5.

Teoria generală a undelor 167

5. TEORIA GENERALĂ A UNDELOR

5.1. Conceptul de undă

Conceptul de undă a apărut în strânsă legătură cu conceptul de oscilaţie. În

general, prin oscilaţie se înţelege o perturbaţie periodică a unei mărimi fizice care
caracterizează local starea unui sistem fizic.
Experienţa arată că într-un mediu material orice perturbaţie, indiferent de
natura ei, se propagă din aproape în aproape (prin contiguitate), cu viteză finită.
Termenul de undă se atribuie tabloului spaţio-temporal al unei mărimi fizice a
cărei perturbaţie se propagă într-un mediu dat.
După natura perturbaţiei, distingem următoarele categorii de unde:
a) Unde elastice, generate de perturbaţiile mecanice locale ale unui
sistem fizic. Ele au ca suport material care asigură propagarea, substanţa.
Astfel, unde elastice pot exista în medii solide, lichide şi gazoase, dar nu
pot exista în vid.

b) Unde electromagnetice, generate de perturbaţiile electromagnetice.

Aceste unde au ca suport al propagării câmpul electromagnetic – o formă
de existenţă a materiei - şi ele se propagă atât în spaţiul ocupat de
substanţă cât şi în vid.

c) Unde magnetohidrodinamice, prezente în plasmă şi care au ca sursă

perturbaţii complexe ale plasmei având atât caracteristici mecanice cât şi
electromagnetice.

d) Unde termice, generate de perturbaţii termice.

168 5. Teoria generală a undelor

e) Unde de Broglie, unde asociate microparticulelor a căror mişcare o descriu.

Existenţa lor este condiţionată de prezenţa unei microparticule în
mişcare.

Datorită acestei largi varietăţi de perturbaţii, un mare număr de mărimi

fizice pot avea variaţii locale în mediile în care se propagă o undă. Printre acestea
amintim: deplasarea, viteza, densitatea, presiunea, temperatura, intensitatea
câmpului electric, intensitatea câmpului magnetic şi altele. Pentru fiecare caz în
parte se poate construi un model teoretic care să descrie propagarea perturbaţiei. O
dată deduse ecuaţiile de propagare ale perturbaţiilor diverselor mărimi, se constată
că toate au o aceeaşi formă generală şi depind în acelaşi mod de natura mediului
în care se propagă. Din aceste motive a apărut ca teorie a undelor o teorie formală,
aplicabilă oricărui tip de undă. Vom nota mărimea perturbată cu ψ . Valoarea
acesteia depinde atât de poziţie cât şi de timp. Funcţia ψ = ψ (x, y, z, t ) se numeşte
funcţie de undă. După cum mărimea ψ reprezintă un scalar, vector sau tensor
vom avea unde scalare, vectoriale sau tensoriale.
Undele vectoriale pot fi transversale sau longitudinale după cum direcţia
de oscilaţie a mărimii perturbate este perpendiculară pe direcţia de propagare a
undei, respectiv coincide cu aceasta.
Mediile în care se propagă o undă impun anumite particularităţi ale
propagării. Din acest motiv se impune o caracterizare a acestora. Astfel, un mediu
este omogen dacă proprietăţile lui fizice sunt aceleaşi în orice punct, adică sunt
independente de coordonatele de poziţie. În caz contrar, mediul este neomogen.
Mediile sunt izotrope dacă proprietăţile lor fizice sunt aceleaşi pentru orice
direcţie după care sunt măsurate. Dacă acestea depind de direcţie, se spune că
mediile sunt anizotrope.
Mediile în care propagarea undelor se face fără generare de entropie se
numesc medii conservative iar dacă procesul de propagare este însoţit de generare
de entropie atunci mediul este disipativ.
Un mediu este dispersiv atunci când viteza de propagare a undei depinde de
frecvenţa acesteia, în mediile nedispersive viteza de propagare fiind independentă
de frecvenţǎ.
5. Teoria generală a undelor 169

Un mediu se numeşte liniar dacă unda rezultată prin suprapunerea mai

multor unde de funcţii de undă ψ i , cu i = 1,...., n , este descrisă de funcţia de undă:

ψ(x, y, z, t ) = ∑ ψ (x, y, z, t ).
i
i (5.1)

În caz contrar mediul este neliniar, în suma (5.1) apărând şi puterile

superioare ale funcţiilor ψ i .
Un mediu liniar, omogen, izotrop, conservativ şi nedispersiv se numeşte
mediu ideal.
În cele ce urmează vom studia propagarea undelor în medii ideale, stabilind
caracteristicile fundamentale ale fenomenelor ondulatorii. Acolo unde se va
dovedi necesar, se vor studia şi particularităţile propagării unei unde în medii care,
prin anumite proprietăţi, se îndepărtează de mediul ideal.

5.2. Ecuaţia undelor

Să considerăm un mediu ideal unidimensional cum ar fi, de exemplu, o

coardă continuă foarte lungă.

Fig. 5.1

Să presupunem că la momentul t' în punctul x = 0 (Fig. 5.1), printr-o

acţiune exterioară, apare o perturbaţie descrisă de funcţia:

ψ = ψ x=0 (t' ) . (5.2)

Experienţa arată că această perturbaţie se propagă în mediul considerat

astfel încât la momentul t ea va fi prezentă într-un punct x . Dacă mediul este
170 5. Teoria generală a undelor

ideal, forma perturbaţiei nu se modifică iar propagarea acesteia se face cu viteză

constantă. În aceste condiţii avem:

ψ x =0 (t') = ψ x (t ) . (5.3)

Notând cu v viteza cu care se propagă perturbaţia, observăm că între

x
momentele t şi t' (t > t' ) există relaţia t' = t − . Înlocuind t' în (5.3) obţinem:
v
⎛ x⎞
ψ x (t ) = ψ x =0 ⎜ t − ⎟
⎝ v⎠
adică
⎛ x⎞
ψ ( x,t ) = ψ x =0 ⎜ t − ⎟ . (5.4)
⎝ v⎠
Dacă perturbaţia din punctul x = 0 este o oscilaţie armonică, funcţia ψ x=0
va fi de forma:
ψ ( t ' ) = Aeiωt '
iar oscilaţia în punctul x va fi descrisă de funcţia:
⎛ x⎞
iω⎜ t − ⎟
ψ(x, t ) = Ae ⎝ v ⎠ . (5.5)
Vom nota cu k raportul dintre pulsaţia ω a oscilaţiei şi viteza v cu care se
propagă aceasta în mediul respectiv:
ω
k= . (5.6)
v
Acest raport reprezintă chiar modulul vectorului de undă a carui direcţie indică
2π
direcţia după care se propagă unda. Cum ω = , acesta devine:
T
2 π 2π
k= = (5.7)
vT λ
unde
λ = vT , (5.8)
reprezintă lungimea de undă. Aceasta este o mărime caracteristică undei şi
reprezintă distanţa parcursă de undǎ într-o perioadă. Astfel, funcţia de undă (5.5)
devine:
5. Teoria generală a undelor 171

ψ(x, t ) = Ae i(ωt −kx ) . (5.9)

Menţionăm că argumentul funcţiei de undǎ ψ(x, t ) , ϕ(x, t ) = ωt − kx ,
reprezintă faza undei iar suprafaţa pe care faza este constantă se numeşte front de
undă.
Funcţia de undă (5.9) descrie o undă armonică plană care deplasându-se
de-a lungul axei Ox în sensul x -lor pozitivi, este o undă progresivă.
r
Scriind vectorul de undă k :
r ωr
k = 1k (5.10)
r v
unde 1k este versorul direcţiei de propagare şi considerând mediul în care are loc
propagarea tridimensional, funcţia de undă se va scrie:
i(ωt −k r )
rr
r
ψ (r , t ) = Ae . (5.11)
Vom vedea că funcţia de undă (5.11) satisface o ecuaţie diferenţială de
ordinul doi, liniară şi omogenă, forma explicită a acesteia rezultând în urma
efectuării unor operaţii simple.
Pentru aceasta, să calculăm derivatele de ordinul doi ale funcţiei ψ în raport
cu x, y, z :
∂ψ ∂ 2ψ
= −ik x ψ, = −k 2x ψ
∂x ∂x 2

∂ψ ∂ 2ψ
= −ik y ψ, = −k 2y ψ
∂y ∂y 2

∂ψ ∂ 2ψ
= −ik z ψ, = −k 2z ψ .
∂z ∂z 2

Adunând derivatele parţiale de ordinul doi şi ţinând cont că k 2x + k 2y + k 2z = k 2 ,

obţinem:
∂ 2ψ ∂ 2ψ ∂ 2ψ
+ + = −k 2 ψ
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2
ecuaţie ce poate fi scrisă şi sub forma:
∇ 2 ψ = −k 2 ψ
unde
172 5. Teoria generală a undelor

2 ∂2 ∂2 ∂2
∇ = + + ≡Δ (5.12)
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2
este operatorul Laplace.
Să calculăm acum derivata parţială de ordinul doi a lui ψ în raport cu
timpul:
∂ψ ∂ 2ψ
= iωψ, = −ω 2 ψ. (5.13)
∂t ∂t 2

Combinând rezultatele de mai sus, rezultǎ imediat ecuaţia:

1 ∂ 2ψ
∇ 2ψ − = 0. (5.14)
v 2 ∂t 2
Introducând operatorul lui d’Alembert:
1 ∂2
≡ ∇2 − (5.15)
v 2 ∂t 2
această ecuaţie capătă o formă mai concisă:

ψ = 0. (5.16)

Ecuaţiile (5.15) sau (5.16) reprezintă ecuaţia generală a undelor în medii ideale.

5.3. Unde elastice

Ecuaţia d’Alembert descrie propagarea oricărui tip de undă într-un mediu

ideal.
Vom găsi astfel de ecuaţii, stabilind expresia concretă a vitezei de propagare
pentru undele elastice transversale, care pot exista doar în corpurile solide, cât şi
pentru undele elastice longitudinale care se propagă atât în solide cât şi în fluide.

5.3.1. Unde elastice transversale

Unde elastice transversale apar, de exemplu, într-o coardă elastică fixată la

ambele capete. Prin scoaterea unei mici porţiuni a corzii din poziţia de echilibru se
5. Teoria generală a undelor 173

produce o perturbaţie locală care datorită forţelor de interacţie între punctul

perturbat şi punctele vecine se propagă de-a lungul corzii.
Să considerăm o asemenea coardă, omogenă, de masă m , ale cărei puncte,
r
în urma excitării efectuează oscilaţii în plan vertical. Să notăm cu F tensiunea în
coardă, aceeaşi de-a lungul întregii lungimi a corzii (Fig. 5.2). Dacă deformaţiile
sunt suficient de mici, unghiurile α şi α' , cu α' = α + dα , sunt de asemenea mici
astfel încât sin α ≅ tgα ≅ α , iar cos α ≅ cos α' ≅ 1. De asemenea, panta
elementului de coardă K este mică, respectiv:
'
∂ψ Fy Fy
K= = ≅ << 1. (5.17)
∂x F F

Fig. 5.2

Cum Fx = F 2 − Fy2 , pentru deformaţii mici, avem:

Fx = F 1 − K 2 ≅ F . (5.18)

Similar, dacă se are în vedere relaţia (5.18) pentru componenta Fx' se obţine
aceeaşi valoare:
Fx' = F 2 − Fy'2 = F 1 − K 2 ≅ F . (5.19)
Ultimele două relaţii ne arată că rezultanta componentelor tensiunii F după
axa Ox , dFx = Fx' − Fx este nulă, deci perturbaţia transversală introdusă nu
determină oscilaţii dupa direcţia Ox . Rezultanta forţelor de tensiune ce
acţionează asupra porţiunii de coardă este o forţă dFy a cărei mărime este:

dFy = Fy (x + dx ) − Fy (x ) = F[K (x + dx ) − K (x )] .
174 5. Teoria generală a undelor

Dezvoltând în serie K (x + dx ) şi reţinând doar primii doi termeni avem:

⎡ ∂K ⎤ ∂K
dFy = F⎢K (x ) + dx − K (x )⎥ = F dx . (5.20)
⎣ ∂x ⎦ ∂x

Ţinând cont de expresia lui K (5.17), ecuaţia (5.20) devine:

∂ 2ψ
dFy = F dx . (5.21)
∂x 2
Acţiunea forţei dFy asupra elementului de coardă de masă dm determină o
∂ 2ψ
acceleraţie a y = aşa cum rezultă din ecuaţia fundamentală a dinamicii:
∂t 2

dFy = (dm )a y . (5.22)

Cum dm = ρSdl , unde ρ este densitatea masică, S - aria secţiunii corzii

iar dl ≅ dx , ţinând cont de (5.21), ecuaţia (5.22) devine:

∂ 2ψ ∂ 2ψ
F dx = ρS dx .
∂x 2 ∂t 2
De aici, rezultă imediat ecuaţia diferenţială a undelor elastice transversale
într-o coarda vibrantă:
∂ 2ψ 1 ∂ 2ψ
− =0 (5.23)
∂x 2 v 2 ∂t 2
unde
F F τ
v= = = (5.24)
ρS m0 ρ
este viteza cu care se propagă unda transversalǎ în coarda vibrantă de densitate
volumică de masă ρ , respectiv de densitate liniară de masă m 0 , în care tensiunea
F
mecanică este F , respectiv efortul unitar este τ = .
S
Ecuaţia (5.23) a fost dedusă de Newton şi este cunoscută ca ecuaţia coardei
vibrante.
5. Teoria generală a undelor 175

5.3.2. Unde elastice longitudinale

Să considerăm un mediu elastic ideal. Fie un element de volum aparţinând

acesuia, cuprins între x şi x + dx , de masă dm :
dm = ρ 0 Sdx (5.25)

unde ρ 0 este densitatea mediului neperturbat.

Să considerăm de asemenea că sub acţiunea unei perturbaţii externe mici
planul x s-a deplasat în x + ψ (x ) iar planul x + dx în x + dx + ψ (x + dx ), ψ (x )
reprezentând astfel elongaţia în punctul x (Fig. 5.3).

Fig. 5.3

Astfel, substanţa aflată în stare neperturbată în volumul delimitat de planele

x şi x + dx se deplasează sub acţiunea perturbaţiei externe în volumul delimitat
de planele x + ψ (x ) şi x + dx + ψ (x + dx ) .
Datorită perturbaţiei externe în afară de deplasarea locală a substanţei
(măsurată de elongaţia ψ (x ) ) apare şi o variaţie locală a presiunii, aceasta variind
de la valoarea neperturbată p 0 la valoarea p(x ) pentru punctul de constantă x ,
respectiv p(x + dx ) pentru punctul x + dx .
Conservarea masei elementului infinitezimal de volum considerat poate fi
explicitată sub forma ecuaţiei:
dm = ρ 0 Sdx = ρ 0 S[x + ψ(x + dx ) + dx − (x + ψ(x ))] =
⎡ ∂ψ ⎤ (5.26)
= ρ 0 S[ψ(x + dx ) − ψ(x ) + dx ] ≅ ρ 0 S ⎢ dx + dx ⎥
⎣ ∂x ⎦
unde perturbaţia densităţii ρ a (x ) este:
∂ψ
ρa = ρ − ρ0 = ρ0 . (5.27)
∂x
176 5. Teoria generală a undelor

Cum presiunea p depinde de densitatea ρ , adică p = p(ρ ) = p(ρ 0 + ρ a ) ,

dezvoltând-o în serie în jurul valorii ρ 0 şi reţinând primii doi termeni, avem:
∂p
p(ρ) = p(ρ 0 + ρ a ) = p(ρ 0 ) + ρ a = p 0 + kρ a (5.28)
∂ρ ρ
0
unde s-a notat
∂p
k= . (5.29)
∂ρ ρ
0
Să scriem acum legea fundamentală a dinamicii pentru mişcarea elementului
de masă dm :
∂ 2ψ
dF = (dm )a = (dm ) . (5.30)
∂t 2
Forţa dF care se exercită asupra elementului de volum considerat şi care
pune în mişcare masa dm este datorată diferenţei presiunilor de-a lungul direcţiei
Ox :
⎡ ∂p ⎤ ∂p
dF = S[p(x + dx ) − p(x )] = S ⎢p(x ) − p(x ) + dx ⎥ = S dx .
⎣ ∂x ⎦ ∂x
Dacă se au în vedere relaţiile (5.28) şi (5.27), expresia forţei dF devine:
∂ρ ∂ 2ψ
dF = Sk a dx = Sρ 0 k dx . (5.31)
∂x ∂x 2
Egalând (5.31) cu (5.30), obţinem:
∂ 2ψ 1 ∂ 2ψ
− = 0. (5.32)
∂x 2 k ∂t 2
Aceasta este tocmai ecuaţia undelor longitudinale care descrie propagarea
perturbaţiei marimii ψ după direcţia x .
Comparând-o cu ecuaţia generală a undelor, rezultă că viteza undelor
longitudinale într-un mediu elastic este:

∂p
v= k= . (5.33)
∂ρ ρ
0

Viteza undelor longitudinale în funcţie de caracteristicile elastice ale

1 F Δl
mediului se obţine pornind de la legea lui Hooke = , unde E este
ES l
5. Teoria generală a undelor 177

Δl F
modulul lui Young, = ε este alungirea relativă şi este efortul unitar. În
l S
Δl ∂ψ F
cazul nostru, alungirea relativă este ε = = , iar = dp , deci:
l ∂x S
dp = εE . (5.34)
Astfel, variaţia densităţii dρ = ρ a dată de relaţia (5.27) devine:
∂ψ
dρ = ρ a = ρ 0 = ρ0 ε . (5.35)
∂x
Astfel, viteza undelor longitudinale în funcţie de mărimile caracteristice
mediului elastic va fi:
∂p E
v= = . (5.36)
∂ρ 0 ρ ρ0
0
În gaze propagarea unei unde elastice într-un gaz este însoţită de
comprimări şi dilatări succesive ale gazului.
Pentru majoritatea frecvenţelor de interes, timpul în care are loc
comprimarea, respectiv dilatarea gazului este suficient de scurt pentru a se putea
neglija transferul de căldură, astfel încât din punct de vedere termodinamic
transformarea poate fi aproximată ca adiabatică.
În acest caz, pentru un gaz ideal, avem:

pV γ = const. (5.37)
unde γ este indicele adiabatic.
Comprimările şi dilatările gazului, ca mediu elastic, se supun de asemenea
legii lui Hooke, astfel că putem scrie:
1 F Δl dV Vdp
= = sau = E. (5.38)
ES l V dV
Prin diferenţierea relaţiei (5.37) obţinem:
Vdp
V γ dp + pγV γ −1dV = 0 sau = pγ . (5.39)
dV
Exprimând presiunea p cu ajutorul ecuaţiei termice de stare a gazului ideal:
m RT
p= , şi înlocuind-o în relaţia (5.39), obţinem:
μ V
178 5. Teoria generală a undelor

Vdp ρRT
=γ . (5.40)
dV μ
Astfel, viteza undelor longitudinale într-un gaz ideal rezultă a fi:
E γRT
v= = . (5.41)
ρ μ
Observăm că viteza de propagare a undelor elastice longitudinale în gaze
7
depinde atât de temperatură cât şi de natura gazului. Astfel, pentru aer, cu γ =
5
kg
şi μ = 29 , la temperatura T = 293K , viteza undelor are valoarea de
kmol
342m / s .

5.3.3. Energia undelor elastice

Propagarea unei unde într-un mediu elastic

presupune un transfer continuu de energie de la
sursă la mediu. Energia astfel transferată se
regăseşte în mediul elastic ca energie potenţială
Fig. 5.4 de deformaţie şi ca energie cinetică. Astfel,
propagarea undei va fi însoţită de un transfer de
energie pe direcţia şi în sensul propagării acesteia.
Fie un domeniu elementar aparţinând unui mediu elastic de volum
dV = Sdx , care sub acţiunea undei plane ψ = A cos(ωt − kx ) , suferă o deformare
dψ (Fig. 5.4).
Pentru o forţă elastică F = −kx , energia potenţială este E p = kx 2 / 2 .
E⋅S
Ţinând cont de mărimile ce apar în legea Hooke: F = ⋅ Δl , rezultă constanta
l
E⋅S
elastică k = , şi energia potenţială este:
l
2
ESl ⎛ Δl ⎞
Ep = ⎜ ⎟ .
2 ⎝ l ⎠
Δl ∂ψ
Ţinând cont că S ⋅ l = dV şi = , obţinem:
l ∂x
5. Teoria generală a undelor 179

2
1 ⎛ ∂ψ ⎞
dE p = EdV ⎜ ⎟ (5.42)
2 ⎝ ∂x ⎠
iar, densitatea de energie potenţială de deformare este:
dE p 1 ⎛ ∂ψ ⎞ 2
wp = = E⎜ ⎟ . (5.43)
dV 2 ⎝ ∂x ⎠
Energia cinetică a domeniului considerat este:
2
1 ⎛ ∂ψ ⎞
dE c = dm⎜ ⎟ (5.44)
2 ⎝ ∂t ⎠
unde dm = ρdV , astfel că densitatea de energie cinetică are expresia:
dE c 1 ⎛ ∂ψ ⎞ 2
wc = = ρ⎜ ⎟ . (5.45)
dV 2 ⎝ ∂t ⎠
Densitatea totală de energie în mediul elastic în care are loc propagarea
undei se obţine prin adunarea celor douǎ densităţi de energie, potenţială şi
cinetică:
2 2
1 ⎛ ∂ψ ⎞ 1 ⎛ ∂ψ ⎞
w = wp + wc = E⎜ ⎟ + ρ⎜ ⎟ . (5.46)
2 ⎝ ∂x ⎠ 2 ⎝ ∂t ⎠
⎛ x⎞
Cum ψ = A cos ω⎜ t − ⎟ , şi conform ec. (5.36), E = ρv 2 densitatea de energie
⎝ v⎠
w , capătă forma:
⎛ x⎞
w = A 2 ω 2 ρ sin 2 ω⎜ t − ⎟ . (5.47)
⎝ v⎠
Valoarea medie a densităţii de energie se calculează cu ajutorul formulei
de mediere temporală a funcţiilor dependente de timp:
T
1 1 2 2
w=
T ∫
0
wdt =
2
A ω ρ. (5.48)

2π
unde T = reprezintă perioada oscilaţiei.
ω
În figura 5.5 sunt reprezentate densitatea de energie, w şi valoarea medie w .
180 5. Teoria generală a undelor

Fig. 5.5

Alte mărimi de interes sunt fluxul de energie, care reprezintă energia

transferată în unitatea de timp printr-o suprafaţă dată precum şi intensitatea
undei, I , care reprezintă densitatea fluxului de energie şi este numeric egală cu
energia transferată în unitatea de timp prin unitatea de arie dispusă normal pe
direcţia de propagare:
ΔE wΔSvΔt 1
I= = = w ⋅ v = A 2 ω 2 ρv . (5.49a)
ΔS ⋅ Δt ΔS ⋅ Δt 2
Într-un mediu dat (ρ, v precizate) pentru o undǎ de frecvenţǎ cunoscutǎ,
intensitatea undei este determinatǎ de amplitudinea de oscilaţie:
2
I ~ A2 = ψ . (5.49b)
Vectorul: r r
JE = w ⋅ v , (5.49c)
este vectorul densitate a fluxului de energie, versorul său fiind identic cu
versorul direcţiei de propagare a undei, iar mărimea sa este egală cu intensitatea
undei.

5.3.4. Mărimi perturbate într-un mediu elastic.

Să alegem ca soluţie a ecuaţiei undelor care se propagă de-a lungul axei Ox

o undă armonică plană:

ψ(x, t ) = ψ m e i(ωt −kx ) . (5.50)

5. Teoria generală a undelor 181

Funcţia ψ(x, t ) descrie marimea perturbată în punctul de abscisă x la

momentul de timp t . Pentru o undă elastică, ψ(x, t ) poate fi o elongaţie
(deplasare), în acest caz unda descrisă de (5.50) fiind o undă de deplasare.
Dacă facem notaţia ψ(x, t ) = s(x, t ) expresia undei de deplasare se scrie:

s(x, t ) = smei(ωt −kx ) . (5.51)

Plecând de la expresia undei de deplasare se pot obţine expresiile tuturor

mărimilor perturbate în mediul în care are loc propagarea undei.
Astfel, definim unda de viteză prin:
∂s(x, t )
v (x, t ) = . (5.52)
∂t
Efectuând calculele, obţinem pentru unda de viteză expresia:

⎛ π⎞
i⎜ ωt −kx + ⎟
i(ωt −kx )
v (x, t ) = iω sin e = ωs m e ⎝ 2 ⎠. (5.53)

Din relaţia (5.53) rezultă că unda de viteză are amplitudinea v max = ωs m

π
şi este defazată cu înaintea undei de deplasare.
2
Propagarea perturbaţiei este însoţită şi de o undă de acceleraţie, descrisă de
ecuaţia:
∂v (x, y )
a(x, t ) = = −ω 2 s m e i(ωt −kx ) = ω 2 s m e i(ωt −kx + π ) . (5.54)
∂t
Din relaţia (5.54) rezultă că unda de acceleraţie de amplitudine a m = ω 2 s m
este defazată înaintea undei de deplasare cu π .
Deoarece propagarea perturbaţiei este însoţită şi de o deformare a mediului,
se poate defini unda de deformaţie prin:
⎛ π⎞
∂s(x, t ) i⎜ ωt −kx − ⎟
ε(x, t ) = = ks m e ⎝ 2⎠
. (5.55)
∂x
Observăm că unda de deformaţie cu amplitudinea ε m = ks m este defazată
π
în urma undei de deplasare cu .
2
182 5. Teoria generală a undelor

Variaţiile de volum ale mediului determină variaţii de densitate care se

propagă sub forma unei unde de densitate:
ρ(x, t ) = ρ 0 ε(x, t ) , (5.56)
unde ρ 0 reprezintă densitatea mediului în absenţa perturbaţiei. Dacă se are în
vedere relaţia (5.55), expresia undei de densitate este:
⎛ π⎞
i⎜ ωt −kx − ⎟
ρ(x, t ) = ρ 0 ks m e⎝ 2 ⎠. (5.57)

Valoarea maximă a densităţii mediului pe durata propagării undei este

ρ m = ρ 0 ks m , iar unda de densitate este defazată în urma undei de deplasare cu
π/2.
Unda de deformaţie determină apariţia unei unde de presiune. Conform
F
legii lui Hooke (5.38), înlocuind deformarea relativă cu ε(x, t ) şi raportul , care
S
are semnificaţia unei presiuni, cu p(x, t ) , obţinem:

p(x, t ) = Eε(x, t ) . (5.58)

Presiunea p(x, t ) , datorată deformaţiei ε(x, t ) , urmăreşte variaţiile acesteia,

apărând astfel unda de presiune:
⎛ π⎞
i⎜ ωt −kx − ⎟
p(x, t ) = Eks m e⎝ 2 ⎠. (5.59)
π
Observăm că unda de presiune este defazată în urma undei de deplasare cu şi
2
are amplitudinea p m = Eks m .

5.4. Unde elastice emise de surse aflate în mişcare. Efectul Doppler

Mişcarea sursei determină o modificare a distribuţiei fronturilor de undă

fără a influenţa viteza de propagare a undei, care depinde numai de caracteristicile
mediului.
5. Teoria generală a undelor 183

Să considerăm o sursă de unde punctiformă plasată într-un mediu elastic

omogen şi izotrop. Dacă sursa este în repaus faţă de mediu, adicǎ viteza sa de
deplasare este nulǎ (v S = 0 ) , suprafeţele de undă Σ sunt suprafeţele unor sfere
concentrice având centrul în punctul în care se găseşte sursa (Fig. 5.6a).

a) v s = 0 b) v s < v c) v s = v

Fig. 5.6

Dacă sursa este în mişcare faţă de mediu cu o viteză mai mică decât viteza
v a undelor în mediul respectiv, v S < v , se va produce o apropiere a fronturilor
de undă Σ pe direcţia şi în sensul deplasării sursei şi o depărtare în sensul opus
deplasării (Fig. 5.6b). În cazul în care v S = v (Fig. 5.6c) fronturile de undă au ca
punct comun punctul în care se găseşte sursa la momentul considerat. Deoarece
mediul este liniar, în punctul S starea de vibraţie descrisă de funcţia de undă
ψ(x, t ) va rezulta însumând starile de vibraţie datorate fronturilor de undă descrise
de funcţiile ψ i (x S , t ) , respectiv ψ(x, t ) = ∑ ψ i (x S , t ) . Astfel, intensitatea undei
i
în punctul S creşte foarte mult şi unda este percepută în mediul în care are loc
propagarea ca un şoc. Din aceste motive unda care însoţeşte o sursă ce se
deplasează cu o viteză egală cu viteza undelor se numeşte undă de şoc.
Dacă viteza sursei este mai mare decât viteza undei, fronturile de undă Σ i se
intersectează şi sunt cuprinse într-un con cu vârful în punctul S în care se găseşte
sursa la orice moment (Fig. 5.7). Unghiul α rezultă din triunghiul SPS1 în care
S1P = vt , S1S = v S t , deci:
v
sin α = . (5.60)
vS
184 5. Teoria generală a undelor

P
Fig. 5.7
vS
Raportul dintre viteza sursei şi viteza undelor, M = , se numeşte
v
numărul lui Mach.
Undele produse de sursele care se deplasează cu viteze v S > v se numesc
unde balistice.
Atât undele de şoc cât şi undele balistice pot fi vizualizate prin metode
optice, respectiv prin interferometrie optică (convenţională sau holografică).
Un alt efect important, prezent ori de câte ori distanţa dintre observator şi
sursǎ variază în timp a fost decoperit de Christian Doppler în anul 1842. Efectul
Doppler constă în perceperea de către un observator a unei unde având frecvenţa
ν' diferită de frecvenţa ν 0 a semnalului emis de sursă atunci când acestea sunt în
repaus. Unda percepută de observator are frecvenţa ν' mai mare decât ν 0 atunci
când distanţa dintre sursă şi observator scade, iar când aceasta creşte, frecvenţa ν'
este mai mică decât frecvenţa ν 0 .
Efectul Doppler descris mai sus este efectul Doppler longitudinal şi este
prezent la toate tipurile de unde.
În relativitate se demonstrează că şi în cazul în care sursa şi observatorul se
deplasează pe o direcţie perpendiculară faţă de direcţia de propagare a undei
efectul Doppler are loc, dar este numit efect Doppler transversal.
Să considerăm o sursă S aflată în mişcare cu viteza v S faţă de mediul
elastic. Să notăm cu ν frecvenţa undei emisă de sursă iar cu ν' frecvenţa
receptată de un observator în mediul dat (Fig. 5.8).

Fig. 5.8
5. Teoria generală a undelor 185

Să presupunem că sursa şi observatorul se afla în mişcare cu vitezele v S şi

v 0 ca în figura 5.8. Semnalul emis de sursă la momentul t1 în punctul S1 este
perceput de observator în punctul O1 la momentul θ1 . Un semnal ulterior, emis
la momentul t 2 de sursa aflată în punctul S 2 , va fi perceput la momentul θ 2 de
observator în punctul O 2 . Numărul oscilaţiilor complete emise în intervalul de
timp Δt = t 2 − t 1 este egal cu numărul oscilaţiilor receptate în intervalul
Δθ = θ 2 − θ1 , adică:

ν ⋅ Δt = ν'⋅Δθ . (5.61)
Din figura 5.8 rezultă:

S 2 O 2 − S1O1 = O1O 2 − S1S 2 (5.62)

unde
S 2 O 2 = V (θ 2 − t 2 ), S1S 2 = ν S Δt
(5.63)
S1O1 = V (θ1 − t 1 ), O1O 2 = ν 0 Δθ .

şi v este viteza undei.

Înlocuind grupul de relaţii (5.63) în (5.62) şi ţinând cont de (5.61), după
calcule elementare se obţine relaţia dintre frecvenţa undei percepute de observator
şi frecvenţa undei emise de sursă pentru situaţia considerată în figura 5.8:
V − v0
ν' = ν. (5.64)
V − vS
Un raţionament similar ne permite să deducem relaţia generală dintre
frecvenţa undelor percepute de observator şi frecvenţa undelor emise de sursă
pentru cazul general în care vitezele sursei şi observatorului formează unghiul α S
respectiv α 0 cu axa sursă – observator (Fig. 5.9).
Observând că pentru un interval de timp infinitezimal dt , componentele
transversale ale vitezelor v S şi v 0 nu modifică întârzierile θ 2 − t 2 respectiv
θ1 − t 1 , ci doar componentelor lor longitudinale, prin substituirea acestora în ec.
(5.64) se obţine:
V − v 0 cos α 0
ν' = . (5.65)
V − v S cos α S
Sensul de mişcare al sursei, respectiv al observatorului se reflectă în sensul
r r
lui v S , respectiv v 0 , considerate în ecuaţiile (5.64) şi (5.65) mărimi algebrice.
186 5. Teoria generală a undelor

Fig. 5.9

v0 v
În cazul în care << 1 şi S << 1 se poate aplica formula aproximativă:
V V
⎛ u ⎞
ν' = ⎜1 − cos α ⎟ν , (5.66)
⎝ V ⎠
r r r
unde u este viteza relativă sursă – receptor u = v 0 − v S , iar unghiul α este
r r
unghiul dintre u şi v .
Efectul Doppler are numeroase aplicaţii. În general, acestea privesc
determinarea vitezei corpurilor.
Măsurătorile prin efect Doppler în domeniul optic au adus numeroase
clarificări în astrofizică cât şi în teoria relativităţii generale.

5.5. Propagarea perturbaţiilor de durată finită

5.5.1. Oscilaţii de durată finită

La integrarea ecuaţiei de mişcare a oscilatorului armonic s-a presupus

implicit că funcţia de timp care reprezintă soluţia ecuaţiei este definită pe
intervalul (− ∞,+∞ ) . Cum, în realitate, orice perturbaţie are o durată finită de timp
Δt = t 2 − t 1 , reprezentarea unei oscilaţii printr-o funcţie armonică de tipul
ψ(t ) = ae iω0t nu este posibilă. Ca atare, o funcţie ψ (t ) care descrie o oscilaţie
armonică de durată Δt , trebuie definită astfel :
5. Teoria generală a undelor 187

⎧ Δt
⎪0 −∞<t<−
2
⎪⎪ Δ t Δt
ψ(t ) = ⎨A 0 e iω0 t − ≤t≤ . (5.67)
⎪ 2 2
⎪0 Δt
< t < +∞
⎪⎩ 2
În figura 5.10 s-a prezentat dependenţa de timp a părţii reale a funcţiei (5.67).

Fig. 5.10

O funcţie astfel definită se poate reprezenta printr-o integrală Fourier:

+∞
1
ψ(t ) =
∫ a(ω)e
iωt
dt (5.68)
2π
−∞
unde a(ω) este dat de:
+∞
a(ω) = ∫ ψ(t )e
−iωt
dt . (5.69)
−∞
Dacă se ţine seama de definirea funcţiei ψ(t ) (5.67), rezultă că integrala
Δt Δt
(5.69) este nenulă numai în domeniul cuprins între − şi + , astfel încât
2 2
a(ω) este:
Δt Δt Δt
2 i(ω0 − ω) − i(ω0 − ω)
i(ω0 − ω)t e 2
−e 2
a(ω) = A 0 ∫Δte dt = A 0 . (5.70)
i(ω0 − ω)
−
2
Introducând notaţiile:
188 5. Teoria generală a undelor

Δω = ω 0 − ω
Δt
τ = Δω ⋅ (5.71)
2
A = A 0 Δt
a(ω) capătă forma:
e iωτ − e −iωτ sin τ
a(ω) = A =A . (5.72)
2iτ τ
Din ec. (5.68) şi (5.72) se observă că oscilaţia armonică de durată finită
definită de ecuaţia (5.67) este compusă dintr-o infinitate de oscilaţii armonice de
frecvenţe ω şi amplitudini a(ω) .
Amplitudinea a(ω) are valori semnificative pentru τ cuprins între 0 şi π
(Fig. 5.11) ceea ce, dacă se are în vedere relaţia (5.71), revine la a scrie:

Δω ⋅ Δt = 2π (5.73)

Fig. 5.11

Intervalul Δω are semnificaţia unei imprecizii care afectează determinarea

pulsaţiei în raport cu durata Δt a perturbaţiei. Astfel, perturbaţiile de durată finită
Δω
ocupă întotdeauna o bandă de frecvenţe semnificative cuprinse între ω 0 − şi
2
Δω
ω0 + . Lărgimea benzii de frecvenţe este cu atât mai mare cu cât durata Δt a
2
perturbaţiei este mai mică. Observăm că oscilaţia ideală (Δω = 0 ) se obţine numai
pentru Δt → +∞ .
Deoarece amplitudinea a(ω) are valori diferite de zero şi în afara
intervalului cuprins între 0 şi π , relaţia (5.71) se scrie, mai general, sub forma:
5. Teoria generală a undelor 189

Δω ⋅ Δt ≥ 2π . (5.74)
Aceasta este relaţia de incertitudine frecvenţă – timp.
Ştiind că ω = kv iar distanţa parcursă în timpul Δt , adică lǎrgimea
pachetului de unde, este Δx = vΔt , neglijând variaţia vitezei cu frecvenţa,
obţinem ΔkΔx ≥ 2π ceea ce reprezintă relaţia de incertitudine pentru lǎrgimea
pachetului de unde şi intervalul de valori pe care modulul vectorului de undă al
pachetului. În paragraful următor problema pachetului de unde va fi tratată ţinând
cont de variaţia vitezei de propagare a undei cu frecvenţa acesteia.

5.5.2. Pachetul de unde. Viteza de grup şi viteza de fază

Să considerăm o perturbaţie de durată finită a cărei frecvenţă are valori

semnificative cuprinse în intervalul:
Δω Δω
ω0 − ≤ ω ≤ ω0 + . (5.75)
2 2
Perturbaţia se propagă sub formă de unde, vectorul de undă fiind de
asemenea dependent de ω , cu valori cuprinse în intervalul:
Δk Δk
k0 − ≤ k ≤ k0 + (5.76)
2 2
unde k 0 = k (ω 0 ) .
Admiţând că Δω << ω , să dezvoltăm în serie k (ω) în jurul valorii ω = ω 0 ,
oprindu-ne la primii doi termeni:
⎛ dk ⎞
k (ω) = k 0 + (ω − ω 0 )⎜ ⎟ + ... (5.77)
⎝ dω ⎠ ω=ω0
Funcţia de undă care descrie propagarea acestei perturbaţii pe direcţia x ,
într-un mediu liniar, este dată de integrala Fourier:
+∞
1
ψ(x, t ) =
2π ∫
−∞
a(ω)e i( ωt −kx ) dω . (5.78)

Să admitem că amplitudinile tuturor undelor având frecvenţa cuprinsă in

intervalul definit prin (5.75) şi care se sumează prin integrala (5.78) au o valoare
constantă şi anume a(ω) = 2πA . În aceste condiţii după ce se înlocuieşte (5.77) în
(5.78), se adună şi se scade la exponent iω 0 t , se obţine:
190 5. Teoria generală a undelor

Δω ⎡ ⎛ dk ⎞ ⎤
ω0 +
2 i(ω − ω0 )⎢ t − ⎜ ⎟ x⎥
⎢⎣ ⎝ dω ⎠ω=ω0 ⎥⎦
ψ(x, t ) = A ⋅ e i(ω0t − k 0 x ) ∫ Δω e dω. (5.79)
ω0 −
2

Efectuând în (5.79) substituţiile:

⎡ ⎛ dk ⎞ ⎤ Δω
η = ⎢t − ⎜ ⎟ x ⎥
⎢⎣ ⎝ dω ⎠ ω=ω0 ⎥⎦ 2
ψ 0 (x, t ) = AΔωe i(ω0 −k 0 x ) (5.80)
ω − ω0 = σ
relaţia (5.79) devine:
Δω
2 2η
1 i σ
ψ(x, t ) = ψ 0 (x, t )
Δω ∫e
Δω
Δω dσ (5.81)

−
2
care după integrare capătă forma:
sin η
ψ(x, t ) = ψ 0 (x, t ) . (5.82)
η

Acesata este funcţia de undă care descrie propagarea unei perturbaţii de

durată finită într-un mediu ideal. Funcţia ψ(x, t ) este funcţia de undă
corespunzătoare unei unde armonice plane ψ 0 (x, t ) , de frecvenţă ω 0 şi vector de
sin η
undă k 0 , modulată de factorul . O astfel de undă anarmonică se numeşte
η
pachet de unde.
sin η
Forma funcţiei ψ(x, t ) depinde esenţial de factorul modulator . Acesta
η
acţionează asupra amplitudinii funcţiei ψ 0 (x, t ) şi o modifică după cum rezultă
din figura 5.12.
5. Teoria generală a undelor 191

Fig. 5.12

Amplitudinea prezintă un maxim principal pentru η = 0 şi zerouri pentru

π
η = 2n . Între aceste zerouri există maxime secundare a căror valoare este
2
nesemnificativă în raport cu valoarea maximului principal. Distanţa Δx cuprinsă
între zerourile de ordinul întâi corespunzătoare valorilor: η1 = π şi η 2 = −π se
numeşte lărgimea pachetului de unde.
În figura 5.13 este reprezentată partea reală a funcţiei ψ(x, t ) în funcţie de η
la un moment dat de timp.

Fig. 5.13

Analiza propagării pachetului de unde impune caracterizarea mişcării

acestuia prin două viteze distincte: prima caracterizează mişcarea frontului de
amplitudine constantă şi se numeşte viteză de grup, iar a doua este viteza cu care
se deplasează frontul de fază constantă şi se numeşte viteză de fază.
Viteza de grup poate fi definită ca viteza cu care se deplasează maximul
pachetului de unde. Cum pentru maximul principal η = 0 , din (5.80) rezultă
pentru expresia vitezei de grup:
192 5. Teoria generală a undelor

dx ⎛ dω ⎞
vg = =⎜ ⎟ . (5.82)
dt ⎝ dk ⎠ ω=ω
0

În ceea ce priveşte viteza de fază expresia acesteia rezultă din ecuaţia

frontului de fază constantă, ω 0 t − k 0 x = ct. , prin derivare în raport cu timpul:
dx ω 0
v= = . (5.83)
dt k 0
Pentru mediile nedispersive în care viteza de propagare este independentă
de caracteristicile undei, respectiv:
dv dv
= 0 şi =0,
dω dk
avem:
dω d(kv )
vg = = =v
dk dk
adică viteza de grup este egală cu viteza de fază.
În mediile dispersive, deoarece

v = v (ω) = v (k ) = v (λ ) ,
avem:
dω d(kv ) dv
vg = = =v +k . (5.84)
dk dk dk
Relaţia dintre v g şi v se poate exprima şi prin intermediul lungimii de undă λ .
2π
Astfel, diferenţiind vectorul de undă ca funcţie de λ : dk = − dλ şi
λ2
înlocuind în relaţia (5.84) se obţine:
dv
vg = v − λ . (5.85)
dλ
Relaţia dintre viteza de grup şi viteza de fază (5.85) este cunoscută ca
relaţia lui Rayleigh.
Transferul energiei şi al informaţiei în timpul propagarii undei elastice are
loc cu o viteză dată de viteza de grup. Experimental este accesibilă numai viteza
de grup iar viteza de fază se determină prin calcul.