3.

ETICA ACADEMICĂ ŞI PROBLEMELE SALE SPECIFICE

1. Etica academică
2. Probleme specifice eticii academice
2.1. Probleme etice referitoare la activitatea în clasă
2.2. Etica cercetării științifice

1. Etica academică
Există multe definiții și caracterizări ale eticii academice. Într-o primă accepțiune, cea a lui
Lobkowicz (1984), etica academică este o aplicare a eticii în general la situația specială a unei
anumite profesii și a instituției în care se defășoară profesia. Autorul consideră că pentru a defini
corect etica academică este necesară o caracterizare a comunității academice.
Universitățile, spune Lobkowicz, sunt „școli în care profesorii sunt oameni de știință
implicați activ în cercerate”. Ideea de universitate îi obligă pe profesori nu numai să formeze
practicieni pentru acele profesii care presupun cunoaștere teoretică, dar și să educe. Universitățile
trebuie să contribuie la formarea studenților, adică să le formeze caracterul, oferindu-le o
perspectivă asupra posibilităților și limitelor ființei umane (Lobkowicz, 1984).
În accepțiunea unor cercetători români (Socaciu, 2017) etica academică aduce lalolaltă
elemente din etica unei profesii și etica cercetării. Comunitatea academică internalizează anumite
standarde etice care reprezintă un răspuns la așteptările exprimate de societate față de această
comunitate.
Ideea referitoare la responsabilitatea universităților în formarea caracterului studenților este
susținută și de Couch și Dodd (2005). Autoarele fac distincția între pregătirea etică a viitorilor
specialiști (medici, ingineri, avocați) și pregătirea etică a studenților ca membri ai comunității
academice.
Aici se impune diferențierea între etica profesională și etica activității la clasă a profesorului
și a studenților săi. Astfel, etica în clasă și în afara acesteia vizează, în opinia autoarelor aminitite,
„angajarea maximă a studenților în procesul de învățare”. Învățarea experiențială poate să
personalizeze și să legitimeze instrucția tradițională în clasă, dând studenților oportunitatea să ia în
considerare dimensiunea socială și economică a problemelor etice.
În contextul eticii academice, studenții sunt învățați să gândească la deciziile etice, învață să
recunoască problemele etice ale vieții reale, prin reflecție și dialog (Couch și Dodd, 2005). Spre
deosebire de această abordare, etica profesională, susțin Erich, Cranston, Kimber și Starr (2012, p.
102) reprezintă extensia eticii de zi cu zi la nuanțele practicii profesionale. Ea cuprinde valorile și
credințele care ghidează un grup de profesioniști în relațiile lor cu clienții. Etica profesională este
strâns relaționată cu codurile profesionale de etică, diferite de la o profesiune la alta.

2. Probleme specifice eticii academice

Problemele specifice eticii academice acoperă o paletă largă de domenii, putând să ia forme
legate de etica profesională, de etica cercetării științifice, de etica relațiilor între studenți și între
studenți și pofesori, de etica activităților desfășurate la clasă.
În literatura de specialitate se vorbește despre „specificul moral al vieții academice, care este
dat de respectarea unor valori morale precum libertatea academică, autonomia intelectuală a
cercetătorului sau de acceptarea diversității de opinii” (Socaciu, 2017).

2.1. Probleme etice referitoare la activitatea în clasă

Această categorie de probleme vizează atât comportamentul cadrului didactic universitar,
cât și pe cel al studenților. Se pune în acest caz în discuție raportul între autoritate, putere și
deontologie.
Tabel 1. Aspecte ale raportului între autoritate și putere (Vocila, 2010)
Autoritatea Puterea
O relație prin care o persoană sau grup Este șansa cuiva de a impune propria sa voință
 acceptă ca legitim faptul că acțiunile sale pot în relațiile sociale.
să fie ghidate de o instanță superioară.
Este produsul unei investituri de atribuții șiLegitimitatea ei este definită de o investitură
de încredere. structural-funcțională.
Legitimitatea ei se bazează pe recunoașterea Este expersia unilaterală a dreptului de
dreptului de dispoziție. dispoziție, fără a presupune cu necesitate
recunoașterea.
Acceptarea ei se bazează pe convingere până Acceptarea ei are ca rezervă constrângerea.
la capăt.
Acceptarea ei are la bază tradiția, charisma, Poate fi imorală; este morală doar dacă cel care
sau un fundament raționallegal(fundamente o deține este împuternicit cu autoritate.
prin excelență morale).

Esenţa morală a unei relaţii de autoritate constă în faptul că se instituie între oameni, egali în
drepturi şi obligaţii, liberi unii faţă de alţii, cu aceleaşi drepturi la existenţă şi la dezvoltarea
personalităţii.
Dar relaţia de autoritate „produce un dezechilibru între individul care, în temeiul profesiunii
sale, porunceşte, dă directive, ordine, dispoziţiuni și celălalt care execută, se supune; unul
dobândeşte puterea, celălalt, în virtutea puterii primului, îşi îngrădeşte libertatea”(Vocila, 2010).
Extrapolând aceste trăsături la situația relației dintre profesor (purtătorul autorității) și
student putem să identificăm câteva aspecte specifice ale acestei relații:
1. Autoritatea didactică a profesorului se bazează pe forța discursului său.
2. Legitimitatea didactică îi este conferită de competențele certificate prin studiile de
specialitate și prin cele psiho-pedagogice.
3. Relaţiile purtătorului de autoritate se manifestă pe orizontală, cu colegii, sau pe verticală, cu
managerul sau cu studenții.
4. Relația purtătorului de autoritate (profesor) cu managerul (deținătorul puterii) se
concretizează prin faptul că ultimul realizează transmiterea sarcinilor, îndrumarea, controlul
și evaluarea îndeplinirii acestora, acordă sancţiuni, și recompense, aprobă promovări, aplică
retrogradări.
5. Relația între purtătorul de autoritate și studenți se concretizează în transmiterea cunoştinţelor
(informaţiilor), formarea abilităților și atitudinilor (opiniilor), evaluarea (măsurarea și
aprecierea), exersarea (antrenarea).
Considerăm că problematica relației între autoritate, putere și deontologie aduce în discuție
și aspectele mai sensibile ale eticii grijii care ar trebui să se reflecte în activitatea la clasă a
dascălului din mediul universitar.
Erich et al. (2012) consideră că etica grijii ar trebui să reprezinte baza relațiilor între
profesorul din învățământul superior și studenți. Încercând o caracterizare a „predării bune” din
perspectiva eticii grijii, autoarele argumentează că „predarea bună” în context universitar vizează
natura morală a predării bazate pe cinste, respect și grijă în relația cu studenții. Veridicitatea și
corectitudinea ca și anagajamentul personal de a fi corect și just sunt alte trăsături necesare ale unei
astfel de relații (Erich et al., 2012).
Couch și Dodd (2005) semnalează „responsabilitatea mutuală” ca fiind unul dintre
principiile etice care ar trebui să guverneze această relație. Un exemplu concludent de ignorare a
eticii grijii ar putea fi lipsa de corespondență între cerințele etice exprimate explict la clasă de către
profesor și valorile implicite pe care acesta le dovedește prin comportamentul său în timpul
activităților la clasă.
O problemă care poate să aibă efecte negative asupra relației dintre profesor și student este
reprezentată de conceptul de înșelăciune academică (cheating, academic dishonesty), semnalat în
majoritatea articolelor care au ca tematică etica academică.
 Legând această problemă de principiul integrității academice, mai mulți autori (Sousa,
Conti, Salles, Mussel, 2016; Thomas A., Zyl, 2012; Șercan, 2017), punctează printre formele
comune ale necinstei academice:
 folosirea neadecvată a materialelor academice sau ajutorul neautorizat al unei a treia părți,
când un student citește răspunsurile la test ale colegului, folosește neautorizat materiale
scrise, echipamente care conțin mesaje digitale;
 înșelătoria în sens pasiv, când un coleg oferă materiale scrise pentru a fi copiate;
 plagiatul cu formele sale;
 lucrul în grup segmentat, când profesorul așteaptă ca fiecare student să dobândească o
înțelegere globală a întregii lucrări, iar studentul trimite doar partea sa, fără a demonsta
înțelegerea globală;
 disimularea, când studentul comite o eroare voită, din care poate să aibă avantaje: asumarea
unei note mai mari, promovarea unui examen la care s-a prezentat un alt coleg în locul său;
 minciună și manipulare, utilizarea unei informații false care în general include o implicare
emoțională: probleme inexistente legate de sănătate, de familie;
 prezentarea unor lucrări: eseuri, referate, experimente de laborator, realizate parțial sau
integral de un alt coleg;
 acoperirea absenței unui coleg care nu este prezent la curs;
 vânzarea de eseuri, referate, lucrări de licență sau disertație.
Cercetând problema înșelăciunii academice așa cum este percepută de studenți, Erich et al.
(2012) au sesizat și alte situații problematice care se referă atât la comportamentul studenților, cât și
la cel al profesorilor. Între acestea se numără:
 fenomentul de bullying manifestat din partea personalului universitar față de studenți prin
amenințări referitoare la evaluare în cazul în care studenții refuză să îndeplinească anumite
cerințe nejustificate ale profesorului;
 fenomenul de favoritism față de studenți apropiați profesorului care nu sunt evaluați
conform standardelor oficiale;
 hărțuirea sexuală;
 lipsa eticii profesionale și a eticii grijii în relația dintre profesor și studenți, care se manifestă
prin refuzul profesorului de a vorbi cu studenții despre notele acordate, sau prin încrederea
exagerată în notele date de un membru neexperimentat al colectivului profesoral, lipsa de
confidențialitate în discuțiile dintre profesor și studenți.
Darea și luarea de mită la examene, consumul de băuturi alcoolice în timpul programului,
misoginismul sunt alte probleme care alterează relația profesor-studenți, semnalate de cercetători
români (Mureșan, 2009).
Potrivit unora dintre cercetători (Sousa et al., 2016) înșelăciunea academică pare a fi
înrădăcinată în cultura academică din multe medii de învățare, studenții nu își ascund fapta, ba chiar
se mândresc în cercul de prieteni. Studenții care nu împărtășesc această atitudine sunt stigmatizați.
Din aceste motive, în contextele pedagogice și instituționale, necinstea academică ar trebui
să se afle mereu în atenția profesorilor, ca parte a procesului zilnic de modelare a caracterelor
studenților.
Argumentul adus de autori este deosebit de important din punct de vedere etic și pedagogic,
cu implicații pe termen lung: „problema este că ceea ce învață [studenții] în domeniul moralității se
va manifesta în comportamentul lor, ani după ce au absolvit instituția”. (Sousa et al., 2016)

2.2. Etica cercetării științifice

Un domeniu special al eticii academice este reprezentat de etica cercetării științifice.
Această ramură a eticii academice cuprinde o problematică diversificată. Lucrarea „Deontologie
academică. Curriculum cadru”, (Papadima, 2017) abordează o mare parte dintre problemele de care
trebuie să se țină seama în etica cercetării științifice: originalitatea cercetării, dialogul științific,
munca în echipă, redactarea corectă a lucrărilor științifice.
 O cercetare originală reprezintă „un răspuns propriu, ancorat în studiul literaturii actuale,
respectând standardele metodologice ale disciplinei” (Papadima, 2017). Originalitatea unei lucrări
științifice poate fi recunoscută în scopul declarat al cercetării, în sinteza asupra literaturii de
specialitate, în tehnicile și procedurile utilizate în timpul cercetării, în procesarea și interpretarea
datelor obținute sau în experiența celui care efectuează cercetarea.
Dialogul științific se realizează prin citarea corectă a surselor. Ordinea în care sunt citați
autorii poate să difere, potrivit cercetării, putând fi redată alfabetic, în funcție de importanța
contribuției autorilor la elaborarea lucrării sau de poziția lor în colectivul de autori (prim-autor,
coordonator al cercetării etc).
Comportamentele care nu respectă etica cercetării sunt includerea în colectivul de autori a
unor persoane de notorietate, fără știrea acestora, pentru a crește artificial valoarea lucrării, sau
publicarea unor lucrări efectuate de studenți, masteranzi, doctoranzi, fără știrea acestora și fără a li
se recunoaște meritele. Falsificarea de date reprezintă prezentarea unor date ficționale, pentru a
realiza o cercetare (Papadima, 2017).
Plagiatul este definit în literatura de specialitate ca fiind „actul de a folosi munca altcuiva
fără recunoaștera adecvată sau utilizarea neautorizată, neacceptată a ideilor altcuiva ca și cum ar fi
cunoștințe originale sau comune” (Thomas, A., Zyl, 2012).
Cercetătorii români au sintetizat încercările de definire a plagiatului în literatura de
specialitate, arătând că acestea „s-au concentrat pe ideea de furt de cuvinte sau idei” (Șercan, 2017).
Membrii Consiliului Național de Etică a Cercetării Științifice, Cercetării și Inovării au
formulat de asemena o definiție cuprinzătoare a noțiunii, potrivit căreia „plagierea este preluarea de
către un autor a unor elemente din opera de creație intelectuală a altui autor și prezentarea lor în
spațiul public drept componente ale unei opere proprii” (Șercan, 2017).
Plagiatul se referă la opera generată prin preluarea ilegitimă, intenționată sau nu, din punct
de vedere deontologic (Șercan, 2017; Sandu, 2017).
Tema plagiatului este abordată într-un număr foarte mare de lucrări de specialitate în
literatura internațională și în cea românească. Vorbind despre formele plagiatului, Sousa et al.
(2016) identifică:
 plagiatul complet, care constă în transcrierea literală a unui text întreg, fără citarea sursei;
 plagiatul parțial, când cineva copiază anumite fraze sau paragrafe din surse diferite;
 plagiatul conceptual, când cineva adoptă anumite concepte sau teorii ca fiind ale lui.
În România, „Ghidul practic pentru deontologie academică” (Șercan, 2017) precizează
forme ale plagiatului, identificate după consultarea literaturii internaționale.

Tabel 2. Formele de plagiat (Șercan, 2017)

Forma de plagiat
Plagiat intenționat
Plagiat neintenționat
Plagiat de tip copy-paste
Plagiat prin citare parțială
Plagiat prin parafrazare
Plagiat prin mixare
Plagiat prin reciclare
Plagiat hibrid
Caracteristici esențiale
„Plagiatorul își însușește cuvintele, ideile sau munca de creație a
unei alte persoane cu bună știință.”
„când studenții nu reușesc să-și însușească regulile de citare sau nu
le interpretează în mod corect.”
„Preluarea și folosirea cuvânt cu cuvânt a muncii unei alte
persoane, fără citare corectă, prin atribuirea sursei și utilizarea
ghilimelelor.”
„preluare de conținut dintr-o singură sursă, asupra căruia se fac
intervenții minimale. Textul preluat nu este plasat între ghilimele.“
„când cuvintele cheie sau unele porțiuni din propoziție sau frază
sunt înlocuite cu cuvinte sau expresii sinonimice, sursa originală
nefiind menționată.”
„când porțiuni din propoziție sau frază sunt preluate din mai multe
surse și sunt folosite în așa fel încât să se potrivească.”
Autoplagiat
„combină sursele citate corect cu propoziții, fraze, paragrafe
 copiate, fără referire la sursa originală.”
Plagiat prin confuzie „combină propoziții, fraze, paragrafe întregi din surse diferite care
nu sunt atribuite”
Plagiat mascat Presupune „folosirea unor referințe inexistente sau inexacte despre
autorii lucrărilor...când se încearcă acoperirea plagiatului, nu prin
citarea autorului din care a fost preluată informația, ci prin citarea
autorului citat de acesta” (citarea la mâna a doua).
Plagiat de tip agregat Autorul citează corect sursa originală, utilizează ghilimele, dar
lucrarea nu conține nicio contribuție originală, fiind o înșiruire de
citate.

Thomas, A. Zyl, (2012) arată că de cele mai multe ori studenții plagiază pentru că nu cunosc
sau nu înțeleg regulile de citare.
O altă cauză a plagiatului masiv în rândul studenților este ușurința cu care se accesează
informațiile pe Internet, precum și competențele digitale ale generației actuale, pentru care regulile
de comportare ale trecutului devin istorie, nu mai sunt înțelese sau nu mai sunt acceptate.
Chestionând studenții asupra acestor motive, Tomas E. și Sassi (2011) au constatat că tinerii
obișnuiți să navigheze pe rețele de socializare precum Tweeter, Facebook sau video, consideră că
ceea ce dorește profesorul să învețe studenții, poate fi considerat, de cei din urmă, o interacțiune
comună, că informațiile publicate pe Internet sunt proprietatea comunității și nu necesită nicio
citare.
Studenții apreciază de asemenea că valorile s-au schimbat foarte mult față de epocile trecute
în care s-au format profesorii.