Pr. Conf. Dr. Patriciu Vlaicu, Asist. Dr.

Răzvan Perșa, Tradiția canonică și misiunea Bisericii,

Lucrările conferinței internaționale de Drept Canonic și Teologie Ortodoxă 3-5 Septembrie
2015, Bruxelles,Presa Universitară Clujeană 2018

Unitatea Bisericii nu este numai spirituală ea se manifestă și la nivel instituțional și structural.

Vitalitatea ei este subliniată de modul de interacțiune între elementele constitutive ale
sistemului eclezial care asigură comunicarea slujitorilor și competențelor într-un fel armonios,
astfel încât Dumnezeu treimic să fie slăvit în bună înțelegere. Prezența și lucrarea Bisericii în
lume ca extindere a lui Hristos în umanitate este mărturisitoare prin persoane –mădulare
vii-,comunități și tot ceea ce exprimă dimensiunea instituită și instituțională. Așa cum în
Hristos se întâlnesc două firi: dumnezeiască și omenească, în Biserică se întâlnesc
dimensiunea sacramental-eshatologică și cea instituțională. De echilibru în care se manifestă
cele două dimensiuni ține eficacitatea mărturiei și misiunii în societate. ( 51-52 Pagina)

În teologia dreptului canonic se artă că Biserica Trup al lui Hristos nu este constituită dintr-o
mulțime de persoane, ci din comunitatea celor îmbrăcați în Hristos și care se împărtățesc încă
de aici cu Tainele Îmărăției, participând la viața Bisericii întregi inclusiv prin sistemul și
structura canonică bisericească. Comunitatea locală, constituită în jurul episcopului și
integrată în Biserică din întreaga lume în cadrul sinodalității este Biserica una, sfântă,
sobornicească și apostolică.

De la începuturile Bisericii, persoanele așezate în comunități pentru a manifesta autoritatea

eclezială aveau o dublă misiune: în primul rând, de a răspândi Evanghelia, și în al doilea rând,
de a veghea la buna rânduială. Fiecare mădular al Bisericii, persoană sau comunitate, au fost
așezate în grija episcopului, iar episcopul la rândul lui și-a manifestat plenitudinea slujirii în
comuniune cu poporul încredințat spre păstorire și cu ceilalți episcopi, în cadrul sinidalității.
Vector de unitate, episcopul, prin sinodalitate, poartă cu el în comuniunea Bisericii
comunitatea ce îi este încredințată. Din acest motiv în Sinod se manifestă nu doar comuniunea
colegială a episcopilor, ci în primul rând comuniunea Bisericilor păstorite de aceștia. ( 54
Pagina)

În abordarea raportului dintre colegialitate și sinodalitate există o dificultate provocată în

primul rând de faptul că teologii și canoniștii răsăriteni nu folosesc noțiunea de colegiu. Ea
provine din dreptul asociativ roman, desemnând puterea unui grup de persoane în sânul
Bisericii. La Sfântul Ciprian al Cartaginei întâlnim pentru prima dată noțiunea juridică de
colegiu al episcopilor pentru a arăta că un episcop nu poate să se manifeste decât în
coresponasabilitate cu ceilalți episcopi, și că un episcop izolat nu are nici putere nici
demnitate.

În Orient a fost preferată noțiunea de sinodalitate episcopală prin care se manifestă puterea
primită prin hirotonie, dar nu în nume personal, ci în numele Bisericii păstorite.Bisericile
locale mandatează pe episcopoo lor să le reprezinte în Sinod și, acolo unde este prezent
episcopul, este prezentă Biserica păstorită de el. În sinodalitatea episcopală episcopii sunt frați
și îl numesc pe primat frate, recunoscându-l totodată ca vector de unitate și concordie. (Pg 55)
Pentru înțelegerea rolului sinodalității și a primtului în viața Bisericii, un text foarte important
este canonul 34 Apostolic. ,, Se cuvine ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi
dintre dânșii și să-l socotească pe el drept căpetenie, și nimic mai important să nu facă fără
încuviințarea acestuia; și fiecare să facă numai cele ce privesc parohia (eparhia) sa și satele
din cuprinsul ei. Dar nici acela să nu facă ceva fără încuviințarea tuturor, căci numai astfel va
fi înțelegere și se va Slăvi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl, Fiul și Duhul
Sfânt.” ( Ioan Floca notă subsol canonul pg 26) Acest canon stă la baza organizării sinodale la
nivel regional, dar arată, în același timp, și modalitatea în care se manifestă comuniunea
ierarhic-sinodală și obiectivul acesteia. În general, analizele pe marginea acestui canon pun în
evidență clarificarea raportului dintre primat și episcopii din vecinătate, sau episcopii unuii
neam. Ultima frază din canonul 34 Ap, pusă în legătură cu alte canoane din secolul IV-V,
lansează și o perspectivă interesantă asupra funcției primatului: aceea de a asigurarea
armoniei între vocile care se exprimă în Biserică.(Pagina 63)

Pagina 125 despre cler organizare