Efectul severității amenințării asupra deprecierii comportamentului interzis

ELLIOT ARONSON (Universitatea din Minnesota)

și
J. MERRILL CARLSMITH (Universitatea Harvard)

Dacă o persoană este îndemnată să înceteze să realizeze o acțiune dorită prin

amenințarea cu pedeapsa, ea va experimenta disonanța. Cogniția lui cum că nu
realizează acțiunea este disonantă cu cogniția lui cum că acțiunea este dezirabilă. Un
mod eficient de a reduce disonanța este știrbirea importanței acțiunii. Cu cât este
mai mare amenințarea cu pedeapasa, cu atât este mai mică disonanța – din moment
ce o amenințare severă este conformă cu încetarea realizării acțiunii. Astfel, cu cât
este mai blândă amenințarea, cu atât mai mare va fi tendința persoanei de a știrbi
din importanța acțiunii. Într-un laborator, 22 de vârstă preșcolară au încetat jocul
cu o jucărie dorită în fața fie a unei amenințări blânde cu pedeapsa, fie a unei
amenințări severe cu pedeapsa. Amenințarea blândă a dus la o știrbire mai mare a
jucăriei decât amenințarea severă.

Dacă un conducătorm un părinte sau un psiholog dorește să obțină sau să

prevină un anmit răspuns de la un cetățean, un copil sau un porumbel, problema lui
nu este una dificilă. Tot ce trebuie să facă el este să ofere o răsplată proeminentă sau
să amenințe cu o pedeapsă proeminentă. În mod clar, cu cât este mai atractivă
răsplata sau mai severă pedeapsa, cu atât mai mari sunt șansele ca organismul să se
complacă. Dar un asemenea consimțământ indus este o metodă ineficientă de
control social, căci este necesară continuarea răsplătirii sau pedepsirii răspunsului
pentru a asigura consimțământ continuu. O tehnică mult mai eficientă ar atrage
după sine cumva ca organismul să înceapă să agreeze (sau să deteste) realizarea
actului. 3 (3 Vezi Kelman <<1961>> pentru o discuție interesantă asupra acestui
subiect.) O asemenea tehnică a fost sugerată de teoria disonanței cognitive
(Festinger, 1957, 1961; Festinger & Aronson, 1960). Conform acestei teorii,
disonanța are loc atunci când un individ deține simultan două cogniții
incompatibile. Disonanței îi este atribuit rolul de a fi o stare neplăcută; astfel, atunci
când un individ trece printr-o disonanță, el încearcă să o reducă schimbând una sau
amândouă cognițiile sale să adauge noi cogniții, etc.
O situație care adeseori stârnește disonanță implică realizarea din motive
infime sau fără niciun motiv a unei sarcini neplăcute sau care necesită mult efort.
Adică dacă o persoană se găsește făcând ceva ce nu îi place să facă și este
recompensată insuficient, cogniția lui cum că a realizat o sarcină neplăcută este
disonantă cu cogniția cum că a primit o compensație mică sau nu a primit deloc
compensație pentru acest lucru. Poate reduce disonanța în această situație căutând o
altă justificare pentru care a realizat acțiunea. Cercetări anterioare realizate în
acest domeniu au demonstrat că un fel eficient de a justifica o acțiune insuficient
recompensată este mărind în mod cognitiv atractivitatea țelului. 4 (4 Asta nu este
pentru a implica faptul că acesta este una din metodele de a reduce disonanța în
acest tip de situație. Metode alternative de reducere a disonanței în situații similare
au fost investigate de Festinger și Carlsmith în 1959, Mills în 1958 și Aronson în
1961.) Într-un experiment, subiecții care au uzat un grad mare de efort pentru a
obține un țel inatractiv s-au convins că țelul era într-adevăr atractiv – în timp ce
subiecții care au uzat puțin efort au văzut țelul așa cum era – adică inatractiv
(Aronson & Mills, 1959). Teoretic, efectul opus ar trebui să aibă loc pentru
pedeapsă. Adică, o persoană ar trebui să simtă o stare de dezgust pentru o acțiune
plăctă anteriormente făcând-o pe respectiva persoană să înceteze realizarea acelei
acțiuni ca urmare a unei amenințări de pedepsire mai degrabă blândă decât severă.
Mai specific, dacă unei persoane îi este indus să înceteze realizarea unei acțiuni
dorite prin amenințarea cu pedeapsa, cogniția sa cum că acțiunea este dezirabilă
este disonantă cu cogniția sa cum că nu o realizează. O amenințare cu o pedeapsă
severă duce la ample cogniții conforme cu încetarea acțiunii. Dacă o persoană
încetează să realizeze o acțiune dorită în fața unei amenințări blânde oricum, îi
lipsesc aceste cogniții conforme și, așadar, trebuie să caute justificări adiționale
pentru a nu realiza acțiunea dorită. O metodă de justificare este să se convingă că
acțiunea dorită nu mai este dezirabilă. Astfel, dacă unei persoane îi este indus să
înceteze realizarea unei acțiuni dorite prin amenințarea cu pedeapsa, cu cât este mai
blândă amenințarea, cu atât mai mare va fi tendința de a știrbi acțiunea.

METODĂ

Procedura generală implică evaluarea de către copii mici a unui număr de

jucării, emiterea unei amenințări cu pedeapsa fie severă, fie blândă pentru jucatul
cu o anumită jucărie, apoi reevaluarea jucăriilor de către copii după încheierea
experimentului. Prin această tehnică am putut compara efectul unei amenințări
blânde cu cel al unei amenințări severe asupra atractivității jocului cu jucăria
interzisă.
Subiecții au fost 22 de copii de la Preșcoala Harvard, 11 fete și 11 băieți, cu
vârste cuprinse între 3.8 și 4.6 ani. 5 (5 Un număr de șase copii au fost adăugați
pentru a lua parte la o parte, a experimentului, nu la tot: doi nu au terminat
experimentul deoarece s-au mutat din oraș,; trei au fost incapabili de a face evaluări
consistente prin metoda comparațiilor în pereche, astfel că au fost eliminați; unul nu
a mai dorit să continue experimentul. Doar informațiile de la acei copii care au
încheiat experimentul au fost incluse în analiză.) Camera experimentală era o
cameră de joacă familiară tuturor subiecților. Conținea o oglindă prin care se putea
observa doar pe o parte și o masă mică pe care experimentatorul a putut așeza cinci
jucării. Jucăriile folosite au fost un tanc pe baterii, un excavator cu aburi, un set de
unelte de plastic, o mașină de pompieri pe baterii și un set de tacâmuri și tigăi. Toate
jucăriile erau atractive pentru copii și oportunitatea de a se juca cu ele a fost
primită cu entuziasm. Înaintea începerii experimentului, experimentatorul a
petrecut câteva săptămâni la grădiniță jucându-se cu copiii, astfel încât toți copiii îl
știau bine când experimentul a început.
Experimentatorul a condus pe fiecare din subiecți într-o cameră
experimentală, a închis ușa și i-a arătat subiectului jucăriile. I-a arătat cum
funcționează fiecare jucărie și i-a permis subiectului să se joace puțin cu ea înainte
dea a se muta la următoarea. După ce subiectul era familiar cu toate jucăriile,
experimentatorul a sugerat un ‚joc al întrebărilor’, după care subiectul urma să
aibă o șansă de a se juca cu jucăriile. Experimentatorul a plasat toate jucăriile pe
podea și s-a așezat pe partea opusă a măsuței joase față de subiect. Punând două
jucării pe masă (de exemplu excavatorul cu aburi și tancul), a întrebat:

‚Presupunând că ai putea alege să te joci fie cu excavatorul cu aburi (îl

ridică), fie cu tancul (îl ridică), cu care ai prefera să te joci?’

După ce subiectul a răspuns, experimentatorul a înlocuit cele două jucării de

pe podea, a pus alte două pe masă, și a continuat până subiectul a făcut alegeri între
toate cele 10 perechi. Prin această procedură, a fost obținută o ierarhizare, de la cea
mai preferată jucărie (1), la cea mai puțin preferată jucărie (5). Copiii fiind atât de
mici, a fost inevitabilă existența unor inconsistențe în comparațiile în pereche. Trei
subiecți au emis judecăți complet inconsistente; ei nu au luat parte la restul
experimentului, iar rezultatele lor au fost eliminate. În câteva alte cazuri, inversarea
judecății unei comparații în pereche a dus la egalitate în ierarhia a trei jucării. În
aceste cazuri, cele trei jucării au fost plasate pe masă și experimentatorul a bătut la
cap copilul până egalitatea a fost ruptă. Astfel de cazuri au fost surprinzător de
rare. Marea majoritate a subiecților au fost capabili să ierarhizeze jucăriile într-o
manieră conformă.
După ce subiecții au evaluat jucăriile, experimentatorul a plasat jucăria de
pe locul doi și a plasat-o pe masă, în mijlocul camerei. El a aranjat restul de jucării
pe podea și a spus:

‚Trebuie să plec acum pentru câteva minute pentru a face un comision. Dar
de ce să nu stai aici să te joci cu aceste jucării cât sunt eu plecat? Vin imediat. Poți
să te joci cu asta (arătând către ea), cu asta și cu asta. Dar nu vreau să te joci cu
---------- (arată către jucăria cu a doua cea mai bună evaluare).’

La acest punct, condițiile experimentale au fost introduse. În condiția de

amenințare blândă, experimentatorul a continuat:

‚Nu vreau să te joci cu -----------. Dacă te-ai jucat cu ea/el, mă voi supăra. Dar
te poți juca cu toate celelalte cât timp sunt plecat și mă voi întoarce imediat.’

În condiția de amenințare severă, experimentatorul a continuat:

‚Nu vreau să te joci cu ------------. Dacă te-ai jucat cu ea, voi fi extrem de
supărat. Va trebui să îmi iau toate jucăriile, să mă duc acasă și să nu mă întorc
niciodată. Te poți juca cu toate celelalte cât sunt plecat, dar dacă te-ai jucat cu
----------, voi crede că ești doar un bebeluș. Mă voi întoarce imediat.’

Experimentatorul a părăsit apoi camera, a observat subiectul pentru 10

minute printr-o oglindă prin care se vedea într-un singur sens, s-a întors, și apoi a
permis subiectului să se joace puțin cu toate jucăriile, incluzând jucăria interzisă.
După ce subiectul s-a jucat cu toate jucăriile, experimentatorul a sugerat să joace
din nou jocul cu întrebări, după care se vor juca amândoi cu toate jucăriile.
Experimentatorul a administrat procedura de comparație în pereche excat ca
înainte, și apoi s-a jucat cu subiectul pentru o scurtă perioadă de timp.
Fiecare subiect a fost testat în ambele condiții, cu o perioadă de cam 45 de
zile între cele două condiții. Ordinea în care subiecții au trecut prin cele două
condiții a fost la întâmplare – jumătate din subiecți au trecut prin condiția de
amenințare blândă prima dată și cealaltă jumătate a trecut prin condiția de
amenințare severă prima dată. Niciun subiect nu s-a jucat cu jucăria interzisă în
timpul celor 10 minute în care a fost singur cu ea. Unul sau doi subiecți au întins o
mână spre ea și au încercat să o atingă, dar niciunul nu a mers atât de departe încât
să o apuce sau să se joace cu ea.
A doua cea mai bine evaluată jucărie a fost aleasă ca jucăria crucială
(interzisă) deoarece această jucărie a fost foarte atractivă pentru subiect, astfel
creând o disonanță apreciabilă dacă nu se juca cu ea; și acest lucru permitea
subiectului să-și schimbe evaluarea în oricare direcție.

REZULTATE ȘI DISCUȚIE

Ipoteza noastră a fost că o amenințare blândă cu pedeapsirea pentru jucatul

cu o jucărie dorită ar duce la deprecierea acelei jucării în timp ce o amenințare
severă nu ar face acest lucru. Variabila dependentă în acest experiment este
schimbarea în evaluarea relativă a jucăriei cruciale de către subiect, adică a fost
administrată diferența dintre atractivitatea ei înainte și după amenințare.
Rezultatele sunt prezentate în Tabelul 1, care indică numărul de subiecți în cele
două condiții experimentale care au scăzut nivelul de agreere al jucăriei, a crescut
nivelul de agreere a jucăriei sau nu a schimbat acest nivel deloc. 6 (6 Din moment ce
același subiect a participat în ambele condiții experimentale, ar trebui subliniat
faptul că nu au existat efecte sistematice din cauza ordinii testării.) În condiția de
amenințare blândă, pentru 8 din cei 12 subiecți ale căror preferințe s-au schimbat
cu totul, jucăria crucială a suferit o descreștere în atractivitate. În condiția de
amenințare severă, oricum, niciunul din cei 14 subiecți care și-au schimbat
evaluările asupra jucăriei nu a arătat vreo descreștere. Pentru a testa semnificația
acestei diferențe, am calculat un scor de diferență pentru fiecare subiect. A doua lui
evaluare a jucăriei cruciale în condiția de amenințare severă a fost scăzută din a
două evaluare a jucăriei cruciale în condiția de amenințare blândă. Aceste scoruri
de diferență au produs rezultate cu grad mare de semnificație (p < .003 prin testul
întâmplării.)
Deși diferența dintre cele două condiții este mare, o mare parte din această
diferență este dată de faptul că, în condiția de amenințare severă, subiecților chiar
au ajuns să li se mărească nivelul de agreere a jucăriei cruciale. Această creștere în
atractivitate tinde să introducă ceva ambiguitate în interpretarea rezultatelor.
Trebuie determinat dacă această creștere a fost o funcție a amenințării severe sau
un alt aspect a situației experimentale. O explicație economă și foarte plauzibilă
pentru acest rezultat este că punctul de referință actual în acest experiment nu a fost
schimbare zero. Adică ar putea fi ceva în procedura specifică, ceva ce a cauzat o
creștere constantă în nivelul de atractivitate a jucăriei interzise, făcând abstracție de
gradul de amenințare impus. De exemplu, poate fi că atrăgând atenția asupra acelei
jucării, experimentatorul i-a crescut valoarea fie prin simplă accentuare, fie creând
impresia că el, personal, este interesat de acea jucărie. Mai mult, jucându-se cu
celelalte 4 jucării rămase, subiectul s-ar fi putut sătura de ele, astfel crescând
atractivitatea relativă a jucăriei cruciale. Ar trebui accentuat că, dacă oricare dintre
aceste procese s-ar fi petrecut, efectul lor ar fi fost identic în ambele condiții
experimentale; astfel, dacă un astfel de proces ar fi avut loc, tendința subiecților de
a scădea din importanțe jucăriei în condiția de amenințare blândă s-ar fi petrecut în
ciuda unei tendințe generale a jucăriei de a deveni mai atractivă.
Pentru a determina dacă oricare din aceste procese a avut, de fapt, loc, a fost
necesară o condiție în care nicio amenințare să nu fie administrată, dar una în care
experimentatorul să facă ceva să atragă atenția subiectului asupra uneia din jucării,
și una în care subiectul să fie prevenit de la a se juca cu acea jucărie. Acest lucru a
fost realizat în următoarea manieră. Câteva săptămâni după ce subiecții au
completat ambele condiții experimentale, experimentatorul a selectat aleatoriu o
jumătate din subiecții și i-a introdus într-o procedură experimentală identică, cu
excepția unei schimbări: în loc să îi interzică subiectului să se joace cu cea de-a doua
cea mai bine evaluată jucărie, experimentatorul a luat jucăria respectivă cu el când
a părăsit camera. Se poate vedea că această condiție de control stabilește un
standard adecvat pentru experiment. Dacă în această condiție (fără amenințare)
subiecții nu și-ar schimba evaluările asupra jucăriei cruciale într-o direcție
sistematică, atunci ar fi clar că standardul adecvat a fost zero schimbare. Asta ar
însemna că schimbarea pozitivă care s-a petrecut în condiția de amenințare severă a
fost o funcție a amenințării severe. Dacă, pe de altă parte, subiecții din condiția fără
amenințare și-ar crește sistematic nivelul de agreere pentru jucăria crucială, acest
lucru ar indica faptul că creșterea aparentă din condiția de amenințare severă nu a
fost dată de severitatea amenințării. Mai degrabă ar sugera că creșterea a fost
atribuibilă accentuării, stării de saturație față de celelalte jucării, sau alte procese
similare care au fost comune celor două condiții (amenințare severă și amenințare
blândă). Rezultatele susțin cea de-a doua interpretare. Din cei 11 subiecți din
condiția fără amenințare, 7 și-au crescut evaluările asupra jucăriei, 4 nu și le-au
schimbat și niciunul nu și-a scăzut-o. În fond, rezultatele au fost identice cu cele din
condiția de amenințare severă și semnificativ diferite de cele din condiția de
amnințare blândă. Acest lucru indică faptul că în condiția de amenințare blândă,
trendul către deprecierea jucăriei cruciale s-a petrecut în ciuda tendinței generale
de a supraevalua jucăria.
Rezultatele sunt conforme cu teoria disonanței cognitive. În condiția de
amenințare severă, cogniția unui individ cum că nu s-a jucat cu o jucărie atractivă a
fost consonantă cu cogniția sa cum că ar fi fost pedepsit aspru dacă s-ar fi jucat cu
jucăria respectivă. Nu a fost nevoie de justificări mai aprofundate pentru a-l face să
se abțină. Oricum, când s-a reținut de la a se juca cu jucăria în absența unei
amenințări severe, a experimentat o disonanță. Cogniția sa cum că nu s-a jucat cu
jucăria a fost disonantă cu cogniția sa cum că era atractivă. Pentru a reduce
disonanța, el a știrbit din gradul de atractivitate a jucăriei.
Am presupus că prin intermediul unei reducții a disonanței, o schimbare de
durată în valori ar putea fi evocată. Până acum am demonstrat că deprecierea nu
are loc atunci când disonanța este stârnită și nu are loc în absența disonanței. Dar
doar o amenințare blândă, deși stârnește disonanța și duce la depreciere, este o
bucată mică din viața unui copil. În conformitate, ar părea într-adevăr ambițios să
ne așteptăm ca acest eveniment să fi produs un dezgust de durată față de jucăria
crucială. Pentru a obține o depreciere mai mult sau mai puțin permanentă,
amenințările blânde consistente pe o perioadă extinsă de timp ar părea să fie
esențiale. Cu toate acestea, ar fi de interes să examinăm durata acestui efect.
Informațiile sunt disponibile pentru a testa durata diferențelor dintre condițiile
experimentale. Cititorul își va aminti că aceiași subiecți au participat în ambele
condiții experimentale. O jumătate din subiecți au trecut întâi prin condiția de
amenințare severă și după 45 de zile, au trecut prin condiția de amenințare blândă;
cealaltă jumătate a subiecților a trecut în ordine inversă. Astfel, este posibil să
apreciem durata relativă a efectelor date de amenințările severe și blânde în
comparație cu evaluările făcute de subiecții care au trecut întâi prin condiția de
amenințare blândă cu cele ale subiecților care au trecut întâi prin condiția de
amenințare severă. Evaluarea pre-manipulațională a copilului asupra jucăriilor în
tipul celei de-a doua sesiuni de experimente furnizează informațiile necesare. Astfel,
este posibil de văzut unde jucăria interzisă, prima dată evaluată pe locul doi, a fost
plasată la 45 de zile după manipularea experimentală. O plasare mai joasă decât
locul doi în condiția de disonanță (amenințare blândă) indică o știrbire de lungă
durată a nivelului de atractivitate a jucăriei. Rezultatele sunt rezumate în Tabelul 2.
În condiția de amenințare blândă, din cei 6 subiecți care s-au schimbat
complet, 5 au arătat o descreștere după 45 de zile. În condiția de amenințare severă,
doi din cei 5 subiecți care s-au schimbat au arătat o descreștere. Aceste rezultate
reprezintă un trend în direcția așteptată, deși cu un n de doar 11, nu ating un nivel
acceptabil de semnificație.
Este interesant de notat că efectul pe termen lung a amenințării blânde a fost
foarte similar cu efectul imediat. Când amenințarea a fost severă, oricum, nu acesta
a părut să fie cazul. În condiția de amenințare severă, deși 64% dintre subiecți și-au
crescut inițial plasarea jucăriei interzise, doar 27% și-au plasat jucăria mai sus
după 45 de zile, sugerând doar un efect efemer.
Să sperăm, efectul demonstrat în acest experiment poate fi generalizat
dincolo de simple preferințe în materie de jucării; adică mai degrabă amenințări cu
pedepsirea blânde decât severe pot fi mijloace eficiente de a induce formarea unui
sistem de valori la copii. De exemplu, rezultatele acestui experiment sugereează că
dacă un părinte i-ar administra o amenințare blândă cu pedepsirea pentru
comportament agresiv, i-ar putea induce copilului derogarea agresivității. Astfel, o
amenințare blândă ar putea fi mai eficientă decât o amenințare severă în reducerea
finală a comportamentului agresiv. Această speculație este conformă cu informațiile
din cercetările în dezvoltarea copilului, care indică o corelație pozitivă între
agresivitatea la copii și severitatea pedepsirii parentale pentru agresiune (de
exemplu, Sears, Maccoby, & Levin, 1957; Sears, Whiting, Nowlis, & Sears, 1953).