MISIOANARII MORAVIENI

Dumnezeu nu se lasă lipsit de martori. Într-o vreme de întuneric spiritual,

când biserica devenise lumească, iar conducătorii ei căutau să se întreacă
în bogăţie, în fast şi în autoritate cu împăraţii pământului, lucrarea de
salvare a păcătoşilor părea cu totul uitată sau, dacă ici, colo ajungeau
misionari, ei înşişi nu aveau mântuirea, deci cum ar fi putut s-o arate
altora? Cazul lui John Wesley şi Carol Wesley e grăitor. Ei au fost trimişi ca
misionari de biserica oficială a Angliei în statul Georgia din America, să
predice indienilor, dar ei înşişi nu aveau mântuirea sufletului. După doi ani,
s-au reîntors în Anglia şi John Wesley a scris în jurnalul său zilnic:
„Am mers în America să convertesc pe indieni, dar oh, cine mă va
converti pe mine? Cine va fi acela care mă va scăpa de această
inimă rea şi necredincioasă? Eu am o religie de vreme bună. Eu pot
vorbi bine şi am credinţă câtă vreme nu e nici un pericol, dar să nu se
ivească moartea în faţa mea, căci îndată duhul mi se tulbură. Eu nu pot să
spun: „Moartea îmi este un câştig".”
Totuşi, sunt minunate planurile Domnului şi căile cum îşi face lucrarea!
Aceasta o putem constata şi la începutul secolului al XVIII-lea, în mijlocul
unor biserici apostate, care aveau Evanghelia doar în altar, iar în viaţă era
păgânism, Dumnezeu a găsit cu cale să formeze, din adunături de la mai
multe grupări religioase, o biserică misionară, din care au plecat misionari
în multe părţi ale pământului, cu mult timp înainte de a se forma societăţi
misionare.
Despre contele Zinzendorf am scris în primul volum din „Lumini peste
veacuri". De el s-a slujit Dumnezeu să pună în mişcare, prin Duhul Sfânt,
pe mulţi să-şi părăsească ţara şi să plece cu Evanghelia la alte popoare.
Un biograf spunea despre Zinzendorf: „Puţini biruitori au fost în secolul al
XVIII-lea, şi cu siguranţă nici unul ca el".
Henry C. Sheldon, în volumul 3 din opul citat, pagina 594, spune că
contele Zinzendorf, deşi era fiu de ministru, tânăr cu avere, cu o aleasă
pregătire şi cu o înaltă slujbă, ajungând consilier juridic al regelui Saxoniei
la Dresda, el le-a nesocotit pe toate acestea şi s-a dedicat slujirii
Evangheliei. Papa şi autorităţile făceau o adevărată vânătoare după toţi
cei ce îndrăzneau să creadă Evanghelia altfel decât ei. Deci era o vreme
critică, de grele persecuţii.
Încă pe vremea studiilor universitare la Halle, Zinzendorf fusese influenţat
mult de pietismul german prin profesorii Spener şi Franke. El se predase
Domnului şi era un bun credincios. Aceasta l-a făcut să acorde pe moşiile
sale de la Berthelsdorf, Lusatia, azil refugiaţilor religioşi. Toţi cei urmăriţi
de catolici, aici au găsit un loc de refugiu. Aceasta era în anul 1722.
Refugiaţii au clădit un orăşel pe care l-au numit Herrnhut.
Din pricină că refugiaţii erau de confesiuni diferite: husiţi, lutherani,
baptişti, reformaţi, la început au avut multe neînţelegeri, frământări.
Schäffer a scris despre această perioadă: „E ca şi cum diavolul a răsturnat
totul cu susul în jos". Zinzendorf s-a rugat mult şi i-a pus şi pe ei la post şi
rugăciune. Pe data de 16 iulie 1727, inima contelui a fost copleşită
de durere pentru starea adunării. Îngenuncheat a vărsat râu de
lacrimi în mijlocul lor. Această rugăciune a avut un efect
extraordinar. S-au hotărât ore speciale de rugăciune pentru
trezirea lor şi a altora. Şi Domnul s-a îndurat de ei. Duminică 13
august 1727, în timp ce erau adunaţi pentru Cina Domnului, Duhul Sfânt i-
a copleşit pe toţi, au plâns cu lacrimi, şi-au cerut iertare, s-au îmbrăţişat şi
au devenit una. A fost o adevărată revărsare de dragoste. Colin A. Grant,
în cartea: „Perspectives on the World Christian Movement", editată de
Ralph D. Winter, la pagina 206, spune despre noua stare a fraţilor mora-
vieni: “Întregul loc reprezintă cortul lui Dumnezeu între oameni. Nu se mai
vede şi nu se mai aude nimic altceva decât bucurie şi veselie".
Când Zinzendorf era student la Halle a organizat o societate al cărei scop
era răspândirea Evangheliei, spre a schimba lumea. Societatea a numit-o
„Senfkornorden" (Ordinul seminţei de muştar). Aşa ne spune Paulus
Scharpff în „History of Evangelism", 1966, pagina 43.
Mai târziu, tot pentru promovarea lucrării misionare, el împreună cu alţi
doi păstori şi cu un prieten al său au format societatea: „Bund der vier
Brüder" (Alianţa celor patru fraţi). Ei s-au legat să-L propovăduiască pe
Cristos cel răstignit, să scrie o bogată corespondenţă, să distribuie
literatură, să depună mărturie personală şi să stabilească contacte directe
cu cei nemântuiţi. Zinzendorf a zis: „Eu am o singură pasiune şi aceea este
Cristos". Toată vestirea lui era cristocentrică. Eforturile lui erau ca
Evanghelia să fie vestită şi lumea pierdută să se întoarcă la Dumnezeu.
Acest spirit a ajuns să stăpânească pe toţi fraţii moravieni. Fiecare din ei
căuta să spună altora despre mântuirea prin credinţă. Deci, nu e de mirare
că dintre fraţii moravieni s-a ridicat o pleiadă de misionari, aşa cum nu s-a
ridicat din nici o altă biserică.
În anul 1731, contele Zinzendorf a fost invitat şi a luat parte la încoronarea
regelui Christian al VI-lea al Danemarcei. La Copenhaga a întâlnit pe un
credincios negru Anthony Urlich din insula St. Thomas, India de vest, care
i-a relatat starea tristă de sclavie a poporului său, că lucrează pe
plantaţiile de zahăr, că sunt zdrobiţi în bătăi şi că nu-L cunosc pe
Dumnezeu. Zinzendorf l-a invitat să vină la Herrnhut. În faţa fraţilor
moravieni, el a descris starea groaznică din insula St. Thomas. Ca să nu li
se pară că sunt poveşti, el şi-a dat jos cămaşa şi avea tot spatele brăzdat
cu cicatricele lăsate de biciul proprietarilor de plantaţii. Relatarea lui a
aprins în doi fraţi dorinţa de a merge să le vestească Evanghelia. Unul a
fost olarul Leonardt Dober, celălalt tâmplarul David Nitzschmann. Aceasta
a fost în august 1732, la cinci ani după trezirea bisericii din Herrnhut. Cei
doi au luat-o pe jos până la Marea Nordului şi de acolo s-au urcat pe o
corabie, care i-a dus la destinaţie. Când au vrut să debarce, nu au fost pri-
miţi ca misionari. Atunci, au făcut un lucru nemaiîntâlnit în istoria
misiunilor: s-au vândut ca sclavi, să lucreze pe plantaţii.
Istoricul A. F. Wells, în „The History of Christianity", pagina 547, spune că
aceasta a fost singura cale de a pătrunde pe insula St. Thomas.
Proprietarii culturilor de trestie de zahăr de acolo nu voiau să accepte
misionari, căci se temeau ca nu cumva să incite mulţimea de sclavi la
revolte. Cei doi au acceptat să fie sclavi, să îndure toată mizeria, să
doarmă în grajduri pe paie, ca vitele, cu mulţimea de sclavi, să taie la
trestie sub arşiţa dogoritoare a soarelui tropical, să sufere bătaia cu cnutul
supraveghetorului, numai să poată împărtăşi unui alt sclav vestea bună a
mântuirii. Ei au avut un deosebit succes în lucrarea lor, mulţi sclavi s-au
întors la Dumnezeu şi încet, încet viaţa de pe plantaţii s-a schimbat.
Fapta lor a rămas o pildă de sacrificiu în istoria misiunilor. Ce departe sunt
credincioşii de azi de această dragoste misionară! Lor nu li se cere să se
vândă ca sclavi, că nu au să îndure cnutul şefului, mizeria dormitorului
comun al sclavilor, sau arşiţa dogoritoare a soarelui tropical, ci doar ar
trebui să se mute în altă localitate, unde nu sunt credincioşi, ca să le
vestească dragostea mântuitoare a Dumnezeului nostru; şi totuşi nu sunt
gata!
Doamne, schimbă starea aceasta! Aprinde şi pe credincioşii de azi cu spirit
misionar!
În 1733, unii dintre fraţii moravieni au plecat misionari în Groenlanda, ţară
a gheţarilor şi a gerurilor cumplite. În 1734, au plecat misionari la indienii
din America de Nord. În 1735, de la Herrnhut au plecat misionari în
Surinam. În 1736, dintre fraţii moravieni au plecat câţiva misionari în
Africa. În anul 1737, câţiva s-au dus misionari la poporul samoyedic, de la
Oceanul Arctic. În 1740, câţiva de la Herrnhut au luat drumul spre Alger şi
Ceylon (azi Sri Lanca). În 1742, dintre ei au plecat misionari în China. În
1747, au plecat misionari în Persia. În 1752, de la Herrnhut au plecat
misionari în Etiopia şi Labrador. Apoi, familii întregi au plecat ca misionari
în Rusia, în insulele din Marea Caraibelor şi în Asia.
În timp de 150 de ani, biserica moraviană a dat 2.158 misionari.
Un record neegalat de nici o altă biserică. La început biserica din
Herrnhut avea doar 600 membri şi totuşi în decursul anilor a fost gata
mereu să trimită noi misionari.
O caracteristică deosebită a acestor misionari e că toţi au acceptat
voluntar să plece. Biserica nu i-a trimis şi nu a purtat răspunderea
materială, ci doar s-a rugat pentru ei. Fiind buni meseriaşi, fiecare s-a
întreţinut pe sine şi familia sa, nu au fost o povară pentru biserică, care în
nici un caz nu ar fi putut asigura salarii la atâţia. Dar, cu atât mai
mult lucrarea lor străluceşte peste veacuri. Azi, sunt mulţi care primesc
salarii, ca să vestească Evanghelia, iar ei trândăvesc.
În Surinam şi în Indiile de vest au înfruntat boli şi moarte. În Guiana, din
160 misionari, 75 au fost seceraţi de malaria tropicală şi intoxicaţii. Andrei
Rittmarisberger a murit la şase luni după ce a pus piciorul pe insulă. David
Zeisberger a lucrat 62 de ani între triburile de la Huron. Într-o duminică
dimineaţa, din august 1781, biserica şi curtea au fost invadate de bande
de indieni, care au dat foc bisericii şi casei unde locuia, şi focul a distrus
toate cărţile lui, manualul de gramatică ce îl redactase pentru indieni,
traducerea Bibliei, care a fost terminată, dar încă nu era tipărită, toate
cântările prelucrate în limba indiană şi toate notiţele lui de predici; toate
au fost prefăcute în scrum. Era munca de o viaţă de om. El însă nu a
disperat, ci s-a apucat şi le-a lucrat din nou.
Chiar trezirea spirituală a fraţilor Wesley, care mergeau să fie misionari în
America, Dumnezeu a lucrat-o prin fraţi moravieni, ce erau pe aceeaşi
corabie. John Wesley, în jurnalul său, pe data de duminică 25 ianuarie
1736, mărturiseşte cum, în timpul unei furtuni groaznice pe Atlantic, el s-a
dus să vadă ce fac moravienii şi i-a găsit cântând Psalmi. În timp ce toţi
ceilalţi ţipau de groază, fraţii moravieni erau liniştiţi şi cântau. Atunci s-a
apropiat de unul şi l-a întrebat: „Vouă nu vă este frică?" Acela a răspuns:
„Slavă Domnului, nu!" Şi l-a întrebat din nou: „Dar nici soţiilor, nici copiilor
nu le este frică?" El a răspuns: „Nu, soţiile şi copiii noştri nu au teamă de
moarte!" Acel eveniment l-a făcut pe Wesley să-şi vadă propria sa lipsă de
credinţă în Dumnezeu, precum şi diferenţa mare între el, care avea multă
pregătire, dar nu avea mântuirea şi moravienii simpli care se ştiau
mântuiţi şi aveau viaţa veşnică în Cristos Domnul.
Misionarismul înflăcărat al fraţilor moravieni l-a aprins pe William Carey
din Anglia. La o întrunire a baptiştilor din Anglia, el a pledat pentru
organizarea unei societăţi misionare, le-a citit din revista misionară a
moravienilor, apoi a trântit-o pe masă şi a zis: „Iată ce fac moravienii! Ei
au o singură biserică, iar noi mulţi oare nu putem?" William R. Hogg, în
cartea „Teologia Misiunii Creştine", pagina 104, spune despre fraţii
moravieni: „O întreagă biserică aprinsă cu zel misionar a fost ceva
nou în istorie".
Doamne, repetă istoria în privinţa aceasta!

Preluat din ” Lumini peste veacuri”. Petru Popovici.