METODE DE

CERCETARE
PREZENTAREA METODELOR DE CERCETARE INDUCTIVĂ

INDUCTIVĂ
Mocrei Tudor-Ioan

LOGICĂ ȘI ARGUMENTARE

PLANUL LUCRĂRII:
1.Prezentarea metodelor de cercetare inductivă
2.Metoda concordanței
3.Metoda diferenței
4. Metoda variațiilor concomitente
5.Metoda reziduurilor
6.John Stuart Mill

Inducţia ştiinţifică îşi propune să determine dacă aspectele repetabile constatate au sau nu

un caracter necessary. În acest scop, cercetarea ştiinţifică recurge la observatii
sistematice (utilizaând o aparatură din ce în ce mai sofisticată),
la EXPERIMENT (provocarea controlată a unui fenomen, în condiţii prestabilite) şi la
modelare teoretică, în măsură să confere inducţiilor ştiinţifice un grad sporit de probabilitate.

METODE DE CERCETARE INDUCTIVĂ

John Stuart Mill a conceput, plecând de la cercetările iniţiate de Francis Bacon,
patru metode experimentale = tehnici de argumentare care încearcă să pună în
evidenţă cauza unui fenomen (concluzia spre care tind este: „X este probabil
cauza lui a”)
Metodele de cercetare inductivă au în vedere raport de cauzalitate = relaţie existentă între
două fenomene A şi B, astfel încât a face să se producă existenţa lui B. Fenomenul A se
numeşte cauză iar fenomenul B se numeşte efect.
De exemplu: încălzirea metalelor determină (provoacă) dilatarea lor, deci încălzirea metalelor
este cauza dilatării lor.
Teoria ştiinţifică defineşte un concept pur de cauzalitate, în care sunt eliminaţi factorii
neesenţiali şi accidentali, fiind postulat principiul echivalentei cauzei cu efectul. Consecinţele
acestui principiu sunt (în planul idealizării):
(a). ori de câte ori apare cauza, apare şi efectul; dispare cauza, dispare şi efectul;
(b). în orice împrejurare apare cauza, apare şi efectul (dependenţa cauzei de circumstanţe);
(c). dacă se schimbă cantitativ cauza, se schimbă cantitativ şi efectul;
(d). dacă diferă efectele, diferă şi cauzele, fiecărui efect îi corespunde o cauză unică;
(e). la efecte asemănătoare, corespund cauze asemănătoare.
În realitate, fenomenele concrete sunt produse de acţiunea conjugată a mai multor cauze.
Plecând de la exemplul dat, deşi încălzirea este cauza dilatării metalelor, totuşi fenomenul
dilatării depinde de structura atomică şi moleculară a fiecărui metal, de puritatea substanţei,
de presiune, de particularităţi ale mediului etc.

METODA CONCORDANȚEI

Metoda concordanței, a carei aplicare ia forma schemei de mai jos consta din
intemeierea concluziei pe faptul ca, din compararea mai multor situatii in care este
prezent fenomenul a, se observa ca, din totalul imprejurarilor U, V, X, Y si Z care
preced (insotesc) aparitia lui a, una singura, respectiv X, apare in mod constant. J. St.
Mill a dat urmatorul exemplu de aplicare a acestei metode: situatiile diferite in care
corpurile dobandesc o structura cristalizata au in comun un singur antecedent, si anume
procesul trecerii lor de la o stare lichida la una solida. Prin urmare, acest antecedent
este cauza cristalizarii.

2
 U, V, X - - - - a

U, X, Y - - - - a

X, Y, Z - - - - a

V, X, Y - - - - a

U, X, Z - - - - a

----- ----- --------

X este cauza lui a

Desi are un rol important in fundamentarea concluziilor inductive, metoda

concordantei nu transforma o astfel de concluzie intr-o propozitie certa, deoarece, pe
de o parte, nu poate epuiza imprejurarile care preced (insotesc) aparitia lui a (numarul
acestora este nelimitat), pe de alta parte, nu exclude nici posibilitatea ca a sa fie
rezultatul unui complex de cauze si nu al unei singure cauze si nici pe aceea ca X sa fie
doar o conditie (interna sau externa) si nu cauza aparitiei lui a; de pilda, mentinerea
oului de gaina la temperatura de 36°C, timp de 21 de zile, este o conditie si nu cauza
puiului.

METODA DIFERENȚEI

Metoda diferenței, a carei aplicare ia forma schemei de mai jos, consta din
intemeierea concluziei pe faptul ca au fost identificate (sau au putut fi provocate
experimental) doua situatii, astfel incat fenomenul studiat apare numai in prima din ele,
in timp ce a doua, in care a nu mai apare, contine ca antecedent aceleasi imprejurari ca
si prima, cu exceptia unei singure imprejurari; imprejurarea antecedent care este este
prezenta in prima situatie (cand este prezent si a), dar este absenta in cea de a doua
(cand este absent si a), adica X, este probabil cauza lui a. Fie, de pilda, situatiile: (i) un
obiect metalic prezinta degradari, precedate de oxidare si (ii) un alt obiect, la fel cu
primul, nu prezinta nici un fel de degradare si, in plus, in cazul lui nu a aparut nici
fenomenul oxidarii; din compararea acestor situatii, se desprinde concbuzia ca oxidarea
este cauza degradarii obiectelor metalice. Descoperirea cauzei .scorbutului (maladie in
trecut foarte raspandita, mai ales printre marinari) − lipsa din alimente a vitaminei C −
este un alt exemplu de aplicare a metodei diferentei.

3
 X, Y, Y - - - - a

−, Y, Z - - - - a

X este cauza lui a

Metoda diferentei nu transforma nici ea concluzia unei inductii incomplete intr-o

propozitie certa pentru ca, pe de o parte, numarul imprejurarilor care preced (insotesc)
aparitia unui fenomen fiind nelimitat, este practic imposibil sa descoperim (sa
provocam experimental) doua situatii ca cele pe care se bazeaza aceasta metoda (care
difera exclusiv printr-o singura imprejurare-antecedent), pe de alta parte, nu este
excialus ca X sa fie, ca si in cazul metodei concordantei, doar o conditie pentru aparitia
lui a. Cu toate acestea, metoda diferentei are o contributie mai mare decat cea a
concordantei ala sporirea gradului de probabilitate al concluziei unei inductii
incomplete.

METODA VARIAȚIILOR CONCOMITENTE

Metoda variatiilor concomitente, a carei aplicare ia forum schemei care urmeaza,

intemeiaza concluzia pe faptul ca, din compararea mai multor situatii in care apare a,
in fiecare din aceste situatii a avand o alta intensitate (marcata in schema prin
indicil 0, 1,,n), reiese ca, din totalitatea imprejurarilor U, V, X, Y, Z care preced
(insotesc) aparitia lui a, intensitatea uneia singure variaza analog (creste, respectiv
descreste in acelasi timp) cu intensitatea lui a; se intelege, uneori poate varia si
intensitatea altora din imprejurarile antecedente, dar nu in acelasi fel in care variaza
intensitatea lui a, astfel ca metoda variatiilor concomitente se bazeaza pe o concordanta
intre variatia lui X si cea a lui a. Folosirea metodei variatiilor concomitente a permis,
printre altele, descoperirea faptului ca fenomenul fizic al frecarii permite transformarea
energiei mecanice in energie termica sau a faptului ca frecarea influenteaza negativ
miscarea corpurilor: in conditiile in care forta care produce miscarea si celelalte
insusiri ale mobilului raman aceleasi, variatiilor coeficientului de frecare le corespund
variatii in sens invers ale vitezei de miscare a mobilului. Pe aceeasi cale s-a descoperit
ca, la corpurile solide, forta de frecare depinde, la randul ei, de configuratia si de natura
suprafetelor de contact si, in acest fel, aceste trei descoperiri au stat si continua sa stea
la baza unor realizari tehnice cu o mare importanta, de pilda, in economia
transporturilor (rulmentii, vehiculele pe perna de aer sau cele pe perna magnetica din
ultima vreme sunt astfel de exeniple).Pentru motive asemanatoare celor specifice

4
metodelor anterioare, nici metoda variatiilor concomitente nu poate transforma
concluzia inductiei incomplete intr-o propozitie certa. De exemplu, nu este exclus
ca X sa fie si de aceasta data doar o conditie care afecteaza exclusiv intensitatea
actiunii cauzale, cum este cazul catalizatorilor in reactiile chimice, sau al altor factori
care doar favorizeaza sau impiedica desfasurarea anumitor procese fizice.

U, V, Xo, Y, Z - - - - ao

U, V, X1, Y, Z - - - - a1

U, V, Xn, Y, Z - - - - an

X este cauza lui a

METODA REZIDUURILOR

Metoda ramasitelor (reziduurilor) se aplica exclusiv atunci cand fenomenul studiat

face parte dintr-un complex cauzal si cand unele din relatiile cauzale din structura
acestui complex sunt deja cunoscute, cum rezulta de altfel si din schema
alaturata. Exemplu: W. Pauli a constatat ca fiecare din fenomenele implicate in
dezintegrarea de tip β isi afla, cu o singura exceptie, explicatia in proprietatile unor
particule elementare cunoscute la acea data; pentru a explica exceptia constatata,
respectiv o abatere de la legile conservarii energiei si momentului cinetic, W. Pauli a
avansat ipoteza existentei unei particule elementare inca necunoscuta, care trebuie sa
fie neutra din punct de vedere electric, sa fie practic lipsita de masa de repaus si sa aiba
o mare putere de patrundere in diferite substante; existenta neutrinului a fost ulterior
confirmata experimental. Numeroase alte descoperiri, ca cea a planetelor Neptun si
Pluton, a argonului sau a ozonului, au fost realizate tot cu ajutorul metodei ramasitelor.
La randul ei, metoda ramasitelor nu transfoma concluzia inductiei incomplete intr-o
propozitie certa. Mai mult, metoda ramasitelor se poate aplica numai in cazul unor
complexe cauzale, ea presupunand totodata existenta unor cunostinte deja dobandite,
ca si o imbinare intre procedura inductiva si cea deductiva: proprietatile particulei
elementare neutrino au fost deduse (pe baza legilor si a abaterii mentionate) inainte ca
aceasta particula sa fi fost „observata”, adica efectiv cunoscuta.

U, V, X, Y, Z - - - - a, b, c, d, e

5
 U este cauza lui b

V este cauza lui c

Y este cauza lui d

Z este cauza lui e

X este cauza lui a

JOHN STUART MILL

Filosof,economist politic,functionar public

Unul dintre cei mai influenți gânditori din istoria liberalismului clasic, el a
contribuit pe larg la teoria socială, teoria politică și economia politică. Supranumit „cel
mai influent filosof de limbă engleză al secolului al XIX-lea”. Concepția lui Mill
despre libertate a justificat libertatea individului în opoziție cu controlul de stat și
social nelimitat. Mill a fost un susținător al utilitarismului, o teorie etică dezvoltată de
predecesorul său Jeremy Bentham. El a contribuit la investigarea metodologiei
6
științifice, deși cunoștințele sale despre acest subiect s-au bazat pe scrierile altor
persoane, în special William Whewell, John Herschel și Auguste Comte, și cercetările
efectuate pentru Mill de către Alexander Bain. Mill s-a angajat în dezbateri scrise cu
Whewell.