fost cunoscută23.
Din alte documente rezultă că mănăstirea Sărin-
dar exista pe vremea lui Mihai Viteazul, dar multe opinii
converg și spre ideea că ar fi fost construită de domni-
torul Matei Basarab (1632-1654), fiind a 40-a ctitorie a
sa, fapt ce justifică numele de Sărindar. Așezământul a
primit hramul Adormirea Maicii Domnului, fiind sfinţit
cu mare fast, în anul 1652, de faţă fiind și mitropolitul
Macarie. Mănăstirea a fost închinată așezămintelor de
la Muntele Athos, averea sporindu-i ulterior prin danii
domnești constând în moșii, case, vii, mori etc24. Nico-
lae Iorga este și el de aceeași părere, stabilind că Să-
rindarul a fost ctitoria lui Matei Basarab, „cea mai mare
dintre bisericile lui”25.
Domenico Caselli, cercetător pasionat al istoriei
Bucureștilor, a apreciat că Matei Basarab nu a constru-
it biserica în timpul domniei sale. Această informaţie
eronată era opera preotului Gr. Musceleanu care, în
scrierea sa Monumentele Străbunilor (1873), a lăsat o
pisanie atribuită lui Matei Basarab, ce arăta construi-
rea lăcașului de cult în 1652. Pisania este un fals, de-
oarece forma este complet diferită de celelalte păstra-
te din timpul marelui domn. În plus, nu există niciun
document care să o includă printre ctitoriile sale26. În
schimb, un hrisov din 1634 arată că la acea dată bise-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
rica exista, fapt confirmat prin documente ce vorbesc
despre „funcţionarea” Sărindarului încă din a doua ju-
mătate a secolului anterior. Constantin Brâncoveanu
a refăcut biserica, a zidit clopotniţa și a înzestrat-o cu
obiecte de cult.
Ea devine unul din marile lăcașuri de cult bucureș-
tene, mănăstire domnească cu funcţie adiacentă de
han. În interior, acest lăcaș era construit după modelul
bisericii Sf. Sofia din Constantinopol, având jos două
rânduri de loji și tot două și sus. Faima ei era sporită și
de o „icoană veche a Maicii Domnului de la Sărindar”,
care era făcătoare de minuni și vindecătoare de boli,
ceea ce atrăgea aici o mulţime de oropsiţi ai sorţii.
Către sfârșitul secolului al XVII-lea, Mănăstirea Să-
rindar a fost lăcaș de adăpost pentru persoanele sufe-
rind de boli mintale, care erau aduse aici datorită icoa-
nei făcătoare de minuni, ce își crease mare faimă. Se
spera că rugăciunile vor ameliora boala, credinţa fiind,
în acele vremuri, medicamentul tămăduirii. La începu-
tul secolului al XIX-lea, mai exact în 1802, bolnavii min-
tali au fost mutaţi la Pitar Moș și apoi în curtea Bisericii
Icoanei.
Marele cutremur din 1802 a afectat serios Mănăs-
tirea Sărindar, aceasta fiind refăcută de familiile boie-
rești Cocărescu, Filipescu și Ghica.
În veacul al XIX-lea, Sărindarul a devenit biserica
Ghiculeștilor, aici având loc principalele ceremonii
religioase ale acestei familii, iar unii membri ai ei au
fost îngropaţi tot aici27. Domnitorul Alexandru Ghi-
ca (1834-1842) a ascultat în Sărindar slujba de Paști
(1837) și sub aceleași cupole a cântat primul cor româ-
nesc, după regulile muzicii rusești însă. În 1838, puter-
nicul cutremur a afectat-o din nou, ea fiind reparată în
același an. La 1846, călătorul rus Porfirie Uspenski scria
că mănăstirea Sărindar era, de fapt, catedrala orașului,
că era mare, în interiorul ei fiind două tronuri: pentru
domnitor și doamna lui. „Egumenul actual de 32 de
54
ani, scria Uspenski, administrează moșiile acestei mâ-
năstiri. Este bogat și de aceea mândru de aceasta. Lo-
cuinţa sa e elegantă, dar mult mai elegantă este tânăra
cucoană, care locuiește cu el, ca un trandafir lângă un
porumbel bătrân. Mănăstirea Sărindar, conchide el, e
mare, dar e aproape goală”28.
În 1848, trupele rusești care înăbușiseră revoluţia
și-au făcut slujbele religioase și serbările la Mănăstirea
Sărindar. Tot în același an, Ion Ghica o aprecia drept
„Templul cel mai măreţ al Capitalei”. La mijlocul vea-
cului, așezământul a început să se ruineze, fenomen
accentuat și de secularizarea înfăptuită de Alexandru
Ioan Cuza. Călugării greci, nemulţumiţi de măsura lu-
ată de domnitor, s-au dezinteresat de lăcașul de cult.
Și până atunci egumenii mănăstirii exploataseră ne-
corespunzător bogăţiile acesteia, dirijând majoritatea
veniturilor spre Constantinopol și Muntele Athos. La
1865, s-au făcut o serie de reparaţii, dar care vor putea
împiedica accentuarea declinului mănăstirii.
La intrare s-au construit alte două turnuri, în locul
celor mai mici existente, acestea desprinzându-se de
biserică și contribuind, astfel, la decăderea întregului
ansamblu. Totuși, la 1877, Sărindarul va cunoaște ani-
maţia de altădată deoarece trupele rusești și-au ţinut
aici o parte din slujbe. În biserică s-au rugat, între alţii,
marele duce Nicolae, fratele ţarului și comandantul
trupelor ruse de pe teatrul de război balcanic, cancela-
rul Gorceakov, generalii Iosif V. Gurko, Eduard Totleben
și alţi comandanţi ruși de rang înalt29.
După Războiul pentru Independenţă, lăcașul,
rămas neîngrijit, a intrat într-o degradare vizibilă,
afectând imaginea Căii Victoriei (numele dat Podului
Mogoșoaiei în cinstea marilor izbânzi din 1877-1878),
devenită principala arteră de circulaţie. „Minunea Bu-
cureștilor” de odinioară, după caracterizarea lui Che-
sarie Daponte, ajunsese, practic, o ruină. În planurile
municipalităţii reorganizarea zonei devenise, prin ur-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
mare, un obiectiv important, ce se înscria în ansam-
blul măsurilor de modernizare a Bucureștiului, deve-
nit capitala statutului român modern. Încă din 1864,
municipalitatea avea în vedere deschiderea unei străzi
în centrul orașului, care trecea pe lângă mănăstirea
Sărindar, iar între edificiul de cult și strada Brezoianu
urma să se construiască o grădină30.
În prima parte a anilor ‘70, s-au demolat clădirile
fostei mânăstiri, biserica rămânând izolată în mijlocul
unui teren mai larg, cu aspect de maidan, care deve-
nise un fel de groapă de gunoi31. Restructurarea zonei
a impus tăierea unei străzi, care să lege strada Edgar
Quinet cu grădina Cișmigiu. În final, s-a realizat doar
o parte din proiect, construindu-se strada Sărindar,
care făcea legătura între Calea Victoriei și strada Bre-
zoianu32.
În 1892, s-a hotărât ca pe locul vechii mănăstiri să
se construiască sediul Ministerului Agriculturii, Indus-
triei, Comerţului și Domeniilor, dar ideea nu s-a mate-
rializat. Pe baza solicitărilor Primăriei, Grigore Cerkez
a elaborat trei variante de amenajare a locului fostei
mânăstiri, care nu mai luau în calcul existenţa unei
grădini33.
În 1893, Nicolae Filipescu, primar al urbei, hotă-
răște dărâmarea ei, licitaţia fiind adjudecată pentru
suma de 3 000 de lei34. Dărâmarea Sărindarului a creat
emoţie printre bucureșteni, mai ales printre cei mai în
vârstă, care, după cum istorisește colonelul Popescu-
Lumină, veneau să se roage pentru a căpăta o cărămi-
dă din vechiul lăcaș de cult spre a-i menţine sănătoși și
a-i proteja împotriva relelor.
Pe locul bisericii, intrat în posesia Primăriei, Nico-
lae Filipescu dorea să realizeze un monument închinat
domnitorului Matei Basarab, care să simbolizeze re-
nașterea românească din secolul al XVII-lea35.
Iubitorii vechiului oraș au criticat fervoarea con-
temporanilor de a dărâma o parte din construcţiile,
55
casele și monumentele care încorporau pagini de is-
torie bogată. „Cu noile bulevarde, care răscolesc fără
milă pitoreștile cartiere bătrânești, scria Henry Stahl,
cu mania alinierii militărești a străzilor, cu dărâmarea
pe rând a hanurilor, a caselor vechi românești, spre a
le înlocui cu pendante clădiri imitate după cele mai
lipsite de gust arhitecturi apusene, dispar, zi de zi, ur-
mele trecutului Bucureștilor. Bisericile prea vechi, ri-
dicate de evlavia Domnilor temători de Dumnezeu, și
care, cu puţină pietate s-ar fi putut păstra în întreaga
lor severă și armonioasă frumuseţe, cad în ruine și se
dărâmă. Așa a fost soarta recentă a bisericii Sărindar,
a Sfântului Sava ori a turnului Colţei”36. Același autor
critica sever și rebotezarea permanentă a străzilor bu-
cureștene, astfel că strada Sărindar a devenit, ulterior,
Constantin Mille.
La rândul său, Constantin Bacalbașa scria și el re-
feritor la zelul constructiv al acelor ani, că numai între
Cheiul Dâmboviţei și Piaţa Teatrului Naţional, distrus
de aviaţia germană în bombardamentele de după
23 august 1944, se dărâmaseră trei biserici, între care
Măgureanu, în faţa Liceului Sf. Sava, Sf. Ion, pe locul
unde s-a ridicat apoi Casa de Depuneri, și Sărindar37.
Monumentele de astăzi ale Bucureștilor, care reprezin-
tă o parte importantă a patrimoniului său arhitectural,
s-au construit prin dărâmarea altora și mai vechi. Tim-
purile se schimbă, obiceiurile rămân.
Desigur, multă lume s-a întrebat ce s-a întâmplat
cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Nu
se știe nimic sigur, dar maiorul Dimitrie Papazoglu scria
că, imediat după secularizare, icoana ar fi fost furată de
egumenul grec al mănăstirii și trimisă Patriarhiei din
Constantinopol38.
Pe locul Mănăstirii Sărindar, intrată de acum în is-
torie, s-a ridicat cu prilejul vizitei împăratului Austro-
Ungariei, Franz Josef I (16/28-18/30 septembrie 1896),
o fântână de mari dimensiuni, denumită „Fântâna pă-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
cii”. Statuia reprezenta Pacea și avea 2,50 m înălţime, iar
piedestalul pe care era așezată – 5 m. În jurul ei existau
alte patru statui mai mici, simbolizând Justiţia, Forţa,
Artele, Industria și Comerţul, plasate pe un soclu de
mari dimensiuni. Sub statuia centrală a fost construi-
tă o fântână cu trei bazine suprapuse39. Construcţia, la
care s-au folosit materiale ușoare, nu a rezistat decât
câteva luni.
Acest teren, pe care s-a scris o parte din istoria
Bucureștilor vreme de câteva secole, a fost cedat, prin
decizia Parlamentului, Ministerului de Război, pentru
localul Cercului Militar al ofiţerilor din cea mai mare
garnizoană a ţării. Tradiţia corpului ofiţeresc obliga la
construcţia unui edificiu prin care gloria și monumenta-
litatea de odinioară a Sărindarului să fie continuate. Bu-
cureștenii care ţineau la tradiţie au fost nemulţumiţi că,
după dărâmarea așezământului și construirea impună-
torului local, nu s-a mai pus nici un semn care să amin-
tească Sărindarul, loc în care s-a făurit și s-a scris, timp
de sute de ani, o parte din istoria cetăţii lui Bucur și chiar
a ţării. „Generaţiile viitoare, scria colonelul N. Popescu-
Lumină, nici nu vor bănui că pășesc pe locul unde a fost
odată cea mai vestită biserică bucureșteană”40 .
„Marea chestiune a clădirii Palatului”
Încă înainte de votarea în Camera Deputaţilor a
legii de cedare a terenului, în rândul ofiţerilor din gar-
nizoana București s-a declanșat „marea chestiune a
clădirii Palatului”, după cum aprecia „Cercul Publicaţi-
unilor Militare”41. Cum obţinerea terenului era în curs
de rezolvare, alte două mari probleme trebuiau stabi-
lite: proiectul viitoarei construcţii și devizul general al
cheltuielilor.
Pentru coordonarea tuturor acţiunilor, coman-
dantul Corpului 2 armată, generalul Eraclie Arion, a
56
convocat, la 6 mai 1898, adunarea generală a ofiţerilor
din garnizoana București, membri ai Cercului Militar,
care a luat în discuţie măsurile pentru demararea con-
strucţiei. Au participat 240 de ofiţeri de toate gradele,
de la general la sublocotenent42. La începutul ședinţei,
ofiţerii din garnizoană au votat scrisori de mulţumi-
re pentru diriguitorii Adunării Deputaţilor, Senatului,
primului ministru, miniștrilor de război, precum și de-
putatului C.M. Ciocazan, raportorul legii prin care s-a
cedat terenul necesar construcţiei Cercului Militar43.
Generalul Arion a fixat importanţa aparte a aces-
tui moment din viaţa Cercului Militar, a garnizoanei
București și a întregii armate. După multe stăruinţe,
aprecia comandantul Corpului 2 armată, Parlamentul
a votat legea pentru acordarea terenului de la Sărindar
pe care să ne clădim „lăcașul nostru de întrunire și de
strângere a camaraderiei”. „Ceea ce clădim noi acum,
continua generalul Arion, nu va fi numai pentru noi, ci
și pentru generaţiunile viitoare și, prin urmare, fieca-
re trebuie să-și dea concursul său, să-și arate părerile,
căci după chibzuinţa ce vom pune noi acum în aceas-
tă foarte importantă cestiune, așa vom fi judecaţi de
posteritate”44.
Discuţiile au fost foarte animate, iar numărul și
varietatea propunerilor, foarte mare. În cele din urmă,
membrii cercului au votat pentru construirea unui pa-
lat reprezentativ, care să dispună de toate facilităţile
pentru desfășurarea tuturor activităţilor specifice unui
cerc militar de mărimea și importanţa celui din Capi-
tala ţării.
O a doua problemă dezbătută de adunare se re-
ferea la arhitecţii care vor proiecta viitorul palat. Ge-
neralul Ion Argetoianu, tatăl viitorului om politic și
memorialist Constantin Argetoianu, a propus să se
organizeze un concurs general între toţi arhitecţii Ro-
mâniei, cu trei premii: premiul întâi de 9 000 de lei, al
doilea de 5 000 de lei, iar al treilea de 3 000 de lei. El a
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
fost susţinut de coloneii C.Z. Boerescu și Gh. Iannescu.
Generalul Arion a obiectat că un concurs general pre-
zenta inconvenientul că presupunea un timp mai lung
și premii mai mari spre a-l putea face atractiv45.
Colonelul Constantin Cica, comandantul Școlii de
ofiţeri, a adus în discuţie ideea ca viitorul concurs să fie
organizat numai de trei arhitecţi, bine plătiţi, iar câști-
gătorul să fie însărcinat cu direcţia lucrărilor, oferindu-
i-se și un procent din valoarea construcţiei. Colonelul
Cealâk, comandantul Regimentului 5 Roșiori, a fost de
părere că trebuiau consultaţi neapărat arhitecţi stră-
ini, iar căpitanul Octav Boian, din Școala de artilerie și
geniu, propunea să fie invitaţi să proiecteze viitoarea
clădire numai tinerii, absolvenţi ai Școlii de Beaux-Arts
din Paris. În cele din urmă, rezumând discuţiile, gene-
ralul Arion a propus să fie însărcinat Comitetul ca să
se adreseze la 3-5 arhitecţi, iar câștigătorul să fie de-
semnat să conducă și lucrările de construcţie. Această
propunere a întrunit unanimitatea adunării46.
Cea mai dezbătută problemă a fost finanţarea
proiectului, Cercul neavând mijloace pentru a susţine
singur, cu posibilităţile sale bugetare restrânse doar
la cotizaţiile membrilor săi, o construcţie de o ase-
menea mărime. Și aici, propunerile ofiţerilor au fost
numeroase, fiecare încercând să găsească mijloacele
necesare. Subintendentul I. Petrovici cerea ca fiecare
ofiţer să pună la dispoziţia cercului îndemnizaţia sa pe
șase luni, alţii au emis părerea că trebuia organizată
o loterie47 care să funcţioneze pe o durată de trei ani,
extragerile numerelor câștigătoare având loc la data
de 10 mai ale anilor 1898, 1899 și 1900. Suma totală
atrasă era estimată la 600 000 lei, dintre care 180 000
lei câștiguri, 70 000 lei pentru organizarea loteriei, iar
350 000 lei venit, sumă ce urma a fi virată pentru finan-
ţarea construcţiei.
S-a avansat și soluţia emiterii de acţiuni între ofi-
ţeri, dar această idee a fost abandonată din start de-
57
oarece o acţiune similară, organizată de Cercul Militar
din Câmpulung, a fost un eșec.
Președintele Comitetului, colonelul Gh. Mareș, a
anunţat că a intrat în tratative cu societatea „Dacia-Ro-
mania”, pentru a i se da în antrepriză construcţia pala-
tului, dar mai mulţi ofiţeri au respins soluţia ca nefiind
viabilă din cauza preţului exorbitant cerut și a condiţii-
lor puse48. Întrucât discuţiile riscau să se prelungească,
generalul Arion le-a propus celor prezenţi să se adre-
seze o cerere Ministerului pentru ca din fondurile sale
să împrumute Cercul Militar, acesta obligându-se să
acorde dobânda Casei de Depuneri și Consemnaţiuni.
În caz de refuz, să fie însărcinat Comitetul de adminis-
traţie să contracteze un împrumut de la orice societate
de credit în condiţiile pieţei.
În conformitate cu mandatul încredinţat de Adu-
narea generală, s-a adresat la cinci arhitecţi, dintre care
trei s-au oferit singuri, dar, în final, s-au prezentat doar
patru cu planul aferent.
Problema a fost dezbătută, din nou, în Adunarea
generală din 29 ianuarie 1899, generalul Arion anun-
ţând că lucrările celor patru arhitecţi vor fi expuse
timp de 21 de zile în Sala Ateneului, pentru ca publi-
cul să le poată vedea iar cei competenţi să-și poată da
avizul prin presă. Juriul pentru stabilirea câștigătorului
era format dintr-o comisie mixtă de ofiţeri și arhitecţi
împreună cu membrii Comitetului de administraţie al
Cercului Militar. În comisia mixtă au fost desemnaţi ur-
mătorii: generalul Eraclie Arion , coloneii Ioan Culcer,
Constantin Hârjeu, Vasile Zottu, Constantin Boerescu
și Gh. Mareși, locotenent-colonelul Aronovici, maiorul
M. Baranga, căpitanul I. Călinescu și arhitecţii Gogu
Cerchez și Al. Săvulescu49.
S-a analizat și problema financiară, Comitetul in-
formând că, potrivit calculelor, costul construcţiei pa-
latului se va ridica la 2 milioane de lei, o sumă foarte
mare pentru acele timpuri. Unii ofiţeri, cum ar fi ge-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
neralul Carcaleţeanu și colonelul Constantin Coandă,
au exprimat îndoieli asupra posibilităţilor de plată ale
cercului, solicitând micșorarea dimensiunilor clădirii,
astfel încât să nu depășească un milion de lei. Alţii însă,
dintre care-l reţinem pe generalul Bengescu, aprecia
că este nevoie de un local frumos, reprezentativ pen-
tru Cercul Militar, indiferent de costul său50. Comitetul
de administraţie a primit mandat să caute cea mai
bună soluţie pentru începerea lucrărilor.
La concursul organizat s-au prezentat, totuși,
în cele din urmă, cinci proiecte, care au fost expuse
pentru vizionarea de către public, în sălile Ateneului
Român, la începutul anului 1899. Proiectele au fost
însemnate fiecare cu câte un motto: „mars” - a învin-
ge fără pericol, înseamnă a triumfa fără glorie; „virilus
unitus”; „lux” și „z”. Ofiţerii și publicul larg au avut astfel
posibilitatea ca să studieze proiectele și, eventual, să
facă unele observaţii. „Cercul Publicaţiunilor Militare”
considera că proiectul cel mai potrivit era acela care
avea drept moto cuvântul „lux”, care prevedea și un
subsol pentru viitoarea clădire. Revista făcea, totoda-
tă, și unele sugestii pentru viitorul palat. Una din ele
cerea ca palatul să aibă parterul drept soclu, iar clă-
direa să fie construită pieziș, pentru a se putea vedea
mai bine. De asemenea, se propunea ca salonul regal
să se deschidă către strada principală, respectiv către
bulevardul Elisabeta, și nu către strada Sărindar51.
În cursul anului 1899, comisia a deliberat și a sta-
bilit că proiectul cel mai bun aparţinea arhitectului
Dimitrie Maimarolu (proiectul „lux”)52. Premiul întâi
oferit de organizatori a fost de 30 000 de lei, ceilalţi
concurenţi primind în total 6 000 de lei. Împreună cu
arhitectul câștigător al concursului s-a întocmit devi-
zul general de cheltuieli. Costul clădirii a fost estimat la
1 310 000 lei, fără ornamentaţie și accesoriile aferente,
și la 2 600 000 lei cu ornamentaţii și toate instalaţiile
trebuincioase.53
58
Odată terenul obţinut și proiectul aprobat, se
părea că lucrările vor începe imediat. În cursul anu-
lui 1899, comisia desemnată s-a întrunit de câteva ori
pentru rezolvarea problemelor financiare, fără a putea
ajunge la o soluţie pentru depășirea impasului. În luna
decembrie 1899, comisia își exprima speranţa că va re-
aliza fondurile necesare „pentru ca această podoabă a
Capitalei să fie clădită în cursul anului următor, 1900”54.
Dar aceste speranţe nu s-au împlinit, în tot cursul anu-
lui 1900 continuând discuţiile privind modalităţile de
asigurare financiară a construcţiei palatului. Problema
financiară era însă cea mai complicată, deoarece insti-
tuţia se găsea într-o situaţie foarte dificilă. Ea nu avea
bani suficienţi pentru a plăti ratele la împrumutul ne-
cesar demarării lucrărilor și nu deţinea nici clădirea în
care își avea sediul, pentru a obţine venit din exploa-
tarea ei. De aceea, comisia a pus drept condiţie pen-
tru viitorul constructor să aștepte ca plata integrală a
lucrării să fie realizată după terminarea acesteia când,
prin închirierea unor spaţii, s-ar fi obţinut veniturile
necesare stingerii datoriilor.
La 6 aprilie 1900, comisia a decis organizarea lici-
taţiei în vederea contractării lucrărilor, data fixată fiind
16 martie. Anunţul s-a publicat atât în „Monitorul Ofi-
cial”, cât și în cotidienele vremii: „L’Independence Rou-
maine”, „Epoca”, „Timpul”, „Voinţa Naţională”, „Adevărul”,
„Dimineaţa” etc. La licitaţia organizată s-a prezentat un
singur ofertant, arhitectul Socolescu. Acesta a cerut
mai multe modificări ale condiţiilor generale de exe-
cuţie a lucrărilor (plată și preţ). Comisia nu a fost de
acord cu ele și a hotărât o nouă licitaţie, ţinută la 17 iu-
nie 1900, unde s-a prezentat același ofertant, arhitec-
tul Socolescu, care a cerut o sumă cu 4% peste devi-
zul iniţial55. Nici de această dată comisia nu a acceptat
condiţiile, așa că s-a luat decizia de a contacta și antre-
prize de construcţii din străinătate. În acest scop, s-au
făcut anunţuri prin misiunile diplomatice de la Paris,
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Roma, Viena și Berlin. La a treia licitaţie, desfășurată la
20 octombrie 1900, nu s-a prezentat niciun concurent,
iar comisia a decis să organizeze alta pe 21 februarie
190156. Ședinţa a avut loc la data fixată, dar, din nou,
arhitectul Socolescu a fost singurul prezent57. Situaţia
ce se crease era deosebită și, pentru luarea unei decizii
optime, comisia, condusă de generalul Eraclie Arion, a
convocat, în ziua de 23 martie 1901, Adunarea genera-
lă a membrilor Cercului Militar din București. S-au ex-
pus măsurile întreprinse până atunci și s-au prezentat
condiţiile puse de constructor.
Antrepriza Socolescu era de acord să înceapă con-
strucţia, valoarea fiind de 1 310 000 lei, dar aceasta re-
prezenta numai o parte din întreaga clădire, respectiv
lucrările de săpătură, zidărie, tencuială exterioară, ten-
cuieli simple interioare, pardoseli simple, scările, sub-
solul, parterul și antresolul. Aceste lucrări urmau să se
efectueze în doi ani de la data încheierii contractului.
Garanţia era de 10% din valoarea lucrărilor, respectiv
de 131 000 lei, la care nu se plătea dobândă până la re-
cepţia provizorie a lucrărilor. Plata urma să se facă prin
situaţii lunare, cu bonuri ipotecare garantate cu valoa-
rea terenului și a clădirii, purtând o dobândă de 8% pe
an din ziua emiterii lor și până la achitare, plătibilă prin
cupoane trimestriale. Partea superioară a clădirii urma
să se finalizeze într-o perioadă ulterioară sub îndruma-
rea a trei membri delegaţi ai comisiei instituite în ianu-
arie 1899, supravegherea lucrărilor urmând să se facă
de arhitectul Dimitrie Maimarolu, ajutat de o comisie
de control, compusă din ofiţeri de geniu7. Majoritatea
celor prezenţi nu a fost de acord cu aceste condiţii,
astfel că s-a luat hotărârea de amânare a lucrării până
când se vor ivi împrejurări mai favorabile. Cauza prin-
cipală a acestei situaţii consta în criza financiară severă
pe care o traversa în acel moment România. Era greu
atât pentru firmele de construcţie cât și pentru coman-
ditar să găsească soluţii reciproc acceptabile.
59
De construcţia clădirii erau interesaţi și unii în-
treprinzători din străinătate, care au și trimis oferte la
București58. Cu toate acestea, în anul 1900 s-a bătut
practic pasul loc, totul limitându-se la discuţii, fără a se
întrevedea o soluţie pentru problema financiară și un
termen pentru începerea lucrărilor.
Adunarea generală din 29 ianuarie 1901 avea la
punctul patru al ordinii sale de zi problema „Mijloace-
lor prin care s-ar putea realiza fondurile trebuincioase
pentru construcţia Palatului Cercului Militar”59. Ca și în
alte rânduri, discuţiile au fost animate, soluţiile propu-
se fiind de o mare diversitate. Din nou s-a evocat posi-
bilitatea emiterii de acţiuni pentru toţi ofiţerii armatei,
dar mai mulţi membri au arătat că ofiţerii din provin-
cie vor avea foarte mari reţineri în a cumpăra aseme-
nea acţiuni pentru o construcţie care nu se găsește în
garnizoana lor. Nici loteria nu a fost admisă pentru că
prezenta certe dezavantaje, rămânând în sarcina co-
mitetului de administraţie să găsească o societate de
credit pentru a acorda un împrumut în vederea finali-
zării lucrărilor60.
Cum problema începerii lucrărilor rămânea în
suspensie, Comitetul a convocat, la 23 martie 1901, o
Adunare generală extraordinară pentru a lua o hotărâ-
re definitivă în privinţa acestei îndelung discutate pro-
bleme. Participarea ofiţerilor a fost numeroasă, 360 de
persoane, dovadă a interesului generat în rândul lor.
Dezbaterile au fost dominate de un curent pesi-
mist, alimentat de situaţia financiară grea a ţării, dar
și de zădărnicia eforturilor de până atunci. Timp de
aproape cinci ani, corpul ofiţeresc al garnizoanei s-a
mobilizat exemplar în jurul ideii construirii palatului,
iar succesele obţinute (terenul, concursul, alegerea
proiectului) i-a făcut să spere că vor avea, în sfârșit, la
capătul unui sfert de veac de existenţă, casa proprie,
unde să se adune. De aceea, mai mulţi ofiţeri (genera-
lul Alexandru Tell, colonelul Hiottu, colonelul Dumitru
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Iliescu) au propus amânarea lucrărilor în așteptarea
unor momente mai favorabile. O pledoarie înflăcărată
pentru continuarea eforturilor în vederea construcţiei
palatului a aparţinut maiorului Dimitrie Lambru, care
nu împărtășea opiniile exprimate de unii colegi, ide-
ea sa fiind că problema nu trebuia văzută numai din
punct de vedere financiar, ci și moral. Maiorul Lam-
bru aprecia că „se vor găsi toţi banii trebuincioși și de
aceea ar fi prea mult pentru noi să renunţăm la ocazia
de azi și să așteptăm cinci ani. Nu trebui să renunţăm
acum după ce s-au gătit planurile, am făcut cheltuieli,
iar peste cinci ani poate vom avea pretenţii și mai mari.
[…] Generaţiile viitoare ne vor binecuvânta de le vom
lăsa un local. Cu toate sacrificiile, concluziona el, să ne
facem casa noastră”61.
Generalul Arion, care conducea adunarea, a apre-
ciat însă că problema care s-a pus nu era ceea de a de
a renunţa la Palat, ci de a amâna construcţia lui până
în toamnă. A începe lucrările în acel moment, în plină
criză economică, reprezenta un exemplu negativ pen-
tru populaţia ţării, care se confrunta cu destule greu-
tăţi. Supusă la vot, propunerea a fost adoptată de cei
prezenţi62.
Criza economică reprezenta în acel moment o re-
alitate dramatică pentru România. Ea își avea originea
atât în situaţia internaţională foarte complicată, războ-
iul împotriva burilor (1899-1902) perturbând finanţele
europene, cât și în greșelile conservatorilor, veniţi la
putere în aprilie 1899. La aceste cauze s-a mai adău-
gat recolta deosebit de slabă din anul 189963. Efectele
crizei s-au propagat în toate sectoarele societăţii, afec-
tând inclusiv armata, alocaţiile bugetare ale acesteia
fiind reduse. Salariile ofiţerilor, respectiv ale subofiţeri-
lor au scăzut și, drept consecinţă, s-au diminuat și co-
tizaţiile încasate de cerc. Totuși, decizia amânării a fost
destul de pripită, dar se spera că ea nu va fi de lungă
durată.
60
Să mai consemnăm și faptul încetării din viaţă,
duminică, 31 octombrie 1899, a generalului Anton
Berindei, unul dintre susţinătorii construcţiei Palatului
Cercului Militar64. Generalul Anton Berindei s-a născut
la 6 ianuarie 1838, a urmat școala militară de la Metz
(Franţa) și a ocupat diverse funcţii importante, între
care și pe aceea de șef al geniului armatei și guverna-
tor al Cetăţii București. Ca ministru de Război în două
rânduri, generalul Berindei a întreprins demersuri in-
sistente pentru obţinerea terenului pentru viitorul Pa-
lat al Cercului Militar din București.
Cu toată această dureroasă pierdere, existau spe-
ranţe că lucrările vor începe foarte curând. Nimeni nu
bănuia atunci, la sfârșit de secol, complicata ţesătură
a evenimentelor care vor întârzia construcţia palatului
vreme de mai bine de două decenii.
NOTE:
1
Căpitan Dumitru Simionescu, op. cit., p. 48-49.
2
A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 3, f. 57.
3
Ibidem, f. 65.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Pentru istoricul Ateneului a se vedea, alături de cartea
semnată de Virgil Cândea, Ion Zamfirescu, Vasile Moga și urmă-
toarele lucrări: Bucureștii în imagini în vremea lui Carol I/ Pictures of
Bucharest in the age of King Carol I, vol. 2, selecţia și prezentarea
fotografiilor: Emanuel Bădescu; privire istorică: Ion Bulei; expoziţia
din 1906: Nicolae St. Noica, ediţie îngrijită și cuvânt înainte: Stelian
Ţurlea, Editura Fundaţiei Pro și Asociaţia Cultura, București, 2006,
p. 22; Noica, Nicolae N., Lucrări publice din vremea lui Carol I,cuvânt
înainte: Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a Românie,
ediţie îngrijită de Stelian Ţurlea, Editura Cadmos, București, 2008,
7
Ibidem, dosar nr. 2, f. 19.
8
„Monitorul Oficial” nr. 58, p. 541. (Dezbaterile Senatului; șe-
dinţa din 19 martie 1897).
9
Ibidem.
10
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa Pucheanu, Cor-
neliu Liviu Popescu, Constituţiile Române, texte note, prezentare
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

comparativă, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1993, Adrian Năstase, Editura Asociaţiei Române pentru Educaţie Demo-
p. 50; Ion Mamina, Monarhia constituţională în România…, p. 383. cratică, București, 2000, p. 107-108.
11 28
Preot prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, serie
români, ediţia a II-a, revăzută și adăugită, București, 2002, p. 327. nouă, vol. IV (1841-1846), coordonatorul volumului: Daniela Bușă,
12
„Monitorul Oficial” nr. 59, p. 575. (Dezbaterile Senatului; șe- Editura Academiei Române, București, 2007, p. 459.
29
dinţa din 20 martie 1897). Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi,
13
Ibidem. Editura Meridiane, București, 1986, p. 166-167.
14 30
Dezbaterile Adunării Deputaţilor; ședinţa din 11 martie Nicolae Lascu, Bulevardele bucureștene până la Primul Răz-
1898, p. 773. boi Mondial, Simetria, București, 2011, p. 23.
15 31
Ibidem Ibidem, p. 119.
16 32
Ibidem. Ibidem, p. 119-120.
17 33
C.M. Ciocazan, Amintiri din Războiul Întregirii neamului ale Ibidem, p. 120.
34
unui ofiţer din Regimentul 5 roșiori, ediţie îngrijită de Ioan Anastasiu George Potra, Din Bucureștii de ieri…, p. 137.
35
și Nicolae Marinescu, Editura Aius Printed, Craiova, 2007. Detalii în Nicolae Lascu, op. cit., p. 120-121. Proiectul a fost
18
Comandor (r) Ilie Manole, colonel Grigore Buciu, istoric de încredinţat lui A. Lecomte de Nouy, acesta imaginând un scuar
artă Victor Simion, op. cit., p. 134. deschis spre cele trei străzi, în mijlocul căruia urma să se constru-
19
Andrei Pippidi, București. Istorie și urbanism, Editura Do Mi- iască o cupolă de biserică, așezată pe un tambur. În partea dreaptă
noR, Iași, 2005, p. 96-97. era un chioșc, iar în fundal o clădire masivă. Istoricul Ionescu Gion a
20
Popescu Lumină, Bucureștii din trecut și de astăzi, București, completat proiectul, propunând un grup statuar cu personaje din
1935, p. 166. vremea lui Matei Basarab.
21 36
Printre cei care s-au ocupat de istoria acestui așezământ Henri Stahl, Bucureștii ce se duc, Fundaţia Culturală Gheor-
monahal amintim pe N. Iorga, N. Stoicescu, Dan Berindei, Dimitrie ghe Marin Speteanu, București, 2006, p. 1.
37
Papassoglu, colonelul Popescu-Lumină, George D. Florescu, Aristi- Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altă dată, vol I (1871-
de Ștefănescu, Gheorghe Crutzescu, Petre Dache, Cristian Moises- 1877), ediţie îngrijită de Aristiţa și Tiberiu Avramescu, Editura Emi-
cu ș.a. nescu, București, 1987, p. 77.
22 38
Cristian Moisescu, Un monument bucureștean dispărut – Bi- Lt.-col. Dimitrie Papazoglu, op. cit., p. 108.
39
serica Mănăstirii Sărindar, în „Revista Muzeelor și Monumentelor Nicolae Lascu, op. cit. p. 156.
40
Istorice”, 1976, p. 61. Popescu-Lumină, op. cit., p. 678.
23 41
Popescu-Lumină, op. cit., p. 5. Palatul Cercului Militar, „Cercul Publicaţiunilor Militare”,
24
Pentru istoria mânăstirii Sărindar a se vedea și George Po- 16/1898, p. 81.
42
tra, Documente privitoare la Istoria orașului Bucureșzi (1634-1800), A.M.R., fond C.C.A, dosar nr. 2, f. 23.
43
Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1982, „Cercul Publicaţiunilor Militare”, 12/1898, p. 192.
44
documentele nr. 1, 51, 60, 115, 148, 158, 207, 231, 245 și 323; Idem, A.M.R., fond C.C.A, dosar nr. 2, f. 23.
45
Din Bucureștii de ieri, volumul I, Editura Știinţifică și Enciclopedică, Ibidem, f. 25.
46
București, 1990, p. 130-144. De asemenea, pentre averea așeză- Ibidem.
47
mântului, fondul Mânăstirea Sărindar de la Arhivele Naţionale este Ibidem, f. 26.
48
de o mare bogăţie. Ibidem.
25 49
Ana Maria Orășanu, Vechi zidiri bucureștene: Sărindar, Bibli- Ibidem, f. 28.
50
oteca Bucureștilor, an I, nr. 3, p. 5; Dan Berindei, Sebastian Bonifa- Ibidem, f. 29.
51
ciu, București, Ghid turistic, București, 1978, p. 42. „Cercul Publicaţiunilor Militare”, 7/1899, p. 88.
26 52
Domenico Caselli, Cum au fost Bucureștii odinioară, Silex, D. Maimarolu, Memoriu asupra construcţiunii Palatului Cer-
București, 1994, p. 105-110. cului Militar, Tipografia „Gutenberg”, București, 1913, p. 4.
27 53
Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. VI, p. 86, lt.-col. Dimitrie Dare de seamă… 1900, p. 10.
54
Papazoglu, Istoria fondării orașului București, precedată de studiul „Cercul Publicaţiunilor Militare”, 43/1899, p. 614.
55
Memorii de militar de Nicolae Iorga, ediţie îngrijită de prof. univ. dr. Dare de seamă... 1900, p. 10.

61
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

56 63
Ibidem, p. 11. Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Ca-
57
„Cercul Publicaţiunilor Militare”, 10/1901, p. 73. rol I, ediţie, postfaţă și indice de Stelian Neagoe, Humanitas, Bucu-
58
Ibidem, p. 13-14, 1901, p. 93. rești, 1994, p. 263-291; Istoria românilor, volumul VII, tom II, 1878-
59
A.M.R., fond C.C.A, dosar nr. 2, f. 32. 1916, coordonator: acad. Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică,
60
Ibidem, f. 33. București, 2003, p. 191-199.
61 64
Ibidem f. 34. Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne și guvernanţi (1866-1914), Si-
62
Ibidem, f. 35. lex. Casă de Editură, Presă și Impresariat S.R.L., București, 1994, p. 16.

62
 Capitolul IV
PALATUL – DE LA PROIECT LA EDIFICIU
Speranţe amânate la început de veac
Noul secol, al XX-lea, ce avea să devină cea mai
dramatică perioadă din istoria omenirii, a început sub
auspicii favorabile – așa cum se încheiase și cel pre-
cedent – pentru societăţile europene, aflate sub zodia
lipsită de griji, dar plină de speranţe, a ceea ce istoricii
au numit „la belle époque”1. Nimic nu părea să întune-
ce orizontul de așteptare al oamenilor și al societăţii
existând, peste tot, convingerea că progresul omenirii
este neîntrerupt, iar viitorul luminos.
O serie de invenţii tehnice (telefonul, automobi-
lul, avionul ș.a.) se dovedeau promiţătoare pentru so-
cietate, literatura și artele înfloreau, iar războaiele erau
rare și, oricum, ele afectau în mică măsură continen-
tul european (anglo-bur, ruso-japonez etc.). Societa-
tea românească nu făcea excepţie. Ţara se găsea sub
conducerea autoritară, dar înţeleaptă a regelui Carol
I, viaţa politică, deși gălăgioasă la suprafaţă, se stabi-
lizase în fond, se construia destul de mult, mai ales în
unele orașe, iar progresul era evident. În mediul rural
însă disparităţile sociale erau mari și contradicţiile pu-
ternice. Deși la început de veac exista o criză financiară
serioasă, societatea românească nu își vedea viitorul
compromis. În 1901 s-au sărbătorit 1800 de ani de la
venirea lui Traian pe aceste locuri, prilej de a evoca ne-
cesitatea unităţii neamului. Același lucru a fost sublini-
63
at și în anul 1904, când s-au împlinit patru sute de ani
de la moartea lui Ștefan cel Mare, ilustră personalitate
a evului mediu românesc.
În 1906 au avut loc ceremonii fastuoase prilejuite
de împlinirea a 40 de ani de domnie a regelui Carol I,
iar Bucureștiul a fost centrul acestora. Cu acest prilej,
capitala s-a îmbogăţit și cu un splendid parc, construit
la poalele dealului Filaret, acolo unde, la 1848, mulţi-
mea ieșise la revoluţie.
A venit însă anul 1907 ca o lovitură, parcă, din se-
nin, care a zguduit puternic conștiinţa publică. Dinco-
lo de dramatismul evenimentelor, Răscoala din 1907 a
relevat necesitatea reformelor, mai ales a celei agrare2.
S-a declanșat o amplă dezbatere la nivelul clasei poli-
tice și, în cele din urmă, reformele (agrară și electorală)
au fost votate în 1913, la putere fiind Partidul Liberal3.
N-a mai fost timp ca ele să fie aplicate deoarece a venit
pe neașteptate războiul, mai întâi cel balcanic (1913),
la care armata a luat parte. Nu s-au purtat lupte, dar
campania peste Dunăre a evidenţiat serioase caren-
ţe în structura organizatorică, în dotarea tehnică și în
echiparea efectivelor, în pregătirea corpului de cadre
și a trupei. Sfârșitul acţiunii cu rezultat concret, capitu-
larea Bulgariei și preluarea sudului Dobrogei (Cadrila-
ter), a contribuit, pe lângă procopsirea cu un dușman,
la instalarea unei stări de euforie fără suport, preludiu
la marea catastrofă din toamna anului 19164.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Toate aceste evenimente, foarte succint prezenta-
te, s-au răsfrânt și asupra ambiţiosului proiect de con-
struire a unui local monumental în centrul București-
lor pentru Cercul Militar care, la început de veac, părea
aproape de realizare.
Dar criza financiară coroborată cu lipsa de per-
severenţă a unor lideri militari militari au determinat
amânarea realizării proiectului. Adunarea generală din
30 ianuarie 1902, condusă de generalul Eraclie Arion, a
decis ca problema demarării lucrărilor de construcţie a
palatului să se dezbată în altă adunare generală5. Tot-
odată, ofiţerii mai erau informaţi despre un alt impe-
diment apărut între timp. Primăria Capitalei, conside-
rând că terenul din Sărindar aparţinea Cercului Militar,
persoană juridică privată, l-a impozitat6. Această iniţi-
ativă a edililor capitalei reprezenta un obstacol supli-
mentar în privinţa demarării lucrărilor de construcţie a
viitorului Palat. Adunarea generală a apreciat, pe bună
dreptate, că terenul a fost dat Ministerului de Război,
care era autoritate publică, scutită de plata impozitu-
lui pentru terenurile intravilane și nu Cercului Militar.
În cele din urmă, chestiunea s-a aplanat, Primăria Ca-
pitalei renunţând la impozitarea terenului. Problema
găsirii unui antreprenor capabil să accepte condiţiile
oferite de Cercul Militar a rămas valabilă. Urmare a
acestei decizii, la 25 februarie 1902, Comitetul de ad-
ministraţie a analizat ofertele depuse pentru închirie-
rea terenului pe care urma să se construiască palatul.
Alexandru Grily oferea 55 de lei pe lună, începând cu
16 martie, termenul fiind o jumătate de an, iar Vanghe-
lie N. Busacu – 60 de lei pe lună, de la 15 martie la 15
octombrie, și 100 de lei pe lună în următorul interval,
15 octombrie-15 martie. Comitetul a admis cea de-a
două ofertă, punând însă și o serie de condiţii: închiri-
rierea întregului teren; îngrădirea celui nefolosit; plata
în avans cu 15 zile a chiriei lunare; rezilierea contractu-
64
lui cu trei luni înainte, în cazul în care încep lucrările de
construcţie a palatului7.
Repetatele amânări ale începerii lucrărilor, impo-
sibilitatea găsirii unei soluţii care să materializeze o
idee la care aderaseră atât conducerea armatei, cât și o
bună parte a corpului ofiţeresc din Capitală, au gene-
rat nemulţumiri și dezamăgire. G. Ursachy, în articolul
„Palatul Cercului Militar”, publicat în „Cercul Publicaţiu-
nilor Militare”, făcea un istoric al speranţelor pe care le
nutriseră ofiţerii în ceea ce privește materializarea ide-
ii. El aprecia că nici nepoţii generaţiei lui nu vor avea
prilejul să admire somptuosul palat așa cum îl arătau
schiţele8.
Problema părea amânată sine die, mai ales că la 7
septembrie 1903 a încetat din viaţă generalul Eraclie
Arion, comandantul Corpului 2 armată (din anul 1891),
calitate în care deţinuse, cum am mai precizat, și preșe-
dinţia Comisiei de direcţie a Cercului Militar, depunând
multă stăruinţă pentru ca palatul acestuia să devină re-
alitate. Născut la 24 februarie 1838, Eraclie Arion a urcat
în grad până la general de divizie (10 mai 1892) și a deţi-
nut succesiv o serie de funcţii: șef al Serviciului artileriei
armatei în Războiul pentru Independenţă, comandant
al Școlii de aplicaţie de artilerie și geniu (1881-1883),
șeful Inspectoratului de artilerie al armatei (1883-1891)
etc. A dovedit peste tot destoinicie, iar Cercul Militar
din București îi datorează ideea unui local propriu, dar
nu a unei clădiri oarecare, ci a unui palat9.
În Adunarea generală a membrilor Cercului Mili-
tar, din ianuarie 1904, condusă de principele moște-
nitor Ferdinand, care dezbătea mersul administraţiei
pe anul anterior, comisia desemnată pentru începe-
rea construcţiei localului propunea „de a persista în
această hotărâre (de amânare a lucrărilor, n.n.), care ni
se pare foarte matură, și ceva mai mult încă ne permi-
tem chiar a vă ruga să abandonaţi cu totul punerea în
aplicare a acestei dorinţe”10 (s.n.). Erau evocate efortu-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
rile depuse pentru găsirea unui constructor, licitaţiile
repetate, tratativele și intervenţiile, dar „efectele crizei
prin care am trecut, conchidea documentul, a înde-
părtat orice amator de la o asemenea întreprindere”11.
Comisia își declara incapacitatea de a rezolva sarcina
ce i s-a încredinţat și releva marile greutăţi ale proiec-
tului. În primul rând, se angajau cheltuieli prea mari,
peste posibilităţile cercului, și se recurgea la soluţii cu
puţine șanse de reușită (închirierea unor săli ale viitoa-
rei construcţii). De aceea, membrii comisiei avertizau
asupra riscului „ca nu cumva, dorind idealul, să pier-
dem și modestul spaţiu de astăzi”.
Ei veneau și cu o propunere pentru ca instituţia,
Cercul Militar, să aibă totuși un local propriu, ceva
mai puţin frumos, dar dispunând de tot confortul
necesar. Era vorba de cumpărarea unei clădiri care
să coste 500 000-700 000 lei. Cercul nu dispunea nici
de această sumă, dar ea putea fi procurată mai ușor.
Soluţia propusă era vinderea terenului de la Sărindar,
care valora 350 000-400 000 lei. Suma necesară putea
fi completată printr-un împrumut ce urma să fie achi-
tat din cotizaţiile membrilor cercului și din capitalul
deţinut12.
Merită remarcată intervenţia generalului Con-
stantin I. Brătianu, care a relevat stăruinţele comitetu-
lui pentru a începe lucrările de construcţie a palatului.
Dar, a arătat distinsul general, ori s-ar construi un local
nou, ori s-ar cumpăra un local construit, cheltuielile
vor fi aceleași. De aceea, el propunea să se persiste
în găsirea unui inginer sau a unui antreprenor care să
construiască localul, asigurându-i, în schimb, o chirie
pe 99 de ani13.
Comitetul de direcţie al Cercului Militar a fost
mandatat de Adunarea generală să înceapă demersu-
rile pentru vinderea terenului. S-a redactat un proces-
verbal ce a fost înaintat Corpului 2 armată, forul tute-
lar, care, la rândul lui, l-a supus avizului Ministerului de
65
Război. Departamentul de resort, în urma consultării
cu structurile sale specializate, a fost de acord cu ide-
ea și a obţinut acordul Parlamentului pentru vânzarea
terenului de la Sărindar „prin licitaţie publică sau prin
bună învoială”14.
De asemenea, s-a obţinut avizul nr. 518 al Consi-
liului de avocaţi ai statului relativ la vânzarea planuri-
lor lucrate de arhitectul Dimitrie Maimarolu15.
Vinderea terenului obţinut cu atâta greutate în-
semna năruirea speranţelor multor ofiţeri de a avea
un local reprezentativ atât pentru armată, cât și pen-
tru Capitală, aflată atunci, așa cum am precizat, într-o
explozie edilitară. Proiectul părea compromis, dar evo-
luţia evenimentelor a determinat renașterea speranţei
pentru procurarea unui local propriu.
În cursul anului 1905, Comitetul de direcţie a dez-
bătut în mai multe ședinţe problema vinderii terenului
de la Sărindar, iar cu suma obţinută să se cumpere fie
localul în care își desfășura activitatea, fie un alt local
care să aibă mai multe facilităţi. În acest sen el avea
mai multe oferte. Un anume Vernescu propusese ca
să vândă Cercului Militar imobilul pe care îl deţinea
pentru suma de un milion de lei. Din această sumă el
era dispus să scadă 350 000 de lei, preţul oferit pentru
terenul de la Sărindar, pe care dorea să-l cumpere. La
rândul ei, Societatea Agricolă oferea pentru aceleași
teren 300 000 de lei. În același timp, Academia Româ-
nă solicita pentru localul în care funcţiona Cercul Mili-
tar o sumă cuprinsă între 700 000-750 000 lei16.
Analizând aceste oferte, Comitetul a ajuns la con-
cluzia că pentru a cumpăra fie imobilul deţinut de Ver-
nescu, fie clădirea în care funcţiona cercul, era nevo-
ie de circa un milion de lei. S-a ajuns la această sumă
prin includerea tuturor cheltuielilor legate de mutare,
instalare și îmbunătăţirile ce trebuiau făcute. Pe bună
dreptate s-a pus întrebarea în cadrul reuniunilor dacă
această sumă nu ar putea acoperi construirea localului
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
mult visat al cercului pe terenul pe care îl deţinea deja.
Cu toate acestea, cercul consimţea să vândă terenul
cu suma de 450 000 de lei, sumă care includea și pla-
nurile arhitectului Maimarolu, pentru care se plătiseră
deja 30 000 lei. Însă terenul fusese dat nu cercului, ci
Ministerului de Război pentru construcţia palatului. În
consecinţă, comitetul propunea ca departamentul de
resort să facă diligenţe pentru ca Parlamentul să dea
o lege care să permită vinderea terenului. Cu alte cu-
vinte, Cercul Militar, după ce depusese mari stăruinţe
în urmă cu mai puţin de un deceniu pentru a obţine
un loc corespunzător, făcea acum demersuri pentru a-l
putea vinde17.
Până se găsea un cumpărător, comitetul a decis
închirierea terenului pe o perioadă de trei ani, suma
cerută fiind de 1 200 de lei pe an, plătibili la începu-
tul fiecărui an18. Nu s-a renunţat, deci, la ideea vinderii
terenului, astfel că, în ședinţa din 10 ianuarie 1906, co-
mitetul a luat din nou în discuţie modalităţile prin care
s-ar putea realiza acest lucru. În atare scop, a fost în-
sărcinat colonelul adjutant George Georgescu să sem-
neze în numele cercului o procură pentru căpitanul P.
Șeinescu, acesta angajându-se să vândă terenul. Preţul
cerut urcase acum la 425 000 lei, plătibili în două tranșe;
un acont de 100 000 lei în răstimp de o lună, respectiv
până la 1 februarie 1906, iar restul de 325 000 lei până
la 1 aprilie 190619. În schimb, căpitanul Șeinescu a ob-
ţinut un bon de comision, el oprind pentru sine toată
suma ce era peste preţul de vânzare solicitat de cerc20.
Din motive pe care nu le cunoaștem, această tranzacţie
cu iz de afacere nu s-a finalizat.
În consecinţă, a fost convocată Adunarea generală
a Cercului Militar, care s-a desfășurat la 17 mai 1906. Pe
ordinea de zi a figurat analiza ofertei făcută de Societa-
tea Centrală Agricolă pentru cumpărarea terenului de
la Sărindar. Preţul oferit era de 350 000 lei, în care era
inclus și costul planurilor arhitectului Dimitrie Maima-
66
rolu. Ca atare, noua ofertă nu diferea prea mult de cea
anterioară, care se ridica la 300 000 lei, fără planurile
viitoarei clădiri. Opinia generală a fost aceea a păstrării
terenului. Primul care a luat cuvântul a fost generalul
Constantin Coandă, care a spus că oferta este prea
mică, locul trebuind să fie păstrat. „Darul Corpurilor
Legiutoare, sublinia Coandă, a fost ca cercul să aibă un
loc frumos și mai bine să se temporizeze cu vinderea
căci locul va avea un viitor frumos”21. El a fost susţinut
și de generalul Constantin I. Brătianu, care a apreciat
că Parlamentul a dat terenul nu pentru a-l vinde și să
se capitalizeze banii, ci să se ridice pe el clădirea cercu-
lui22 . De aceeași opinie a fost și generalul Ioan Culcer,
care a mai ridicat și ideea unui eventual proces al lui
Dimitrie Maimarolu, în cazul în care locul s-ar vinde.
După opinia lui Culcer, arhitectul ar câștiga sigur în in-
stanţă.
Adunarea a votat în unanimitate respingerea ofer-
tei Societăţii Centrale Agricole și păstrarea terenului
pentru construcţia palatului Cercului Militar. În acest
sens s-a redactat și un raport către Corpul 2 armată,
prin care se solicita sprijin pentru construcţia imobi-
lului. Răspunsul departamentului de resort a fost unul
relativ surprinzător. El ţinea să reamintească faptul că
terenul a fost cedat Ministerului de Război și nu Cer-
cului Militar. Prin urmare, hotărârea Adunării generale
din mai 1906 a avut mai mult un rol consultativ pentru
că decizia aparţinea Ministerului. În consecinţă, se dis-
punea Cercului Militar să continue tratativele pentru
vânzarea terenului, iar pe de altă parte să se numească
de către Corpul 2 armată o comisie de ofiţeri specialiști
din garnizoană care, împreună cu membrii comitetu-
lui, să studieze planul construcţiei și să se înlăture tot
ce ar fi de prisos23. Până atunci, în ședinţa din 2 decem-
brie 1906, comitetul a hotărât semnarea contractului
de închiriere a terenului pentru suma de 1 000 de lei
pe an.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
După cum afirma D. Maimarolu în Memoriul său,
ministrul de război, generalul George Manu, sprijinit
de generalul Ioan Culcer, secretarul general al depar-
tamentului de resort, ar fi promis sprijin pentru în-
ceperea lucrărilor de construcţie a palatului Cercului
Militar24. Dar, în februarie-martie 1907, s-au desfășurat
marile răscoale ţărănești care au zguduit din temelii
societatea românească. Guvernul conservator, inca-
pabil să stăpânească situaţia, a fost înlocuit cu unul
liberal condus de Dimitrie A. Sturdza. În aceste condi-
ţii dramatice pentru ţară, construcţia palatului a fost
amânată din nou. Începutul de veac se dovedea puţin
prielnic Cercului Militar din București.
Lucrările de construcţie a palatului
sub semnul disputelor
Marile răscoale ţărănești din anul 1907 au avut
drept consecinţă amânarea începerii lucrărilor de con-
strucţie a palatului, ce-i drept, dar problema a conti-
nuat să rămână pe agenda de lucru a Cercului Militar
și a Ministerului de Război. Cel mai mare impediment
era găsirea mijloacelor financiare, formulele de până
atunci nefiind viabile.
Întrucât nici o antrepriză de construcţie româneas-
că nu a fost interesată sau nu a avut mijloace pentru o
asemenea construcţie, Cercul Militar s-a adresat străi-
nătăţii. În urma apelului, în vara anului 1909, Comite-
tul de administraţie a intrat în tratative cu societatea
„Davis-Bennet & Co” din Londra, reprezentată de G.W
Bennet și Hoult Horton. Cercul Militar, persoană mora-
lă, ipoteca terenul și imobilul în schimbul construcţiei.
Plata anuităţilor urma să se facă din venitul Palatului,
în două rate anuale, respectiv la Sf. Gheorghe (23 apri-
lie) și la Sf. Dumitru (26 octombrie). Venitul rezultat
din închirierea spaţiilor estimat de comitet se ridica la
67
25 000 lei, la care se adăuga o sumă între 30 000-40 000
de lei, rezultată din închirierea hotelului25.
Reprezentanţii societăţii au cerut un termen de
gândire până la 20 octombrie pentru a studia întreaga
lucrare și a da un răspuns. În acest interval, Cercul Mili-
tar a fost rugat să nu ia nici un angajament faţă de altă
firmă și să trateze cu Primăria Bucureștiului problema
autorizaţiei de construcţie, pentru ca în momentul de-
clanșării lucrărilor să nu existe nici un obstacol.
Răspunsul firmei londoneze a fost negativ, astfel
că trebuiau luate de la capăt alte demersuri pentru
construcţia Palatului. Adunarea generală, desfășurată
la 13 martie 1910, sub președinţia principelui moște-
nitor Ferdinand, a luat în discuţie problema și a însăr-
cinat comitetul, condus de colonelul Teodor Râmni-
ceanu, să caute, în continuare, cele mai bune soluţii.
În același timp, s-a format o comisie pentru revederea
planurilor imobilului, aceasta fiind compusă din gene-
ralul Vasile Zottu, colonelul Scarlat Panaitescu și admi-
nistrator clasa I. Fătulescu26, acesta din urma venind cu
propunerea ca pentru obţinerea banilor necesari, Cer-
cul Militar să se adreseze Casei Dotaţiei Oastei. Ideea a
fost acceptată, astfel că, la 3 aprilie 1910, comitetul a
adresat o cerere de împrumut respectivei instituţii. În
același timp, comisia, prezidată de generalul Zottu, a
emis părerea că, înainte de toate, se impunea intrarea
în posesie a planurilor clădirii pentru a fi studiate și a
se stabili, pe această bază, costul exact al clădirii27.
Cum răspunsul Casei Dotaţii Oastei întârzia, co-
mitetul l-a invitat la reuniunea sa din 7 iulie 1910 pe
Vintilă Brătianu, fratele liderului Partidului Naţional
Liberal, Ion I.C. Brătianu, pentru a-i cere sfatul. Vintilă
Brătianu era un cunoscut specialist în probleme finan-
ciare, fusese primar al Bucureștilor, iar în acel moment
era membru în Consiliul comunal al Capitalei. El a dat
curs invitaţiei, dar nu a putut oferi o soluţie întrucât nu
cunoștea foarte bine întreaga problematică28.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Între timp, a apărut o ofertă din partea din partea
societăţii pariziene „L’Industrielle Foncière” al cărei re-
prezentant, Dufour, a participat la ședinţa Comitetului
de administraţie din 12 octombrie 1910. Această soci-
etate se angaja să construiască palatul după planuri-
le, devizele și caietele de sarcini puse la dispoziţie de
către Comitetul de administraţie și asigura suma ne-
cesară, ce urma să fie plătită într-un interval de 40 de
ani, cu o anuitate de 6,43791%, dintre care 5,75% era
dobânda. Drept garanţie, se ipoteca terenul și clădirea
aferentă. Cercul avea dreptul să supravegheze mersul
construcţiei cu un personal propriu. De asemenea, co-
mitetul se obliga să intervină la Ministerul de Război
pentru a garanta, sub o formă sau alta, plata regulată
a anuităţilor29.
Reprezentantul societăţii franceze cerea pentru
serviciile sale un comision de 2% din preţul total. Co-
mitetul a găsit legitimă această solicitare și a stabilit ca
suma să fie plătită astfel: 1/3 la semnarea contractului;
1/3 la terminarea primului etaj și restul de 1/3 la pre-
darea imobilului.
Cum oferta societăţii „L’Industrielle Foncière” era
cea mai bună de până atunci, s-a decis să se continue
tratativele pentru lămurirea tuturor aspectelor juridice,
financiare și organizatorice ale afacerii. De asemenea,
s-a hotărât contactarea arhitectului Maimarolu în ve-
derea modificării vechilor planuri, pentru ca ele să poa-
tă fi puse la dispoziţia societăţii franceze. În acest scop,
la 20 octombrie 1910, a avut loc întâlnirea dintre Mai-
marolu și Comitetul de administraţie al Cercului Militar.
Se pare că discuţiile nu au fost foarte fructuoase din
moment ce s-a hotărât să fie contactaţi și alţi arhitecţi
pentru definitivarea noilor planuri. În acest scop, comi-
tetul a luat legătură cu Petre Antonescu, Ioan Mincu,
Ion D. Berindei și Ștefan Burcuș, personalităţi binecu-
noscute ale arhitecturii românești, toţi fiind școliţi în
Franţa, cu realizări remarcabile în București și în ţară.
68
La sfârșitul anului 1910, societatea „L’Industrielle
Foncière” a declinat oferta, astfel că a trebuit să fie că-
utate alte surse de finanţare, autorităţile militare fiind
hotărâte să treacă, în sfârșit, la construcţia palatului,
amânată, din diferite motive, mai bine de un dece-
niu. În deblocarea situaţiei, un rol important l-a avut
Nicolae Filipescu (1862-1916) ministrul de Război (29
decembrie 1910-27 martie 1912) în guvernul conser-
vator condus de Petre P. Carp.
Nicolae Filipescu, om politic, publicist, deputat, cu
o tumultoasă activitate, și-a legat numele de două in-
stituţii militare cu mare impact în viaţa oștirii: Colegiul
Militar de la Mănăstirea Dealu și Cercul Militar al ofi-
ţerilor din garnizoana București. În prima s-a pregătit,
vreme de câteva decenii, până la instaurarea regimu-
lui comunist, o parte din elita societăţii românești. În
ceea ce-o privește pe a doua, impulsul dat de Nicolae
Filipescu a avut o mare importanţă deoarece a deblo-
cat o situaţie care trena de ani de zile. Noul ministru de
Război i-a primit, la 1 ianuarie 1911, cu ocazia Anului
Nou, pe ofiţerii garnizoanei, prilej de care s-a profitat
pentru a fi ridicată și problema mult prea tergiversată
a construcţiei palatului Cercului Militar.
Nicolae Filipescu a dispus, la începutul aceluiași
an, ca Ministerul de Război să ofere Cercului Militar o
donaţie de 200 000 lei pentru începerea lucrărilor de
construcţie. De asemenea, el s-a implicat efectiv în
materializarea proiectului, acordând și alte facilităţi.
Recunoscând meritele lui Nicolae Filipescu, Comite-
tul de direcţie al Cercului Militar, în Darea de seamă
pe anul 1911, îi arăta „întreaga noastră recunoștinţă
pentru putinţa reală ce ne dă de a vedea desăvârșit
visul nostru mult mai curând”30. Graţie acestui sprijin
s-a putut trece, după foarte mulţi ani de așteptare, la
începerea construcţiei clădirii.
În data de 10 ianuarie 1911, Comitetul de admi-
nistraţie s-a întrunit sub președinţia generalului Panait
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Varthiadi, comandantul Corpului 2 armată, președin-
tele de ordine al Cercului Militar, de astă dată discu-
tându-se, în sfârșit, problema începerii lucrărilor de
construcţie a palatului. Comitetul a hotărât ca elabo-
rarea planurilor și conducerea lucrărilor să se facă de
către arhitectul Maimarolu, iar planurile cele vechi să
fie modificate de către o comisie din care să facă par-
te, alături de Maimarolu, ofiţeri specialiști. Maimarolu
se angaja să modifice planurile în mod gratuit, dar
primea, în schimb, suma cerută prin oferta sa din 5 ia-
nuarie 1911, respectiv 4,5% din devizul întregii lucrări.
Din aceasta se scădeau cei 30 000 de lei, cât au costat
planurile iniţiale. Arhitectul Maimarolu și-a luat anga-
jamentul să finalizeze noile planuri în 15-20 de zile, în
așa fel încât la începutul lunii aprilie să fie pusă piatra
fundamentală a lucrării31.
Potrivit celor stabilite în Comitetul de administra-
ţie, clădirea trebuia să aibă un subsol, unde urmau să
fie instalate uzina electrică, sălile pentru diferite spor-
turi (scrimă, gimnastică, popice, tir), hala de bere, sala
de cinematograf, bucătăriile etc. La parter urmau a fi
instalate magazine de jur împrejur, restaurantul, iar
la etajul întâi saloanele cercului (un mare salon de re-
cepţie, flancat de două saloane destinate familiei re-
gale și doamnelor32) sala de biliard, biblioteca și sala
de lectură, sală pentru jocuri. La mezanin se avea în
vedere construirea unui mare amfiteatru circular (un
mic Atheneu) pentru conferinţe, adunări etc., precum
și trei săli pentru jocuri de război și camera comisarului
cercului. Etajele trei și patru erau destinate hotelului,
iar în mansardă urmau să fie amenajate camere pen-
tru servitori, un apartament pentru comisarul cercului,
debarale și magazii33.
Hotărârea finală a fost luată de Adunarea generală
extraordinară din 17 ianuarie 1911, convocată de ge-
neralul P. Varthiadi. Cum acesta nu a putut participa,
fiind bolnav, Adunarea a fost condusă de generalul
69
Mihai Boteanu, cel mai vechi general prezent la reu-
niune. Singura problemă dezbătută a fost cea a con-
struirii palatului Cercului Militar. Comitetul a prezentat
acelor prezenţi hotărârile sale, precum și dorinţa expri-
mată de regele Carol I ca lucrările să înceapă cât mai
curând. De altfel, generalul Varthiadi avea în intenţie
ca piatra fundamentală să fie pusă în ziua de 7 apri-
lie 1911, în preajma zilei de naștere a suveranului (10
aprilie 1839).
Comitetul a prezentat, de asemenea, și rentabili-
tatea viitoarei clădiri care, după calculele din acel mo-
ment, se ridica la 150.000 lei anual, rentabilitate ce era
dată de închirierea subsolului, a restaurantului, halei
de bere, magazinelor, hotelului etc.34.
La discuţii s-a arătat importanţa cu totul deosebită
a adunării, care era chemată să voteze începerea lucră-
rilor de construcţie, dar n-au lipsit disputele și opiniile
contrare. De pildă, generalul Alexandru Socec sublinia
că prin eliminarea ornamentaţiei, practic, viitorul palat
nu era finalizat și nu înţelegea raţiunea pentru care o
lucrare urma să înceapă și să nu poată fi terminată35.
Pe aceeași linie, colonelul Scarlat Panaitescu a
apreciat că planurile întocmite de arhitectul Maima-
rolu nu corespundeau necesităţilor Cercului Militare.
În consecinţă, el propunea încredinţarea lucrării unui
arhitect priceput, ceea ce ar fi avut drept consecinţă o
nouă amânare a începerii lucrărilor36. Căpitanul Eracle
Nicoleanu a criticat procedura înscrisă în Statutele din
1896, potrivit cărora comandantul Corpului 2 armată
numește Comitetul de administraţie. Pe cale de con-
secinţă, el aprecia că hotărârile comitetului nu aveau
legitimitate, Cercul Militar fiind o asociaţie benevolă a
ofiţerilor37.
Cu toate acestea, Adunarea generală a aprobat,
cu majoritate de voturi, următoarele hotărâri: înche-
ierea contractului cu arhitectul Maimarolu; începerea
lucrărilor de construcţie; contactarea unui împrumut
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
în condiţii cât mai avantajoase; angajarea unui avocat,
care să apere interesele cercului pe toată durata de
execuţie a lucrărilor; constituirea unor comisii formate
din ofiţeri specialiști din garnizoană, împreună cu per-
sonalul auxiliar38.
Hotărârile Adunării generale din 17 ianuarie 1911
au dat undă verde începerii lucrărilor de construcţie a
palatului, deblocând o situaţie care dura mai bine de
un deceniu. Pentru aceasta a fost nevoie să fie rezolva-
te mai multe probleme, dintre care două deosebit de
importante: asigurarea finanţării, respectiv definitiva-
rea planurilor de construcţie. În mod paradoxal, prima
a fost rezolvată relativ ușor, în schimb, a doua a gene-
rat o dispută aprinsă și îndelungă între unii generali și
ofiţeri cu responsabilităţi în conducerea Cercului Mili-
tar și a armatei, pe de o parte, și arhitectul Maimarolu.
La 4 februarie 1911, Casa Dotaţiei Oastei a luat în
discuţie cererea mai veche a Cercului Militar de acor-
dare a unui credit de două milioane de lei pe care l-a
aprobat. În plus, Casa Dotaţiei Oastei a mai decis ca
din excedentul său bugetar pe anul 1910/1911 să con-
tribuie la construcţia noului palat cu suma de 100 000
lei. Pentru aceasta avea însă nevoie de aprobarea Par-
lamentului. Ministerul a elaborat un proiect de lege
pe care l-a înaintat celor două camere. Adunarea De-
putaţilor l-a discutat în ședinţa sa din 6 martie 1912,
aprobând, cu votul unanim al celor 61 de deputaţi,
atât acordarea creditului, cât și ajutorul bănesc în va-
loare de 100 000 de lei. Împrumutul era contractat pe
o perioadă de 40 de ani, cu o dobândă de 4% pe an,
acesta fiind garantat „printr-o inscripţiune ipotecară
de primul rang asupra întregului teren din Sărindar,
proprietatea Cercului Militar, și asupra tuturor clădiri-
lor ce se vor ridica pe acest teren”39.
Din creditul de două milioane de lei au fost efec-
tiv deblocate 1,7 milioane, restul de 300 000 lei fiind
garanţia păstrată de Casa Dotaţiei Oastei. La data îm-
70
prumutului, renta fiind scăzută – altminteri, cercul ris-
ca să piardă la vânzarea efectelor –, s-a pus garanţie la
Manutanţa Armatei suma de 1 319 500 lei rentă valoa-
re nominală, de unde s-a luat, cu împrumut, treptat,
suma de 3 282 000 lei40. Prin aceste aranjamente fi-
nanciare, cercul avea disponibil circa 2,25 milioane de
lei, în această sumă intrând și averea proprie, cifrată
la circa 250 000 lei, fără a ţine seama de cei 37 000 lei
din „Afacerea Filostrat”, bani pentru care Cercul Militar
se afla în proces cu Casa de Depuneri și Consemnaţi-
uni”41.
A doua problemă a fost mai complicată și dispute-
le pe care le-a generat au amânat și întârziat lucrările
de construcţie. În scopul desfășurării lor s-au format
două comisii, una de direcţie și una de execuţie. Din
prima au făcut parte generalii Vasile Zottu, Mihai Bo-
teanu, George P. Georgescu și Gh. Iannescu, președin-
te fiind desemnat generalul Mihail Boteanu iar secre-
tar căpitanul C. Durma. Comisia și-a modificat, ulterior,
componenţa, fiind admiși generalul I. Deșliu și colone-
lul Eremia Grigorescu, în locul generalilor Georgescu
și Iannescu. Din comisia de execuţie au făcut parte,
iniţial, colonelul Traian Robescu, locotenent-colonelul
Dimitrie Ștefănescu, maiorii Ioan Macri și Victor Zottu.
Să observăm că prin constituirea celor două comi-
sii, Comitetul de administraţie al Cercului Militar a de-
venit un organ auxiliar care ducea la îndeplinire hotă-
rârile acestora și, întrucât era persoană juridică, putea
încheia contracte cu terţi și asigura plăţile. La 3 martie
1911, cele două comisii au ţinut o ședinţă în care au
examinat planurile prezentate cercului de către arhi-
tecţii contactaţi anterior, la diferite date. Este vorba de
I.D. Berindei, Paul Gottereau, Ernest Doneaud, I. Eisner,
Rudolf Quich și Maimarolu. Generalul Zottu, care cu-
noștea în amănunţime planurile lui Maimarolu, a pro-
pus și comisiile au acceptat să studieze mai în amănunt
planurile lucrate de acesta la sfârșitul secolului prece-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
dent. Totodată, s-a cerut ca arhitecţii Petre Antonescu
și Victor Ștefănescu să prezinte planurile lor42.
Peste două zile, comisiile au ţinut o nouă ședinţa
în care s-au studiat planurile lui Maimarolu, genera-
lul Zottu, propunând mai multe modificări. În același
timp, s-a cerut aprobarea Primăriei Capitalei pentru în-
cepere sondajelor, care s-au și executat în săptămânile
următoare43. În ședinţa din 8 martie 1911, Petre Anto-
nescu și-a prezentat planul și schiţele sale, dar comisii-
le nu au luat o decizie, problema rămânând în discuţie.
În același timp, acestea au ajuns la concluzia că inten-
ţia ca piatra fundamentală a palatului să fie pusă de
ziua de naștere a lui Carol I nu mai era de actualitate,
având în vedere întârzierile survenite44.
La 10 martie 1911, arhitectul Ștefănescu și-a pre-
zentat și el planurile, dar ca și în cazul lui Petre Anto-
nescu, nu a fost luată o decizie finală, acestea urmând
a fi studiate în cadrul comisiei. Abia la 23 martie 1911
comisiile întrunite s-au oprit la planurile lui Maimaro-
lu, cu modificările făcute de Victor Ștefănescu. Comisii-
le au primit alte două planuri, respectiv ale arhitecţilor
August Schmiedigen, cunoscut mai mult ca antrepre-
nor, și Alexandru Clavel, care au rămas să fie studiate45.
Costul devizului propus de arhitectul Ștefănescu, ci-
frat la 2,5 milioane lei, era considerat prea ridicat, mo-
tiv pentru care Comisia de direcţie a cerut mai multe
modificări.
În cele din urmă, Comisia de direcţie a admis ca
viitorul palat să se construiască după vechile planuri,
generalul Vasile Zottu primind depline puteri pentru
a le modifica. În consecinţă, generalul Zottu, genist de
profesie, împreună cu o serie de colaboratori – ofiţeri
din arma geniului – a adus unele modificări proiectului
iniţial. Între Zottu și Maimarolu s-a desfășurat un lung
conflict, determinat pe de o parte de dorinţa genera-
lului de a se erija în proiectantul principal al palatului
iar, pe de altă parte, de modul de lucru al arhitectului
71
Maimarolu. După cum relatează Toma T. Socolescu,
acesta ducea o viaţă boemă, stând mult timp prin clu-
buri și cafenele, pentru executarea lucrărilor apelând
la intermediari46. Se confruntau, prin urmare, două
concepţii de viaţă opuse, cea a militarilor, care doreau
punctualitate și precizie, și cea a boemei bucureștene,
în care lucrurile evoluau sub semnul improvizaţiei.
În anii 1911-1914, disputele dintre cele două tabe-
re au fost cvasipermanente, întârziind, într-o oarecare
măsură, mersul lucrărilor, acestea vizând o multitudi-
ne de aspecte: faţada clădirii, distribuţia spaţiilor, ac-
cesul în clădire, ritmul și metodologia construcţiei etc.
În acest conflict, Vasile Zottu, prevalându-se de funcţia
sa oficială de comandant al Corpului 2 armată, a reușit
să atragă de partea sa Comitetul de direcţie al cercului,
dar și comisia desemnată pentru supravegherea mer-
sului construcţiei, aceasta fiind nemulţumită de stilul
de lucru și repetatele amânări ale arhitectului.
La 17 octombrie 1911, Comisia de direcţie a ho-
tărât ca lucrările să înceapă în primăvara anului 1912,
după planurile existente, cu modificările pe care le va
aduce generalul Zottu. Tot cu acest prilej, s-a decis ca
la al treilea etaj să funcţioneze hotelul pentru ofiţeri47.
La 22 noiembrie 1911, Comitetul de direcţie aproba
proiectul elaborat de Vasile Zottu care era, de fapt, do-
cumentul din 1898, selectat de comisie, căruia i s-au
adus unele modificări.
Unul dintre motivele disputei a fost intrarea prin-
cipală a viitorului palat. Arhitectul Dimitrie Maimarolu
propunea ca aceasta să fie situată în strada Sărindar
(azi Constantin Mille), proiectând în acest sens o arca-
dă monumentală și acoperită. Această soluţie a fost
acceptată de Comisia de direcţie, prin procesul verbal
din 29 decembrie 1911, și aprobată de Nicolae Filipes-
cu, ministrul de Război.
Pe această bază, Dimitrie Maimarolu a elaborat, la
Paris, cu sprijinul unor colaboratori, proiectul definitiv
CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Schiţe extrase din „Proiectul alcătuit de

generalul V. Zottu şi aprobat de comisiune în
şedinţa de la 22 noiembrie 1911”

72
CERCUL MILITAR NAŢIONAL

73
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
al clădirii pe care l-a supus, la 27 aprilie 1912, aprobării
celor două comisii. În această perioadă, generalul Vasi-
le Zottu nu a fost în ţară, el urmând un tratament me-
dical în străinătate. Reîntors în București, nu a fost de
acord, în ședinţa din 30 aprilie 1912, cu soluţiile propu-
se, apreciind că intrarea nu era suficient de largă și, în
plus, imposibil de utilizat. Generalul Vasile Zottu opta
pentru ca accesul să fie realizat din bulevardul Regina
Elisabeta.
Pentru tranșarea disputei s-a făcut propunerea de
verificare a viitoarei intrări prin organizarea unei de-
monstraţii pe câmpul de la Cotroceni. Ea a arătat că
atât trăsurile, cât și automobilele puteau fi folosite în
arcada proiectată de arhitectul Dimitrie Maimarolu.
Deși rezultatul a fost favorabil, generalul Vasile Zottu a
venit cu argumentul că automobilul principelui moș-
tenitor Ferdinand nu ar fi încăput în intrarea carosabi-
lă. Pentru lămurirea situaţiei s-a repetat demonstraţia,
fiind adus automobilul princiar, care a putut să efectu-
eze toate manevrele.
Confruntarea dintre Dimitrie Maimarolu și Vasile
Zottu a continuat însă. După depunerea proiectului
definitiv, la 18 iunie 1912, comisia de direcţie a decis
să îl desărcineze pe arhitect de lucrare, pe motivul că
documentul nu a fost predat la timp și nu s-a ţinut
cont de observaţiile membrilor comisiei48. În aceste
condiţii, profund nemulţumit, cu perspectiva rezilierii
contractului, Dimitrie Maimarolu a înaintat, la 27 iunie
1912, un memoriu noului ministru de Război, genera-
lul Ion Argetoianu. Arhitectul aducea la cunoștinţă is-
toria „disputei” sale cu generalul Vasile Zottu, amenin-
ţând Cercul Militar cu deschiderea unui proces, ceea
ce atrăgea după sine daune foarte mari, contractul
fiind deja încheiat.
Intervenţia ministrului de Război, generalul Ion
Argetoianu, a mai calmat lucrurile. În ziua de 9 iulie
1912, la Cercul Militar, în prezenţa generalilor Boteanu
74
și Zottu, s-a întocmit un proces-verbal în care se insera
obligaţia arhitectului de a face planurile de execuţie
după proiectele definitive admise de Comisia de di-
recţie. De asemenea, în termen de șase zile, arhitectul
urma să finalizeze planurile pivniţelor cu aerisirea în
mod natural, iar în 15 zile, planul fundaţiilor cu toate
calculele respective. Cât privește planurile de execu-
ţie, acestea trebuiau predate treptat, în raport cu ne-
cesităţile. Arhitectul și-a respectat termenele, predând
la 14, 21 și 23 iulie toate planurile cerute49.
Trebuie spus că, pentru elaborarea planurilor clă-
dirii Cercului Militar, arhitectul Maimarolu a avut o
echipă numeroasă de colaboratori, la faţadă a lucrând
cu arhitecţii Monkton și Bertrand, iar după plecarea
ultimului, care a avut o mare influenţă asupra lui Mai-
marolu, acesta a adus din Franţa alţi doi specialiști,
pe arhitecţii Chapon și Tranoy. Izbucnind războiul, și
aceștia au trebuit să plece, chiar în anul 1914. Au mai
lucrat la proiect arhitecţii Poper, Heideke, Paul I. Cristi-
nel, Rosinthal, Florea Stănculescu, Cayon și D. Zumino.
Interioarele au fost proiectate de Ernest Doneaud. Dar,
în momentul în care planurile trebuiau finalizate, Mai-
marolu și Doneaud se găseau la Paris, astfel că ele au
fost desenate de Al. Tomescu, inspirat din cărţile lăsa-
te de ultimul. La revenirea în ţară, Doneaud a corectat
planurile desenate de Tomescu.50
Pentru începerea lucrărilor mai erau necesare însă
și rezolvarea aspectelor de ordin juridic și financiar.
În primul rând se impunea transferul de proprietate
de la Ministerul de Război, cel care primise terenul, la
Cercul Militar, beneficiarul lui. Acest lucru s-a realizat
prin Legea din 25 ianuarie 1912, publicată în „Moni-
torul Oficial” nr. 238/1912. Ulterior, comuna București,
prin Decizia Consiliului comunal nr. 81 din 25 februarie
1912, a cedat gratuit Cercului Militar, pentru egalarea
unghiurilor construcţiei, o porţiune de teren în supra-
faţă de 103,70 m2. 51
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
O altă problemă importantă a ţinut de găsirea
unei antreprize de construcţii care să execute lucrările
În acest scop s-a publicat licitaţia în „Monitorul Oficial”,
la aceasta prezentându-se șapte societăţi dintre care
au fost reţinute cinci. La 5 mai, s-a desfășurat licitaţia,
iar în ziua de 7 mai 1912, Comisia de direcţie a aprobat
în unanimitate ca lucrările să fie încredinţate firmei Ble-
chman-Moskovici, una dintre cele mai cunoscute soci-
etăţi din epocă, pentru suma de 1, 4 milioane de lei52.
O chestiune a cărei rezolvare s-a dovedit foarte
complicată a fost determinată de natura terenului: ne-
omogen și mocirlos. Generalul Vasile Zottu, neîncreză-
tor în posibilităţile lui Dimitrie Maimarolu, a comandat
inginerului Cristescu, angajat de antrepriză, în iunie
1912, un „proiect de fundaţiune” dintr-o placă de be-
ton armat. Urmare a intervenţiilor sale, arhitectul s-a
obligat să elaboreze și el un proiect de fundaţie. Cum
rezolvarea problemei trena, terenul solicitând alte
soluţii decât cele utilizate până atunci, Maimarolu a
propus consultarea celor mai buni specialiști, inginerii
Elie Radu și Anghel Saligny. Datorită faptului că aceștia
erau foarte ocupaţi, iar onorariile cerute nu puteau fi
acoperite de comisia desemnată în acest scop, Dimi-
trie Maimarolu s-a adresat fiilor acestora, și ei foarte
buni specialiști. Mircea Radu, fiul lui Elie Radu, a accep-
tat întocmirea unui proiect și supravegherea lucrărilor
pentru o sumă de 5 000 lei53.
Proiectul antreprizei era evaluat la o sumă cuprin-
să între 360 000 și 400 000 lei, iar cel prezentat de Mai-
marolu și elaborat împreună cu inginerul Mircea Radu
la 200 000-300 000 lei. Soluţia propusă era originală,
ea constând în baterea unor piloni de lemn peste care
să se toarne placa de beton armat. Au intervenit, din
nou, disputele dintre generalul Vasile Zottu și arhitec-
tul Dimitrie Maimarolu, ultimul propunând examina-
rea proiectelor de către Consiliul tehnic superior de pe
lângă Ministerul Lucrărilor Publice.
75
Generalul Vasile Zottu și-a impus punctul de ve-
dere avansând o formulă de compromis. El a propus să
se facă din beton armat numai zidul dinspre Calea Vic-
toriei, întrebuinţându-se materialul comandat și adus
pe șantier, iar restul fundaţiei să se facă pe piloni de
stejar, după proiectul lui Dimitrie Maimarolu și Mircea
Radu54.
Aceste dispute au întârziat însă lucrările, bucureș-
tenii începând să fie familiarizaţi cu groapa imensă,
săpată la intersecţia a două bulevarde principale. În
plus, cu malurile neconsolidate, o parte din săpături
s-a surpat.
Trebuie spus totuși că soluţia găsită pentru tere-
nul mocirlos și puţin stabil a fost ingenioasă. Combi-
nată cu un sistem de drenaj eficient, aceasta a asigurat
soliditatea edificiului. Să nu uităm, totuși, că eram în
epoca de pionierat a betonului armat, descoperit în
1867 de grădinarul francez Joseph Monier. Inginerii
români, între care s-a remarcat Anghel Saligny, au utili-
zat cu succes această nouă metodă care a revoluţionat
construcţiile55.
Soluţia a comportat însă și noi cheltuieli, buștenii
de stejar nefiind prevăzuţi în devizul de cheltuieli. Co-
misia de direcţie a apelat, din nou, la Nicolae Filipescu,
acum titularul Ministerului Agriculturii și Domeniilor
(14 octombrie 1912–5 aprilie 1913), în cabinetul con-
dus de Titu Maiorescu (14 octombrie 1912–31 decem-
brie 1913). Acesta a dispus ca întreaga cantitate de pi-
loni să fie asigurată gratuit din pădurile statului. Pilonii
aveau 25 cm diametru și 78,5 cm circumferinţă și au
fost bătuţi până la cota de 7,50 m56.
Etapele lucrărilor pot fi urmărite cu relativă exac-
titate pe baza Registrului de ordine către întreprinzător,
descoperit în fondurile Arhivelor Naţionale Istorice
Centrale, dar și graţie proceselor verbale ale comisiilor
de direcţie și execuţie, aflate în fondul Arhivelor Mili-
tare Române. Deși lucrările începuseră la 27 mai 1912,
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
prima însemnare datează din 12 august 1912, prin
care se punea în vedere antreprenorilor să ia măsuri
grabnice pentru a mări numărul căruţelor în vederea
scoaterii pământului din șantier57. Ultimul ordin datea-
ză din 5 septembrie 1915 și privea o serie de retușuri
ale faţadelor dinspre strada Sărindar și bulevardul Re-
gina Elisabeta58.
Analiza Registrului de ordine pune în evidenţă o
serie de probleme cum ar fi: disputele dintre arhitect
și generalul Vasile Zottu, dintre arhitect și antrepriză,
greutăţile determinate de natura specială a solului,
organizarea defectuoasă a muncii pe șantier în unele
perioade (care a avut drept rezultat surparea maluri-
lor), impactul unor evenimente politice (cum ar fi cam-
pania din anul 1913 a armatei române în sudul Dunării
sau declanșarea Primului Război Mondial) etc. Docu-
mentele militare confirmă această permanentă stare
de tensiune care a însoţit lucrările de construcţie a pa-
latului Cercului Militar, determinate, pe de o parte, de
multitudinea problemelor care se impuneau a fi rezol-
vate, iar pe de altă parte, de disputa cu tentă personală
dintre arhitectul Maimarolu și generalul Vasile Zottu59.
Lucrările au fost supravegheate, din partea Comi-
tetului de direcţie, de către căpitanul (ulterior colonel)
Gheorghe Rădulescu și de locotenent-colonelul (ajuns
general după război) Victor Zottu.
Cu toate acestea, acestea s-au desfășurat cu difi-
cultate. La 24 februarie 1913, Registrul de ordine con-
semna că, în pofida atenţionărilor, nu s-au luat măsuri
pentru a se bate pilonii până la cota 7,50. Dirigintele de
șantier, căpitanul Gheorghe Rădulescu, soma antrepri-
za că va sista lucrările dacă nu se respectau reglemen-
tările. La 11 martie 1913, avea loc o nouă atenţionare
pe aceeași temă. Peste o lună, la 11 aprilie 1913, an-
trepriza era din nou somată ca să organizeze lucrările
de șantier în mod corespunzător, deoarece acestea se
desfășurau „în cele mai rele condiţiuni”.31
76
Confruntările dintre Dimitrie Maimarolu și Comi-
sia de direcţie, condusă de generalul Vasile Zottu, au
continuat pe tot timpul lucrărilor. Arhitectul punea în
vedere antreprizei, la 9 mai 1913, să nu execute ordi-
nele Comisiei de direcţie fără avizul său, deoarece el
avea răspunderea întregii construcţii60.
Pentru a preveni incidentele de acest fel, s-a luat
măsura ca ordinele către antrepriză să fie semnate de
reprezentantul Comisiei de direcţie și de arhitectul
Dimitrie Maimarolu. În felul acesta, atmosfera s-a mai
destins și lucrările au continuat în ritm ceva mai alert.
Până în toamna anului 1913 când, practic, lucră-
rile au fost sistate, clădirea a fost ridicată până la cota
de 8 metri, construindu-se fundaţiile și placa de beton
armat61.
În Darea de seamă pe anul 1913, Comitetul de di-
recţie își exprima convingerea că edificiul va fi termi-
nat în primele zile ale anului 1915, când se spera că va
avea loc și inaugurarea. De asemenea, Adunarea ge-
nerală era informată că, în final, Cercul Militar va avea
57 de camere, care vor funcţiona în regim de hotel
pentru ofiţeri. Pentru a plăti anuitatea de 85.000 lei la
împrumutul contractat, s-a decis închirierea unor încă-
peri ale cercului, solicitându-se oferte în acest sens62.
Campania de lucru pe anul 1914 a început mai
bine decât cea din anul precedent. La 31 martie 1914,
reprezentantul Comisiei de direcţie, locotenent colo-
nelul Victor Zottu cerea antreprizei ca lucrările să fie
terminate cel mai târziu la 1 ianuarie 1915, pentru că la
23 aprilie același an magazinele să poată fi închiriate,
pentru a plăti rata la împrumut63.
La 15 aprilie 1914, Comisia de direcţie a hotărât
ca generalul Vasile Zottu să conducă de acum înainte
lucrările de execuţie, el fiind ajutat de locotenent-co-
lonelul Victor Zottu64. În cursul anului 1914, construc-
ţia Palatului Cercului Militar s-a încheiat la roșu și s-a
învelit. Dacă nu izbucnea războiul european, aprecia
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Comitetul de direcţie în Darea de seamă, „lucrările ar fi
fost mult mai înaintate”65.
Tot în cursul anului 1914, Primăria municipiului
București, prin votul Consiliului comunal din 10 iulie,
a cedat Cercului Militar executarea lucrării la terasă în
schimbul dreptului de exploatare a ei, până când din
veniturile realizate se vor amortiza cheltuielile făcute66.
În campania anului 1915, începută în martie, s-au
continuat o serie de finisaje și lucrări mai ales la etajele
3 și 4, precum și la terasă. Lucrările mergeau însă încet,
astfel că antrepriza era ameninţată că va primi amen-
dă pentru ritmul greoi și ineficienţa măsurilor adop-
tate67. La 12 iunie 1915, a avut loc și un grav incident,
o cărămidă căzută de pe schele spărgând capul unui
trecător și rupându-i mâna68.
Lucrările au continuat, totuși, astfel că, la sfârșitul
anului 1915, clădirea era practic gata. Se punea pro-
blema finisajelor și a decoraţiilor interioare, respectiv
exterioare, precum și a dotării cu mobilier. Comitetul
de direcţie a ajuns la concluzia că mobilierul, pe care
Cercul Militar îl poseda, era în mare parte degradat și
nu putea fi folosit pentru noua clădire. Prin urmare,
adunarea generală a decis ca piesele de mobilier aflate
în stare mai bună să fie cedate Cercului Militar al subo-
fiţerilor, iar pentru noul local să fie păstrat doar ce era
în foarte bună stare.
În același timp, autorităţile au fost preocupate de
asigurarea mobilierului viitorului palat. În acest scop,
Comisia de direcţie i-a însărcinat pe locotenent-colo-
nelul Victor Zottu și pe maiorul Eracle Nicoleanu să
analizeze ele mai bune posibilităţi de a cumpăra mo-
bilierul. Au făcut oferte mai multe societăţi, respectiv
casa „Kunst I. Hanwerk” din München, casa „Mercier
Frères” din Paris, casa „Portoix et Fix” din București, casa
„Maple & Co” din Paris, „Societatea Anonimă pentru Im-
port-Export” din București și Casa Heinirich Pallenberg
din Colonia69. În cele din urmă, a fost desemnată casa
77
„Maple & Co” din Paris, mobilierul comandat fiind în
valoare de 311 135 franci. În primăvara anului 1916,
acesta era gata pentru a fi transportat la București70.
Tot pentru terminarea lucrărilor, Comitetul de
direcţie a solicitat Casei de Dotaţii a Oștirii un nou
împrumut de 2 000 000 lei, rambursabil în 40 de ani.
Cererea a fost aprobată de Comisia Superioară a Casei
de Dotaţie în ședinţa din 13 februarie 1916, împrumu-
turile acordate urmând a fi achitate prin închirierea
unor spaţii din Cercul Militar și prin venitul provenit
din hotelul destinat ofiţerilor71. Ofertele de închiriere
se cifrau la suma de 250 000 lei anual, iar venitul hote-
lului era estimat la 100 000 lei pe an. După cum se ob-
servă, calculele diriguitorilor palatului Cercului Militar
evidenţiau o situaţie financiară cât se poate de bună.
De altfel, din anul 1911, când au început lucrările,
și până la 1 ianuarie 1916, pentru construcţia Palatului
Cercului Militar s-au cheltuit 2 760 881,03 lei, o sumă
considerabilă pentru acea epocă72.
În primăvara anului 1916, Palatul Cercului Militar
reprezenta deja un reper urbanistic al Bucureștiului.
„Gazeta Ilustrată”, sub titlul „Podoaba Capitalei – Pala-
tul Cercului Militar”, consemna că noul edificiu, a cărui
inaugurare era prevăzută pentru toamna aceluiași an,
trebuia numit mai bine „podoaba arhitecturală a ţării”
pentru că „e cel mai frumos, mai impunător din toate
palatele cu care, în ultimele decenii, știinţa și simţul ar-
tistic al marilor arhitecţi români și străini au înzestrat
România. Ochiul, încă de la distanţă, de cum îi prinde
puternica și mândra siluetă – care se răsfaţă pe limba
de teren mărginită de Bulevardul Elisabeta, calea Vic-
toriei și strada Sărindar – e cucerit, fascinat de fericita
și, până acum, de inegalabila concepţie artistică, pen-
tru exprimarea unor linii de stil în adevăr mare, grandi-
os, de cea mai agreabilă originalitate”73.
În continuare, articolul făcea un succint istoric
al construcţiei palatului Cercului Militar și aducea un
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

3
elogiu generalului Vasile Zottu, în acel moment șef al Pentru problematica evoluţiei societăţii românești la înce-
Marelui Stat Major al armatei, care nu s-a resemnat în put de veac a se vedea, între altele: Alexandru Marghiloman, Note
politice, vol. I, București, 1993; Ion Bulei, Conservatori și conserva-
faţa dificultăţilor materiale ce păreau, uneori, insur- torism în România, București, Editura enciclopedică, București,
montabile, ci a luptat cu tenacitate pentru ca ofiţerii 2000; Anastasie Iordache, Parlamentul României în anii reformelor
din „întâia garnizoană a ţării” să aibă un edificiu repre- și ai primului război mondial 1907-1918, Paideea, București, 2001;
zentativ. Sorin Cristescu, Carol I și politica României(1878-1912), Paideea, Bu-
curești, 2007 etc
4
Pentru acest eveniment a se vedea, între altele, colonel V.
Parfeni, Studiu istoric al campaniei româno-bulgare din anul 1913,
NOTE: Tipografia Modernă „Cultura”, București, 1914; N. Iorga, Acţiunea
militară a României. În Bulgaria cu ostașii noștri, ediţia a II-a, revă-
1
Pentru secolul al XX-lea a se vedea, între altele: Eric Hobs- zută și adăugită, Atelierele grafice Socec, București, 1914; Corvin
bawm, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura M. Petrescu, Istoricul campaniei militare din anul 1913, Imprimeria
Lider, București, 1994; Jan Palmowski, Dicţionar Oxford de istorie „Jockey Club”, București, 1914; Constantin N. Hârjeu, Studii și critice
universală contemporană din 1900 până astăzi, vol. I-II, traducere militare, vol. I-II, București, 1920-1921; Colonel George G. Garoescu,
de Simona Ceaușu, Editura All, București, 2005; Ernst Nolte, Răz- Războaiele balcanice (1912-1913) și campania militară din Bulgaria,
boiul civil european1917-1945.Naţional-socialism și bolșevism, cu- ediţia a II-a, Centrul de Instrucţie al Infanteriei, Sf. Gheorghe, 1935;
vânt înainte: Florin Constantiniu, traducere: Irina Cristea, Grupul Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice și Cadrilaterul, ediţie
Editorial Corint, București, 2005; Paul Johnson, O istorie a lumii îngrijită de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1995;
moderne.1920-2000, traducere din limba engleză de Luana Schi- Gheorghe Zbuchea, România și Războaiele balcanice 1912-1913.
du, ediţia a doua, revizuită, Humanitas, București, 2005; I. Ciuper- Pagini de istorie sud-est europeană, Editura Albatros, București,
că, Totalitarismul-fenomen al secolului XX.Repere, ediţia a 3-a, Casa 1999; Mihai Macuc, România, Balcanii și Europa, vol. I-II, Editura
Editorială Demiurg, Iași, 2008; Maurice Vaisse, Dicţionar de relaţii ANI, București, 2007 etc.
internaţionale. Secolul al XX-lea, traducere de Marius Roman, Poli- 5
A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 2, f. 38.
rom, Iași, 2008; Lucian Boia, Tragedia Germaniei. 1914-1945, Huma- 6
„Cercul Publicaţiunilor Militare”, 4-5/1902, p. 34.
nitas, București, 2010; Tony Judt, Reflecţii asupra unui secol XX uitat. 7
A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 4, f. 34.
Reevaluări, traducerea de Lucia Dos și Doris Mironescu, Polirom, 8
„Cercul Publicaţiunilor Militare”, 6-7/1902, p. 51.
2011 etc. 9
„Revista Artileriei”, 9/1903, p. 771-785 (Necrolog general de
2
Pentru Răscoala din 1907 a se vedea, între altele, Radu Ro- divizie Eraclie Arion).
setti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, ediţie îngrijită, studiu introduc- 10
Căpitan Dumitru Simionescu, op. cit., p. 44.
tiv și note de Z. Ornea, Editura Eminescu, București, 1908; Docu- 11
Ibidem, p. 45.
mente privind marea răscoală din 1907, vol. 1-5, Editura Academiei 12
Dare de seamă, 1904..., p. 15-16.
Republicii Socialiste România, București, 1977, 1983-1984,1986- 13
A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 2, f. 41.
1987; N. Iorga și Marea răscoală ţărănească din 1907. Mărturii do- 14
„Monitorul Oficial” nr. 73/1905, Dare de seamă..., 1905, p. 21.
cumentare, volum întocmit și îngrijit, studiu introductiv și note de 15
Dare de seamă, 1905..., p. 21.
Nicolae Liu, Editura Junimea, Iași, 1984; Istoria Românilor, vol. VII, 16
A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 5, f. 38.
tom II, De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918), coordona- 17
Ibidem, f. 39.
tor acad. Gheorghe Platon; Editura Enciclopedică, București, 2003, 18
Ibidem f. 74.
p.83-103. Pentru implicarea armatei, a se vedea, între alţii, Petre 19
Ibidem, p. 88.
Otu, Mareșalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, 20
Ibidem, f. 89.
21
Editura Militară, București, 2005, p. 42-60; Armata Română și Răs- Idem, dosar nr. 2, f.44.
22
coala din 1907. Documente, ediţie îngrijită de: maior dr. Florin Șper- Ibidem.
23
lea, Lucian Drăghici, Manuel Stănescu, Editura Militară, București, Idem, dosar nr. 6, f. 20.
24
2007. D. Maimarolu, op. cit., p. 4.

78
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

25 51
A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 2, f. 56. Comandor Ilie Manole, colonel Grigore Buciu, istoric de
26
Idem, dosar nr. 7, f. 52. artă Victor Simion, op. cit., p. 22.
27 52
Ibidem, f. 53. A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 8, f. 15-16.
28 53
Ibidem. Dimitrie Maimarolu, op. cit., p. 17.
29 54
Ibidem, f. 52. Ibidem, p. 18.
30 55
D. Maimarolu, op. cit., p. 7. Inginer Dinu Teodoru Constantinescu, Construcţii monu-
31
A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 2, f. 3. mentale, București, Editura Știinţifică și Enciclopedică, București,
32
La începutul regimului comunist, salonul de primire a fost 1988, p. 88-89; Inginer Emil Prager, Betonul armat în România, vo-
transformat în Restaurantul Militar. lumul I, Editura Tehnică, București, 1979, p. 43-96.
33 56
A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 2, f. 4-5. ANIC, fond Ministerul de Război, dosar nr. 99 (Registrul de
34
Ibidem, f. 6-7. ordine către întreprinzător). Iniţial, pilonii au avut dimensiunea de
35
Ibidem, f. 8. 5 m; ulterior, au fost bătuţi peste aceștia alţii, până s-a ajuns la cota
36
Ibidem, f. 9. menţionată.
37 57
Ibidem. Ibidem, p. 2
38 58
Ibidem, f. 10-11. Ibidem, p. 133.
39 59
Dezbaterile Adunării Deputaţilor, ședinţa din 6 martie A.M.R., fond C.C.A, dosar nr. 8, f. 24-44.
60
1911, p. 1174. Legea a fost publicată în „Monitorul Oficial” nr. 279 ANIC, fond Ministerul de Război, dosar nr. 99, p. 8-9.
61
din 20 martie 1911. Pentru actul de împrumut a se vedea A.M.R., Dare de seamă..., 1913, p. 6.
62
fond C.C.A., dosar nr. 9, f. 3-5. Ibidem, p. 7.
40 63
A.M.R., fond C.C.A. dosar nr. 2, f. 71a. ANIC, fond Ministerul de Război, dosar nr. 99 (Registrul de
41
Ibidem, dosar nr. 7, f. 73. ordine...), f. 53.
42 64
Ibidem, dosar nr. 8, f. 1. A.M.R. fond C.C.A., dosar nr. 8, f. 34.
43 65
Ibidem, f. 2 Dare de seamă..., 1914, p. 4.
44 66
Ibidem. Ibidem.
45 67
Ibidem, f. 3. ANIC, fond Ministerul de Război, dosar nr. 99 (Registrul de
46
Arh. Toma T. Socolescu, Fresca arhitecţilor care au lucrat în ordine...), f. 97.
68
România în epoca modernă 1800-1925, Caligraf Design, București, Ibidem, f. 99.
69
2004, p. 110. A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 11, f. 1-46.
47 70
A.M.R., fond C.C.A. dosar nr.8, f. 4. Dare de seamă...1916, p. 3.
48 71
Ibidem, f. 20 Ibidem, p. 4.
49 72
Dimitrie Maimarolu, op. cit., p. 14. Ibidem, p. 11.
50 73
Arh. Toma T. Socolescu, op. cit. p. 109. „Gazeta Ilustrată”, 2 aprilie 1916.

79
 Capitolul V
ÎN VREME DE RĂZBOI (1916-1918). „ÎNCHISOAREA REBELILOR”
Campania din toamna anului 1916
Până la jumătatea lunii august 1916, când Româ-
nia a intrat în război alături de Antantă, Cercul Militar
din București a fost condus de un Comitet de direc-
ţie, acesta avându-l în frunte pe generalul Dumitru
Iliescu (președinte) și, ca membri, pe colonelul Victor
Zottu, locotenent-colonelul Eracle Nicoleanu și maio-
rul Cezar Ionescu. La 10 august 1916, Corpul 2 armată
a numit alt comitet, condus de generalul Constantin
Iancovescu, și care mai îi avea în componenţă pe co-
lonelul N. Alevra, maiorul E. Rădulescu și pe căpitanul
Constantin Hârjeu1.
Aceste schimbări erau determinate de evoluţia
evenimentelor prin care trecea ţara. Generalul Vasile
Zottu fusese numit, la 1 aprilie 1914, șef al Marelui
Stat Major, iar la 15 august 1916, a fost mobilizat ca șef
al Marelui Cartier General. Acesta era însă bolnav și, în
plus, asupra sa planau suspiciuni de colaborare cu Pu-
terile Centrale. În aceste condiţii, conducerea operaţi-
unilor armatei române a fost exercitată de generalul
Dumitru Iliescu, subșef al Marelui Stat Major, apropiat
al lui Ion I.C. Brătianu. Dar și generalul Dumitru Iliescu
a fost o personalitate controversată, mulţi generali și
ofiţeri români acuzându-l de incompetenţă și impu-
tându-i înfrângerile din toamna anului 19162.
81
În noaptea de 15/28 august 1916, marile unităţi
ale Armatelor 1, 2 și 4 (de Nord) au traversat Carpaţii,
intrând în Transilvania. Ofensiva se desfășura cu suc-
ces, amintind de acţiunea din 1913, iar opinia publi-
că era entuziasmată de faptele de arme ale ostașilor
români. Pe fondul victoriilor obţinute la vest și nord
de munţi, a căzut ca un trăznet înfrângerea rușinoasă
de la Turtucaia (19-24 august/2-6 septembrie 1916).
A fost un adevărat șoc, căci Turtucaia, aflată pe ma-
lul drept al Dunării, organizată ca un „cap de pod fără
pod”, așa cum o descria Alexandru Averescu, se afla la
60 km de București. Dintr-o dată, perspectivele opera-
ţiilor s-au schimbat radical, iar societatea românească
părea a conștientiza drama războiului și nepregătirea
României pentru această mare confruntare.
Cronicar lucid – câteodată cinic, dar mai întot-
deauna fidel – al acelor vremuri dramatice, Constan-
tin Argetoianu nota în memoriile sale: „Turtucaia în-
seamnă o dată mare în evoluţia politică a ţării noastre.
Odată cu căderea Turtucaiei au căzut și solzii celor mai
mulţi, s-a prăbușit întreaga schelărie politică ridicată
de regele Carol I, în lunga sa domnie, în jurul statului
român. Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva par-
tidelor. Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oa-
menilor, cărora ţara le încredinţase soarta ei, aproape
fără nici un control. Cu Turtucaia a luat naștere la noi o
mentalitate nouă și se poate zice că odată cu dezastrul
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
de la Turtucaia, s-a trezit și opinia noastră politică la
conștiinţa datoriilor ei”3.
Diagnosticul lui Constantin Argetoianu este în
bună măsură corect, Turtucaia însemnând un eșec
militar, previzibil după rapoartele premergătoare, im-
putabil și corpului de comandă, de la comandantul
de pluton la șeful Marelui Cartier General. Înfrângerea
avea o dimensiune tactică, dar purta o adâncă sem-
nificaţie morală, arătând racilele sistemului militar ro-
mânesc.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul seco-
lului al XX-lea, armata, ca instituţie, a fost neglijată,
pregătirea ei fiind deficitară. Acest lucru a reieșit în
evidenţă în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic.
Succesul facil din această campanie a amânat rezolva-
rea problemelor reale. Nota de plată a venit, în chip
dureros, în toamna anului 1916.
Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București
era o expresie a elitei militare. Înfrângerile umilitoare
din toamna anului 1916 reprezintă o altă faţetă a ace-
leiași elite militare, parte din ea nereușind să treacă
acest examen.
Mulţi ofiţeri români au luptat eroic în campania
anului 1916 și la fel o vor face în 1917. Au fost însă și
destui comandanţi, unii de nivel înalt, care au căzut la
examenul frontului, fapt care reprezintă una din cau-
zele înfrângerilor suferite. Unii dintre ei, remarcaţi ne-
gativ pe front (generalii Ioan Culcer, Grigore Crăinicea-
nu, N. Alevra ș.a.), au contribuit la înălţarea palatului.
Palatul Cercului Militar, împreună cu întreaga ca-
pitală, de altfel, a fost supus bombardamentului aeri-
an, fenomen nemaiîntâlnit până atunci și care a îngro-
zit populaţia. De la sfârșitul lunii august 1916, timp de
câteva săptămâni, avioanele dușmane au bombardat
Bucureștiul, provocând distrugeri materiale și pierderi
de vieţi omenești4.
82
Peste toate nenorocirile clipei s-a mai adăugat
una, moartea lui Nicolae Filipescu (29 septembrie
1916), politicianul care și-a legat numele, cum preci-
zam, de două instituţii ale armatei române: Colegiul
Militar de la Mănăstirea Dealu, care îi va purta numele,
și Palatul Cercului Militar. Dincolo de acestea, el a fost
însă și un fervent adept al intrării cât mai grabnice a
României în război alături de Antantă, obiectiv căruia
i-a dedicat toată energia în anii 1914-1916. I.G. Duca,
prietenul său apropiat, dar adversar pe tărâm politic,
i-a creionat în culori vii și nuanţate personalitatea atât
de complexă5.
La începutul lunii noiembrie 1916, situaţia mili-
tară s-a agravat, trupele Puterilor Centrale reușind să
străpungă bariera Carpaţilor (văile Jiului și Oltului) și
să forţeze Dunărea la Zimnicea. Trei grupuri de forţe,
ce purtau numele comandanţilor (Kosch, Kühne și
Krafft) se îndreptau spre Capitală. În aceste condiţii,
Marele Cartier General a decis ducerea unei bătălii
decisive pentru apărarea Bucureștilor (operaţia de pe
Neajlov-Argeș). Concepţia a fost ingenioasă, respectiv
o manevră pe direcţii interioare, ce urmărea nimicirea
succesivă a celor trei grupări adverse, dar materiali-
zarea ei a fost defectuoasă. Înfrângerea a determinat
evacuarea Bucureștiului, familia regală, Guvernul, Par-
lamentul, mulţi oameni politici și intelectuali refugiin-
du-se la Iași, oraș care a devenit, prin forţa împrejură-
rilor, capitala statului român pentru doi ani de acum
încolo.
Confruntat cu aceste evenimente, Comitetul de
direcţie al Cercului Militar a decis ca registrele și ac-
tele de contabilitate să fie transportate la Iași de către
contabilul instituţiei, maiorul Th. Dumitriu. De aseme-
nea, locotenent-colonelul E. Rădulescu, raportorul
comitetului, numit în această funcţie la 4 septembrie
1916, trebuia să facă același lucru cu fondurile Cercului
Militar. Acestea se găseau numai în recipise ale Casei
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
de Depuneri și Consemnaţiuni, care au fost duse, deci,
tot la Iași și depuse în casa Ministerului de Război. Re-
gistrele și fondurile au fost evacuate la 12 noiembrie
1916. Arhiva, biblioteca, mobilierul și celelalte bunuri
au rămas pe loc, sub supravegherea arhitectului con-
structor Boboc – întreprinzător la construcţia palatului
– și a intendentului clădirii, un anume Iacob6.
Tot la 12 noiembrie 1916, s-a consemnat un eveni-
ment trist. La locuinţa sa din strada Golescu nr.1, s-a si-
nucis generalul Vasile Zottu7. Gestul său a rămas până
astăzi controversat. Unii, cum ar fi generalul Radu
Rosetti, l-au considerat drept o chestiune de onoare,
generalul Vasile Zottu asumându-și partea sa de vină
pentru situaţia în care a ajuns armata română în cam-
pania anului 1916. Alţii au apreciat că sinuciderea era
legată de implicarea sa într-o afacere de spionaj, el de-
conspirând Puterilor Centrale planurile de operaţii ale
Marelui Stat Major român. De altfel, în epocă, dar și în
perioada interbelică, au existat informaţii că generalul
Zottu ar fi apărut pe celebra „listă Günter”, alături de
alte numeroase nume care ar fi luat bani de la Puterile
Centrale Această acuzaţie nu a fost dovedită pe deplin
nici până astăzi.
Indiferent de modul cum istoricii se vor pronunţa
asupra activităţii și personalităţii sale, generalul Vasile
Zottu rămâne, fără îndoială, unul dintre ctitorii Palatu-
lui Cercului Militar. Și chiar dacă în disputa cu arhitec-
tul Dimitrie Maimarolu și-a depășit competenţele, el a
fost unul dintre cei mai activi susţinători ai construc-
ţiei acestui edificiu. În slujba acestui ţel, în calitate de
președinte al Comisiei superioare de direcţie care a
coordonat lucrările de edificare a palatului, generalul
Vasile Zottu a pus toată energia și cunoștinţele, a uzat
de toate prerogativele funcţiei și gradului său, reușind
ca în circa trei ani să construiască impresionantul local
pe care-l putem admira astăzi.
83
Așa se face însă că, în aceiași tristă toamnă a
anului 1916, pe fondul tragediei ţării, Cercul Militar
i-a pierdut pe doi dintre fondatorii edificiului său, pe
Nicolae Filipescu și, respectiv, pe Vasile Zottu, aceștia
adăugându-se listei care îi mai cuprindea pe regele
Carol I și pe generalii Berindei, Arion și Brătianu care,
de asemenea, avuseseră contribuţii majore la evoluţia
Cercului Militar din garnizoana București.
Sub ocupaţie dușmană
După pierderea bătăliei de pe Neajlov-Argeș, tru-
pele române s-au retras spre nord-est, luptând pe ali-
niamente succesive. În cele din urmă, la sfârșitul anu-
lui 1916, frontul s-a stabilizat pe aliniamentul Carpaţii
Meridionali-Siretul inferior-Dunărea maritimă. Oltenia,
Muntenia și Dobrogea au intrat sub ocupaţia Puteri-
lor Centrale, singurul teritoriu rămas sub autoritatea
guvernului român fiind Moldova, devenit deopotrivă
tărâm al deznădejdei și al speranţei.
Bucureștiul a fost ocupat de trupele germane la
23 noiembrie/6 decembrie, primarul Emil Petrescu
semnând actul de cedare a orașului. Multe edificii pu-
blice, hoteluri și case particulare au devenit, astfel, se-
diile unor instituţii ale trupelor de ocupaţie sau cluburi
ale ofiţerilor8. La 12/25 decembrie 1916, Consiliul co-
munal al Capitalei a fost dizolvat și s-a numit o Comisie
administrativă interimară, cu colonelul Victor Verzea
primar, în locul lui Emil Petrescu.
La hotelul Athénée Palace s-a instalat Cartierul
General al armatei lui von Mackensen. Clădirea Minis-
terului Justiţiei, aflată în spatele statuii lui Mihai Vitea-
zul, a devenit sediul Administraţiei militare. Localul Mi-
nisterului Lucrărilor Publice (astăzi Primăria Generală
a Capitalei) a fost sediul Guvernământului imperial al
cetăţii București, creat la 25 noiembrie/8 decembrie.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Acesta avea în subordine Kommandatura, Poliţia mili-
tară germană și Siguranţa generală germană.
Guvernământul imperial a funcţionat până la 31
martie 1917, când toate structurile subordonate lui au
trecut sub autoritatea Administraţiei militare din Ro-
mânia, condusă de generalul Tulf von Tscheppe und
Weidenbach. Comandant militar al orașului a fost nu-
mit generalul von Heinrich, avându-l ca șef de stat ma-
jor pe locotenent-colonelul von Stolzenberg9. Întregul
aparat administrativ, economic și poliţienesc al trupe-
lor de ocupaţie a fost subordonat feldmareșalului Au-
gust von Mackensen, comandantul suprem al armatei
operative germane din România. Orașul a fost ocupat,
practic, de trupele germane, prezenţa austro-ungară,
bulgară și turcă fiind mai mult simbolică.
Să mai consemnăm că, la 14 aprilie 1917, geranţii
lăsaţi de guvernul Ion I.C. Brătianu în momentul părăsi-
rii Capitalei au fost înlocuiţi cu un așa-zis guvern, ai că-
rui membri au fost aprobaţi de Administraţia militară
germană. Noii geranţi erau Lupu Kostache (la Interne),
D.S. Neniţescu (Finanţe), Grigore Antipa (Domenii), Al.
Hinna (Justiţie) și C. Litzica (Învăţământ).
Evident, palatul Cercului Militar din București
– clădire impunătoare, dar neterminată – nu putea
scăpat atenţiei comandamentului german, fiind trans-
formată în închisoare pentru prizonierii români și ruși
căzuţi în captivitatea inamicului10. Totodată, palatul a
devenit sediul Corpului central de gardă al Comendui-
rii armatei germane (Hauptwache)11. Un martor ocular,
Virgil N. Drăghiceanu, descrie astfel situaţia: „Prizonie-
rii noștri sunt duși la Cercul Militar. Cerșesc pe fereastră
din cauza mizeriei în care sunt lăsaţi, dorm pe ciment.
Sunt obiectul vizitei și curiozităţii de menajerie al tutu-
ror supușilor Puterilor Centrale, care privesc cu mulţu-
mire, printre gratii, spectacolul zdrobirii României”12.
Constantin Bacalbașa, și el rămas în București, are
cuvinte critice despre comportarea populaţiei Capi-
84
talei în vremea războiului. „Crescuţi în belșug, în seul
bunului trai, în trândăvia sedentarismului, acești târ-
goveţi trăind o viaţă de pace, fără să cultive sporturile,
fără să aibă decât preocupări de bun trai, oameni care
pentru cele mai scurte distanţe se urcau într-o birje cu
tariful atât de mic, nu erau pregătiţi pentru privaţiuni
fizice și nici pentru zguduiri morale”13.
Aprecierile pot să fie adevărate doar la o privire
superficială, precum cea care vizează mulţimea bucu-
roasă de pe străzi în zilele ocupării Bucureștilor. Româ-
nia profundă, în schimb, suferea. O spune tot C. Bacal-
bașa, câteva pagini mai încolo: „În lungi șiruri, soldaţii
români prinși în bătăliile din urmă sau fugari în diver-
sele direcţiuni, au fost aduși la Cercul Militar. Publicul
de pe străzi îi privește cu indiferenţă aparentă; dar câte
suferinţe morale nu provoacă această priveliște”14.
După cum notează Alexandru Marghiloman –
fruntaș politic conservator, adept al alianţei cu Puterile
Centrale –, numărul prizonierilor a fost de circa 700-
800, printre care și câţiva ofiţeri.
La 26 octombrie/8 noiembrie, Marghiloman scria:
„Mă reped acolo (Cercul Militar – n.n.) la ora 4, primind
vestea că nimeni nu se va ocupa de sărmanii noștri sol-
daţi. Garda mă lasă să intru și șeful de post, cel dintâi,
îmi spune că ar trebui să se trimită ceva cald acestor
oameni. Primăria a fost avizată că întreţinerea era în
sarcina ei, și se gândea – vorba vine – să organizeze
mâine ceva. Deocamdată, de 36 de ore, nenorociţii
aceștia erau arestaţi. Trimit ceai și toţi au putut prânzi
graţie numai Crucii Roșii”15. Ulterior, o parte dintre pri-
zonierii din Cercul Militar au fost mutaţi în lagărul de la
Săveni (Judeţul Ialomiţa). Autorităţile de ocupaţie au
luat, de asemenea, măsura arestării unor fruntași po-
litici sau oameni avuţi, ca măsură de presiune asupra
Guvernului român de la Iași. Ei au fost internaţi la Ho-
telul Imperial16.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
În august 1917, cea mai mare parte dintre arestaţii
închiși la Hotelul Imperial au fost eliberaţi, cei rămași
fiind transferaţi la Cercul Militar. Potrivit descrierii lui
Aurel Gavrilescu, deţinut șase luni la Cercul Militar, în
cea mai mare sală, actualmente Sala de Marmură, s-au
construit „circa 80 de celule de lemn, așezate una lân-
gă alta, în formă de cerc pentru a fi mai ușor de pă-
zit. În fiecare dintre acestea abia avea loc un pat și o
măsuţă”. Între pereţii din scânduri de brad ai celulelor,
notează același memorialist, se pusese pentru izolare
„rumegătură de ferăstrău”17.
La rândul ei, Zoe Cămărășescu, rămasă în Bucu-
rești, scria în amintirile sale: „Cercul Militar devenise în-
chisoarea rebelilor, care se uitau pe fereastră și făceau
semne rudelor ce se plimbau pe trotuarul din faţă, ca
să-i zărească pe arestaţi. Primeau mâncarea de la re-
staurantul vreunui hotel și câte un bileţel se strecura
în pâine, în brânză, în cozonac”18.
Dar palatul Cercului Militar a continuat să fie folo-
sit de către autorităţile germane și pentru închiderea
unor opozanţi. Pia Alimăneștianu nota în amintirile
sale că, la 19 iunie 1917, au fost readuși în Capitală
patru deţinuţi din lagărul de la Săveni. La plecare li se
spusese că sunt liberi, dar la gară au fost arestaţi de
soldaţi și duși la clădirea Cercului Militar19. Sabina Can-
tacuzino completează informaţia, precizând că au fost
cinci deţinuţi, toţi de rang înalt: fraţii Noica (Andrei,
mare proprietar, și Paraschiv, deputat); Vasile Stroescu,
marele mecena al culturii românești; Virgiliu N. Dărăs-
cu, avocat, publicist, proprietar al ziarului „Universul”;
Vasile Derussi, secretar la Banca Naţională și avocatul
Mauriciu Leautey.
După ce s-au îmbarcat, la prima staţie s-a urcat un
soldat german, iar la București au fost luaţi în primi-
re de o gardă care i-a dus în subsolul Cercului Militar,
„unde i-au ţinut opt zile pe paie, îmbrăcaţi cu rufe sol-
dăţești, nespălaţi și nemâncaţi aproape. Fanny Derus-
85
si, cu cea mai mare greutate, a pătruns la bărbatul ei
și s-a speriat de starea de slăbiciune în care l-a găsit. Îi
ameninţa când cu Germania, când cu Bulgaria”20.
În timpul celor doi ani de ocupaţie, palatul Cercu-
lui Militar, transformat în corp de pază, a devenit un fel
de simbol al ocupaţiei germane. La 7/20 martie 1917,
Virgil N. Drăghiceanu nota că „ne simţim săgetaţi în
inimă văzând arborat drapelul german asupra Teatru-
lui Naţional, drept simbol al cuceririi pacifice a noas-
tră, iar pe esplanada Cercului Militar o puternică gardă
Hauptwache de 400 de oameni, ale cărei patru santi-
nele cu mitraliere fac ostentativ straja sus și jos”21.
Peste trei zile, în București a avut loc o demonstra-
ţie a sute de femei care au protestat împotriva condiţi-
ilor dificile de viaţă. În dreptul Cercului Militar, o com-
panie de soldaţi germani a încercat să le oprească fără
a reuși22. Ele și-au continuat protestul, ajungând și la
casa lui Alexandru Marghiloman, care nu a fost nici el
în stare să le potolească23.
La 14/27 ianuarie 1918, ziua de naștere a împăra-
tului Wilhelm al II-lea, a fost organizată o paradă mi-
litară, la care feldmareșalul von Mackensen a asistat
de pe esplanada Cercului Militar. În faţa clădirii au fost
dispuse patru obeliscuri.
Pe esplanada din faţa Cercului Militar au fost aduși
elevii școlilor evanghelice. Au defilat o companie de
infanterie, un batalion de șoferi și un pluton de vo-
luntari pentru Siria. Feldmareșalul von Macksensen a
rostit o cuvântare în care și-a manifestat încrederea în
victoria germană24. O victorie care părea aproape, de-
oarece, în urma loviturii de stat bolșevice, Rusia a ieșit
din război, încheind mai întâi armistiţiul și apoi pacea
de la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918). De al-
tminteri, aceeași conduită a fost urmată și de România,
rămasă singură pe frontul oriental, de la Marea Baltică
la Marea Neagră. Mai întâi, Guvernul român a înche-
iat armistiţiul la Focșani (26 noiembrie/9 decembrie
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
1917), apoi la Buftea s-au parafat preliminariile păcii
(5/18 martie 1918). În sfârșit, la București s-a semnat
Tratatul de pace cu Puterile Centrale (24 aprilie/7 mai
1918).
Între timp au avut loc mai multe schimbări de gu-
vern. După demisia celui condus de Ion I.C. Brătianu, a
urmat o echipă guvernamentală în frunte cu Alexan-
dru Averescu. Acesteia i-a succedat, de la 5/18 martie
1918, Guvernul conservator, al cărui lider a fost Ale-
xandru Marghiloman. Încheierea păcii nu a dus însă și
la retragerea trupelor Puterilor Centrale din București
și din teritoriul ocupat până atunci.
Pacea separată a impus și o demobilizare a arma-
tei, foarte mulţi ostași întorcându-se în locurile natale.
În aceste condiţii, închisoarea de la Cercul Militar s-a
desfiinţat, dar corpul de gardă german a rămas.
În toamna anului 1918, atmosfera a devenit agi-
tată în București și în întreaga ţară datorită victoriilor
Antantei atât pe frontul de vest, cât și pe cel balcanic.
Armata bulgară a fost învinsă, iar trupele anglo-france-
ze înaintau spre Dunăre. Constantin Bacalbașa scria că
știrea înfrângerii bulgarilor începuse să circule în Capi-
tală, fără să fi fost confirmată, „dar vestea se dezvoltă,
din mai multe surse este confirmat. În special un ziar
elveţian, scris în limba germană, se strecoară în mâini-
le noastre; de astă dată nu mai e chip de a tăgădui”25.
Apoi și ziarele românești au confirmat, spre sfârșitul
lunii septembrie, veștile de pe frontul balcanic.
Zilele ocupaţiei Capitalei și ale întregii ţări erau
numărate, mai ales că Germania și Austro-Ungaria se
confruntau cu puternice tensiuni interne. La începutul
lunii noiembrie 1918, atmosfera din București deveni-
se încinsă, răspândindu-se vestea că la 3 noiembrie o
delegaţie de ofiţeri francezi va sosi la București pen-
tru a-i cere feldmareșalului August von Mackensen
retragerea trupelor germane din România. În aceste
condiţii a avut loc, la 3 noiembrie 1918, manifestaţia
86
bucureștenilor în faţa Cartierului General al armatei lui
von Mackensen de la Athénée Palace, dar care s-a sfâr-
șit la clădirea Cercului Militar. Participant la acest eve-
niment, Constantin Kiriţescu a notat: „În faţa marelui
hotel lumea se îngrămădea din toate părţile orașului,
nerăbdătoare să vadă și să salute pe solii Franţei amice
și victorioase. Aclamaţiile răsunau din toate colţurile
pieţii”26.
Deși un ofiţer român a comunicat mulţimii că ști-
rea nu era adevărată, oamenii au aclamat în continua-
re. Patrulele germane au încercat să împrăștie manifes-
tanţii, dar nu au reușit „și atunci, în mulţimea exaltată,
care a pierdut sentimentul prudenţei și al posibilului,
începe să se audă: Înainte la Hauptwache! Jos germa-
nii! Ca un torent pe care nimeni nu-l poate opri, mulţi-
mea se pune în mișcare pe Calea Victoriei spre Cercul
Militar, unde este sediul gărzii centrale, Hauptwache.
Stâlpii cu inscripţii indicatoare ale autorităţilor germa-
ne sunt smulși și aruncaţi. [...] Generalul Koch, guver-
natorul militar al Capitalei, întâmpină pe manifestanţi,
dar este apostrofat și huiduit. Automobilul său își face
greu loc prin mulţime și fuge cu toată viteza”27.
În cele din urmă, manifestanţii sunt opriţi, ei ne-
reușind să ajungă la clădirea Cercului Militar, fiind
împrăștiaţi de trupele germane. „Pe terasa Cercului
Militar sunt aduși în ghionţi, conchide memorialistul,
și între baionete manifestanţii mai îndrăzneţi sau mai
puţin norocoși. După o anchetă sumară, ei sunt arun-
caţi în beciurile Komandaturii”28.
Participantă la acest episod din ultimele zile ale
ocupaţiei germane, Pia Alimăneștianu nota și ea că la
auzul veștii că ofiţerii francezi și-au făcut apariţia în Ca-
pitală o mulţime de oameni a ocupat Calea Victoriei
între strada Episcopiei și bulevardul Elisabeta. „Peste
câteva clipe, scria ea, ne-am pomenit cu armata. Tot
inconștienţi, ne-am repezit la muzica militară de pe
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
piaţă, dând ordin să se cânte Marseilleza. Noi o into-
nam în cor împreună cu publicul. Armata înaintează
cu mitraliere. Koch trecea cu mașină, văzând că se aga-
ţă pe trepte băeţi, trage sabia crezând că vor să-l ata-
ce. Se rup placardele nemţești de la Cercul Militar, se
huiduiesc ofiţerii și nemţoaicele”29. Ca urmare a acestei
manifestaţii, în București s-a instituit starea de asediu,
o măsură inutilă, deoarece mersul evenimentelor nu a
mai putut fi oprit.
La 12 noiembrie 1918, au apărut pe cerul Bucu-
reștilor avioane franceze care au aruncat manifestul
generalului Henri Mathias Berthelot, comandantul ar-
matei de Dunăre, care îi vestea pe români apropierea
ceasului libertăţii.
Între timp, guvernul condus de Alexandru Mar-
ghiloman a fost demis (6 noiembrie), locul său fiind
luat de unul având în frunte pe generalul Constantin
Coandă. Acesta a adresat, la 9 noiembrie 1918, un ul-
timatum trupelor germane prin care le cerea să pă-
răsească teritoriul României. La 12 noiembrie 1918,
acestea au părăsit Bucureștii. „Manifestaţiile de bucu-
rie ale populaţiei, scria același C. Kiriţescu, s-au ciocnit
cu patrule germane care trăgeau focuri în aer, dar și
în plin. Pieţele Palatului Regal și ale Cercului Militar au
fost teatrul celor mai violente ciocniri, al represaliilor
celor mai strașnice”30.
La 12/25 noiembrie, evacuarea Bucureștilor de că-
tre trupele germane a luat sfârșit. Cei din urmă soldaţi
germani – garda de la Hauptwache – au fost dezarmaţi
de către jandarmii români, iar cele două mitraliere de
pe terasa Cercului Militar au fost luate de către liceenii
români și depuse la Prefectura poliţiei31.
Peste câteva zile, mai precis la 18 noiembrie/1 de-
cembrie 1918, au revenit la București, familia regală și
guvernul32. În aceeași zi, la Alba Iulia, Marea Adunare
Naţională proclama unirea Transilvaniei și Banatului
cu Ţara. Era ultimul act al făuririi statului naţional uni-
87
tar român, Basarabia și Bucovina adoptând aceeași
hotărâre la 27 martie/9 aprilie și, respectiv, la 15/28
noiembrie.
Se încheia în chipul cel mai fericit cu putinţă ciclul
început la mijlocul lunii august 1916, care îi purtase pe
români prin toate stările emoţionale posibile: entuzi-
asm, deznădejde, disperare, triumf.
În timpul celor doi ani de război, Cercul Militar
al ofiţerilor din garnizoana București nu a funcţionat,
armata fiind chemată să lupte pentru împlinirea idea-
lului unirii românilor. Palatul său însă – edificiu impu-
nător, deși neterminat – a fost martorul tăcut al tuturor
acestor încercări. Paradoxal, ocupaţia dușmană îl pro-
iectase adânc în conștiinţa publică bucureșteană.
După război, și în viaţa Cercului Militar a început
o nouă etapă, sarcinile cele mai importante ţinând de
reluarea activităţii și, desigur, de finalizarea lucrărilor
de construcţie ale Palatului.
NOTE:
1
Dare de seamă..., 1916-1919, p. 3; A.M.R., fond C.C.A. dosar
nr. 13, f. 42.
2
Pentru activitatea generalului Dumitru Iliescu a se vedea:
Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război, vol. 1-2, ediţie îngrijită
de Eftimie Ardeleanu și Adrian Pandea, Editura Militară, București,
1992; Radu R. Rosetti, Mărturisiri, 1916-1919, ediţie îngrijită, studiu
introductiv și note de Maria Georgescu, Editura Modelism, Bucu-
rești, 1997; Toma Dumitrescu, Războiul Naţional (1916), ediţie îngri-
jită, studiu introductiv, note și indice de Petre Otu și Maria Geor-
gescu, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1999.
3
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vre-
mea celor de ieri, volumul al III-lea, partea a V-a (1916-1917), ediţie
îngrijită și indice de Stelian Neagoe, Humanitas, București, 1992, p.
35, 36. Pentru bătălia de la Turtucaia a se vedea Petre Otu, Pace și
război în spaţiul românesc. Secolul al XX-lea, Editura Militară, Bucu-
rești, 2010, p. 45-63.
4
Șerban Rădulescu-Zoner, Beatrice Marinescu, Bucureștii în
anii primului război mondial 1914-1918, Editura Albatros, București,
1993, p. 57-58, 66-78.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
5 17
I.G. Duca, Memorii, vol. III, Războiul. Partea I (1916-1917), edi-
ţie și indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, 1994, p. 49-59.
6
Dare de seamă..., 1916, p. 2-3.
7
Teofil Oroianu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori), Șefii Ma-
relui Stat Major General român (1859-2000), Editura Militară, Bucu-
rești, 2001, p. 75.
8
Pentru ocuparea Bucureștiului a se vedea, între altele, Glenn
E. Torrey, General Berthelot and Romania. Memoires et Correspon-
dances. 1916-1919, edited, with a biographfical introduction, by
Glenn E. Torrey, East European Monographs, Boulder, 1987; Ray-
mund Netzhammer, Episcop în România într-o epocă a conflictelor
naţionale și religioase, vol. I, traducere de prof. univ. dr. George
Guţu, ediţie realizată de Nikolaus Netzhammer în colaborare cu
Krista Zach, Editura Academiei Române, București, 2005, vol. I, p.
629-830.
9
Șerban Rădulescu-Zoner, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 115-
117.
10
Ibidem, p. 120.
11
Constantin Kiriţescu, O viaţă, o lume, o epocă, Editura Sport-
Turism, București,1979, p. 216.
12
Virgil N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german,
Cartea Românească, București, 1920, p. 17.
13
Constantin Bacalbașa, Capitala sub ocupaţia dușmanului
1916-1918, Editura Alcalay & Calafeteanu, Brăila, f.a., p. 19.
14
Ibidem, p. 43.
15
Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. II, România și
primul război mondial (1914-1919). Războiul (1916-1918), ediţie și
indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli București, 1994, p.
93.
16
Vasile T. Cancicov, Impresiuni și păreri personale din timpul răz-
boiului României, Jurnal zilnic (15 august 1916–31 decembrie 1918),
vol. II, Atelierele Grafice „Universul”, București, 1921, p. 85-170.
88
A. Gavrilescu, Eroi în umbra spionajului românesc în războiul
de întregire, Timișoara, f. a., p. 76.
18
Zoe Cămărășescu, Amintiri, traduceri, ghid selectiv de
nume și cuvânt de încheiere de Marta Cozmin, Editura Vitruviu,
București, f.a., p. 351.
19
Pia Alimăneștianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane,
Imprimeriile Independenţa, București, 1929, p. 92.
20
Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Brătianu, volumul II,
îngrijire de ediţie, studiu introductiv și note de dr. Elisabeta Simi-
on, Editura Albatros, București, 1996, p. 105.
21
Virgil N. Drăghiceanu, op. cit., p. 68.
22
Șerban Rădulescu-Zoner, Beatrice Marinescu, op. cit., p.
133-134.
23
Alexandru Marghiloman, op. cit., p. 147-148.
24
Ibidem, vol. 3, p. 68. A se vedea și Virgil N. Drăghiceanu, op.
cit., p. 209.
25
Constantin Bacalbașa, op. cit., p. 226.
26
Constantin Kiriţescu, op. cit., p. 225.
27
Ibidem, p. 225-226.
28
Ibidem, p. 226.
29
Pia Alimăneștianu, op. cit. p. 126-127, Sabina Cantacuzino,
op. cit. p. 192.
30
Constantin Kiriţescu, op. cit. p. 226.
31
Idem, Istoria Războiului pentru Întregirea României, 1916-
1919, volumul II, Editura Știinţifică și Enciclopedică, București,
1989, p. 373.
32
Pentru această problemă a se vedea Maria, regina României,
Însemnări zilnice, vol. I (decembrie 1918-decembrie 1919), traducere
de Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, îngrijire de ediţie, in-
troducere și note de Vasile Arimia, Editura Historia, București, 1996,
p. 3-7; Anca Oana Otu, Revenirea în capitală a Regelui Ferdinand și a
Reginei Maria, 18 noiembrie/1 decembrie 1918, în „Document. Bu-
letinul Arhivelor Militare Române”, an VI, nr. 1(19)/2003, p. 60-64.
 Capitolul VI
CERCUL MILITAR – UN REPER CULTURAL AL URBEI (1919-1939)
Un nou început.
Reluarea activităţii Cercului Militar
Reîntoarcerea autorităţilor în București și trepta-
ta normalizare a vieţii economice, sociale, politice și
culturale a ţării au însemnat și pentru Cercul Militar al
ofiţerilor din Capitală intrarea într-o nouă etapă. La fel
ca întreaga societate românească și această instituţie
s-a confruntat, în primii ani postbelici, cu multiple pro-
bleme. Cele mai presante erau reluarea activităţii insti-
tuţiei și finalizarea construcţiei palatului. Cum, în acele
condiţii, nu era posibilă întrunirea Adunării generale
a ofiţerilor, colonelul E. Rădulescu, raportor al vechiu-
lui comitet, a propus Ministerului de Război numirea
unui organ de conducere a Cercului Militar care să ac-
ţioneze pentru reluarea activităţii și rezolvarea tuturor
problemelor rezultate în urma războiului. Prin Ordinul
nr. 3617 din 26 ianuarie 1919, departamentul de resort
a numit Comitetul de direcţie în următoarea compo-
nenţă: președinte – generalul Ion Istrati, membri – ge-
neralul St. Mihail, coloneii E. Rădulescu, Gh. Manu și
Gh. Bacaloglu. Tot prin ordinul mai sus menţionat au
fost numite și comisiile de conducere și de execuţie a
lucrărilor la Palatul Cercului Militar. Comisia de direcţie
era compusă din generalii N. Sinescu, Gh. Mărdărescu,
R. Toroceanu, I. Macri și E. Nicoleanu, iar cea de exe-
cuţie din generalul I. Macri, colonelul C. Teodorescu și
maiorul St. Căţoiu1.
89
Cel mai important rol în cele două comisii i-a reve-
nit generalului I. Macri, care a primit din partea Minis-
terului de Război directive și însărcinări speciale pen-
tru conducerea Cercului Militar din București.
O primă problemă care s-a impus a fi rezolvată a
vizat stabilirea pagubelor aduse clădirii de către ar-
mata germană. La 29 decembrie 1918, ministrul de
război a numit o comisie care, la 3 ianuarie 1919, a sta-
bilit că Palatul Cercului Militar a suferit, în cei doi ani
de ocupaţie, pagube cifrate la suma de 1 980 000 lei.
Defalcată pe categorii, această sumă se împărţea ast-
fel: 1 200 000 lei stricăciuni aduse clădirii; 640 000 lei
chiria ce s-ar fi putut încasa timp de doi ani; 120 000
lei cotizaţiile nestrânse de la ofiţeri în același interval
de timp; 20 000 lei pagube aduse mobilierului. Acte-
le s-au depus la Secţia a III-a a Tribunalului Ilfov, unde
funcţiona Comisia Judeţeană pentru constatarea și
evaluarea pagubelor de război. După dezbaterea cau-
zei, Tribunalul a recunoscut Cercului Militar drept pa-
gubă suma de 1 700 000 lei. Finalizarea lucrărilor de
construcţie a palatului a reprezentat una dintre cele
mai spinoase probleme care a trebuit să fie rezolva-
tă în primii ani postbelici. În ședinţa din 22 februarie
1919, Comitetul de direcţie a cerut ajutorul Ministeru-
lui de Război, propunând două soluţii: preluarea clă-
dirii de către departamentul de resort, care urma să
o administreze după cum dorea, respectiv acordarea
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
unui ajutor financiar consistent pentru a plăti datoriile
și a începe lucrările.
Ministerul de Război a optat pentru a doua solu-
ţie, dar acordarea unui împrumut implica acordul Con-
siliului de Miniștri. Cu Referatul nr. 15 542 din 9 octom-
brie 1919, ministrul de război, generalul Ion Rășcanu,
a cerut Guvernului aprobarea pentru un împrumut de
2 066 272 lei din creditul de război. Guvernul însă nu a
fost de acord cu această solicitare, astfel că a trebuit să
se găsească altă soluţie.
Noile organe de conducere numite de Ministerul
de Război se confruntau cu o situaţie cu totul deose-
bită. Clădirea era neterminată iar interioarele suferi-
seră mari stricăciuni, mai ales în ultimele săptămâni
ale ocupaţiei germane. Exista, de asemenea, o mare
fluctuaţie de ofiţeri în București, armata fiind în curs
de desfășurare a operaţiilor din Transilvania, astfel că
s-a renunţat la strângerea cotizaţiilor.
Cercul Militar avea destule datorii și obligaţii faţă
de diverse firme care executaseră o serie de lucrări îna-
inte de război și chiar unele procese. Lipsa de bani era
acută, iar Cercul Militar risca executarea silită pentru
neplata datoriilor. Singura soluţie era un nou împru-
mut, dar Casa Dotaţiei Oastei nu mai avea posibilitatea
de a onora împrumutul acordat înainte de război. În
atari condiţii, Cercul Militar l-a însărcinat pe colonelul
Victor Zottu, de la Direcţia 4 geniu, să intre în tratati-
ve cu Creditul Urban București, pentru a perfecta un
împrumut cu scopul de a plăti datoriile presante. Nici
această soluţie nu a dat rezultate, astfel că mai rămâ-
nea problema închirierilor, dar și în acest caz instituţia
s-a confruntat cu situaţii complicate.
Pe baza unei delegaţii scrise date de generalul
Gheorghian, arhitectul Boboc, cel rămas în București,
pe timpul ocupaţiei, cu misiunea de a asigura paza
clădirii, a închiriat sala de cinematograf, sala de sub
terasă și o prăvălie de pe Bulevardul Elisabeta lui Iani
90
Velizaratos. Închirierea s-a făcut pe doi ani cu începere
de la 1 decembrie 1918, preţul chiriei fiind de 86.000
lei anual.
Comitetul de direcţie, în ședinţa sa din 4 iulie
1919, a admis contractul de închiriere, dar numai pe
durata unui an. Hotărârea a fost adusă la cunoștinţa
lui Velizaratos (la data de 7 iulie 1919), dar serviciul de
Contencios al Ministerului de Război a admis valabili-
tatea contractului pe doi ani2. Comitetul a mai închiriat
lunar Direcţiei Anuarului General o prăvălie pe strada
Sărindar, pentru suma de 600 lei.
Aceste contracte nu erau avantajoase pentru in-
stituţie, Comitetul de direcţie dorind o închiriere pe
termen lung a tuturor spaţiilor. În consecinţă, s-au or-
ganizat o serie de licitaţii, dar ofertele nu au fost consi-
derate satisfăcătoare, astfel că s-a recurs la închirierea
prin bună învoială. Cea mai avantajoasă ofertă a venit
din partea Mohr & Compania și Ch. Teodoru. Scopul
celor doi întreprinzători era de a face din palatul Cer-
cului Militar un centru comercial prin deschiderea de
restaurante, cafenele, berării, hotel. Se oferea o chirie
de 500 000 lei pe an și o sumă de 4 000 000 lei pentru
stingerea datoriilor instituţiei, plus o serie de facilităţi.
Soluţia era tentantă, dar, în cele din urmă, a fost res-
pinsă de Adunările generale din 27 iulie, 6 august și
12 august 1920. În cursul acestor adunări, discuţiile au
fost foarte vii, unii dorind închirierea, alţii respingând-
o. Partizanii primei opţiuni arătau că palatul ajunsese,
după cum aprecia generalul Nicolae Rujinski, „un cuib
de șobolani și de insecte; totul se fură și se ruinează”3.
În aceste condiţii, oferta firmei Mohr & Compania și Ch.
Teodoru era singura modalitate care putea salva Cer-
cul Militar care, practic, nu mai avea bani pentru func-
ţionare. Cei care se împotriveau arătau, dimpotrivă, că
prin această închiriere se urmărea preluarea clădirii,
folosindu-se de greutăţile financiare ale instituţiei.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
N-au lipsit și soluţiile extreme. De exemplu, lo-
cotenent-colonelul Polihroniade a propus vinderea
clădirii și construirea unui local în altă parte, ceea ce
era imposibil, întrucât terenul aparţinea Ministerului
de Război. Alţi ofiţeri au propus înfiinţarea unei socie-
tăţi pe acţiuni a ofiţerilor, arătându-se că dacă fiecare
dintre cei 3 000 de ofiţeri, câţi avea garnizoana Bucu-
rești în primii ani postbelici, dădea câte 1 000 de lei,
se ajungea la o sumă importantă. N-a lipsit nici pro-
punerea de înfiinţare a unei loterii, dar toate au fost
respinse. Adunarea a admis închirierea localului și a
fost de acord cu formarea unei societăţi. Până atunci, a
împuternicit comitetul să apeleze la un nou împrumut
pentru a se putea termina clădirea. Oferta celor doi
întreprinzători a fost, prin urmare, respinsă, motivul
principal fiind acela că, în cea mai mare parte, palatul
era deturnat de la menirea sa esenţială, pentru ofiţeri
rămânând să folosească doar etajele doi și trei4.
O altă cauză a respingerii acestei oferte constă în
faptul că Ministerul de Război ocupase, din octombrie
1919, câteva încăperi ale Palatului Cercului Militar,
unde a instalat o serie de comandamente și servicii în-
tre care Inspectoratele 1, 2, 3 și 4 de armată, instituţii
nou înfiinţate, care la război se transformau în coman-
damente de armată5. Pentru aceste încăperi, ministerul
plătea chirie care, în 1919, se ridica la suma de 150 000
lei anual, în anul următor aceasta urcând la 262 000 lei.
Acceptarea ofertei mai sus amintite ar fi impus evacu-
area serviciilor în alte spaţii pe care departamentul de
resort nu le avea.
În anul 1919, Cercul Militar a fost obligat să facă
faţă unui proces intentat de antrepriza Blekman &
Moscovici, constructorii clădirii, generat de faptul că,
datorită intrării României în război, nu s-au mai putut
achita toţi banii cuveniţi pentru lucrări. Antrepriza s-a
adresat Ministerului de Război care a propus un arbi-
traj acceptat de Comitetul de direcţie al Cercului Mi-
91
litar. Din partea acestuia au fost desemnaţi colonelul
Atanase Negru și Ștefan Botez, iar din partea antrepri-
zei inspectorii Gh. Panait și I. Cotescu-Lupșa. Prin deci-
zia acestui tribunal ad-hoc, Cercul Militar a fost obligat
să plătească antreprizei suma de 834 278,96 lei și astfel
procesul aflat pe rol a încetat6.
Lipsa banilor și situaţia juridică neclară au fost ca-
uzele cele mai importante pentru care, în anul 1919,
s-au efectuat puţine lucrări de finisare a clădirii. În anul
1920, situaţia s-a îmbunătăţit, într-o anumită măsură,
deoarece problemele financiare și-au găsit o rezolvare
parţială.
Urmare a demersurilor Comitetului de direcţie al
Cercului Militar, condus de generalul Ioan Istrati, sus-
ţinut de intendentul general C. Zaharia și de ministrul
de război Ion Rășcanu, Guvernul, condus de generalul
de corp de armată Alexandru Averescu, a aprobat prin
Jurnalul nr. 3771 din 28 noiembrie 1920 un împrumut
de 6 000 000 lei, sumă dată fără dobândă, pe o perioa-
dă de 15 ani, cu o rată de 400 000 lei.
Din această sumă, Ministerul de Război a decis să
achite împrumutul anterior de 3 282 000 lei, contrac-
tat la Manutanţa Centrală, și suma de 1 603 935, dato-
ria de la Casa Dotaţiei Oastei, rămasă neachitată, din
împrumutul de 2 000 000 lei7.
Suma rămasă, 1 114 064 lei, la care se adăuga ve-
nitul anual al Cercului Militar, urma să fie folosită la
finalizarea construcţiei. Pentru a impulsiona lucrările,
ministerul l-a numit pe lângă Comitetul de direcţie pe
generalul în rezervă Constantin Scărișoreanu ca direc-
tor administrativ al lucrărilor de construcţii. Activitatea
acestuia a fost modestă, el nereușind să impună un
ritm adecvat de lucru.
Pentru asigurarea anuităţii de 400 000 lei, Minis-
terul de Război a dispus să se închirieze partea co-
mercială din clădirea Cercului Militar, înaintând și o
ofertă Marilor Magazine „Menajera”, societate care a
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
avansat suma de 1 000 000 lei anual. Cu suma rămasă
și cu veniturile pe care le avea nu se puteau finaliza
lucrările, astfel că s-a intervenit la Guvern pentru ca
împrumutul de 6 000 000 lei să rămână în întregime
Cercului Militar pentru lucrări. Prin Jurnalul Consiliului
de Miniștri nr. 4217 din 16 decembrie 1921, solicitarea
a fost aprobată, urmând ca plata datoriilor să se facă
prin rate anuale de 704 346 lei pe timp de 15 ani. Suma
de 6 000 000 de lei a fost pusă la dispoziţie și virată în
martie 19228. Conducerea Cercului Militar a mai decis
să pună gaj titlurile de rentă și obligaţiuni în sumă de
1 319 000 lei ce se găseau evacuate la Moscova. Casa
de Depuneri și Consemnaţiuni a oferit pentru acest
gaj 600 000 lei9. Cei 6 600 000 lei au rămas în casieria
Cercului Militar.
Cum ofiţerii din garnizoana București nu mai
plăteau cotizaţii, așa cum era practica înainte de răz-
boi, de la data de 1 aprilie 1921, conducerea Cercului
Militar a cerut Ministerului de Război mărirea chiriei
pentru spaţiile utilizate, de la 262 000 lei la 500 000
lei. Ministerul nu a aprobat acest lucru, dar a acordat
Cercului Militar o subvenţie de 150 000 lei. Cu toate
eforturile, asigurarea fondurilor a reprezentat, în primii
ani de după război, cea mai spinoasă problemă pentru
conducerea Cercului Militar.
Pentru completarea lor s-a recurs la închirierea
spaţiilor comerciale, dar în acest domeniu Cercul Mi-
litar a continuat să se confrunte cu numeroase proce-
se. Unul din ele era legat de Iani Velizaratos, al cărui
contract expirase la 1 decembrie 1920. Fostul chiriaș a
refuzat să părăsească încăperile (sala de cinematograf,
sala de sub terasă și prăvălia din Bulevardul Elisabeta),
motiv pentru care Cercul Militar i-a intentat proces.
Deși Cercul Militar a avut câștig de cauză în instanţă,
Velizaratos și subchiriașii săi au făcut apel, astfel că au
utilizat spaţiile și în anul 192110, așa că abia la sfârșitul
92
acestuia au fost obligaţi să le evacueze. La fel a proce-
dat și A. Anastasescu, al cărui contract pentru prăvălia
din strada Sărindar expirase tot în 1920.
De asemenea, Cercul Militar a deschis proces și
Marilor Magazine „Menajera”, pe care l-a câștigat. Aces-
tea au înaintat recurs la Curtea de Casaţie, reușind să
caseze decizia Curţii de Apel din București, procesul
fiind transferat la Curtea de Apel Craiova. În anul 1921,
localul sălii de cinematograf a fost utilizat în mod frau-
dulos de către societatea „Soarele”. Cercul Militar a reu-
șit abia la jumătatea lunii iunie 1922 să scoată această
firmă din localul său. Pentru folosirea sălii de cinema-
tograf s-a făcut o convenţie cu societatea „American
Film Company”, căreia i s-au dat 30% din încasări, după
ce se plăteau taxele către stat. În anul 1922, veniturile
nete ale Cercului Militar din utilizarea sălii de cinema-
tograf au fost de 218 444 lei11.
Tot în cadrul situaţiilor dificile – și păguboase,
totodată – din primii ani postbelici, se înscrie și dife-
rendul cu Parlamentul României. În 1920, ca urmare a
intervenţiilor deputaţilor D.R. Ioaniţescu și generalu-
lui Gheorghe Cantacuzino, generalul Istrati a fost de
acord cu punerea sălii celei mari, astăzi Restaurantul
Militar, la dispoziţia Comitetului Parlamentar pentru
ca deputaţii să ia masa în timpul sesiunii parlamen-
tare. În schimb, Cercul Militar primea 7 000 de lei pe
lună. Același D.R. Ioaniţescu și părintele Vasile Lucaciu
au închiriat o altă parte din local pentru Clubul Parla-
mentar, pentru o sumă anuală de 120 000 lei, plătită în
tranșe trimestriale12.
Parlamentarii au folosit spaţiile Cercului Militar
timp de un an, însă fără a achita sumele aferente. Doar
Clubul Parlamentar a plătit 30 000 de lei pentru primul
trimestru. Cercul Militar a făcut demersuri insistente
pentru a recupera sumele cuvenite, dar Camera Depu-
taţilor, schimbându-și componenţa, iar alegerile fiind
câștigate de liberali, a refuzat cu obstinaţie să-și onore-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
ze obligaţiile restante. În aceste condiţii, Cercul Militar
s-a adresat ministrului de Război, generalul Gheorghe
Mărdărescu, solicitându-i sprijin pentru recuperarea
banilor. Generalul Mărdărescu a făcut intervenţii atât
la Guvern cât și Adunarea Deputaţilor, dar rezultatul a
fost negativ13.
Procesele au agravat mai mult situaţia financiare
a Cercului Militar, deoarece instituţia a fost lipsită, ast-
fel, de fonduri importante, și chiar dacă unele fuseseră
câștigate, în lipsa deciziilor definitive, sumele adunate
în bănci nu puteau fi utilizate. Această situaţie era și re-
zultatul unui management defectuos al Cercului Mili-
tar în primii ani de după război. De altfel, doi președinţi
ai Comitetului de administraţie, generalii Ion Istrati și
Nicolae Mărgineanu, și-au dat demisia, fiind depășiţi
de multitudinea și complexitatea problemelor.
Deși localul nu fusese terminat, Cercul Militar a
desfășurat o serie de activităţi potrivit profilului său.
În toată această perioadă au funcţionat sala de scrimă,
popota și biblioteca. Ultima era abonată, în 1921, la
17 reviste franceze și ziare, iar intendantul general în
rezervă Cioran a donat 135 de volume diferite. La rân-
dul ei, sala de scrimă a funcţionat cu regularitate, fiind
frecventată de 15-20 de ofiţeri. Școala a funcţionat sub
conducerea colonelului D. Sturdza, profesor fiind H. Pi-
part, o mai veche cunoștinţă a Cercului Militar. Dar, așa
cum constata Darea de seamă pe anul 1921, biblioteca
și sălile de distracţie au fost puţin, ca să nu zicem deloc
vizitate de ofiţeri14.
În primii ani postbelici, palatul Cercului Militar a
găzduit și câteva delegaţii străine care au vizitat Ro-
mânia. Astfel, în sala de serbări, amenajată în mod
provizoriu, s-au desfășurat banchetele date în onoarea
generalului Pietro Badoglio, care a decorat, în numele
suveranilor Italiei, orașul București (29 mai 1921), în
onoarea oaspeţilor francezi (magistraţi, medici, ingi-
neri, studenţi) veniţi în capitala ţării (23 septembrie
93
1921)17, a ofiţerilor din marina engleză, delegaţie fiind
condusă de amiralul John Robeck Baronett (29 sep-
tembrie 1921) ș.a. Și în cursul anului 1922, în clădirea
Cercului Militar au poposit oaspeţi de seamă precum
mareșalul Ferdinand Foch (19 octombrie) și generalul
Henri Mathias Berthelot15.
În ansamblu, în primii ani postbelici, Cercul Militar
al ofiţerilor din garnizoana București a trecut printr-o
perioadă foarte dificilă, războiul zdruncinând foarte
serios întreaga societate românească. Reluarea acti-
vităţii și stabilirea coordonatelor activităţii instituţiei
s-a făcut cu destulă greutate datorită, în primul rând,
situaţiei generale a ţării. Armata a susţinut un nou răz-
boi, în 1919, împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor,
rămânând în stare de mobilizare până în martie 1920.
Toate eforturile și resursele au fost îndreptate spre sa-
tisfacerea necesităţilor operative, rolul armatei fiind de
o covârșitoare importanţă pentru consolidarea Marii
Uniri din 1918.
La această situaţie s-a mai adăugat lipsa fonduri-
lor financiare, ceea ce a obligat conducerea cercului
să caute soluţii care să menţină viabilitatea instituţiei.
Parte din ele nu s-au dovedit inspirate, astfel că numă-
rul proceselor și al diferendelor a crescut semnificativ
în acești ani. Managementul nu s-a ridicat, nici el, la un
nivel prea mulţumitor, fapt explicabil până la un punct
prin fluctuaţiile mari de ofiţeri la nivelul Comitetului
de administraţie. Un exemplu grăitor este neadopta-
rea noilor statute, deși acest punct a figurat pe agenda
Adunărilor generale din anul 1922.
Eforturi pentru finalizarea Palatului
Cea mai complicată, presantă și dezbătută pro-
blemă din primii ani postbelici a fost terminarea con-
strucţiei palatului. Putem spune, fără teama de a greși,
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
că aceasta a mobilizat mai toate energiile ofiţerilor din
garnizoană, dar și ale autorităţilor militare superioare.
Lipsa banilor și situaţia juridică neclară au fost
cauzele cele mai importante pentru care în anul 1919
s-au efectuat puţine lucrări de finisare a clădirii. În anul
1920, situaţia s-a îmbunătăţit într-o anumită măsură
deoarece problemele financiare și-au găsit o rezolvare
parţială. Ca urmare, s-a lucrat la pardoselile de mozaic
în sălile de la subsol (Bizantină, Gotică, Norvegiană),
completându-se feroneria de la uși și ferestre, execu-
ţia fiind asumată de Casa Haug. De asemenea, s-au
întreprins demersuri pentru cumpărarea instalaţiilor
de încălzire și aducerea mobilierului comandat înainte
de război la Casa Maple din Paris16, în acest scop fiind
trimis în Franţa Ernest Doneaud, arhitectul însărcinat
cu proiectarea și executarea interioarelor palatului. La
18 mai 1919, din Paris, el scria președintelui Comite-
tului de administraţie că a luat legătura cu respectiva
casă, că a refăcut dosarul și că s-a interesat de stadiul
de execuţie a mobilierului comandat înainte de răz-
boi. Doneaud mai aducea la cunoștinţă că mobilierul
era executat aproape în totalitate, acesta urmând a
fi expediat în ţară de la Paris sau Londra în circa șase
luni. Fapt important, Casa Maple menţinea condiţiile
și preţurile stabilite în deviz, ceea ce reprezenta o fa-
cilitate importantă ţinând cont de inflaţia generată de
război17.
Costul mobilierului era de 311 135 franci, din care
Cercul Militar plătise deja 100 000 franci. Mobilierul era
preluat de Cercul Militar la Paris și Londra, transportul
căzând în sarcina sa, iar Casa Maple avea obligaţia să
desfacă și să aranjeze mobilierul în palatul din București,
toate cheltuielile de deplasare fiind suportate de către
Cercul Militar. Cercul Militar însă nu mai avea această
sumă, astfel că au început tatonările pentru găsirea ei,
pentru rezolvarea situaţie implicându-se și Ministerul
de Război, care a făcut demersuri pe lângă Ministerul
94
de Finanţe18. Întrucât suma era desul de mare, prin ne-
gocieri, Casa Maple a acceptat plata sumei restante în
două rate, prima la începerea transportului și a doua în
anul 1924, în momentul expirării garanţiei mobilieru-
lui. Problema a ajuns în Guvernul român care, în ședin-
ţa din 12 noiembrie 1921, sub semnătura lui Alexandru
Averescu, a aprobat Raportul ministrului de Război nr
653 din 8 aprilie 1921. În consecinţă, a aprobat să se
dea în compensaţie caselor Maple și Belville din Paris
și Sulzer din Elveţia, 200 de vagoane de benzină sau
petrol în contul datoriilor Cercului Militar19. Dar condu-
cerea Cercului Militar nu a putut găsi o bancă dispusă
ca să accepte aceste „aranjamente financiare”. În cele
din urmă, s-a apelat la Banca Naţională, care a aprobat
întreaga sumă. Transportul mobilierului – asigurat pen-
tru suma de 11 000 000 lei – s-a realizat de către Casa
Fuller & Kohler atât pe cale maritimă, cât și pe calea
ferată astfel că, în luna decembrie 1922, o dată sosit în
ţară, a început să fie instalat în sălile palatului Cercului
Militar.
O altă acţiune importantă a vizat cumpărarea in-
stalaţiilor de încălzire și ventilaţie. Cum ofertele au fost
apreciate drept foarte scumpe s-a hotărât ca acestea să
fie executate în regie de către comitet cu ajutorul ingi-
nerului Lupescu. Aparatele au fost cumpărate din Ger-
mania și, la 8 decembrie 1922, a început instalarea lor.
În anul 1921 s-au produs iar schimbări în organe-
le de conducere a cercului, Corpul 2 armată numind
un nou comitet de direcţie (administraţie) compus din
generalul Ion Mihăiescu (președinte) și din coloneii
Victor Zottu, Gabriel Negrei și Grigore Constandache.
În cursul anului, colonelul Victor Zottu a fost înaintat la
gradul de general și numit președinte în locul genera-
lului Ion Mihăiescu, de acum înainte el fiind cel care va
deţine un rol foarte important în finalizarea lucrărilor
de construcţie și inaugurare a palatului. Totodată, s-au
format trei „subcomisiuni”, câte una pentru terminarea
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
localului, pentru restaurant (popotă), respectiv pentru
mobilier și amenajarea exteriorului20. Asemenea mă-
suri nu au avut darul să impulsioneze lucrările care, în
anul 1921, practic, au stagnat, lipsa fondurilor și ocu-
parea de către Ministerul de Război a încăperilor de la
etajele II-IV fiind principalele cauze ale acestei situaţii.
S-a continuat totuși lucrul la pardoselile de la sălile de
la subsol, s-au amenajat intrarea, scara de onoare, sala
de serbări și s-au executat o serie de reparaţii.
Anul 1922 a fost cel mai bogat în ceea ce privește
lucrările de finisare a clădirii. Pe baza disponibilizării
sumelor din împrumutul acordat de Ministerul de Răz-
boi, s-a putut trece la amenajarea hotelului, a etajului I
(etajul de serbări) și a etajului II (cercul de toate zilele).
Deoarece Ministerul de Război a eliberat, la 1 septem-
brie 1922, spaţiile folosite până atunci, în toamnă s-a
putut lucra chiar rapid, astfel că la 14 octombrie 1922,
s-a deschis hotelul cu 35 de camere. La 15 decembrie
1922, s-au terminat și lucrările la etajele I și II (curăţi-
re, zugrăvire, instalarea luminii electrice etc.). În cursul
aceluiași an, s-a completat instalaţia electrică, s-au de-
finitivat lucrările de mozaic la pardoseli și cele de fero-
nerie la uși și ferestre, s-a parchetat în diverse săli ș.a21.
De asemenea, din fondurile Cercului Militar s-a
amenajat, pe locul din faţa localului, o grădină, finali-
zată în aprilie 1922.
Amplele lucrări întreprinse în cursul anului 1922
au solicitat sume importante peste nivelul aprobat. În
Darea de seamă pe anul 1922, Comitetul de direcţie
estima averea cercului Militar la 102 819 646 lei dintre
care terenul și clădirea erau evaluate la 95 000 000 de
lei. La sfârșitul anului, datoriile instituţiei se ridicau la
suma de 15 822 175,10 lei, dintre care 4 357 842 lei
erau pentru lucrări nou angajate și pentru care nu se
găsiseră încă surse de finanţare22.
Cu toate acestea, amenajarea palatului Cercului
Militar era, în mare parte, încheiată la începutul anului
95
1923 deși rămăseseră nefinalizate lucrările la instalaţia
de încălzire și ventilaţie, precum și la încăperile de la
subsol, unde funcţiona Consumul Militar.
Inaugurare sub auspicii regale
După mai bine de patru ani de la terminarea răz-
boiului, timp în care s-au depășit multe obstacole, în
special de natură financiară și organizatorică, pala-
tul Cercului Militar era pregătit în cea mai mare par-
te pentru inaugurare. Conducerea cercului a decis ca
desfășurarea ceremoniei oficiale să aibă loc în ziua de
duminică, 4 februarie 1923. La festivitate au luat parte
regele Ferdinand, care a purtat uniforma de general
de escortă regală, regina Maria, principele Nicolae,
generalii Gheorghe Mărdărescu, ministrul de război,
Constantin Christescu, șeful Marelui Stat Major, Ște-
fan Holban, comandantul Corpului 2 armată, Eraclie
Nicoleanu, prefectul Poliţiei Capitalei, Paul Angelescu,
mareșalul Curţii Regale, Alexandru Tell, veteran din
Războiul pentru Independenţă ș.a. A lipsit principele
moștenitor Carol, deoarece, în acea perioadă, a efectu-
at o vizită în Italia, unde a fost primit și de Papă.
La ora 11.30 au sosit suveranii României, întâmpi-
naţi fiind de către ministrul de război și de comandan-
tul Corpului 2 armată, precum și de conducerea Cer-
cului Militar: generalul Victor Zottu, colonelul Grigore
Costandache, locotenentul V. Runceanu. Întreaga suită
s-a deplasat în sala de serbări, unde s-a oficiat serviciul
religios de sfinţire a localului23, de către însuși Înalt Prea
Sfinţia Sa Mitropolitul Primat Miron Cristea, asistat de
arhimandriţii Gordun Galaction și Gheronte Nicolau,
precum și de arhidiaconii Antonie și Nicodim. A parti-
cipat Corul Mitropoliei, condus de maestrul Cucu.
Mitropolitul Miron Cristea a rostit și o scurtă cu-
vântare în care a amintit că palatul Cercului Militar a
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
fost construit pe locul bisericii Sărindar. Înaltul prelat,
ce avea să devină, în 1925, întâiul patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române, și-a exprimat convingerea că, ple-
când de la această realitate, va izvorî întotdeauna, „ca
un fel de gaz metan, acel miros de creștinească tămâie,
acea energie duhovnicească, care va învălui cuprinsul
acestui palat într-o binefăcătoare atmosferă de supe-
rioare învăţăminte. Din această atmosferă iubitul nos-
tru corp ofiţeresc, educatorii întregii armate, vor putea
vorbi și-și vor putea hrăni sufletul cu ozonul sănătos
al însufleţitoarelor îndemnuri la jertfa supremă pentru
idealuri”24.
Miron Cristea a binecuvântat palatul și întregul
corp ofiţeresc, exprimându-și convingerea că Biserica
și Armata își vor împleti destinele așa cum Cercul Mili-
tar s-a identificat cu sfântul lăcaș al Sărindarului.
În continuare, generalul Victor Zottu a făcut o lar-
gă expunere asupra istoricului palatului, de la lansarea
ideii până la finalizarea construcţiei. Au fost evocate
meritele regilor Carol I și Ferdinand. Nu au fost omise
nici greutăţile prin care a trecut palatul în anii războiu-
lui și în perioada următoare.
După slujba religioasă și expunerea generalului
Victor Zottu, suita regală a vizitat somptuoasele sa-
loane ale clădirii. A urmat banchetul, în timpul căruia
regele Ferdinand a rostit o scurtă cuvântare: „Cu vie
plăcere și cu satisfacţie în suflet, aprecia suveranul, am
venit astăzi spre a inaugura, în sfârșit, palatul Cercu-
lui Militar care, câteodată, părea îndepărtat ca și visul
nostru secular pe care credeam că nu-l vom atinge ni-
ciodată”25. Ferdinand a evocat greutăţile întâmpinate
la construcţia clădirii și a cerut: „Casa aceasta să fie un
templu al adevăratei camaraderii, să fie un loc de repa-
us după munca zilnică, un loc de recreaţie unde să se
poată găsi și hrană intelectuală în comunitatea cama-
razilor din toate garnizoanele, căci nu numai garnizoa-
na din București trebuie să se bucure de acest palat,
96
ci toată armata română”26. Regele Ferdinand a încheiat
arătând că iubirea faţă de armată, pe vitejia căreia „s-a
clădit solid idealul naţional, este o chezășie că în acest
așezământ va domni veșnic spiritul de camaraderie”27.
După ce s-a întreţinut cu ofiţerii prezenţi, suve-
ranul și suita sa au părăsit clădirea în jurul orei 13.00.
Seara, începând cu ora 21.00, regele și regina au luat
parte și la balul desfășurat în saloanele Cercului Mili-
tar28. Reuniunea la care au participat numeroși ofiţeri
s-a încheiat la orele 5 dimineaţa.
În legătură cu festivitatea inaugurării se impun câ-
teva observaţii. Mai întâi se constată absenţa oameni-
lor politici, lucru oarecum neobișnuit, deoarece politi-
cienii, în general, nu scăpau asemenea ocazii. Credem
că este vorba de o situaţie atent gândită. Practic, s-a
dorit ca inaugurarea să fie o ceremonie strict militară și
nu una în care oamenii politici să-și facă o așa numită
campanie electorală. Armata era o instituţie apolitică
și, de aceea, trebuia evitată transformarea ei în tribu-
nă pentru politicieni. Prin urmare, au participat doar
regele, care era capul oștirii, și ministrul de resort. Un
al doilea fapt este neparticiparea arhitectului Dimitrie
Maimarolu, investigaţiile noastre neputând lămuri
motivele absenţei sale. În al treilea rând, cercetarea
mărturiilor epocii arată că inaugurarea s-a făcut cu o
anumită discreţie, greu de explicat, deoarece era vor-
ba de o clădire monumentală a Capitalei.
Revistele militare, care erau, de regulă, publicaţii
teoretice, au ignorat, practic, evenimentul, iar pentru
presa cotidiană, ceremonia din inima urbei nu a fost
o știre de pagina întâi, ci una de interior. Trebuie spus
că marile cotidiene – „Universul”, „Dimineaţa”, „Viitorul”,
„Adevărul”, „Neamul Românesc” – au consemnat eve-
nimentul, informându-și pe larg cititorii despre pro-
gramul manifestării și semnificaţia noii construcţii29.
De pildă, ziarul „Universul” aprecia că: „Unul dintre cele
mai frumoase palate ce împodobesc Capitala e, fără
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
îndoială, Cercul Militar. Toţi streinii, în special, ofiţerii
francezi, au spus că Franţa nu se poate încă mândri cu
un asemenea palat pentru militari, în felul acestuia de
la noi”30.
Regina Maria, participantă la manifestare, a con-
semnat în amintirile sale zilnice, pentru ziua de dumi-
nică, 4 februarie 1923, următoarele: „În această dimi-
neaţă, am avut inaugurarea Cercului Militar. Mare ce-
remonie, cu toţi ofiţerii din București, mitropolitul etc.
Splendidă clădire. A fost începută cu mulţi ani în urmă
și resursele au fost întotdeauna prea reduse ca să fie
terminată. În sfârșit, este gata complet”31.
Într-adevăr, palatul impresiona prin monumenta-
litatea edificiului și frumuseţea formelor sale arhitec-
turale. Erau reflectate concepţiile epocii, palatul fiind
construit în stilul neoclasicismului eclectic care pre-
lua elemente din arhitectura antichităţii, a Renașterii
târzii și a neoclasicismului, o sinteză la care a apelat
îndeosebi școala franceză, de unde s-a răspândit în
perimetrul european32. Impresionează puternic faţa-
da, constituită dintr-un parter înalt și apoi de un șir de
duble coloane, care amintesc de cele antice, între ele
fiind dispuse loggii. Fiecare coloană are, partea de sus,
elemente compozite bogate, fapt care sporește ele-
ganţa clădirii. Impresia de eleganţă este sporită și de
cele două cornișe mari care încadrează nivelul median
al faţadei. La etajul superior, al patrulea, sunt o serie de
ferestre și o balustradă lungă.
Faţada Palatului Cercului Militar a fost comparată,
deseori, cu cea a Operei din Paris, al cărei autor a fost
cunoscutul arhitect Tony Garnier (1869-1948). Acest
fapt este o confirmare a puternicei influenţe franceze
asupra arhitecturii românești de la sfârșitul secolului al
XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Vizibilitatea Palatului este sporită de spaţiul des-
chis ce îl înconjoară – în apropiere nefiind alte clădiri
înalte – și de esplanada din faţa sa. Accesul pe terasă
97
se făcea prin două rânduri de scări, apoi se intra în sala
de onoare (actualul Restaurant Militar). De aici se urca,
printr-o scară monumentală, în Sala de serbări (de fes-
tivităţi), în prezent Sala de Marmură, una dintre cele
mai mari din București. Etajele doi și trei erau destinate
activităţilor oficiale, protocolare, la etajul patru funcţi-
ona hotelul, care avea 42 de camere, iar la parter și la
subsol existau diverse birouri și spaţii de închiriat. De
asemenea, spaţiile de sub terasă erau ocupate de in-
stalaţiile de încălzire a palatului, unele dintre cele mai
moderne ale Bucureștilor de atunci.
În încăperile dinspre Bulevardul Elisabeta funcţi-
ona Biblioteca Cercului Militar, care s-a îmbogăţit per-
manent, mai ales prin donaţii.
Existau săli de biliard, de jocuri distractive, dans,
săli pentru învăţarea limbilor străine etc. Sala Norvegi-
ană de la subsol era destinată scrimei, dar aici a funcţi-
onat mulţi ani popota Ministerului de Război.
În ansamblul său, palatul reprezenta o clădire
funcţională pentru instituţia Cercului Militar, acesta
devenind în scurt timp un reper foarte important pen-
tru corpul ofiţeresc din Capitală și din ţară, care și-a
putut desfășura aici multe din activităţile profesionale,
culturale, știinţifice, recreative, sportive etc.
Se cuvine să creionăm și portretul autorului aces-
tui edificiu, care a îmbogăţit zestrea arhitectonică a
Capitalei. Arhitectul Dimitrie Maimarolu s-a născut în
București, în anul 1859. După studiile secundare efec-
tuate în ţară, a urmat, la Paris, Școala de Arte Frumoase,
unde l-a avut îndrumător pe profesorul Julien Guadet,
cursuri pe care le-a absolvit în 1885. Revenit în ţară, Di-
mitrie Maimarolu a contribuit la îmbogăţirea edilitară
a Capitalei cu o serie de edificii reprezentative. A parti-
cipat la concursul pentru Palatul Camerei Deputaţilor
(azi Palatul Patriarhiei), desfășurat în 1891, unde s-au
prezentat 37 de proiecte dintre care cinci din Bucu-
rești, șase din Viena, patru din Berlin, două din Londra,
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
opt din Paris, două din Banat, unu din Stuttgart, unu
din München ș.a. Comisia – formată din G. Gr. Canta-
cuzino, președintele Camerei Deputaţilor, Ed de Joly,
arhitectul Camerei Deputaţilor din Paris, Paul Wallot,
Kaiserl Baurat, Al. Orăscu, arhitect și senator, George
Duca, deputat, Grigore Cerchez, inginer arhitect – a
acordat premiul întâi proiectului propus de Dimitrie
Maimarolu, ce purta ca motto „România”, premiul II
revenind arhitectului italian Giulio Magni din Roma,
iar premiul III arhitecţilor români Mincu și Băicoianu33.
Palatul Camerei Deputaţilor a fost inaugurat în anul
1907.
Dimitrie Maimarolu a fost membru fondator al So-
cietăţii Arhitecţilor Români, organism ce a luat fiinţă
la 26 februarie 1891 și a fost ales la 4 martie același
an, în primul comitet de conducere al acestei instituţii.
A continuat să facă parte din el până în anul 1899. A
proiectat, de asemenea, bisericile Armenească, Sf. Sil-
vestru, precum și Palatul Senatului, ce urma să fie con-
struit în București, la intersecţia Căii Victoriei cu Splaiul
Independenţei. În 1892 a făcut parte din colectivul de
specialiști care au reînfiinţat Școala de Arhitectură,
instituţie care a funcţionat până în 1897, când Spiru
Haret, ministrul învăţământului, a decis reînfiinţarea
secţiei de arhitectură la Școala de Arte Frumoase din
București. Dimitrie Maimarolu a încetat din viaţă în
1926, la vârsta de 67 de ani. Un colaborator apropiat al
lui Dimitrie Maimarolu a fost arhitectul francez Ernest
Doneaud (1870-1959), care s-a ocupat de decoraţiile
interioare ale Palatului Cercului Militar.
O perioadă fastă în activitatea instituţiei
După inaugurare, Cercul Militar, beneficiind de un
local propriu, înzestrat cu toate facilităţile și având o
situaţie financiară ceva mai bună, a cunoscut cea mai
fastă perioadă din istoria sa de până atunci.
98
Biblioteca și-a sporit considerabil fondul de carte,
atât prin donaţii, cât și prin cumpărarea de cărţi. Cea
mai importantă donaţie a aparţinut generalului Ale-
xandru Tell, fost președinte al Comitetului de adminis-
traţie, care a oferit aproape 4 000 de volume, de mare
utilitate și astăzi34. La rândul lor, colonelul în rezervă
Boian a donat 350 de lucrări, iar d-na Bălănescu 19 vo-
lume, acestea provenind din biblioteca fratelui său, lo-
cotenent colonel Andrievici. În anul următor, colonelul
în rezervă Coradino Atillio a donat 155 lucrări diverse.
Pe lângă acestea, Cercul Militar s-a adresat unor
instituţii, solicitând trimiterea de lucrări care să con-
tribuie la lărgirea orizontului de cunoaștere a corpu-
lui ofiţeresc din Capitală. Urmare a acestor demersuri,
Academia Română a trimis 312 lucrări, Casa Școalelor
– 152 volume, Editura „Cartea Românească” – 83 de vo-
lume, Editura „Cultura Naţională” – 47 lucrări, Ministe-
rul Cultelor – 84 de volume, Fundaţia „Principele Carol”
– cinci volume etc.
În același timp, prin bugetele sale, Cercul Militar
a alocat sume pentru achiziţia de cărţi. Astfel, în 1924
s-au cumpărat 100 de lucrări35, în 1925 – 27 de volu-
me36, în 1926 – 334 de volume37, în 1927 – 227 de volu-
me38 etc. Prin donaţii și achiziţionări, Biblioteca și-a spo-
rit constant fondul de carte. Dacă în 1931 existau 7 700
de volume, în 1940 fondul de carte însuma 11 000.
În afară de lucrări, ofiţerii mai găseau, ca și în pe-
rioadele anterioare, o serie de reviste și ziare. În cursul
anului 1923, de exemplu, Cercul Militar era abonat la
13 reviste și două ziare românești și la 19 reviste străine
și trei ziare străine39, pentru ca în 1927 numărul abona-
mentelor să fie de 19 reviste și șapte ziare românești
și 32 de publicaţii străine, dintre care 26 de reviste și
șase ziare40.
Oferta relativ bogată a determinat sporirea nu-
mărului de cititori. În perioada interbelică, biblioteca
a fost frecventată de 2 500-4 000 de ofiţeri anual, ajun-
gând în unele perioade și la 100 de persoane zilnic.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Cercul a continuat să organizeze cursuri pentru în-
văţarea limbilor străine. De regulă acestea se desfășu-
rau între 1 noiembrie și 1 iunie, profesorii angajaţi fiind
plătiţi de către cursanţi 41. De exemplu, în anul 1927, la
cursul de engleză au luat parte 166 de persoane, la cel
de franceză 14, iar la cel de germană – cinci42. În 1929,
cursul de limba engleză a fost urmat de 55 de ofiţeri,
media anilor 1930-1932 fiind de 23 de ofiţeri, cauza
descreșterii fiind criza economică din anii 1929-1933.
Pe lângă cursurile de limbi străine, s-au mai or-
ganizat, anual, cursuri de vioară, pian și dans, care au
trezit interesul ofiţerilor și al membrilor de familie ai
acestora, astfel că numărul participanţilor a fost des-
tul de mare. Spre exemplu, în 1926 au luat parte 450
de persoane, iar în anul următor 529, cei mai mulţi la
cercul de dans.
Prin profilul său, Cercul Militar era locul cel mai
potrivit pentru strângerea legăturilor de camaraderie,
a spiritului de corp în rândul ofiţerilor. În acest scop, în
toată perioada interbelică a funcţionat sala de biliard
și jocuri distractive (șah, table, domino, rummy). Ele
funcţionau, de regulă, în zilele de lucru de la ora 8.00
la 22.00, programul fiind prelungit până la ora 23.00
pentru zilele de sărbătoare. Media zilnică a celor care
frecventau aceste săli era de 20-30 de ofiţeri.
Tot în scopul strângerii legăturilor între ofiţeri, au
continuat să fie organizate baluri și serate dansante.
Deși spaţiile pentru desfășurarea unor asemenea acti-
vităţi erau mult mai mari, totuși sporirea considerabilă
a numărului de ofiţeri în garnizoana București a impus
organizarea lor pe arme sau categorii. Astfel, s-au in-
stituit balurile bobocilor, aviatorilor, cavaleriștilor, ge-
niștilor, a diferitelor unităţi etc. Dar nu numai ofiţerii
desfășurau asemenea activităţi, ci și diferite societăţi
din viaţa civilă – Crucea Roșie, Societatea Gospodine-
lor, Societatea „Limanul” etc.
Beneficiind de condiţii foarte bune, Palatul Cercu-
lui Militar a fost gazda obișnuită a meselor oficiale și a
99
banchetelor prilejuite de vizita unor delegaţii străine.
De exemplu, în 1923, au avut loc cinci asemenea ac-
tivităţi: dejun în onoarea mareșalului French (22 apri-
lie); dineu și serată în onoarea delegaţiei engleze (26
aprilie); serată în onoarea generalului francez Le Rond
(5 mai); ceai în onoarea generalului francez Meunier
(21 iunie); masă în onoarea generalului Péllé (7 noiem-
brie). În 1924, s-au dat banchete în onoarea lordului
amiral al Marii Britanii Beatty și a generalului marchiz
de Cavalcanti, din armata spaniolă.
O activitate importantă a fost organizarea confe-
rinţelor Cercului Militar București, devenite tradiţio-
nale43. Iniţial nu au existat reglementări foarte stricte
privind modul lor de desfășurare, tema, data și locul
fiind fixate în funcţie de necesităţile departamentului
de resort sau ale comitetului de direcţie. Ulterior, s-a
stabilit ca în fiecare an să se organizeze cel puţin două
conferinţe din patru cicluri, astfel: chestiuni în legătură
cu marile probleme ale neamului și ale armatei; pro-
bleme de știinţe aplicate, inclusiv în domeniul tehnicii
militare; probleme de istorie militară, în primul rând
cele legate de Războiul de Reîntregire; subiecte lite-
rare, artistice.
Puteau conferenţia numai personalităţi din lumea
civilă și militară cu mare autoritate morală și cu un
prestigiu știinţific înalt și puteau asista, fără obligaţii
exprese, membrii cercului și familiile lor, invitaţi ai con-
ferenţiarilor și ai ofiţerilor din garnizoană, intrarea fiind
liberă. Sumele aferente plăţii conferenţiarilor se preve-
deau în bugetele anuale ale instituţiei, iar cele nechel-
tuite se vărsau în fondul bibliotecii pentru suplimen-
tarea fondului de carte. Conferinţele aveau loc între 15
noiembrie și 15 mai, în sala de festivităţi a palatului.
A continuat să funcţioneze și sala de scrimă, deși
spaţiul destinat acesteia a fost destinat, până în 1925,
popotei Ministerului de Război. Sala de scrimă era spa-
ţioasă, aerisită, cu multă lumină, cu vestiar și dușuri,
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
facilităţile plasând-o, după mărturiile din epocă, prin-
tre cele mai bune din Europa acelui timp. Ea a fost frec-
ventată zilnic de 20-25 de ofiţeri pasionaţi ai acestui
sport, profesor fiind tot H. Pipart. Adunarea generală
din anul 1925 a aprobat mărirea salariului acestuia de
la 1 000 la 1 500 de lei, precum și angajarea unui ajutor
în persoana lui I. Dumitrescu, salariul fixat fiind de 800
de lei lunar44. Tot pentru practicarea sporturilor, Cercul
Militar, nedispunând de o asemenea facilitate, a închi-
riat, începând din anul 1928, terenul de tenis al Facul-
tăţii de medicină. Administrarea, întreţinerea terenu-
lui și a inventarului cădeau în sarcina unui custode. La
partidele de tenis puteau participa ofiţerii, soţiile și co-
piii lor mai mari de 12 ani, surorile și fraţii necăsătoriţi
ai ofiţerilor, ofiţeri de rezervă, aceștia din urmă având
nevoie de o aprobare specială.
O problemă intens dezbătută în cadrul adunărilor
general a fost ce a popotei. La începutul perioadei in-
terbelice, în incinta clădirii a funcţionat popota Minis-
terului de Război, cum precizam, fapt care a generat
nemulţumiri în rândul unor ofiţeri, mai ales că ea a fost
organizată în sala de scrimă. Adunarea generală din 31
octombrie 1925 a hotărât ca în Comitetul de adminis-
traţie să se studieze posibilitatea ca în locul popotei să
înfiinţeze un restaurant, unde ofiţerii să servească à la
carte45. În cele din urmă, popota a fost transformată în
instituţie de garnizoană, numărul persoanelor care au
mâncat aici fiind de circa 200 zilnic. Potrivit reglemen-
tărilor, aveau dreptul de a lua masa la popota Cercului
Militar ofiţerii activi și soţiile lor din garnizoana Bucu-
rești, ofiţerii activi, dar detașaţi cu soţiile, ofiţerii de re-
zervă și retragere proveniţi din activitate, aceștia din
urmă numai cu aprobarea Comitetului de direcţie. De
remarcat este faptul că soţiile singure nu aveau drep-
tul să folosească popota46.
În cadrul facilităţilor oferite de Cercul Militar, un
rol important l-a avut hotelul, care a dispus, după fina-
100
lizarea tuturor lucrărilor, de 42 de camere. Ofiţerii aflaţi
cu diferite misiuni în Capitală l-au folosit pentru caza-
re, preţurile fiind accesibile. Coroborarea datelor din
dările de seamă arată că în hotel au fost cazaţi anual
între 1 500 și 2 500 de persoane.
O activitate importantă a fost adoptarea unor noi
statute. Cele în funcţiune atunci datau din 1896 și mulţi
ofiţeri le considerau depășite în multe privinţe. Proble-
ma a figurat pe agenda multor adunări generale, dar
în primul deceniu interbelic s-a reușit doar amendarea
unor prevederi ale documentului. Abia în anul 1930, la
28 martie, s-a adoptat un nou statut, care a adus o se-
rie de modificări importante în structura organelor de
conducere și în principiile de conducere ale Cercului
Militar47. Documentul a fost revizuit de Adunarea ge-
nerală extraordinară din 14 decembrie 1933, motivul
fiind urcarea pe tron a regelui Carol al II-lea la 8 iunie
1930. Alte modificări ale statutului au fost operate și
de Adunarea generală din 25 noiembrie 1936, deter-
minate fiind de crearea Ministerului Aerului și Marinei,
acest nou departament urmând a fi reprezentat în
structurile de conducere48.
În 1934, s-a adoptat Regulamentul Statutului Cer-
cului Militar, comisia de elaborare fiind condusă de
generalul Grigore Constandache, vicepreședinte fiind
generalul Grigore Cornicioiu49. Potrivit acestor docu-
mente, Cercul Militar era pus sub înaltul patronaj al
regelui Carol al II-lea, avându-l ca președinte de onoa-
re pe ministrul de Război. Scopul instituţiei era același
stabilit la începuturile activităţii sale, durata fiind ne-
limitată. Membrii se împărţeau tot în activi, voluntari,
fondatori și de onoare. Beneficiau de statul de membru
de onoare mareșalii armatei române (generalii Alexan-
dru Averescu și Constantin Prezan fuseseră avansaţi la
acest grad în iunie 1930), miniștrii apărării naţionale și
ai aerului și marinei, foștii miniștri de război, toţi sub-
secretarii de stat ai departamentului de resort, foștii
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
inspectori generali de armată, foștii șefi ai Marelui Stat
Major, foștii comandanţi ai Corpului 2 armată și foștii
președinţi ai Comitetului de administraţie și ai comite-
tului de direcţie50.
Organele de conducere erau compuse din: adu-
narea generală, consiliul superior de conducere, co-
mitetul de direcţie, comitetul de cenzori. Adunarea
generală nu mai era compusă din toţi ofiţerii garnizoa-
nei, ci dintr-un număr mult mai restrâns de persoane.
Adunarea era compusă din secretarul general al Mi-
nisterului Apărării Naţionale sau un general delegat al
său, subșeful Marelui Stat Major sau un general dele-
gat al său, șefii de stat major ai inspectoratelor genera-
le de armată, de corpuri de armată, de arme și servicii,
însoţiţi fiecare de câte un ofiţer superior, comandanţii
de brigadă din garnizoana București, șefii de corpuri și
servicii asimilate cu regimentul și comandantul Școlii
militare de ofiţeri, asistaţi de câte un ofiţer superior și
doi căpitani fiecare. Toţi aceștia trebuiau să participe
obligatoriu la adunare. În plus, facultativ puteau să ia
parte toţi generalii activi de toate gradele care se aflau
cu serviciul în garnizoana București.
Adunarea generală se convoca, de obicei, în luna
aprilie și dezbătea darea de seamă pe anul anterior,
descărca vechiul comitet și stabilea bugetul. Tot în sar-
cina adunării generale cădea și modificarea statutului,
care se putea realiza cu aprobarea a 2/3 din cei pre-
zenţi la ședinţă51.
Un alt organism era Consiliul superior de condu-
cere, în compunerea acestuia intrând comandantul
Corpului 2 armată, în calitate de președinte, toţi co-
mandanţii de divizie cu sediul în garnizoana București,
câte un general de brigadă sau colonel comandant
de brigadă, reprezentanţi ai corpurilor de vânători de
munte, grăniceri, ai jandarmeriei rurale, Comanda-
mentului 2 teritorial, un general de brigadă desemnat
de Ministerul Apărării Naţionale și un general desem-
101
nat de Marele Stat Major, președintele Comitetului de
direcţie în calitate de referent.
Ședinţele acestuia se desfășurau lunar, iar printre
atribuţiuni figurau: aprobarea regulamentului servi-
ciului interior al cercului; numirea Comitetului de di-
recţie și al cenzorului; numirea și revocarea întregului
personal civil al Cercului Militar, aprobarea programe-
lor de lucru; stabilirea formei definitive a bugetului;
aprobarea închirierii spaţiilor clădirii până la 500 000
lei. Activitatea membrilor Consiliului superior de con-
ducere era pur onorifică.
Comitetul de direcţie avea ca președinte și vice
președinte, câte un general de brigadă, șase colonei
din diferite arme și servicii, un colonel sau locotenent-
colonel ca raportor financiar și un maior ca secretar. Ei
se numeau pe un termen de un an cu posibilitatea de
reînnoire. Comitetul de direcţie era organul de execu-
ţie al instituţiei52.
Comitetul de cenzori era un organ de control al
comandamentului Corpului 2 armată și al Adunării
generale și se subordona președintelui Consiliului su-
perior de conducere. Se compunea dintr-un general
de brigadă, ca președinte, și din trei-patru colonei sau
locotenent-colonei.
Regulamentul statutului era un document tehnic
care preciza modul de desfășurare a activităţii Cercului
Militar, devenit, în anii interbelici, o instituţie comple-
xă. Astfel, activitatea cercului se împărţea în mai multe
ramuri sau servicii: tehnic, cămin (hotel), popotă, cul-
tural, distractiv, juridic, personal și administrativ. Aces-
te servicii erau coordonate de către membrii Comite-
tului de direcţie.
Modificările aduse componenţei adunării ge-
nerale și crearea unei verigi suplimentare în actul de
conducere a cercului au la bază mai multe cauze. În
primul rând, în perioada interbelică a sporit conside-
rabil numărul ofiţerilor din Capitală, care a variat în
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
jurul cifrei de 5 000 de persoane. Era greu de găsit o
sală unde să participe toţi ofiţerii și, în plus, dezbaterea
problemelor și luarea hotărârilor erau dificile. Au do-
vedit-o adunările generale de la începutul anilor ‘20,
când gradele mai mici au adoptat o atitudine critică
faţă de o serie de generali și ofiţeri superiori. Adunările
generale, considerau șefii armatei, deveniseră focare
de indisciplină, astfel că s-au căutat soluţii pentru ca
asemenea probleme să nu mai apară53.
Concomitent, s-a înregistrat o triplare a numărului
de ofiţeri superiori, ceea ce a condus la ocuparea de că-
tre aceștia a majorităţii funcţiilor de conducere în dife-
rite structuri militare. De exemplu, la Comandamentul
pieţei București, echivalentă comenduirii de astăzi, îna-
inte de război exista un maior și câţiva ofiţeri inferiori.
În anii interbelici, aceasta a a fost condusă de un gene-
ral, la care se adăugau mai mulţi ofiţeri superiori.
Inflaţia de grade mari se poate constata și în cazul
Cercului Militar. Dacă până în 1916, comitetul de di-
recţie era condus, de regulă, de un colonel și rar de un
general, în perioada interbelică președintele și vice-
președintele erau generali de brigadă. Ofiţerii inferiori
aproape că dispăruseră din structurile de conducere
ale cercului.
Nu trebuie uitat, totodată, că instituţia, prin darea
în folosinţă a Palatului, și-a mărit numărul personalu-
lui, iar problemele ce trebuiau soluţionate deveniseră
mult mai complexe. De altfel, Cercul Militar, prin ac-
tivităţile desfășurate devenise în acei ani o instituţie
simbol atât a Armatei Române, cât și a Capitalei.
Administrarea Palatului.
Proiecte, îmbunătăţiri, litigii
În toată perioada dintre cele două războaie mon-
diale, administrarea palatului a reprezentat o proble-
102
mă importantă pe agenda de lucru a structurilor de
conducere ale Cercului Militar. Dintre aspectele care
au trebuit să fie soluţionate reţinem: finalizarea unor
lucrări precum cele de la terasă și de la etajul patru,
unde funcţiona hotelul; completarea mobilierului și
a stării de fixaţie; găsirea unor surse de finanţare, mai
ales prin închirierea unor spaţii; achiziţionarea unor
mașini și utilaje performante; iniţierea unor proiecte
care să sporească funcţionalitatea clădirii etc.
Desigur, toate acestea erau dependente de găsi-
rea surselor financiare, întreţinerea și completarea pa-
latului nefiind o sarcină foarte ușoară. Ca și în perioada
anterioară, ofiţerii din garnizoană plăteau o cotizaţie,
fixată la 2% din solda de grad, ceea ce însemna un ve-
nit anual de 700 000–900 000 lei. Având în vedere evo-
luţia bugetului Cercului Militar din anii interbelici, taxa
a reprezentat între 5-8% din venituri.
De asemenea, cercul mai percepea o serie de taxe
de folosire a unor săli de către ofiţeri și civili: scrimă, bi-
liard, jocuri, hotel etc. Valoarea lor a însemnat 15-20%
din bugetul general al instituţiei. La rândul său, Minis-
terul de Război a acordat anual subvenţii Cercului Mili-
tar, sumele apropiindu-se de cele provenite din taxele
plătite de ofiţeri. Anumite venituri se mai obţineau de
la popotă, din exploatarea hotelului, precum și din
dobânzile rezultate din depunerea banilor la diferite
bănci.
Cele mai importante venituri au rezultat din în-
chirierea unor spaţii ale clădirii, dar în acest domeniu
politica dusă de conducerea Cercului nu a fost întot-
deauna fericită, motiv pentru care instituţia s-a trezit
implicată, în toţi acești ani, în procese de durată cu
unii chiriași. Cel mai adesea sumele n-au mai putut fi
recuperate. Iată, de pildă, în anul 1923, după 188 de
înfăţișări, graţie avocatului Nicolae Alexandrescu, s-a
reușit evacuarea chiriașului prăvăliei „Menajera” și a
Anuarului General al României54. Pentru recuperarea
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
sumelor datorate, Cercul Militar s-a judecat câţiva ani
și, deși a câștigat procesul, nu a reușit să recupereze
nici o sumă. În 1926, societatea „Menajera” a fost de-
clarată falită și suma de 200 000 lei datorată cercului a
fost trecută în creanţele falimentului55.
Uneori, litigiile de acest gen s-au rezolvat pe cale
amiabilă. Un asemenea caz a fost stins în anul 1924,
când Adunarea generală a decis, în data de 10 iulie,
realizarea unei tranzacţii cu numiţii Mohr și Theodoru,
în urma căreia a încetat procesul din 1922 și s-a putut
trece la închirierea unor spaţii56.
Tot în 1924, Cercul Militar a procedat la o serie de
închirieri care, de această dată, s-au dovedit profita-
bile. Numitei Marioara Voiculescu i s-a închiriat pe o
perioadă de cinci ani sala de cinematograf, pe care a
amenajat-o pe cheltuiala sa în sală de teatru, chiria sta-
bilită fiind de 10% din încasări. Aceleiași persoane i s-a
închiriat, pe un deceniu, și sala de cafenea cu terasa,
chiria anuală fiind stabilită la 1 000 000 de lei în primul
an și 1 100 000 lei în următorii. Dar, după câţiva ani
de conlucrare bună, chiriașa a trebuit evacuată pentru
neplata chiriei.
Prăvălia din strada Constantin Mille a fost închiri-
ată, pe cinci ani, de asemenea, unor particulari (Ștefă-
nescu, Moltz, Schwartz), chiria fiind de 120 000 lei anu-
al. În sfârșit, spaţiul de sub terasă a fost preluat, pentru
un deceniu, de societatea cu nume colectiv de Lagari
& Iacobescu D. În acest caz, suma anuală ce revenea
Cercului Militar se ridica la 500 000 lei57.
Practica închirierilor s-a folosit pe scară largă până
în anul 1942, ea aducând venituri însemnate adminis-
traţiei cercului. În anul 1927 existau 11 contracte de în-
chiriere ale diferitelor spaţii, cele de la parter și subsol
aducând în bugetul instituţiei 5 354 000 de lei58.
Nu întotdeauna însă chiriașii au respectat clauzele
contractuale atât în ceea ce privește plata la timp a su-
melor cuvenite, cât și a executării lucrărilor la care s-au
103
angajat. Din acest motiv, mai ales acele spaţii transfor-
mate în restaurante și berării au ajuns să se degradeze.
În aceste cazuri, Comitetul de direcţie al cercului, dar și
Primăria Capitalei au intervenit, reziliind contractul.
Îmbunătăţirea situaţiei economice a ţării și buna
administrare au localului a dus la ameliorarea situaţiei
financiare a cercului. În 1929 s-au achitat toate dato-
riile pe care le avea instituţia și s-a creat pentru prima
dată un fond de rezervă, e adevărat modest, dar care a
crescut în anii următori. Acest fapt i-a permis cercului
să poată face faţă în condiţii acceptabile crizei econo-
mice din anii 1929-1933.
Situaţia financiară mai bună a permis acoperirea
nevoilor mari de întreţinere, precum și efectuarea unor
lucrări ce au sporit funcţionalitatea localului – instala-
rea unei spălătorii mecanice, modificarea sistemului de
încălzire și a reţelei electrice, înlocuirea mobilierului în
toate sălile și încăperile Palatului, repararea terasei prin
acoperirea cu un strat de plumb, conform înţelegerii
cu Primăria Bucureștiului, amenajarea culoarului de le-
gătură între Bulevardul Elisabeta și strada Sărindar etc.
În anul 1927, anul încetării din viaţă a regelui Fer-
dinand, s-a finalizat medalionul de la scara de onoare
cu portretele regilor Carol I și Ferdinand și ale regine-
lor Elisabeta și Maria.
Tot în anul 1927 s-a făcut și un gest de reparaţie
istorică. Adunarea Generală a ofiţerilor din garnizoa-
na București a decis ca la intrarea în sala de serbări să
fie așezat bustul generalului Vasile Zottu. Războiul din
anii 1916-1919 și apoi atmosfera ce s-a creat în primii
ani postbelici, marcată de numeroase dispute, inclusiv
asupra rolului generalului Zottu în anii neutralităţii, au
făcut improprie materializarea hotărârii luate în 1916.
Abia în 1927, la peste un deceniu, Comitetul de condu-
cere a instalat bustul generalului Vasile Zottu, în semn
de pioasă veneraţie și recunoștinţă, pentru acela care
a pus toată experienţa și priceperea sa în scopul elabo-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
rării planurilor și construirii Palatului Cercului Militar59.
Bustul a fost realizat de sculptorul Ionescu Varo.
Tot pe aceeași linie s-a înscris și hotărârea adop-
tată, în 1928, de realizare a bustului lui Nicolae Filipes-
cu, fost ministru de război, care, așa cum am arătat, a
avut un rol important în impulsionarea lucrărilor de
construcţie a clădirii60. Hotărârea a fost pusă în prac-
tică la 26 noiembrie 1932, bustul fiind opera lui Oscar
Spaethe. La festivitate au luat parte membri ai familiei
lui Nicolae Filipescu, numeroși ofiţeri din garnizoana
București, precum și unii demnitari. Generalul Nicolae
Samsonovici, ministrul de război, a evocat puternica
personalitate a lui Nicolae Filipescu, evidenţiind faptul
că el a iubit armata, pentru că a văzut în ea forţa care
întrupează dreptatea și scutul care apără onoarea.
Generalul Gheorghe Manu, comandantul Cor-
pului 2 armată și președintele Consiliului superior de
conducere al Cercului Militar, s-a referit și el la activi-
tatea lui Nicolae Filipescu, evocând contribuţia sa la
realizarea palatului61. În sfârșit, Grigore Filipescu, fiul
marelui bărbat politic, a mulţumit Cercului Militar și
Armatei pentru gestul făcut, afirmând că bustul tată-
lui său va reaminti întotdeauna „iubirea sa neţărmurită
pentru oștire”62.
Rolul lui Nicolae Filipescu de ctitor al Palatului
Cercului Militar a rămas în conștiinţa publică. În 1935,
revista „Lumea Militară Ilustrată”, organ al Asociaţi-
ei scriitorilor și autorilor militari români, publica, sub
pseudonimul Vaschy, un portret al omului politic. „Bo-
ier de neam, considerând profesiunea de ofiţer ca un
cin boieresc, așa cum a fost pe vremuri și cum trebuie
să fie și în cele mai largi democraţii, a înălţat Cercul Mi-
litar din București, cu impunătoarea lui arhitectură, cu
sălile lui somptuoase, cu mobilierul și decorul său Re-
gesc. Din umbra coloanelor acestui palat, oricine trece
pe lângă el are impresia că se desprinde figura masivă
a marelui dispărut”63.
104
În luna octombrie 1928, generalul Victor Zottu, di-
rectorul geniului și președintele Comitetului de direc-
ţie al Cercului Militar, împlinind vârsta legală de pensi-
onare, a fost trecut în rezervă. Generalul Victor Zottu
s-a născut la 8 noiembrie 1868, în București. A urmat
Școala fiilor de militari (1884-1889) și Școala militară
de artilerie și geniu (1889-1891), obţinând gradul de
sublocotenent. Ca ofiţer de geniu a lucrat în mai multe
unităţi de profil precum și în Ministerul de Război, fiind
avansat succesiv locotenent (1 februarie 1894), căpi-
tan (7 aprilie 1900), maior (7 aprilie 1909), locotenent-
colonel (1 aprilie 1913), colonel (1 aprilie 1916). În Răz-
boiul de Reîntregire a comandat Regimentul Vlașca nr.
5 (14 august-25 septembrie 1916; 7 decembrie 1916-
21 ianuarie 1917); Brigada 44 mixtă (26 septembrie-24
noiembrie 1916). De asemenea, a fost șef al serviciului
geniu al Comandamentului general al Etapelor (21 ia-
nuarie-20 iulie 1917) și ofiţer în Inspectoratul general
al geniului (20 iulie 1917-20 martie 1918) etc.
Pe baza comportării sale din timpul războiului, în
anul 1922, a fost avansat general de brigadă, primind
însărcinarea de a conduce Direcţia 4 geniu din minis-
terul de resort. Generalul Victor Zottu a fost membru
în Comitetul de conducere al Cercului Militar timp de
peste 16 ani, dintre care opt a îndeplinit funcţia de
președinte. A fost unul dintre ofiţerii care s-au iden-
tificat cu istoria palatului, având șansa de a contribui
decisiv, în condiţii nu tocmai favorabile, la construcţia
lui. De altfel, foaia calificativă pe anul 1923, semnată
de generalul Aristide Razu, consemna: „Pe lângă atri-
buţiunea de director al geniului mai îndeplinește și
pe aceea de președinte al Cercului Militar, unde per-
sonalitatea sa este identificată cu progresele realizate
pe toate căile de această instituţiune atât de utilă cor-
pului ofiţeresc”64. Cu deplin temei, Adunarea generală
din anul 1929 i-a adus mulţumiri pentru întreaga sa
activitate65.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Un alt ofiţer care a adus servicii importante Cer-
cului Militar și palatului a fost locotenent-colonelul in-
tendent Theodor Dumitriu, care a îndeplinit mulţi ani
funcţia de casier. În 1929, Adunarea generală i-a acor-
dat o pensie viageră, în semn de recompensă pentru
activitatea depusă66.
Din primii ani de funcţionare, s-a vădit faptul că
hotelul de la etajul patru nu mai satisfăcea nevoile de
cazare ale ofiţerilor din garnizoană și nici pe ale celor
veniţi din provincie, ceea ce a provocat nu o dată ne-
mulţumiri.
Pentru acoperirea necesităţilor, Comitetul de con-
ducere a studiat posibilitatea construirii câtorva etaje
deasupra clădirii. Calculele făcute de specialiștii mi-
litari au arătat că fundaţiile edificiului suportau încă
două sau trei niveluri. Marele dezavantaj era însă că
procedându-se astfel s-ar fi stricat liniile armonice ale
faţadelor palatului, care intrase deja în conștiinţa pu-
blică drept o construcţie monumentală. De asemenea,
costurile ar fi fost foarte mari, ele cifrându-se la 50-60
milioane lei pentru două etaje.
Ţinând seama de aceste consideraţii, Comitetul
de conducere a renunţat la ideea de a supra-înălţa clă-
direa și a intrat în tratative cu vecinul palatului pen-
tru a construi un hotel pentru ofiţeri. Terenul de lângă
palat avea o suprafaţă de 1 200 m2, ceea ce permitea
ridicarea unei clădiri de cinci-șapte etaje, cu aproape
200 de camere, dintre care 40 de apartamente. Noua
clădire putea să fie legată cu etajele Palatului Cercului
Militar, formând practic un singur corp67. Sumele ne-
cesare urmau să fie împrumutate de la Creditul Urban
București în condiţii avantajoase. Intenţia nu s-a mate-
rializat, deoarece terenul nu a putut fi cumpărat. Pe el
a fost construit cinematograful Traian.
În perioada interbelică s-a reușit, după multe efor-
turi, să se stingă litigiul cu Primăria Capitalei, creat
înainte de război. Palatul Cercului Militar s-a construit,
105
așa cum am arătat, pe un teren propriu. Ulterior, prin
decizia nr. 81 din 15 februarie 1912, Primăria a cedat în
mod gratuit o suprafaţă de 103,70 m2 necesari pentru
egalarea unghiurilor. Terenul dintre faţada Cercului Mi-
litar și Calea Victoriei a rămas în proprietatea Primăriei
Municipiului București. În august 1913, între Primărie
și Cercul Militar s-a încheiat o convenţie care prevedea
construirea de către municipalitate a două terase. Sub
terasa superioară, care era lipită chiar de clădire, urma
să se construiască un gang și un local subteran. Tere-
nul aferent gangului s-a pus gratuit la dispoziţia Cercu-
lui Militar, bolta de acoperire urmând să fie construită
de cerc. Subsolurile au rămas proprietatea Primăriei,
iar Cercul Militar se obliga să ofere căldură și apă încă-
perilor de aici.
La 10 iulie 1914, Primăria Capitalei a aprobat ce-
darea construcţiei terasei scuarului Sărindar, în schim-
bul concesiunii pe un termen calculat în raport cu
timpul necesar amortizării cheltuielilor și procentului
investit în construcţia respectivă. Cercul se obliga să
construiască terasa pe spezele proprii, în conformita-
te cu planurile Primăriei, în așa fel încât, la terminarea
concesiunii, terasa să poată fi exploatată independent
de palat.
Cercul Militar a construit terasa din faţa clădirii,
dar relaţiile cu Primăria Capitalei au fost, practic, în-
trerupte din cauza războiului. Litigiul s-a redeschis în
1921, când Primăria aducea la cunoștinţa conducerii
Cercului Militar, prin adresa nr. 18263, din 4 august, că,
spre a se putea stabili drepturile de folosinţă asupra
terasei din faţa Cercului Militar și drepturile comune
care rezultă din convenţiile anterior semnate, s-a sta-
bilit o comisie care urma să se întrunească într-o pri-
mă ședinţă la 6 august 1921. Cercul Militar era rugat să
participe la activitatea acestei comisii pentru a arăta
actele pe care le poseda în această problemă.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Primăria a întocmit o nouă convenţie ale cărei
prevederi încercau să ţină cont, în primul rând, de
interesele ei. Noul document prevedea că, având în
vedere investiţiile făcute de Cercul Militar și cele care
urmau să se mai realizeze, Primăria consimţea să-i lase
libera exploatare a terasei în întregimea ei pe nouă ani.
În schimb, localul de sub terasa Cercului Militar pre-
cum și gangul care îl desparte rămâneau în folosinţa
comunei. Cercul Militar era obligat să verse Comunei
București, cel târziu până la sfârșitul lunii mai, suma de
1 200 000 lei, necesară construirii W.C.-urilor publice
din gangul Palatului. În cazul în care Cercul Militar nu
termina în intervalul de un an lucrările la terasă, Pri-
măria urma să treacă la efectuarea lor, iar plata să fie
asigurată de Cercul Militar. Evident că un asemenea
document nu a fost acceptat, astfel că problema a ră-
mas în suspensie.
Având în vedere această situaţie, Comitetul de
conducere al Cercului Militar a decis, în ședinţa din 28
octombrie 1921, întocmirea unui proiect de lege pen-
tru trecerea de către Primărie în proprietatea Cercului
Militar a porţiunii de teren pe care s-a construit terasa,
precum și a suprafeţei din faţa terasei până la Calea
Victoriei. Proiectul de lege nu a ajuns pe masa de lucru
a Parlamentului și nici discuţiile cu Primăria Capitalei
nu au înaintat.
La 6 februarie 1925, Primăria municipiului Bucu-
rești a numit o nouă comisie pentru a discuta litigiul
cu Cercul Militar. Discuţiile nu au dus la nici un rezul-
tat, astfel că Primăria s-a simţit obligată să „forţeze” o
soluţie.
La 19 mai 1925, municipalitatea i-a trimis preșe-
dintelui Comitetului de conducere o adresă în care
aducea grave acuzaţii Cercului Militar, învinuindu-l
de nerespectarea prevederilor documentelor semna-
te. Primăria afirma că nu s-a finalizat construcţia nici
a terasei, conform planurilor întocmite de inginerul V.
Ștefănescu, și nici a W.C.-urilor din gang, care ar fi dat
106
posibilitatea exploatării independente a spaţiilor de
sub terasă. De asemenea, Cercul Militar nu a prezentat
tabloul cu sumele cheltuite și veniturile realizate din
închirierea spaţiilor de sub terasă. Pentru toate aces-
tea Primăria își rezerva dreptul de a acţiona în justiţie
Cercul Militar.
În răspunsul său, Comitetul de conducere al cer-
cului respingea ca nefondate acuzaţiile Primăriei. Ho-
tărârea acesteia din 1911 de a construi terasa a obli-
gat cercul să înalţe construcţia palatului cu peste trei
metri, ceea ce a dat naștere la cheltuieli suplimentare.
Cum Primăria nu a avut bani pentru construcţia te-
rasei, aceasta a fost finalizată de cerc. W.C.-urile n-au
putut fi construite datorită fondurilor insuficiente. Cât
privește tabloul cheltuielilor și al veniturilor, acesta nu
a fost înaintat datorită faptului că arhiva a fost distrusă
în perioada războiului și găsirea sau refacerea actelor
era un proces foarte dificil. Comitetul de conducere
propunea crearea unei comisii mixte, compusă din
reprezentanţii cercului și ai Primăriei, care să evalueze
lucrările efectuate de cerc în contul municipalităţii.
Cercul Militar nu a renunţat la ideea obţinerii titlu-
lui de proprietate asupra terenului aflat în discuţie. Co-
mitetul de conducere a înaintat, în martie 1930, minis-
terului de resort, un raport în care demonstra necesita-
tea de a obţine terenul din faţa palatului, deoarece „nu
i se poate închide perspectiva prin alte lucrări pe care
Primăria ar voi să le execute în viitor pe scuar și nici
nu este de conceput cum terasa care face corp comun
cu cercul, ar putea fi exploatată de diverși antreprenori
cărora ar fi închiriată de către Primărie, dăunând astfel
cercului”68.
În plus, terenul de sub terasă era indispensabil
pentru instalaţiile de apă și canal, iar accesul nu putea
fi blocat. Comitetul de conducere reamintea că, indi-
rect, palatul aparţinea Capitalei, nu numai corpului
ofiţeresc al garnizoanei București. Faţă de aceste con-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
siderente se propunea Ministerului de Război să inter-
vină la Primăria Capitalei pentru ca aceasta să accepte
transferul terenului în proprietatea Cercului Militar.
Ministerul Armatei, titulatura din acel moment
a departamentului de resort, și-a însușit propunerea
și, în cursul anului 1930, s-a adresat Primăriei munici-
piului București solicitând transferul terenului din faţa
Palatului69.
Municipalitatea a refuzat să accepte cererea în-
dreptăţită a Cercului Militar, deoarece edilii apreciau
că nu puteau ceda un teren situat în centrul București-
lor, în punctul cu cea mai intensă circulaţie. Pentru de-
gajarea acestui important nod de comunicaţie, muni-
cipalitatea a elaborat proiectul unei parcări subterane
sub scuarul din faţa palatului Cercului Militar. Primăria,
condusă de Dem Dobrescu, mai avea în atenţie să ex-
proprieze toate clădirile din faţa palatului situate între
străzile Academiei, Edgar Quinet și Universitate pentru
a forma o piaţă care urma să înlesnească circulaţia și să
dea o perspectivă mai largă palatului. Exista și un alt
proiect, acela de a face un pasaj subteran sub bulevar-
dul Regina Elisabeta pentru a fluidiza circulaţia. Toate
aceste proiecte îndrăzneţe împiedicau, după opinia
edililor, cedarea terenului din faţa cercului.
Conducerea Cercului Militar n-a abandonat ideea
transferului de teren din faţa clădirii, continuând inter-
venţiile pe lângă Primărie, Ministerul Apărării Naţiona-
le, (titulatură stabilită în 1932), Guvern, Parlament.
Demersurile insistente ale Comitetului de con-
ducere, în cele din urmă, au avut câștig de cauză. La
29 aprilie 1933, Parlamentul a adoptat legea prin care
Primăria Municipiului București a fost autorizată să do-
neze Cercului Militar al ofiţerilor din garnizoana Bucu-
rești terenul dintre Calea Victoriei, bulevardul Regina
Elisabeta și strada Sărindar (Constantin Mille). Legea a
fost publicată în „Monitorul Oficial” din 3 mai, urmând
a se aplica de la începutul lunii septembrie 193370.
107
Codul civil impunea ca instituţia primitoare să fie
abilitată să primească donaţia. Acest lucru s-a realizat
prin semnarea, de către regele Carol al II-lea, la 23 sep-
tembrie 1933, a Decretului prin care Cercul Militar era
autorizat să primească în mod gratuit terasa cu părţile
laterale până la trotuarele dinspre bulevardul Regina
Elisabeta și strada Sărindar (Constantin Mille) și tere-
nul din faţa terasei până la Calea Victoriei.
În acest mod s-a pus capăt unui litigiu ce a du-
rat mai bine de două decenii dintre Cercul Militar al
ofiţerilor din garnizoană și Primăria municipiului Bu-
curești. A fost o decizie înţeleaptă, deoarece în acest
fel palatul, construit cu atâtea eforturi, se bucura de o
perspectivă foarte bună, iar Capitala se putea mândri
cu o bijuterie arhitectonică. Până la declanșarea celui
de-al Doilea Război Mondial, în situaţia juridică și cea
administrativă a palatului Cercului Militar nu au fost
schimbări majore.
În perioada interbelică, Cercului Militar, benefici-
ind, după decenii de așteptare, de un local impunător,
a devenit un reper urbanistic și cultural important în
viaţa armatei și a Capitalei. Acesta a găzduit numeroa-
se activităţi profesionale, știinţifice, culturale, monde-
ne, sportive etc. la care au participat, în primul rând,
corpul ofiţeresc, dar și numeroase personalităţi ale
Bucureștilor și ale ţării. Cercul Militar s-a integrat, ast-
fel, cu mijloacele sale specifice, în lista marilor centre
culturale ale urbei: Teatrul Naţional, Ateneul Român,
Universitatea, Biblioteca Fundaţiilor Regale, galeriile
de artă, cinematografele etc.
NOTE:
1
Dare de seamă, 1 ianuarie 1916–31 decembrie 1919, p. 3.
2
Ibidem, p. 7.
3
A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 2, f. 57.
4
Ibidem, f. 80-82.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

5 37
„Monitorul Oastei”, partea regulamentară, nr. 26 din 26 iunie Ibidem, 1926, p. 4.
1919, p. 207. 38
Ibidem, 1927, p. 7.
6
Dare de seamă, 1 ianuarie 1916–31 decembrie 1919, p. 12. 39
Ibidem, 1923.
7
Dare de seamă, 1920, p. 12. 40
Ibidem, 1927, p. 7.
8
Ibidem, 1921, p. 5. 41
A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 299, f. 30.
9
Ibidem, 1922, p. 4. 42
Dare de seamă, 1927, p. 27.
10
Ibidem, 1922. 43
Ibidem, f. 29-30.
11
Ibidem, p. 6. 44
Ibidem. dosar nr. 2, f. 87.
12
A.M.R., fond C.C.A, dosar nr. 31, f. 9. 45
Ibidem, f. 111-113.
13
Ibidem, p. 52-54. 46
Ibidem, dosar nr. 299, f. 46.
14
Darea de seamă, 1921, f. 4. 47
Statutul Cercului Militar din București, 1930.
15
Ibidem f. 5. 48
A.M.R., fond C.C.A. dosar nr. 283, f. 3-8.
16
Ibidem, 1920, p. 5. 49
Ibidem, dosar nr. 299, f. 1-49.
17
A.M.R., fond C.C.A, dosar nr.12, f.2-3. 50
Statutul Cercului Militar din București, Tipografia „Revistei
18
Ibidem, f. 49. Geniului”, București, 1933, f. 5.
19
Ibidem, f. 42. 51
20
Ibidem, f. 6-7.
Dare de seamă, 1921, p. 4. 52
21
Ibidem, f. 8-11.
Ibidem, 1922, p. 8-9. 53
22
Ibidem, dosar nr. 2, f. 110-123. De exemplu, Adunarea ge-
Ibidem, p. 15-16.
23
nerală din 31 octombrie 1925 a fost una tensionată, generalul Hol-
„Viitorul”, 6 februarie 1923.
24
ban, comandantul Corpului 2 armată, fiind „contrat” destul de dur
„Universul”, 6 februarie 1923.
25
de unii ofiţeri participanţi. La fel s-a întâmplat și în 1926, astfel că,
Ibidem.
26 la 18 mai 1927, generalul Ion Popescu, comandantul Corpului 2 ar-
Ibidem.
27 mată, a făcut unele precizări faţă de conduita ce trebuie adoptată
Ibidem.
28 în timpul adunării. El a cerut să se facă propuneri și să se dezbată
„Dimineaţa”, 7 februarie 1923; „Neamul Românesc”, 6 fe-
bruarie 1923. problemele, dar „să nu uitaţi că datoraţi deferenţă și respect faţă
29
„Universul”, 7 februarie 1923. de cei mai mari”. Cf. Ibidem, f. 115).
54
30
Comandor dr. Ilie Manole, colonel Grigore Buciu, istoric de Dare de seamă, 1927, p. 8.
55
artă Victor Simion, op. cit., p. 55. Ibidem, p. 5.
56
31
Maria, Regina României, Însemnări zilnice, volumul V, tra- Ibidem, p. 4.
57
ducere de Sanda-Ileana Racoviceanu, îngrijire de ediţie, cuvânt Ibidem, p. 15-16.
58
înainte și note de Vasile Arimia, Editura Historia, București, 2006, Ibidem, 1929, p. 2-3.
59
p. 49-50. Ibidem, 1928, p. 1.
60
32
Arhitect I.D. Enescu, După o jumătate de veac, „Arhitectura”, „România Militară”, anul LXX, nr. 1, ianuarie 1933, p. 4.
61
Revista Societăţii Arhitecţilor Români, anul VII, 1, (ianuarie-martie), Ibidem, p. 6-8.
62
1941, p. 7; Grigore Ionescu, Bucureștii. Orașul și monumentele sale, Ibidem, p. 9.
63
București, 1956, p. 192-193; comandor dr. Ilie Manole, colonel Gri- „Lumea Militară Ilustrată”, nr. 2, 1935, p. 28.
64
gore Buciu, istoric de artă Victor Simion, op. cit., p. 55. A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 272, f. 70.
65
33
Detalii în Nicolae N. Noica, Palatul Patriarhiei. Personalităţi și Dare de seamă..., 1929, p. 3.
66
semnificaţii din istoria construcţiei sale, cuvânt înainte al Preaferici- Ibidem, 1927, p. 6.
tului părinte Daniel, Patriarhul României, ediţie îngrijită de Stelian 67
Dosar juridic al Cercului Militar, Direcţia Domenii și Infra-
Ţurlea, Editura Cadmos, București, 2008. structuri, f.a., p. 7.
34
Dare de seamă, 1923, p. 5. 68
Ibidem, p. 11.
35
Ibidem, 1924, p. 5. 69
Ibidem, p. 15-16.
36
Ibidem, 1925, p. 4. 70
„Monitorul Oficial”, nr. 100 din 3 mai 1933, f. 3148.

108
CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Fântâna Blanduziei
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Mânăstirea Sărindar

Placheta dezvelită în anul 2011,

pe locul altarului Mânăstirii Sărindar
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Regele Carol I Regele Ferdinand I

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Bustul lui Nicolae Filipescu Bustul generalului Vasile Zottu

Bustul lui Dimitrie Maimarolu, arhitectul Palatului Cercului Militar

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Coperta proiectului câștigător (1899)

Schiţă a Palatului Cercului Militar

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Schiţă a faţadei Palatului Cercului Militar (vedere dinspre strada Sărindar, astăzi C-tin Mille)
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Proiect al faţadei Palatului Cercului Militar (variantă de lucru)

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Proiect al faţadei Palatului Cercului Militar (variantă de lucru – secţiune transversală)

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Schiţă a intrării dinspre strada Sărindar

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Planuri ale Palatului Cercului Militar (sus – etajul al II-lea, jos – subsolul)
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Planuri ale Palatului Cercului Militar (sus – etajul I, jos – antresolul)

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Detalii constructive din registrul de ordine

pentru întreprinzător
(1913)

(1912)
CERCUL MILITAR NAŢIONAL

(1914)

(1915)
CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Palatul Cercului Militar (1916)

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Vedere aeriană a Bucureștiului (1916)

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Defilarea trupelor germane în faţa Cercului Militar (ianuarie 1918)

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Un grup de ofiţeri în faţa Palatului Cercului Militar (perioada interbelică)

CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Palatul Cercului Militar (1921)

CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Palatul Cercului Militar (1924)

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Hartă a zonei centrale a Bucureștiului (perioada interbelică)

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Palatul Cercului Militar (perioada interbelică)

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Palatul Cercului
Militar (perioada
interbelică)

Calea Victoriei
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Palatul Cercului
Militar (perioada
interbelică)

Palatul Cercului
Militar (perioada
interbelică)
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Palatul Cercului
Militar (perioada
interbelică)

Palatul Cercului
Militar (perioada
interbelică)
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Palatul Cercului Militar (perioada interbelică)

CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Palatul Cercului Militar (1923)

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Prim-ministrul Alexandru Vaida-Voievod, alături de concurentele de la Miss România (1929)

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Campania de refacere și consolidare a Palatului Cercului Militar (1942-1943)

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Campania de refacere și consolidare a Palatului Cercului Militar (1942-1943)

CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Anii 1942-1943
CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Anii 1942-1943
CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Atelierul de confecţii (1943)

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Birourile atelierelor
din Palatul Cercului
Militar (1943)

Cantina personalului
Cercului Militar (1943)‚
în spaţiul actual al Sălii
Norvegiene
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Bucătăria
berăriei (1943)

Bucătăria centrală
(1943)
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Berăria (1943) aflată în spaţiul actualului Restaurant Militar

CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Bufetul (1943)
CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Cofetăria (1943)
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Sala de popotă(1943), în actuala Sală Bizantină

Sala de popotă (1943), în actuala Sală Norvegiană

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Sala de popotă (1943), în actuala Sală Bizantină

CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Sala de arme (1943)

CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Sala de arme (1943)

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Magazin din Cercul Militar (1943)

Magazinul pentru articole bărbătești

(1943)
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Clădirea Cercului Militar Naţional după bombardamentul american din 15 aprilie 1944
CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Palatul Cercului Militar (1944)

CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Casa Centrală a Armatei

CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Curs foto (1949-1989)

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Spectacol de teatru (1949-1989)

Formaţie de balet a copiilor de la cercul de specialitate (1949-1989)

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Repetiţie în vederea unei concert la Sala de Marmură (1949-1989)

 Capitolul VII
EVOLUŢII ȘI INVOLUŢII ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
(1939-1947)
Înainte și după reorganizare
Declanșarea celei de-a doua conflagraţii mondia-
le, la 1 septembrie 1939, și-a pus amprenta și asupra
activităţii Cercului Militar din garnizoana București.
Întrucât războiul se purta la graniţele României, auto-
rităţile au luat ample măsuri pe linie militară, cea mai
importantă fiind mobilizarea generală, decisă la 4 sep-
tembrie 1939, când au fost avuţi în vedere toţi cetăţe-
nii care aveau ordine de chemare, indiferent dacă în
cursul anului executaseră sau nu vreo concentrare. În
același timp, dispozitivul operativ al armatei române a
suferit transformări radicale prin crearea unor coman-
damente, mari unităţi și unităţi sau dislocarea lor în
alte regiuni1.
Prin urmare, în unele domenii, activitatea cercu-
lui a avut de suferit, deși instituţia și-a păstrat profilul
de centru cultural și monden al garnizoanei București.
Numărul participanţilor la unele activităţi s-a redus, la
unele s-a renunţat din cauza războiului, iar la altele s-a
schimbat modul de desfășurare. Au continuat să func-
ţioneze cursurile de limbi străine, cel de engleză fiind
urmat de 49 de ofiţeri sau membri ai familiilor, de fran-
ceză (82), iar de germană – 48 de persoane.
Având în vedere situaţia financiară, la 29 octom-
brie 1940, Cercul Militar anunţa că nu mai putea su-
porta cheltuielile privind desfășurarea cursurilor de
109
limbi străine, așa cum procedase în anul anterior, par-
ticipanţii urmând să le plătească integral. Se făceau
înscrieri pentru limbile germană, italiană, franceză și
engleză. Cursurile au început la 16 noiembrie și s-au
desfășurat până la 31 mai 1941, cu întreruperile obiș-
nuite de Crăciun și de Paști2.
Au fost revizuite și Statutele de funcţionare a
Cercului Militar din cauza mutării comandamentului
Corpului 2 armată la Constanţa pentru a asigura con-
ducerea forţelor din Dobrogea, devenită, practic, un
teatru de operaţii distinct. În locul lui s-a creat, la 21
septembrie 1939, Comandamentul Militar al Capitalei,
asimilat unui inspectorat general de armată, având în
subordine toate trupele din garnizoana București și
din împrejurimi, precum și pe acelea aflate temporar
în oraș3.
Ca urmare a acestei măsuri, Cercul Militar a rămas
fără președintele de ordine, funcţie asigurată încă de
la înfiinţare de către comandantul Corpului 2 armată.
Cum întrunirea Adunării generale era greu de realizat
în condiţiile mobilizării armatei, Consiliul superior de
conducere a modificat, în reuniunea sa din12 februa-
rie 1940, Statutele Cercului Militar. Potrivit documen-
tului, erau membri de onoare ai instituţiei regele Carol
al Il-lea, Marele Voievod de Alba Iulia, ministrul apără-
rii naţionale, al aerului și marinei, al înzestrării arma-
tei (acest din urmă departament s-a înfiinţat în 1938),
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
mareșalii Românii, șeful Marelui Stat Major, inspectorii
generali de armată, foștii președinţi ai Comitetului su-
perior de conducere și de direcţie4. Interesant este fap-
tul că monarhul înceta să mai fie patron al instituţiei,
așa cum fusese de la începutul activităţii instituţiei, el
devenind primul dintre membrii de onoare.
Erau membri de drept și în mod obligatoriu toţi
ofiţerii activi cu domiciliul în garnizoana București,
păstrându-și această calitate și după trecerea lor în
rezervă. Cotizaţiile au fost fixate la 0,5% din solda de
grad sau pensie. Pentru ofiţerii de rezervă, dacă aceștia
nu achitau cotizaţia timp de trei luni, pierdeau calita-
tea de membru al Cercului Militar5.
Comitetul superior de conducere era prezidat de
comandantul militar al Capitalei, iar din acesta făceau
parte secretarul general al Ministerului Apărării Naţi-
onale, unul dintre subșefii Marelui Stat Major, coman-
danţii de corpuri și divizii din București, care aveau gra-
dul de general, generalii inspectori de armată. Sediul
era la reședinţa Comandamentului militar al Capitalei,
unde aveau loc și întrunirile. Acestea se mai puteau
desfășura și în Palatul Cercului Militar6.
Conducerea administrativă era asigurată, în con-
tinuare, de Comitetul de direcţie, numit pe doi ani,
componenţa sa fiind următoarea: președinte – un ge-
neral; vicepreședinte – un general sau un colonel; șase
colonei sau locotenent-colonei de diferite arme și ser-
vicii, dintre care unul era numit de Ministerul Apărării
Naţionale și unul de Ministerul Aerului și Marinei, un
intendant colonel sau intendant locotenent-colonel
ca raportor financiar. Funcţia de secretar al Cercului
Militar era asigurată de către un maior7. Ședinţele Co-
mitetului de direcţie erau săptămânale, hotărârile fi-
ind consemnate într-un registru.
De remarcat că se renunţa la Adunarea generală
ca for suprem de conducere, cauza principală fiind iz-
bucnirea conflictului mondial. Fără îndoială, mai era
110
o explicaţie pentru această situaţie și anume regimul
politic intern. La 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea
a instaurat regimul de autoritate personală, punând
capăt regimului democratic-parlamentar care funcţi-
onase vreme de două decenii. Parlamentului, cu struc-
tura sa bicamerală, i s-au luat principalele atribuţii,
convocarea acestuia fiind un atribut al suveranului. De
asemenea, au fost desfiinţate partidele politice și au
fost restrânse de o manieră semnificativă drepturile și
libertăţile cetăţenești. În aceste condiţii, păstrarea unei
astfel de structuri a corpului ofiţeresc din garnizoana
București, cum era, prin tradiţie, Adunarea generală a
Cercului Militar, nu se încadra în „spiritul” vremii.
O problemă îndelung discutată în primăvara și
vara anului 1940 a fost acordarea unui împrumut Cer-
cului Militar din Brașov, operă a arhitectului Constantin
Iotzu8. La 1 mai 1940, Corpul 5 armată (Comitetul de
construcţie al Cercului Militar Brașov) a solicitat Cer-
cului Militar al ofiţerilor din garnizoana București un
împrumut de 3 000 000 de lei, bani necesari finalizării
construcţiei sediului propriu. Cum cererea reprezenta
o noutate, Comitetul de direcţie a solicitat întrunirea
Consiliului superior de conducere, prezidat la acea
dată de generalul Gheorghe Argeșeanu9.
Acesta s-a întrunit la 13 iunie 1940 și a decis mo-
dificarea unor articole din Statut, Cercul Militar nefiind
îndrituit să acorde împrumuturi, precum și acordarea
sumei de un milion de lei cu ipotecă de prim ordin, pe
termen de cinci ani, cu o dobândă de 3% pe an. Suma
era insuficientă, astfel că autorităţile militare din Bra-
șov au intervenit și au obţinut dublarea împrumutului.
Consiliul superior de conducere a păstrat condiţia de
ipotecă, dar Cercul Militar Brașov nu a fost de acord10.
Prin intervenţii la eșaloanele înalte, Cercul Militar Bra-
șov a obţinut ca împrumutul să nu se facă prin ipo-
tecă, ci prin garanţia Ministerului Apărării Naţionale.
Consiliul superior de conducere al Cercului Militar nu
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
a avizat această formulă, ceea ce a atras observaţii ale
generalului Constantin Niculescu, ministrul de resort11.
„Mă surprinde, scria generalul Niculescu, la 17 august
1940, cum garanţia oficială a Ministerului de Război nu
servește suficient asigurarea unei sume de 2 000 000
lei. Semnătura ministrului angajează sume cu mult
mai mari”12.
La 19 august 1940, generalul Gheorghe Argeșea-
nu aducea la cunoștinţa ministrului că era nevoie de
o nouă convocare a Consiliului superior de conducere
pentru modificarea Statutului, prin care să se permită
Cercului Militar acordarea de împrumuturi către alte
cercuri militare, sub garanţia Ministerului Apărării Na-
ţionale13. La acest raport nu s-a mai primit niciun răs-
puns din partea ministerului.
Desigur, explicaţia unei asemenea conduite con-
stă în situaţia generală a ţării. Aceste discuţii aveau loc
în momente de mare tragedie pentru statul român,
când integritatea și existenţa sa erau grav afectate.
La 28 iunie 1940, România s-a înclinat în faţa notelor
ultimative sovietice, acceptând cedarea Basarabiei
și a nordului Bucovinei, iar la 30 august, Germania și
Italia impuneau Dictatul de la Viena, prin care nord-
estul Transilvaniei era transferat Ungariei. De altfel, în
ziua când generalul Argeșeanu trimitea documentul
la minister, la Turnu-Severin erau în plină desfășurare
convorbirile româno-ungare care nu aveau să ducă la
nici un rezultat14.
Destrămarea României Mari, după doar două de-
cenii de existenţă, a generat mari convulsii în viaţa po-
litică românească. Regele Carol al II-lea, principalul vi-
novat de conduita statului român în vara anului 1940,
a fost obligat să părăsească ţara și tronul, acesta din
urmă fiind preluat de fiul său, Mihai I. Dar atribuţiile
noului monarh au fost substanţial reduse, puterea fi-
ind preluată de generalul (ulterior mareșalul) Ion An-
tonescu, devenit „conducător” al statului. El și-a aso-
111
ciat la guvernare Mișcarea Legionară, singurul partid
politic admis, România proclamându-se „stat naţional-
legionar”. Colaborarea dintre Antonescu și legionari a
durat până în ianuarie 1941, când aceștia din urmă au
fost îndepărtaţi de la guvernare pe cale violentă15.
Toate aceste evenimente, bulversante pentru so-
cietatea românească, au condus la diminuarea activi-
tăţii Cercului Militar. Totuși, acesta a continuat să fie,
mai ales prin palatul său somptuos, o instituţie impor-
tantă a armatei române. La 14 octombrie 1940, de pil-
dă, Ion Antonescu a oferit un banchet Misiunii militare
germane, sosită în România cu două zile în urmă16. Au
participat șefii misiunilor de uscat și aeriană, genera-
lul de cavalerie Erik Hansen și, respectiv, generalul de
aviaţie Wilhelm Speidel, șeful de stat major, generalul
Arthur Hauffe, ministrul german la București Wilhelm
Fabricius, generali și ofiţeri români și germani. În toas-
tul său, generalul Antonescu a arătat că misiunea se
găsește în ţară la chemarea guvernului Gigurtu, defi-
nind astfel prezenţa ei: „A recurge astăzi la experienţa
și doctrina unei mari armate și la posibilităţile tehnice
ale unei industrii de război, pentru a organiza pe baze
noi armata și securitatea, este de a face un act de pa-
triotism, pe care ţin să-l subliniez în faţa dumneavoas-
tră”17.
Dar dincolo de evenimentele politice și militare,
Palatul Cercului Militar a fost nevoit să facă faţă și ca-
taclismelor naturale, precum marele cutremur din 10
noiembrie 1940, ora 3.39. A avut o intensitate de 7,4
pe scara Richter și efectele lui au fost catastrofale în
Muntenia, inclusiv în București, dar și în sudul și cen-
trul Moldovei, orașul Panciu fiind distrus în proporţie
de 90%. Cutremurul s-a resimţit pe o regiune vastă, de
la Istanbul la Odessa și de la Moscova la Leningrad, fi-
ind înregistrat și în Noua Zeelandă18.
Numărul victimelor a fost estimat la circa 1 000,
dintre care 300 în București, iar al răniţilor, la 4 000.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
În Capitală s-a prăbușit blocul Carlton, o construcţie
foarte modernă, cu o structură de beton armat, cu sală
de cinema și 12 etaje. De sub dărâmăturile sale au fost
scoși 136 de morţi19.
Destul de afectate au fost și construcţiile de pe
Calea Victoriei: Ateneul român, Teatrul Naţional, Casa
de Depuneri și Consemnaţiuni, Palatul Poștelor etc.
Dar Palatul Cercului Militar a rezistat seismului, dova-
dă certă a ingeniozităţii arhitecţilor și constructorilor
care au lucrat la edificarea lui, la începutul veacului. Și
aceasta în pofida faptului că în România, la acea dată,
nu existau norme seismice, acestea introducându-se
abia în 1963.
Presa vremii și documentele vorbesc la unison de
marea panică stârnită de cutremur. Ziarul „Universul”
consemna: „Îmbrăcată sumar, cu ce s-a putut găsi la
îndemână, lumea din centrul Capitalei a fugit din blo-
curi, refugiindu-se pe străzi și în pieţele publice. În Ciș-
migiu, Piaţa Teatrului Naţional, piaţa Cercului Militar, la
Șosea, lumea îngrozită a stat până târziu după înceta-
rea cutremurului”20.
Nu numai catastrofele naturale au afectat puter-
nic viaţa cetăţenilor Capitalei ci și evenimentele poli-
tice și militare. A fost mai întâi conflictul violent dintre
Ion Antonescu și Mișcarea legionară, din 21-23 ianua-
rie 1941, soldat cu victoria echipei antonesciene spriji-
nită de Germania, de Hitler personal. A urmat ofensiva
germană din Balcani împotriva Iugoslaviei și Greciei,
teritoriul românesc fiind unul de tranzit pentru zeci de
mii de soldaţi germani. Și, în sfârșit, la 22 iunie 1941,
România a intrat în război alături de Germania împotri-
va Uniunii Sovietice, scopul fiind recuperarea nordului
Bucovinei și a Basarabiei, anexate cu un an în urmă de
către sovietici.
Toate acestea s-au repercutat asupra activităţii
Cercului Militar, parte din programele și acţiunile sale
fiind suspendate sau anulate. Apoi, regimul Antones-
112
cu a procedat, în februarie 1942, la o reformă radicală
a instituţiei cercurilor militare. La 27 februarie 1942,
generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării Naţi-
onale, a adresat conducătorului statului un raport în
care propunea ca „educaţia spirituală, fizică și socială a
ofiţerilor, după ce au părăsit școlile, să nu mai fie lăsată
mai departe la discreţia iniţiativei particulare”21.
Ea trebuia să fie asigurată în mod unitar și uniform,
lucru ce nu se putea obţine decât printr-o instituţie
comună. Cercurile Militare, după opinia lui Constantin
Pantazi, nu mai corespundeau menirii lor, deoarece fie
nu mai aveau fonduri suficiente, fie că localurile erau
utilizate în mod necorespunzător. Pentru a asigura ve-
nituri egale pentru toate cercurile militare și a realiza
o îndrumare unitară a activităţii culturale, educative și
sportive se propunea un act normativ ce stipula cre-
area unei instituţii unice. A doua zi, pe 28 februarie
1942, mareșalul Ion Antonescu a promulgat Legea nr.
158 pentru organizarea „Casei Cercurilor Militare ale
Ofiţerilor din România”22.
Această instituţie, o noutate în peisajul organizării
militare, avea calitatea de persoană juridică și funcţi-
ona sub controlul Ministerului Apărării Naţionale, se-
diul său fiind în București. Scopul acesteia, detaliat în
articolul 2 al legii, era de a organiza și întreţine în toate
garnizoanele permanente cercuri militare, cămine ofi-
ţerești și case de odihnă pentru ofiţeri. Membrii Casei
Cercurilor Militare erau de două categorii: de drept și
admiși. Toţi ofiţerii activi din România aveau calitatea
de membru de drept; acest statut puteau să-l aibă și
ofiţerii de rezervă proveniţi din activitate, care consim-
ţeau să achite cotizaţia lunară.
Casa era condusă de un comitet de direcţie com-
pus din secretarul general al Subsecretariatului de Stat
al Armatei de Uscat (președinte) și din secretarii gene-
rali ai celorlalte subsecretariate: aer, marină și aprovi-
zionarea armatei (membri). Secretar al casei era numit
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
un ofiţer din secretariatul general al Subsecretariatului
de Stat al Armatei de Uscat.
Fondurile proveneau din cotizaţiile membrilor de
drept (0,03% din solda brută) și admiși (0,06% din pen-
sia brută), din subvenţii acordate de Ministerul Apără-
rii Naţionale și alte instituţii de stat și din administrarea
patrimoniului.
Personalitatea juridică acordată cercurilor militare
în temeiul legii din 28 ianuarie 1912 a încetat o dată cu
promulgarea noului act normativ, iar bunurile lor au
trecut în proprietatea noii instituţii care le administra.
Cercurile militare erau, practic, dizolvate, drepturile și
obligaţiile lor trecând asupra noii instituţii. Organele
de conducere ale cercurilor militare locale erau stabili-
te de Comitetul de direcţie și aprobate de minister.
Legislaţia adoptată în februarie 1942 era emanaţia
unui regim autoritar, care dorea să exercite un control
sever asupra tuturor segmentelor societăţii românești.
Ea a însemnat desfiinţarea efectivă a cercurilor mili-
tare, instituţii private, care dispuneau de organe de
conducere alese și de fonduri proprii. În aceste condi-
ţii, Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București
și-a pierdut personalitatea juridică, mai ales că, prin-
tr-o convenţiune specială între Casa Cercurilor Militare
și Casa Oștirii, încheiată la 3 iulie 1943, Cercul Militar
din București a intrat sub administraţia acesteia din
urmă23. Dar noua măsură a avut și consecinţe pozitive,
mai ales din perspectiva reabilitării palatului. „Podoabă
a Capitalei”, aflat deja într-o stare de degradare. Doar
unele săli mai puteau fi folosite, celelalte, mai ales cele
închiriate, ajunseseră focar de infecţie. Arhitectura ini-
ţială era de nerecunoscut, mobilierul sălilor era uzat,
iar hotelul avea instalaţia sanitară defectă, astfel că
apa ajungea până la etajul al doilea. Ca urmare, Primă-
ria Capitalei, primar fiind nimeni altul decât generalul
Ion Rășcanu, fostul ministru de Război, a închis o parte
din săli pentru insalubritate și lipsa de morală publică.
113
Casa Oștirii a elaborat un plan de refacere a Cer-
cului Militar, atât a instituţiei, cât și a palatului, care a
presupus, într-o primă etapă, rezilierea tuturor con-
tractelor de închiriere. Apoi, începând cu 3 august
1942, s-au efectuat, timp de cinci luni, ample lucrări
de reparaţii și întreţinere, schimbându-se și destinaţia
unor săli. Spaţiile au fost reorganizate, deschizându-
se magazine, ateliere, berărie, cinematograf, popote
etc. care deserveau numai personalul ofiţeresc. Pentru
majoritatea dintre aceste spaţii, casa asigura o chirie la
nivelul pieţei. Cinematograful, berăria și bufetul erau
exploatate direct de conducerea numită de casă.
Lucrările de restaurare au fost conduse de un co-
lectiv mai larg din care au făcut parte căpitanul inginer
Ioan Avram, delegatul Ministerului de Război, arhitec-
tul diplomat Eugen Stark, elevul arhitect Jean Tevel,
căpitanul Ioan Popescu, șeful administrativ al cercului,
plutonierul Dumitru Gholdea, C. Andronic, delegatul
sindicatului alimentar ș.a.
Cele mai dificile lucrări au fost efectuate la sub-
sol, în cele două săli (Bizantină și Norvegiană), unde
s-a instalat popota, iar în sala Gotică – barul. În sala
Bizantină, devenită acum spaţiul principal al popotei,
funcţionase în anii din urmă un cinematograf, astfel că
unul din capetele sălii fusese distrus, pentru a facilita
instalarea cabinei de proiecţie. Pictura originală se de-
gradase, iar diferitele ornamente, adesea fără gust ar-
tistic, afectaseră atmosfera sălii. Au fost refăcute cape-
tele sălii cu ornamentaţia în stuc, iar apoi s-a decorat
întreaga sală de către pictorii Dumitru (Dem) Iordache
și Gh. Lobin, care erau la acea dată concentraţi. Aceștia
au ales culoarea ivoriu fildeș, iar nișele au fost decorate
cu simbolurile provinciilor României.
Sala Norvegiană a fost tencuită într-o imitaţie de
piele de Cordoba, iar pe un perete întreg Dem Iorda-
che și Gh. Lobin au executat o pictură murală, repre-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
zentând o vânătoare din timpul lui Matei Basarab. Pe
celălalt perete s-au pictat scene din viaţa și activitatea
ţăranului român.
În sala Gotică s-au efectuat schimbări radicale,
care i-au redat vechiul și austerul stil german. Într-o
nișă a fost așezată o statuie, operă a sculptorului lo-
cotenent Vasile Anghel, și care îl reprezenta pe eternul
Bachus, spaţiul găzduind, în continuare, barul.
Aveau dreptul să utilizeze popota ofiţerii activi și
familiile lor (soţie și copii), ofiţerii de rezervă concen-
traţi, ofiţerii de rezervă și în retragere proveniţi din acti-
vitate, funcţionarii civili din serviciul armatei în funcţia
de cel puţin șef de birou. Persoanele din afara armatei
aveau acces la popotă numai cu aprobarea Ministeru-
lui de Război. Interesant de subliniat era faptul că s-a
organizat și un serviciu de asigurări
A fost refăcută și sala de scrimă, care se găsea în
actuala sală Ștefan cel Mare, unde cei doi artiști au exe-
cutat o frescă intitulată „Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet
al lui Cristos, în luptă cu tătării”. S-a renovat și scara de
acces, aici fiind așezate panoplii cu arme care defineau
caracterul localului.
Berăria și cofetăria, situate în actualul spaţiu al Re-
staurantului Militar, au suporta îmbunătăţiri semnifi-
cative, modernizându-se bucătăria și schimbându-se
mobilierul. Pentru terasă s-a comandat un mobilier de
fier colorat precum și umbrele, care asigurau un con-
fort sporit în zilele călduroase.
În vechile berării de sub terasă, astăzi sala de ex-
poziţii, s-au amenajat atelierele de confecţii ale Casei
Oștirii cu raioane pentru bărbaţi și femei. În subsol,
adevărate focare de infecţii până mai ieri, cum preci-
zam, după transformări radicale, au fost instalate de-
pozitele de mărfuri destinate a alimenta magazinele
Casei Oștirii, care aveau sucursale în întreaga ţară.
La aceste transformări a contribuit și Primăria Ca-
pitalei prin reamenajarea terasei și a pieţei din faţa cer-
114
cului. A fost desfiinţată parcarea auto din faţa palatului
și s-au desfiinţat treptele prin care se cobora pe bule-
vardul Regina Elisabeta și strada Sărindar (Constantin
Mille). În locul lor s-au construit trotuare în pantă, so-
luţie perpetuată până astăzi. De asemenea, s-a desfiin-
ţat blocul masiv de piatră, în locul lui construindu-se o
peluză de flori care punea în valoare faţada.
Lucrările din a doua parte a anului 1943 au îmbu-
nătăţit considerabil starea clădirii, care și-a recăpătat
aspectul grandios de palat, „al cărui stil de renaștere
decorează atât de impozant artera principală a Capita-
lei noastre”24. Pentru anul 1944 se preconizau alte lu-
crări la celelalte spaţii, dar situaţia generală a nu a mai
permis executarea lor.
În vara anului 1944, Cercul Militar a trecut prin
grele încercări determinate de faptul că teritoriul ro-
mânesc a ajuns teatru de operaţii ale armatelor aliate.
Mai întâi, Fronturile 1, 2 și 3 ucrainene, printr-o serie de
operaţii ofensive de amploare, au pătruns în partea de
est a ţării, stabilizându-se pe aliniamentul Nistrul infe-
rior, poalele de nord ale masivului Cornești, nord Iași,
Strunga, Târgu Neamţ, Carpaţii Orientali. Apoi, de la 4
aprilie până la 19 august 1944, România s-a confruntat
cu puternice bombardamente anglo-americane, aces-
tea vizând cu precădere zonele petrolifere de pe valea
Prahovei și Bucureștiul25. În Capitală, au fost lovite se-
diul mai multor instituţii, între care Universitatea era
cea mai aproape de Cercul Militar. După schimbarea
de alianţă și de guvern de la 23 august 1944, s-a ajuns
la starea de război dintre România și Germania, trupe-
le germane de pe teritoriul românesc, conformându-
se unui ordin al lui Hitler, încercând să înăbușe „puciul
de la București”. Ca atare, și aviaţia germană a bombar-
dat, începând cu 24 august 1944, Capitala, distrugând
mai multe clădiri din zona centrală, între care Teatrul
Naţional și o parte a Palatului regal. În realitate, ţinta
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
urmărită a fost Palatul Telefoanelor, dar bombele au
căzut alături.
Cercul Militar a fost la câţiva zeci de metri de aces-
te clădiri cu valoare istorică, dar, din nou, soarta i-a fost
favorabilă. Însă dacă bombardamentele și catastrofele
naturale l-au cruţat, evenimentele politice i-au marcat
puternic destinul în anii următori.
De la Armistiţiu la Republica Populară
Evoluţiile politice și militare din perioada finală a
celui de-al Doilea Război Mondial, în principal rapor-
turile dintre marile puteri ale Coaliţiei Naţiunilor Unite,
au plasat România în sfera de influenţă sovietică, fapt
ce a avut consecinţe profunde. La 23 august 1944, Ro-
mânia a ieșit prin propria voinţă din alianţa cu Germa-
nia și s-a alăturat Naţiunilor Unite. Lucrul acesta a ge-
nerat unele speranţe din partea unei părţi a societăţii
românești privind restabilirea stării de lucru antebeli-
ce, respectiv revenirea la un sistem democratic și mul-
tipartidic. Treptat însă evenimentele au căpătat o tur-
nură dramatică. La 12/13 septembrie 1944 s-a semnat,
la Moscova, Convenţia de armistiţiu între România și
Naţiunile Unite, document juridic care, prin prevederi-
le sale, plasa statul român sub controlul Moscovei, ce a
căpătat mână liberă din partea partenerului de alianţă
(acordul Stalin-Churchill și Conferinţa de la Yalta)26.
În aceste condiţii, Uniunea Sovietică a trecut la
implementarea modelului său folosindu-se de Parti-
dul Comunist. La 6 martie 1945, este impus guvernul
condus de Petru Groza, controlat de comuniști, iar la
19 noiembrie 1946, alegerile sunt „câștigate” de Blocul
Partidelor Democratice, o coaliţie în care rolul principal
revenea tot comuniștilor. În cursul anului 1947, măsu-
rile de sorginte autoritară s-au accentuat, partidele
politice tradiţionale – Partidul Naţional Ţărănesc și Par-
115
tidul Naţional Liberal – au fost desfiinţate, iar liderii lor
condamnaţi la grele pedepse. Ultimul act s-a produs la
sfârșitul anului 1947, respectiv la 30 decembrie, când
regele Mihai a fost înlăturat de pe tron, România fiind
proclamată republică.
În această perioadă, ce reprezintă, într-un fel, anti-
camera instaurării regimului totalitar, armata a fost una
din primele instituţii care a suportat valul măsurilor de
comunizare desfășurate de Partidul Comunist și alia-
ţii săi. Explicaţia acestui fapt era aceea că organismul
militar era văzut ca un principal obstacol în calea pla-
nurilor de instaurare a comunismului în România. Prin
urmare, armata trebuia transformată radical, potrivit
concepţiilor „marxist-leniniste” ale Moscovei și aliatu-
lui său – Partidul Comunist. Aceste scopuri au fost aco-
perite conceptual de sintagme de tipul „democratiza-
rea armatei” sau „reorganizarea armatei”. Folosindu-se
de o intensă propagandă, care pornea și de la anumite
nevoi reale (hrană, echipare, dotare etc.), precum și
de pârghiile de putere deţinute, Partidul Comunist a
adoptat o suită de măsuri care au afectat bazele de or-
ganizare și funcţionare ale organismului militar.
La 8 mai 1945, prin Ordinul General nr. 29 s-a intro-
dus aparatul politic, așa numitele organe pentru „edu-
caţie, cultură, propagandă” (E.C.P.), mai întâi la unităţile
de pe front, iar apoi, din octombrie 1945, în întreaga
armată. Acest aparat politic a fost încadrat în majorita-
te cu ofiţeri, subofiţeri și soldaţi proveniţi din cele două
divizii create pe teritoriul sovietic din prizonierii militari
români: „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”.
S-a instituţionalizat așa-numitul „cadru disponibil”,
prin care toate cadrele indezirabile, din varii motive,
au fost scoase din armată. De la 6 martie 1945 până la
începutul anului 1948, au fost trecute în rezervă 32.608
cadre militare dintre care 12 093 ofiţeri, 17 948 subofi-
ţeri și 2 147 maiștri militari27. Majoritatea disponibiliză-
rilor s-a făcut pe criterii politice, cadrele militare fiind
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
etichetate fasciste, reacţionare, retrograde, incapabile
să se adapteze noilor realităţi și legate, după cum spu-
nea primul ministru Petru Groza, „de pătura parazitară
de sus”. Concomitent, s-a adoptat o legislaţie specifică
prin care asemenea scopuri au fost traduse în practică:
instrucţiuni, dispoziţii, ordine, legi etc.
Toate acestea s-au răsfrânt în mod negativ și asu-
pra cercurilor militare. În primii doi ani după 23 august
1944, a rămas în funcţiune Casa Cercurilor Militare.
La 1 octombrie 1946, această instituţie a fost desfiin-
ţată, cercurile militare recăpătându-și personalitatea
juridică acordată în conformitate cu prevederile legii
din 29 ianuarie 1912. A fost doar un scurt intermez-
zo, pentru că evoluţiile din societatea românească nu
lăsau dubii asupra direcţiei și a scopului final. La 22
octombrie 1947, prin Ordinul nr. 586.602, Ministerul
Apărării Naţionale a emis „Normele generale pentru
organizarea, conducerea, administrarea și exploatarea
cercurilor militare ale armatei”. Documentul, neutru ca
formă, conţinea însă modificări de substanţă. Cercurile
militare ale ofiţerilor și subofiţerilor, care au funcţionat
separat, fiind instituţii distincte, s-au contopit. În con-
secinţă, în garnizoane s-au convocat adunări generale
ale ofiţerilor și subofiţerilor și s-a procedat la alegerea
comitetelor de conducere. De remarcat că normele
prevedeau obligativitatea introducerii în aceste orga-
ne și a câte unui comandant-secund pentru educaţie,
cultură și propagandă, în fond un activist al Partidului
Comunist.
Concomitent, cercurile militare au fost subordo-
nate din toate punctele de vedere regiunilor militare,
instituţii nou create după modelul sovietic. În vara
anului 1947, s-au înfiinţat patru regiuni militare, care
aveau în subordine administrativă toate trupele dislo-
cate pe teritoriul respectiv, inclusiv cercurile militare
din raza lor de activitate. La 3 septembrie 1948, Regi-
unea 1 militară a fost desfiinţată, teritoriul ţării împăr-
116
ţindu-se în cele trei regiuni rămase. Ulterior, au rămas
doar două, iar la începutul anilor ’60 s-a renunţat și la
acestea, formându-se comandamente de armată.
O asemenea formulă rezultată din contopirea ce-
lor două instituţii avea scopul de a sparge mentalita-
tea de castă, de elită a corpului ofiţeresc și de a arăta
că „armata este a poporului”.
Cât privește spaţiile din palatul Cercului Militar,
după 1944 s-a trecut, din nou, la închirierea unor săli
întreprinzătorilor particulari, pentru a asigura resurse-
le financiare necesare întreţinerii clădirii. În anii 1944-
1945, în sala de spectacole a funcţionat un atelier de
confecţii militare, în perioada 1945-1948, spaţiul a fost
folosit de teatrul „Ertel și Gavrilescu”, apoi de Teatrul
Modern, concesionat lui C. Ramadan. În holul sălii de
spectacole a fost găzduit, în anii 1945-1948, depozitul
de vinuri cu vânzare aparţinând lui C. Pungă.
Semn al vremurilor noi, palatul Cercului Militar
a fost și gazda unor manifestări de protocol, de data
aceasta axate pe prietenia româno-sovietică, precum
și a unor activităţi de pregătire a personalului armatei.
La 23 februarie 1945, cu ocazia zilei Armatei Roșii, mi-
nisterul român de resort a oferit un dejun desfășurat,
după cum relatează generalul Constantin Sănătescu,
șeful Marelui Stat Major, într-o atmosferă „foarte rece,
parcă se presimţeau lucruri neplăcute”28.
De altfel, chiar în după amiaza acelei zile, a avut
loc o mare manifestaţie comunistă în Piaţa Palatului cu
scopul de a forţa demiterea guvernului condus de Ni-
colae Rădescu. Comuniștii au realizat o provocare, din
rândul mulţimii fiind mai multe victime.
La sfârșitul anului 1945, pe 17 decembrie, la Cer-
cul Militar s-a convocat o adunare a comandanţilor
de mari unităţi. S-au luat în discuţie multe probleme
administrative (hrana și îmbrăcămintea trupei, soldele
ofiţerilor etc.), dar și una politică, respectiv cea a edu-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
catorilor politici din unităţi care, fiind „nepregătiţi, nu-
și pot îndeplini misiunile”29.
Ziua Armatei Roșii, la 23 februarie 1946, a oferit
prilejul unei întregi serii de serbări, conferinţe, întâlniri
etc. La Cercul Militar, generalul Ivan Zaharovici Susai-
kov, înlocuitorul președintelui Comisiei Aliate de Con-
trol, a dat o recepţie la care au luat parte regele Mihai,
regina mamă Elena, principesa Elisabeta, Guvernul și
fruntași ai Partidului Comunist. „Recepţia, își amintește
Constantin Sănătescu, a constat din coruri și dansuri
bine prezentate de trupe rusești, urmate de un ban-
chet ca în timpurile bune”30. Un alt participant, genera-
lul C. V. R. Schuyler, șeful Misiunii militare americane în
România, are o altă perspectivă asupra evenimentului:
„Ziua Armatei Roșii a fost sărbătorită de rușii de aici, cu
pompa și ceremonialul cuvenite […]. Comisia Aliată de
Control a organizat sâmbătă seară o recepţie de gală și
un bal la Cercul Militar. Spre marea mea surprindere, la
acest eveniment și-au făcut apariţia Regele și Regina,
împreună cu prinţesa Elisabeta. Era prima oară când o
vedeam pe prinţesa Elisabeta printre membrii familiei
regale”31. Masa a fost opulentă, dar, expresie a stării de
lucruri din România, locurile de onoare au fost ocupa-
te de ruși, de familia regală și de membrii Guvernului.
„Viceamiralul de Le Rougetel (reprezentant al Misiunii
diplomatice britanice – n.n.), de Berry (reprezentantul
politic al S.U.A. în România – n.n.) și cu mine, am pri-
mit locuri în coada mesei și ni s-a acordat foarte puţină
atenţie pe toată durata serii”32.
La 30 martie, tot la Palatul Cercului Militar, în onoa-
rea mareșalului F.I. Tolbuhin, a avut loc un dejun la care
au luat parte primul ministru Petru Groza, Gheorghe Tă-
tărăscu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, mulţi
generali ruși și români. În cadrul discursurilor s-a avan-
sat ideea necesităţii stabilirii unei convenţii între armata
sovietică și cea română deoarece, în cazul unui conflict
armat, cele două armate trebuiau să coopereze33.
117
La 10 mai 1946, Ziua Naţională a României la
acea dată, au avut loc o serie de manifestări care au
evidenţiat popularitatea regelui. Ministrul de Război,
generalul Constantin Vasiliu Rășcanu, a oferit, la Pa-
latul Cercului Militar, un prânz oficial la care au luat
parte regele și multe alte notabilităţi. În jurul clădirii
s-a strâns o mare mulţime care scanda numele monar-
hului. Acesta a ocupat locul de onoare, în apropierea
sa aflându-se Petru Groza, primul ministru, generalii F.
I. Tolbuhin, președintele Comisiei Aliate de Control, și
I. V. Susaikov. C. V. R. Schuyler sesizează, din nou, dife-
renţa de tratament: „Demn de remarcat este faptul că
viceamiralul Stevenson, șeful Misiunii militare engleze
în România, cu dl. Berry și dl. Halman, reprezenantul
politic britanic, nu ne aflam la masa de onoare, ci ni
s-au dat locuri destul de depărtate, lângă miniștrii mai
puţin importanţi ai guvernului. Pe dl. Berry și pe mine
ne-a deranjat acest tratament, iar eu am adus la cu-
noștinţa Guvernului, prin ofiţerii noștri de legătură, că
m-am simţit ofensat”34.
Asemenea atitudini nu au schimbat cursul eveni-
mentelor din România care evoluau clar spre totalita-
rism. O etapă importantă au fost, așa cum am precizat,
alegerile din 19 noiembrie 1946. În pregătirea lor, la 11
septembrie, la Cercul Militar au fost convocaţi toţi ge-
neralii comandanţi de mari unităţi. Scopul a fost mo-
bilizarea armatei pentru viitoarea confruntare electo-
rală. Au vorbit, între alţii, Petru Groza, Miron Constan-
tinescu, subsecretar de stat la economia naţională, și
generalul C. V. Rășcanu. S-a constituit un birou elec-
toral, condus de generalul Mihail Lascăr, și s-a cerut în
mod expres ca armata să voteze cu Guvernul35.
Martor al vremurilor, Cercul Militar a devenit, în-
cet, încet, unul din locurile preferate de întâlnire a
noilor stăpâni ai ţării. Nu peste mult, își va schimba și
numele, pentru a marca, și pe această cale, ruptura cu
tradiţiile românești.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

19
NOTE: Ing. Theodor Achim, Cauzele prăbușirii „Blocului Carlton”. În-
văţăminte, Tiparul „Cartea Românească”, București, 1941.
20
1
Detalii în Petre Otu, Îmbrăţișarea Anacondei. Politica militară „Universul”», 12 noiembrie 1940.
21
a României în perioada 1 septembrie 1939-22 iunie 1941, Editura Mi- „Monitorul Oficial”, nr. 52 din 2 martie 1942, f. 1426.
22
litară, București, 2006, p. 61-130. Ibidem, p. 1425.
2
A.N.I.C., fond Președinţia Consiliului de Miniștri. Serviciul 23
Noile transformări și înfăptuirile executate la Cercul Militar
Special de Informaţii, dosar nr.3/1936, f. 181. București în anul 1943, București, 1944.
3
A.M.R., fond 948, dosar nr. 1062, f. 44. 24
Ibidem.
4
Idem, fond C.C.A, dosar nr. 283, f. 3. 25
Jay A. Stout, Fortăreaţa Ploiești. Campania pentru distruge-
5
Ibidem. rea petrolului lui Hitler, traducerea: Mihai Dan Pavelescu, Editura
6
Ibidem, f. 7. Meteror Press, București, 2009.
7
Ibidem, f. 5. 26
Pentru această perioadă, a se vedea între altele următoa-
8
Cercul Militar Brașov a fost proiectat ca o sinteză a abordării rele lucrări: Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovieti-
moderne cu stilul românesc din primele decenii ale secolului XX. zarea României (1944-1947). Percepţii anglo-americane, Editura
Placa fundamentală a fost așezată la 4 decembrie 1938.
Iconica, București, 1993; Constantin Sănătescu, Jurnal, Humanitas,
9
A.M.R., fond C.C.A, dosar nr. 283, f. 3.
10
București, 1993; Viaţa politică în documente, 1945, 1946, 1947, sub
Idem, dosar nr. 299, f. 114.
11
coordonarea prof. univ. dr. Ioan Scurtu, București, 1994-1996; C.
Idem, dosar nr. 283, f. 4.
12
V. Schuyler, Misiune dificilă. Jurnal (28 ianuarie 1945-20 septembrie
Ibidem.
13
1946), cuvânt înainte de general de corp de armată Dumitru Ciofli-
Idem, dosar nr. 299, f. 115.
14 nă, ediţie îngrijită de lt.-col Alexandru Oșca și lt.-col. Mircea Chiri-
Pentru evenimentele din vara anului 1940, a se vedea:
ţoiu, traducere Sorana Georgescu-Gorjan și Alina Petricel, Editura
Mihai Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940,
Editura Enciclopedică, București, 1991; Carol al II-lea, Între datorie Enciclopedică, București, 1997; Florin Constantiniu, O istorie since-
și pasiune. Însemnări zilnice, vol. 2 (1939-1940), ediţie îngrijită de ră a poporului român, ediţia a III-a, Editura Enciclopedică, București,
Marcel-Dumitru Ciucă și Narcis Dorin Ion, Casa de Editură și pre- 2002; Aurel-Sergiu Marinescu, 1944-1948. Armata roșie în România,
să „Șansa” S.R.L., București, 1996; Valer Pop, Bătălia pentru Ardeal, București, vol. 1-2, Editura Vremea, 2001; Istoria Românilor, vol. IX.
pregătire pentru tipar și prezentare Nicolae Mareș, Editura Colos- România în anii 1940-1947, coordonator, Dinu C. Giurescu, Editura
seum, f.a, etc. Enciclopedică, București, 2008.
27
15
Istoria Românilor, vol. IX. România în anii 1940-1947, coor- Florin Șperlea, op. cit., p. 60-62.
28
donator, Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică, București, 2008, Constantin Sănătescu, op. cit., p. 191.
29
p. 63-98. Ibidem, p. 217.
30
16
Detalii în Relaţii militare româno-germane. 1939-1944. Docu- Ibidem, p. 221-222.
31
mente, coordonatori: Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Gheor- C. V. R. Schuyler, op. cit., p. 301.
32
ghe Nicolescu, Editura Europa Nova, București, 2000. Ibidem.
17
Antonescu, Mareșalul României și Războaiele de Reîntregire. 33
Constantin Sănătescu, op. cit., p. 223
Mărturii și documente, Fundaţia Europeană Drăgan, 1991, p. 212. 34
C. V. R. Schuyler, op. cit., p. 324.
18
Cutremure de pământ și semne cerești în istoria României, an- 35
Armata română în primii ani ai revoluţiei și construcţiei soci-
tologie și prefaţă de I. Oprișan, Editura SAECULUM I.O., București, aliste, ediţie revăzută și adăugită, Editura Militară, București, 1977,
2011, p. 237-234. p. 179.

118
 Capitolul VIII
CASA CENTRALĂ A ARMATEI (1948-1989)
O tradiţie deturnată
Eliminarea monarhiei din viaţa societăţii românești
și proclamarea Republicii în aceeași zi, 30 decembrie
1947, au reprezentat începutul declanșării unui atac
masiv al comuniștilor asupra societăţii românești. Mă-
surile s-au succedat într-un ritm rapid, afectând toate
segmentele vieţii sociale. Ele au fost însoţite de repre-
siuni deosebit de dure, zeci și sute de mii de oameni,
de la politicieni și intelectuali până la simpli muncitori
și ţărani căzându-i victime. Totul a fost demolat și s-a
instituit, prin forţă și teroare, un sistem de împrumut
care nu ţinea cont de tradiţiile românești1.
În acest context, instituţia cercurilor militare nu
avea cum să scape de noul tăvălug al istoriei. În pri-
măvara anului 1949, pe baza Deciziei ministeriale nr.
161, cercurile militare au fost desfiinţate și s-au cre-
at casele armatei de garnizoană, instituţii care erau
destinate ofiţerilor, subofiţerilor, salariaţilor civili și
familiilor acestora. Casele armatei erau subordonate
comandanţilor secunzi politici de garnizoană. Ulteri-
or, s-a adoptat denumirea de „casă a ofiţerilor” pentru
ca, după o perioadă, să se revină iarăși la denumirea
de case ale armatei. În decizia respectivă se preciza că
instituţia de acest gen din capitala ţării va purta de-
numirea de Casa Centrală a Armatei. În 1953, s-a emis
„Regulamentul de funcţionare a caselor ofiţerilor din
119
Forţele Armate ale Republicii Populare Române” în
care se arată că „întreaga activitate a caselor ofiţeri-
lor se desfășoară în conformitate cu hotărârile C.C. al
P.M.R. în problemele ideologice, în conformitate cu re-
gulamentele militare, ordinele ministrului forţelor ar-
mate și directivele D.S.P.A (Direcţia Superioară Politică
a Armatei)”2.
Printre formele de activităţi preconizate erau cer-
curi știinţifice, tehnice, cursuri, spectacole și concerte,
conferinţe pe teme politice, expoziţii de artă plastică
etc. De asemenea, pe lângă casele armatei au funcţi-
onat universităţile serale de marxism-leninism și șco-
lile serale de partid, forme de îndoctrinare politică a
cadrelor armatei. Potrivit documentului, casele arma-
tei erau subordonate organelor politice ale regiunilor
militare și comandamentelor de armă, iar activitatea
cotidiană era condusă de șeful garnizoanei și locţiito-
rul său politic.
Casele armatei, chiar dacă aveau unele similitu-
dini cu „fostele cercuri militare”, erau instituţii diferite.
Cercurile militare erau instituţii de drept privat ale ofi-
ţerilor și subofiţerilor fiind, cu alte cuvinte, o expresie a
iniţiativei acestora. Erau conduse de comitete alese de
adunările generale ale cadrelor militare (ofiţeri, subo-
fiţeri) din fiecare garnizoană, iar fondurile proveneau,
în cea mai mare parte, din cotizaţiile membrilor. Casele
armatei erau instituţii ale regimului comunist, servind
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
nemijlocit intereselor acestuia. Acestea au fost și așa
au rămas, în toată perioada postbelică – instrumen-
te de propagandă ale partidului comunist. Desigur,
în timpul acestor decenii, activitatea lor a îmbrăcat și
unele aspecte pozitive, care satisfăceau anumite nevoi
sociale ale corpului de cadre ale armatei în ceea ce pri-
vește pregătirea, petrecerea timpului liber și relaţiona-
rea cu societatea.
Ca urmare a acestor măsuri, Cercul Militar al ofiţe-
rilor din garnizoana București a devenit, în primăvara
anului 1949, Casa Centrală a Armatei (C.C.A), această
denumire fiind păstrată în toată perioada regimului
comunist, iar palatul Cercului Militar a devenit sediul
Casei Centrale a Armatei.
Din clădire au fost evacuaţi toţi chiriașii. S-au exe-
cutat reparaţii importante, iar spaţiile, renovate și re-
botezate, vor fi puse la dispoziţia noii instituţii. Aici și-a
avut sediul, o vreme, echipa de fotbal C.C.A (viitoarea
„Steaua”) și apoi Asociaţia Sportivă „Armata”. Tot aici au
funcţionat, incluse în Casa Centrală a Armatei, o serie
de instituţii importante precum Teatrul Armatei. Cor-
neliu Mănescu, ministrul de externe în perioada 1961-
1974 și șef al Casei Centrale a Armatei (1950-1952),
compara instituţia cu o „comoară îngropată”. „Am stat
acolo un an de zile, își amintea el, și am fost uimit de
potenţialul artistic al C.C.A. Pot spune că, în acel timp,
C.C.A a înflorit. Instituţia avea în subordine trei teatre,
dintre care unul este Teatrul „Nottara” de astăzi, care se
numea pe atunci Teatrul Armatei. Acolo a jucat [Ioan]
Iancovescu, acolo se atașase [George] Vraca, un mare
artist și un om fermecător, și Mihai Popescu și [George]
Calboreanu. Cei mai vechi actori din România trăgeau
la Armată”3. După opinia sa, la acea vreme, Teatrul Ar-
matei concura cu Teatrul Naţional, deoarece mari ac-
tori și regizori erau colaboratori permanenţi: Nineta
Gusti, Ileana Predescu, Vlad Mugur și alţii. Tot la C.C.A.
a înflorit și opereta, al cărei suflet a fost Sică Alexan-
drescu4 .
120
Merită amintit și un episod care a contribuit în
bună măsură la ajungerea lui Corneliu Mănescu în
fruntea Casei Centrale a Armatei. El era șef al Direcţiei
organizare din Direcţia Superioară Politică a Armatei,
aceasta primind sarcina să găsească formulele cele
mai convenabile pentru crearea organizaţiilor, în ar-
mată, ale Uniunii Tineretului Muncitor (U.T.M). Între cei
care se ocupau de o atare problematică se găsea și Ion
Ioniţă, proaspăt primit în armată, fără nici o pregăti-
re militară, cum era un obicei pe atunci. Împreună cu
Virgil Trofin, Ioniţă a redactat un proiect pe care i l-a
prezentat lui Corneliu Mănescu. Primindu-i pe cei doi,
după ce i-a lăsat să aștepte în anticameră aproape 25
de minute, acesta a rupt documentul în faţa lor, gest
ce l-a enervat pe Ion Ioniţă, care a aruncat o călimară
cu cerneală în capul șefului Direcţiei organizatorice.
Lovitura nu a nimerit ţinta, dar scandalul a fost enorm,
Ioniţă depunând uniforma militară la partid. A fost
reprimit în armată după o discuţie cu Emil Bodnăraș,
ministrul forţelor armate. În timpul întrevederii, Ioniţă
și-a dat seama că Mănescu nu era agreat de Bodnăraș,
acesta numindu-l „filfizon”5. Consecinţa a fost muta-
rea, după un anumit timp, a lui Mănescu, la conduce-
rea C.C.A.
În anul 1953, Ansamblul artistic al C.C.A. a făcut
un turneu în China. Tot în acel an, sediul C.C.A. a găz-
duit manifestările din cadrul Festivalului Internaţional
al Tineretului, organizat în România. Unul dintre cele
mai mari evenimente a fost expoziţia „Relaţiile româ-
no-ruse de-a lungul veacurilor”. Era perioada când
propaganda de partid și istoricii de serviciu exagerau
foarte mult rolul slavilor în etnogeneza românească și
în evoluţia poporului român.
Cele spuse de Corneliu Mănescu reprezintă doar
o parte a lucrurilor, cea pozitivă. Există și o alta, deter-
minată de caracterul regimului instalat la sfârșitul ani-
lor ‘40 de către ocupantul sovietic. Multe simboluri ale
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
fostului palat ce aminteau de istoria naţională au fost
șterse. La Sala de Marmură au fost acoperite efigiile
regelui Ferdinand și reginei Maria și a fost scoasă ste-
ma regală de pe mobilierul din Sala Maură. S-au făcut
încercări de a scoate cariatidele din Sala de Marmură.
Unele săli au fost rebotezate, iar toate manifestările au
avut un puternic caracter ideologic.
Întrucât regimul era atotputernic, clădirea a avut
de suferit, deoarece unele săli au fost scoase din cir-
cuitul lor firesc. Consiliul de Miniștri a decis, prin Ho-
tărârea nr. 734 din 29 aprilie 1955, trecerea unor săli
de spectacole în folosinţa Ministerului Culturii. Moti-
vaţia invocată era necesitatea lărgirii reţelei de săli de
spectacole și asigurarea satisfacerii nevoilor culturale,
mereu crescânde, ale oamenilor muncii6.
Printre spaţiile menţionate în anexa hotărârii mai
sus amintite se afla și sala de spectacole a Casei Cen-
trale a Armatei. Deși documentul stipula că predarea
urma să se facă în 15 zile, abia la 14 iulie 1955 aceasta
a avut loc. Procesul-verbal de predare-primire a fost
semnat de maiorul Vasile N. Gheorghe, șeful secţiei
administrative a Casei Centrale a Armatei, și de Ion
Moldoveanu, delegat al Ministerului Culturii7. Timp de
peste două decenii, aici a funcţionat cinematograful
„Central”.
Anterior, mai avusese loc o diminuare a patrimo-
niului acestei instituţii. Prevalându-se de Hotărârea
Consiliului de Miniștri nr. 558/1950 și de Instrucţiunile
Ministerului de Finanţe nr. 200/1951, în fosta sală de
onoare a Cercului Militar s-a înfiinţat, începând cu 15
august 1954, Restaurantul Militar București, care func-
ţionează și astăzi, într-una din cele mai elegante săli,
cu deschidere pe terasa ce domină spaţiul larg din faţa
clădirii.
În concluzie, la începutul anilor ’50, Cercul Militar
al ofiţerilor din garnizoana București devenise un capi-
tol de istorie îngropat în uitare de noile autorităţi, care
121
au schimbat din temelii evoluţia societăţii românești.
În acest context, s-au creat casele armatei, instituţii de
împrumut. O tradiţie militară era înlăturată, iar alta în-
cerca să-i ia locul.
Între dogmatism și deschidere
De la mijlocul anilor ‘60, activitatea Casei Centrale
a Armatei a intrat într-o nouă fază, aceasta datorându-
se schimbării orientărilor regimului. Dacă în primul
deceniu ce a urmat înlăturării monarhiei, politica sa
a fost de obedienţă totală faţă de Moscova, mode-
lul sovietic fiind preluat ad-literam în România, de la
această dată, autorităţile de la București au început o
nouă orientare care a dus, în final, la ceea ce istoricii
au numit „comunismul naţional”8. În fond, liderii de la
București, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi
cu Nicolae Ceaușescu, au încercat să obţină o marjă de
manevră cât mai ridicată cu putinţă faţă de hegemo-
nul blocului est-european, Uniunea Sovietică. În acest
sens, regimul a redescoperit valoarea tradiţiilor naţi-
onale, la care a făcut apel pentru a se legitima în faţa
propriului popor9. Nu a mers foarte departe pe acest
plan, regimul rămânând (neo)stalinist până la căderea
sa, în 198910. A existat însă o perioadă de circa un de-
ceniu de relativă deschidere pe plan intern, dar care a
încetat 1971, când s-a adoptat un program ideologic
dur. Tot de la începutul deceniului al optulea a interve-
nit și cultul personalităţii lui Nicolae Ceaușescu, trăsă-
turile megalomanice ale acestuia accentuându-se an
de an11.
Pentru diminuarea presiunii sovietice, regimul a
dus, în anii ‘60-’70, o politică de deschidere faţă de ţă-
rile occidentale, considerate de către ideologia comu-
nistă drept inamicul tradiţional, care i-a adus un mare
prestigiu pe plan extern12. De la jumătatea deceniului
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
al nouălea, pe fondul iniţierii de către conducerea so-
vietică a politicii de „perestroika” și „glasnosti”, respinsă
vehement de Nicolae Ceaușescu, regimul a intrat în-
tr-o stare de izolare internaţională accentuată, dublată
de creșterea nemulţumirilor interne. La sfârșitul anului
1989, el a avut parte de o ieșire violentă din scenă, Ro-
mânia fiind singura ţară est-europeană unde schimba-
rea s-a petrecut în acest mod13.
Toate aceste evenimente interne și externe și-au
pus amprenta și asupra activităţii Casei Centrale a Ar-
matei, aceasta fiind, în respectiva perioadă, o instituţie
des frecventată de către ofiţeri, subofiţeri și persona-
lul civil al armatei. Mai toate programele și activităţile
iniţiate au avut un puternic caracter ideologic, dar, cu
toate acestea, multe dintre iniţiative și programe ve-
neau în întâmpinarea unor necesităţi ale cadrelor mi-
litare și ale familiilor acestora. Pe lângă desele confe-
rinţe, expuneri, întâlniri etc., care aveau drept scop să
propage în rândul personalului armatei politica Parti-
dului Comunist Român, s-au desfășurat și altele, destul
de numeroase, în care aceste influenţe erau prezente
în proporţie redusă sau chiar lipseau.
Au conferenţiat la Casa Centrală a Armatei perso-
nalităţi reprezentative ale știinţei și culturii românești,
între care Edmond Nicolau, Emil Mihuleac, Emil Con-
durachi, Dumitru Berciu, Andrei Caracostea, Mircea
Maliţa, Costin Murgescu, N.N. Constantinescu, Au-
gustin Z.N. Pop, Răzvan Teodorescu, Valeriu Râpeanu,
Gheorghe Ceaușescu, Alexandru Boboc, Marin Voicu-
lescu și mulţi alţii.
Respectând tradiţia, Casa Centrală a Armatei a
organizat cursuri de învăţare a limbilor străine (engle-
ză, franceză, germană, italiană, spaniolă, rusă, turcă,
greacă etc.), de dans, pictură, croitorie, broderie artis-
tică, pian, vioară, acordeon, chitară, artă fotografică,
depanare radio-tv, cineclub, stenodactilografie etc.,
frecventate de sute și sute de persoane anual. În anii
122
‘80, au funcţionat cursuri de pregătire pentru admite-
re în învăţământul superior la disciplinele matematică
și fizică. La 1 august 1976, din iniţiativa unor entuziaști,
s-a creat Secţia numismatică, afiliată organismului na-
ţional în domeniu, Societatea Numismatică Română,
condusă de doi reputaţi specialiști: dr. Constantin Pre-
da și dr. Gheorghe Poenaru-Bordea. Secţia numismati-
că a C.C.A. a participat sau a organizat zeci de expoziţii
în București și în ţară, printre realizările sale numărân-
du-se și emiterea primei medalii cu faţa clădirii14.
De asemenea, Casa Centrală a Armatei și-a creat
propriile formaţii artistice: două colective de artă dra-
matică, un grup folk, un grup de montaj literar-muzi-
cal, un ansamblu de dans cu tematică militară, corul
fetelor, acesta din urmă dirijat multă vreme de Silvia
Secrieru, de la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din
București. Casa Centrală a Armatei a avut mult timp în
subordine ansamblul artistic „Doina” al Armatei-Estra-
da București. Toate aceste formaţii au prezentat spec-
tacole atât în sediul propriu, cât și în unităţi și coman-
damente din București sau alte garnizoane ale ţării15.
Concomitent, sălile fostului Palat al Cercului Mili-
tar au fost gazde primitoare pentru numeroase forma-
ţii artistice renumite din Capitală, din ţară și străinăta-
te, care au prezentat spectacole, unele de înaltă ţinută,
pentru personalul militar și civil din armată. Printre co-
lectivele care au trecut pragul Casei Centrale a Arma-
tei le reţinem pe cele ale Operei Române, Filarmonicii
bucureștene, teatrele Nottara, Naţional, Giulești etc. În
sălile Casei Centrale a Armatei au evoluat personalităţi
reprezentative ale liricii și scenei românești, precum Eu-
genia Moldoveanu, Corneliu Fânăţeanu, Nicolae Her-
lea, Silvia Voinea, Ludovic Spiess, Elena Dacian, Petre
Ciortea, Gheorghe Cozorici, Silviu Stănculescu, Silvia
Popovici, Leopoldina Bălănuţă, Octavian Cotescu, Ade-
la Mărculescu, Dinu Ianculescu, Lucia Mureșan, George
Oancea, Eusebiu Ștefănescu, Vistrian Roman ș.a.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
La 26 februarie 1980, s-a constituit Cenaclul literar
al Casei Centrale a Armatei, conducerea și îndrumarea
fiind asigurate de prof. univ. Alexandru Piru (1917-
1993), o personalitate literară bine cunoscută.16
Sălile instituţiei au găzduit de-a lungul anilor nu-
meroase expoziţii ale unor artiști plastici, membri fie ai
Studioului de Arte Plastice al Armatei, fie al Uniunii Ar-
tiștilor Plastici. Dintre cei care au expus îi menţionăm
pe Vasile Parizescu, Petre Moţiu, Ion Ţolaș, Ion Ţarălun-
gă, Ioan Hultoană, Dorin Apreotesei, Nicolae Tuzlaru și
mulţi alţii.
Activitatea sportivă a cunoscut o dezvoltare de-
osebită, atât pe segmentul de performanţă, cât și cel
al mișcării de masă. Clubul sportiv „Steaua”, înfiinţat la
7 iunie 1947, a evoluat sub sigla C.C.A. mai bine de un
deceniu (1950-1961), timp în care s-a impus ca unul
dintre cele mai puternice din România. Echipa de
fotbal, de pildă, a cunoscut una dintre cele mai fas-
te perioade din istoria sa, cucerind, în acest răstimp,
șase titluri de campioană și patru cupe ale României.
La sfârșitul anului 1961, C.C.A și-a schimbat numele în
„Steaua București”, după ce steaua roșie, de inspiraţie
comunistă, de pe stema clubului, a fost înlocuită de
una galbenă, ce simboliza tricolorul românesc.
După această dată, a funcţionat în cadrul Casei
Centrale a Armatei Asociaţia sportivă „Armata Bucu-
rești”, care a organizat o serie de competiţii pentru
amatori.
Concomitent, sub egida „Mari sportivi ai Româ-
niei”, s-au organizat numeroase întâlniri cu personali-
tăţi din lumea sportului (medaliaţi olimpici, laureaţi ai
campionatelor mondiale și europene etc.) Printre cei
care au trecut pragul instituţiei din Sărindar îi amintim
pe Nadia Comăneci, Iolanda Balaș-Söter, Virgil Ludu,
Mihai Bâră, Carol Corbu, Cristian Gaţu ș.a.
Din panoplia activităţilor n-au lipsit cele mondene
și recreative de genul prezentărilor de modă, balurilor,
123
mult apreciate fiind cele ale promoţiilor de absolvenţi
ai școlilor de ofiţeri, ale „bobocilor”, Mărţișorului etc.
Anual, în sălile palatului era organizat Revelionul, unde
participau, alături de liderii militari din acel moment,
și multe alte cadre militare din garnizoana București.
De reţinut totuși că, dintre sărbătorile de sfârșit de an,
lipsea spiritul religios, Moș Crăciun fiind înlocuit, la un
moment dat, de… Moș Gerilă, eliminat și acesta, în ul-
timii ani ai regimului Ceaușescu, întrucât populaţia era
lipsită de căldură, electricitate și alte bunuri de primă
necesitate.
În 1979, s-a deschis Cercul de turism, care a orga-
nizat în anii următori excursii peste hotare, dar numai
în ţările socialiste (Uniunea Sovietică, Ungaria, Bulga-
ria, Republica Democrată Germană, Polonia), la care
au participat destul de multe cadre militare.
În același an, în luna noiembrie, Ștrandul 2 al Mi-
nisterului Apărării Naţionale, de la lacul Tei, a fost tre-
cut în administrarea Casei Centrale a Armatei, institu-
ţia dispunând astfel de un mijloc suplimentar pentru
desfășurarea unor activităţi culturale, sportive și de
agrement.
Casa Centrală a Armatei, ca instituţie reprezen-
tativă a armatei acelor ani, a fost integrată și în flu-
xul relaţiilor internaţionale. Desigur, cele mai ample
schimburi culturale au fost realizate între ţările soci-
aliste, acestea fiind incluse în planurile anuale de ac-
tivităţi internaţionale. Delegaţii sau formaţii ale Casei
Centrale a Armatei s-au deplasat aproape anual în
ţări precum Bulgaria, Cehoslovacia, China, Coreea de
Nord, Cuba, Republica Democrată Germană, Polonia,
Ungaria, Uniunea Sovietică și Iugoslavia. La rândul ei,
C.C.A. a primit delegaţii și formaţii ale caselor armatei
din aceste ţări.
Palatul a constituit locul predilect de desfășurare
a unor activităţi protocolare ale conducerii Ministeru-
lui Apărării Naţionale: adunări festive consacrate zile-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
lor armatelor ţărilor socialiste din Europa și Asia sau
din lumea a treia (India și Egiptul, de pildă); primiri ale
unor delegaţii străine la nivel de ministru sau de minis-
tru adjunct, inclusiv din ţările membre ale NATO (SUA,
Italia, Franţa, Grecia, Turcia etc.).
Totodată, clădirea a găzduit numeroase alte ac-
tivităţi internaţionale (congrese, conferinţe recepţii,
expoziţii, festivaluri etc.), organizate fie de conduce-
rea Ministerului Apărării Naţionale, fie de alte instituţii
militare. Iată, de exemplu, în timpul celui de-al XV-lea
Congres internaţional de știinţe istorice, desfășurat la
București în perioada 10-17 august 1980, cu participa-
rea a peste 2.000 de specialiști din 50 de ţări ale lumii,
Comisia Internaţională de Istorie Militară și-a ţinut reu-
niunile sale în Sala de Marmură (10-13 august 1980)17.
Pe data de 14 august, generalul Constantin Olteanu,
ministrul Apărării Naţionale în acel moment, a oferit
un cocteil istoricilor militari participanţi la conferinţă.
Și administrarea clădirii a cunoscut unele episoade
demne de consemnat. La 9 aprilie 1964, Sfatul Popular
al Capitalei a somat conducerea Casei Centrale a Ar-
matei să ia măsuri pentru punerea la punct și darea în
funcţiune, înainte de 1 Mai, Ziua Muncii, a fântânii arte-
ziene din faţa terasei. În cazul în care instituţia nu avea
posibilitatea efectuării reparaţiilor pentru punerea în
funcţiune, se sugera un posibil transfer al fântânii către
Sfatul Popular al Capitalei. Acest fapt s-a și materializat,
la 13 mai 1964, fântâna decorativă fiind transferată în
patrimoniul Întreprinderii canal-apă București18.
Peste un deceniu, Cancelaria Comitetului Central
al Partidului Comunist Român, prin nota nr. 28/3 ia-
nuarie 1975, a dispus ca spaţiul de la intrarea în sala
de cinematograf să fie eliberat în vederea introducerii
acestuia în circuitul comercial. Pe această bază, Consi-
liul Popular al sectorului 6, sub semnătura lui Costică
Chiţimia, cerea, la 18 aprilie același an, prim-adjunctu-
lui ministrului Apărării Naţionale și șef al Marelui Stat
124
Major, generalul Ion Coman, ca sala respectivă să fie
eliberată și pusă la dispoziţie pentru amenajarea și
deschiderea în acel spaţiu a unui magazin de tacâmuri
de inox și bibelouri. Documentul arată că Întreprin-
derea comercială „Tehnometal” primise deja repartiţie
pentru deschiderea magazinului.
Faţă de acest nou abuz al autorităţilor, șeful Casei
Centrale a Armatei, colonelul Matei Maci, a înaintat un
raport eșaloanelor superioare prin care a arătat că spa-
ţiile clădirii „nu au fost niciodată spaţii comerciale și, ca
urmare, nu pot fi redate circuitului comercial, deoarece
nu au fost destinate unui asemenea scop. Întreaga clă-
dire a fost construită prin cotizaţiile și donaţiile cadre-
lor militare din București și destinată a servi nevoilor
cultural-educative și distractive ale militarilor”19. Do-
cumentul recunoștea că unele spaţii au fost închiriate
pentru a asigura venituri, dar această situaţie a durat
până în 1943, când negustorii particulari au fost scoși
din clădire. Spaţiul solicitat, împreună cu sala de vizavi,
au fost puse, în anii 1972-1973, din ordinul generalului
Ion Coman, atunci adjunct al ministrului Apărării Na-
ţionale și secretar al Consiliului Politic Superior al Ar-
matei, la dispoziţia Clubului Sportiv „Steaua”, ca loc de
contact al susţinătorilor. În acel moment, încăperea vi-
zată era ocupată de biroul susţinătorilor Clubului Spor-
tiv „Steaua” și de Asociaţia Sportivă „Armata” București,
ce funcţiona pe lângă Casa Centrală a Armatei.
Șeful instituţiei sublinia, în finalul raportului său,
că întreaga clădire cu anexele sale este proprietatea
exclusivă a Ministerului Apărării Naţionale și nici o sală
nu poate fi considerată ca făcând parte din circuitul
comercial. Colonelul Matei Maci solicita intervenţia la
Cancelaria Comitetului Central pentru ca spaţiul să nu
fie deturnat de la destinaţia sa. Demersul curajos pen-
tru acele vremuri al colonelului Matei Maci nu a avut
rezultatul scontat, încăperea fiind transformată în ma-
gazin, așa cum suna cererea iniţială.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Reîntregirea patrimoniului clădirii a fost o preocu-
pare constantă a conducerii Casei Centrale a Armatei,
a forurilor însărcinate cu gestionarea acestor aspecte.
Astfel, la 4 septembrie 1978, șeful de Stat Major al Co-
mandamentului Serviciilor Armatei, generalul maior
Traian Dafinescu, și șeful Direcţiei Cazare a Trupelor,
general maior inginer Ion Nedelcu, se adresau minis-
trului Apărării Naţionale cu solicitarea de a se interve-
ni pentru recuperarea sălii Cinematografului „Central”,
cedată în 1955 Ministerului Culturii (pentru Întreprin-
derea Cinematografică București).
O asemenea cerere era justificată prin mutarea
aici a Ansamblului Artistic „Doina”, clădirile din strada
Uranus, sediul vechi, fiind dezafectate în vederea con-
struirii Centrului Civic al Bucureștiului. De asemenea,
datorită multiplelor activităţi, Casa Centrală a Armatei
resimţea nevoia unui spaţiu suplimentar pentru desfă-
șurarea activităţilor culturale și artistice. În document
se menţiona că Întreprinderea Cinematografică Bucu-
rești era, în principiu, de acord cu retrocedarea sălii,
deoarece aceasta nu întrunea condiţiile de funcţiona-
re cerute de legislaţia în vigoare.
Sursele cercetate nu relevă dacă ministrul Apă-
rării Naţionale a făcut demersuri către autorităţile de
partid, dar sala a fost transferată abia un deceniu mai
târziu. Consiliul popular la municipiului București, prin
Decizia nr. 794 din 26 aprilie 1988, a dispus ca Între-
prinderea Cinematografică București să transmită Ca-
sei Centrale a Armatei cinematograful „Central”. Men-
ţionăm că documentul era semnat de către Dumitru
Necșoiu, președinte, și de Silvestru Vârtosu, secretar.
După mai bine de trei decenii, Casa Centrală a Arma-
tei reintra în posesia unuia dintre spaţiile sale pe care
l-a transformat în sală de spectacole. Documentele
cercetate conduc la concluzia că această hotărâre a
fost determinată de necesitatea finalizării lucrărilor
de restaurare a clădirii, declanșate după cutremurul
125
din 1977. Acest transfer s-a făcut la solicitarea expre-
să a conducerii Ministerului Apărării Naţionale. Tot cu
prilejul lucrărilor de refacere a clădirii s-a reușit să se
dezafecteze și spaţiul în care a funcţionat magazinul
„Inox”. Erau recuperări necesare, instituţia reușind să-și
întregească patrimoniul.
În ultimii ani ai regimului Nicolae Ceaușescu, s-au
înregistrat iniţiative care reprezentau un pas înapoi
faţă de perioadele anterioare. Biroul Executiv al Consi-
liului de Conducere al Ministerului Apărării Naţionale a
analizat, în ședinţa sa din 24 aprilie 1988, situaţia lucră-
rilor de la Casa Centrală a Armatei și a decis schimba-
rea denumirii sălilor clădirii, precum și noua destinaţie
a fiecăreia.
Sala de Marmură a fost singura care și-a păstrat
denumirea, aceasta fiind destinată activităţilor orga-
nizate la nivelul conducerii ministerului, în special a
celor legate de relaţiile cu alte armate.
Sala Maură, situată în continuarea Sălii de Marmu-
ră, a fost redenumită „Sala Mihai Eminescu”, urmând să
fie folosită pentru întâlniri ale conducerii armatei cu
uniunile de creaţie plastică, literară și muzicală, mani-
festări prilejuite de sărbătorirea unor mari evenimente
istorice, gale de filme documentare etc. Sala de la eta-
jul trei, cu o capacitate de 100-120 de locuri, a primit
denumirea de „Alba Iulia”, fiind destinată activităţilor
de microgrup.
Sala Bizantină a fost rebotezată „Sala Voievozilor”,
în acest spaţiu urmând să se organizeze activităţi in-
ternaţionale la nivelul conducerii ministerului, pre-
gătirea demnitarilor, întâlniri cu scriitorii, cu oamenii
de știinţă, cu compozitorii etc. Sala Gotică a primit
denumirea de „Tineretului”, acest spaţiu fiind destinat
programelor de discotecă, reuniunilor cadrelor milita-
re și familiilor acestora, celebrării căsătoriilor tinerilor
ofiţeri, desfășurării ședinţelor de lucru ale cercurilor de
filatelie și numismatică.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Sala Norvegiană s-a transformat în „Sala Dacia” și,
la fel ca Sala Alba Iulia, urma să fie destinată activită-
ţilor de microgrup (întruniri ale cenaclurilor scriitorilor
profesioniști și amatori din armată, spectacole de tea-
tru, recitaluri de poezie, ședinţele clubului „Femina”).
Sala de spectacole „6 Martie” a primit numele de
„Sala 25 Octombrie”, destinaţia principală a acestui
spaţiu fiind organizarea spectacolelor cinematografi-
ce și a întrunirilor politico-ideologice.
Fostul cinematograf „Central” a căpătat denumi-
rea de „Sala Mihai Viteazul”, cu o funcţionalitate mul-
tiplă: spaţiu pentru diverse întâlniri, pentru spectacole
de teatru și activităţi culturale în cadrul Festivalului
Naţional „Cântarea României”, ce avea scopul să glori-
fice regimul și realizările lui.
Sala Bibliotecii Centrale a Ministerului Apărării Na-
ţionale, ce purtase până atunci numele de „25 Octom-
brie”, a devenit „Nicolae Bălcescu”. Spaţiul era dedicat în
special acţiunilor legate de popularizarea cărţii, dar și șe-
dinţelor cenaclurilor literare ce funcţionau la acea dată.
În sfârșit, sala de expoziţie de sub terasă a primit
numele de „1 Decembrie 1918”, fiind destinată, în prin-
cipal, organizării expoziţiilor de pictură, sculptură, gra-
fică, fotografie, filatelie, numismatică etc.
Consolidarea și restaurarea Palatului
În seara zilei de 4 martie 1977, România a fost
zguduită de un puternic cutremur de pământ care a
produs importante pierderi umane și materiale atât în
București, cât și în multe regiuni ale ţării20. Printre clă-
dirile afectate s-a aflat și edificiul Casei Centrale a Ar-
matei. Era al doilea seism de mare intensitate pe care îl
resimţea clădirea, inaugurată în februarie 1923. Primul
dintre acestea, cel din 10 noiembrie 1940, a produs
126
puţine avarii. Al doilea însă a afectat destul de serios
unele elemente ale edificiului (stâlpi, grinzi, planșee,
zidării, ornamentaţii). Având în vedere starea clădirii,
conducerea Ministerului Apărării Naţionale a încredin-
ţat executarea lucrărilor de consolidare și restaurare
Trustului de Construcţii „Carpaţi”21.
Lucrările au început în martie 1979, fiind aprobate
de ministrul Apărării Naţionale pe Raportul U3015 din
7 octombrie 1978. La 4 februarie 1980, Sala de Mar-
mură, Sala Maură și celelalte spaţii de la etajul 2 au
intrat în reparaţii și consolidări. Registrul istoric al in-
stituţiei reţine informaţia că ambientul arhitectural al
sălii a fost stabilit de colectivul constituit din generalul
de brigadă Ion Aurel, șeful Casei Centrale a Armatei la
acea dată, generalul maior Ion Nedelcu, șeful Direcţiei
de Cazare a Trupelor, general maior inginer Gheorghe
Bărbulescu și arhitecţii Irena Ghiţulescu, Constantin
Ghiţulescu și căpitan Marian Cătană.
În 1982, prin Ordinul Marelui Stat Major nr.
C.L.0032/1982, în urma lucrărilor de renovare și resta-
urare a localului, căminul care funcţiona la etajul 4 și-a
încetat existenţa.
În perioada 1979-1984, Trustul de construcţii „Car-
paţi” a efectuat lucrări de consolidare și finisaj la eta-
jele II-IV, dar fără a le termina. Conducerea Casei Cen-
trale a Armatei arăta, în bilanţul său pe anul 1984, că o
„problemă deosebit de gravă este ritmul lent în care se
execută lucrările de reparaţii și consolidări la clădirea
instituţiei”.
După această dată, Trustul „Carpaţi” a fost impli-
cat în acţiuni de mare amploare la obiective prioritare
pentru autorităţile comuniste de atunci: Centrul Civic,
în primul rând, apoi la Casa Poporului, Palatul Cotro-
ceni, Sinaia-Foișor 2. Prin urmare, lucrările de la Casa
Centrală a Armatei au fost întrerupte. Având în vedere
această situaţie, conducerea departamentului de re-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
sort a dispus ca lucrările să fie continuate de structurile
militare specializate, respectiv de Centrul de Proiectări
Construcţii Militare și de Sectorul Militar de Construcţii
nr. 1 București, aflat sub conducerea colonelului Mihai
Bartoș.
Lucrările au început în vara anului 1987 și au inclus
o sumă de operaţii foarte complexe de consolidare a
subsolului, a parterului și etajului I, refacerea finisaje-
lor și a ornamentelor interioare, restabilirea sistemului
de drenaj și de evacuare a apelor reziduale, refacerea
sistemului de încălzire și ventilaţie, restaurarea faţade-
lor edificiului etc. Activitatea a fost deosebit de labori-
oasă deoarece comanditarul, proiectantul și construc-
torul au dorit ca să păstreze și, totdată, să refacă multe
din elementele constructive iniţiale. În acest sens, s-a
apelat la consultarea albumelor și a schiţelor de epo-
că, precum și a unor specialiști renumiţi din ţară.
O primă direcţie de acţiune a constituit-o lucrările
de consolidare a structurilor de rezistenţă ale clădirii.
Faptul că edificiul a fost ridicat în epoca de început a
betonului armat a determinat ca unele soluţii tehnice
să nu mai fie viabile.
Intervenţiile efectuate de-a lungul timpului, de
cele mai multe ori într-un mod neprofesionist, au afec-
tat unele elemente ale structurii de rezistenţă. Este ca-
zul Sălii Norvegiene, unde s-au tăiat, pe peretele opus
intrării, capitelurile stâlpilor pentru montarea ecrane-
lor, sala fiind transformată în cinematograf cu circuit
închis. Cele mai multe probleme le-au pus planșeele
actualului Restaurant Militar și ale bibliotecii, unde
s-au montat grinzi metalice de 12 metri lungime. Solu-
ţiile tehnice la care s-a recurs au avut în vedere unele
cămășuieli armate ale stâlpilor, grinzilor și pereţilor,
precum și realizarea unor planșee de grinzi metalice
cu zăbrele, cele existente fiind descărcate de astfel de
sarcini. Prin această soluţie, acestea suportau numai
propria lor greutate.
127
Un alt element asupra căruia s-a intervenit a fost
sistemul de drenaj. Acesta era în formă de „U”, marcat
de bulevardul Regina Elisabeta, Calea Victoriei și stra-
da Constantin Mille. Apele deversau într-un cămin
amplasat pe strada Constantin Mille care, din cauza
colmatării și a pantei mici de scurgere, refula, în caz de
ploaie, în Sala Bizantină. De asemenea, apăruseră fe-
nomene de igrasie la unii pereţi ai sălilor de la subsol.
A mai intervenit și regularizarea râului Dâmboviţa, care
a întrerupt o serie de traiecte de canalizare, ceea ce a
dus la inundarea sălilor de la subsol. La 24 septembrie
1988, Casa Centrală a Armatei intervenea la Consiliul
Popular al Municipiului București, semnalând această
gravă problemă. Conducerea instituţiei solicita ajuto-
rul neîntârziat al Întreprinderii Canal Apă București,
pentru depistarea și eliminarea defecţiunii existente
pe întregul tronson al străzii Constantin Mille. Coope-
rarea dintre specialiștii militari și cei civili s-a concreti-
zat în găsirea unor soluţii optime, respectiv evacuarea
apelor uzate și a celor freatice prin construirea unui
bazin de colectare și a unei staţii de pompare, și tăie-
rea legăturilor de scurgere liberă către canalizarea din
strada Constantin Mille. Concomitent, au fost refăcute
drenurile de sub clădire, executându-se puţuri noi, co-
lectoare, apa fiind condusă spre staţia de pompare.
Destule probleme a pus și instalaţia de ventilaţie
care, iniţial, se realiza natural. După cel de-al Doilea
Război Mondial, în anumite perioade, din motive de
securitate, galeriile care asigurau ventilaţia au fost as-
tupate. Prin urmare, în timpul acestor lucrări, instalaţia
naturală nu a putut fi repusă în funcţiune în întregime,
unele obstacole neputând fi înlăturate. În consecinţă,
s-a realizat un sistem de ventilaţie mecanică, forţată,
care, în combinaţie cu cea naturală, asigura o aerisire
ireproșabilă tuturor spaţiilor. Așa cum preciza genera-
lul de brigadă Mircea Zice, la acea dată locţiitorul șe-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
fului Direcţiei Investiţii, Construcţii și Cazarea Trupelor,
lucrările de ventilaţie au fost proiectate și coordonate
de colonel inginer Ion Vulpaș, de la Centrul de Proiec-
tări Construcţii Militare.
Cele mai laborioase lucrări au fost însă cele de re-
staurare, proiectanţii și constructorii lucrând în perma-
nenţă cu fotografiile iniţiale ale clădirii pe masă. Prac-
tic, fiecare ornament a fost lucrat manual, pentru ca
toate detaliile iniţiale să poată fi respectate. Lucrările
de ipsosărie au fost executate de o echipă formată din
Gheorghe Tudor, Gheorghe Bădulescu, Gothard Bella
și Ion Căpitănescu. Pentru refacerea frescelor origina-
le, decorarea capitelurilor și aplicarea vopsitoriilor ar-
tistice, s-a apelat atât la specialiștii Studioului de Arte
Plastice al Armatei, cât și la alţi artiști plastici valoroși.
De exemplu, frescele istorice din sălile Bizantină și
Norvegiană au fost executate în tehnica murală de că-
tre pictorul Horia Ghelu.
A fost, de asemenea, proiectat și executat întregul
mobilier, unul adecvat fiecărei săli, pentru a-i conferi
atât funcţionalitate cât și un anumit stil, proiectant fi-
ind colonelul Nicolae Berbece. Din colectivul care s-a
ocupat cu redecorarea și finisarea întregului edificiu
au făcut parte, potrivit mărturiilor generalului de bri-
gadă Mircea Zice, arhitecţii Tiberiu Boitan, Paul Rădu-
lescu, Ileana Costea și Dumitru Ţeţu.
Instalaţia de încălzire a fost regândită integral. S-a
realizat o nouă centrală termică, aceasta având posibi-
litatea să funcţioneze atât cu combustibil lichid, cât și
gazos. Rezervoarele au fost îngropate în zona spaţiu-
lui dinspre Calea Victoriei, prin aceasta realizându-se
confortul termic necesar desfășurării corespunzătoare
a activităţilor.
Lucrările de consolidare și restaurare au inclus
faţada edificiului de pe care s-a demontat firma lumi-
noasă pe care se puteau citi știri din ziarul „Informaţia
Bucureștiului”, refăcându-se placajele și ornamentele.
128
De asemenea, prin soluţiile tehnice adoptate s-a
lărgit spaţiul de sub terasă. În prezent, aici funcţionea-
ză Galeria Artelor, una dintre cele mai mari și mai ele-
gante săli de expoziţie din București.
Nu s-au putut realiza și monta elementele deco-
rative ecvestre de pe cele două turnuri laterale ale fa-
ţadei principale deoarece nu s-au mai găsit nici banii
și nici materialele necesare. De asemenea, timpul nu
a permis materializarea ideii, regimul comunist fiind
înlăturat în decembrie 1989.
S-au elaborat însă studiile aferente. La 20 noiem-
brie 1987, colonelul Marin Mirea, șeful Casei Centrale
a Armatei, i-a adresat generalului Ilie Ceaușescu, se-
cretarul Consiliului Politic Superior al Armatei, o notă
raport conţinând măsurile luate pentru realizarea gru-
purilor statuare ce urmau să fie instalate pe turnurile
clădirii. A fost contactat un grup de sculptori din Uniu-
nea Artiștilor Plastici condus de Horia Flămând, care a
propus confecţionarea grupurilor statuare din materi-
al ușor: tablă de cupru sau zinc de 1,5 mm. În acest fel,
greutatea maximă a fiecărui grup nu depășea trei tone
cu întregul eșafodaj de susţinere, ţevi, bare etc. Proce-
sul tehnologic cuprindea executarea unei machete la
dimensiunea 1/6 turnată din ghips, ca model de expu-
nere și pentru studiul de rezistenţă, apoi modelajul în
pământ și, în final, transpunerea în material definitiv.
Termenul de realizare era circa doi ani, iar costurile es-
timate se ridicau la suma de 9-10 milioane lei.
Consolidarea acestui edificiu, care face parte din
patrimoniul urbanistic naţional, a solicitat fonduri ma-
teriale și financiare deosebit de mari, concentrarea
unor forţe umane foarte importante, un efort de cre-
aţie deosebit. De altfel, ritmul lucrărilor în ultimii ani a
fost unul intens, impus de organele politice de atunci,
în care un rol aparte l-a avut generalul Ilie Ceaușescu.
Având în vedere experienţa de la începutul anilor
’80, când ritmul a fost lent, Consiliul Politic Superior a
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
solicitat rapoarte săptămânale privind stadiul lucrări-
lor și a convocat periodic ședinţe de analiză. Documen-
tele consultate și mărturiile unor participanţi arată o
febrilitate a autorităţilor, care vroiau să finalizeze cât
mai rapid lucrările la cele două obiective majore: Casa
Centrală a Armatei și Muzeul Militar Central. Pentru re-
cepţia acestora s-a instituit o comisie alcătuită din acti-
viști de partid, fără nici o pregătire, dar din care făceau
parte și specialiști. Printre aceștia din urmă se aflau co-
lonelul dr. ing. Ion Pleșcan, șeful secţiei construcţii din
Academia Militară; locotenent colonel Gheorghe Ioni-
ţă, șeful Studioului de Arte Plastice a Armatei; arhitec-
ţii Tiberiu Boitan, Viorel Mărgineanu, Iulian Antonescu
și Nicolae Vlădescu; profesorii Răzvan Teodorescu (de
la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”) și Romeo
Belea, de la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”. Ca ur-
mare a presiunii deosebite exercitate de organele po-
litice asupra constructorilor, lucrările de consolidare și
restaurare s-au încheiat chiar în anul 1989, la sfârșitul
căruia regimul comunist a fost înlăturat.
NOTE:
1
Pentru procesul de comunizare a societăţii românești a se
vedea, între altele, Denis Deletant, România sub regimul comunist,
ediţia a II-a revăzută, editor Romulus Rusan, în românește de Delia
Răzdolescu, Fundaţia Academia Civică, București, 2006; Comisia
Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste, Raport Final,
editori Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Hu-
manitas, București, 2007; Dinu C. Giurescu (coordonator), Alexan-
dru Ștefănescu, Ilarion Ţiu, România și comunismul. O istorie ilustra-
tă, Editura Corint, București, 2010.
2
Armata română în primii ani ai revoluţiei și construcţiei soci-
aliste, p. 179.
3
Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia
Betea, Polirom, Iași, 2001, p. 61.
4
Ibidem.
5 21
Ion Ioniţă, Însemnări, prefaţă de Lavinia Betea, Curtea Veche,
București, 2008, p. 248-250.
129
6
Dosar juridic…, f. 6.
7
Ibidem, f. 12-15.
8
Alexandru Oșca, Vasile Popa, România, o fereastră în cortina
de fier. Declaraţia de independenţă din aprilie 1964, Editura Vrantop,
Focșani, 1997; Florin Banu, Liviu Ţăranu, Aprilie 1964. „Primăvara de
la București”. Cum s-a adoptat „Declaraţia de Independenţă” a Româ-
niei, Editura Enciclopedică, București, 2004.
9
Vlad Georgescu, Politică și istorie.Cazul comuniștilor români.
1944-1977, ediţie îngrijită și postfaţă de Radu Popa, Humanitas,
București, 2008; Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și
Ardeleanu, Editura Enciclopedică, București, 2007.
10
Ion Frunză, Istoria stalinismului în România, Editura Huma-
nitas, București, 1990.
11
Academia Română, Sfârșitul perioadei liberale a regimului
Ceaușescu; minirevoluţia culturală din 1971, Institutul Naţional pen-
tru Studiul Totalitarismului, București, 2005.
12
Constantin, Moraru, Politica externă a României. 1958-1964,
Editura Enciclopedică, București, 2008; 1968. Primăvara de la Praga.
Documente diplomatice ianuarie 1968-aprilie 1969, ediţie de Dumi-
tru Preda, cuvânt înainte: Adrian Severin, studiu introductiv: Cristi-
an Popișteanu, Editura MondoMedia, București, 2009; Larry Watts,
Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului so-
vietic cu România, traducere din limba engleză Camelia Diacones-
cu, Editura Rao, București, 2011.
13
Ioan Scurtu, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în con-
text internaţional, Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, Bucu-
rești, 2009; Ruxandra Cesereanu, Decembrie ‘89. Deconstrucţia unei
revoluţii, ediţia a II-a revăzută și adăugită, Polirom, 2009.
14
10 ani de la înfiinţarea secţiei numismatice C.C.A. 1976-1986,
București, 1986, p. 5.
15
Casa Centrală a Armatei, București, 1976, p. 23.
16
Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coordonatori),
Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Editura Albatros, Bucu-
rești, 2000, p. 665-668.
17
Al XV-lea Congres Internaţional de Știinţe Istorice; documente,
informaţii, mărturii, editor Ș. Mironescu, București, 1980.
18
Dosarul juridic…, p. 56-58.
19
Ibidem, f. 161.
20
Pentru acest cataclism, a se vedea lucrarea Cutremurul de
pământ din România de la 4 martie 1977, (coordonatori: acad. Ște-
fan Bălan, ing. Valeriu Cristescu, dr. ing. Ioan Cornea), București,
1982.
Pentru lucrările de consolidare și restaurare ale Palatului,
autorul a folosit mărturia generalului de brigadă Mircea Zice, șeful
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

din acel moment al Direcţiei Investiţii, Construcţii și Cazarea Tru-
pelor, inserată în lucrarea avându-i drept autori pe comandor Ilie
Manole, colonel Grigore Buciu, istoric de artă Victor Simion, p. 32-
36, și comunicarea prezentată de generalul de brigadă Traian Pigui
la sesiunea consacrată împlinirii a 80 de ani de la inaugurarea Pala-
tului Cercului Militar (4 februarie 2003) și publicată în revista „Do-
cument” nr. 1(19)/2003, p. 6-7. Autorul le mulţumește pe această
cale, atât pentru informaţiile inedite prezentate, cât și pentru grija
arătată lucrărilor de refacere și restaurare a Palatului Cercului Mili-
tar Naţional. De asemenea, studierea unor documente din arhiva
instituţiei ne-a dat posibilitatea verificării și completării informa-
ţiilor.

130
 Capitolul IX
CERCUL MILITAR NAŢIONAL – ATENEU AL OȘTIRII ROMÂNE
Cercul Militar redivivus
După 1989, casele armatei și-au păstrat profilul
de instituţii cultural-educative pentru corpul de cadre:
ofiţeri și subofiţeri, salariaţi civili și membri de familie
ai acestora. Conţinutul activităţilor a fost modificat,
eliminându-se aspectele de ordin politic și ideologic
care au predominat în ultimii ani ai regimului comu-
nist. Concomitent, s-a elaborat o serie de documente
cu caracter de directivă, ce a contribuit la așezarea ac-
tivităţii acestor instituţii pe baze noi. Unul dintre aces-
te documente este Ordinul General nr. 3 din 13 ianu-
arie 1992, prin care s-au aprobat „Normativele privind
organizarea și funcţionarea cercurilor militare”1. Do-
cumentul – semnat de generalul-locotenent Nicolae
Spiroiu, ministrul departamentului de resort – intrat
în vigoare la 1 martie 1992, stipula transformarea ca-
selor armatei în cercuri militare. Acestea erau instituţii
de cultură destinate desfășurării de activităţi cultu-
ral-artistice, recreative, de turism și agrement pentru
cadrele militare și salariaţii civili din unităţile militare
și membrii familiilor acestora, studenţi și elevi militari,
militarii în termen, cadrele militare în rezervă și în re-
tragere, veteranii de război.
Cercurile militare se înfiinţau cu aprobarea minis-
trului Apărării Naţionale, în garnizoanele în care era
dislocat cel puţin un regiment și unde exista un local
131
corespunzător, aflat în proprietatea Ministerului Apă-
rării Naţionale. Acolo unde nu erau îndeplinite condi-
ţiile de mai sus, se puteau înfiinţa cluburi de garnizoa-
nă.
Cercurile militare se subordonau comandantului
de garnizoană, ce stabilea și un comitet de coordona-
re din care făcea parte, obligatoriu, și șeful instituţiei.
Acesta din urmă se numea de către comandantul ar-
matei (comandamentului, inspectoratului general de
armă), cu avizul Departamentului pentru Învăţământ,
Știinţă și Cultură2.
Localul unui cerc militar trebuia să dispună de
o sală de spectacole, de săli de dans, de protocol, de
spaţii pentru activitatea cursurilor, cenaclurilor și for-
maţiilor artistice, jocuri individuale, sală de lectură,
bibliotecă etc. În spaţiile cercurilor militare, puteau
funcţiona librăria militară (punct de desfacere a cărţii
și presei), popota garnizoanei, restaurantul militar, ca-
mere de oaspeţi etc.3.
Potrivit documentului, cercurile militare reali-
zau o suită de activităţi culturale, artistice, recreative,
mondene, sportive, de pregătire a cadrelor militare
și a membrilor de familie ai acestora, de turism și de
agrement etc.
După cum se observă, prin revenirea la denumirea
de cercuri militare, s-a încercat reînnodarea unei tra-
diţii, realizată însă numai parţial, deoarece acestea nu
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
mai erau expresia iniţiativei corpului ofiţeresc dintr-o
anumită garnizoană și nu aveau statut de persoană ju-
ridică și morală, ca odinioară, instituţiile de acum fiind
finanţate, parţial, de la bugetul de stat. Cu alte cuvinte,
cercurile militare de după 1992 nu se constituiau ca in-
stituţii de drept privat ale ofiţerilor, ci făceau parte din
organica departamentului de resort. De asemenea, se
adresau nu numai ofiţerilor și subofiţerilor, așa cum
era până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial,
ci și salariaţilor civili, membrilor de familie, studenţilor
militari. Din această perspectivă, acestea se apropiau
mai mult de casele armatei de până atunci.
Casa Centrală a Armatei a intrat și ea în ansamblul
restructurărilor și reașezărilor după evenimentele din
decembrie 1989. Activitatea instituţiei a fost suspen-
dată până la 25 ianuarie 1990, acţiunile fiind reluate
treptat. La 28 februarie 1990, întregul personal militar
al Casei Centrale a Armatei a depus noul jurământ.
După evenimentele din decembrie 1989, în cadrul
dezbaterilor generale privind locul și rolul instituţiilor
de cultură din armată, în rândul personalului și al con-
ducerii instituţiei, dar și al noilor autorităţi militare, s-a
pus și problema statutului și viitorului Casei Centrale
a Armatei. O expresie a acestor preocupări și frămân-
tări este Raportul nr. 33 din 12 februarie 1990 al șefului
Casei Centrale a Armatei, colonelul George Ionescu,
adresat șefului Direcţiei pentru Educaţie Patriotică și
Cultură a Armatei, organism înfiinţat la începutul lunii
ianuarie 1990. Documentul conţinea mai multe pro-
puneri, multe dintre acestea urmărind reluarea tradi-
ţiei de până la instaurarea regimului comunist. Astfel,
se cerea ca instituţia să revină la denumirea primită la
înfiinţare, respectiv Cercul Militar. Multiplele sarcini ce
îi reveneau în domeniul educaţiei patriotice și al răs-
pândirii culturii în rândul cadrelor militare, precum și
perspectiva unor servicii metodice pentru celelalte in-
stituţii de profil, impuneau ca denumirea să fie chiar
„Cercul Militar Naţional”.
132
Documentul instituia posibilitatea ca generalii,
ofiţerii, maiștrii militari și subofiţerii din garnizoana
București să poată deveni, la cerere, membri de drept
ai Cercului Militar Naţional. Cadrele militare în rezervă
provenite din cele active puteau să devină membri vo-
luntari. Ambele categorii urmau să plătească o cotiza-
ţie lunară care să nu depășească 1% din solda de grad.
Membrii de drept și cei voluntari aveau unele avantaje
materiale, facilităţi și priorităţi la activităţile cercului.
Președintele României, primul ministru al Guver-
nului, ministrul Apărării Naţionale, adjuncţii săi, co-
mandanţii armatelor și cei ai comandamentelor de
armă, șefii direcţiilor centrale, urmau să aibă statutul
de membri de onoare. Președinţii de onoare ai Cercu-
lui Militar trebuiau să fie președintele României și mi-
nistrul Apărării Naţionale. Comisia de control financiar
a cercului era condusă de șeful Direcţiei financiare sau
de locţiitorul acestuia. Un consiliu de administraţie,
având în funcţia de președinte pe comandantul gar-
nizoanei București, asigura conducerea instituţiei. În
document se cerea revenirea la denumirea sălilor de
până la decizia din 1 aprilie 1988 și se făceau o serie de
propuneri privind natura activităţilor ce urmau să se
desfășoare în fiecare spaţiu.
În atmosfera acelei perioade era greu ca aseme-
nea propuneri să fie materializate rapid. Ţara ieșise
dintr-un sistem totalitar care adusese populaţia la dis-
perare iar lucrurile nu erau tocmai limpezi în societate.
De asemenea, foarte puţină lume cunoștea istoria pa-
latului și a instituţiei în sine. Totuși, autorităţile militare
de atunci au fost de acord cu unele propuneri, cum ar
fi rectificarea statelor de organizare, revenirea la ve-
chile denumiri ale sălilor, reţinerea de către instituţie a
unei părţi din veniturile realizate etc.
Cea mai importantă propunere acceptată a fost
schimbarea denumirii instituţiei, astfel că, prin Ordinul
ministrului Apărării Naţionale nr. N.4532 din 14 august
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
1991, Casa Centrală a Armatei și-a reluat numele de
Cercul Militar Naţional. Era o revenire, este adevărat,
parţială, la tradiţia instituţiei ce își avea originile în pe-
rioada anterioară obţinerii independenţei.
Palat al artelor
Respectând o tradiţie, Cercul Militar Naţional a re-
prezentat și după anul 1990 un spaţiu generos pentru
artele plastice. Începutul este localizat în noiembrie
1990, când, în foaierul Sălii de Marmură, s-a organizat
prima expoziţie cu lucrările copiilor de la Cercul de
Creaţie al Școlii nr. 8 din Botoșani. La vernisajul expo-
ziţiei, intitulată „Cu ochii copilăriei”, a participat prinţul
Dimitrie Sturdza și mai mulţi demnitari, inclusiv gene-
ralul Victor Stănculescu, ministrul Apărării Naţionale în
acel moment4.
La 25 mai 1991, în întâmpinarea Zilei internaţio-
nale a copilului, Cercul Militar Naţional, având drept
colaborator Comitetul Naţional UNICEF, a organizat
expoziţia de pictură „Copiii – speranţă și pace”. Au ur-
mat și alte manifestări de acest gen, dar un moment
important l-a reprezentat deschiderea, la 20 iulie 1992,
a expoziţiei personale a pictorului Ion Sălișteanu, per-
sonalitate marcantă a artei contemporane românești.
Cu acest prilej, Sala Maură, care găzduia evenimentul,
a fost transformată în galerie permanentă de artă plas-
tică. S-a reușit astfel salvarea sălii de la o degradare
aproape sigură, deoarece aceasta devenise între timp
un spaţiu predilect pentru desfășurarea nunţilor. Ideea
amplasării unei galerii de artă în palat a fost apreciată
pozitiv de numeroase personalităţi. Între alţii, scriitorul
Tudor Octavian afirma: „Un salon pentru marele public
acum, când Muzeul e în refacere (Muzeul Naţional de
Arte, n.n.) și când Dalles-ul (cunoscută sală de expoziţii
din București, n.n.) e în ruină, e o idee bună oricum. Or-
133
ganizatorii au reușit să convingă că Sala Maură a Cer-
cului Militar Naţional ar putea fi locul destinat să ono-
reze, să valorizeze adică, opera unor contemporani de
seamă”5. După acest eveniment, până în iunie 1995, au
urmat multe expoziţii organizate în Sala Maură, aparţi-
nând altor artiști consacraţi.
După evacuarea discotecii „Vox Maris”, conduce-
rea Cercului Militar Naţional a decis, la 15 iunie 1995,
transformarea acestui spaţiu în galerie permanentă de
expoziţii, sub denumirea „Galeria Artelor”. Presa vre-
mii a salutat evenimentul, evidenţiind semnificaţia lui
culturală. Ziarul „Adevărul”, sub semnătura lui Cornel
Radu Constantinescu, aprecia: „În spaţiul fostei disco-
teci Vox Maris, discotecă de o ţinută mai mult decât
dubioasă, s-a deschis noua galerie de artă a Cercului
Militar Naţional. Două săli excepţionale au fost așadar
asanate și redate artei, autenticei culturi. Expoziţia de
debut, reunind lucrări ale maeștrilor Traian Brădeanu
și Aurel Nedel, își așează viitorul program sub semnul
indiscutabil al valorii” 6.
De la această dată, marea sală de expoziţii a Cer-
cului Militar Naţional a intrat definitiv în circuitul si-
mezelor bucureștene, găzduind, an de an, zeci de
manifestări, de reală valoare artistică. Spaţiul nu ne
îngăduie să menţionăm toate expoziţiile organizate
aici, dar, spre exemplificare, vom menţiona o parte din
personalităţile care au expus în sălile cercului, lui Ion
Sălișteanu adăugându-i-se Vasile Grigore, Ion Popes-
cu-Negreni, Ion Grigore, Ștefan Popa Popas, Elena Uţă
Chelaru, Spiru Vergulescu, Vasile Celmare, Marcel Chir-
noagă, Octavian Vișan, Florin Niculiu, Ioan Hultoană,
Valentin Tănase, Anca Maria Constantinescu, Ion Mu-
rariu, Marin Predescu, Dan Cristian Popescu, Constan-
tin Piliuţă, Mihai Mănescu, Val Munteanu, Dragoș Mo-
rărescu, Cela Neamţu, Costin Neamţu, Sorin Ionescu,
Sorin Adam, Bogdan Stihi, Gheorghe Ciobanu, Traian
Brădean, Aurel Nedel, Viorel Lăzărescu, Gheorghe Io-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
niţă, Marin Predescu, Teodor Răducan, Teodor Vescu,
Florin Bârză, Dan Constantinescu, Letiţia Oprișan, Adri-
an Stoenică, Nicolae Ambrozie, Magda Isăcescu, Rodi-
ca Gheorghe Avram, Angela Buciu, Arina Gheorghe,
Florin Vesa, Albin Stănescu, Doru Rotaru, Petre Moţiu,
Constantin Niţescu, Petre Damir, Corneliu Ionescu, Au-
gustin Costinescu, Horia Cucerzan ș.a.
De asemenea, Studioul de Arte Plastice al Arma-
tei organizează în Galeria Artelor expoziţia sa anuală,
iar Uniunea Artiștilor Plastici din România a vernisat
diverse expoziţii tematice în care au expus artiști din
Capitală și din alte orașe importante ale ţării. Amintim,
astfel, saloanele de acuarelă, pastel, salonul feminin de
pictură, expoziţiile tematice precum „Ciucurencu – pa-
gini de album”; „Vara în lumină și culoare”; „Evoluţia pe-
isajului românesc în secolele XIX-XX”; „Ofiţeri români în
saloanele bucureștene” etc. Trebuie să remarcăm con-
tribuţia istoricului de artă Victor Simion la selectarea
lucrărilor și așezarea la simeză a expoziţiilor.
Rămânând în domeniul artelor, semnalăm un alt
eveniment semnificativ: crearea Galeriei de artă con-
temporană, expoziţie permanentă cu lucrările din co-
lecţia publică, de interes privat, a Cercului Militar Na-
ţional. Situată la etajul al III-lea al clădirii, galeria adă-
postește creaţii ale unor artiști contemporani donate
Cercului Militar Naţional, instituţie care le-a găzduit
expoziţii personale sau colective. Inaugurarea acestei
galerii a avut loc la 13 iunie 2001, în prezenţa unor per-
sonalităţi politice și artistice, dintre care îi amintim pe
consilierul prezidenţial Victor Opaschi, care a prezentat
mesajul președintelui României, Ion Iliescu, și pe Sorin
Encuţescu, secretar de stat și șef al Departamentului
pentru Relaţii cu Parlamentul, Armonizare Legislativă
și Relaţii Publice7.
Galeria de artă contemporană cuprindea, la data
inaugurării, 130 de lucrări (în prezent numărul lor a
ajuns la circa 600), semnate de 82 de artiști, nume bi-
134
necunoscute ale penelului românesc, reprezentând
una dintre cele mai importante pinacoteci bucurește-
ne constituite de o instituţie din afara sistemului, ce
beneficiază, în plus, de o consacrare juridică.
În 2006, prin grija criticului de artă Victor Simion
și a directorului Cercului Militar Naţional, locotenent-
colonelul Marian Ghica, s-a editat un Catalog al galeriei
de artă contemporană, care prezintă o parte din como-
rile artistice ale acesteia. De remarcat că artiștii sunt
prezenţi în catalog nu numai cu lucrări reprezentative,
ci și prin succinte fișe biografice, foarte utile pentru
toţi cei interesaţi8.
În iunie 2010, la împlinirea a nouă ani de la in-
augurarea galeriei, din iniţiativa colonelului Cristian
Dorca, directorul instituţiei, tuturor artiștilor prezenţi
cu lucrări li s-au acordat diplome. În sfârșit, la 13 iunie
2011, cu prilejul împlinirii unui deceniu de funcţionare
a acestei galerii, a avut loc o adunare festivă la care a
participat un mare număr de artiști, evocând momen-
te din activitatea lor creatoare și subliniind semnifica-
ţia aparte a iniţiativei Cercului Militar Naţional de con-
stituire a unei pinacoteci dedicate artei contempora-
ne. Au luat cuvântul colonelul Cristian Dorca, pictorii
Petre Moţiu și Eugen Ilina, Gheorghe Ioniţă și Nicolae
Iorga, foști profesori la cursurile de artă plastică, Viole-
ta Antonovici și Veronica Emanoil, profesori la cursul
actual, generalul-maior Cătălin Zisu, comandantul Co-
mandamentului Logistic Întrunit.
Un moment aparte l-a constituit expoziţia „60 de
ani de aviaţie reactivă de luptă în România” (15-22 iulie
2011), organizată de Statul Major al Forţelor Aeriene
cu prilejul sărbătoririi Zilei Aviaţiei și a Forţelor Aeriene
(23 iulie). Muzeul Aviaţiei Române a cuprins în această
simeză fotografii (piloţi militari și nave), documente,
obiecte de îmbrăcăminte, machete de avioane ș.a. ce
surprind evoluţia aviaţiei militare române începând
din anul 1951, când s-a înfiinţat prima mare unitate de
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
vânătoare cu reacţie, în speţă Divizia 3 Aviaţie Reacti-
vă. Simeza a fost completată cu expoziţia de pictură
Zbor spre nemurire, ediţia I, reprezentând diferite tipuri
de avione românești, realizată în colaborare cu Funda-
ţia „Erou Cpt. Aviator Alexandru Șerbănescu”.
Centru de dezbateri și conferinţe
După anul 1990, Palatul Cercului Militar Naţional
a fost un important centru de protocol, de conferinţe
și de dezbateri al armatei și al ţării. De-a lungul anilor,
aici au avut loc numeroase manifestări (simpozioane,
seminarii, conferinţe, congrese etc.) unde s-au dezbă-
tut aspecte importante ale vieţii interne și internaţi-
onale. Începutul a fost marcat de găzduirea, în prima
parte a lunii octombrie 1990, sub patronajul Ministe-
rului Apărării Naţionale, a primului curs de Drept Inter-
naţional Umanitar, organizat de Asociaţia Română de
Drept Umanitar, Societatea Română de Cruce Roșie și
Comitetului Internaţional al Crucii Roșii. La 4 iulie 1991,
Casa Centrală a Armatei a găzduit simpozionul Percep-
ţii și concepte de securitate în Europa de Est, prima mani-
festare știinţifică organizată la București, în colaborare
cu NATO, la care a participat Manfred Wörner, secretar
general al Alianţei Nord Atlantice, aflat pentru prima
oară în România (3-5 iulie). Aceasta a fost și prima vizi-
tă a secretarului general NATO într-o ţară răsăriteană,
după dizolvarea Pactului de la Varșovia9.
Tot în același an, în zilele de 17-18 octombrie, Sala
Bizantină a găzduit cel de-al IV-lea Simpozion de Chi-
rurgie Cardiovasculară, cu participare internaţională,
organizat de Centrul de Boli Cardiovasculare al Arma-
tei în colaborare cu Asociaţia Oamenilor de Știinţă din
România.
În anul 1992, numărul reuniunilor știinţifice spo-
rește, sălile Cercului Militar Naţional găzduind, între al-
135
tele, ce de-al XVIII-lea Congres Internaţional de Diabet,
Nutriţie și Boli Metabolice (6-8 martie); simpozionul in-
ternaţional „Democraţia și Statul de drept” (19-20 mar-
tie); primul colocviu internaţional de istorie militară,
care a dezbătut tema „75 de ani de la eroicele bătălii
de la Mărăști, Mărășești și Oituz” (iulie-august 1917),
organizat de Comisia Română de Istorie Militară (20-
21 iulie); simpozionul internaţional „Sud-estul Europei
în secolele XIX-XX: unitate și diversitate” (8-9 august);
primul seminar din cadrul programului de instruire în
domeniul securităţii în ţările est-europene, organizat
de Ministerul de Externe și Institutul pentru Studii Est-
Vest din SUA (23 septembrie) ș.a.
În anii următori, palatul Cercului Militar a fost gaz-
da preferată a multor reuniuni știinţifice organizate
de instituţii civile și militare. Astfel, la 22 august 1994,
Ministerul Apărării Naţionale și Academia Română au
organizat, în Sala de Marmură, simpozionul „50 de ani
de la trecerea României de partea Coaliţiei Naţiunilor
unite. Semnificaţii interne și internaţionale”, la care au
luat parte, între alţii, Ion Iliescu, președintele Români-
ei, Gheorghe Tinca și Teodor Meleșcanu, miniștrii Apă-
rării, respectiv al Afacerilor Externe, Virgil Constanti-
nescu, președintele Academiei Române.
În perioada 15-18 mai 1996, în sălile cercului s-a
desfășurat „al XX-lea Congres al Societăţii române de
anestezie și terapie intensivă” cu participare interna-
ţională, iar în zilele de 19-20 septembrie a avut loc
primul congres francofon de imagistică medicală. Și-
rul activităţilor în domeniul medical a continuat cu
primul Congres naţional de toxicologie clinică (13-15
noiembrie 1996), Congresul naţional de stomatologie
maxilo-facială (25-27 noiembrie 1996); al doilea Con-
gres naţional de geriatrie și gerontologie (28-31 mai
1997), a VII-a Conferinţă naţională de hematologie și
transfuzie (16-18 octombrie 1997), al IV-lea Congres
medical balcanic (7-8 iunie 1999), Congresul naţional
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
de acupunctură (26-27 mai 2000) primul Congres in-
ternaţional al Societăţii academice române de chirur-
gie plastică și microbiologie reconstructivă (8-11 mai
2002) etc.
Împlinirea a opt decenii de la intrarea României în
Primul Război Mondial a fost marcată de desfășurarea,
în Sala de spectacole, a colocviului și expoziţiei „Gene-
ralul Berthelot – 80 de ani de la misiunea militară fran-
ceză în România” (14-16 octombrie 1996). Manifesta-
rea a fost organizată de Ministerul Apărării Naţionale,
prin Institutul de Studii Politice de Apărare și Istorie
Militară, la aceasta participând istorici români și fran-
cezi care au evocat personalitatea „marelui francez cu
suflet de român” care a fost generalul Henri Mathias
Berthelot. Au fost prezenţi la reuniune Bernard Boyer,
ambasadorul Franţei, Bernard Boyer, și Gheorghe Tin-
ca, ministrul Apărării Naţionale.
Și instituţii din afara armatei au apelat la Cercul
Militar Naţional pentru desfășurarea unor activităţi cu
impact naţional și internaţional. Dintre acestea, între
altele, menţionăm: Simpozionul internaţional „Demo-
craţia și statul de drept” (19-20 martie 1992), organizat
de Institutul Român pentru Drepturile Omului; Reu-
niunea miniștrilor culturii din ţările dunărene (27-28
noiembrie 1992), patronată de Catherine Lalumière,
secretar general al Consiliului Europei; Seminarul „Ca-
riera militară și problematica tinerilor din armată (18
octombrie 1994), desfășurat sub egida Camerei Depu-
taţilor și a Guvernului român; Seminarul internaţional
„Ziua Comercială Britanică” în România (14 decembrie
1995), la care au fost reprezentate 14 companii brita-
nice; Conferinţa privind dezvoltarea regională în Ro-
mânia (12-13 mai 1997), organizată de Secretariatul
general al Guvernului și Comisia Europeană; Colocviul
internaţional „Culturile Estului în epoca totalitarismu-
lui” (28 septembrie-2 octombrie 1997), manifestare
din cadrul Programului UNESCO „Europa fără ziduri”,
136
organizat de Academia Română și Comitetul Naţional
UNESCO; Reuniunea consacrată împlinirii a zece ani
de la înfiinţarea Prefecturii București (5 martie 2002),
cu participarea prefectului Capitalei, Gabriel Oprea,
primul curs de Istoria Holocaustului (18 martie 2002),
organizat de Colegiul Naţional de Apărare (director:
Mihail Vasile-Ozunu); a VII-a Conferinţă știinţifică in-
ternaţională „Communications 2008” (4 iunie 2008),
organizatori fiind Universitatea Politehnică București
și Academia Tehnică Militară etc.
O iniţiativă aparte a fost înfiinţarea Fundaţiei pen-
tru Știinţă și Artă, la 11 mai 1992, for cultural și știinţific
care l-a avut ca președinte de onoare pe George Emil
Palade (prezent, de altfel, la momentul inaugural).
Fundaţia își desfășoară activitatea sub auspiciile Aca-
demiei Române și își propune să fie un factor dinami-
zator al societăţii civile, sprijinind procesul de integra-
re culturală europeană prin oferirea de soluţii practice
în domeniul știinţei și artei, iniţierea de dezbateri pe
diverse probleme, sprijinirea excelenţei în cercetare
etc. Președinte al Fundaţiei este academicianul Eugen
Simion, iar președinte executiv academiciana Maya Si-
mionescu. Din fundaţie fac parte 82 de personalităţi
dintre care 51 de academicieni români și 31 de perso-
nalităţi din diferite ţări ale lumii10.
Palatul Cercului Militar Naţional a găzduit, de ase-
menea, numeroase activităţi care au avut darul să pre-
gătească admiterea României în Pactul Nord-Atlantic,
cum ar fi: Seminarul internaţional cu tema „Formarea
și perfecţionarea pregătirii ofiţerilor într-o societa-
te democratică”, organizat de Consiliul de Cooperare
Nord Atlantică în colaborare cu Ministerul român al
Apărării (18-19 octombrie 1993); Seminarul internaţi-
onal ocazionat de întrunirea Grupului de lucru româ-
no-american pentru problemele de Apărare (2 februa-
rie 1995), delegaţia SUA fiind condusă de dr. Joseph
S. Nye, secretar adjunct al Apărării, iar cea română de
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Ioan Mircea Pașcu, secretar de stat și șef al Departa-
mentului pentru Politica de Apărare și Relaţii Interna-
ţionale; Conferinţa „România-NATO din perspectivă
americană” (26 mai 1998), organizată de Ambasada
SUA la București și Asociaţia „Manfred Wörner”; „Cursul
de orientare NATO” pentru ofiţeri de stat major (9-12
noiembrie 1998), iniţiat de Universitatea Naţională de
Apărare și Statul Major General; reuniunile miniștrilor
apărării din Sud-Estul Europei; întrunirile Comitetului
Director Politico-Militar (PMSC) al Forţei Internaţionale
de Pace în Sud-Estul Europei, ale Comitetului de Co-
ordonare a Procesului Reuniunilor Miniștrilor Apărării
din Sud-Estul Europei (SEDM-CC) etc.
De asemenea, au avut loc reuniuni ale unor gru-
puri de lucru ale Consorţiului PfP al Academiilor de
Apărare și Institutelor de Studii de Securitate în Euro-
pa (grupul de lucru de istorie militară, grupul de lucru
„Viitorul NATO”; Grupul de lucru privind securitatea re-
gională în Zona extinsă a Mării Negre etc.).
Un eveniment deosebit de important – al XXIX-lea
Congres Internaţional de Istorie Militară, desfășurat în
perioada 10-15 august 2003 – a fost organizat de Comi-
sia Română de Istorie Militară și Institutul pentru Studii
Politice de Apărare și Istorie Militară, sub egida Comi-
siei Internaţionale de Istorie Militară. Au participat 189
de istorici din 32 de ţări, la care s-au adăugat 137 de
specialiști români. Istoricii străini au fost impresionaţi
de arhitectura clădirii și de condiţiile oferite. Mulţi din-
tre oaspeţii de peste hotare au mărturisit uimirea lor
că armata României dispune de o asemenea bijuterie
arhitectonică. Profesorul John A. Lynn, vicepreședinte
al Comisiei de Istorie Militară din SUA, într-o scrisoa-
re adresată ministrului român al Apărării, Ioan Mircea
Pașcu, aprecia organizarea excelentă a congresului de
la București și menţiona că „locul desfășurării – Palatul
Cercului Militar – a fost unul ideal. Sunt sigur că toţi
ceilalţi participanţi au fost la fel de impresionaţi ca și
mine”11.
137
În zilele de 20-21 septembrie 2004, Ministerul
Apărării Naţionale a organizat la Cercul Militar simpo-
zionul româno-francez cu tema „Perspectivele politicii
de securitate și apărare a Uniunii Europene – viziunea
unei ţări membre; abordarea unei ţări candidate”. La
activitate au luat parte Ioan Talpeș, ministru de stat
pentru Coordonarea activităţilor din domeniile Apă-
rării Naţionale, Integrării Europene și Justiţiei, George
Cristian Maior, secretar de stat și șeful Departamen-
tului de Integrare Euroatlantică și Politica de Apărare
din Ministerul Apărării Naţionale, Gheorghe Matache,
secretar de stat și șef al Departamentului pentru Ar-
mamente din Ministerul Apărării Naţionale, generalul
Viorel Bârloiu, secretar al Consiliului Suprem de Apăra-
re a Ţării, Philippe Etienne, ambasadorul Franţei în Ro-
mânia în perioada 2002-2005, Marc Perrin de Bricham-
bout, director general al Delegaţiei Afaceri Strategice
din Ministerul Apărării, Pierre Henrre Weghe, director
adjunct și șef al Statului Major Militar al Uniunii Eu-
ropene. Reuniunea a dezbătut modalităţile prin care
România, în acel moment ţară candidată, poate să par-
ticipe la Politica europeană de securitate și cooperare
(PESC).
Cercul Militar Naţional a găzduit, în perioada 8-12
noiembrie 2004, sesiunea finală a Comisiei pentru Stu-
dierea Holocaustului în România, comisie instituită de
Ion Iliescu, președintele României, care a și elaborat un
Raport final. Documentul a fost însușit de președinţii
Ion Iliescu și Traian Băsescu12.
După aderarea României la NATO (2004) și UE
(2007), palatul Cercului Militar a devenit locul predi-
lect de desfășurare a unor activităţi internaţionale de
anvergură. Fără îndoială, cea mai importantă reuniune
găzduită de ţara noastră a fost Summit-ul Organizaţiei
Nord Atlantice din perioada 2-4 aprilie 2008, al 20-lea
din istoria Alianţei și al treilea din perioada post Război
Rece în care s-au adresat invitaţii de aderare.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Summit-ul a avut loc la Palatul Parlamentului, dar
la Cercul Militar Naţional s-a desfășurat, în perioada
1-3 aprilie, principalul element de diplomaţie publică,
respectiv forumul Trans-Atlantic (Bucharest Conferen-
ce). Forumul a fost supervizat de către Guvernul Româ-
niei prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe,
prin Departamentul pentru Organizarea Summit-ului
NATO, în parteneriat cu două dintre cele mai prestigi-
oase organizaţii nonguvernamentale internaţionale:
„The German Marshall Fund” din SUA și „Chatham Ho-
use” din Marea Britanie.
O altă reuniune importantă a fost cea din 4 martie
2009 a Fundaţiei Internaţionale pentru Marea Neagră
și Marea Caspică, instituţie neguvernamentală creată
din iniţiativa României și a Azerbaidjanului. Prezent la
manifestare, președintele României, Traian Băsescu,
a arătat că ideea de la care s-a pornit a fost aceea de
a implica mai mult societatea civilă, pentru a rezolva
de o manieră cât mai flexibilă apropierea culturală în
această regiune ce se confruntă cu multiple proble-
me13.
Prin activităţile găzduite sau organizate, Cercul
Militar Naţional și-a consolidat prestigiul de instituţie
etalon, cu o contribuţie semnificativă la aderarea ţării
noastre la NATO și UE, la consolidarea legăturilor din-
tre militari și societatea românească, la afirmarea Ro-
mâniei și a armatei sale pe plan internaţional.
Activitatea culturală și știinţifică
Și după anul 1989, dimensiunea culturală, știinţifi-
că și recreativă a ocupat un loc însemnat în activitatea
instituţiei, aceasta fiind eliberată de restricţiile ideolo-
gice din anii regimului comunist. Începutul a fost în-
trucâtva ezitant, dar acţiunile au dobândit pe parcurs
coerenţă și ritm, Cercul Militar Naţional impunându-
138
se ca un prestigios centru cultural.Una dintre prime-
le iniţiative care au dezvăluit publicului larg eleganţa
Palatului, dar și profilul instituţiei a fost emisiunea din
22 octombrie 1990, „Veniţi cu noi pe programul doi”,
organizată, în Sala de Marmură, de Redacţia „Jocuri și
concursuri” a Televiziunii Române, ce atunci își zicea și
„Liberă”. A fost prima emisiune de acest gen, organi-
zată în colaborare cu o instituţie militară, transmisă în
direct la televiziune.
A urmat, la 9 noiembrie 1990, concertul formaţiei
de jazz „Galaxy” a Forţele Aeriene a armatei americane
în colaborare cu formaţia „Dixie-Land” a Casei Arma-
tei din Cluj-Napoca. La 20 decembrie 1990, în cadrul
programului „Vitralii de Crăciun”, a avut loc un concert
extraordinar al Coralei Patriarhiei Române, dirijori fi-
ind preot prof. Constantin Drăgușin și preot prof. Ioan
Cârstoiu. Pentru prima dată, după mai bine de patru
decenii, în sălile palatului au răsunat, din nou, colinde-
le tradiţionale și spiritul Crăciunului și-a făcut simţită
prezenţa.
Una dintre activităţile devenită tradiţie a fost și
este omagierea lui Mihai Eminescu, poetul naţional al
românilor. În fiecare an, la mijlocul lunilor ianuarie și
iunie, au avut loc manifestări în care au fost evocate
viaţa și activitatea „Luceafărului” poeziei românești, va-
loarea excepţională a creaţie eminesciene, perenitatea
operei sale poetice. O primă acţiune, după evenimen-
tele din decembrie 1989, a avut loc la 16 ianuarie 1991,
cu participarea actorilor Ion Caramitru, Lucia Mureșan,
Ovidiu Iuliu Moldovan, Valeria Seciu, precum și a artiș-
tilor David Ohanesian și Lucica Nicolae.
Un an mai târziu, spectacolul dedicat lui Eminescu
i-a avut drept protagoniști pe Leopoldina Bălănuţă,
Cezara Dafinescu, George Motoi, Vasile Șeicaru și Mi-
haela Bustuchină.
Dintre activităţile ce l-au evocat pe marele poet
menţionăm înfiinţarea, la 31 ianuarie 2009, a Clubu-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
lui colecţionarilor de medalii Eminescu, acesta propu-
nându-și să contribuie la popularizarea medalisticii
eminesciene emise de-a lungul timpului în memoria
poetului. Clubul organizează de două ori pe an, la 15
ianuarie și 15 iunie, expoziţii numismatice, la care pot
participa membri proprii, cât și asociaţi, care au reali-
zări personale deosebite. Președinte al clubului a fost
desemnat colonelul (r) Ion Dogaru, un cunoscut nu-
mismat, din comitetul de conducere mai făcând parte
economistul Ștefan Dina și artistul gravor Constantin
Dumitrescu14.
La 15 iunie 2009, Cercul Militar Naţional l-a co-
memorat pe Mihai Eminescu la Cimitirul Bellu, apoi,
creaţia sa a fost evocată în cadrul unui simpozion des-
fășurat în Sala de Marmură, la care au luat parte aca-
demicianul Eugen Simion, academicianul Mihai Cim-
poi, președintele Academiei de Știinţe al Republicii
Modova, academicianul Vasile Tărâţeanu, din nordul
Bucovinei, Victor Crăciun, președintele Ligii Culturale
a Românilor de Pretutindeni ș.a.
La 15 iunie 2010, s-a inaugurat Sala Eminescu din
Palatul Cercului Militar Naţional, la care au participat
generalul-maior Cătălin Zisu, comandantul Comanda-
mentului Logistic Întrunit, pictorul Valentin Tănase, au-
torul celor patru portrete expuse în sală, Victor Crăciun,
colonelul Cristian Dorca, directorul instituţiei, ș.a.
Dar nu numai poetul naţional a fost omagiat, ci
literatura română, în ansamblul său, a fost și este acasă
la Cercul Militar Naţional. După decembrie 1989, la ini-
ţiativa sau sub egida instituţiei, și alţi mari scriitori ro-
mâni au fost evocaţi în modalităţi diverse. Începând cu
anul 1992, societatea culturală „I. L. Caragiale” a orga-
nizat constant sesiuni de comunicări știinţifice, spec-
tacole de teatru, evocări ale celui mai mare dramaturg
român. Printre personalităţile literare și artistice par-
ticipante reţinem pe Ștefan Cazimir, Marin Sorescu,
Florin Manolescu, Valentin Silvestru, Emil Boroghină,
139
Radu Beligan, Ion Lucian, Mihai Fotino, Marian Râlea,
Claudiu Bleonţ, Florin Călinescu, Tudor Gheorghe, Ro-
dica Mandache, Mircea Tomuș, Alexandru Filipescu
ș.a.
La 3 februarie 1993, Cercul Militar Naţional a or-
ganizat medalionul consacrat poetului Grigore Vieru,
o voce inconfundabilă a literaturii de peste Prut. Des-
pre personalitatea și creaţia sa au vorbit Mihai Drăgă-
nescu, în acel moment președinte al Academiei Ro-
mâne, Eugen Simion, Marin Sorescu, Mihai Cimpoi și
Leonida Lari, iar Tudor Gheorghe a susţinut un recital
pe versurile poetului.
La 30 martie același an, medalionul „Clar de lună”
l-a evocat Nichita Stănescu de la a cărei moarte se îm-
plinea, la 13 decembrie 1993, un deceniu. Eugen Si-
mion a conferenţiat despre poezia lui Nichita, actorii
Margareta Pogonat, Ștefan Iordache, Eusebiu Ștefă-
nescu și Olga Bucătaru au citit fragmente din creaţiile
sale, iar Mircea Vintilă și Nicu Alifantis au încheiat seara
printr-un recital.
În Sala Maură, atunci Sala Artelor, spaţiul tradiţi-
onal de sub terasă fiind ocupat de discoteca „Vox Ma-
ris”, în ambianţa expoziţiei lui Ion Popescu-Negreni s-a
desfășurat, la 24 mai 1993, seara de poezie consacrată
lui Tudor Arghezi. Poetul „florilor de mucegai” a fost
evocat de Alexandru Condeescu, directorul Muzeului
Literaturii Române.
În ziua de 18 aprilie 2000, în colaborare cu Editura
„Florile Dalbe”, s-a organizat evocarea „Religia inimii”,
prilejuită de împlinirea a 37 de ani de la moartea mare-
lui scriitor Vasile Voiculescu. Și-au dat concursul actorii
Florin Zamfirescu și Cătălina Mustaţă.
La data de 4 august 2000, Cercul Militar, în cola-
borare cu Inspectoratul de cultură al municpiului Bu-
curești, a organizat medalionul omagial „Marin Preda”,
personalitatea acestuia fiind evocată de academicia-
nul Eugen Simion.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
În același an, la 29 noiembrie 2000, Cercul Militar
Naţional a organizat medalionul literar „Liviu Rebreanu
– 115 ani de la naștere”, cu participarea scriitorilor Fănuș
Neagu, Dan Cristea, Mircea Micu și a actorului Eugen-
Cristian Motriuc. Evocarea celebrului prozator a fost ur-
mată de vizionarea filmului „Pădurea Spânzuraţilor”.
Să mai reţinem că „Asociaţia Umoriștilor Români”,
până la moartea lui Valentin Silvestru, în 1996, și-a ţinut
o parte din reuniunile sale la Cercul Militar Naţional.
Lansările de cărţi au reprezentat în toţi acești ani
un fenomen obișnuit pentru Cercul Militar Naţional,
sălile palatului fiind cât se poate de primitoare pentru
un asemenea gen de activităţi. La 6 iunie 1991, în pre-
zenţa ministrului Apărării Naţionale, Nicolae Spiroiu, a
fost lansată cartea „Un om pentru România”, în fapt o
biografie a prinţului Dimitrie Sturdza, stabilit în Elve-
ţia. Au urmat zeci și zeci de lansări de carte, astfel că o
enumerare a lor ar umple pagini întregi.
O manifestare de prestigiu este târgul de carte
„Polemos”, a cărei primă ediţie a avut loc în perioada
19-23 octombrie 2005, organizat de Editura Militară în
colaborare cu Societatea Scriitorilor Militari, Biblioteca
Militară Naţională și, bineînţeles, Cercul Militar Naţio-
nal, sub egida Comandamentului Logistic Întrunit. La
târg participă edituri, institute de cercetare militare și
civile, instituţii de învăţământ superior din armată și
viaţa civilă, tematica fiind orientată către probleme de
securitate, apărare, istorie militară, știinţe politice, re-
laţii internaţionale etc.
Cu prilejul târgului, se desfășoară și colocviile „Po-
lemos”, temele dezbătute de specialiști fiind de real
interes nu numai pentru armată, ci și pentru un public
mai larg din viaţa civilă. Dintre acestea, merită amintită
dezbaterea prilejuită de lucrarea With Friends Like The-
se… The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania,
apărută la Editura Militară și avându-l drept autor pe
istoricul american Larry Watts (octombrie 2010)15.
140
O activitate cu semnificaţii aparte, care sperăm să
se constituie într-o tradiţie, a fost prima ediţie a Galei
Premiilor de Excelenţă, desfășurată la 29 septembrie
2010, sub conducerea generalului-maior Cătălin Zisu,
comandantul Comandamentului Logistic Întrunit.
Laureaţii acestei prime gale au fost marele tenisman
Ilie Năstase, pictorul Valentin Tănase, actorul Eusebiu
Ștefănescu, soliștii de muzică ușoară Mirabela Dauer
și Dan Spătaru, acesta din urmă, evident, postmortem,
distincţia acordată lui fiind înmânată familiei de către
Mirabela Dauer. În anul următor, Editura Militară a edi-
tat și o lucrare dedicată regretatului solist de muzică
ușoară, care a încântat generaţii de români cu melodi-
ile sale, devenite, între timp, șlagăre. Cartea, de mare
succes, cuprinde amintiri ale colegilor de breaslă și un
consistent album de fotografii din arhiva familiei16.
O iniţiativă demnă de salutat a fost reluarea, în
anul 2011, a „Conferinţelor Cercului Militar Naţional”,
în cadrul cărora personalităţi de seamă ale știinţei și
culturii românești abordează diverse teme de mare
interes pentru opinia publică. La 6 aprilie 2011, aca-
demicianul Mircea Maliţa a vorbit despre lucrarea sa
„Cuminţenia pământului. Strategii de supravieţuire în
istoria poporului român”17 , iar la 4 mai același an, prof.
univ. dr. Gheorghe Ștefan a abordat tema „Paralelismul
computaţional – o strategie interactivă”. De fiecare
dată, dialogul ce a urmat cu un public avizat a fost de
înaltă ţinută știinţifică.
În domeniul artistic, Cercul Militar Naţional orga-
nizează spectacole, recitaluri și alte diverse programe
cu formaţiile sale proprii constituite, de regulă, din
copiii cadrelor militare, dar și ai salariaţilor civili. Din
rândul acestora menţionăm Ansamblul artistic de co-
pii „Andantino”, ce se bucură de un prestigiu sporit în
ţară cât și în străinătate.
În același timp, sălile Palatului au găzduit zeci și
zeci de spectacole de teatru, concerte de muzică ușoa-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
ră și populară, recitaluri ale unor muzicieni celebri etc.
Au fost oaspeţii cercului: Corala Patriarhiei Române,
Corul „Madrigal”, dirijat de maestrul Constantin Duţu,
colective și actori de la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale”,
de la „Odeon”, Teatrul Mic, Teatrul de revistă „Constan-
tin Tănase”, Fundaţia „Remember Enescu”; Teatrul mu-
zical „Tinemar” (al Cercului Militar Mangalia), Muzica
Reprezentativă a Armatei etc.
Lista manifestărilor este lungă, dar nu putem tre-
ce cu vederea câteva dintre ele. Astfel, la 4 decembrie
2006, a avut loc spectacolul de teatru „Caviar, vodkă
și bye, bye” , piesă a dramaturgului militar George As-
taloș, cu participarea actorilor Tamara Buciuceanu-Bo-
tez, Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Eugen Cristea,
regia fiind semnată Dan Puican. La 12 aprilie 2009, vi-
olonistul Alexandru Tomescu și pianistul Horia Mihail
au susţinut un Concert extraordinar de Paști, care s-a
bucurat de un mare succes.
De altfel, anual, cu ocazia Zilei Armatei (sărbăto-
rită, din 1959, la 25 octombrie), cercul organizează un
complex de activităţi culturale, artistice și de protocol
care au scopul de a readuce în memorie faptele mili-
tarilor români din decursul timpului și de a omagia pe
cele de astăzi, inclusiv misiunile celor care au acţionat
și acţionează în teatrele de operaţie din afara terito-
riului naţional. Cu acest prilej, în cadrul „Zilei porţilor
deschise”, palatul poate fi vizitat de toţi cei care doresc
să-i admire interioarele elegante și să ia contact direct
cu istoria instituţiei.
Instituţie de protocol și reprezentare
Cercul Militar Naţional este una dintre cele mai
importante, dacă nu cea mai importantă instituţie de
protocol a Armatei. Anual, palatul său primește vizita a
141
numeroase delegaţii străine – militare și civile – și găz-
duiește multiple activităţi de protocol (recepţii, dine-
uri, mese festive, coktailuri), organizate de Președinţie,
Parlament, Guvern, Ministerul Apărării Naţionale.
Au trecut pragul Cercului Militar Naţional zeci și
zeci de personalităţi politice și militare de rang înalt.
Dintre acestea, într-o ordine aleatorie, i-am reţinut
pe Turgut Ozal și Suleyman Demirel, președinţi ai
Turciei, Aurelius Louis Ter Beck, ministrul Apărării din
Olanda (15 ianuarie 1993; prima vizită oficială după
Revoluţia din 1989 a unui ministru al Apărării dintr-o
ţară vest-europeană), Iulian Garcia Vargas, ministrul
Apărării din Spania, generalul Jose Julio Rodriguez,
șeful Statului Major al Forţelor Armate spaniole, Frank
Wisner, subsecretar de stat pentru politica de apă-
rare în Departamentul Apărării al SUA, generalul de
armată Pavel Gracev, ministrul Apărării al Federaţiei
Ruse, François Leotard, ministrul Apărării al Franţei,
generalul Zhang Wannian, șef al Marelui Stat Major al
Armatei Populare de Eliberare a Chinei, Volker Rühe,
ministrul Apărării al R.F. Germania, George Robert-
son, secretar de stat pentru Apărare al Marii Britanii
și, ulterior, secretar general al NATO, Sergio Mattarella
și Ignazio la Russa, miniștri italieni ai Apărării, William
Cohen și William Perry, secretari ai Apărării din SUA,
Geofrey Hoon, secretarul de stat al Apărării din Marea
Britanie, generalul George A. Joulwan, comandantul
suprem al Forţelor Aliate din Europa, amiralul Paul
David Miller, comandantul Forţelor Aliate din Atlan-
tic, generalul Wesley Clark, comandantul Forţelor
Aliate din Europa, generalii John Shalikasvili și Henry
Shelton, președinţi ai Comitetului Întrunit al șefilor
statelor majore al armatei SUA, amiralul James Ellis jr,
comandantul Forţelor Aliate din Europa de Sud, Luis
Vasco Valencia, șeful Apărării din Portugalia, generalul
Liubomir Bulik, șeful Statului Major al Forţelor Armate
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Slovace, generalul Sever Goranson, comandantul su-
prem al Forţelor Armate Suedeze, generalul Jemes G.
Stavridis, comandantul suprem al Forţelor Aliate din
Europa ș.a.
O manifestare în premieră, cu impact deosebit pe
plan internaţional, a fost „Seara africană”, organizată, la
3 iunie 2009, de Grupul Ambasadorilor Ţărilor Africane,
Administraţia Prezidenţială și Cercul Militar Naţional.
Întâlnirea a făcut parte dintr-o serie de manifestări or-
ganizate de Grupul Ambasadelor Africane în România,
condus de Excelenţa Sa Abdelhamid Senouci Bereksi,
ambasadorul Algeriei la București. Evenimentul cultu-
ral s-a desfășurat sub deviza „Pour ceux qui voient loin,
l’Afrique est toute proche!” (Pentru cei care văd depar-
te, Africa este foarte aproape!).
Președintele Traian Băsescu a declarat cu acest
prilej că, în calitate de membru al Uniunii Europene,
România este hotărâtă să facă parte din statele dona-
toare de asistenţă pentru dezvoltare.
La 8 iulie 2009, palatul Cercului Militar Naţional a
fost vizitat de regele Albert al II-lea și de regina Paola,
din Belgia, suveranii participând, apoi, la o întâlnire cu
membri ai comunităţii belgiene din România.
Toţi oaspeţii străini care au trecut pragul palatu-
lui Cercului Militar au fost impresionaţi de arhitectura
sa, de interioarele elegante și de condiţiile pe care le
oferă spaţiile generos configurate de arhitecţii săi. Prin
aceasta, instituţia a devenit un punct obligatoriu de
trecere, o destinaţie specială pentru multe din delega-
ţiile străine care ne vizitează ţara.
Prin Legea nr. 96/1998, în fiecare 26 iunie se mar-
chează cu fastul corespunzător Ziua Drapelului Naţio-
nal. Actul normativ stipulează că autorităţile publice și
celelalte instituţii ale statului vor organiza programe
și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator
sau știinţific, consacrate istoriei patriei, precum și ce-
142
remonii militare specifice, acestea fiind de resortul Mi-
nisterului Apărării Naţionale și Ministerului de Interne.
În această zi, în Capitală și în municipiile reședinţă de
judeţ, se vor organiza ceremoniale publice de înălţare
a drapelului României18.
Peste două zile, respectiv la 28 mai 1998, Parla-
mentul a adoptat Legea nr. 99 prin care 29 iulie s-a
proclamat drept Zi a Imnului Naţional al României,
respectiv cântecul Deșteaptă-te, române!, simbol al
unităţii Revoluţiei Române din anul 1848. Ca și în ca-
zul precedent, sărbătoarea este marcată prin organi-
zarea de către autorităţile și instituţiile statale a unor
programe și manifestări cultural-educative cu caracter
evocator și știinţific, în spiritul tradiţiilor poporului ro-
mân, precum și prin ceremonii militare specifice. Actul
normativ instituie obligaţia ca în Capitală și în munici-
piile reședinţă de judeţ să se organizeze ceremoniale
publice de intonare a Imnului Naţional19.
În Capitală, celebrarea acestor două zile simbol
ale naţiunii române are loc an de an, în Piaţa Tricoloru-
lui din faţa Palatului Cercului Militar Naţional, instituţia
asigurând condiţii optime pentru desfășurarea activi-
tăţilor. La aceste evenimente au luat parte președinţii
României, șefi de guvern, membri ai cabinetelor gu-
vernamentale cu o menţiune specială pentru miniștrii
Apărării, primarii generali ai Capitalei, generali și ofi-
ţeri superiori, reprezentanţi ai instituţiilor statului, sute
și sute de cetăţeni etc.
Cea mai recentă manifestare de acest gen a avut
loc duminică, 26 iunie 2011, la când au participat pre-
ședintele României, Traian Băsescu, ministrul Apărării
Naţionale, Gabriel Oprea, primarul general al Capitalei,
Sorin Oprescu, reprezentanţi ai Ministerului Apărării
Naţionale, membri ai unor instituţii civile, atașaţi mi-
litari străini acreditaţi în România, veterani de război,
cadre militare în rezervă, numeroși cetăţeni.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Activitatea recreativă și mondenă
Cercurile militare sunt instituţii care contribuie
direct la împlinirea personalităţii cadrelor militare și a
personalului civil prin oferta generoasă în ceea ce pri-
vește petrecerea timpului liber. De altfel, acesta a fost
și unul din obiectivele pentru care ele s-au constituit
spre sfârșitul secolului al XIX-lea.
Începând cu anul 1990, Cercul Militar Naţional și-a
reconfigurat programele în această direcţie, căutând
să vină în întâmpinarea necesităţilor și aspiraţiilor mult
schimbate ale personalului militar și civil al armatei din
garnizoana București
În noiembrie 1991, s-a reluat tradiţia balurilor or-
ganizate de Cercul Militar Naţional. Sub genericul „Flori
pentru armata ţării” a avut loc un spectacol maraton
la care și-au dat concursul ansamblul „Codreanca” din
Chișinău, baletul „Studio ’91”, alcătuit din balerini ai
Operei Române, baletul Palatului copiilor, condus de
coregrafa Aneta Duţu, formaţia de dans sportiv a Aca-
demiei de Educaţie Fizică și Sport, actorii de comedie
Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Jean Constantin ș.a.
Ulterior, an de an, în sălile palatului a avut loc un
mare număr de reuniuni de acest gen, foarte gustate
mai ales de cei tineri. Unele au intrat deja în tradiţie:
„Balul primăverii”; „Balul mărţișorului”, „Balul toamnei”,
„Balul Regimentului de gardă” etc., constituind repe-
re pentru activitatea recreativă a cadrelor militare din
garnizoana București.
De asemenea, unele categorii de forţe armate,
comandamente și unităţi organizează baluri proprii
cu ocazia unor zile festive. Este cazul Colegiului mili-
tar liceal „Dimitrie Cantemir” de la Breaza, aviatorilor,
marinarilor, chimiștilor, artileriștilor etc. La rândul lor,
diverse promoţii de absolvenţi ai liceelor, școlilor și
academiilor militare găsesc în Cercul Militar Naţional
o gazdă primitoare pentru întâlnirile lor.
143
Nu lipsit de importanţă este și faptul că multe ca-
dre militare sau membri de familie ai acestora orga-
nizează în sălile palatului diverse activităţi: aniversări,
nunţi, botezuri etc. Prin toate acestea, cercul vine în
întâmpinarea necesităţilor multiple și complexe ale
corpului de cadre ale armatei, fie acestea în activitate
sau în rezervă.
Cercul Militar a fost gazdă și unor evenimente
mondene, precum prezentările de modă, campaniile
de promovare, de către diverse firme, a unor produse
etc.
La 26 aprilie 1996, la Sala de Marmură, a avut loc ce-
remonia căsătoriei civile a celebrei gimnaste Nadia Co-
măneci cu Bart Connor, unul dintre cele mai importante
evenimente mondene ale anului 1996. Nași au fost Dana
și Adrian Năstase, acesta din urmă fiind, la momentul re-
spectiv, președinte al Camerei Deputaţilor.
La 17 aprilie 1998, tot în Sala de Marmură, în orga-
nizarea firmei mixte româno-germane „MB Distributi-
on”, Maia Ciburdanidze, multiplă campioană mondială
la șah, a susţinut un simultan cu participarea unor în-
alţi oameni politici și personalităţi ale vieţii cultural-ști-
inţifice și sportive din România.
La 6 mai 2011, sub patronajul Ministerului Apără-
rii Naţionale, în Sala de Marmură a Palatului Cercului
Militar, a avut loc o reuniune dedicată împlinirii a 25
de ani de la cucerirea Cupei campionilor europeni de
către echipa Steaua București. Cu acest prilej, Gabriel
Oprea, ministrul Apărării Naţionale, le-a oferit antre-
norilor și jucătorilor care au obţinut această perfor-
manţă, neegalată încă, Emblema de Onoare a Armatei
României20.
Prin astfel de activităţi, Cercul Militar Naţional reu-
șește să fie cunoscut mai bine de opinia publică româ-
nească, programele și iniţiativele sale având un impact
mediatic tot mai accentuat.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Activităţi de pregătire
Cercul Militar Naţional aduce o contribuţie impor-
tantă la pregătirea profesională a cadrelor militare și
personalului civil, atât prin programele proprii, cât și
prin punerea la dispoziţie a spaţiilor pentru desfășura-
rea activităţilor de către structurile Ministerului Apără-
rii Naţionale (departamente, direcţii centrale, coman-
damente, mari unităţi și unităţi), diverse asociaţii ale
cadrelor active sau de rezervă etc.
În primul rând, cercul reprezintă, într-un fel, Uni-
versitatea populară a armatei, aici organizându-se anu-
al cursuri de calificare profesională, tehnico-aplicative
și artistice. Dintre acestea menţionăm: cursuri de limbi
străine (engleză, franceză, germană, spaniolă, italia-
nă, rusă, chineză, turcă); artă plastică (pentru copii și
adulţi); dans sportiv și modern (pentru copii și adulţi);
arte marţiale (pentru copii și adulţi); lecţii de canto
(pentru copii și adulţi); gimnastică aerobică pentru
adulţi; instrumente muzicale (pian și chitară clasică);
contabilitate, informatică; croitorie, stenodactilografie
etc. De asemenea, sunt organizate cursuri de pregătire
la diferite discipline pentru elevii de gimnaziu și liceu
în vederea promovării cu succes a verificărilor naţiona-
le și a examenului de bacalaureat. La acestea participă,
în fiecare an, sute și sute de persoane, copii, tineri și
vârstnici.
Pe lângă acestea, cercul a patronat și patronează
cluburi ale colecţionarilor (filatelie, numismatică etc.)
și cluburi ale pasionaţilor de jocuri logico-sportive
(șah, bridge, go, scrable, rebus, biliard etc.)
Totodată, categoriile de forţe armate, comanda-
mente, instituţii de învăţământ și cercetare, unităţi mi-
litare etc. organizează activităţi de pregătire specifică
la Cercul Militar Naţional. În acest cadru reţinem Statul
Major General, Departamentul pentru Politica de Apă-
rare și Planificare, Departamentul pentru Armamente,
144
Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Academia
Tehnică Militară, Institutul pentru Studii Politice de
Apărare și Istorie Militară ș.a.
Una dintre instituţiile care desfășoară constant
activităţi în palat este Colegiul Naţional de Apărare, în-
fiinţată în anul 1992. De exemplu, la 17 ianuarie 2005,
festivitatea deschiderii cursurilor celei de-a XV-a serii a
avut loc în Sala de Marmură, în prezenţa președintelui
Traian Băsescu, a miniștrilor Apărării (Teodor Atanasiu)
și al Educaţiei (Mircea Miclea), precum și a generalu-
lui Eugen Bădălan, șeful Statului Major General. La 24
ianuarie 2009, aceeași instituţie a organizat, în Sala Bi-
zantină, dezbaterea cu tema „Identitatea naţională ca
dimensiune a securităţii”, iar la 25 mai același an, festi-
vitatea de absolvire a promoţiei s-a desfășurat în Sala
de Marmură, în prezenţa lui Viorel Oancea, secretar de
stat pentru Politica de Apărare și Planificare.
Veteranii de război, prin Asociaţia Naţională și fi-
lialele din București, desfășoară parte din activităţi în
palat și nu de puţine ori, conducerea Ministerului Apă-
rării Naţionale ia parte la acestea, din respect pentru
jertfele și suferinţele celor mai vârstnici militari ce și-au
petrecut tinereţea pe câmpurile de luptă ale celui de-
al Doilea Război Mondial.
În clădire își are sediul și Asociaţia Naţională a Ca-
drelor Militare în Rezervă și Retragere „Alexandru Ioan
Cuza” și, desigur, multe din activităţile specifice au loc
în sălile Cercului Militar. Așa de pildă, la 28 mai 2011,
a fost sărbătorită, în Sala de Marmură, a doua ediţie a
„Zilei Rezervistului”, instituită prin H.G. nr. 467 din 12
mai 2010. Evenimentul a fost organizat cu sprijinul
Ministerului Apărării Naţionale și al Bisericii Ortodo-
xe Române. Cu acest prilej, a fost înmânată medalia
„Rezervistul militar” generalului de brigadă (r) Nicolae
Dumitrescu (acesta împlinind venerabila vârstă de 107
an) și plutonierului adjutant principal (r) Marin Mun-
teanu, ajuns la centenarul nașterii21.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
„Clubul amiralilor”, înfiinţat în anul 2006, a organi-
zat, la 7 mai 2009, pentru al treilea an consecutiv, Gala
premiilor asociaţiei pentru cea mai bună lucrare cu su-
biect marinăresc. Ofiţerul anului a fost declarat maio-
rul Marius Gheorghescu, din Batalionul 307 infanterie
marină.
Omagierea tradiţiei
Perioada post-decembristă a adus cu sine și un
reviriment al tradiţiei acestei instituţii etalon a arma-
tei române și a palatului ei, pierdută, în bună măsură,
în timpul regimului comunist. Sub deviza „Zilele cul-
turale ale Cercului Militar Naţional” (10-16 decembrie
2001) s-au sărbătorit 125 de ani de existenţă a institu-
ţiei, data luată în considerare fiind 15 decembrie 1876,
când s-au adoptat statutele. Prima acţiune a constat
într-un ceremonial militar, respectiv religios, săvârșite
cu prilejul dezvelirii însemnului comemorativ (placă
turnată în alamă), pe care sunt înscriși proiectanţii Pa-
latului Cercului Militar, și a plăcii de marmură pe care
sunt înscriși conducătorii Cercului Militar, de la înfiin-
ţare până în prezent. A urmat vernisarea unei expoziţii
eveniment: „Militari în saloanele bucureștene”, realiza-
tă în colaborare cu două instituţii importante: Muzeul
Municipiului București și Muzeul Militar Naţional. Cu
acest prilej, au fost prezentate exponate de patrimo-
niu: costume, obiecte de podoabă, porţelanuri, piese
de mobilier. De asemenea, s-a făcut o incursiune în
istoria costumului militar și civil de salon din secolele
XIX-XX și au fost reliefate, prin mijloace muzeistice, tra-
diţii și mode care au reflectat cerinţele vieţii mondene
pe parcursul celor două secole.
A urmat spectacolul de divertisment „Noi și un alt
mileniu”, în care au evoluat artiști consacraţi ce s-au
afirmat ori au activat în formaţii artistice ale Cercului
145
Militar Naţional: Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, Gabri-
el Dorobanţu, Daniela Gyorfi, Eugen Cristea ș.a. Tot cu
acest prilej, sub titlul „Memoria peliculei”, s-a prezentat
o gală de filme documentare realizate de-a lungul tim-
pului de Studioul Cinematografic al Armatei, consacra-
te Cercului Militar Naţional. În ziua de 13 decembrie, la
Sala Bizantină, s-a lansat lucrarea „Cercul Militar Naţio-
nal”, apărută la Editura Popa’s Art, o primă și meritorie
încercare de sintetizare a istoriei instituţiei.
Momentul de vârf al aniversării a fost festivitatea
oficială (14 decembrie), la care au participat persoane
cu funcţii publice, personalităţi militare, artiști, scriitori,
ziariști. Au fost prezentate mesaje din partea președin-
telui României, Ion Iliescu, a primului ministru Adrian
Năstase, a miniștrilor Apărării și Culturii, Ioan Mircea
Pașcu și Răzvan Theodorescu. S-au acordat diplome
celor care, de-a lungul deceniilor, au fost legaţi, într-un
fel sau altul, de Cercul Militar Naţional, contribuind la
buna desfășurare a activităţii acestuia, dar și la proteja-
rea și dezvoltarea valorilor de patrimoniu ale Palatului
Cercului Militar Naţional.
Seara a fost rezervată spectacolului „De la mic la
mare – prezent la sărbătoare”, susţinut de formaţiile
artistice de copii ale Cercului Militar Naţional (grupul
vocal, formaţia de majorete, ansamblul de dans mo-
dern și sportiv, grupul de gimnastică aerobică) la care
s-au adăugat grupul vocal și formaţia de dans modern
a Clubului copiilor – Sector 6.
Sâmbătă, 15 decembrie, a fost „Ziua Porţilor Des-
chise”, în care toţi cei interesaţi, militari și civili, au avut
ocazia să viziteze sălile palatului, pregătit de sărbătoa-
re, și să participe la activităţile culturale. Seara, în sălile
Bizantină, Gotică și Norvegiană a avut loc marele bal
aniversar, agrementat de un spectacol retro, cu tineri
costumaţi în fracuri, cu jobenuri, voalete, rochii cu
trenă, evantaie ș.a. Balul a fost precedat de un scurt
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
concert de muzică de promenadă susţinut de Muzica
Reprezentativă a Armatei pe terasa, scările și esplana-
da din faţa palatului Cercului Militar Naţional, precum
și de un foc de artificii.
În ultima zi a aniversării, duminică 16 decembrie,
s-a desfășurat spectacolul „Invitaţie – onor la aniversa-
ră” susţinut de ansamblul muzical „Tinemar” al Cercului
Militar Mangalia, pregătit și condus de locotenent-co-
lonelul Constantin Ștefănescu. În toată această peri-
oadă, în foaierul sălii de cinema a fost deschisă pen-
tru public expoziţia de fotografii, carte și medalistică
sub genericul „Cercul Militar Naţional – 125. Arc peste
timp”.
O altă aniversare importantă a fost împlinirea, 4
februarie 2003, a opt decenii de la inaugurarea oficială
a palatului Cercului Militar, ceea ce a prilejuit organi-
zarea unui alt complex de activităţi. În ziua de 23 ianu-
arie, s-au vernisat două expoziţii importante. În foaie-
rul sălii de spectacole, sub genericul „Palatul Cercului
Militar Naţional – 80 de ani de istorie”, au fost expuse
cărţi, medalii și timbre, iar în Sala Rondă, arhitectul
Gheorghe Leahu a prezentat creaţiile sale în acuare-
lă sub genericul „Palatul Cercului Militar Naţional – un
simbol în cetate”, expoziţie ce a cuprins edificii monu-
mentale din București, construite la sfârșitul secolului
al XIX-lea, clădiri „surori” ale Palatului Cercului Militar,
care erau mândria „Micului Paris”.
A urmat, la 30 ianuarie, lansarea volumului „Cercul
Militar Naţional – prestigios centru cultural”, apărut la
Editura Expert, conţinând aprecieri și consemnări refe-
ritoare la oferta culturală și la activităţile organizate de
Cercul Militar Naţional după anul 1990.
Duminică, 2 februarie, a fost „Ziua Porţilor Deschi-
se”, palatul primindu-și, în straie de sărbătoare, oaspe-
ţii. Aceștia au putut audia în Sala de Marmură un con-
cert susţinut de Muzica Reprezentativă și de Ansam-
blul Artistic al Armatei. Pe 3 februarie, la Sala Norvegi-
146
ană, s-a lansat primul pliant de prezentare a palatului
urmat de premiera filmului documentar „Cercul Militar
Naţional – un Palat pentru inima României” (realizator
George Mihalcea).
În ultima zi a festivităţilor (4 februarie), a avut loc
în Sala Maură simpozionul aniversar „Palatul Cercului
Militar Naţional – 80 de ani de la inaugurare”, în cadrul
căruia au fost prezentate patru comunicări: „Palatul
Cercului Militar – anevoiosul drum de la idee la edifi-
ciu” (col. dr. Petre Otu); „Palatul Cercului Militar – mo-
nument reprezentativ al arhitecturii românești” (Victor
Simion, istoric de artă); „Consolidarea și restaurarea
Palatului Cercului Militar după cutremurul devastator
din 4 martie 1977” (general de brigadă Traian Pigui);
„Cercul Militar Naţional – prezenţă de prestigiu în viaţa
oștirii și a cetăţii” (general de brigadă Grigore Buciu).
Cu același prilej, Poșta Română a lansat o marcă poșta-
lă specială dedicată Palatului Cercului Militar, la 80 de
ani de la inaugurare.
În aceeași zi, s-a deschis expoziţia „Palatul Cercului
Militar Naţional – cota zero a Căii Victoriei”, organiza-
tă în colaborare cu Uniunea Arhitecţilor din România,
Muzeul Municipiului București și Muzeul Militar Naţio-
nal. Manifestarea s-a constituit într-un adevărat eveni-
ment cultural, fiind expuse, în premieră, documente,
schiţe, planuri și obiecte care fac parte din memoria
palatului. S-au prezentat unele soluţii constructive
cum ar fi, de pildă, pilonii de stejar ce constituie fun-
daţia actuală a clădirii.
O reparaţie istorică binevenită a fost reinstalarea
în palat a busturilor lui Nicolae Filipescu și Vasile Zot-
tu, fondatori ai edificiului. După instaurarea regimului
comunist, busturile celor doi oameni de seamă au fost
scoase din palat și înstrăinate. Cel al lui Nicolae Filipes-
cu a ajuns în depozitele Muzeului Militar Naţional, iar
cel al generalului Vasile Zottu tocmai la malul mării, la
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Constanţa. Ceremonia de reinstalare, desfășurată la 4
iulie 2003, s-a bucurat de prezenţa ministrului Apărării
Naţionale, Ioan Mircea Pașcu, și a secretarului de stat și
șef al Departamentului pentru Relaţia cu Parlamentul,
Armonizare Legislativă și Relaţii Publice, Sorin Encu-
ţescu. A luat parte scriitoarea Sanda Stolojan, stabilită
în Franţa, soţia lui Vlad Filipescu, nepotul lui Nicolae Fi-
lipescu, absolvenţi ai Colegiului Militar de la Mănăsti-
rea Dealu, veterani de război, istorici și ziariști. Ampla-
sarea celor două busturi în acest spaţiu a fost primul
pas spre materializarea proiectului de a realiza un Sa-
lon al fondatorilor Palatului Cercului Militar Naţional.
În decursul următoarelor luni, prin eforturi deosebite,
salonul a devenit realitate.
La 1 martie 2005, în foaierul Sălii de Marmură a
avut loc ceremonia de dezvelire a bustului arhitectului
palatului, Dimitrie Maimarolu, operă a artiștilor Cos-
tică Tofan și Valentin Tănase, și de inaugurare oficială
a Salonului fondatorilor, care cuprinde busturile lui
Dimitrie Maimarolu, Nicolae Filipescu și al generalu-
lui Vasile Zottu, portretele regilor Carol I și Ferdinand,
respectiv ale reginelor Elisabeta și Maria – toate patru
reprezentând creaţii ale pictorului Valentin Tănase –,
precum și o serie de fotografii ce relevă istoria acestei
construcţii monumentale.
În cadrul reuniunii au luat cuvântul Georgeta Ga-
vrilă, secretar general al Ministerului Apărării Naţiona-
le, arhitectul Șerban Sturdza, președintele Ordinului
arhitecţilor din România, Valentin Tănase și colonelul
Anton Iancu, directorul instituţiei.
La 6 decembrie 2006, s-au omagiat 130 de ani
existenţă a instituţiei, în cadrul unei adunări festive la
care au luat parte personalităţi din conducerea arma-
tei, generali și ofiţeri superiori, foști comandanţi și sa-
lariaţi ai cercului, mulţi alţi invitaţi din armată sau din
viaţa civilă. Cu această ocazie, au fost emise o medalie
jubiliară argintată, precum și o mapă și o insignă ani-
versare.
147
Un moment de referinţă l-a constituit așezarea, la
4 februarie 2011, pe faţada palatului dinspre bulevar-
dul Regina Elisabeta, a unui însemn comemorativ (pla-
că) care amintește faptul că pe locul unde s-a constru-
it clădirea a funcţionat, vreme de câteva sute de ani,
mânăstirea Sărindar. Iniţiativa a aparţinut generalului
maior Cătălin Zisu, comandantul Comandamentului
Logistic Întrunit, și colonelului Cristian Dorca, direc-
torul instituţiei, un real sprijin acordând și Patriarhia
română. De altfel, Prea Sfinţitul Ciprian Câmpinea-
nu, vicar patriarhal, a oficiat slujba de sfinţire a plăcii,
mulţumind, în același timp, Cercului Militar Naţional
pentru acest gest de recuperare a tradiţiei creștine. La
manifestare au luat parte directorii instituţiilor de cul-
tură din armată, foști directori ai instituţiei, generali și
ofiţeri în activitate și în rezervă, conferenţiari, profesori
și colaboratori ai cercului, personalul instituţiei ș.a.
Pe placă sunt inscripţionate cuvintele voievodului
muntean Matei Basarab, ctitor al lăcașului de cult: „Fă-
când Domnia mea 40 de biserici, precum mă făgădu-
isem lui Dumnezeu, am îndeplinit cu aceasta pre care
am zidit-o din temelie în locul unei bisericuţe vechi
ce se zicea a Coconilor… și eu am numit-o Serindarul,
leat 7160 (1652), lăsând tot hramul Adormirea Maicii
Domnului, ca să fie pomenire părinţilor, nouă și fiilor
noștri, amin”.
Dificultăţi și reușite în managementul
instituţiei
Cercul Militar Naţional este cea mai importantă
instituţie culturală, de reprezentare și de protocol a ar-
matei, un adevărat„Ateneu militar”, care a găzduit, de-a
lungul deceniilor, manifestări deosebit de importante
pentru România și armata sa. Impunerea în conștiinţa
publică internă și internaţională a fost facilitată și de
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
splendidul palat în care Cercul Militar își desfășoară ac-
tivitatea de peste opt decenii, una dintre clădirile cele
mai bine întreţinute și conservate din București.
Gestionarea multiplelor activităţi și întreţinerea
unui asemenea edificiu emblematic pentru arhitectu-
ra românească a implicat, după 1990, un imens efort
organizatoric și importante mijloace financiare, numai
parţial asigurate de armată. În primii doi ani, conduce-
rea instituţiei a practicat un management defectuos,
care a afectat atât palatul, prin înstrăinarea unor spaţii,
cât și instituţia. Dar, o dată cu instalarea, în 1992, a unei
noi echipe (colonel Petru Acea, director, colonel Anton
Iancu, director-adjunct), lucrurile au început să se îm-
bunătăţească, atât în privinţa ofertei culturale – din ce
în ce mai bogate –, cât și a conservării și protejării stării
de fixaţie și a efectuării lucrărilor imperative de între-
ţinere a clădirii.
În primii ani de după revoluţie, s-a mers pe prin-
cipiul că instituţia se poate autofinanţa integral, lucru
care nu a fost posibil, mai ales că în palat funcţionau și
alte structuri ale armatei (Centrul de Informare-Docu-
mentare, Redacţia militară de Radio-Televiziune „Pro-
Patria”, Biblioteca Militară Naţională, Uniunea Naţiona-
lă a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere, Aso-
ciaţia Sportivă „Armata” București, Restaurantul Militar
București) pentru care armata nu a alocat, la capitolul
de întreţinere, nici un leu.
În martie 1993, Cercul Militar Naţional și-a epuizat
resursele financiare, ceea ce l-a obligat pe directorul
instituţiei, colonelul Petru Acea, să solicite, în scris, mi-
nistrului Apărării Naţionale, revenirea la sistemul finan-
ţării de la buget, cel puţin parţial, urmând ca veniturile
realizate prin activităţile proprii să fie folosite pentru
întreţinerea și dotarea clădirii cu mijloacele materi-
ale necesare menţinerii la un nivel corespunzător de
funcţionalitate. Intervenţia a fost salutară și a rezolvat
o situaţie de criză. Un timp, sistemul mixt, al dublei
148
finanţări, a fost în vigoare, dar fondurile acordate de
minister au rămas insuficiente, fapt ce s-a răsfrânt ne-
gativ asupra programului de modernizări ale edificiu-
lui. O comisie a Direcţiei Relaţii Publice a Ministerului
Apărării Naţionale (structură care avea în subordine
Cercul Militar Naţional), condusă de colonelul Ion Chi-
ciudean, la acea dată locţiitor al șefului direcţiei, care
a controlat instituţia în perioada 10-12 mai 2000, con-
cluziona: „Din punct de vedere arhitectonic, clădirea
este înscrisă în patrimoniul naţional, ceea ce incumbă
preocupări sporite privind întreţinerea și conservarea
Palatului Cercului Militar Naţional. Deși în instituţie se
desfășoară activităţi de protocol sau culturale, la cel
mai înalt nivel, ale conducerii și structurilor centrale
ale Ministerului Apărării Naţionale, fondurile financia-
re alocate întreţinerii și funcţionării sunt insignifiante.
Acest fapt trebuie semnalat, deoarece este posibil ca
urmările să fie ireparabile dacă se continuă cu actuala
stare de pauperitate”.
După anul 1990, Cercul Militar Naţional s-a confrun-
tat și cu presiunea unor instituţii și organizaţii de stat
sau ale vieţii civile, pentru desfășurarea, prin eludarea
reglementărilor existente, a unor evenimente – nunţi,
baluri – în Sala de Marmură, una dintre cele mai fru-
moase pe care și le permite România. Nu de puţine ori,
regimul de „gratuitate”, deși ilegal, era de la sine înţeles.
Aceasta a determinat ca, în aprilie 2000, directorul
Cercului Militar Naţional, colonelul Anton Iancu, să-i
solicite, în scris, ministrului Apărării Naţionale, stopa-
rea aprobării unor astfel de „acţiuni” care riscau să de-
gradeze iremediabil ambientul sălii, refăcut cu atâtea
eforturi.
Demersul directorului instituţiei a fost susţinut
solidar de redacţiile emisiunilor militare de radio și te-
leviziune „Pro Patria” și de săptămânalul „Observatorul
militar”. Pe baza acestei intervenţii, care avea avizele
favorabile ale tuturor organismelor implicate, s-au
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
refăcut ordinele și instrucţiunile în domeniu, care re-
glementau, de data aceasta, într-o manieră mai clară,
modul de utilizare a sălilor și spaţiilor din Cercul Militar
Naţional.
În pofida tuturor acestor greutăţi și disfuncţiona-
lităţi, în ultimul deceniu, în palat s-au efectuat multe
lucrări de restaurare, renovare și reambientare care au
sporit funcţionalitatea și estetica spaţiilor, respectiv a
sălilor sale.
În anul 2000, ca urmare a demersurilor conduce-
rii Cercului Militar Naţional, prin Hotărârea nr. 196 din
27 iulie a Consiliului General al Municipiului București,
s-a atribuit denumirea de „Piaţa Tricolorului” spaţiului
public și esplanadei din faţa Palatului Cercului Militar
Naţional. În acest loc se desfășoară, în fiecare an, la ca-
targul pe care flutură steagul tricolor, cele mai impor-
tante ceremonii legate de Ziua Drapelului Naţional (26
iunie) și de Ziua Imnului Naţional (29 iulie).
Tot în vara anului 2000, cu sprijinul conducerii Mi-
nisterului Apărării Naţionale, în Sala de Marmură s-a
montat instalaţia de aer condiţionat și s-au înlocuit
mobilierul și covoarele. Noul ambient a fost inaugurat
cu ocazia recepţiei date de Sorin Frunzăverde, minis-
trul Apărării din acel moment, la 25 octombrie, Ziua
Armatei, activitate la care a participat și primul minis-
tru Mugur Isărescu.
În anul 2001, pe baza avizelor Ministerului Culturii
și Cultelor și al Primăriei Capitalei, Cercul Militar Naţio-
nal a montat o placă de marmură cu inscripţia „Fântâ-
na Sărindar”, pe balustrada fântânii arteziene din faţa
terasei.
În anii următori au fost efectuate și alte lucrări de
reparaţii, restaurare, întreţinere și modernizare, printre
care dotarea cu aparate de aer condiţionat în Sala Ma-
ură și redecorarea acesteia, restaurarea frescei din Sala
Norvegiană, montarea a două copertine la intrările în
sălile Bizantină și de spectacole, refacerea Sălii „Ștefan
cel Mare” (aparţinând Bibliotecii Militare Naţionale),
149
redecorarea Sălii „Alba Iulia” și a Rotondei „Nicolae Gri-
gorescu”, înlocuirea instalaţiei de telecomunicaţii, rea-
lizarea infrastructurii de cablare a palatului pentru asi-
gurarea accesului la Internet, modernizarea centralei
termice, înlocuirea instalaţiei de încălzire de la etajele
trei și patru etc.
În palat, alături de Cercul Militar, după cum am
mai avut ocazia să precizăm, își desfășoară activitatea
și alte instituţii: Biblioteca Militară Naţională, Restau-
rantul Militar, Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare
în Rezervă și în Retragere „Alexandru Ioan Cuza” ș.a.
Până la mijlocul deceniului întâi al acestui secol, sub-
ordonarea lor era diferită, ceea ce a creat unele difi-
cultăţi administrării clădirii. De la această dată, Cercul
Militar Naţional, Biblioteca Militară Naţională și Resta-
urantul Militar au intrat în subordinea Comandamen-
tului Logistic Întrunit, o măsură binevenită și utilă,
ceea ce s-a reflectat într-o sporire a eficienţei actului
managerial.
Desigur, conducerea unei instituţii atât de com-
plexe și administrarea unei clădiri aflată în patrimoniul
naţional incumbă responsabilităţi majore atât pentru
personalul care lucrează aici, cât și pentru Ministerul
Apărării Naţionale în ansamblul său. Dincolo de toate
acestea însă, Cercul Militar Naţional a fost și rămâne un
simbol al armatei române de ieri, de astăzi și de mâine,
ceea ce implică o grijă sporită pentru ca să-și păstreze
statutul, dobândit cu atâta trudă și sacrificii, în ţară cât
și în străinătate.
NOTE:
1
Normativele privind organizarea și funcţionarea cercurilor mi-
litare, București, 1992, p. 5.
2
Ibidem, p. 7-8.
3
Ibidem, p. 8-9.
4
Comandor Ilie Manole, colonel Grigore Buciu, istoric de artă
Victor Simion, op. cit., p. 92.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

5 14
Cercul Militar Naţional – prestigios centru cultural. Aprecieri,
recunoașteri, consemnări, București, 2003, p. 63.
6
Ibidem, p. 87.
7 15
Ibidem, p. 198.
8
Cercul Militar Naţional, Galeria de Artă Contemporană Româ-
nească, București, 2006.
9
Romania-NATO. Cronologie 1989-2004, coordonator: general-
maior dr. Mihail E. Ionescu, Editura Militară, București, 2004, p. 56.
10
Informaţii accesibile pe adresa de Internet: www.acad.ro,
consultat la data de 15 octombrie 2011.
11
Revista de Istorie Militară, nr. 4-5 (78-79), 2003, p. 104.
12
Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în
România, Raport Final, editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E.
Ionescu, Polirom, Iași, 2005.
13
Informaţii disponibile pe adresa de Internet: www.presi-
dency.ro, consultat la data de 30 septembrie 2011.
Col. (r) Ioan Dogaru, ec. Ștefan Dina, Înfiinţarea Clubului co-
lecţionarilor de medalii Eminescu de la Cercul Militar Naţional, Bucu-
rești, 2009, p. 10-11.
Larry Watts, With Friends Like These… The Soviet Bloc’s Clan-
destine War Against Romania, Editura Militară, București, 2010.
Ediţia în limba română a apărut la Editura Rao, în anul 2011, sub
titlul Ferește-mă, doamne, de prieteni, traducerea fiind asigurată de
Camelia Diaconescu.
16
Dan Spătaru, Regele aplauzelor, Editura Militară, București,
2011.
17
Mircea Maliţa, Cuminţenia pământului. Strategii de supravie-
ţuire în istoria poporului român, Editura Corint, București, 2010.
18
„Monitorul Oficial” nr. 190/22 mai 1998.
19
Ibidem, nr. 198/28 mai 1998.
20
„Observatorul militar”, nr. 18 (11-17 mai) 2011
21
„Observatorul Militar”, nr. 21 (1-7 iunie) 2011.

150
 SUMMARY
The process of modernization of Romania’s army,
which started during the rule of Domnitor Alexandru
Ioan Cuza and continued under Domnitor Carol I (who
later became king, in 1881), required the adoption of
various forms of organization of the officers’ ranks with
the goal of improving their social life outside barracks.
Therefore, the institution of “military club” came to
existence, in the shape of a private, self-financed and
self-administered association of the officer corps. The
military club was considered to be the perfect place
where the officers could meet in their spare time to dis-
cuss issues regarding doctrine and strategy, play vari-
ous sports (including fencing, which was highly fash-
ionable at that time), expand their knowledge at the
library, learn foreign languages, etc. The social aspect
was of outmost importance, the military clubs having
the role of interface between army and civil society.
The idea of establishing military clubs in the garri-
sons of the Romanian army first appeared in the 1880s,
before the War of Independence. Therefore, by Deci-
sion no. 15 of March 7, 1875, the Ministry announced
that a military club could not be established without
its prior consent. The military clubs were administered
by a commission comprising three to seven members,
who were elected by the officers in the garrison, their
financial activity being controlled every three months
by the head of the division intendance.
151
The Military Club of Bucharest was established
during a tumultuous period for Romania, South-East-
ern Europe being shaken yet again by the two century
old “oriental crisis”. In 1875, Bosnia and Herzegovina
rebelled and, in the following year, Serbia and Mon-
tenegro waged war against the Ottoman Empire.
The Russian Empire, eager to avenge its defeat in the
“Crimean War” (1853-1856), not only stirred, but also
intervened into these disputes.
In such a tensioned context, the officers from the
Bucharest garrison decided to establish the Military
Club, its statutes – representing the birth certificate
– being adopted on December 15, 1876. The statutes
stated that the institution was to be “a public estab-
lishment for gatherings” meant to “not only entertain
the officers, but to educate them, as well”. Also, the
Military Club was meant to stimulate and develop the
officers’ personal dignity and military prestige in the
social life. It is also worth mentioning that the new in-
stitution was placed under the patronage of Domnitor
Carol I.
Despite the tough conditions Romania found it-
self into, the officers’ Military Club in Bucharest had
a major cultural initiative, by launching, in February
1877, the “Army Review”, one of the first military pub-
lications, which represented not only an information
channel, but also a tribune for debates.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Because of the difficult circumstances, the review
ceased publication in May 1877. It was resumed in
1883, but this time the initiative did not come from
the Military Club. The publication continued to appear
until 1914, being one of the most important tribunes
for Romanian military writing.
After the War of Independence, the officers’ Mili-
tary Club from the Bucharest garrison resumed its ac-
tivity in the attempt of overcoming the inherent diffi-
culties of such a demarche. The library was established
– with the number of books steadily growing, both
through acquisitions and donations –, the scientific,
sport and cultural activities diversified and the mate-
rial base improved. All these elevated the standing of
the institution, which gradually became a cultural and
social point of reference both for the military and the
civilian elite from the “Little Paris”, as Bucharest was
called during those times. King Carol I, crown prince
Ferdinand and other members of the royal family sup-
ported the Military Club in various ways, inclusively by
participating to some of the activities.
An important initiative consisted in the High De-
cree no. 1612 of March 18, 1896, by which King Carol I
promulgated the law adopted by the Parliament con-
ferring the military clubs in Bucharest, Iaşi, Craiova and
Galaţi the status of “legal persons, as institutions that
work for the general interest of the army”.
From the very beginning, the military clubs were
confronted with one difficult obstacle, namely finding
a proper location. As they were established at the ini-
tiative of the officers and financed mainly from sub-
scriptions, the military authorities did not have the
obligation to offer a location for their functioning. As
a consequence, the military clubs often functioned in
rented spaces that sometimes did not live up to the
expectations. In some cases, they were situated at the
152
outskirts or even outside towns, something that rep-
resented a serious setback to their activity.
The issue of finding a proper space for the Military
Club of the officers from the Bucharest garrison was
raised from the beginning. The first such space was
rented in the Eforiei building, on Queen Elisabeta Bou-
levard. Then, in April 1897, the Military Club moved to
Greuceanu House, located at the crossing between
Victoriei Street and Queen Elisabeta Boulevard, near
Doamnei Church. At the beginning of the 20th cen-
tury, the Military Club rented the famous Oteteleşanu
House, which was later demolished (in the 1930s) and
replaced with the Telephone Palace.
The idea of owning a building first appeared in
1889 and belonged to General Eraclie Arion, the com-
mander of the Second Army Corps, whose headquar-
ters was located in Bucharest. It was fierily debated by
the officer ranks, the views being divided. Some were
enthusiastic about the erection of a monumental
building, others rejected it, invoking the major diffi-
culties it presupposed (finding the plot of land, funds,
technical expertise, etc.).
The idea received a boost once the Military Club
received the status of legal person of public interest.
The debates amplified, the most pressing issue being
to find a proper plot of land for the construction. Even-
tually, it was agreed that the best location was the
plot of land of the former Sărindar Monastery, which
was demolished by the municipal authorities in 1896,
situated at the crossing between Victoriei Street and
Queen Elisabeta Boulevard. The land was owned by
the Ministry of Agriculture and Public Domains and, in
order to be transferred to the Military Club, both cham-
bers of the Parliament had to give their approval.
In the following period, the leadership of the Mili-
tary Club and the officers from the Bucharest garrison
directed their efforts towards accomplishing this ob-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
jective. The issue was first debated by the Senate in
the legislative session of 1896-1897. In the session of
March 19, 1897, Senator D. Costescu-Comănescu pre-
sented the argument and the legislative project re-
garding the transfer of the Sărindar plot of land into
the ownership of the Ministry of War.
On March 24, 1897, the legislative project was
voted by the Senate, being approved with 50 votes
for and 36 against. It represented a first victory, but,
in order to seal the transfer, the legislative project had
to be approved by the Chamber of Deputies, as well.
The wish of the officers from the Bucharest garrison
to achieve this as quickly as possible did not material-
ize because of political complications, the cabinet led
by P.S. Aurelian being replaced by a new one, led by
Dimitrie A. Sturdza.
The latter introduced the project in the new leg-
islative session that was scheduled to start in the sec-
ond half of November 1897. The debate got delayed
several times, something that prompted the Minister
of War, General Anton Berindei, to ask the deputies, on
March 11, 1898, to finally discuss it in an emergency
session, so that the construction could begin “during
this spring”.
The project was adopted by the Chamber of Dep-
uties with 67 votes for and 5 abstentions, the majority
that was needed being of 47 votes. On April 5, 1898,
King Carol I promulgated the Law no. 1461, which au-
thorized the Ministry of Public Domains to transfer to
the Ministry of War the plot of land situated between
Queen Elisabeta Boulevard and Sărindar Street, free of
charge.
Getting the plot of land for the future palace rep-
resented a major victory for the Military Club and for
the military elite of the country. The location of the
building not only met all the requirements that such
an institution presupposed, but also had a special his-
153
torical significance, as this was the place where the
Sărindar Monastery functioned for centuries, since it
was founded by Domnitor Matei Basarab (1632-1654).
Once this major obstacle was overcome, it seemed
that the construction of the future palace will start
soon. In early May 1998, General Eraclie Arion, the
commander of the Second Army Corps, summoned
the general assembly of the officers from the Bucha-
rest garrison, members of the Military Club, in order to
discuss the measures that had to be adopted in order
to solve two major matters: the project of the future
palace and the cost estimate. The gathering decided
to create a commission comprising ten members – led
by the commander of the Second Army Corps –, which
had the task to organize a competition for the project
of the future palace and to find the sources of finance,
given that the Military Club was a private association
of the officers.
The competition unfolded during the second half
of 1898, five projects being submitted, each being ac-
companied by a motto. At the beginning of 1899, they
were displayed for the general public at the Romanian
Athenaeum. Eventually, the commission chose the
project of architect Dimitrie Maimarolu (the “deluxe”
project). The winner received a prize of 30,000 lei, while
the other participants were offered 6,000 lei each.
Together with Dimitrie Maimarolu, the commission
established the total cost estimate. The construction
of the building was estimated at 1,310,000 lei, without
ornaments and accessories, and 2,600,000 with them.
Now that the plot of land was available and that the
project was ready, it seemed there were no more ob-
stacles for the work to start in 1900, as scheduled.
The financial problems proved to be more com-
plicated than expected and finding a contractor to
erect the building was very difficult, all in the context
of the economic crisis from the beginning of the 20th
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
century. The auctions and the negotiations with vari-
ous contractors yielded no results, given that the Mili-
tary Club had a modest budget, so that the start of the
construction was delayed year after year.
The issue was resumed in 1910, after ample de-
bates among the military ranks in Bucharest, in which
Nicolae Filipescu, at that time the minister of war in
the conservative cabinet headed by Titu Maiorescu,
played a decisive role. In early 1911, persuaded by the
officers from the Bucharest garrison, Filipescu granted
200,000 lei to the Military Club in order to start the
construction of the building. He was also involved in
the materialization of the project, offering his support
in various forms.
After much waiting, the construction works could
finally start thanks to the support of the minister of
war. The foundation was laid in 1911, the project be-
ing granted to Blekman-Moscovici, one of the largest
and best known construction firms at that time. The
construction works unfolded not without difficulties,
caused by the disputes between the architect and the
commission appointed by the Military Club and by the
terrain itself. Towards the end of 1915, the building was
almost completed. The edifice still lacked the interior
amenities and the furniture, the latter being ordered
from the Maple House in Paris and ready for shipment.
Between 1911 and 1916, a grand total of 2,760,881.03
lei was spent in order to erect the palace, a very large
sum for that period.
The Military Club Palace has immediately become
a point of reference in the urban landscape of Bucha-
rest. In the spring of 1916, the “Illustrated Magazine”,
under the title of “The Military Club Palace – the jewel
of the capital”, claimed that the new palace, whose in-
auguration was scheduled for the autumn, deserved
the name of “Romania’s architectural jewel, as its beau-
ty and magnificence make it stand out from all the edi-
154
fices built in Romania during the last decades with the
science and artistry of the great Romanian and foreign
architects. The eye is immediately drawn to the majes-
tic and proud profile – which stands tall on the strip
of land bordered by Queen Elisabeta Boulevard, Vic-
toriei Road and Sărindar Street –, thanks to the much
inspired and unmatched artistic conception, outlined
by truthful and grandiose lines of the most desirable
originality”.
On August 15/28, 1916, Romania, after two years
of neutrality, entered the war on the side of the En-
tente. After an enthusiastic start, the Romanian army
suffered a series of defeats on the Danube and Car-
pathians and, on December 6, Bucharest was occupied
by the Central Powers. Previously, the royal family, the
Parliament, government, many politicians and intel-
lectuals and some of the wealthy population left the
capital for Iaşi. Under these circumstances, the activity
of the Military Club in Bucharest came to a halt.
Although unfinished, the Palace – being such an
imposing building – caught the attention of the oc-
cupying German officers, led by General August von
Mackensen. At first, it was used to confine the Roma-
nian prisoners taken by the troops of the Central Pow-
ers. Virgil N. Drăghiceanu, who witnessed those mo-
ments, described the situation like this: “Our prisoners
are taken to the Military Club. They beg from the win-
dows because of the neglect and filth, they sleep on
the cold floor. They are examined by the curious eyes
of all the subjects of the Central Powers, who watch
with delight, through the iron bars, the scene of Ro-
mania’s crushing defeat”.
Another eyewitness was Constantin Bacalbaşa,
who also recorded the episode of the incarceration of
Romanian prisoners: “In long columns, the Romanian
soldiers taken prisoner during recent battles or else-
where are taken to the Military Club. The pedestrians
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
watch them with an apparent indifference; but this
scene causes so much suffering”. According to Alex-
andru Marghiloman, a conservative politician who did
not leave the capital, the number of prisoners incar-
cerated in the Military Club Palace stood at about 700-
800, including several officers. After several months,
some of the prisoners from the Military Club were
transferred to the Săveni Camp (in Ialomiţa county).
In order to pressure the Romanian government in
Iaşi, the occupation authorities arrested a number of
political leaders and imprisoned them at the Military
Club. In August 1917, most of those arrested and im-
prisoned at the Imperial Hotel were released, while the
remaining ones were transferred to the Military Club.
According to Aurel Gavrilescu, who was imprisoned for
six months in the largest hall of the Military Club Pal-
ace (now known as the Marble Hall), “about 80 wood
cells were built, one near another and positioned in a
circle, thus making them easier to guard. Each of the
cells barely had the room for a bed and a table”. In-
side the wooden walls of the cells, the same memori-
alist continues, “sawdust was used for isolation”. After
Romania signed the separate peace with the Central
Powers at Buftea-Bucureşti, the prison from the Mili-
tary Club was dismantled.
During the two years of occupation, the building
also served as the headquarters for the German de-
tachment guarding Bucharest (Hauptwache), which
numbered about 400 soldiers and their equipment, in-
cluding heavy weapons. On the esplanade of the Mili-
tary Club Palace, the cannons and machine guns were
guarding the order, this also being the place were a
series of the ceremonies of the occupier took place,
such as the military parade of January 27, 1918, honor-
ing the birth date of the German Kaiser Wilhelm II.
On November 12, 1918, after the signing of the
armistice between the Entente and Germany, the
155
German troops left Bucharest, but not before clash-
ing with the local population in various places in the
capital, including the Military Club. A few days later,
on November 18 / December 1, the royal family and
government returned to Bucharest, an event marked
by a grandiose rally of the people of Bucharest. The
Military Club Palace, an imposing but unfinished edi-
fice, silently witnessed these events. Paradoxically, it
was the occupation that imprinted it deeply into the
public consciousness of the people of Bucharest. It will
stay the same in the decades to come.
The return of the authorities to the capital and the
gradual normalization of the economic, social, politi-
cal and cultural life represented a new era for the Mili-
tary Club, as well. The most pressing issues were the
resumption of the activity and the finalization of the
construction works.
The finalization of the palace represented one of
the thorniest issues that had to be solved in the com-
ing years after the First World War. During its meeting
of February 22, 1919, the Steering Committee present-
ed two solutions to the Ministry of War: the takeover
of the building by the Ministry of War, which would
have administered it in accordance to its own needs;
or the granting, by the same Ministry of War, of a sub-
stantial financial support in order to pay the debts and
resume the construction works.
The Ministry of War opted for the second solution,
but a loan presupposed the involvement of the Coun-
cil of Ministers. Therefore, in the report no. 15542 of
October 9, 1919, General Ion Răşcanu – at that time the
minister of war – asked the government the approval
of a loan of over 2,000,000 lei from the war credit. The
government did not agree with this request, so other
solutions had to be found – obtaining a loan from the
Donation House of the Army; negotiations with vari-
ous civilian institutions, such as the Urban Credit of Bu-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
charest; letting some spaces, etc. All these demarches
proved either fruitless, either inefficient.
As the building risked to be put to auction, the
Steering Committee renewed its request for a loan to
the Ministry of War. Thanks to the efforts of Generals
Ion Istrati and Ion Răşcanu and Intendent General C.
Zaharia, the cabinet headed by Army Corps General
Alexandru Averescu approved, through the Decision
no. 3771 of November 28, 1920, a free of interest loan
of 6,000,000 lei for a 15 year period with an annual in-
stallment of 400,000 lei.
With this sum, the Military Club paid its debts to
the Central Service of Manutention and the Donation
House of the Army. The remaining money, 1,114,064
lei, was used to fund the activities of the Military Club
and to finalize the construction. Despite all this, the
financial problem remained difficult, given that the
officers no longer paid their subscriptions in the first
years after the war. As a consequence, the Military
Club was forced to let parts of the building, mostly for
commercial ventures, something that proved to be a
hindrance to its activity. It was more than a few times
when the Military Club was forced to settle various
contractual disputes through courts.
Despite all this, it had a relatively rich activity dur-
ing the first years after the war. Although the palace
was still not completed – and several parts of building
were rented –, the library, the fencing hall and the can-
teen resumed their activity. At the same time, a series
of recreation and training activities (conferences, map
exercises, etc.) were organized. The palace also hosted
numerous foreign delegations that visited the country
during those years. Among them, it is worth mention-
ing the visit of Marshal Pietro Badoglio (May 29, 1921),
who paid homage to the city of Bucharest in the name
of the Italian royal family, British Admiral John Robeck
156
Baronett (September 29, 1921), Marshal Ferdinand
Foch and General Henri Mathias Bethelot (October 19,
1922) etc.
The construction works ended in late 1922 and,
on February 4, 1923, the Palace was inaugurated. The
festivities were attended by King Ferdinand, Queen
Maria, prince Nicolae (crown prince Carol was on a
visit to Italy), General Gheorghe Mărdărescu, minis-
ter of war, General Constantin Christescu, Chief of the
General Staff, General Ştefan Holban, commander of
the Second Army Corps, Eracle Nicoleanu, prefect of
Bucharest Police, Paul Angelescu, marshal of the Royal
Court, Alexandru Tell, veteran of the War of Indepen-
dence, etc.
The festivities started at 11:30 with a religious ser-
vice in the Festive Hall, held by Metropolitan-Primate
Miron Cristea, who was assisted by archimandrites
Gordun Galaction and Gheronte Nicolae and archdea-
cons Antonie and Nicodim. Miron Cristea consecrated
the Palace and, in a short speech, reminded the audi-
ence that the sumptuous edifice was built on the loca-
tion of a well known religious site. In his short speech,
King Ferdinand expressed his hopes that the Palace
will be “a temple of true camaraderie, a place of rest
after daily work, a place of recreation where the offi-
cers from all garrisons can have access to knowledge
among their fellows, as the Palace is destined not only
for the garrison of Bucharest, but for the entire Roma-
nian army”. At 9:00 in the evening, the halls of the Mili-
tary Club hosted a ball, the royal family being among
the attendees.
The inauguration of the Palace drew the atten-
tion of the press, although it did not make the head-
lines. The major newspapers – “Universul”, “Dimineaţa”,
“Adevărul”, “Neamul Românesc” – recorded the event,
informing their readers about the program of the fes-
tivities and the significance of the new edifice.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
In her turn, Queen Maria, who participated to the
inauguration, recorded in her diary her impressions
on the Palace: “This morning (February 4, 1923 – au-
thors’ note), I attended the inauguration of the Military
Club Palace. It was a grand ceremony, attended by all
the officers from Bucharest, the metropolitan, etc. The
building is wonderful. It was started many years ago
and the resources have always been too limited to fi-
nalize it. At last, it is now completed”.
The truth is that the Palace managed to over-
whelm through its monumentality and beauty of its
architectonic lines. These lines reflected the spirit of
the age, the Palace being built in the style of eclectic
neoclassicism, a mixture of ancient architecture, late
Renaissance and neoclassicism. It was a formula first
used in France, from where it spread on the entire Eu-
ropean continent. The façade, consisting in a tall first
floor followed by a row of double columns separated
by loggias, leaves a strong impression. At the upper
top, each column has composite ornaments, accen-
tuating the elegance of the building. The note of ele-
gance is further emphasized by the two large cornices
bordering the median lines of the façade. The forth
floor exhibits a series of windows and a long balus-
trade.
The façade of the Military Club Palace has often
been compared to that of Paris Opera, which was
designed by the well-known architect Tony Garnier
(1869-1948). This confirms the strong French influence
over the Romanian architecture at end of the 19th cen-
tury and beginning of the 20th century.
The visibility of the Palace is increased both by the
surrounding area, as there are no tall buildings in its
vicinity, and by its esplanade, as well. The entrance to
the terrace was done by two lateral staircases, followed
by the Honorary Hall (now the Military Restaurant).
Next was the Festive Hall (now the Marble Hall), one of
157
the largest and most beautiful halls in Bucharest, ac-
cessible by a monumental stairway. The second and
third floors were dedicated to official activities. At the
fourth floor there was the hotel, which had 42 rooms,
while the ground floor and basement comprised vari-
ous rooms, offices and spaces for rent. The area under-
neath the terrace was occupied by the heating instal-
lation, which, at that time, was considered state of the
art. In the rooms orientated to Queen Elisabeta Boule-
vard, there was the library, whose collection expanded
steadily over the years, especially by donations. The
most important was that of General Alexandru Tell, in
1923, who donated nearly 4,000 volumes.
Also, there were rooms for billiard and for other
leisure activities, for dance, for learning foreign lan-
guages, etc. The Norwegian Hall was destined to fenc-
ing, but it hosted the canteen of the Ministry of War
for many years.
Overall, the Palace successfully covered the needs
of the Military Club, becoming in a very short time
an important hub for the officers from Bucharest and
elsewhere, who were able to unfold here many of their
professional, cultural, scientific and spare time activi-
ties, etc.
During the interwar period, the institution devot-
ed itself to a series of issues, such as: the diversification
of cultural, scientific, professional and leisure activities
offered to the officers from the Bucharest garrison; ex-
panding the book collection of the library; the initia-
tion of projects meant to enhance the functionality of
the building, etc.
If, during the interwar period, there were no
major changes in the status and activity of the Mili-
tary Club, the latter constantly expanding over time,
both in quality and in quantity, the Second World War
brought major changes, the institution being radically
transformed during Marshal Ion Antonescu.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
On February 28, 1942, Marshal Ion Antonescu
promulgated the Law no. 158 regarding the func-
tioning of the “House of the Military Clubs”. The new
institution – a novelty in the landscape of military or-
ganization – had the status of legal person and func-
tioned under the Ministry of National Defense, with
its headquarters located in Bucharest. The goal of the
House was to organize and to maintain military clubs,
boarding houses and rest houses for officers in all the
permanent garrisons in Romania. The members of the
House of the Military Clubs were divided into two cat-
egories: those who were members by right and those
admitted. All the active officers in the Romanian army
were members by right, while those admitted came
from the ranks of the retired officers who were willing
to pay the monthly subscription.
As for the Military Club in Bucharest, it was ad-
ministered by the “House of the Army”, which carried
out ample restoration works in 1942-1943. The Palace
survived both the large earthquake of November 10,
1940, and the Anglo-American and German bombard-
ments of 1944.
After August 23, 1944, given the Soviet occupa-
tion and the beginning of communization, the activity
of the military clubs has gone though major changes.
On October 22, 1947, the Ministry of National
Defense issued the “General norms regarding the or-
ganization, management and functioning of military
clubs” (Order no. 586602). The document merged the
military clubs of the officers with those of the non-
commissioned officers, which used to function sepa-
rately, into one single institution. Such a formula, re-
sulting from the unification of the two institutions,
was meant to break the tradition and to demonstrate
that “the army belongs to the people”, preparing, once
more, the process of communization of the army. By
158
ministerial decision no. 161 of 1949, the military clubs
were abolished, their place being taken by garrison
houses, institutions that were destined to officers,
non-commissioned officers, civilian employees and to
their families. They were subordinated to the political
deputies in the garrison. The document also stipulated
that, in Bucharest, the institution will be renamed into
the Central House of the Army, the Palace becoming
its headquarters.
The new institution was highly politicized, its ac-
tivity being strictly controlled by the political struc-
tures, just like the entire Romanian army and society.
A revealing illustration of this reality was the removal
and replacement of several symbols from the Palace
that reminded about national tradition. In the Marble
Hall, the effigies of King Ferdinand and Queen Maria
were draped and there was also an attempt to remove
the caryatids. In the Moor Hall, the royal coat of arms
was removed from the furniture and many others
spaces had their name changed.
Despite the complete ideologization, some seg-
ments of the activity of the Central House of the Army
managed to fulfill some of the needs of the officers’
corps. Courses for teaching foreign languages were
organized and the artistic potential of military and
civilian personnel (painting, dance, etc.) was put into
value. In some periods, the artistic activity reached
high levels and the military and civilian painters found
generous spaces for personal exhibitions. Also, many
international and protocol activities of the Ministry of
National Defense were hosted in the Palace, etc.
An unfortunate event, which had serious implica-
tions for the Central House of the Army, too, was the
earthquake of March 4, 1977, which severely damaged
the building. The restoration works began in 1979 and
ended in 1989, when the communist regime was over-
thrown.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
In the first years after 1989, the houses of the army
maintained their profile of cultural-educative institu-
tions for the military personnel, namely for officers,
non-commissioned officers, civilian employees and
their families. The subject of the activities was changed
and the political and ideological aspects – predomi-
nant during the communist regime – were eliminated.
One major change took place in 1992, when, by Gen-
eral Order no. 3 of January 13, issued by the minister of
National Defense, General Nicolae Spiroiu, the houses
of the army were transformed into military clubs.
Previously, however, by order no. M. 4532 of Au-
gust 14, issued by the minister of National Defense fol-
lowing the proposal of the leadership of that time, the
Central House of the Army in Bucharest changed its
name into the National Military Club. It represented a
comeback, although partial, to the tradition instituted
before the War of Independence, and an attempt to
reclaim the memory and to return to normality.
The change in name was doubled by a consider-
able intensification of activities, the National Military
Club becoming one of the most dynamic institutions
of the army, an important point of reference on the
cultural, artistic and social map of Bucharest. Since the
revolution of December 1989, the Military Club served
– through its activities – as the main center of protocol,
debates and conferences of the Ministry of National
Defense. Its halls hosted numerous scientific manifes-
tations (congresses, conferences, symposiums, semi-
nars, etc.), some of them of large international reach,
such as, for instance, the 29th International Congress
of Military History (August 10-15, 2003), attended by
over 200 experts from 34 countries.
The Palace also hosted numerous heads of state
and government, ministers (especially defense minis-
ters), important political and military dignitaries from
NATO and the EU. It also hosted numerous activities
159
with the goal of preparing Romania for the member-
ship into the two organizations. After this goal was
accomplished in 2004 and, respectively, in 2007, the
series of activities went on, the Military Club hosting
various reunions. For instance, during the NATO sum-
mit in Bucharest (April 1-3, 2008), the halls of the Pal-
ace housed the Transatlantic Forum, organized by the
German Marshall Fund of the United States.
The National Military Club became an integral
part of the cultural landscape of Bucharest. Tens, if not
hundreds of exhibitions were organized in its halls,
many by important artists, such as: Vasile Grigore,
Ion Popescu Negreni, Ion Grigore, Elena Uţă Chelaru,
Spiru Vergulescu, Ion Sălişteanu, Vasile Celmare, Mar-
cel Chirnoagă and many others.
A major achievement consisted in the creation of
the gallery of contemporary art, in fact a permanent
exhibition of works from the public collection of the
National Military Club. The gallery is located at the
third floor and displays works by contemporary art-
ists, donated by the authors themselves to the institu-
tion that hosted their exhibitions. The inauguration of
this exhibition, one of the most important of its kind
in Bucharest, took place on June 13, 2001. By the time
of the inauguration, the gallery of contemporary art
comprised 130 works by 82 artists, but the number in-
creased dramatically over time.
Continuing a tradition that was preserved even
under the communist regime, the National Military
Club maintained its status of People’s University, or-
ganizing courses for teaching foreign languages and
hosting vocational circles and conferences on scien-
tific, religious, cultural, artistic topics, etc. Also, its artis-
tic ensembles, such as the “Andantinno” chorus, were
highly acclaimed locally and internationally.
The period after 1989 proved beneficial in re-
claiming the tradition of the National Military Club.
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Not without some difficulties, the halls of the Palace
eventually returned to their native destination, gain-
ing a plus of functionality through the improvements
brought to the interior and the cancelation of unre-
lated activities. In addition, the “Hall of Founders” was
created, where the busts of Generals Vasile Zottu and
Nicolae Filipescu were placed alongside the portraits
of Kings Carol I and Ferdinand and Queens Elisabeta
and Maria, who all have contributed, inclusively by
donations, to the well-functioning of the Military Club
from the Bucharest garrison.
During the celebrations of 125 years and 130 years
since its inception (in 2001 and 2006, respectively) and
of 80 years since the inauguration of the Palace (in
2003), the institution organized ample manifestations
160
to mark the event (solemn meetings, scientific ses-
sions, the “Open Doors Day”). In addition, numerous
works, albums and brochures were published about
the history of the Military Club and of the Palace, and
diplomas were conferred to both former employees
and close collaborators. At the same time, the public
radio and television stations broadcasted programs
that invoked the history and activity of the National
Military Club, etc. All these helped to better under-
stand an institution with a long tradition, going back
to the second half of the 19th century, and to boost its
prestige in the life of the capital and within the ranks
of the Romanian army.
Translated by Alexandru VOICU
 RÉSUMÉ
La modernisation de l’armée roumaine, initiée
sous le règne du prince Alexandru Ioan Cuza (1859-
1862) et continuée sous le prince Carol I (dès 1881,
roi), a également exigé l’existence de certaines formes
d’organisation des officiers et des sous-officiers, pour
faciliter leur socialisation en dehors de la caserne.
Pour cela, on a créé l’institution du cercle militaire,
une forme d’association privée des officiers, qui avait
la capacité d’assurer elle-même ses fonds et de gérer
ses ressources. Le cercle militaire était le lieu le plus
approprié pour que les officiers se réunissent pendant
leur temps libre, en pouvant débattre des questions
de doctrine et de stratégie, participer à des jeux spor-
tifs différents – l’escrime était en vogue en ce temps-là
–, enrichir, dans la bibliothèque, leur culture, appren-
dre des langues, etc. Les cercles militaires jouant le
rôle d’interface entre l’armée et la société civile, la di-
mension sociale et mondaine était parmi les plus im-
portantes.
L’idée de créer des cercles militaires dans les gar-
nisons de l’armée roumaine a surgi pendant la hui-
tième décennie du XIXe siècle, avant la guerre d’Indé-
pendance. Ainsi, le 7 mars 1875, un arrêté de ministre
a fait savoir que, pour créer un club (cercle) militaire,
était en préalable nécessaire une approbation. Les
cercles militaires étaient gérés par une commission
formée de trois-sept personnes, élue par tous les of-
ficiers de la garnison, et leur activité financière était
161
contrôlée chaque trimestre par le chef de l’intendance
divisionnaire.
Le Cercle Militaire des officiers de Bucarest a été
créé dans une période trouble pour la Roumanie, le
sud-est du continent européen étant encore une fois
secoué par „la crise orientale”, qui se manifestait déjà
depuis deux siècles. En 1875, Bosnie et Herzégovine
s’était soulevé et, l’année suivante, Serbie et Monténé-
gro ont fait la guerre contre l’empire Ottoman. Dans les
querelles de la région, qu’il avait d’ailleurs stimulées,
l’empire Russe a également participé, désirant pren-
dre sa revanche pour la défaite subie dans la guerre
de Crimée (1853-1856).
En un contexte de tension, les officiers de la garni-
son de Bucarest ont décidé de mettre sur pied le Cer-
cle Militaire et, le 15 décembre 1876, les statuts étaient
déjà élaborés; le document attestant sa naissance pré-
cisait que l’institution devait „être un établissement
public de réunion” offrant aux officiers, „à côté d’un
divertissement facile, une source de connaissances
variées”. Le Cercle Militaire avait également le rôle de
stimuler et de développer le sentiment de dignité de
la personne et le prestige militaire dans la vie sociale.
La nouvelle institution était patronnée par le prince
Carol I.
Malgré la situation difficile du pays, le Cercle Mi-
litaire des officiers de la garnison de Bucarest a eu
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
l’initiative culturelle d’envergure de lancer, en février
1877, „Revista Armatei” (La Revue de l’Armée), l’une
des premières publications militaires, à la fois organe
d’information et tribune de débat.
C’est toujours la situation du pays qui a fait dispa-
raître la revue en mai 1877. Elle a vu de nouveau le jour
en 1883, mais cette fois l’initiative n’a pas appartenu
au Cercle Militaire. La revue a été publiée jusque l’an
1914, étant parmi les plus importantes de la pensée
militaire roumaine.
Après la guerre d’Indépendance (1877-1878), le
Cercle Militaire des officiers de la garnison de Bucarest
a repris l’activité, s’efforçant à dépasser les inhérentes
difficultés du commencement. On a créé une biblio-
thèque, le nombre de livres augmentant toujours par
des acquisitions ou des donations venues de la part
des officiers, on a diversifié les activités scientifiques,
sportives, culturelles, on a développé la base matériel-
le. Toutes ces actions ont augmente le degré d’attrac-
tion de l’institution, qui est graduellement devenue
un repère culturel et mondain important tant pour
l’élite militaire, comme pour l’élite civile du „Petit Paris”,
le surnom de la ville de Bucarest en ce moment-là. Le
roi Carol I, le prince héritier Ferdinand, d’autres mem-
bres de la famille royale soutenaient, par de différen-
tes moyens, le Cercle Militaire, même en y participant
à certaines activités.
Une initiative importante a été le Haut Décret no.
1612 du 18 mars 1896, par lequel le roi Carol I a pro-
mulgué la loi votée par le Parlement, qui conférait aux
cercles militaires de Bucarest, Iaşi, Craiova et Galaţi la
qualité de „personnes juridiques, comme institutions
d’intérêt général de l’armée”.
Dès le début de l’activité, les cercles militaires se
sont confrontés avec le problème difficile généré par
l’inexistence des locaux appropriés. Comme il s’agis-
sait d’une initiative des officiers, soutenue principa-
162
lement avec leurs cotisations, les autorités militaires
n’avaient pas l’obligation de mettre à disposition des
locaux. Par conséquent, les cercles militaires fonction-
naient, le plus souvent, dans des bâtiments loués, qui
n’offraient pas toutes les conditions nécessaires. Ils
étaient fréquemment situés à la périphérie ou en de-
hors des localités, des positions qui entravaient leurs
activités.
La question d’un bâtiment spécialement destiné
au Cercle Militaire des officiers de la garnison de Buca-
rest a été abordée dès le début du fonctionnement de
l’institution. Le premier siège, loué, a été le bâtiment
de Eforie, sur le boulevard Regina Elisabeta. Puis, en
avril 1897, le Cercle Militaire c’est établi dans la Mai-
son de Greceanu, située au carrefour de Calea Victoriei
avec le boulevard Regina Elisabeta, près de Biserica
Doamnei. Au commencement du XX-e siècle, le Cer-
cle Militaire a pris en location la renommée Maison de
Oteteleşanu, démolie pendant la troisième décennie
pour la construction abritant le siège de la compagnie
des communications par téléphone, Palatul Telefoa-
nelor.
En 1889, le général Eraclie Arion, commandant
du 2-e Corps d’armée de Bucarest, a eu l’idée d’une
construction nouvelle appartenant aux officiers, qui
ont eu une discussion animée sur ce sujet, les opinions
étant divisées: les uns ont partagé avec enthousiasme
la solution d’un bâtiment monumental; les autres l’ont
rejetée, en pensant aux très grandes difficultés à dé-
passer (terrain, fonds, expertise technique, etc.).
Lorsque le Cercle Militaire a reçu la qualité de per-
sonne juridique d’utilité publique, les débats se sont
animées, en soulignant la nécessite d’obtenir un ter-
rain approprié pour la construction. Au bout du comp-
te, on a conclu que l’emplacement le plus favorable
était le lieu où se trouvait autrefois le monastère de
Sărindar, démoli par les autorités municipales en 1896,
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
qui avait été situé sur Calea Victoriei, au carrefour avec
le boulevard Regina Elisabeta. Comme le proprietaire
était le ministère de l’Agriculture et des Domaines, le
terrain ne pouvait pas être obtenu sans l’approbation
des deux chambres du parlement.
Les efforts de la direction du Cercle Militaire et des
officiers de la garnison de Bucarest ont ultérieurement
visé cet objectif.
Un projet de loi concernant le transfert du ter-
rain a été voté et adopté par le Sénat en 1897 et par la
Chambre des Députés en 1898, le retard étant provo-
qué par des questions politiques.
La Loi no. 1461 du 5 avril 1898, promulguée par le
roi Carol I, autorisait le ministère des Domaines à céder
gratuitement au ministère de la Guerre, pour le bâti-
ment du Cercle Militaire, le terrain situé entre le boule-
vard Regina Elisabeta et la rue de Sărindar.
L’octroi du terrain pour le futur palais a été une
grande victoire pour le Cercle Militaire, pour l’élite mi-
litaire du pays. Le lieu destiné à la construction réunis-
sait toutes les conditions concernant l’emplacement
d’une telle institution; en outre, il avait une importante
signification historique et religieuse: là bas, pendant
quelques siècles, le monastère de Sărindar, fondé par
le prince Matei Basarab (1632-1654), avait veillé sur la
vie de la cité.
En mai 1898, l’assemblée générale des officiers de
la garnison de Bucarest, membres du Cercle Militaire,
convoquée par le général Eraclie Arion, commandant
du 2e Corps d’armée, a décidé l’élection d’une com-
mission qui devait organiser un concours pour le pro-
jet du palais et trouver les ressources financières né-
cessaires, compte tenu du fait que le cercle était une
organisation privée des officiers.
Cinque projets ont été déposés au concours éta-
bli pour le deuxième semestre de l’année 1898. Au dé-
but de l’an 1899, les projets ont été présentés dans les
163
salles de l’Athénée roumain. La commission a choisi
comme étant le meilleur le projet de l’architecte Dimi-
trie Maimarolu (le projet „luxe”).
Ensemble, l’architecte et la commission ont éla-
boré le devis général des frais, en planifiant le début
des travaux pour 1900. Mais les problèmes financiers
ont été plus compliqués qu’on pensait à cause de la
crise économique du début du XXe siècle.
Après d’amples discussions parmi les militaires de
Bucarest, la question a été reprise en 1910. Un rôle dé-
cisif a eu Nicolae Filipescu, ministre de la Guerre dans
le cabinet conservatoire dirigé par Titu Maiorescu. Au
début de l’an 1911, par un arrêté, ce ministère a offert
au Cercle Militaire une donation pour que les travaux
de construction soient entamés.
Grace à ce soutien, en 1911, l’entreprise Blekman-
Moscovici, l’une des plus grandes et renommées à
l’époque, a commencé à travailler à la fondation. Les
travaux se sont difficilement développés, à cause des
disputes entre l’architecte et la commission désignée
par le Cercle Militaire, mais aussi à cause des caracté-
ristiques du terrain. Vers la fin de l’an 1915, le bâtiment
était pratiquement achevé, mais les aménagements
intérieurs n’étaient pas terminés et le mobilier devait
encore arriver de Paris, étant commandé à la compa-
gnie „Maple”.
Pour la construction du palais, on a dépensé, dans
la période 1911-1916, 2.760.881,03 lei, une somme
très grande pour ce moment-là. Le palais du Cercle
Militaire était déjà devenu un repère urbanistique de
la capitale. Le printemps de l’an 1916, la publication
„Gazeta Ilustrată”, sous le titre „Le Joyau de la capitale
– le Palais du Cercle Militaire”, notait que le nouvel édi-
fice, dont l’inauguration était prévue pour l’automne
du même an, portait un nom plus approprié, „le joyau
architecturale du pays”, parce qu’il était „le plus beau,
le plus imposant de tous les palais avec lesquels, pen-
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
dant les dernières décennies, le savoir-faire et le sens
artistique de grands architectes roumains et étrangers
ont enrichi la Roumanie”.
Le 15/28 août 1916, après deux années de neutra-
lité, la Roumanie est entrée dans la Première Guerre
mondiale à côté de l’Entente. Après un début enthou-
siaste, l’armée roumaine a subi une série de défaites
sur le front du Danube et sur le front des Carpates. Le
6 décembre, les troupes des Puissances centrales ont
occupé la ville de Bucarest. Antérieurement, la famille
royale, le Parlement, le gouvernement, beaucoup
d’hommes politiques et d’intellectuels, ainsi qu’une
partie de la population aisée avaient abandonné
la capitale, se dirigeant vers la ville moldave de Iaşi.
Dans ces conditions, le Cercle Militaire des officiers de
la garnison de Bucarest a interrompu ses activités.
Le palais, un bâtiment imposant, mais inachevé,
a attiré l’attention du commandement allemand d’oc-
cupation, commandé par le général August von Mac-
kensen. L’édifice a été d’abord transformé en prison
pour les Roumains capturés par les troupes des Puis-
sances centrales. Selon Alexandru Marghiloman, diri-
geant politique conservatoire resté dans la capitale,
le nombre des prisonniers enfermés dans le bâtiment
du Cercle Militaire s’élevait à 700-800, parmi lesquels
quelques officiers. Une partie des prisonniers du Cer-
cle Militaire a été transférée dans le camp de Săveni,
département de Ialomiţa.
Comme mesure de pression sur le gouvernement
roumain de Iaşi, les autorités d’occupation ont égale-
ment arrêtés des notables politiques restés sur le ter-
ritoire provisoirement occupé, qui ont été enfermés
dans le bâtiment du Cercle Militaire. En août 1917, la
plupart des arrêtés de l’hôtel „Imperial” ont été libé-
rés et les autres ont été transférés au Cercle Militaire.
Après la conclusion de la paix séparée avec les Puis-
164
sances centrales de Buftea-Bucureşti (le 7 mai 1918), la
prison du Cercle Militaire a été supprimée.
Pendant les deux années d’occupation, le bâti-
ment a été également le siège du principal corps de
garde de la ville de Bucarest (Hauptwache), formé de
presque 400 militaires dotés d’armement approprié, y
compris lourd. Sur l’esplanade du Cercle Militaire, les
canons et les mitrailleuses veillaient sur le maintien de
l’ordre. L’esplanade était aussi le lieu préféré pour les
cérémonies organisées par l’armée allemande, com-
me la revue militaire du 27 janvier 1918, l’anniversaire
de l’empereur allemand Wilhelm II.
Le 12 novembre 1918, après la conclusion de l’ar-
mistice entre les puissances de l’Entente et l’Allema-
gne, les troupes allemandes ont quitté la ville de Bu-
carest non sans conflits avec la population locale dans
de différents lieux de la capitale, y compris au Cercle
Militaire. Quelques jours après, le 18 novembre/1
décembre, la famille royale et le gouvernement sont
revenus en Bucarest, leur arrivée occasionnant une
manifestation grandiose de la part des habitants de
la ville. Le palais du Cercle Militaire, édifice imposant,
mais inachevé, a été un témoin silencieux des événe-
ments. Paradoxalement, c’était la présence allemande
qui l’avait profondément inscrit dans la conscience
des Bucarestois.
Le retour des autorités roumaines en Bucarest et la
normalisation graduelle de la vie économique, sociale,
politique et culturelle du pays ont fait que le Cercle
Militaire des officiers de cette garnison entame éga-
lement une nouvelle étape de développement. C’était
impérieusement nécessaire que l’institution reprenne
l’activité et que la construction du palais soit achevée.
Pendant les premières années d’après la guerre, le
problème de l’achèvement de la construction du pa-
lais était parmi les plus accablants. Lors de la réunion
du 22 février 1919, le Comité de direction a proposé
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
au ministère de la Guerre deux solutions: le ministère
reprenne le bâtiment en l’administrant selon ses pro-
pres besoins ou il approuve un aide consistent pour
que le cercle puisse payer ses dettes et recommencer
les travaux.
Le ministère de la Guerre a choisi la deuxième so-
lution, mais l’octroi d’un prêt exigeait l’approbation
du Conseil des ministres. C’est pourquoi, le 9 octobre
1919, le ministre, le général Ion Răşcanu, a demandé
au gouvernement l’approbation d’un prêt de plus de
2.000.000 lei du crédite de guerre pour le Cercle Mili-
taire. Comme le gouvernement n’a pas approuvé cette
sollicitation, on a fait appel à d’autres solutions. Mais
de toutes ces démarches, l’une s’est prouvée inutile et
les autres ont eu des résultats minimaux.
Pour ne pas perdre le bâtiment, qui était en dan-
ger d’être mis en vente, le Comité de direction a re-
nouvelé la demande d’un prêt au ministère de la
Guerre. Grâce aux efforts des généraux Ion Istrati et
Ion Răşcanu, comme de l’intendant général C. Zaharia,
le gouvernement dirigé par le général de corps d’ar-
mée Alexandru Averescu a approuvé un prêt dans des
conditions avantageuses.
Avec une partie de cet argent, le Cercle Militaire a
payé les dettes et le reste a été utilisé pour les activités
spécifiques et l’achèvement de la construction du pa-
lais. Mais le problème des ressources financières avait
resté très difficile à résoudre, surtout parce que, pen-
dant les premières années après la guerre, les officiers
n’avaient plus payé des cotisations, comme avant. Par
conséquent, le Cercle Militaire a été obligé à donner
en location, souvent pour le commerce, de différents
espaces du bâtiment, au détriment des actions orga-
nisées pour les officiers.
Malgré ces difficultés, l’activité a été assez riche
pendant les premières années d’après la guerre. Quoi-
que le palais ne fusse pas terminé et une série d’es-
165
paces furent loués, la bibliothèque, la salle d’escrime
et le mess étaient de nouveau en fonction. En même
temps, certains commandements ont organisé des
activités de formation professionnelle (conférences,
applications sur carte, etc.) ou de récréation. Le pa-
lais a également hébergé de nombreuses délégations
étrangères qui visitaient le pays, parmi lesquelles les
délégations ayant en tête le maréchal Pietro Badoglio
(le 29 mai 1921) – qui, au nom des souverains italiens,
a décoré la ville de Bucarest –, l’amiral anglais John
Robeck Baronett (le 29 septembre 1921), le maréchal
Ferdinand Foch et le général Henri Mathias Berthelot
(19 octobre 1922), etc.
Comme les travaux de construction se sont termi-
nés à la fin de l’année 1922, le palais a été inauguré
le 4 février 1923. Aux festivités, ont participé le roi
Ferdinand, la reine Maria, le prince Nicolae (Carol, le
prince héritier, était en train de faire une visite en Ita-
lie), les généraux Gheorghe Mărdărescu, ministre de la
Guerre, Constantin Christescu, chef du Grand Etat-Ma-
jor, Ştefan Holban, commandant du 2e Corps d’armée,
Eracle Nicoleanu, préfet de la Police de la capitale, Paul
Angelescu, maréchal de la Cour royale, Alexandru Tell,
vétéran de la guerre d’Indépendance, etc.
Les festivités ont commencé à 11 heures 30, dans
la salle des fêtes, avec un service religieux officié par le
Métropolite Primat Miron Cristea. Il a béni le palais et
a souligné que le bâtiment somptueux a été élevé sur
le lieu d’un ancien établissement de culte renommé.
Le roi Ferdinand a prononcé un bref discours, en solli-
citant que le palais soit „un temple de la vraie camara-
derie, un lieu de repos après le travail de chaque jour,
un lieu de récréation où on peut trouver de la nourri-
ture culturelle dans la communauté des camarades de
toutes les garnisons, car il faudrait que toute l’armée
roumaine, non seulement la garnison de Bucarest, se
réjouisse de ce palais ”. Le soir, dès 21 heures, dans les
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
salons du Cercle Militaire, s’est tenu un bal, où ont été
également présents les souverains de la Roumanie.
L’inauguration de ce somptueux palais a retenu
l’attention de la presse journalière, quoiqu’elle n’ait
pas fait la une. Les grands journaux ont noté l’événe-
ment, en offrant aux lecteurs des informations sur le
programme des manifestations et la valeur de la nou-
velle construction.
Participante à l’inauguration, la reine Maria a noté
dans son journal quelques impressions concernant
le palais: „Ce matin [4 février 1923], nous avons eu
l’inauguration du Cercle Militaire. Grande cérémonie
avec tous les officiers de Bucarest, le métropolite, etc.
Splendide bâtiment. Il a été commencé il y a des an-
nées et les ressources ont été toujours trop réduites
pour qu’il puisse être terminé. Enfin, il est achevé.”
C’était vrai, le palais impressionnait par la monu-
mentalité et la beauté de ses formes architecturales.
Elles reflétaient les conceptions de l’époque, car le pa-
lais étant édifié dans le style néoclassique éclectique,
qui combinait des éléments de l’architecture de l’Anti-
quité, de la Renaissance tardive et du néoclassicisme.
Au fond, c’était une synthèse utilisée surtout par l’éco-
le française, d’où elle s’était rependue dans l’Europe.
Tout d’abord, c’est la façade qui impressionne, formée
d’un rez-de-chaussée haut et d’un file de colonnes
doubles, similaires aux antiques, parmi lesquelles il y
a des loggia. Chaque colonne a, à la partie supérieu-
re, de riches éléments composites, qui donnent une
note accentuée d’élégance à l’édifice. L’impression
d’élégance est également augmentée par les deux
corniches grandes encadrant le niveau médian de la
façade. Au quatrième étage, il y a une série de fenêtres
et une longue balustrade.
La façade du palais du Cercle Militaire a été sou-
vent comparée avec celle de l’Opéra de Paris, projetée
par l’architecte de grand renom Tony Garnier (1869-
166
1948), chose qui confirme la puissante influence fran-
çaise sur l’architecture roumaine de la fin du XIX-e siè-
cle et du début du XX-e.
La visibilité du palais est augmentée par l’espace
environnant, où il n’y a pas d’édifices hauts, et par l’es-
planade qui se trouve devant. L’accès à la terrasse se
faisait par deux files d’escaliers, puis on entrait dans
la Salle d’honneur (l’actuel Restaurant Militaire). D’ici,
on montait par un escalier monumental à la Salle des
fêtes (à présent, la Salle de marbre), l’une des plus
grandes et des plus belles de Bucarest. Le deuxième
et le troisième étage hébergeaient les activités usuel-
les et officielles. Au quatrième étage, se trouvait un
hôtel avec 42 chambres; au rez-de-chaussée et au
sous-sol, il y avait de diverses salles, bureaux et espa-
ces à louer. Sous la terrasse se trouvaient les installa-
tions de chauffage de l’édifice, parmi les plus moder-
nes de ce temps-là. Dans les pièces situées du coté du
boulevard Regina Elisabeta, fonctionnait la bibliothè-
que de l’institution, qui s’enrichissait toujours surtout
grâce aux donations. La plus importante a été celle
de 1923, du général Alexandru Tell, de presque 4 000
de volumes.
Il y avait des salles pour billard, jeux distractifs,
danse, leçons les langues, etc. Dans la Salle norvé-
gienne, qui avait été destinée à l’escrime, a fonctionné
beaucoup d’années le mess du ministère de la Guerre.
En ensemble, le palais était un bâtiment fonction-
nel pour le Cercle Militaire et il est rapidement devenu
un repère très important pour les officiers de la capi-
tale et du pays, qui ont pu y développer leurs activités
professionnelles, culturelles, scientifiques, récréatives,
sportives, etc.
L’entre-deux-guerres, l’agenda de l’institution a
été très riche: diversification des activités culturelles,
scientifiques, professionnelles, sportives, mondaines,
etc. offertes aux officiers de la garnison de Bucarest;
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
enrichissement du fond de livres; initiation de projets
visant à augmenter la fonctionnalité de l’édifice, etc.
La période de l’entre-deux-guerres, où les statuts
du Cercle Militaire n’ont pas subi des changements
majeurs et son activité s’est élevée du point de vue
qualitatif et quantitatif, en est une référence dans l’his-
toire de l’institution. Mais, pendant la Seconde Guerre
mondiale, le régime du maréchal Ion Antonescu a
initié une réforme radicale de l’institution des cercles
militaires.
Le 28 février 1942, le maréchal Ion Antonescu a
promulgué la Loi no. 158 pour l’organisation „de la Mai-
son des Cercles Militaires des Officiers de Roumanie”.
L’institution, une nouveauté dans l’ensemble de l’or-
ganisation militaire, possédait la qualité de personne
juridique et fonctionnait sous le contrôle du ministère
de la Défense nationale, son siège se trouvant à Bu-
carest. Le but de cette maison était d’organiser et de
maintenir dans toutes les garnisons permanentes du
pays des cercles militaires, des foyers et des maisons
de repos pour les officiers. Il y avait deux catégories de
membres, de droit et agréés. Tous les officiers d’active
de l’armée roumaine avaient la qualité de membres de
droit et les agréés étaient les officiers en réserve pro-
venant d’active, qui acceptaient de payer une cotisa-
tion mensuelle.
Le Cercle Militaire de Bucarest est entré sous la
gestion de la „Maison de l’Armée”, qui a réalisé, entre
1942 et1943, d’amples travaux de réparation du bâti-
ment. Le palais a résisté tant au grand tremblement
de terre de la nuit du 10 novembre 1940, comme aux
bombardements anglo-américains et allemands de
1944.
Après le 23 août 1944, pendant que le pays était
occupé par les Soviétiques et le communisme enta-
mait son installation en Roumanie, l’activité des cer-
cles militaires a connu des changements significatifs.
167
Le 22 octobre 1947, le ministère de la Défense
nationale a mis en circulation les „Normes générales
pour organiser, commander, administrer et exploiter
les cercles militaires” (Ordre no. 586602), un document
qui a réuni dans une institution unique les cercles mi-
litaires des officiers et des sous-officiers, qui avaient
fonctionnés en tant que séparés. Une telle formule,
obtenue par l’union de deux institutions, avait le but
de rompre la tradition et de montrer qu’il s’agissait
de „l’armée du peuple”, en préparant également son
processus de communisation. Par l’arrêté ministériel
no. 161 de 1949, les cercles militaires ont été suppri-
més, étant remplacés par des maisons de l’armée de
garnisons, institutions destinés aux officiers, aux sous-
officiers, aux engagés civils et aux familles de toutes
les catégories mentionnées. Elles dépendaient des
adjoints politiques des commandants de garnison. Le
document précisait que, dans la ville de Bucarest, l’ins-
titution a le nom de „Casa Centrală a Armatei” (Maison
Centrale de l’Armée), le palais en étant son siège.
La nouvelle institution a été, comme d’ailleurs
l’entière armée et société roumaines, fortement poli-
tisée, son activité étant strictement contrôlée par des
organes politiques. Une expression de cette réalité a
été l’effacement ou le remplacement de certains sym-
boles du palais, qui rappelaient la tradition nationale:
l’effigie du roi Ferdinand et celle de la reine Maria, de
la Salle de marbre, ont été couvertes; ils ont essayé
d’enlever les caryatides; le mobilier de la Salle maure
a perdu les armoiries royales; beaucoup d’espaces ont
reçu d’autres noms.
Malgré l’idéologisation totale, des segments de
l’activité de la Maison Centrale de l’Armée ont accom-
pli les besoins des cadres militaires. Tout d’abord, il y
a eu l’organisation des cours de langues et des stages
de mise en valeur du sens artistique des militaires et
des civils (peinture, musique, danse, etc.). En certaines
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
périodes, l’activité artistique a atteint des niveaux très
hauts, les peintres de l’armée et de la vie civile trou-
vant ici de généreux espaces pour des expositions in-
dividuelles. En outre, l’institution a hébergé beaucoup
d’activités internationales et de protocole du minis-
tère de la Défense nationale.
Un événement malheureux, avec des conséquen-
ces graves pour la Maison Centrale de l’Armée, a été le
tremblement de terre du 4 mars 1977, qui a provoqué
d’importants dégâts au bâtiment. Les travaux pour le
remettre en état ont commencé en 1979 et se sont
achevés en 1989, l’an où le régime communiste a été
enlevé.
Après 1989, les maisons de l’armée ont maintenu,
pendant quelques années, leur spécifique d’institu-
tions culturel-éducatives pour les cadres militaires et
leurs familles. Le contenu des activités a été modifié
par l’élimination des aspects d’ordre politique et idéo-
logique, prépondérants pendant le régime communis-
te. Le changement majeur est intervenu en 1992: par
l’Ordre général no. 3 du 13 janvier du ministre de la Dé-
fense nationale, le général Nicolae Spiroiu, les maisons
de l’armée ont été transformées en cercles militaires.
Mais, suite à une proposition des officiers qui la
commandaient, par l’ordre du ministre de la Défense,
cette institution était déjà redevenue Cercle Militaire
National. C’était un retour, quoique partial, à la tradi-
tion entamée avant la guerre d’Indépendance, un rap-
pel à la mémoire et un geste de normalité.
Le changement du nom a été accompagné d’une
intensification considérable des activités, le Cercle Mi-
litaire National étant l’une des plus dynamiques ins-
titutions de l’armée, un repère très important sur la
carte culturelle, artistique et mondaine de la capitale.
Depuis la révolution de décembre 1989, le Cercle Mi-
litaire a fonctionné comme le centre principal de pro-
tocole, de débats et de conférences du ministère de la
168
Défense nationale. Dans ses espaces, se sont tenues
de nombreuses manifestations scientifiques, certains
de grande envergure internationale, comme le XXIX-e
Congrès International d’Historie Militaire (10-15 août
2003), avec la participation de plus de 200 spécialiste
de 34 pays de tous les continents.
Des chefs d’État et de gouvernement, qui ont vi-
sité le pays, des ministres, surtout de la Défense, des
personnalités politiques et militaires de l’OTAN et l’UE
ont été accueillis au palais. L’édifice a hébergé de nom-
breuses activités ayant comme but la préparation du
pays en vue d’adhérer à l’OTAN et d’être admise en
l’UE. (Comme on connait déjà, la Roumanie est deve-
nue membre de l’OTAN en 2004 et membre de l’UE
en 2007.) Le Cercle Militaire a également accueilli de
différentes réunions. Par exemple, lors du sommet de
l’OTAN de Bucarest (1-3 avril 2008), dans ses salles s’est
tenu le Forum Transatlantic, organisé par „The German
Marshall Fund of the United States”.
Le Cercle Militaire National s’est inséré dans l’ac-
tivité artistique, son palais s’intégrant organiquement
dans le circuit des expositions bucarestoises. L’institu-
tion a organisé d’innombrables expositions personnel-
les, de group, thématiques, etc., avec la participation
des peintres de grande valeur, dont nous rappelons,
par exemple, Vasile Grigore, Ion Popescu Negreni,
Ion Grigore, Elena Uţă Chelaru, Spiru Vergulescu, Ion
Sălişteanu, Vasile Celmare, Marcel Chirnoagă, Marin
Sorescu, Sabin Bălaşa, Valentin Tănase, etc.
D’ailleurs, il y existe aussi une galerie d’art contem-
porain, en réalité une exposition permanente avec les
toiles de la collection publique d’intérêt privé du Cer-
cle Militaire National. Située au troisième étage du bâ-
timent, la galerie contient des peintures que certains
artistes contemporains ont données à l’institution qui
a hébergé leurs expositions. À l’inauguration du 13
juin 2001, la galerie d’art contemporaine présentait
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL
130 toiles, signées de 82 artistes, mais le nombre de
peintures augmente toujours.
En continuant la tradition, observée même pen-
dant le régime communiste, le Cercle Militaire National
a maintenu son statut d’université populaire, en orga-
nisant des stages des langues, des cercles vocation-
nels, des conférences à sujets scientifiques, religieux,
culturels, artistiques, etc. Ses formations artistiques,
parmi lesquelles se trouve la chorale „Andantinno”, ont
remporté d’importants succès dans la vie culturelle in-
terne et internationale.
La période d’après 1989 a été bénéfique pour la
récupération de la tradition du Cercle Militaire Na-
tional. En dépit de certaines difficultés, les espaces
ont retrouvé leurs destinations d’antan, en devenant
plus fonctionnels grâce aux améliorations de l’envi-
ronnement et l’élimination de certaines activités qui
n’étaient pas spécifiques. Il y existe aujourd’hui un „Sa-
lon des fondateurs”, où se trouvent le buste du général
Vasile Zottu et celui de Nicolae Filipescu, ainsi que le
portrait du roi Carol I, du roi Ferdinand et les portraits
des reines Elisabeta et Maria, qui ont contribué, y com-
169
pris avec des donations, au bon fonctionnement du
Cercle Militaire de la garnison de Bucarest.
L’institution a organisé d’amples manifestations
(réunions solennelles, sessions de communications
scientifiques, „Journées des portes ouvertes”) à l’occa-
sion du 125e et du 130e anniversaires de sa création
(2001 et 2006), ainsi que du 80e anniversaire de l’inau-
guration du palais (2003). À la même occasion, on a
élaboré et on a publié des ouvrages, des albums, des
dépliants présentant l’histoire du Cercle Militaire et
du palais, on a offert des plaquettes et des diplômes
à tous ceux qui ont travaillé dans cette institution ou
ont étroitement collaboré avec elle. Ces jours-là, les
chaînes publiques de radio et de télévision ont pré-
senté des émissions évoquant l’histoire et l’activité du
Cercle Militaire National. Toutes ces actions ont mis
en évidence une institution bâtie sur une longue tra-
dition, qui se réjouit d’un prestige toujours plus pré-
gnant dans la vie de la garnison de Bucarest et, d’une
manière implicite, de l’armée roumaine.
Traduit par Aurelia NĂSTASE
 Anexă
CONDUCĂTORII CERCULUI MILITAR
1876-2011

1. General ALEXANDRU ZEFCARI 1876-1877

2. General ALEXANDRU RADOVICI 1877-1878
3. Colonel ALEXANDRU BUDIȘTEANU 1878-1882
4. General ALEXANDRU CERNAT 1882-1883
5. General ERACLIE ARION 1883-1893
6. General ALEXANDRU TELL 1893-1894
7. Colonel IOAN BORĂNESCU 1894-1897
8. Colonel GHEORGHE MAREȘ 1897-1902
9. Colonel CONSTANTIN BOERESCU 1902-1903
10. Colonel CONSTANTIN CONSTANTINESCU 1903-1905
11. Colonel GEORGE GEORGESCU 1905-1907
12. General ALEXANDRU ANGELESCU 1907-1908
13. Colonel DIMITRIE VĂLEANU 1908-1909
14. Colonel TEODOR RÂMNICEANU 1909-1911
15. Colonel SCARLAT PANAITESCU 1911-1912
16. General DUMITRU ILIESCU 1912-1916
17. General CONSTANTIN IANCOVESCU 1916
18. General ION ISTRATI 1919-1921
19. General ILIE MIHĂESCU 1921(iunie-dec.)
20. General VICTOR ZOTTU 1921-1928
21. General GRIGORE COSTANDACHE 1921-1929
22. General ANASTASE PĂLTINEANU 1929-1930
23. General NICOLAE POPESCU 1930-1931
24. General IOAN NEGOESCU 1931(sept.-oct.)
25. General IOAN BĂDESCU 1931-1932
26. General DUMITRU MARŢIAN 1932-1933
27. General GRIGORE COSTANDACHE 1933-1934

171
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

28. General GRIGORE CORNICIOIU 1934 (nov.-dec.)

29. General IOAN NEGOESCU 1934-1937
30. General GHEORGHE MIHAIL 1937-1939
31. General DAVID POPESCU 1939 (feb.-mai)
32. General CONSTANTIN SĂNĂTESCU 1939 (mai-dec.)
33. General ALEXANDRU ORĂȘANU 1939-1940
34. General BARBU ALINESCU 1940-1942
35. Colonel IOAN DIMULESCU 1941-1943
36. Colonel GHEORGHE GEORGESCU 1943-1947
37. Colonel IOAN PETRENU 1947-1949
38. Lt. col. IOAN EREMIA 1949-1950
39. Colonel CORNELIU MĂNESCU 1950-1952
40. Colonel EUGEN BANTEA 1952-1953
41. Maior ION AUREL 1953-1959
42. Lt. col. GHEORGHE DRĂGĂNESCU 1959-1966
43. Colonel MATEI MACI 1966-1978
44. General ION AUREL 1978-1980
45. Colonel GHEORGHE DRĂGĂNESCU 1980-1987
46. Colonel MARIN MIREA 1987-1988
47. Colonel ANCU STANCU 1988-1989
48. Colonel VALENTIN PRESCORNIŢOIU 1989-1990
49. Colonel GEORGE IONESCU 1990-1992
50. Colonel PETRU ACEA 1992-2000
51. Colonel ANTON IANCU 2000-2005
52. Colonel MARIAN GHICA 2005-2008
53. Colonel CRISTIAN DORCA 2008-

[Apud Comandor dr. Ilie Manole, colonel Grigore Buciu, istoric de artă Victor Simion,
Cercul Militar Naţional (The National Military Centre), Timișoara, 2002]

172
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Arhive
Arhivele Militare Române, fonduri: Cabinetul ministrului; Cabinetul șefului Marelui Stat Major, Casa Centrală
a Armatei, Direcţia Domenii și Construcţii Militare; Direcţia Superioară Politică a Armatei; Direcţia personalului
(Cadre și învăţământ), Serviciul Istoric, Secretariatul general.
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fonduri: Ministerul de Război; Președinţia Consiliului de Miniștri; Pre-
ședinţia Consiliului de Miniștri – cabinet militar Ion Antonescu; Casa Regală – Carol I; Casa Regală- Ferdinand;
Casa Regală-Carol II; Casa Regală – Diverse; Guvernele Sănătescu și Rădescu; Ministerul Propagandei Naţionale;
Direcţia Generală a Poliţiei.
Dare de seamă asupra mersului administraţiunii Cercului Militar pe anii 1890, 1892, 1893, 1894, 1895, 1896,
1897, 1898, 1899, 1900, 1901, 1902, 1903, 1904, 1905, 1906, 1911, 1912, 1913, 1914, 1915, 1916-1919, 1920,
1921, 1922, 1923, 1924, 1925, 1926, 1927, 1928, 1929, 1930, 1931, 1932, 1933.
„Monitorul Oastei”, București, 1860-1940.
„Monitorul Oficial”, București, 1878-1944.

Presă
„Adevărul”, București, 1890-1916, 1919-1937.
„Almanahul Capitalei”, 1932, redactat de ziaristul M. Leonte.
„Anuarul Armatei Române”, București, 1876-1916.
„Anuarul Capitalei”, București, 1910, 1911, 1913, 1914-1916.
„Arhitectura”, Revista Societăţii Arhitecţilor Români, București, 1941.
„Buletinul Asociaţiei Antreprenorilor de lucrări publice și particulare din România”, 1905-1912.
„Buletinul Corpului Arhitecţilor din România”, București, 1935-1941.
„Cercul Publicaţiunilor Militare”, București, 1890-1904.
„Dimineaţa”, București, 1923.
„Document”. Buletinul Arhivelor Militare Române, București, 2003.
„Gazeta Capitalei”, București, 1921-1944.
„Gazeta Ilustrată”, București, 1911-1922.

173
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

„Ilustraţiunea Naţională”, București, 1912-1916, 1921-1928, 1931-1940.

„Ilustraţiunea Română”, București, 1911-1916, 1929-1939.
„Lumea militară ilustrată”, București, 1935-1940.
„Neamul Românesc”, București, 1923.
„Realitatea Ilustrată”, București, 1927-1946.
„Revista Armatei”, București, 1883-1914.
„Revista Artileriei”, București, 1889-1940.
„Revista Generală Ilustrată”, București, 1925-1939.
„Revista Infanteriei”, București, 1897-1940.
„Revista Muzeelor și Monumentelor Istorice”, București, 1976.
„România Militară”, București, 1891-1940.
„Universul”, București, 1914-1916, 1922-1923.
„Viitorul”, București, 1923.

Documente publicate
***, Armată și Societatea. Culegere de texte de sociologie militară, volum coordonat de: Ionel Nicu Sava, Ghe-
orghe Tibil, Marian Zulean, Editura INFO-TEAM, București, 1998.
*** Armata Română și Răscoala din 1907. Documente, ediţie îngrijită de: maior dr. Florin Șperlea, Lucian Dră-
ghici, Manuel Stănescu, Editura Militară, București, 2007.
*** Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonatorul
volumului: Daniela Bușă, Editura Academiei Române, București, 2007.
*** Cercul Militar Naţional – prestigios centru cultural; Aprecieri, recunoașteri, consemnări, București, 2003.
*** Documente din istoria militară a poporului român, ianuarie 1848-decembrie 1856, volum întocmit de: colo-
nel Constantin Căzănișteanu (coordonator), Maria Georgescu, dr. Dorina Rusu, Editura Militară, București, 1986.
*** Documente privind marea răscoală din 1907, vol. 1-5, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
București, 1977, 1983-1984, 1986-1987.
*** Relaţii militare româno-germane. 1939-1944. Documente, coordonatori: Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pă-
troiu, Gheorghe Nicolescu, Editura Europa Nova, București, 2000.
Buzatu, Gheorghe, Chiriţoiu, Mircea, Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete
1944-1989, vol. 1-2, Editura Paideea, București, 1998.
Chiper, Ioan, Constantiniu, Florin, Pop, Adrian, Sovietizarea României (1944-1947); Percepţii anglo-america-
ne, Editura Iconica, București, 1993.
Cristescu, Sorin Carol I.Corespondenţă privată (1878-1912), Editura Tritonic, București, 2005, p.417.
Georgescu, Maria, Scrisori cu parfum de epocă, Editura Militară, București, 2006
Gurgu, Ion, general locotenent (r), Balanovici, Sergiu, locotenent colonel dr., Manea, Vasilica, O istorie a
structurii centrale de personal a Armatei Române 1862-1947, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucu-
rești, 2006.

174
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

N. Iorga și Marea răscoală ţărănească din 1907. Mărturii documentare, volum întocmit și îngrijit, studiu intro-
ductiv și note de Nicolae Liu, Editura Junimea, Iași, 1984
Marinescu, Aurel-Sergiu, Armata Roșie în România, vol. 1-2 Editura Vremea, București, 2001.
Potra, George, Documente privitoare la istoria orașului București (1594-1821), Editura Academiei Republicii
Populare Romîne, București, 1961.
Potra, George, Documente privitoare la istoria orașului București (1821-1848), Editura Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1975.
Potra, George, Documente privitoare la istoria orașului București (1634-1800), Editura Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1982.

Albume, Atlase, Cronologii, Dicţionare, Enciclopedii

*** Bucureștii în imagini în vremea lui Carol I/ Pictures of Bucharest in the age of King Carol I, vol. 1-3, selecţia și
prezentarea fotografiilor: Emanuel Bădescu; privire istorică: Ion Bulei; expoziţia din 1906, Nicolae St. Noica, ediţie
îngrijită și cuvânt înainte: Stelian Ţurlea, Editura Fundaţiei Pro și Asociaţia Cultura, București, 2006.
*** Istoria României în date, coordonare: Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică, București, 2003.
*** Romania-NATO. Cronologie 1989-2004, coordonator: general-maior dr. Mihail E. Ionescu, Editura Militară,
București, 2004.
Calafeteanu, Ion (coordonator) Istoria politicii externe românești, Editura Enciclopedică, București, 2003.
Gheorghe, Florian, Popescu, Mihai, Rotaru, Ion Prezenţe militare în știinţa și cultura românească, Editura
Militară, București, 1982.
Mamina, Ion, Monarhia constituţională în România. Enciclopedia politică 1866-1938, Editura Enciclopedică,
București, 2000.
Mamina, Ion, Bulei, Ion, Guverne și guvernanţi (1866-1914), Silex. Casă de Editură, Presă și Impresariat S.R.L,
București, 1994.
Mocanu, Vasile I., general de brigadă (r) dr., Istoria Armatei Române. Repere cronologice, vol. II, Editura Unive-
sităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, București, 2006.
Olteanu, Radu, Bucureștii în date, întâmplări și ilustraţii, Editura Paideea, București, 2010.
Oroianu, Teofil, Nicolescu, Gheorghe (coordonatori), Șefii Marelui Stat Major General român (1859-2000), Edi-
tura Militară, București, 2001.
Palmowski, Jan, Dicţionar Oxford de istorie universală contemporană din 1900 până astăzi, vol. I-II, traducere
de Simona Ceaușu, Editura All, București, 2005.
Parusi, Gheorghe, Cronologia Bucureștilor, 20 septembrie 1459-1989. Zilele, faptele oamenii Capitalei de-a lun-
gul a 530 de ani, Editura Compania, București, 2005.
Păcurariu, Mircea, preot prof. univ. dr., Dicţionarul teologilor români, ediţia a II-a, revăzută și adăugită, Bucu-
rești, 2002.
Rusu, Dorina N., Membrii Academiei Române. Dicţionar. 1866-2003, Editura Enciclopedică/Editura Academiei
Române, București, 2003.

175
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Vaisse, Maurice, Dicţionar de relaţii internaţionale. Secolul al XX-lea, traducere de Marius Roman, Polirom,
Iași, 2008.
Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian, Sasu, Aurel (coordonatori), Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Editu-
ra Albatros, București, 2000.

Lucrări generale
*** Armata română în primii ani ai revoluţiei și construcţiei socialiste, Editura Militară, București, 1977.
*** Istoria românilor, vol. VI, Românii între Europa clasică și Europa Luminilor (1711-1821), coordonatori dr. Paul
Cernovodeanu, membru de onoare al Academiei Române, prof. univ. dr. Nicolae Edroiu, membru corespondent
al Academiei Române, Editura Enciclopedică, București, 2002.
*** Istoria Românilor, vol. VII, partea a II-a, De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918, coordonator: Ghe-
orghe Platon, Editura Enciclopedică, București, 2003.
*** Istoria Românilor, vol. VIII, România întregită (1918-1940), coordonator: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedi-
că, București, 2003.
*** Istoria Românilor, vol. IX, România în anii 1940-1947, coordonator: Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică,
București, 2008.
**** Reforma militară și societatea în România (1878-2008), coordonator: Petre Otu, Editura Militară, Bucu-
rești, 2009.
*** România în anii primului război mondial, vol. 1-2, Editura Militară, București 1987.
Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, volumul 5. Secolul XX (din 1919 pînă în zilele noastre), traducere
de Monica Timu, ediţie îngrijită, note și comentarii de Doina Barcan Sterpu, Institutul European, 1998.
Bulei, Ion, Conservatori și conservatorism în România, Editura Enciclopedică, București, 2000.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a III-a, Editura Enciclopedică, București,
2006
Kiriţescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. 1-2, Editura Știinţifică și Enciclopedi-
că, București, 1989.
Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, traducere: Anca Irina Ionescu, Editura Lider, București, 1994.
Johnson, Paul, O istorie a lumii moderne. 1920-2000, traducere din limba engleză de Luana Schidu, ediţia a
II-a, revizuită, Humanitas, București, 2005.
Judt, Tony, Epoca postbelică.O istorie a Europei de după 1945, traducere de Georgiana Perlea, postfaţă de
Mircea Mihăieș, Polirom, 2008.
Judt, Tony , Reflecţii asupra unui secol XX uitat. Reevaluări, traducerea de Lucia Dos și Doris Mironescu, Poli-
rom, 2011.
Maiorescu, Titu, Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, ediţie, postfaţă și indice de
Stelian Neagoe, Humanitas, București, 1994.
Muraru, Ion, Iancu, Gheorghe, Pucheanu, Mona Lisa, Popescu, Corneliu-Liviu, Constituţiile României, Bu-
curești, 1993.

176
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Soulet, Jean-Francois, Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial până în prezent, traducere de Marius
Roman, Polirom, 2008.

Memorialistică
*** Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Polirom, Iași, 2001.
Alimăneștianu, Pia, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, Imprimeriile Independenţa, București, 1929.
Argetoianu, Constantin, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, volumul al III-lea, partea a V-a
(1916-1917), ediţie îngrijită și indice de Stelian Neagoe, Humanitas, București, 1992,
Beldie, Constantin, Memorii. Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în București (1900-1950), Editura Albatros,
București, 2000.
Cancicov, Vasile Th., Impresiuni și păreri personale din timpul războiului României. Jurnal zilnic (15 august 1916
– 31 decembrie 1918), București, 1921.
Cantacuzino, Sabina, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, vol. II, îngrijire de ediţie, studiu introductiv și note dr.
Elisabeta Simion, București, 1996.
Carol al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol. 2 (1939-1940), ediţie îngrijită de Marcel-Dumitru
Ciucă și Narcis Dorin Ion, Casa de Editură și presă „Șansa” S.R.L., București, 1996.
Cămărășescu, Zoe, Amintiri, traduceri, ghid selectiv de nume și cuvânt de încheiere de Marta Cozmin, Edi-
tura Vitruviu, București, f.a.
Ciocazan, C. M., Amintiri din Războiul Întregirii neamului ale unui ofiţer din Regimentul 5 roșiori, ediţie îngrijită
de Ioan Anastasiu și Nicolae Marinescu, Editura Aius Printed, Craiova, 2007.
Dragu Dumitriu, Victoria, Alte povești ale domnilor și doamnelor din București, Editura Vremea, București,
2006.
Dragu Dumitriu, Victoria, Povești ale doamnelor din București, ediţia a II-a revăzută, Editura Vremea, Bucu-
rești, 2008.
Dragu Dumitriu, Victoria, Povești cu statui și fântâni din București, Editura Vremea, București, 2010.
Duca, I.G., Memorii, vol. III, Războiul. Partea I (1916-1917), ediţie și indice de Stelian Neagoe, Editura Machia-
velli, 1994.
Dumitrescu, Toma, Războiul naţional. Jurnal, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note de Petre Otu și Maria
Georgescu, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1999.
Durandin, Catherine, București. Amintiri și plimbări, Editura Paralela 45, Pitești, 2004.
Filitti, I.C., Jurnal, vol. I, 1913-1919, ediţie îngrijită de Georgeta Filitti, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște,
2008.
Jurgea-Negrilești, Gh., Troica amintirilor. Sub patru regi, Cartea Românească, București, 2002.
Kiriţescu, Constantin, O viaţă, o lume, o epocă, Editura Sport-Turism, București,1979.
Manoilescu, Mihai, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, Editura Enciclopedică, București, 1991.
Marghiloman, Alexandru, Note politice, vol. 1-3, ediţie și introducere de Stelian Neagoe, Editura Scripta,
București, 1993 (I), 1994 (vol. II), 1995 (vol. III).

177
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Maria, regina României, Însemnări zilnice, vol. I (decembrie 1918–decembrie 1919), traducere de Valentina
Costache și Sanda Racoviceanu, îngrijire de ediţie, introducere și note de Vasile Arimia, Editura Historia, Bucu-
rești, 1996.
Maria, Regina României, Însemnări zilnice, volumul V, traducere de Sanda-Ileana Racoviceanu, îngrijire de
ediţie, cuvânt înainte și note de Vasile Arimia, Editura Historia, București, 2006.
Netzahammer, Raymund, Episcop în România. Într-o epocă a conflictelor naţionale și religioase, traducere
realizată de prof. univ. dr. George Guţu, ediţie realizată de Nikolaus Netzahammer în colaborare cu Krista Zach,
Editura Academiei Române, București, 2005.
Rosetti, Radu R., Mărturisiri (1914-1919), ediţie îngrijită, studiu introductiv și note de Maria Georgescu, Edi-
tura Modelism, București, 1997.
Rostas, Zoltan, Chipurile orașului: istorii de viaţă în București: secolul XX, Polirom, Iași, 2002.
Rostas, Zoltan, Secolul coanei Lizica. Covorbiri din anii 1985-1986 cu Elisabeta Odobescu-Goga. Jurnalul din
perioada 1916-1918, traducerea jurnalului și transcrierea convorbirilor Irina Marmor-Rostas, prefaţă: Georgeta
Filitti, Paideea, București, 2004.
Sănătescu, Constantin, Jurnal, cu o prefaţă de Simona Ghiţescu-Sănătescu, Humanitas București, 1993.
Schuyler, C.V., Misiune dificilă. Jurnal (28 ianuarie 1945–20 septembrie 1946), cuvânt înainte de general de
corp de armată Dumitru Cioflină, ediţie îngrijită de lt.-col. Alexandru Oșca și lt.-col. Mircea Chiriţoiu, traducere
Sorana Georgescu-Gorjan și Alina Petricel, Editura Enciclopedică, București, 1997.
Tzigara Samurcaș, Alexandru, Mărturisiri silite, București, 1920.
Tzigara Samurcaș, Alexandru, Memorii, vol. 1, ediţie critică de Ioan Șerb și Florica Șerb, Editura Grai și Suflet
– Cultura Naţională, București, București, 1991.
Weck, René de, Jurnalul unui diplomat elveţian în România: 1939-1945, ediţie tradusă din franceză și îngrijită
de Viorel Grecu și Claudia Chinezu, Editura Fundaţiei Culturale Române, București, 2000.

Lucrări speciale
*** Biblioteca Militară Naţională. 150 de ani de existenţă, coordonator: Alexandru Mihalcea, Editura Militară,
București, 2010.
*** Cercul Militar Naţional – prestigios centru cultural. Aprecieri, recunoașteri, consemnări, volum omagial alcă-
tuit de colonel Anton Iancu, directorul Cercului Militar Naţional, Editura Expert, București, 2003.
*** Cutremure de pământ și semne cerești în istoria României, antologie și prefaţă de I. Oprișan, Editura SAE-
CULUM I.O., București, 2011.
*** Cutremurul de pământ din România de la 4 martie 1977, București, 1982.
Achim, Theodor ing, Cauzele prăbușirii „Blocului Carlton”. Învăţăminte, Tiparul „Cartea Românească”, Bucu-
rești, 1941.
Bacalbașa, Constantin, Bucureștii de altădată, vol. 1 (1871-1877), ediţie îngrijită de Aristiţa și Tiberiu Avra-
mescu, Editura Eminescu, București, 1987.
Bacalbașa, Const., Capitala sub ocupaţie dușmană, Editura Alcalay & Calafeteanu Brăila, 1921.

178
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Bilciurescu, Victor, București și bucureșteni de ieri și de azi, Editura Paideea, București, 2003.
Bleoancă, Dumitru, Statul social al militarilor Armatei Române în perioada 1878-1914, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”, București, 2003.
Brăescu, George, căpitan, Educaţiunea socială a naţiunii armate. Viitorul ofiţer: în școală, în armată și în socie-
tate, Editura Ig. Hertz, București, f.a.
Cardaș, Gh., Bucureștii de altă dată (cântat de poeţi), Editura „Universală” Alcay &Co, București, 1936.
Casseli, Domenico, Cum au fost Bucureștii odinioară, Silex, București, 1994.
Celac, Mariana, București, arhitectură și modernitate, ediţie bilingvă, Editura Simetria, București, 2005.
Cândea, Virgil, Zamfirescu, Ion, Moga, Vasile, Ateneul Român, monografie, sub îngrijirea lui Vasile Moga,
Editura Știinţifică și Enciclopedică, București, 1976.
Comșa, D.N. Concluziuni din partea Cercului Militar depuse în procesul cu Casa de Depuneri, Tip. Ziarului „Curi-
erul judiciar”, București, 1911.
Constantiniu, Florin, Doi ori doi fac șaisprezece, Editura Enciclopedică, București, 2000.
Constantinescu, Teodor-Dinu, Construcţii monumentale, Editura Știinţifică și Enciclopedică, București,
1989.
Cosma, Viorel, București – citadela seculară a lăutarilor români (1550-1950), Fundaţia Culturală Gheorghe Ma-
rin Speteanu, București, 2009.
Costescu, George, Bucureștii Vechiului Regat, București, 1944.
Crutzescu, Gheorghe, Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi, Editura Meridiane, București, 1986.
Damé, Frédéric, Bucureștiul în 1906, Editura Paralela 45, Pitești, 2007.
Decuseară, Eugen, C., România sub ocupaţie dușmană, București, 1920.
Doicescu, Graziella, Captivantul București interbelic, Editura Vremea, București, 2008.
Dragomir, Silviu N., Un București mai puţin cunoscut, Editura Lucman, București, 2008.
Drăghiceanu, Virgiliu N., 707 zile sub cultura pumnului german, Cartea Românească, București, 1920.
Filipescu, Nicolae, Opinii de răspândit, București, 1890.
Filipescu, Nicolae, Către un nou ideal, București, 1898.
Filipescu, Nicolae, Pentru România Mare. Cuvântări din războiul 1914-1916, București, 1925.
Filitti, Georgeta, Călătorie în timp prin București, Editura Do-MinoR, București, 2006.
Florescu, George D., Din vechiul București: Biserici, curţi boierești și hanuri între 1790-1791 după planuri inedite,
Editura 1935, București, 1935.
Genilie, Iosif, Pelimon, Alexandru, Berindei, Dimitrie, Primii istoriografi ai Bucureștilor, Fundaţia Culturală
Gheorghe Marin Speteanu, București, 2008.
Georgescu, Maria, Scrisori cu parfum de epocă, Editura Militară, București, 2006.
Georgescu, Vlad, Mémoires et projets de réforme dans la Principautées Roumaines.1769-1830, Association In-
ternationale d’Études du Sud-Est Européen, Bucarest, 1970.
Georgescu, Vlad, Ideile politice și iluminismul în Principatele Române, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1972.

179
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Giurescu, Constantin, C., Istoria Bucureștilor, ediţia a II-a revăzută și adăugită, Editura Sport-Turism, Bucu-
rești, 1979.
Giurescu, Dinu, C., Guvernarea Nicolae Rădescu, București, 1996.
Giurescu, Dinu, Arhitectura Bucureștilor, încotro?, Editura Vremea, București, 2010.
Ion, Narcis Dorin, București – în căutarea Micului Paris, Tritonic, București, 2003.
Ionescu, Grigore, București. Orașul și monumentele sale, București, 1956.
Ionescu, Grigore, Arhitectura românească. Tipologii, creaţii, creatori, București, 1984.
Ionnescu-Gion, G.I., Istoria Bucurescilor, Stabilimentul Grafic I.V. Socecu, București, 1899 (ediţie anastatică,
Iași, 2003).
Ioniţă, Maria-Magdalena, Casa și Familia Capșa în România modernă, 1852-1950, ediţia a II-a, revăzută și adă-
ugită, Editura Oscar Print, București, 2010.
Iordache, Anastasie, Parlamentul României în anii reformelor și ai primului război mondial 1907-1918, Paide-
ea, București, 2001.
Iorga, Nicolae, Cum au fost și cum trebuie să fie Bucureștii. Conferinţă ţinută în 1930 la societatea „Bucureștii
vechi”, Vălenii de Munte, 1932.
Iorga, Nicolae, Istoria Bucureștilor, București, 1939 (ediţia Municipiului București).
Lascu, Nicolae, Bulevardele bucureștene până la Primul Război Mondial, Simetria, București, 2011.
Leahu, Gheorghe, București, micul Paris: Bucarest, le petit Paris: Bucharest, the little Paris, Regia Autonomă
Monitorul Oficial, București, 2003.
Leahu, Gheorghe, București, portretul unui oraș: Bucharest, the portrait of a city; Bucarest, portrait d’une ville:
Bukarest, das Porträt einer Stadt, Editura Crater, București, 1999.
Leahu, Gheorghe, Bucureștiul dispărut, Editura Arta Grafică, București,1995.
Maimarolu, Dimitrie, Memoriu asupra construcţiunii Palatului Cercului Militar, București, 1912.
Majuru, Adrian, Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, București, 2003.
Majuru, Adrian, Bucureștiul subteran: cerșetorie, delincvenţă, vagabondaj, Editura Paralela 45, Pitești, 2005.
Majuru, Adrian, Stănescu, Florin Alexandru, Bucureștiul subteran: sinuciderea, Editura Paralela 45, Pitești,
2006.
Manole, Ilie, comandor, Buciu, Grigore, colonel, Simion, Victor, istoric de artă, Cercul Militar Naţional, Popa’s
Art, Timișoara, 2001.
Marsillac, Ulyssé de, Bucureștiul în veacul al XIX-lea, Editura Meridiane, București,1999.
Mihăilescu, Dan C., București. Carte de bucăţi, Humanitas, București, 2003.
Moisil, Constantin, Bucureștii vechi. Schiţă istorică și urbanistică, București, 1932.
Morand, Paul, Bucuresti, Echinox, Cluj-Napoca, 2000.
Mucenic, Cezara, Străzi, pieţe, case din vechiul București, Editura Vremea, București, 2004.
Nistor, Ion, Primele încercări de restaurare a oștirilor pământene, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului,
Imprimeria Naţională, București, 1943.

180
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Noica, Nicolae N., Palatul Patriarhiei. Personalităţi și semnificaţii din istoria construcţiei sale, cuvânt înainte al Prea-
fericitului părinte Daniel, Patriarhul României, ediţie îngrijită de Stelian Ţurlea, Editura Cadmos, București, 2008.
Noica, Nicolae N., Lucrări publice din vremea lui Carol I, Editura Cadmos, București, 2008.
Ofrim, Alexandru, Străzi vechi din Bucureștiul de azi, Editura Humanitas, București, 2011.
Olariu, Constantin, Bucureștiul monden. Radiografia unei prăbușiri (1940-1970), Editura Paralela 45, Pitești,
2006.
Otu, Petre, Mareșalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, București, 2005.
Otu, Petre, Mareșalul Constatin Prezan. Vocaţia datoriei, Editura Militară, București, 2008.
Otu, Petre, Pace și război în spaţiul românesc. Secolul al XX-lea, Editura Militară, București, 2010.
Papazoglu, Dimitrie, locotenent-colonel, Istoria fondării orașului București. Capitala regatului român de la
anul 1330 până la 1850, precedată de studiul Memorii de militar de Nicolae Iorga, ediţie îngrijită de prof. univ. dr.
Adrian Năstase, Editura Asociaţiei Române pentru Educaţie Democratică, București, 2000.
Pippidi, Andrei, București. Istorie și urbanism, Editura Do-minoR, Iași, 2002.
Pârvulescu, Ioana, Întoarcerea în Bucureștiul interbelic, Editura Humanitas, București, 2009.
Popescu-Lumină, colonel, Bucureștii. Din trecut și astăzi, 1935, București.
Potra, George, Din Bucureștii de altădată, Târgul Moșilor, Bis. Sf-Spiridon cel Nou, Hanul Colţea, luminarea și
paza de noapte în 1940, Teatrul Naţional, Imprimeriile „Curentul” S.A.R., București, 1941.
Potra, George, Bucureștii la mijlocul secolului al XIX-lea, București, 1941.
Potra, George, Bucureștii văzuţi de călători străini (secolele XVI-XIX), Editura Academiei Române, București,
1992.
Potra, George, Din Bucureștii de ieri, vol. I-II, Editura Știinţifică și Enciclopedică, București, 1990
Prager, Emil, inginer, Betonul armat în România, volumul I, Editura Tehnică, București, 1979.
Predescu, Alexandru, Vremuri vechi bucureștene, București, 1990.
Radeș, Corneliu, Bucureștii în vâltoarea primului război mondial, Teora, București,1993.
Rădulescu-Zoner, Șerban, Marinescu, Beatrice, Bucurestii în anii primului război mondial, 1914-1918, Editu-
ra Albatros, București, 1993.
Simionescu, Dumitru, căpitan din geniu, Cercurile Militare – organizare, funcţionare și construirea localurilor
proprii, Editată de “Buletinul Armatei și Marinei”, București, 1909.
Socolescu, Toma T., arh., Fresca arhitecţilor care au lucrat în România în epoca modernă 1800-1925, Caligraf
Design, București, 2004.
Stahl, Henri, Bucureștii ce se duc, Fundaţia Culturală Gheorghe Marin Speteanu, București, 2006.
Stan, Apostol, Renașterea armatei naţionale, Editura Scrisul Românesc, Craiova,
Stoenescu, Anibal, Din vremea ocupaţiei, București, 1927.
Tomiţă-Răzașul, Anastasie, căpitan adm., Structura și rostul publicaţiilor militare, București, 1931.
Ţurlea, Cristina, Centrul istoric financiar-bancar al Bucureștiului Editura Cadmos, București, 2011.
Zamani, Lelia, Comerţ și loisir în vechiul București, Editura Vremea, București, 2007.
Zamani, Lelia, Oameni și locuri din vechiul București, Editura Vremea, București, 2008.

181
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Studii și articole în periodice

Berindei, Dan, academician, Micul Paris, „Istorie și civilizaţie”, anul III, nr. 23, august, 2011.
Moisescu, Cristian, Un monument bucureștean dispărut – Biserica Mânăstirii Sărindar, în „Revista Muzeelor și
Monumentelor Istorice”, 1976
Orășanu, Ana Maria, Vechi zidiri bucureștene: Sărindar, „Biblioteca Bucureștilor”, an I, nr. 3.
Otu, Anca Oana, Revenirea în capitală a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, 18 noiembrie/1 decembrie 1918,
„Document, Buletinul Arhivelor Militare Române”, an VI, nr. 1(9)/2003.

182
CUPRINS

CUVÂNT-ÎNAINTE ................................................................................................................................................................................................. 5
ÎNTÂMPINARE ........................................................................................................................................................................................................ 7
ARGUMENT ............................................................................................................................................................................................................. 9

Capitolul I
INSTITUŢIA CERCURILOR MILITARE ÎN ARMATA ROMÂNĂ
(SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XIX-LEA ȘI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA) ..................................................................... 15
Schiţă istorică a evoluţiei armatei române ......................................................................................................................................... 15
Consideraţii privind statutul corpului de cadre al armatei române. Instituţia cercurilor militare .................................. 19
Înfiinţarea Cercului Militar al ofiţerilor din garnizoana București............................................................................................... 29

Capitolul II
CERCUL MILITAR AL OFIŢERILOR DIN GARNIZOANA BUCUREȘTI
DE LA RĂZBOIUL PENTRU INDEPENDENŢĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL ....................................................................... 35
Realizări și greutăţi la început de drum (1878-1896) ...................................................................................................................... 35
Instituţie de interes general. Noi statute ............................................................................................................................................. 39
Coordonate ale activităţii la sfârșit și început de veac ................................................................................................................... 42

Capitolul III
PALATUL – DE LA IDEE LA PROIECT .......................................................................................................................................................... 49
Localul propriu – o necesitate. Obţinerea terenului ....................................................................................................................... 49
Sărindarul, „Templul cel mai măreţ al Capitalei”................................................................................................................................ 53
„Marea chestiune a clădirii Palatului”.................................................................................................................................................... 56

Capitolul IV
PALATUL – DE LA PROIECT LA EDIFICIU ................................................................................................................................................ 63
Speranţe amânate la început de veac .................................................................................................................................................. 63
Lucrările de construcţie a palatului sub semnul disputelor ......................................................................................................... 67

Capitolul V
ÎN VREME DE RĂZBOI (1916-1918). „ÎNCHISOAREA REBELILOR” ............................................................................................. 81
Campania din toamna anului 1916 ....................................................................................................................................................... 81
Sub ocupaţie dușmană .............................................................................................................................................................................. 83

183
Capitolul VI
CERCUL MILITAR – UN REPER CULTURAL AL URBEI (1919-1939) ............................................................................................. 89
Un nou început. Reluarea activităţii Cercului Militar ...................................................................................................................... 89
Eforturi pentru finalizarea Palatului ...................................................................................................................................................... 93
Inaugurare sub auspicii regale ................................................................................................................................................................ 95
O perioadă fastă în activitatea instituţiei ............................................................................................................................................ 98
Administrarea Palatului. Proiecte, îmbunătăţiri, litigii .................................................................................................................... 102

Capitolul VII
EVOLUŢII ȘI INVOLUŢII ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1939-1947)......................................... 109
Înainte și după reorganizare ................................................................................................................................................................... 109
De la Armistiţiu la Republica Populară................................................................................................................................................. 115

Capitolul VIII
CASA CENTRALĂ A ARMATEI (1948-1989) ............................................................................................................................................ 119
O tradiţie deturnată .................................................................................................................................................................................... 119
Între dogmatism și deschidere ............................................................................................................................................................... 121
Consolidarea și restaurarea Palatului.................................................................................................................................................... 126

Capitolul IX
CERCUL MILITAR NAŢIONAL – ATENEU AL OȘTIRII ROMÂNE ..................................................................................................... 131
Cercul Militar redivivus .............................................................................................................................................................................. 131
Palat al artelor ............................................................................................................................................................................................... 133
Centru de dezbateri și conferinţe .......................................................................................................................................................... 135
Activitatea culturală și știinţifică............................................................................................................................................................. 138
Instituţie de protocol și reprezentare ................................................................................................................................................... 141
Activitatea recreativă și mondenă ......................................................................................................................................................... 143
Activităţi de pregătire ................................................................................................................................................................................ 144
Omagierea tradiţiei ..................................................................................................................................................................................... 145
Dificultăţi și reușite în managementul instituţiei ............................................................................................................................. 147

SUMMARY................................................................................................................................................................................................................ 151
RÉSUMÉ .................................................................................................................................................................................................................... 161

Anexă
CONDUCĂTORII CERCULUI MILITAR 1876-2011 ................................................................................................................................ 171

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................................................................................................................................. 173

184
CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Ziua Imnului Naţional

CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Ziua Drapelului Naţional

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Ceremonial militar în faţa Cercului Militar Naţional

CERCUL MILITAR NAŢIONAL
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Aspecte de la ceremoniile organizate cu prilejul Zilei Drapelului Naţional (pagina din stânga) şi al Zilei Imnului Naţional
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Instantanee surprinse la manifestările prilejuite de Ziua Drapelului Naţional

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Preşedintele României, Traian Băsescu, adresându-se participanţilor la „The Bucharest Conference” (1-3 aprilie 2008)
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

„The Bucharest Conference” , Palatul Cercului Militar Naţional (1-3 aprilie 2008)
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Vizita suveranilor Belgiei, regele Albert al II-lea şi regina Paola (8 iulie 2009)
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Preşedintele României, Traian Băsescu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, ministrul apărării naţionale,
Gabriel Oprea, şeful Statului Major General, amiralul Gheorghe Marin, în mijlocul rudelor militarilor căzuţi în teatrele de acţiuni militare
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Preşedintele României, Traian Băsescu, adresându-se asistenţei cu prilejul împlinirii a 151 de ani de la Unirea Principatelor Române
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Reuniunea ataşaţilor militari (martie 2011)

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Ministrul apărării naţionale, Gabriel Oprea, înmânând distincţii unor veterani de război
şi generali şi ofiţeri în rezervă (18 mai 2010)
CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Conferinţa susţinută de
academicianul Mircea
Maliţa, Cuminţenia
pământului. Strategii de
supravieţuire în istoria
poporului român
(6 aprilie 2011)
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Profesorul universitar dr. Gheorghe

Ștefan prezentând conferinţa
Paralelismul computaţional – o
strategie interactivă (4 mai 2011)

Generalul-maior dr. Cătălin Zisu, comandantul Comandamentului Logistic Întrunit, la sărbătoarea Cercului Militar Naţional (2010)
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Violonistul Alexandru
Tomescu şi pianistul
Horia Mihail primind
distincţii din partea
colonelului Cristian
Dorca

Festivalul internaţional de
muzică de cameră
SoNoRo
CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Concert la Sala de Marmură

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Salonul de carte „Polemos”, ediţia a VII-a (octombrie 2011)

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Colocviile „Polemos”
(2010)

Gala premiilor Societăţii Scriitorilor

MIlitari (2006)
 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Sub semnul lui Eminescu. Recită actorul Eusebiu Ştefănescu

CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Bal la Cercul Militar Naţional

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Spectacole susţinute de trupa „Andantino” (sus) şi Ansamblul artistic al armatei

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Prezentare a costumelor de epocă la Sala de Marmură

CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Sala de Marmură
CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Sala de Marmură
CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Sala Bizantină
CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Sala de Marmură
CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Sala Gotică
CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Rotonda „Tudor Vladimirescu”

 CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Generalul-locotenent dr. Cătălin Zisu, comandantul Comandamentului Logistic Întrunit,

colonelul Cristian Dorca, directorul Cercului Militar Naţional, alături de personalul instituţiei (decembrie 2011)