INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE

Definirea obiectului psihologiei

(După Introducere în psihologie autor M. Zlate)

S-a afirmat despre originea psihologiei că este nedeterminată (unii cred că termenul
de psihologie ar fi fost folosit pentru prima dată în 1590 de Goclenius, un profesor
din Marburg, alŃii - în 1696, de Leibniz (1646-1716); în fine, sunt si autori care îl
„împing" spre 1732-1734 si îl leagă de numele lui Christian Wolf (1679-1754), care
1-a folosit în titlul a două dintre lucrările sale - Psihologia empirica si Psihologia
rationalis). S-a spus despre obiectul psihologiei - dacă există - că ar fi nebulos, i s-au
pus la îndoială legile, i-au fost contestate metodele, considerate nesigure.

Una din definiţiile integrative americane recente (Smith) afirmă că psihologia este
studiul stiinţific al comportamentului si al proceselor cognitive ale organismelor
individuale.
Comportamentul se referă la acţiuni ale organismului care pot fi observate în mod
direct de alţii... Procesele cognitive se referă la activităţi mintale neobservabile, cum
ar fi gândirea, afectivitatea, senzaţia si percepţia" comportamentele sunt de două
feluri: deschise (observabile) si închise (neobservabile).

O definiţie de sinteză dpropusă de M. Zlate descrie psihologia ca pe stiinţa care

studiază psihicul (procese, însusiri, mecanisme psihice) utilizând un ansamblu de
metode obiective, în vederea desprinderii legităţilor lui de funcţionare, cu scopul
cunoasterii, optimizării si ameliorării existenţei umane.

Locul psihologiei în sistemul stiinţelor

• într-un secol si jumătate psihologia a parcurs drumul de la negarea ei ca stiinţă
până la obţinerea statutului de stiinţă centrală în rândul tuturor celorlalte stiinţe.
Este firesc să fie asa deoarece psihicul, ca obiect de studiu al psihologiei, este forma
cea mai inedită si mai perfecţionată de reactivitate a organismului uman si
infrauman.
„Centralitatea" psihologiei în sistemul stiinţelor este deci consecinţa firească a
complexităţii ontologice si epistemologice a obiectului ei de studiu;
• psihologia are, prin esenţa ei, un caracter interdisciplinar. Ea nu poate fi
concepută, fără suportul, fundamentele si împrumutul spre si dinspre celelalte
stiinţe. Psihicul fiind expresia ultimativă a organizărilor fizice, chimice, biologice,
sociale nu poate fi nici înţeles, nici explicat, cu atât mai puţin influenţat fără
incursiunea psihologiei în fizică, în biochimie, în fiziologie sau neurologie. La rândul
ei, psihologia oferă informaţii preţioase si perspective interesante de abordare si
explicare celorlalte stiinţe. Este greu de conceput o sociologie sau o pedagogie, de

1
exemplu, fără fundamentarea psihologică a acţiunilor actorilor sociali sau a
demersurilor educative.

Metodele psihologiei
Caracterizarea sumară a metodelor psihologiei a evidenţiat o serie de particularităţi
specifice fiecăreia dintre ele. în afara acestora, o mare importanţă o prezintă si
elementelecomune, punctele de intersecţie. Prin urmare, câteva comentarii
generale cu privire lametodele psihologiei sunt absolut necesare.

Specificul metodelor psihologiei

Un prim comentariu general asupra metodelor psihologiei s-ar putea referi la
specificul lor. Pe bună dreptate ne putem întreba dacă metodele psihologiei prezintă
vreo particularitate care să le distingă de metodele celorlalte stiinţe. în mare parte,
răspunsul la această întrebare s-a conturat deja. Totusi, câteva explicaţii
suplimentare sunt bine venite.
Mai întâi, precizăm că un asemenea specific al metodelor psihologiei provine
din faptul că în psihologie raportul dintre metode si obiectul asupra cărora ele sunt
aplicate este extrem de complicat. Nu este deloc greu să constatăm că uneori
metoda se suprapune peste un întreg domeniu al psihologiei. De exemplu, există
metoda experimentului, dar si psihologia numită experimentală, metoda clinică, dar
si psihologia clinică, metoda patologică, dar si psihologia patologică. Paul Fraisse
considera chiar că dacă psihologia este numită experimentală, aceasta este din
cauza metodei ei . La fel, Jean Piaget si colaboratorii lui au arătat ca dezvoltarea
copilului poate constitui un obiect de studiu numit psihologia copilului, dar si o
metodă de cercetare numită metoda genetică. Asadar, ceea ce o dată este numit
metodă altă dată este numit obiect de cercetare. Cum am putea depăsi această
ambiguitate terminologică?
Problema care rămâne deschisă este aceea de a diferenţia metodele între
ele. De exemplu, metoda genetică, cea patologică nu se,inserează în metoda
experimentală în întregime, ci într-un moment precis : cel în care cercetătorul
doreste să varieze unele condiţii ale fenomenului studiat. La fel, psihologia clinică
reprezintă mai puţin o metodă, cât o atitudine metodologică. în al doilea rând,
complexitatea obiectului de cercetare al psihologiei, natura ideală, subiectivă a
psihicului nu puteau să nu se repercuteze si asupra metodelor utilizate în cercetarea
psihologică. Spre deosebire de alte stiinţe, îndeosebi de cele numite exacte sau ale
naturii, unde obiectul este investigat si cunoscut direct, în psihologie cunoasterea se
realizează indirect, manifestările exterioare, comportamentale fiind considerate
indicatori ai stărilor si relaţiilor interne, subiective. Cele trei domenii ale umanului
investigate astfel de psihologie, indiferent cum îi definim metodele, pot fi definite
drept triada formată din emoţii, cogniţii şi comportament.

Psihologia umanistă

2
 Procesele, funcţiile şi capacităţile psihice ale omului nu există în sine,
desprinse de purtătorul lor concret. Comportamentul este iniţiat, desfăşurat sau
stopat de către o persoană care dispune de o identitate psihofiziologică. Ca atare nu
funcţiile psihice în general, nu activitatea la modul impersonal, ci funcţiile psihice
ale omului concret şi comportamentul personalizat al omului ar trebui să constituie
obiectul de cercetare al psihologiei. De la considerarea faptului că omul întreg ar
trebui să constituie obiectul psihologiei s-a născut psihologia umanistă. Principalii ei
reprezentanţi sunt Abraham Maslow, Carl Rogers, Carl şi Charlotte Buhler, Rolo May.

Dintre precursorii acestei orientări îl putem aminti pe C.G. Jung, care a militat
consecvent pentru realizarea şi formarea omului pe baza valorificării potenţialităţilor
ascunse ale acestuia (telepatia, premoniţia, visul de perspectivă, percepţia
extrasenzorială etc.). Tot printre precursori o amintim pe K. Horney, care susţinea că
realizarea de sine este o tendinţă primordială a omului.

Psihologia umanistă este considerată „a treia forţă în psihologie”,

reprezentând încă de la început o reacţie împotriva celorlalte două paradigme
(behaviorismul şi psihanaliza). Psihanaliza, consideră umaniştii, reduce omul la o
fiinţă iraţională, controlată irevocabil de trecut şi de produsul acestuia –
inconştientul. Criticile adresate behavioriştilor sunt legate de faptul că ei tratează
oamenii ca pe nişte fiinţe pasive, că îi transformă în uriaşi şoareci albi sau în
computere mai lente.

Scopurile declarate ale psihologiei umaniste sunt susţinute cu tărie şi ardoare

de către promotorii ei. „Eu cred că psihologia umanistă trebuie să se ocupe mai
mult de problemele importante ale poziţiei omului în lumea de azi şi spun acest
lucru deoarece toate problemele importante ale omenirii – război şi pace, exploatare
şi fraternitate, ură şi dragoste, boală şi sănătate, înţelegere şi conflict, fericire şi
nefericire – conduc la o mai bună înţelegere a naturii umane şi la o psihologie cu
aplicaţii directe pentru viaţa omului” (Maslow, 1970, p. 115).

Charlotte Buhler (1893-1974) susţinea că „psihologia umanistă se vrea a fi o

soluţie la problemele umane ale timpului nostru: cum să trăieşti o viaţă plină de
succes şi cum să construieşti relaţii mai satisfăcătoare între oamenii acestei lumi”.
După Bugental, scopul ultim al psihologiei umaniste este „descrierea
potenţialităţilor native ale omului; creşterea sa, maturitatea şi declinul,
interacţiunea cu mediul fizic şi social, varietatea experienţelor sale, locul său în
univers”.

În 1961 a fost creată Asociaţia Americană de Psihologie Umanistă, ale cărei

teze fundamentale au fost:

- omul este şi trebuie să fie o fiinţă reală care trăieşte şi acţionează într-o lume
similară, în stare să aspire, să vrea, încredinţat că poate, deoarece nu este o
fiinţă dominată sau blocată de instincte;

3
 - accentul trebuie pus pe unele calităţi umane cum ar fi: capacitatea de a
alege, de a crea, de a se autorealiza în pofida unor stimuli externi ce
acţionează asupra sa;
- metodologia de cercetare se va plia pe om (se propun metode obiective,
subiective şi proiective, cum ar fi cunoaşterea directă, prin percepţie, metoda
autoobservaţiei, cea a autoevaluării etc.)
- omul este şi se impune ca o valoare, capabil să se adapteze şi să se
modeleze pentru a deveni ceea ce este maximal posibil să devină.
Convingerile ctitorilor asociaţiei au fost că omul este bun de la natură şi
dispune de suficientă putere pentru a deveni, pentru a se autorealiza, cu alte
cuvinte el poate să ajungă ceea ce Sinele său este. În centrul psihologiei umaniste
se situează deci omul şi problematica sa, viaţa sa personală şi relaţională presărată
cu nimicurile cotidiene sau marile ei drame, ipostazele devenirii şi autoconstrucţiei
omului şi experienţei sale, atitudinea activă a omului faţă de propria sa existenţă, şi
aceasta nu doar cu scopul de a cunoaşte şi înţelege mai bine omul, ci pentru a-l
dota cu mijloace specifice de acţiune în vederea depăşirii dificultăţilor cu care se
confruntă. Este vorba, cu alte cuvinte, de abordarea nivelurilor mai înalte ale naturii
umane, insuficient intrate în aria preocupărilor ştiinţifice ale psihologilor.

Carl Rogers vorbeşte în acest sens despre un Sine actual care se dezvoltă
prin raportarea la un Sine imaginar (ideal), considerând că între acestea poate să
apară un acord, o congruenţă, sau un dezacord, o incongruenţă. Condiţiile
favorabile ale dezvoltării persoanei sunt tratarea ei cu respect, încredere, empatie,
acceptare, empatie.

Carl Ransom Rogers (1902-1987)

A studiat agricultura, istoria şi religia, dar pasiunea vieţii lui a fost psihologia,
preponderent cea clinică. Psiholog practician, a predat psihologia la Ohio State
University, precum şi la universităţile din Chicago şi Wisconsin (1940-1963). În acest
interval a ocupat pentru mai mulţi ani şi funcţia de preşedinte al Asociaţiei
Psihologilor Americani. A iniţiat terapia centrată pe client. Dintre lucrări amintim:
Client-Centred Therapy (1951), On becoming a person (1961), A way of being.

Abraham Maslow (1908-1970)

S-a născut în Brooklyn, New-York. Este fiul unor evrei imigranţi din Rusia.
După studii strălucite ajunge profesor şi predă psihologia în învăţământul superior.
În 1968 este ales preşedinte al APA. Numele său este legat de piramida trebuinţelor,
dar şi de introducerea unor concepte precum metamotivaţia umană, autorealizare,
experienţă de vârf. Dintre operele sale amintim Motivation and Personality (1951), A
theory of metamotivation (1967), The farther reaches of human nature (1971).

***

4
 Umanismul psihologic este preponderent american şi a acuzat chiar de la
început behaviorismul şi psihanaliza. Exponenţii săi au o viziune optimistă asupra
omului, manifestă încredere deosebită în disponibilităţile şi posibilităţile lui. Conform
acestei optici, oamenii pot şi sunt conştienţi că ascensiunea lor spirituală şi
materială depinde preponderent de ei, de capacitatea lor de a acţiona pentru binele
lor şi al urmaşilor lor.

Psihologia umanistă a redimensionat nu numai obiectul şi metodele

psihologiei, ci propune şi o nouă finalitate a acesteia. Ea este interesată de
„creşterea” personală a oamenilor, de maturizarea lor psihică şi socială, de cultura
relaţiilor lor interpersonale, de schimbarea societăţii.

Psihologia conduitei

Cercetând diferite boli mintale, Pierre Janet (1859-1947) a conştientizat

repede cel puţin două aspecte: pe de o parte că studiul bolilor mintale ar putea
constitui o cale de acces la cunoaşterea şi înţelegerea vieţii mintale normale, iar pe
de altă parte că studiul bolilor mintale nu se face pe baza introspecţiei. În aceste
condiţii, Janet defineşte psihologia ca ştiinţa acţiunii umane, ştiinţa conduitei. Janet
introduce în psihologie termenul de conduită, înţelegând prin aceasta atât
totalitatea manifestărilor vizibile, orientate către „afară”, cât şi totalitatea
proceselor invizibile de organizare şi reglare a ei. Mai exact, conduita este
ansamblul actelor unui individ, orientate spre un scop şi încărcate de sens.
Conduita unifică şi sincronizează într-un tot unitar comportamentul şi viaţa
interioară subiectivă.

Conduitele nu sunt date, nu sunt inerente individului (cum considera

introspecţionismul), dar nici imprimate din afară (cum susţinea behaviorismul), ci
învăţate ca urmare a relaţiilor de interacţiune dintre organismul uman şi ambianţa
naturală. Conduita nu se reduce la reacţiile motorii şi secretorii ale organismului, ci
angajează întreaga personalitate a omului aflată în interacţiune cu mediul.

Psihologia cognitivă

Sintagma „psihologie cognitivă” are două sensuri. Mai întâi, ea semnifică

studiul detaliat al sistemului cognitiv uman şi al subsistemelor sale („memoria”,
„gândirea”, „percepţia” etc.). Considerându-se sistemul cognitiv ca sistem de
prelucrare a informaţiei, putem spune că psihologia cognitivă studiază procesările la
care este supusă informaţia între inputul senzorial ş outputul motor sau
comportamental.

În al doilea rând, sintagma „psihologie cognitivă” desemnează o anumită

abordare a tuturor fenomenelor psihice şi comportamentale din perspectiva

5
mecanismelor informaţionale subiacente. Rezultă „teorii cognitive ale emoţiei sau
stresului” – care încearcă să stabilească modul în care procesele cognitive
determină emoţiile sau reacţia de stres, „teorii cognitive ale motivaţiei” – centrate
pe detectarea prelucrărilor de informaţie în motivaţie ş.a.m.d.

Data de naştere a psihologiei cognitive este considerată a fi 12 septembrie

1956, când în ultima zi a unui simpozion organizat de MIT (Massachussets Institute
of Technology) au fost prezentate trei comunicări de referinţă:

- H.A. Simon şi A. Newell prezentau prima demonstraţie pe calculator a unei

teoreme logice - Logic Theory Machine;
- N. Chomsky (Three models of language) critica zdrobitor behaviorismul,
iniţiind lingvistica teoretică; ()
- G. Miller prezenta forma preliminară a celebrului studiu The magical number
seven, plus or minus two: some limits to our capacity for processing
information.
Sub raport tematic psihologia cognitivă se dovedeşte a fi o continuare a
psihologiei gestaltiste şi asociaţioniste, de la care preia multe teme de cercetare pe
care le tratează cu o metodologie mult mai riguroasă. Ea preia şi teme din
behaviorism, pe care iniţial l-a criticat cu severitate.

Psihologia transpersonală

A apărut în SUA ca o continuare şi aprofundare a umanismului; orientarea sa

viza transcendentalul, acel ceva dincolo de persoană, dincolo de limitele obişnuite
ale personalităţii. Este considerată „a patra forţă” în psihologie. Denumirea i-a fost
dată de A. Maslow şi Stanislav Grof. Presupune extinderea cercetărilor psihologice la
un evantai larg al stărilor de conştiinţă, şi anume: procesul transpersonal, conştiinţa
integrată, metanevoile, extazul şi experienţa mistică, transcendenţa eului,
sacralizarea vieţii cotidiene, conştiinţa cosmică, sinergia individului şi a speciilor,
realizarea şi autorealizarea transpersonală, cooperarea transpersonală etc.

Psihologia transpersonală a plasat în centrul preocupărilor sale conştiinţa

umană pe care a considerat-o dimensiunea centrală care oferă baza şi controlul
tuturor experienţelor. Psihologia transpersonală îşi deplasează atenţia asupra
pulsaţiilor interioare, asupra studierii stărilor alterate ale conştiinţei care posedă
valenţe diverse şi îşi propune să releve cum pot elibera oamenii prinşi în capcana
propriilor condiţionări. Pentru starea transpersonală există mai multe denumiri
provenite din culturi şi epoci diferite: experienţă mistică, iluminare, Nirvana, al VI-
lea cer, extaz ş.a.

S. Grof demonstrează experimental existenţa unui plan transpersonal al

conştiinţei, ceea ce înseamnă extinderea câmpului conştiinţei dincolo de limitele
conştiinţei. În experienţele sale a utilizat substanţe psihedelice, dar şi exerciţii de
meditaţie, hipnoză, autohipnoză etc.

6
Psihologia transculturală

Reprezintă studiul empiric al membrilor diverselor grupuri culturale cu

experienţe identificabile care conduc la similarităţi şi diferenţe previzibile şi
semnificative în comportament.

Şcoala de la Geneva

Întemeietorul ei este Jean Piaget (1896-1980). El poate fi considerat sintetist

în psihologie: structuralist, funcţionalist, adept al psihologiei conduitei. În 1933
devine directorul prestigiosului institut „Jean Jacques Rousseau” din Geneva. Cei
mai apropiaţi colaboratori ai săi au fost Barbel Inhelder (cu care a scris cărţi şi studii
despre dezvoltarea inteligenţei la copii) şi Ana Szeminska (cu care a realizat
cercetări referitoare la geneza conceptului de număr).

Sub conducerea lui Piaget, Şcoala de la Geneva se remarcă prin elaborarea

unei construcţii monumentale, în 24 de volume (Studii de epistemologie genetică).
Şcoala de la Geneva întemeiază noi domenii ale ştiinţei: psihologia genetică,
epistemologia genetică, logica operatorie, din perspectiva cărora Piaget va explica
ştiinţific dinamica inteligenţei umane.

Şcoala franceză

Se caracterizează printr-un accent deosebit pus pe problematica medicală,

mai ales neuropsihiatrică. Unul dintre întemeietori este neurologul Jean Martin
Charcot (1825-1893), care a condus trei decenii clinica de la Salpetriere. Henri
Pieron (1881-1964) este considerat a fi însă principalul fondator al psihologiei
ştiinţifice în Frnţa. Are importante contribuţii în domeniul psihologiei experimentale
şi va colabora cu românul Nicolae Vaschide. Printre reprezentanţii Şcolii franceze îi
menţionăm pe Pierre Janet (fondatorul psihologiei conduitei), Theodule Ribot
(contribuţii în domeniul psihpatologiei şi în problematica afectivităţii), Henri Wallon
(cu o concepţie evoluţionist-marxistă în psihologia copilului), Rene Zazzo (psihologia
debilităţii mintale şi a gemenilor), Paul Fraisse (specialist în psihologia timpului).

Şcoala rusă

Psihologia rusă are ca şcoli importante Şcoala pavlovistă de neurofiziologie,

Şcoala de la Moscova (fondată de L.S. Vîgotski), Şcoala de la St. Petersburg (A.G.
Kovalev, B.G. Ananiev – psihologia personalităţii) şi Şcoala Gruzină (D.N. Uznadze –
montajul interior).

7
 Vîgotski s-a născut în acelaşi timp cu Piaget, dar a trăit doar 38 de ani. A
studiat concomitent medicină, drept, psihologie, filozofie, literratură. A dezvoltat
concepţii originale despre relaţia dintre gândireşi cuvânt, învăţare şi dezvoltare ş.a.
Alături de el, Şcoala de la Moscova este reprezentată de P.I. Galperin (teoria formării
în etape a acţiunilor mintale), A.R. Luria (studiază funcţiile corticale superioare ale
omului).

Şcoli americane

Psihologia factorială şi multifactorială

Iniţiatorii sunt C.E. Spearman (1863-1955) şi J.P. Guilford (1897-1930). Ca

metodă fundamentală se utiliza analiza factorială (presupune condensarea
numărului de variabile şi stabilirea unor relaţii structurale între variabile).

Psihologia persoanei (Gordon Allport, George Kelly)

Bazele psihologiei persoanei au fost puse de Allport şi Cattell. Au meritul de a

fi dezvăluit corespondenţa dintre organizarea comportamentală în cadrul
personalităţii şi structura comportamentelor sociale.

În perioada actuală psihologia americană tratează personalitatea într-o

viziune neopsihanalitică. Dintre teoriile cognitive ale personalităţii cea mai
complexă este cea a constructelor personale (Kelly).

Şcoli de psihoterapie de inspiraţie filosofică

(F. Lobonţ)

Cel care a formulat sensul terapeutic contemporan al termenului de psihoterapie a

fost Carl Rogers. Rogers a criticat fundamentele medicale ale terapiei, sugerând
posibilitatea terapiei non-psihiatrice, non-psihanalitice şi non-behavioriste. Terapia
sa umanistă, centrată pe „client” (care venea să înlocuiască „pacientul”, „strivit”
sub autoritatea medicilor)—ulterior redenumită terapie centrată pe persoană—avea
un caracter non-directiv. Povestea clientului (respectiv relatarea de către acesta—în
propriul ritm—a cauzelor care-i creau suferinţă sufletească) era plasată în centrul
şedinţei de terapie. Contribuţia terapeutului consta în încurajarea relatării prin
respectarea necondiţionată a clientului ca persoană şi prin atitudinea neprefăcută,
onestă faţă de acesta. Rogers era convins că numai dacă sunt trataţi în acest fel
clienţii îşi activează potenţialul de rezolvare a problemele personale şi au
posibilitatea dezvoltării personale, numită de Rogers şi autoactualizare. Departe de
a avea vreun caracter medical, conceptele sale umaniste de empatie, încredere,
congruenţă, atitudine pozitivă necondiţionată etc., denumesc atribute personale,
fiind, în mod esenţial, calităţi „fenomenologice”.

Terapiile cognitive, între care se remarcă terapia cognitiv-

comportamentală (CBT) şi terapia emoţional-comportamentală (REBT) îşi au

8
originea în anii ’50, în opera lui Aaron Beck. Ele se bucură de mare popularitate în
prezent (de pildă, în Marea Britanie, CBT este singura formă de terapie non-
medicală inclusă în serviciul naţional de sănătate NHS) în primul rând datorită
rezultatelor remarcabile cu care sunt creditate—în ceea ce priveşte afecţiuni
specifice, precum fobiile, anxietatea şi depresia—obţinute în urma unor serii de
sesiuni de foarte scurtă durată. Filosofia de la care terapiile cognitive pornesc este
cea stoică, în special ideea că „nu lucrurile îi mişcă pe oameni, ci interpretarea lor”
(Epictet). Tehnicile elaborate de terapeuţii cognitivişti urmăresc, prin intermediul
gândiri critice, identificarea şi corectarea distorsiunilor de gândire (în primul rând a
inferenţelor defectuoase) care afectează negativ interpretarea evenimentelor.
Varianta emoţional-comportamentală, iniţiată de Albert Ellis, se concentrează în
primul rând asupra iraţionalităţii evaluărilor făcute de către clienţi. Starea de bine
este echivalată cu fericirea, iar evaluările inconsistente cu fericirea sunt considerate
iraţionale. REBT apelează la o combinaţie între teoriile neo-stoice ale autocontrolului
emoţional şi ideile hedoniste asupra valorilor, moştenite de la neo-epicurianism.

CBT presupune că emoţiile negative sunt generate de credinţe şi evaluări pe

care le denumeşte „gânduri negative automate”, care sunt în marea lor majoritate
iraţionale. Credinţele negative nu sunt doar cele legate de o situaţie particulară,
întrucât pot exista credinţe negative mai profunde, fundamentale, care cauzează
emoţii negative. Forţa CBT constă în special în eficacitatea tehnicilor de identificare,
monitorizare şi înfruntare de către client a gândurilor automate şi a credinţelor
fundamentale negative, tehnici pe care acesta le învaţă temeinic şi le poate aplica
şi în viitor asupra oricărei emoţii negative. Critcile aduse terapiilor cognitive de
reprezentanţii psihologiei (îndeosebi cea clinică) privesc în primul rând supoziţia că
întotdeauna avem gânduri automate şi că doar acestea cauzează emoţii. Criticile
venite din partea filosofilor practicieni se referă în primul rând la schematismul şi
lipsa de nuanţe a tipurilor de erori de gândire. În sfârşit, există de asemenea obiecţii
care îi reunesc atât pe filosofi, cât şi pe psihologi, privitoare la subestimarea
bogăţiei de sens a emoţiilor. În afirmarea atenţiei speciale acordate sensurilor
conştiente, Aaron Beck argumentează deosebirea CBT faţă de behaviorism
(preocupat cu precădere de stimulii exteriori obiectivi) şi psihanaliză (care consideră
sensurile conştiente superficiale). Cu toate acestea, afirmă criticii, terapeuţii
cognitivişti acordă sensurilor şi interpretărilor conştiente doar un rol preponderent
instrumental, acela de eradicare a credinţelor iraţionale, în vreme ce natura
intenţională a emoţiilor şi valorile nutrite de client sunt neglijate.

Deşi uneori este clasificată printre variantele terapiilor existenţiale,

logoterapia se deosebeşte semnificativ de acestea, în special în aplicarea sa
practică. Inventatorul său, Viktor Frankl, a extras din experienţele situaţiilor-limită
din lagărele naziste ale morţii substanţa filosofiei sale terapeutice. De formaţie
psihiatru, el a pledat pentru adăugarea, de către confraţii săi, a unei dimensiuni
noetice fiinţei umane, alături de cele fizică şi psihologică. Iar drept principală
trăsătură a acesteia, el identifica voinţa sensului, a cărei frustrare constituie, în

9
opinia lui, cauza a o cincime din nevroze. Plecând de la aceste premise,
logoterapeuţii argumentează că prin crearea sensului pot fi atât înlăturate
simptomele nevrozelor, cât şi prevenite reapariţiile lor, îndeosebi în cazuri precum
dependenţa, depresia şi tentativele suicidale. Drept remediu general, ei îşi oferă
propria formulă educaţională, menită a propovădui asumarea de către fiecare
individ a responsabilităţii pentru propria viaţă.

La rândul lor, terapiştii existenţiali-fenomenologi sunt adepţii unei forme

de psihoterapie cu rădăcini filosofice în operele lui Heidegger, Sartre, Husserl şi
Kierkegaard, care are drept prim obiectiv sporirea cunoaşterii de sine a clientului
prin lărgirea, pe baza analizei, a perspectivei sale asupra propriei vieţi şi a lumii
înconjurătoare. În al doilea rând, terapia urmăreşte ajutarea clientului la clarificarea
modurilor de a proceda în viitor pe baza lecţiilor din trecut şi crearea a ceva de
valoare pentru care viaţa să merite a fi trăită; cu alte cuvinte, procesul presupune
înfruntarea, examinarea şi reevaluarea problemelor şi limitelor inerente impuse
opţiunilor sale de faptul de a-fi-în-lume.

Debutul oficial al terapiei existenţial-fenomenologice se leagă de încercările

lui Ludwig Binswanger, din anii 50’, de aplicare terapeutică a teoriei heideggeriene,
care au fost urmate de entuziaşti ai fenomenologiei existenţialiste în frunte cu Rollo
May, în America. Ulterior, acest tip de practică s-a răspândit constant, având în
prezent numeroşi adepţi, printre care cei mai proeminenţi sunt Irvin Yalom în Statele
Unite şi Emmy van Deurzen şi Ernesto Spinelli în Mrea Britanie.

În marea lor majoritate, terapeuţii inspiraţi de existenţialism procedează

fenomenologic în terapie, prin încercarea—care aminteşte de Rogers—de a „fi cu
clientul” şi a-i înţelege modul de a-fi-în-lume. Cu toate acestea, atitudinea lor se
deosebeşte de credinţa optimistă a consilierilor umanişti privitoare la capacitatea de
dezvoltare personală a clienţilor, preferând o atitudine neutră în locul celei pozitive
necondiţionate iniţiată de Rogers. Justificarea acesteia este de natură profund
filosofică, reflectând perspectiva existenţialistă asupra condiţiei umane. Sub acest
aspect, cel mai elocvent teoretician al terapiei existenţial-fenomenologice este Irvin
Yalom:

Am ajuns la concluzia că există patru daturi (givens) [ale existenţei sau

faptului de a-fi-în-lume] cu relevanţă specială pentru psihoterapie, şi anume
inevitabilitatea morţii pentru fiecare dintre noi şi pentru cei pe care îi iubim,
libertatea de a ne făuri vieţile aşa cum dorim, singurătatea noastră
fundamentală şi absenţa oricărui sens sau rost evident al vieţii.

Spre deosebire de practicienii asociaţi terapiilor cognitive, terapeuţii

existenţialişti acordă o importanţă deosebită emoţiilor, atât ca mijloace de
detectare a valorilor clienţilor, cât şi ca obiecte revelatoare ale concepţiei generale
despre viaţă a acestora. Ele nu sunt privite patologic, ci li se atribuie deplinătatea
sensului. Emoţii precum vina existenţială, sau angoasa existenţială pot fi indicatori

10
ai faptului că viaţa noastră nu este trăită în acord cu valorile noastre, respectiv ai
responsabilităţii noastre faţă de viaţa însăşi. Desigur, emoţiile nu sunt întotdeauna
trăite la modul reflexiv; terapia urmăreşte în mod prioritar aducerea celor
nereflexive—împreună cu „sedimentele” antrenate de acestea—în orizontul
reflecţiei şi astfel facilitează explorarea de către client a propriei concepţii despre
lume şi rectificarea unor părţi a acesteia.

Introducere în psihanaliză

(Dupa Curs de Psihanaliza autor V.Dem

Zamfirescu si Curs de Psihanaliza
autor Roxana Fugăreţu-Urea)

Def: Psihanaliza (psz) este un sistem de discipline axate pe ideea de inconstient.

Diciplinele ce alcatuiesc acest sistem:

 psihoterapia
 psihopatologia psihanalitica
 psihologia starii de sanatate
 metapsihologia
 psihanaliza aplicata

Psihoterapa psihanalitică

Este cea mai veche si importanta forma de psihoterapie, chiar daca in lumea
contemporana exista numeroase alte psihoterapii.In aceasta ipostaza, psz este un
demers inductiv care nu are in spate nici un fel de preconceptii teoretice. In
perioada comunista se sustinea ca psz ar fi derivata din filosofia lui Nietzche si
Schopenhauer. Ea a fost de fapt inventata de catre Breuer, un prieten al lui Freud. El
a vaut celebrul caz Ana O, pe care l-a tratat cu o metoda psz si pe care l-a
abandonat cand pacienta s-a indragostit de el si a declarat ca era insarcinata
(sarcina isterica). Freud i-a continuat studiile si a descoperit ca “nevrozele au o
etiologie sexuala” (ne referim la dorintele, tendintele legate de sexualitatea
infantila. Freud, ca medic, a avut o formatie ce nu lasa sa se banuiasca ca va fi
intemeietorul psz (neurolog de laborator). Psz nu e un tratament care sa conduca la
descarcarea tenditelor sexuale reprimate. Freud, desi a fdost medic, si-a bazat psz
pe ideea ca psihicul e autonom in raport cu somaticul (SNC).

Prin ce mijloace isi atinge psz scopurile?

La inceput, psz a fost simptomala (se adresa simptomului, ca orice demers

medical). Pacientul era rugat sa asocieze in marginea simptomului respectiv pentru
ca Breuer constatase ca Ana O, vorbind sub hipnoza despre simptomele ei, acestea
se remiteau. Freud a preluat metoda pentru ca pacientii reuseau sa se elibereze de

11
 simptome. Tratamentul era scurt si folosea hipnoza. Ulterior, Freud a renuntat la
hipnoza si a inlocuit-o cu asocieri libere, deoarece nu toti pacientii puteau fi
hipnotizati (cei cu transfer negativ) si pentru ca materialele obtinute nu puteua fi
asimilate de eul pacientului.

Caracteristici al psz ca psihoterapie

 psz reprezinta o psihoterapie explicativa si nu simptomala. psz contemporana este

orientata spre spre cunoasterea straturilor profunde ale psihicului si aceasta
cunoastere de catre pacient a propriului inconstient este cea care produce
vindecarea. In sens psihanalitic, vindecarea nu trebuie inteleasa ca disparitia
simptomelor. Ea reprezinta o maturizare, o depasire a fixatiilor si blocajelor din
prima copilarie, iar consecinta este disparitia simptomelor.
 psz este o psihoterapie nondirectiva (modificarile care se produc la nivelul
psihicul;ui pacientului nu se datoreaza influentelor pe care le exercita terapeutul
asupra pacientului). Terapeutul trebuie sa ofere mijloacele prin care pacientul sa-si
modifice psihicul, comportamentul.

Concepte:

 cadrul analitic: amenajarea cabinetului terapeutului trebuie sa se faca intr-un mod

care sa faciliteze desfasurarea optima a terapiei. Terapeutul ramane in afara
campului vizual al pacientului pentru ca caeste sa-ai proiecteze asupra lui insusi
continuturile inconstiente si pentru a facilita o mai buna regresie si un garad mai
mare de relaxare.
Cadrul analitic trebuie sa poarte cat mai putin amprenta personalitatii terapeutului.

 neutralitatea psihanalistului: el nu trebuie sa introduca in relatia terapeutica

probemele sale personale, ideile sale, sistemul lui de valori, punctele lui personale
de vedere.
 transferul: proiectarea si retrairei in legatura cu persoana analistului a
sentimentelor pe care pacientul le-a avut candva (in prima copilarie) fata de
persoanele apropiate. Psz poate fi considerata ca o retraire prescurtata a trecutului
celui care intr-o psz.ea realizeaza visul omului de a se misca liber in timp, ceea ce
permite o retraire corectiva. Corectia : pe parcursul psz, pacientul constata ca
sentimentele fata de psihanalist nu au nici o legatura cu acesta. Relatia este in
primul rand afectiva (psz nu e un demers intelectualist), psz fiind imposibila in lipsa
transferului.
(Iubirea inseamna tranfer.)

 alianta terapeutica (A.Ter.): daca transferul inseamna proiectia continutirilor

inconstiente asupra terapeutului, A.Ter este o relatie intre pacient – terapeut care se
desfasoara la nivelul eului celor doi. Posibilitatea pacientului de a dezvolta este un

12
 indiciu cu valoare de pronostic in ceea ce priveste desfasurarea terapiei. A.Ter.
presupune din partea pacientului:
- constiinta deficitului care-l face sa solicite sprijinul (psihoticii sunt mai putin
apti de A.Ter.)
- A.Ter. presupune capacitatea de a-si asuma scopurile terapiei
- capacitatea de a intelege si accepta principiile colaborarii terapeut – pacient
ce se stabilesc de la inceput (pacientul ideal trebuie sa aiba un eu puternic)
 contratransferul: atitudinea inconstienta a terapeutului fata de transferul
pacientului. Cu cat terapeutul este mai capabil sa perceapa si sa inteleaga propriul
contratransfer, cu atat sansele de reusita a psz sunt mai mari. Terapeutul dezvolta
fata de pacient atat transfer cat si contratransfer. Terapeutul are o reactie spontana
fata de pacientul sau. La inceputurile psihanalizei, terapeutul se indragostea de
pacient. Sandor Ferenzi s-a indragostit de o pacienta cu care dorea sa se
casatoreasca. Aceste fapte au impus obligativitatea terapeutului de a ei insisi o
psihanaliza inainte de a practica (regula data in 1924). S-a introdus si regula
supervizarii, candidatii in formarea lor trebuind sa parcurga aceasta etapa – sa
trateaza primele doua cazuri sub controlul unor terapeuti mai experimentati pt a-si
constientiza mai bine contratransferul. Aceste cazuri trebuind supervizate timp de
doi ani o data pe saptamana.
La inceput, cand Freud a descoperit existenta transferului si contratransferului,
le-a considerat ca fiind bariere in vindecare, ulterior intelegand ca ele sunt motorul
curei psihanalitice.
S-a constatat ulterior ca contratransferul este indus de catre pacient datorita
fenomenului de identificare proiectiva (transmiterea continuturilor de la un
inconstient catre alt inconstient) => Daca terapeutul poate deveni constient de
contratransferul sau, atunci, in masura in care acesta este indus de pacient, va
poseda instrumentul de cunoastere a inconstientului pacientului.
Contratransferul a fost descoparit de Melanie Klein in relatia copiilor cu mama
lor. La inceput s-a crezut ca este vorba de transmiterea unor mesaje violente,
ulterior intelegand ca este un mod de comunicare non-verbala. Psihanaliza fiind
singura stiinta care interpreteaza transferul si contratransferul, nu doar le foloseste.
 Rezistenta: Freud, spunea ca psihanaliza e o terapie ce se desfasoara in conditii
de rezistenta. Se manifesta in diverse forme:
- tacerea – este una dintre cele mai cunoscute forme.
- senzatia de vid – de cele mai multe ori comunicata.
- cantonarea discursului exclusiv in prezent, in fapte exterioare
- cantonarea exclusiva in trecut
- oferirea de materiale din domeniul viselor
- intarzierea – e una din formele radicale de rezistenta (Ex.: Spatiul
analitic se micsoreaza, ora de terapie e scurtata sau pacientul lipseste
uneori).
- absenta – este cea mai sadica forma de rezistenta. Pentru a impiedica
acest lucru se stabileste urmatoarul lucru: chiar si orele la care lipseste
se platesc.

13
 Rezistenta = d.p.d.v. al psihanalizei este manifestarea apasarilor pe care pacientul
le are fata de anumite continuturi ale psihicului sau, in relatia sa cu terapeutul.

Aceste apasari sunt de cele mai multe ori inconstiente, una din regulile
psihanalizei e ca mai intai se analizeaza rezistenta si apoi continutul acesteia.

 Acting out: reprezinta manifestarea comportamentatla in afara terapiei a anumitor

continuturi inconstiente care scapa analizei.
Se intampla frecvent ca pacientul sa incerce sa-si rezolve anumite probleme de
care nu este constient in afara analizei. Ex.: Nu poate vorbi de transferul sau erotic
fata de terapeut, iar terapeutul sa nu-l depisteze => aceste transfer se poate
transforma intr-o relatie amoroasa ( nu cu terapeutul). Apar astfel transferuri
paralele: unul pe terapeut, iar altul cu o persoana din afara. Aceste relatii amoroase
pot fi nocive pentru analiza.

 Interpretarea: traducerea in limbaj constient unui continut inconstient.

Interpretarea este instrumentul esential al psihanalizei. Interpretarea transferului ,
este considerat astazi cea mai eficienta forma de interpretare. Tendinta
contemporana de interpretare este aceea de interpretare a relatiei pacient –
terapeut.

Concluzie: prin psihoterapie, Freud a descoperit nu numai incostientul, ci si faptul

ca acesta poate fi patogen (poate porduce imbolnavirea psihica).

Psihopatologia psihanalitică

Psihopatologia psihanalitica e o teoretizare a descoperirilor pe care Freud le-a

facut in terapiile pa care le-a condus cu privire la disfunctia psihica numita nevroza.

Aparitia psihanalizei e legata de sfarsitul sec. XIX si de faptul ca in categoria de

clientela tratata de Freud, nevroza era un fenomen foarte raspandit. Pentru ca
psihopatologia psihanalitica e legata de nevroza, propozitia ei cea mai generala ei
cea mai generala e ca : „nevroza e rezultanta unui conflict psihic inconstient”. In ce
priveste continuturile acestor conflicte exista mai multe puncte de vedere in
interiorul psihanalizei:
 Freud : nevrozele sunt provocate de conflictele dintre natura si
cultura din noi.
Omul se naste cu o anumita zestre instinctuala care pe parcusrsul socializarii este in
buna parte reprimata. Freud se refera in special la continuturile sexuale ale naturii
umane ce nu sunt acceptate de cultura. Aceste tendinte tin de sexualitatea infantila
si mai ales de perioada Oedipiana. Prin urmare, la Freud nevrozele au o etiologie
sexuala (nucleul cauzelor nevrozelor fiin – pentru Freud – constelatia Oedipiana).
 Adler : este primul care contesta ideea lui Freud despre etiologia nevrozelor,
sustinand ca : conflictul nevrotic se joaca intre tendintele individului de
autoafirmare si simtul social (normele societatii), care ingradesc autoafirmarea
nelimitata a individului.

14
 Pentru Adler nevroza e o incercare esuata de a gasi forme acceptate pentru
tendinta de autoafirmare. Adler, nu numai ca relativizeaza pozitia lui Freud, dar o si
contrazice. Adler avea clienti din patura saraca a Vienei, iar clientii lui Freud erau
burghezi.
 Jung : contesta si el ideea lui Freud despre etiologia nevrozelor, sustinand ca:
nevrozele se explica prin absenta anumitor arhitecturi (absenta anumitor
continuturi din inconstientului colectiv din constiinta).
 Mai tarziu, au fost autori ca Heinz Hartmann, care sublinieaza importanta
agresivitatii in conflictele nevrotice. Pe masura ce psihanaliza avanseaza spre
primul an de viata, apar noi conflicte generatoare de nevroza (Ex.: Nevoia de
dependenta si cea de independenta).
 Kohut : Arata importanta conflictelor legate de narcisism pentru aparitia
nevrozelor. Cunoscut fiind pentru studiul problematicii narcisice, care e de
asemenea legata de primii ani de viata (Ex.: Nevrozele narcisice se pot afla in
conflict cu nevrozele instinctuale, sau nevrozele instictuale pot fi exprimate datorita
nevrozelor narcisice a caror indeplinire e mai importanta).
Simptomul nevrotic: este, d.p.d.v. al psihanalizei, formatiunea de compromis care
incearca sa satisfaca ambele tendinte aflate in conflict. E o solutie defectuoasa a
unui conflict psihic inconstient.

Psihopatologia stării de sănătate (psihologia inconştientului)

Pshihologia se ocupa de acele fenomene psihice care sunt accesibile intelegerii

doar prin intermediul unui proces de interpretare.
Freud a putut sa treaca de la psihopatologia psihanalitica la psihologia starii de
sanatate, cand a constatat ca intre boala si sanatatea psihica exista o deosebire
de grad si nu una calitativa.
Propozitia principalaa psihologiei inconstientului este ca toti oamenii au
inconstient.
Continuturile inconstiente:
 Continuturile legate de instinctele sexuale si neacceptate cultural,
sunt primele continuturi descoperite. In aceasta categorie intra in primul rand
tendintele Oedipiene, omul fiind singura fiinta la care incestul e interzis,
datorita calitatii sale de fiinta culturala.
 Continuturi legate de instinctualitatea agresiva. Exista in psihanaliza
orientari ce se indreapta spre aceasta dimensiune, cum ar fi Scoala
Psihanalizei Moderne (SUA).
 Continuturi legate de socialitatea omului, cum ar fi tendintele de
autoafirmare si continuturi legate de sentimentul de inferioritate,
descoperite si studiate de Adler.
 Continutul inconstientului colectiv sau suprapersonal descoperit de
Jung prin studiul psihozelor. Acest inconstient arhaic ar inmagazina
experientele fundamentale ale speciei, pus in evidenta de dereglarile de tip

15
 psihotic. In raport cu inconstientul colectiv, incosntientul colectiv al lui Freud
si Adler a fost numit inconstient personal (format pe parcursul ontogenezei).
 Dupa 1920, Freud isi modifica conceptia despre inconstient si admite ca
acesta nu trebuie asimilat cu refulatul (ceea ce este respins de constiinta). El
teoritizeaza o noua instanta psihica, Supraeul (instanta inconstienta) care
incorporeaza valori si norme culturale.prin urmare, Freud admite, pe langa
inconstientul de jos (care incorporeza elemente instinctuale respise de
cultura), si un inconstient de sus (inglobeaza norme si valori culturale)
 O caracteristica esentiala a inconstientului o constituie dinamismul. Aceasta
inseamna ca inconstientul are permanent tendinta de a se manifesta in plan
constient. Aceste manifestari sunt mascate (simbolice). Pentru a ajunge la
aceste continituri este nevoie de un proces de descifrare (ex: visul). Datorita
caracterului dinamic al inconstientului, psz a mai fost numita psihologie
dinamica, iar psihoterapia a fost numita psihoterapie dinamica.

Complexele, arhetipurile
În psihanaliză, complexele sunt o problemă esenţială, deoarece ele sunt
întotdeauna dependente de o anumită încărcătură afectivă.
Termenul de complex, a fost introdus e Şcoala de psihiatrie de la Zurich şi
este definit de către Dide şi Guiraud ca reprezentând o tendinţă instinctivă, o stare
afectivă larvară, constituită dintr-un centru de atracţie în jurul căruia se grupează
amintiri, percepţii, reprezentări, atitudini motorii, etc.
Freud considera că, complexul pune în evidenţă, demonstrativ sau descriptiv,
anumite grupuri de idei şi interese cu încărcătură afectivă.
Psihanaliza defineşte complexul ca fiind ansamblul organizat de reprezentări
şi amintiri cu o mare intensitate afectivă, parţial sau total inconştiente. Un complex
se formează pe baza relaţiilor interpersonale din cursul istoriei infantile şi el poate
structura toate nivelurile psihologice: emoţii, atitudini, comportamente adaptate.
Complexul are mai multe sensuri. Sensul originar desemnează un aranjament
relativ fix de lanţuri asociative; sensul general desemnează un ansamblu mai mult
sau mai puţin organizat de trăsături personale în care accentul este pus mai ales pe
reacţiile afective, în timp ce sensul mai strict desemnează o structură fundamentală
a relaţiilor interpersonale şi modalitatea în care persoana îşi află locul în cadrul lor
însuşindu-şi-le.
Jacobi consideră că fenomenologia complexelor pune în evidenţă o mare
diversitate de forme. Un complex poate prezenta aspecte simptomatice de ordin
somatic, psihic sau psihosomatic. Astfel, se evidenţiază următoarele aspecte:
→ complexul, deşi inconştient, este încărcat cu energie, fapt e face ca acesta
să apară ca o entitate autonomă, ca o voinţă independentă;
→ deşi inconştient, prin calitatea sa de a fi independent, complexul poate
apărea ca un al doilea Eu;
→ complexul Eului se poate disocia de restul psihicului, devenind autonom,
ca un fenomen de tipul dublei personalităţi;

16
 → dacă devine dominant, complexul poate atrage în orbita sa Eul conştient
pe care-l domină, înghiţindu-l, ajungându-se să se vorbească despre o
identitate parţială sau totală a Eului cu complexul respectiv
→ complexul, printr-un mecanism de proiecţie, poate deveni atributul unui
subiect extern sau al unei alte persoane;
→ deşi conţinut în inconştient, complexul acţionează asupra conştientului ca
o forţă permanentă.
În dicţionarele de psihanaliză se enumeră aproape 100 de complexe.
Boudouin a făcut o primă indexare sintetică a complexului. Conceptul ca atare este
încă fragil, dar a devenit un concept umbrelă ce reuneşte numeroase trăiri
tensionate de fond implicate în identitate. Rorschach pune accentul în definirea
complexului pe încărcătura afectivă şi consideră că se nasc în trăiri situaţionale
stratificate operaţional activ în inconştient de unde acţionează având rădăcini în
copilărie. Alţi autori consideră ca ele se formează mai mult în adolescenţă. Lagache,
un neofreudist preocupat de temperarea exceselor freudiste vede în complex
trăsături individuale achiziţionate în copilărie în situaţii psihice mai deosebite şi mai
tensionate, întotdeauna noi. Mai des evocate sunt: complexul Oedip, complexul
Electra, complexul Cain şi complexul Diana, la care se adaugă complexul de
inferioritate (descris de A. Adler) şi complementar acestuia complexul de
superioritate; destul de des citat este şi complexul de castrare.
După Jung, complexele sunt de 2 tipuri: complexe separate de conştient şi
complexe incluse în inconştient.
Unii specialişti consideră că, există complexe ale psihicului bolnav şi
complexe ale psihicului sănătos.
Însă, la nivelul literaturii de specialitate, identificăm o clasificare a
complexelor în raport cu sursele lor, acestea fiind:
- după origine: legate de evenimentele sau conflictele din prima copilărie sau
actuale;
- după natură: complexe morbide sau complexe sănătoase;
- după modul lor de expresie în raport cu circumstanţele: negative sau
pozitive.
O clasificare aparte o face Popescu, ce distinge următoarele tipuri de complexe:
- complexe ideoafective ale inconştientului;
a. complexele obiectului: complexul Oedipian/ complexul Electra,
complexul Cain/ complexul Oreste, complexul spectacular (a fi văzut, a
şti, a vedea, a ascunde);
b. complexele Eului: complexul de inferioritate/ complexul de
superioritate, complexul de castrare- mutilare/ complexul Dianei,
complexul lui Narcis;
c. complexele de atitudine
- complexele spirituale (ale conştientului sau ale conştiinţei morale)
1. Complexul de castrare este centrat pe fantasma castrării, ce oferă un
răspuns

17
problemei pe care i-o pune copilului diferenţa anatomică dintre sexe (prezenţa sau
absenţa penisului), această diferenţă fiind atribuită în mod simbolic tăierii penisului
la fete.
Băiatul de teme de castrare, pe care o asociază cu realizarea practică a unei
ameninţări paterne ca răspuns la activităţile sale sexuale.
La fată, absenţa penisului este resimţită ca un prejudiciu pe care ea încearcă
să-l nege, să-l compenseze sau să-l repare.
2. Complexul de inferioritate desemnează, într-un mod foarte general,
ansamblul
de atitudini, reprezentări şi comportamente care sunt expresii, mai mult sau mai
puţin deghizate, ale sentimentului de inferioritate sau ale reacţiei acestuia.
3. Complexul de superioritate este forma opusă ca semnificaţie a complexului
de
inferioritate: individul are o foarte bună impresie despre sine în raport cu ceilalţi
semeni.
4. Complexul de culpabilitate este o variantă a complexului de inferioritate. În
cazul acestui complex, Eul conştient este dominat de sentimente de vinovăţie cu
consecinţe morale dezagreabile, uneori chiar catastrofale pentru individ. Se poate
asocia cu stări depresive sau anxioase, cu impresia de insecuritate şi inutilitate, ce
pot declanşa, în situaţii severe crize suicidare.
5. Complexul Oedip este ansamblul organizat de dorinţe erotice şi ostile
totodată,
pe care copilul le resimte faţă de părinţii săi. Se descriu 2 situaţii oedipiene: pozitivă
şi negativă.
În forma pozitivă, se manifestă atracţia copilului faţă de părintele de sex opus
şi rivalitatea faţă de părintele de acelaşi sex. În forma negativă, copilul manifestă
atracţie pentru părintele de acelaşi sex şi ostilitate pentru părintele de sex opus.
Freud face din complexul Oedipian una din teoriile axiale ale psihanalizei,
punându-l la baza dezvoltării psihice a individului, a formării şi maturizării
emoţional- afective a personalităţii acestuia.
Se consideră că, complexul Oedip este lichidat în momentul în care copilul,
devenit tânăr adolescent, se va identifica cu părintele de acelaşi sex, ieşind astfel
de sub dominaţia şi dependenţa parentală şi identificându-se cu noul său rol.
Una din dimensiunile majore ale complexului Oedipian şi anume, relaţia
ambivalentă a fiului faţă de tată este relevată prin complexul patern
6. Complexul Electra este varianta feminină a complexului Oedip, pentru a
marca
existenţa unei simetrii la cele 2 sexe în ceea ce priveşte normarea atitudinilor
copiilor şi a tinerilor, în generală, faţă de părinţi.
7. Complexul lui Adam are ca origine păcatul originar al primului cuplu creat de
D-zeu şi pedepsirea lui de către acesta. Situaţia dramatică are o altă semnificaţie.
Se poate spune că actul de creare a lui Adam este echivalent simbolic cu
naşterea

18
sa, perioada de la facerea Evei la descoperirea sexualităţii sau a comiterii păcatului
originar reprezintă copilăria, iar momentul comiterii păcatului originar semnifică
trecerea la viaţa adultă sexuală, la identificarea sexuală a indivizilor.
Păcatul originar este echivalentul incestului ca sentiment de culpabilitate, şi
urmează pedeapsa- izgonirea primului cuplu din Paradis.
Orice complex este o componentă a inconştientului, având un caracter latent
în ceea ce priveşte acţiunea sa. Dacă însă acesta se încarcă cu energie emoţional-
afectivă, el devine autonom şi poate irupe din inconştient în sfera conştientului,
luând forme clinice de tipul nevrozelor.
Arhetipurile. Ceea ce sunt complexele pentru inconştientul individual sunt
arhetipurile pentru inconştientul colectiv.
Jung considera că, arhetipurile sunt factori şi motive care aranjează
elementele psihice în imagini ce ar putea fi numite arhetipale, dar într-o asemenea
manieră încât nu le putem recunoaşte decât efectul produs. Ele există în
preconştient şi formează probabil dominantele structurale ale psihicului în general.
Condiţii date a priori, ele reprezintă un veritabil pattern of behaviour, care îi dă
oricărei fiinţe vii calitatea ei specifică.
Arhetipurile sunt imagini primordiale, desemnând următoarele aspecte:
mitologeme, motivele legendelor sau ale poveştilor, modele vizibile sau
vizualizabile, tipuri de conduite umane universale, idei religioase, vise, viziuni,
fantezii.
Termenul de arhetip a fost introdus în 1919 de Jung. Când defineşte arhetipul,
Jung face diferenţa între următoarele aspecte:
- arhetipul în sine, imperceptibil şi neexistând decât potenţial, fiind un factor
care aparţine părţii invizibile a vieţii psihice;
- arhetipul reprezentat, care este perceptibil şi actualizat, cel care se face
vizibil prin efectele sale sau imaginile arhetipale externe.
Inconştientul colectiv este depozitarul arhetipurilor, însemnând întreaga
experienţă trăită de umanitate de la începuturile sale până astăzi. Arhetipurile apar,
în acest caz ca forme prin care se manifestă instinctele colective.
La nivelul literaturii de specialitate există mai multe clasificări ale
arhetipurilor.
Portmann împarte arhetipurile în 3 categorii şi anume:
1. structuri determinate ereditar, care au la originea lor dispoziţii formative
extrem de deschise, posedând caracterul unor configuraţii strict personale
şi bine ordonate;
2. structuri în care dispoziţiile ereditare nu joacă decât un rol general, dar al
căror configuraţii sunt determinate de amprente individuale
3. efectele arhetipale ale unui caracter derivat din efectele psihologice
complexe, secundare tradiţiilor moştenite ale unui grup uman.
Schneider, clasifică arhetipurile după următoarele 3 caracteristici:
1. arhetipuri universale sau colective;
2. arhetipuri tipice, care aparţin unui singur grup;
3. arhetipuri individuale, care aparţin strict individului.

19
 Arhetipul trebuie considerat ca un centru de energie psihică, apt să
transforme
procesul psihic în imagini. El constituie acea imagine primordială sau originară
despre care vorbeşte şi Platon. În sensul acesta, arhetipurile reprezintă în sfera
aparatului psihic materialul din care se construiesc imaginile noastre, care exprimă
în final propriile complexe sau pulsiuni fundamentale.
Durand acordă arhetipurilor o valoare majoră, esenţială în geneza faptelor de
cultură, considerându-le materialul din care se construiesc imaginile şi temele
culturale. El face o importantă şi savantă analiză a arhetipurilor, iar înţelegerea
semnificaţiei acestora trebuie raportată la corpul uman ca reper simbolic al
organizării şi reprezentării lumii. Astfel, rezultă că arhetipurile se constituie ca un
rezultat al procesului de antropomorfizare a reprezentărilor lumii. Prin urmare,
universul arhetipal este replica umană a universului fizic extern, dar şi imaginea
construită a universului uman, interior.
În plan psihologic, Durand remarcă 2 categorii formale de arhetipuri, şi
anume:
a) arhetipurile aparţinând regimului diurn, de tip masculin, expresie a
componentei psihice animus, solare;
b) arhetipurile aparţinând regimului nocturn, de tip feminin, expresie a
componentei psihice anima, lunare.
Fiecăreia dintre aceste îi corespunde un anumit material pulsional din care
sunt
construite imaginile, precum şi o anumită formă de expresie simbolică ce le
exteriorizează.
Aşadar, inconştientul se exteriorizează prin intermediul unui limbaj simbolic.
Durand pune la baza simbolului, dinamismul conştiinţei, ale cărei funcţii constau în
primul în a cunoaşte mai mult decât în a fi. Astfel, avem de-a face cu 3 posibilităţi.
 imaginea este o conştiinţă,
 obiectul imaginat este un dat imediat, ca atare,
 obiectul conştiinţei imaginative are un caracter de spontaneitate.
Expresia conţinutului producţiei imaginaţiei o constituie simbolul şi funcţia
simbolică şi exprimă arhetipurile mobilizate în care îşi au sursa.
Pentru Durand, la baza funcţiei simbolice stau 3 reflexe sau 3 grupe de
scheme:
1. schemele diairetice şi verticalizate: arhetipul sceptrului şi al spadei, cu
semnificaţie simbolică masculină;
2. schemele coborârii şi ale interiorizării: arhetipul cupei şi al cavernei, cu
semnificaţie simbolică feminină;
3. scheme ritmice, ciclice sau progresive: arhetipul vieţii şi al pomului.
Aceste scheme ale arhetipurilor se grupează, la rândul lor în 2 regimuri
principale:
1. regimul diurn, masculin, al antitezei, corespunzător lui animus;

20
 2. regimul nocturn, feminin, al eufemismelor propriu- zise, corespunzător lui
anima.
Acestor regimuri, le corespund 3 genuri structurale:
1. structurile schizomorfe sau eroice, corespunzătoare regimului diurn şi
schemelor de verticalitate (sceptru şi spada, soarele, scara), respectiv lui
animus;
2. schemele sintetice sau dramatice, corespunzătoare regimului nocturn,
respectiv lui anima şi a schemelor de tip ritmic, ciclic, sau progresiv
(roata şi pomul, spirala, crucea)
3. structurile artistice sau antifrazice, corespunzătoare tot regimului nocturn,
respectiv lui anima şi schemelor de tipul coborârii şi al întrupării (cupa,
caverna, centrul, mormântul, oul, mama).
La rândul lui, Jung stabileşte relaţiile dintre Eu şi arhetipuri şi distinge
următoarele aspecte:
1. arhetipurile inconştientului colectiv, care îşi exercită acţiunea asupra Eului
din interiorul vieţii psihice;
2. arhetipurile conştientului colectiv, care reprezintă normele, moravurile şi
influenţele socioculturale ale mediului extern asupra Eului.
Eul ocupă o poziţie intermediară între inconştientul colectiv şi conştientul
colectiv reprezentat prin Supra- Eu. Din acest motiv Eul conştient şi individual pare
a depinde de 2 factori: condiţiile conştientului colectiv sau social şi dominantele
inconştientului colectiv sau arhetipurile. Primele sunt idei generale, pe când
celelalte sunt pulsiuni naturale. Eul conştient se află între 2 forţe de presiune: când
domină conştientul colectiv, individul devine om al maselor, iar când domină
inconştientul colectiv, acesta devine un individualist extravagant, străin de lume,
bizar.

Elemente de psihologie cognitivă

În anii '60-'70 s-a conturat o nouă orientare psihologică, cognitivismul, a cărei

pretenţie era de a oferi o nouă viziune unificatoare, ce tinde spre depăsirea limitelor
altor orientări în interpretarea psihicului. D. Bindra îsi manifesta încrederea în
cognitivism, care va cuceri si va unifica diferitele demersuri într-o abordare nouă,
mai relevantă, a psihicului. Din păcate, abordările cognitiviste s-au pulverizat cu
timpul într-o multitudine de orientări, astfel încât la ora actuală nu există un
consens de opinii nici măcar în ceea ce priveşte originea psihologiei cognitive. Pe la
începutul anilor '80, se considera că psihologia cognitivă îşi are originile în studiile
efectuate de Chomsky asupra gramaticilor generative şi transformaţionale, în cele
consacrate inteligenţei artificiale, în sfârşit, în studiile lui Piaget asupra inteligenţei
copilului, studii care au început să pătrundă în America si să fie din ce în ce mai
cunoscute. Tot pe atunci, Fraisse emitea opinia că psihologia cognitivă a apărut ca o
reacţie faţă de un fel de paralogism existent în psihologie, potrivit căruia unei
simplificări a tehnicilor de cercetare trebuia să-i corespundă o simplitate a

21
comportamentelor studiate. Adevăratul iniţiator al psihologiei cognitive, credea
Fraisse, este Tolman, care a introdus variabilele intermediare între S si R. Unii autori
merg si mai departe în istorie, considerând că unul dintre precursorii cognitivismului
este însusi James, care, în 1890, făcea distincţia între memoria primară (referitoare
la prezentul psihologic) si memoria secundară (referitoare la trecutul psihologic),
distincţie reluată după 70 de ani de cognitivistii ce diferenţiau memoria de scurtă
durată de cea de lungă durată (de ex. lucrările lui Eysenck si Keane).
Recent, începuturile psihologiei cognitive sunt amplasate în încercările
logicianului M. Turing, care, după ce a inventat masina care îi poartă numele, a
încercat în 1953 să simuleze, cu ajutorul ei, jocul de sah, încercări preluate de A.
Newell, H.A. Simon, S. Shaw si extinse în rezolvarea problemelor. Cert este că prin
anii '60-'70 au apărut o serie de noi orientări în studierea proceselor mintale,
îndeosebi a celor cognitiviste. Avem în vedere apariţia teoriei informaţiei si aplicarea
ei în psihologie (Miller si Cherry), utilizarea noţiunii de „tratare a informaţiilor"
(Newell si Simon), studiile asupra gândirii si rezolvării problemelor (Bruner,
Goodnow si Austin), teoriile mediaţioniste (Mowrer, Osgood, Staats, Anderson,
Ausubel). Ca punct de reper central al noii orientări este luată lucrarea lui Ulrich
Neisser Cognitive Psychology, apărută în 1967.
Ideile fundamentale ale psihologiei cognitive sunt următoarele : 1) subiectul
uman, în general, si sistemul cognitiv, în special, sunt sisteme de prelucrare a
informaţiilor; 2) un sistem de prelucrare a informaţiilor este, în esenţă, un sistem de
prelucrare a semnelor si simbolurilor; 3) sistemul cognitiv dispune de o
arhitectonică proprie ce poate fi stabilită prin analogie cu arhitectonica funcţională a
computerului (asa-numita „metaforă computer") sau prin analogie cu funcţionarea
creierului („metafora creier"); 4) arhitectura sistemului cognitiv se compune din trei
elemente (reprezentări cognitive, structuri sau scheme cognitive, operaţii sau
prelucrări cognitive) interrelaţionate; 5) performanţele intelectuale ale omului pot fi
modelate artificial si încredinţate spre realizare masinilor (asa-numitul „sistem
expert"); 6) în construcţia sistemelor expert (formate din baza de cunostinţe,
masina de inferenţe, modul de învăţare, interfaţa) se întâlneste psihologia cognitivă
cu inteligenţa artificială. Pe de o parte, formularea „metaforei computerului" ca si a
„sistemului expert" s-a realizat prin împrumutul de către stiinţele computaţionale al
conceptului de „inteligenţă" din psihologie. Pe de altă parte, psihologia cognitivă a
împrumutat din stiinţele computaţionale conceptele de „procesare de informaţii",
„potenţial informaţional", „seturi de informaţie" etc. Asemănarea dintre inteligenţa
naturală si cea artificială a condus însă, cu timpul, nu numai la identificarea celor
două forme de inteligenţă (deci reducerea celei naturale la cea artificială), dar si la
inversarea raporturilor dintre ele. La un moment dat s-a conturat chiar ipoteza
potrivit căreia inteligenţa artificială reprezintă un concurent potenţial, chiar superior
inteligenţei naturale. Mai recent, în cadrul Mitingului Ţărilor Danubiene (Tutzing,
lângă Munchen, septembrie 1988) ca si în cadrul Simpozionului asupra Inteligenţei
Artificiale (Bucuresti, 1988), s-a revenit la ideea superiorităţii inteligenţei naturale
faţă de cea artificială (prin libertatea deciziilor, creativitate, demnitate,
responsabilitate personală).

22
 La ora actuală, psihologia cognitivă este extrem de diversificată si neunitară.
Marc Richelle (1987), într-un studiu sugestiv intitulat Cognitivismul: progres, regres
sau sinuciderea psihologiei? , arată că există patru variante de cognitivism: prima
descrie si explică mecanismele psihice intervenite între S si R, între intrări si iesiri,
apărând ca o corijare a behaviorismului tradiţional; a doua, numită de autor
cognitivism radical, consider fenomenele interne, mintale ca obiect al psihologiei,
reducând comportamentul la statutul de simplu indicator al proceselor mintale si
avându-si corespondentul în unele terapii cognitive care interpretează
comportamentul ca simptom al unor stări interne; a treia insistă asupra reabilitării
subiectului ca iniţiator al propriilor sale conduite, deunde si frecvenţa unor termeni
ca „decizie", „alegere", „selecţie" ; a patra se concentrează asupra studierii
mecanismelor (funcţiilor) cognitive (percepţie, limbaj, memorie, reprezentare,
gândire) prin opoziţie cu cele afective, deschizând astfel drumul către cercetarea
inteligenţei artificiale. Autorul arată că prima variantă are implicaţii teoretice si
metodologice, a doua - epistemologice, a treia - filosofico-morale, iar a patra –
repercusiuni importante asupra manierei în care se asimilează si se practică
psihologia. Rolul lor în evoluţia psihologiei este diferit. în mod sigur, ne asigură
autorul citat, prima variantă reprezintă un progres firesc al psihologiei, desi ea nu a
schimbat radical obiectul acesteia.
A doua variantă ridică semne serioase de întrebare referitor la articularea
cercetării fundamentale cu practica clinică. Ea proclamă ruptura de psihologia
comportamentului, dar se acordă, paradoxal, cu neurobiologia, care arată că „omul
n-are nevoie de spirit, atâta vreme cât lui îi este suficient faptul de a fi om neuronal"
(afirma Changeux în 1983). Punctul de intersecţie al cognitivismului si
neurobiologiei îl constituie refuzul comportamentului de către ambele. Richelle este
foarte critic faţă de această variantă de cognitivism. Comportamentele sunt reduse
la simpli indicatori ai „obiectelor mintale" în terminologia lui Changeux. Or, dacă
aceste „obiecte mintale" pot fi observate direct, înseamnă că ne putem dispensa de
comportament. Acesta este riscul sinuciderii cognitivismului, care prezintă procesele
interne într-o manieră oarecum reificată si dublată de un uzaj facil al metaforelor
informaticii. Se pierde din vedere faptul că omul nu este numai o „masină" care
percepe, îsi reprezintă si gândeste, ci si o „masină" acţională, prelucrarea
informaţiilor neavând sens decât în raport cu acţiunea ghidată. Dacă stările mintale
se confundă cu cele cerebrale si acestea din urmă pot fi studiate mai usor, devine
astfel posibil să facem economie de psihologie si, în consecinţă, de psihologie. Or,
însăsi evoluţia neurobiologiei este dependentă de studiul comportamentului.
Cea de-a treia variantă este tonifiantă, un fel de rău necesar care ne ajută să
înţelegem unicitatea persoanei. Ultima variantă este unilaterală. Un alt autor,
Vignaux George, într-o lucrare dedicată stiinţelor cognitive arată că „multiplele
lucrări din ultima vreme evocă o mare controversă referitoare la sensul, natura si
arhitectura cogniţiei.
Aceste dezbateri se rezumă la opoziţia dintre cognitivismul clasic si cel
conexionist, primul făcând deja scoală, al doilea abia afirmându-se. Nici o

23
paradigmă unificatoare nu a depăsit încă această opoziţie. Cititorul nu trebuie nici
să aleagă, nici să transeze, ci doar să judece" (afirma de ex. Vignaux, în 1992).
Pe la începutul anilor '80, Bresson vorbea de „ambiguitatea de statut" a
psihologiei cognitive, considerată mai degrabă un „domeniu", un „curent" de
cercetare decât „un punct de vedere teoretic". Situaţia nu s-a schimbat prea mult
de atunci până acum, am putea spune chiar că ea s-a agravat si mai mult. Si totusi,
există în psihologia cognitivă, cel puţin ca intenţie, încercarea de a aduce o
perspectivă globală asupra interpretării tuturor proceselor psihice. Se încearcă a se
descoperi factorii cognitivi si mecanismele prin care acestia influenţează alte
procese psihice (afective, motivaţionale) si chiar personalitatea în ansamblul ei.
Deocamdată însă, în locul unei perspective globale, ni se propun în cele din urmă
teorii limitate asupra unora sau altora dintre capacităţile psihice ale omului, e
adevărat, dintr-o perspectivă cognitivistă („teoriile cognitive ale emoţiei", teoriile
cognitive ale depresiei" etc). Încercarea de a reduce ansamblul problematicii
psihologice la problemele cognitive ori aceea de a transfera asupra tuturor
domeniilor o unică perspectivă psihologică sunt limite însemnate ale acestei
miscări, de care dezvoltarea sa viitoare va trebui să ţină seama. Oricum, psihologia
cognitivă este si va fi, probabil, un moment însemnat în evoluţia psihologiei.
Totusi, în legătură cu ea persistă o întrebare : „Este psihologia cognitivă o
modă, un curent care va sfârsi mai mult sau mai puţin lamentabil, precum alte
curente psihologice?" Răspunsul lui Mircea Miclea (1999), unul din specialiştii cei
mai importanţi de la noi, este categoric negativ. Si aceasta din două considerente :
atâta vreme cât sistemul biopsihic este un sistem închis, realizând cu mediul un
schimb nu doar substanţial si energetic, ci si informaţional, înseamnă că psihologia
cognitivă îsi are si îsi va avea permanent propriul său obiect de studiu ; apoi, ea are
un caracter cumulativ, integraţionist, preluând din alte curente nu numai rezultatele
viabile, dar si sugestiile vagi, însă fertile ale acestora, supunându-le verificării
experimentale riguroase, pe scurt, cum spune autorul, poate exagerând un pic, „ea
explică tot ceea ce a putut fi explicat pe baza teoriilor anterioare, dar, în plus,
explică si ceea ce acestea nu au putut explica".

Elemente de analiză tranzacţională (AT)

(După Analiza tranzacţională astăzi, autori I. Stewart şi V. Joines)

Avantajele AT constau în simplitate, accesibilitate şi, în acelaşi timp, rigoare

ştiinţifică. AT este creaţia lui Eric Berne, pe numele său adevărat Eric Lennard
Bernstein. Născut la 10 mai 1910 în Montreal, a ajuns medic la 21 de ani. Are
câteva lucrări de referinţă: Analiză Tranzacţională şi psihoterapie (1961), Jocuri
pentru adulţi, (Games People Play), Ce spuneţi după ce aţi dat bună ziua? Eric Berne
a murit la 15 iulie 1970.
Întrucât Eric Berne a fost psihoterapeut, putem spune că AT este o metodă
psihoterapeutică originală. Psihoterapia este un cuvânt care provoacă, uneori,

24
temeri. Este normal, deoarece psihoterapia nu este pentru noi, doar nu suntem
nebuni! De multe ori, ni se întâmplă şi nouă să nu ne simţim împliniţi. În acest
context, putem spune că psihoterapia este şi pentru cei care nu sunt fericiţi, sau
pentru cei care vor să fie mai fericiţi.
Revenind la AT, aceasta este metodă eficientă şi pe înţelesul tuturor ce poate ce
poate fi folosită pentru optimizarea comunicării interumane. De asemenea, AT poate
fi folosită ca o metodă de creştere şi de dezvoltare personală
În cele ce urmează, ne vom opri asupra AT ca metodă
de optimizare a comunicării şi vom da câteva idei cu privire
P e rs e c u to ru l S a l v a t o r u l la dezvoltarea personală.

- -
P ă r i n t e Cine vorbeşte? Cele trei stări ale Eului
P ă r in te le
N o r m a tiv P le
H r ă n i t o Fiecare
r dintre noi are,
mai mult sau mai puţin, capacitatea
+ +
de a gândi logic, de a judeca conform propriilor principii
morale, de a proteja şi de a avea grijă şi are disponibilitatea
A de a fi jucăuş, de a se distra, de a se bucura, de a avea sau
a nu avea chef.
Ideal ar fi să avem un echilibru între toate acestea. Şi,
C o p ilu l + + mai
C o p ilu l
ales, să folosim în mod adecvat aceste
A d a p ta t C L i b e r comportamente. Adică, să ne distrăm atunci când este

Supus - - cazul, sau să folosim gândirea logică atunci când este

R ebel
nevoie.
V ic t im a Eric Berne a oferit prin intermediul AT o grilă de lectură
de o simplitate genială bazată pe trei stări ale Eului: Copil,
Cele trei stări ale
Părinte şi Adult.
Eului
Starea de Părinte a Eului
Fiecare dintre noi am înregistrat (şi încă mai înregistrăm) norme, opinii, judecăţi
despre oameni şi lucruri fără să fi avut posibilitatea să verificăm corectitudinea
acestora. De asemenea, am înregistrat comportamente de dominare, impunere, sau
protejare. O persoană accesează starea de Părinte atunci când comportamentul său
reproduce un „model” pe care la înregistrat de la cei din jur, de regulă, părinţi sau
alte persoane care au exercitat o influenţă puternică asupra
P e rs e c u to ru l S a l v a t o r ulor.
l

- - Normativ
Starea de Părinte este divizată în două: Părintele
şi Părintele Hrănitor.
P ă r in t e le
N o r m a tiv P P ă r in t e le
H r ă n ito r
+ +
Părintele Normativ
O persoană se află în starea de Părinte Normativ atunci
Starea de Părinte a când conduce, dictează, impune, critică, emite principii,
Eului devalorizează, judecă, sau agresează. Pentru partea
negativă a Părintelui Normativ se mai foloseşte termenul
de Părinte Critic. Starea de Părinte Normativ conţine
valorile, principiile, regulile, normele, prejudecăţile, credinţele şi modele de
comportament autoritar.

25
 Starea de Părinte Normativ funcţionează automat. Când o accesăm, suntem pe
pilot automat activând modelele de comportament învăţate, în cea mai mare parte,
în perioada copilăriei şi adolescenţei.
Toate aceste tipare pe care ni le-am însuşit în copilărie au avut sens, deoarece
nu aveam capacitatea necesară de a judeca logic pentru a le valida. Unele dintre
aceste tipare, ar putea fi folositoare în continuare. Altele, nu. Folosirea excesivă a
stării de părinte normativ ne poate limita orizontul şi bloca dezvoltarea, deoarece
funcţionăm pe pilot automat.
Starea de Părinte Normativ are aspecte pozitive şi negative. Este utilă în
situaţiile în care se impune folosirea autorităţii. Aspectul negativ este legat de latura
critică, de folosirea reproşurilor, sau de devalorizare. În aceste cazuri, spunem
despre persoana respectivă că joacă rolul de Persecutor.
Iată câteva dintre comportamentele Părintelui Normativ:
 cineva care loveşte cu pumnul în masă;
 cineva care agită degetul arătător, încruntă sprâncenele;
 cineva care îi judecă pe ceilalţi;
 cineva care vorbeşte cu o voce autoritară;
 o persoană care bârfeşte;
 cineva care spune
o „N-o să meargă, au mai încercat şi alţii”;
o „Aşa a mers, aşa facem!”;
o „Sunt absolut sigur că aşa trebuie să facem. Dacă voi avea nevoie
de părerea voastră, am să v-o cer!”;
o „Aşa e bine, aşa nu e bine”;
o „Nu eşti capabil să…”;
o „Nici nu vreau să aud”;
o „De câte ori să-ţi spun”;
o „Nu vrei să m-asculţi!”;
Părintele Normativ foloseşte frecvent cuvintele: bine, rău, moral, imoral,
responsabil, corect, incorect, niciodată, întotdeauna, prost, bun, ridicol, defecte,
trebuie, fals, normal, anormal, adevărat.
O prejudecată este o judecată preluată fără o analiză sau o reflecţie proprie.
Sunt foarte puţine prejudecăţi care se mai inventează, ele existând în cultura
grupului. În continuare sunt date câteva exemple de prejudecăţi ale Părintelui
Normativ:
 băieţi nu plâng;
 fetele nu se înfurie;
 un bărbat adevărat trebuie să ştie să bea;
 aşa ceva nu se face;
 a conduce o echipă este o treabă de bărbat;
 tinerii nu mai vor să muncească.

26
 Părintele Hrănitor
Numit şi Părintele Grijuliu, sau Binevoitor, această stare a Eului este legată de
comportamentele noastre protectoare şi înţelegătoare, aprobatoare şi încurajatoare
faţă de ceilalţi sau de noi înşine. Folosită atunci când trebuie şi atât cât trebuie
pentru a ajuta, a încuraja, a felicita, a aprecia, a preveni, sau a avea grijă, starea de
Părinte Hrănitor este utilă. Când se ajunge la o supra-protejare, Părintele Hrănitor
împiedică dezvoltarea. El face în locul celuilalt „Pentru că el nu este capabil”. În
astfel de situaţii avem de-a face cu rolul de Salvator.
Iată câteva dintre comportamentele Părintelui Hrănitor:
 sare în ajutor;
 este reconfortant;
 este preocupat de problemele celorlalţi;
 o persoană care ia în braţe un copil care s-a lovit şi îi alină durerea;
 cineva care spune:
o „Nu e grav, se întâmplă”;
o „Te asigur că…”;
o „Nu vă neliniştiţi, rezolv eu”;
o „Este bine pentru tine” ;
o „Fii prudent” ;
o „Pot să te ajut cu ceva?”;
o „Am încredere în tine”,
o „Haide!”, „Poţi s-o faci!”;
o „Mă aflu aici pentru a te ajuta”;
o „Nu sunt convins că o să meargă, dar hai, treacă de la mine”;
o „Bravo, ai găsit o soluţie excelentă”.
Părintele Hrănitor foloseşte frecvent cuvintele: pericol, protecţie, încredere,
sprijin, ajutor, sfat.

Starea de Adult
Starea de Adult este „calculatorul” nostru cu ajutorul căruia
comparăm, evaluăm, analizăm, gândim. Adultul

A înregistrează şi comunică informaţii, permite culegerea de

informaţii din toate aspectele realităţii vieţii, rezolvarea
problemelor, luarea deciziilor, îndeplinirea sarcinilor şi
obiectivelor.
Starea de Adult a Comportamente frecvente ale Stării Adult sunt:
Eului  îşi sprijină barba şi reflectează;
 cere sau oferă o informaţie;
 consultă baza de date;
 consultă instrucţiunile de folosire;
 este neutru;
 ascultă şi reformulează;
 are o ţinută dreaptă, rigidă;

27
 se uită la un film documentar

spune sau întreabă:

o „Care este părerea ta?”;
o „Ce efect are asupra…”;
o „Este probabil să…”;
o „Există următoarele soluţii importante”;
o „Înţeleg ce vreţi să spuneţi”;
o „Este posibil să…”;
Adultul foloseşte frecvent următoarele cuvinte: ce, de ce, când, unde, cum,
cine, câte, posibilitate, alternativă, relativ, fapte, rezultate, mijloace, scop, obiectiv,
exact, inexact, ipoteze.
Folosirea excesivă a Adultului reprezintă singurul aspect negativ. Fără accesul la
stările de Părinte şi Copil, Adultul poate părea rece, fără valori şi sentimente
profunde (exemplu tipic, Data din Star Trek).

Starea de Copil
C o p ilu l Accesăm starea de Copil ori de câte ori ne exprimăm
A d a p ta t
+ + C o p ilu l
L ib e r emoţiile, sentimentele, sau dorinţele în mod spontan. De

C asemenea, suntem în starea de Copil atunci când ne

adaptăm nevoile, sau dorinţele după cele ale celorlalţi.
Supus - - Totodată, în Copil se află sediul creativităţii şi intuiţiei.
Rebel Putem spune că starea de Copil este „inima” omului,
V ic tim a S u p u s fiind rezerva de energie, emoţii, sentimente, intuiţie şi
V ic tim a creativitate. Aici trăim plăcerea, jocul, visele, curiozitatea,
-
C o p ilu l
A d a p ta t + Rebel invidia, agresivitatea, egoismul, spontaneitatea, libertatea
C o p ilu l etc. Sunt două părţi principale ale Copilului: Copilul Adaptat
C r e a t iv
şi Copilul Liber (sau Spontan). Unii analişti separă
C o p ilu l
L ib e r
+ - creativitatea în Copilul Creativ („Micul Profesor”).
Copilul Adaptat
Starea de Copil a
Copilul Adaptat este amabil, cuminte, atent, politicos,
Eului conformist, ascultător, nu-i supără pe ceilalţi şi respectă
regulile sociale şi legile. Aspectul pozitiv al Copilului
Adaptat constă în respectarea normelor, regulilor şi legilor sociale. Aspectele
negative sunt grupate de majoritatea analiştilor în două categorii: Copilul Adaptat
Supus (sau Obedient) şi Copilul Adaptat Rebel.
Copilul Adaptat Supus (Obedient) este expresia unei exagerări, a unei
supraadaptări. Persoana aflată în Copilul Obedient poate fi pasivă, umilă, slugarnică,
defetistă, anxioasă, putând ceda fără să comenteze. Spune „da” şi nu ştie să refuze.
Vocea este în general dulceagă, uneori greu perceptibilă şi plângăcioasă,
respectuoasă.
Comportamentele frecvente ale Copilului Obedient sunt:
 respectă uzanţele;
 rezervat şi cu capul înclinat;

28
  se arată încântat de tot ce spun ceilalţi;
 caută mereu aprobarea şi confirmarea celorlalţi;
 de obicei spune:
o „Ar trebui să…”;
o „Este greu să…”;
o „Aveţi dreptate” ;
o „Vă rog, aţi putea să…”;
o îl foloseşte mult pe „dar” ;
o vorbeşte despre „ei”.
Copilul Adaptat Rebel reacţionează împotriva figurilor parentale şi a autorităţii
în general. Nu-i plac normele, regulile, chiar legile. Comportamentele frecvente ale
Copilului Rebel sunt:
 nonconformist;
 încalcă regulile;
 se revoltă, putând merge până la violenţă;
 ridică tonul, întrerupându-i pe ceilalţi;
 poate fi obraznic;
 ripostează, acuză;
 sfidează, minte;
 face mofturi;
 are un debit mare verbal, voce violentă şi energică;
 expresii verbale des utilizate:
o „Nu aveţi dreptul”;
o „Da’ termină o dată!”;
o „N-ai decât să spui ce vrei”;
o „O să vedeţi voi, (am să mă răzbun)!”;
o „Nu vreau”;
o „De ce eu”, sau „De ce nu eu”;
o „Nu puteţi să mă obligaţi”.
Copilul Liber
O persoană se manifestă prin intermediul Copilului Liber atunci când îşi exprimă
spontan emoţiile, sentimentele, sau dorinţele. Privirea este vie, directă şi expresivă.
Vocea este energică, neinhibată şi bogată în exclamaţii şi onomatopee: Oau, ehe,
oho etc. Spune adesea: „Super!”, „Vreau” sau „Nu vreau”, „Nu ţine”, sau „Ia uite-l
şi pe acesta!”.
Copilul Creativ
În Copilul Liber se află intuiţia şi creativitatea. O persoană care accesează
Copilul Liber are o privire strălucitoare, vie şi inteligentă. Vocea este fermecătoare,
energică şi cu variaţii armonioase. Expresiile verbale des utilizate sunt următoarele:
 „Intuiţia îmi spune că…”;
 „Simt că suntem pe drumul cel bun”;

29
  „Am o idee!” ;
 „De ce nu?” ;
 „Am găsit!” ;
 „Şi dacă…”, „Ce-ar fi dacă…”.

Deciziile şi Stările Eului

Luăm sute de decizii în fiecare zi. Unele le luăm cu Părintele, altele cu Adultul, iar
altele cu Copilul. Deciziile pe care le luăm cu Părintele Normativ ţin cont de
principiile, normele, credinţele şi prejudecăţile noastre. Facem unele lucruri pentru
că aşa trebuie, aşa se face, sau pentru că aşa e bine. Facem alte lucruri pentru că în
trecut aşa a funcţionat. De ce am face altfel? Uneori nu avem motive să facem
altfel. Alteori, însă, acest bine nu este de fapt decât un obstacol pentru mai bine.
Părintele Hrănitor are grijă de celălalt pe care îl valorizează şi îl susţine,
asigurând un climat lucrului şi luării deciziilor în grup. Totodată, fiind foarte
permisiv, Părintele Hrănitor poate încuraja delăsarea, scuza şi ineficacitatea.
Adultul are ca principală sarcină rezolvarea problemelor. Aşadar, el are şi ce mai
mare parte a responsabilităţii luării deciziilor. Adultul emite ipoteze, evaluează
soluţiile posibile fără judecăţi de valoare sau emoţii.
Copilul Adaptat adoptă soluţii recurgând la tiparele deja existente. Eficacitatea
contează mai puţin, contează numai „supunerea” sau „rebeliunea” faţă de Părintele
Normativ.
Copilul Creativ găseşte soluţii şi ia decizii apelând la intuiţie, inventând
câteodată soluţii „geniale”, simpliste şi irealiste.
Pentru Copilul Obedient pare că nu există nici o problemă. El face lucrurile
neglijând propriile nevoi până când paharul se umple şi putem asista la exteriorizări
puternice ale emoţiilor.
Turul proprietarului
Pentru luarea deciziilor, ideal este să consultăm toate stările eului. Începem prin
a ne pune întrebarea: „Este problema (responsabilitatea) mea?” Uneori oamenii se
simt datori să rezolve problemele altora, devenind Salvatori.
Deoarece principala sursă de energie vine din Copil, ne punem întrebarea: „Am
chef să rezolv problema?” şi chiar „Ce trebuie să fac pentru a-mi veni pofta?”
Este indicat să verificăm şi normele legate de situaţia dată: „Care sunt legile,
regulile şi normele etice de care trebuie să ţin cont?” „Care sunt valorile care mă
reprezintă în această situaţie?”
Să nu uităm de partea noastră de Adult: „Care sunt informaţiile de care dispun?
Sunt suficiente? Care sunt mijloacele necesare punerii în practică?”

30
PN PH A CA CL

- - - -
PS
CO
PC
CR

Egograma

Egograma
Egograma este reprezentarea sub forma unei histograme a importanţei relative a
stărilor Eului unei persoane, grup, organizaţii, naţiuni etc.
În figură este prezentată egograma unei persoane critice (PC – Părintele Critic)
cu relativ mare disponibilitate de a-i sprijini pe ceilalţi (PH – Părintele Hrănitor), cu
un Adult mediu dezvoltat, cu o tendinţă de a se supune cerinţelor externe, de a face
numai în felul în care a funcţionat în trecut şi în care ceilalţi au fost mulţumiţi (CA –
Copilul Adaptat), cu un Copil Obedient destul de dezvoltat. Persoana are dificultăţi
de exprimare spontană a emoţiilor (CL – Copil Liber) şi o tendinţă puternică de a se
revolta împotriva autorităţii.
Egograma poate constitui un punct de plecare pentru dezvoltarea personală. În
exemplul prezentat, o posibilă cale de dezvoltare personală ar fi încurajarea
exprimării spontane a sentimentelor (creşterea CL) în locul reactivităţii (diminuarea
CR). În acelaşi timp, trebuie avute în vedere creşterea capacităţii de a ţine cont de
norme şi reguli (PN) şi dezvoltarea capacităţii de a analiza faptele (A).

Disfuncţii
O primă disfuncţie este excluderea. Aceasta constă în incapacitatea unei persoane

P P P P P

A A A A
A

C
C C C C

Excluderea Contaminarea
de a accesa una, sau chiar două dintre cele trei stări ale Eului. În cazul excluderii

31
Adultului, persoana nu are capacitatea de a analiza faptele şi informaţiile obiective,
acţionând după norme, reguli, sau tipare, sau reacţionând cupă cum are chef. În
cazurile grave, poate apărea sminteala, delirul, sau demenţa.
În cazul excluderii Copilului, persoana nu are acces la propriile emoţii sau nu-şi
dă voie să le exprime. În final, în cazul excluderii Părintelui, persoana nu are nici un
respect faţă de valori, nu ţine cont de norme şi reguli, acţionând numai sub impulsul
de moment (în cazul Copilului dezvoltat), sau analizând de fiecare dată faptele şi
informaţiile obiective.
O a doua disfuncţie este contaminarea. Adultul poate fi contaminat de Părinte,
persoana fiind condusă de prejudecăţi, sau de Copil, caz în care persoana îşi face
iluzii. În cazul contaminării Adult-Părinte, persoana are idei fixe, generalizează,
confundă experienţa proprie cu predicile părinţilor. În cazul contaminării Adult-Copil,

P P

A A

C C

Simbioza

persoana confundă realul cu imaginarul.

Cea dea treia formă de contaminare este mai gravă, amestecând Părintele,
Adultul şi Copilul într-un delir grav şi exploziv.
Câteva cuvinte despre simbioză. Aceasta are loc atunci când doi parteneri
sociali (părinte-copil, soţ-soţie, patron-angajat etc.) formează numai împreună o
personalitate completă. De exemplu, părintele autoritar îi spune de fiecare dată
copilului ce şi cum să facă:
1. P: trebuie să faci asta, sau trebuie să faci astfel;
2. A: îţi spun eu cum se face…
De obicei, copilul răspunde astfel:
1. mă supun (CA), sau mă revolt (CR);
2. încerc să înţeleg.
O astfel de situaţie blochează dezvoltarea spre autonomie a persoanei,
păstrând starea de dependenţă.

Comunicarea adecvată
Este momentul să ne reamintim scopul nostru principal: comunicarea. Din punctul
de vedere al Analizei Tranzacţionale, orice schimb verbal sau nonverbal se numeşte
tranzacţie.

32
Clasificarea tranzacţiilor
Tranzacţiile paralele
Tranzacţiile paralele pot continua la nesfârşit, putând fi de la Părinte la Părinte,
de la Adult la Adult, de la Copil la Copil, dar şi de la Părinte la Copil, respectiv de la
Copil la Părinte. Iată în continuare câteva exemple de tranzacţii.
T in e r ii d in z iu a d e a z i E a d e v ă ra t,
n u m a i a u e d u c a ţ ia m u n c ii. n u m a i la d is t r a c ţ ii s e g â n d e s c

P P C â t e s te c e a s u l, P P
v ă ro g ? D o u ă fă ră u n s fe rt .

A A A A

C C C C

Tranzacţie Părinte-Părinte Tranzacţie Adult-Adult

P o f t i m u n a n t in e v r a lg i c

P P P P

A A A A
A m p o f tă d e o M ă d o a re r ă u c a p u l!
în g h e ţa tă ! H a i la c o fe tă rie .

C C C C

Tranzacţie Copil-Copil Tranzacţie Copil-Părinte, Părinte-Copil

Tranzacţiile încrucişate
Spre deosebire de tranzacţiile paralele, cele încrucişate duc la ruptură. Iată
câtevva exemple:
E ş t i p u r ş i s im p lu Ţ i-a m s p u s s ă -ţi
In c o m p e te n t e ş ti tu ! ie i c e a s u l la tin e !
in c o m p e te n t!

P P C â t e c e a s u l,
P P
te r o g ?

A A A A

C C C C

Tranzacţie Părinte-Copil, Părinte-Copil Tranzacţie Adult-Adult, Părinte-Copil

33
 Tranzacţiile duble
Tranzacţiile duble sunt acele tranzacţii cu subînţeles, un mesaj ascuns, un
decalaj între ceea ce se spune în mod deschis (mesajul social din planul
conţinutului) şi ceea ce „se înţelege” (mesajul psihologic din planul relaţiei). Iată
două exemple:
M a i a v e m u n m o d e l,

A m n i ş t e d is c u r i n o i.
P P d ar e p rea s cu m p
p e n tru d u m n e a v o a s tră .
P P
N u , d is e a r ă s u n t
V ii s ă le a s c u lt ă m ? Îl v o i c u m p ă r a to tu ş i.
o cu p ată.

A A A A

C C C C
A ş v re a s ă f iu E u n -a m c h e f. C in e s e c r e d e ă s t a ?
N u e d e n a s u l tă u .
s in g u r c u tin e .

Tranzacţii duble

Tranzacţii pozitive şi negative

Cu toate că teoretic există multe tipuri de tranzacţii, s-a constatat că 90% din
totalul tranzacţiilor de zi cu zi sunt reprezentate de şapte tipuri. Dintre acestea,
patru permit comunicarea OK-OK (vezi poziţiile de viaţă) şi de aceea le numim
pozitive, în timp ce celelalte trei tranzacţii sunt caracteristice triunghiului dramatic
(descris mai jos) şi le numim negative. În cadrul tranzacţiilor negative, cel puţin una
dintre persoane joacă un rol de Persecutor, Victimă, sau Salvator.
Cele patru tranzacţiile pozitive sunt următoarele:
 Adult – Adult
Unde este întrerupătorul?
Imediat lângă uşă.
 Copil Liber – Copil Liber
Am chef să mă plimb.
Hai să mergem!
 Părinte Normativ – Adult
Ar trebui să ne întoarcem din nou spre valorile spirituale.
Da, este o necesitate.
 Copil – Părinte Hrănitor
Am o durere de cap îngrozitoare!
Vă pot însoţi la cabinetul medical.
Cele trei tranzacţii negative sunt următoarele:
 Părinte Normativ – Copil Adaptat, rolul de Persecutor
Ţi-am spus să fii atent. Nu vrei să mă asculţi!
 Părinte Hrănitor – Copil Adaptat, rolul de Salvator
Nu mă descurc cu tema la matematică.
Lasă că ţi-o fac eu.

34
  Copil Adaptat – Copil Adaptat, sau Copil Adaptat – Părinte Hrănitor, rolul
de Victimă
Cum vreţi să mă descurc dacă nu înţeleg nimic la curs?

Structurarea timpului
Ideea de a concepe o grilă de structurare a timpului este genială şi îi aparţine tot lui
Eric Berne. El descrie şase moduri de petrecere a timpului: izolarea, ritualul,
recreerea, activităţile, jocurile psihologice şi intimitatea.

Izolarea
Izolarea înseamnă absenţa oricărei tranzacţii. Este un moment în care mă retrag
singur cu mine, un moment de meditaţie şi de reîncărcare a bateriilor.

Ritualul
Ritualul este o manevră de apropiere în vederea unui contact prudent.
Bună ziua. Ce mai faci.
Mulţumesc, bine. Dar tu?
Excelent, mulţumesc de întrebare.
Ritualul nu are un caracter negativ.

Recreerea
Este mai mult decât un simplu ritual. Totuşi, nu există un schimb real de informaţii.
Frumoasă vreme, nu-i aşa?
A, da, este din nou soare!
Nu mai este ca săptămâna trecută.
Da, bine că am scăpat de iarna.
Etc…

Activităţile
Această denumire se referă la toate formele de activităţi orientate spre un anumit
scop şi la care oamenii participă împreună. Poate fi vorba de spălatul vaselor,
grădinărit, cumpărături, sau de pregătirea temei la Comunicarea Umană.

Intimitatea
Intimitatea este cea mai profundă formă de contact uman, un contact sincer,
spontan şi autentic. Poate fi vorba de râs, plâns, teamă, mânie sinceră. Intimitatea
este forma cea mai satisfăcătoare de a trăi o relaţie, reprezentând exprimarea
autentică şi deschisă a emoţiilor, sentimentelor, sau afectelor. Intimitatea poate fi
trăită cu un prieten, părinte, partener, sau cu Dumnezeu.

Jocurile psihologice
Deşi termenul „stratageme psihologice” ar putea fi mai potrivit, expresia jocuri
psihologice a rămas de la Eric Berne până în prezent. Berne a consacrat o carte
întreagă jocurilor psihologice, Games People Play, tradusă şi în limba română sub
titlul Jocuri pentru adulţi. În cartea sa L’Analyse Transactionnelle, tradusă şi în limba
române în Editura Teora, René de Lassus dă următoarea definiţie:

35
 Un joc psihologic este o suită de tranzacţii în care protagoniştii interpretează în
mod inconştient unul dintre cele trei roluri (ale triunghiului dramatic) de Persecutor,
de Victimă, sau de Salvator.

Elemente de psihologia criminalităţii

(dupa Curs de criminologie autor Marius Pieleanu)

În cartea sa Seduction of Crime (1988) Jack Katz susține că explicațiile pozitiviste

ale criminologiei tradiționale nu au reușit să explice comportamentul infracțional din
cauza că s-au concentrat asupra fondului de variabile sociale precum mizeria
economică, clasa și etnia ca și elemente cauzale. Teoria care a fost criticată în mod
particular sub acest aspect a fost cea a anomiei mertoniene pe care Katz a denumit-
o „materialism sentimental”. Asemenea abordări pozitiviste nu portretizează sensul
comportamentului așa cum este perceput de către indivizii înșiși. În cartea sa, Katz
susține că a încercat să surprindă „experiența trăită a criminalității”. Fără această
înțelegere, comportamentul infracțional n-ar putea niciodată fi înțeles pe deplin. El a
aplicat o analiză fenomenologică, inversând tipul de cercetare pozitivist, care pleacă
de la factorii de „fundal”, plasând în schimb mult mai mult accent pe factorii inițiali:
motivele proprii, urmate consecvent, ale actorilor, pe care Katz le-a denumit
„proiecte personale”. Datele lui au fost adunate din studii de caz, cercetări
etnografice, povestiri jurnalistice și de ficțiune.

Într-o serie de anlize, Katz a descris 6 categorii de infractori: hoții novici din
magazine, tinerii „răi”, „elitele” de stradă (bande), jefuitorii duri, ucigașii „justițiari”
și ucigașii cu sânge rece. Fiecare infracțiune are proprii fiori. Ceea ce infractorii par
să aibe în comun cu alți oameni este nevoia de a fi prețuiți și de a evita umilința.
Însă ei merg mai departe spre a da acestor sentimente o realitate practică prin
creerea de „medii magice”. Faptele rele, crede Katz, sunt motivate prin căutarea
unei transcendențe morale—un sens al dreptății în viețile lor plictisitoare și haotice.
De exemplu, jefuitorul dur „descoperă, imaginează sau confecționează un unghi al
superiorității morale față de potențiala victimă”. Hoții novici din magazine, încearcă,
se spune, experiența „fiorilor furișării” (asemănători cei ai orgasmului) atunci când
sunt capabili să-și atingă scopul fără a fi prinși. Obținerea propriu-zisă de bunuri are
o importanță mult mai mică. Analiza lui Katz a posibilei influențe a variabilelor de
fond are în linii mari un caracter standard pentru toate tipurile de infractori pe care
le discută. Importanța lor nu poate fi foarte mare, întrucât fie mulți indivizi din
categoria cauzală pe care o identifică nu comit infracțiunea, fie mulți dintre cei care
o comit nu se potrivesc categoriei, fie mulți din cadrul categoriei comit infracțiunea,
însă apoi petrec lungi intervale fără a mai avea astfel de activități.

Criminologia tradițională: explicații biologice și psihologice

36
 De-a lungul secolului al XIX-lea și la începutul secolului următor au apărut
diferite explicații ale infracționalității feminine. Multe dintre acestea se datorau
jurnaliștilor, precum Henry Mayhew (1861) și capelanilor închisorilor, precum
Horsley (1887) care considerau cauzele infracțiunilor feminine și masculine ca fiind
identice—slăbiciunea morală și sărăcia. Gradul de risc cu care se confruntau femeile
era considerat mai mare datorită purității lor mai mari (Zender 1991).

Cesare Lombroso

În textele cele mai timpurii ale scrierilor criminologice pozitiviste—și anume

lucrările italianului Cesare Lombroso—femeile nu au fost trecute cu vederea.
Împreună cu ginerele său, Guglielmo Ferrero, Lombroso a scris Femeia infractor
(1895). În mod evident influențat de teoria evoluționistă a lui Charles Darwin,
Lombroso a considerat că infractorii sunt primitivi atavici, iar infracțiunea
rezultă dintr-o întoarcere la o stare mai primitivă a acestora. El a crezut că bărbații
albi reprezintă cea mai avansată formă de evoluție, iar femeile non-albe, cea mai
joasă. Femile se opresc din creștere prea curând, fiind prin urmare produsele unei
dezvoltări stopate. După ce a studiat craniile și oasele unor femei ce fuseseră
infractoare și prostituate și a examinat istoriile vieților unor femei infractoare și a
unor femei non-infractoare, Lombroso a declarat că cele mai comune caracteristici
printre membrele clasei infractoarelor erau atavice, precum mâinile mari, statura
scundă și masivă și părul negru.
Întrucât el privea femeile ca pe o formă de viață inferioară în raport cu cea a
bărbaților, Lomboso s-a confruntat cu problema explicării motivului pentru care
femeile comit mai puține infracțiuni. El a făcut acest lucru într-un număr de
modalități. Selecția naturală va juca un rol important: cele mai „rele” exemplare
sunt atât de neatrăgătoare încât sunt incapabile să-și găsească parteneri și să
procreeze. Datorită inferiorității lor ca formă de viață, femeile sunt mai capabile să
se adapteze unui mediu nefavorabil decât bărbații. Femeile sunt mult mai înclinate
către tulburări psihice datorită cortexului lor cerebral mai mic. Mai mult, anumite
femei aleg prostituția ca pe o alternativă a infracțiuni. Potrivit lui Lombroso, cel mai
proeminent aspect al infractorilor de sex feminin este similitudinea lor cu bărbații.
Craniul lor este asemănător în dimensiuni cu cel al bărbaților și au mai mult păr pe
corp. Lor le lipsește pasivitatea feminină obișnuită.
Concluziile specifice ale lui Lombroso nu mai sunt luate în serios astăzi, chiar
dacă autori feminiști precum Smart (1976) a considerat că au un efect de durată
asupra studiului raportului dintre femei și infracțiuni. Nici măcar la vremea
respectivă, Kellor (1900) nu a reușit să repete „descoperirile” lui Lombroso și a
considerat că factorii de mediu și cei sociali păreau să fie mult mai importanți.
Metodologia lui Lombroso era extrem de suspectă. Grupul lui de control cuprindea
sicilieni scunzi și pielea închisă la culoare, iar orice stigmate fizice pe care le
posedau ar fi astăzi explicate prin prisma sărăciei în care trăiau. Sicilienii erau de
regulă desconsiderați și socotiți leneși și neserioși de către ceilalți italieni. Utiizarea
de fotografii de către Lombroso în analiza sa a „femeilor căzute” a fost, după cum

37
se explica Heidensohn (1996), „la fel de obiectivă precum evaluarea dintr-un
concurs de frumusețe”.
Lombroso este uneori criticat ca rasist, însă o asemenea observație trece pe
lângă problemă. Scriind în vremea în care apăruse darwinismul, acesta era una
dintre cele dintâi—chiar dacă puțin plauzibilă—explicații dintr-un șir lung de
explicații pozitiviste ale comportamentului infracțional. Neajunsurile metodologice,
atât de evidente astăzi, nu apăreau astfel la vremea respectivă, cu toate acestea
teoriile lui Lombroso au exercitat o influență semnificativă asupra explicațiilor
biologice și fizice mai recente ale infracționalității feminine.

Inteligenţa, tulburările mintale şi infracţiunile

Din perspectiva influenţelor fiziologice posibile asupra comportamentului

infracţional comportamentul unei persoane este afectat, cel puţin în parte, de o
anumită problemă fiziologică sau organică, precum o predispoziţie genetică sau un
dezechilibru biochimic. În contrast cu această perspectivă, ideea din spatele
conceptului de tulburare mintală spune că principalele cauze ale acesteia nu sunt
de natură fizică, ci se datorează operaţiilor „minţii”. Această chestiune va fi
discutată pe parcursul capitolului. Mai întâi va fi supusă atenţiei întrebarea dacă
deosebirile dintre capacităţile cognitive ale indivizilor—sau, după cum este uzual
numită, inteligenţa—pot avea vreo influenţă asupra probabilităţii ca ei să acţioneze
într-o manieră antisocială.

Inteligenţa şi infracţiunile

Istoric

Printre primele teste obiective ale inteligenţei umane s-au numărat cele
concepute de Francis Galton între 1860 şi 1880 şi de germanul H Ebinghaus. Pasul
important înainte al celui din urmă a fost imaginarea, în 1880, a unei modalităţi de
înregistrare pe o scală numerică a capacităţii de memorizare a unei persoane. Însă
asemenea teste n-au progresat dincolo de laboratorul ştiinţific şi au fost înlocuite de
unul creat la Sorbona în 1905 de către un psiholog pe nume Alfred Binet. El a
elaborat un test, pe care l-a aplicat asupra unor şcolari parizieni, destinat să-i
identifice pe cei care aveau nevoie de asistenţă specială. Într-o revizuire a testului
din 1908, Binet şi Theodore Simon a relaţionat fiecare sarcină din test cu o „vârstă
mentală”: cu cât era mai dificilă sarcina îndeplinită, cu atât era mai mare vârsta
individului. Ţinând cont de controversele ulterioare din jurul tertelor de inteligenţă,
este oportun să notăm că Binet a crezut că testul lui nu era adecvat măsurării
inteligenţei ridicate a copiilor. Într-adevăr, lui i-a fost teamă că o asemenea
intreprindere s-ar face în detrimentul ajutării copiilor mai lenţi. Binet a considerat de
asemenea că inteligenţa nu este o entitate fixă, ci poate fi mărită prin învăţătură.

Testele IQ – primele teste aplicate detinutilor. După o serie de revizuiri,

testul lui Binet a fost curând adoptat în SUA, unde a devenit foarte popular. Lewis M

38
Terman de la Universitatea Stanford a publicat versiunea cel mai larg utilizată,
„Stanford Revision and Extension of the Binet Scale”. Aceasta a extins cele 54 de
teste ale lui Binet, aranjate în ordinea dificultăţii, la 90. Terman (1916) şi alţi
psihologi americani au crezut că inteligenţa este o entitate fixă şi ar trebui
măsurată, în parte pentru a-i indica pe cei „slabi de minte”, care pot fi izolaţi (sau
probabil sterilizaţi) şi în parte pentru a anticipa cine va avea cele mai bune
performanţe în sistemul educaţional. Teste au fost aplicate asupra deţinuţilor şi de
către Henry H Goddard (1914). Dat fiind că ele păreau să arate că aproape jumătate
din infractori erau întârziaţi mintal, nu este surprinzător că s-a presupus că
inteligenţa redusă contribuie direct la comportamentul infracţional. Însă caracterul
inadecvat al acestui test a fost ulterior evidenţiat de Carl Murchinson (1926) care a
demonstrat că deţinuţii unei închisori americane aveau un IQ mai ridicat decât
bărbaţii din grupul de control înrolaţi în primul război mondial. Acest lucru a fost
considerat inacceptabil de către liderii militari. Pragul de trecere a testului a fost
coborât iar varianta revizuită a fost menţinută şi aplicată şi testării civililor.
Asemenea modificări ale testului IQ, inclusiv standardizarea unui scor de 70, ca
punctul de „separaţie” (scorul pentru persoana „medie” este considerat 100) a dus
curând la reducerea numărului de oameni categorisiţi astăzi „handicapaţi mintal”.

Clasificarea legală a unor asemenea indivizi în Anglia şi Ţara Galilor se

găseşte în secţiunea 1 a Legii Sănătăţii Mintale din 1983. Terminologia defineşte
indivizii handicapaţi mintal ca suferind de o stare de stagnare sau încetinire a
dezvoltării mintale, care include debilitatea (severă) a inteligenţei şi a funcţionării
sociale şi este asociată cu comportamente anormal de agresive sau serios
iresponsabil ale individului în cauză. Scopul acestei definiţii este ca o asemenea
identificare fie într-o aplicare civilă, fie într-un caz penal îi dă curţii posibilitatea să
emită un ordin dintr-o paletă posibilă, inclusiv ordinul de supraveghere sau cel de
înternare într-un spital psihiatric. Prevederea precedentei legi, din 1959, se referea
la „subnormalitate” şi „subnormalitate severă” care includeau oameni cu o
inteligenţă scăzută, consideraţi incapabili să-şi poarte de grijă în afara unei instituţii
specializate. Prezenta lege pare să pună un mai mare accent pe potenţialul de a-i
vătăma pe alţii, întărind astfel legătura dintre inteligenţa redusă şi infracţiune. Însă,
în ciuda folosirii cuvântului inteligenţă în aceste prevederi, n-a fost niciodată o
cerinţă impusă de lege ca folosirea rezultatelor testelot IQ să reprezinte o condiţie
necesară a determinării acestei (ori a oricărei altei) condiţii.

Inteligenţa şi infracţiunile

Într-un articol din 1931 Edwin Sutherland a formulat predicţia că, întrucât
diferenţele scorurilor IQ dintre infractori şi publicul general scădeau pe măsura
îmbunătăţirii procedeelor de testare, era doar o chestiune de timp ca deoasebirea
să dispară cu totul. Potrivit lui Herrnstein şi Murray (1994) acesta s-a dovedit „un
articol care a pus capăt studiului corelaţiileo dintre IQ şi infracţionaltate pentru o
jumătate de secol. Subiectul n-a fost pe deplin readus la viaţă decât în 1977 într-un
articol de Herschi şi Hindelang. După ce au examinat un număr de studii care

39
comparau delincvenţi cu non-delincvenţi, ei au descoperit că IQ (coeficientul de
inteligenţă) mediu al delincvenţilor juvenili era de aproximativ 92 (opt puncte sub
medie) şi că acesta nu varia în funcţie în funcţie de rasă sau clasă socială. Hirschi şi
Hindelang au acceptat că IQ-ul nu este pe de-a-ntregul legat de ereditate şi că ar
putea fi influenţat de factori de mediu. După părerea lor, coeficientul de inteligenţă
a fost ignorat de către criminologie în parte datorită modului în care l-au tratat
autorii timpurii precum Goddard şi în parte datorită înfluenţei crescânde a
sociologilor, care au vrut să sublinieze semnificaţia factorilor sociali, nu ai celor
individuali în cauzarea infracţiunilor.

De asemenea, o anumită cantitate de evidenţă arată nu numai că există o

distanţă IQ între infractori şi non-infractori, ci şi că un număr disproporţionat de
infracţiuni sunt comise de indivizi situaţi la limita de jos a scalei inteligenţei. Într-un
studiu longitudinal desfăşurat pe un interval de 20 de ani pe mai mult de 500 de
băieţi din Suedia, Reichel şi Magnusson (1988) au descoperit că 30% dintre cei
arestaţi până la vârsta de 30 de ani erau dintre cei 6% al căror IQ se situase sub 77.
Un suport suplimentar al asocierii inteligenţei şi infracţiunilor a venit de la Studiul
Cambridge al Evoluţiei Delincvenţei (vezi Introducerea). Acesta a descoperit că 39%
din cei care au devenit delincvenţi aveau un IQ de sub 90 la vârsta de 8 ani,
comparativ cu doar 22% dintre non-delincvenţi (West 1982). Faptul că studiul a
descoperit şi o corelaţie între delincvenţa auto-raportată şi IQ scăzut reprezintă
evidenţă a faptului că relaţia nu rezultă doar din incapacitatea infractorilor mai
puţin inteligenţi de a evita depistarea. Însă o analiză a datelor dintr-un alt proiect
longitudinal, The Christchurch Health and Development Study a descoperit că
aparenta relaţie dintre inteligenţa scăzută şi delicvenţă a dispărut când s-au luat în
considerare dezavantajul social şi problemele de comportament timpuriu (Fergusson
et al. 2005).

Este important să se distingă dispozitivele standard de testare IQ de testele

de funcţionare socială. De exemplu, Denkowski şi Denkowski (1985) au descoperit
că aproximativ 2,5% din populaţia de deţinuţi din 20 de state americane au avut un
scor IQ sub 70. Însă în cele cinci state în care handicapul mintal a fost măsurat
printr-o combinare atât a IQ-ului cât şi a testelor de funcţionare socială, procentul
deţinuţilor care sufereau de un handicap mental a fost mai scăzut şi s-a situat în
limitele handicapurilor mintale ale populaţiei în întregul său.

În prezent coeficientul de inteligenţă este măsurabil atât prin teste de

verbale, cât şi de performanţă, iar distanţa dintre delincvenţi şi non-delincvenţi pare
mult mai mare în cazul măsurătorilor verbale. Quay (1987) a estimat că aproximativ
2/3 dintre delincvenţi sunt deficienţi la capitolul abilitate verbală. El a considerat că
acesta poate fi o cauză directă a comportamentului antisocial în situaţii de conflict.
Însă alţi psihologi sunt de părere că o relaţie indirectă e mult mai probabilă. De
exemplu Hirschi şi Hindelang (1977) au sugerat că asemenea dificultăţi verbale vor
avea un efect marcant asupra performanţei şcolare. Eşecul la şcoală poate duce la
adoptarea unei alternative, posibil infracţională, de obţinere a succesului. Implicaţia

40
acestui punct de vedere este că un IQ scăzut nu va fi corelat cu infracţionalitatea
adultă. Pe de altă parte, McMichael (1979) au considerat că comportamentul
antisocial la şcoală precede, nu succede, dificultăţile de citire. Sprijin pentru această
opinie a venit de la un studiu al lui Reichman et al. (1982), în care autorii au
descoperit că exista o legătură dintre un IQ scăzut şi probleme comportamentale la
copii în vârstă de 3 ani. Mai mult, un studiu longitudinal al lui Tremblay et al. (1992)
făcea descoperirea că performanţele academice nu reprezentau un factor
semnificativ pentru delincvenţa ulterioară.

Descoperirile din cadrul Mauritius Child Health Project au arătat că slaba

nutriţie din copilăria timpurie era asociată atât cu scorurile IQ scăzute, cât şi cu o
posibilitatea mărită a unui comportament antisocial la vârsta de 17 ani (Liu et al.
2004).

Unele tipuri de infracţiuni, precum cea de tip guler alb pot necesita un nivel
IQ mai mare decât cel mediu, în particular la testele verbale. Există relativ puţină
cercetare în această direcţie, dar un studiu danez efectuat de Kandel et al. (1988)
pe 1500 de băieţi născuţi în Copenhaga între 1936 şi 1938 au descoperit că cei care
aveau un tată cu condamnări la închisoare şi care erau prin urmare consideraţi cu
risc mai mare de a deveni ei înşişi infractori de carieră, erau capabili să evite
condamnările penale dacă aveau un IQ ridicat. Nicio corelaţie semnificativă nu a
fost identificată între IQ şi statusul socio-economic.

Din cercetările amintite se desprinde concluzia că, în ciuda neajunsurilor

metodologice, există o modestă, însă clară corelaţie între scorurile IQ şi delincvenţa
juvenilă. Disputa reală pare să privească răspunsul la întrebarea „ ce măsoară de
fapt testele IQ?”

Rasă, inteligenţă şi infracţiune

O dispută în contradictoriu şi adesea pasionată a continuat (în special în SUA)

pentru mai bine de 30 de ani despre relaţia posibilă dintre rasă, inteligenţă şi
infracţiuni. Studiile sugerează că, în medie, albii au un scor IQ cu aprozimativ 15
puncte mai mare decât negrii, iar extrem-orientalii (chinezi, japonezi şi coreeni)
obţin unscor uşor şi mai ridicat (Herrnstein şi Murray 1994). Unii autori au căutat să
folosească această descoperire pentru a explica de ce negrii sunt supra reprezentaţi
în statisticile infracţionale raportat la proporţia lor în cadrul populaţiei. Problema
statisticilor oficiale infracţionale a fost deja discutată la capitolul 2, însă cifrele—în
special în America—sunt cu deosebire surprinzătoare. În această seară, crima este
principală cauză a morţii printre tinerii de culoare; negrii reprezintă o treime din
totalul arestărilor şi o jumătate din cel al încarcerărilor; aproape 1/5 din bărbaţii de
culoare cu vârstele între 16 şi 34 de ani sunt supuşi unei forme sau alta de
supraveghere (Hagan şi Peterson 1994).

În 1967 un laureat al premiului Nobel, William Shockley, a sugerat că ar trebui

investigată diferenţa între nivelurile IQ ale albilor şi negrilor pentru a vedea dacă

41
are vreo legătură cu sărăcia şi nivelurile infracţionalităţii. Provocarea sa a fost pusă
în aplicare de Arthur Jensen (1969) care a susţinut că programele educaţionale de
remediere erau sortite eşecului întrucât aproximativ 80% din diferenţele de scoruri
IQ au fost cauzate de factori genetici, nu de mediu. În continuarea acestei idei,
Robert Gordon (1976) a argumentat că variaţiile ratelor delincvenţei pot fi cel mai
bine explicate prin examinarea scorurilor IQ. El a fost de acord cu Jensen că IQ-ul
este în mare măsură determinat de factori biologici. Gordon a coniderat că
răspândirea continuu a dezvoltării urbane nu cauzează delincvenţa. În oraşele în
care populaţia depăşeşte un anumit număr (Gordon l-a estimat la 44 000), rata
delincvenţei rămâne relativ constantă atât pentru delincvenţii albi cât şi pentru cei
negrii. Însă ratele celor din urmă sunt în permanenţă mai înalte decât ale celor
dintâi. După părerea lui Goldon, marele volum de infracţiuni din oraşele mari poate
fi explicat de către marea proporţie de negrii care trăiesc acolo, nu prin factori de
mediu. El a susţinut că nivelurile delincvenţei printre alte grupuri rasiale se leagă de
asemenea de IQ. Chinezii, la fel ca şi japonezii şi evreii, despre care se spune că au
IQ-uri mai ridicate decât albii, comit relativ puţine infracţiuni în ciuda poziţiei lor
minoritare în societăţile occidentale.

Principalele critici aduse analizei lui Gordon privesc întrebarea fundamentală

din jurul întregii idei de testare IQ: ce înţelegem prin inteligenţă? Adepţii acestui test
susţin că el oferă un indicator valid al inteligenţei bazat pe abilitatea de a rezolva
probleme abstracte. Adversarii lor neagă acest lucru şi susţin că IQ-ul nu este un
test valid al niciunei abilităţi, ci o măsurare a anumitor calităţi determinate de
cultura dominantă (Mercer 1972). În America de Nord şi Europa aceasta este cea a
clasei de mijloc a albilor. Alternativ, testele IQ pot evalua abilităţi, însă, contrar
convingerii lui Gordon, acestea nu pot fi determinate, ci rezultă din mediul
individului.

Loehlin et al. (1975) a testat coeficienţii de inteligenţă a unui grup de copii

albi trăind într-o zonă săracă şi i-a comparat cu cei a unui grup de culoare dintr-o
zonă similară. Deosebirile de scoruri IQ au fost mici şi, potrivit cercetătorilor, pot fi
explicate prin discriminarea suferită de copiii de culoare. Simons (1978) a identificat
studii făcute pe gemeni crescuţi separat în diferite medii şi care au fost măsuraţi IQ,
cu rezultate diferite. El a susţinut că întrebările privitoare la testele de inteligenţă
verbală erau foarte asemnătoare cu cele din testele de comprehensiune a lecturii şi
că asemenea teste arătau că copiii de culoare din clasa de mijloc aveau scoruri la
testele din urmă mult mai înalte decât copiii de culoare din clasele de jos. Simons a
argumentat că acest lucru sugerează că cei din clasele de jos sunt frânaţi mai mult
de experienţa lor din şcoală decât inteligenţa lor. Un studiu a trei scheme
educaţionale preşcolare a arătat că media IQ-ului copiilor a crescut de-a lungul
primului an al programului de la 78 la 105 (Schweinhart et al. 1986).

Dat fiind că ereditatea inteligenţei s-a aflat în miezul controverselor asupra

testării lor IQ, întrebarea dobândeşte o imortanţă considerabilă. Hirschi şi Hindelang
(1977) au admis că factorii de mediu pot fi relevanţi pentru determinarea nivelului

42
IQ–ului. Chiar susţinători entuziaşti ai testării IQ-ului precum Hernnstein şi Murray
(1994), acceptând că distanţa dintre negri şi albi se micşorează treptat, au afirmat
că faptul se datorează îmbunătăţirilor educaţionale şi ale facilităţilor sociale pentru
negri. Aceşti autori au considerat că, în cadrul unei proiecţii optime, scorurile SAT
(testele americane de aptitudini şcolare) ale copiilor negri şi ale celor albi ar putea
converge pe deplin cândva la mijlocul secolului XXI. Asociaţia Psihologică Americană
(Neisser et al. 1996) a afirmat de asemenea că există o continuuă micşorare a
diferenţei de IQ între diversele rase şi clase sociale. Între 1942 şi 2002 scorul mediu
la testele IQ din Marea Britanie a crescut cu 27 de puncte. Dickens şi Flynn (2006)
au descoperit că în SUA negrii au câştigat între 4 şi 7 puncte IQ în raport cu albii
non-hispanici, între 1972 şi 2002.

Gould (1997) a criticat autorii care cred în existenţa unei noţiuni fixe
măsurabilă de inteligenţă care este transmisă de-a lungul generaţiilor într-o formă
neschimbată şi poate fi utilizată la ierarhizarea indivizilor. El a subliniat că
deosebirile dintre ereditate şi inevitabilitate sunt adesea trecute cu vederea. Gould
a indicat falacia supoziţiei că, doar întrucât ereditatea poate explica o anumită
variaţie printre indivizii unui grup, ea poate de asemenea explica diferenţele dintre
grupuri—de exemplu dintre albi şi negri. Dickens şi Flynn (2001) au afirmat că IQ-
urile indivizilor sunt influenţate de cele ale oamenilor cu care intră în contact.

Termenul „rasă” a început de asemenea să fie privit ca problematic. În urma

încheierii Proiectului Genomului Uman, a devenit tot mai clar că, în utilizarea lui
curentă, termenul „rasă” este un construct socio-politic care se leagă mai mult de
aparenţa fizică şi identitatea culturală decât de similitudinea structurii genetice
(Keita et al. 2004). De exemplu, oamenii cu strămoşi africani vor prezenta cel mai
probabil variaţii genetice mai mari între ei decât în raport cu oamenii cu o origine
europeană.

Mai mult, cei de regulă suprareprezentaţi în măsurătorile delincvenţei—spre

deosebire de orice grup rasial—sunt de regulă membrii populaţiilor imigrante şi
minoritare (Tonry 1997). Probabil cea mai cunoscută expunere a acestui fapt s-a
datorat ecologiştilor din Chicago. Autori precum Shaw şi McKay (1942) au arătat că
în Chicago cei mai frecvenţi infractori au fost oameni care au trăit în „zone de
tranziţie”. Încă din perioada de început a oraşului Chicago, polonezii şi italienii i-au
înlocuit pe germani şi pe irlandezi în această zonă, ca mai apoi să fie şi ei înlocuiţi
de negri şi hispanici. Locaţia era considerată factorul determinant al nivelului
infracţionalităţii, şi atunci când o generaţie de imigranţi s-a stabilizat, ea s-a mutat
către exterior, în suburbii pentru a fi înlocuită de un nou val. În anii ’20 îngrijorarea
că imigraţia continuă a sud şi sud-est europenilor „inferiori” vor diminua nivelul IQ-
ului general al americanilor a fost alimentată de câteva studii care au prezentat
copii italo-americani ca având un IQ în medie cu 16 puncte sub media americană
(Pinter 1923). Acestea au fost în parte responsabile pentru emiterea Legii de
Restricţionare a Imigrării din 1924 care a fost menită să limiteze numărul de intrări
a unor oameni din aceste categorii.

43
 Concluzie

Pare neîndoelnic că există—şi probabil au existat întotdeauna—oameni care

au fost consideraţi mai „isteţi” sau mai „ascuţiţi” ori „iuţi” la minte decât alţii şi în
contrast oameni care erau numiţi tonţi sau înceţi la minte. Sugestia că aceştia din
urmă ar putea comite mai multe infracţiuni decât cei dintâi nu este surprinzătoare şi
poate fi explicată pe baza câtorva motive. Însă acestea, care includ pretenţia că
aceste caracteristici pot fi măsurate, că ele sunt în mare măsură (dacă nu total)
moştenite şi credinţa că ele au mai multe şanse să apară în cadrul anumitor grupuri
rasiale, au fost întotdeauna controversate.

Conform acestei analize, odată ce negrii şi hispanicii—care păreau să fi

înlocuit irlandezii şi italienii ca populaţii „problemă” ale Americii—sunt pe deplin
integraţi în acea societate, ei ar trebui să înceteze să mai domine ratele
criminalităţii aşa cum o fac în prezent. Acelaşi rezultat ar trebui să aibă loc în cele
din urmă şi în Marea Britanie unde emigraţia pe scară largă este încă un fenomen
relativ recent, început cu aproximativ 50 de ani în urmă.

Deranjamentul mintal şi infracţiunea

Orice examinare a „deranjamentelor minţii” reclamă întrebarea „ce înţelegem

prin minte?” Aceasta este o întrebare pe care filosofii au cercetat-o vreme de
secole. Deşi studiul bolilor fiziologice poate uneori părea imprecis, este în general
posibil să se identifice o cauză fizică. Însă mintea nu poate fi studiată în acest mod.
În ultimă instanţă atribuirea deranjamentului mintal este o evaluare subiectivă, deşi
în prezent ea este făcută în cadrul unei structuri date de definiţii legale şi medicale.

Această incertitudine conceptuală care înconjoară deranjamentul mintal a

fost în parte responsabilă de dezvoltarea mişcării anti-psihiatrie” care i-a avut în
centru pe Laing (1967) şi Szasz (1961-1970). Aceşti autori au încercat să mute
dezbaterea de la evaluarea psihiatrică către zona controlului social şi a potenţialelor
pericole rezultate din atribuirea etichetei „nebun”. Scriitori precum Szasz au fost de
asemenea ingrijoraţi cu privire la clasificarea stărilor mintale particulare ca „boală”
pe baza faptului că acest lucru implica forme distincte de patologie cerebrală şi
forme recunoscute de tratament. Acesta este unul dintre motivele pentru care
„deranjamentul” este acum termenul generic preferat în psihiatrie.

De secole oamenii au asociat deranjamentul mintal cu infracţiunea şi, în

particular, cu cea violentă. Această imagine este încă propagată de către media.
Taylor (1993a) a menţionat două cercetări americane: una arăta că, pe posturile
americane de televiziune şi la ore de vârf, persoanele cu deranjamente mintale sunt
prezentate ca violente aproape de două ori mai des decât persoanele sănătoase
mintal. Altă cercetare arăta că 86% din toate reportajele de ziar despre foşti
pacienţi din spitalele de boli mintale sunt bazate pe faptul că aceştia au comis o
infracţiune violentă. O analiză a acoperirii de către ziarele americane a bolilor
mintale pe o perioadă de 6 săptămâni a descoperit că articolele despre adulţii

44
deranjaţi mintal erau în majoritate concentrate pe indicarea infracţiunilor şi
pericolului reprezentat de aceştia (Slopen et al. 2007).

Definiţia legală curentă a deranjamentului mintal este conţinută în legea

sănătăţii mintale din 1983. Legea este împărţită în două părţi. Prima specifică
măsurile de tratare a indivizilor catalogaţi ca suferind de un deranjament mintal,
care nu au fost condamnaţi (acestea sunt cazurile civile). A doua parte cuprinde
măsuri care pot fi ordonate de către un tribunal penal cu privire la un individ
deranjat mintal care a fost condamnat pentru o infracţiune penală (alta decât crima,
căreia îi corespunde o pedeapsă mandatară de închisoare pe viaţă). Există o
suprapunere între unele din ordinele pe care tribunalele civile şi cele penale le pot
emite, precum cele de internare în spitale psihiatrice. Există de asemenea motivaţii
ale apărării în faţa acuzaţiilor de infracţiuni penale—precum debilitatea mintală sau
responsabilitatea diminuată—care, dacă au succes, vor duce fie la anularea, fie la
reducerea responsabilităţii pentre infracţiunea comisă (deşi,paradoxal, o sentinţă
de nevinovăţie pe motiv de debilitate mintală poate duce totuşi la o internare într-
un spital de specialitate). Aceste chestiuni se află dincolo de preocupările prezentei
cărţi, deşi este important să notăm că vasta majoritate a infractorilor cu
deranjamente mintale sunt consideraţi responsabili din punct de vedere mintal
pentru faptele lor.

Există o relaţie între infracţiune şi deranjament mintal? Unii dintre

criminologii timpurii, în special cei britanici, au privit infracţiunea ca pe un simptom
al deranjamentului mintal. Problema acestei evaluări este că, întrucât cei mai mulţi
oameni comit infracţiuni la un moment dat în viaţa lor,s-ar presupune că
majoritatea populaţiei este deranjată din punct de vedere psihologic. Alternativ,
este posibil ca unii dintre infractori să fie deranjaţi mintal—la fel cum sunt şi unii
non-infractori—şi că nu există o relaţie cauzală între infracţiune şi problemele
psihologice.

A fost de asemenea obţinută evidenţa faptului că oamenii bolnavi mintal sunt

supuşi unui mai mare risc de a fi arestaţi. Într-un studiu american, Teplin (1984,
1985) a supus observaţiei 1382 de întâlniri între poliţie şi cetăţeni. Din 506
persoane suspectate de infracţiuni, 30 au manifestat semne de boală mintală şi o
proporţie semnificativ mai mare a acestora au fost arestaţi comparativ cu alţi
suspecţi (47% comparativ cu 28%). Infracţiunile de care au fost suspectaţi nu au
fost în mod particular diferite faţă de cele ale altor suspecţi. Prin urmare se
demonstra caracterul părtinitor al arestărilor celor cu boli mintale, fie din cauza
lipsei dispoziţiilor legale alternative,fie întrucât s-au purtat nerespectuos cu poliţia
(Reiner 2000). Însă cercetarea nu a sugerat că cei bolnavi mintal sunt mai
predispuşi pentru comportament infracţional. Într-o examinare amănunţită a
studiilor recente, Bonta et al. (1998) au susţinut că infractorii deranjaţi mintal nu
erau predispuşi la infracţiuni mai mult decât cei sănătoşi. Trebuie de asemenea să
fie reţinut faptul că Marea Britanie şi multe alte ţări permit în prezent traiul în
comunitate a unor oameni care, cu mai puţin de 50 de ani în urmă, ar fi fost deţinuţi

45
într-un spital. De aceea este puţin surprinzător că asemenea oameni figurează cel
mai proeminent în statisticile asupra infracţionalităţii.

Relaţia dintre infracţiune şi deranjamentul mintal

În încercarea de a identifica o legătură între înfracţiune şi deranjamentul

mintal, pot fi supuse atenţiei atât nivelul deranjamentului mintal în cadrul unei
populaţii de infractori cunoscuţi cât şi nivelul comportamnetului infracţional printre
pacienţii psihiatrici.

Deranjamentul mintal al infractorilor

Cele mai multe studii ale „infractorilor cunoscuţi” s-a desfăţurat în cadrul
populaţiilor de deţinuţi. Coid (1984) a putut identifica doar două studii, ambele din
SUA, cel mai recent fiind din anii 1940. Ele indicau rate relativ scăzute ale
deranjamentelor, deşi criteriile au fost considerate mai înguste decât cele folosite în
prezent, când cei mai mulţi infractori deranjaţi mintal sunt extraşi din sistemul
justiţiei penale în fazele iniţiale.

Deşi cifrele provenite de la diferite studii diferă, este clar că problemele

psihologice sunt răspândite printre populaţiile închisorilor. Gunn et al. 1991 a
examinat un eşantion ales întâmplător de 5% de bărbaţi condamnaţi în Anglia
pentru 6 sau mai multe luni. Ei au descoperit că 37% dintre aceştia sufereau de o
anumită tulburare psihologică, deşi acest termen a fost foarte larg definit. Din acest
eşantion, 2% erau descrişi ca psihotice. Cercetarea relua un proiect mai vechi din
1978 care evidenţiase procentaje similare. Se estimează că aproximativ 14% din
populaţia generală îşi consultă doctorii cu privire la probleme psihologice. Studiul
din 1991 a revelat procente relativ înalte de abuz de alcool şi droguri, iar statutul
acestor afecţiuni ca tulburări mintale este controversat în psihiatrie. Pe de altă parte
într-un studiu făcut atât pe bărbaţi cât şi femei condamnaţi pe viaţă din închisorile
londoneze, Pamela Taylor (1986) a descoperit că aproape 10% erau psihotici, dintre
care majoritatea sufereau de schizofrenie. Teplin (1990) a susţinut că studiile
indicau un nivel de boală mintală severă la 4%-12% dintre deţinuţi.

Într-un studiu asupra prizonierilor aflaţi în perioada de cercetări dintr-o

închisoare din Durham, Birmingham et al. (1996) au descoperit că 26% dintre
aceştia au suferit de una sau mai multe tulburări mintale curente (exclusiv abuzul
de substanţe narcotice). Dintre aceştia, 4% au fost diagnosticaţi cu psihoze.
Singleton et al.(1998) au descoperit evidenţa unor deranjamente mintale
semnificative într-un eşantion numeros de deţinuţi selectat din întreaga populaţie a
închisoarilor englezeşti. Evaluările clinice arătau că 63% din deţinuţii bărbaţi aflaţi în
detenţie pe perioada cercetărilor aveau tulburări antisociale de personalitate, iar
14% dintre deţinute erau psihotice. Nivelul psihozei funcţionale la populaţia de
deţinuţi este de 10 ori mai mare decât cel din rândurile populaţiei generale ( Brugha
et al 2005).

46
 O situaţie similară poate fi găsită şi în alte ţări. Fazel şi Danesh (2002) au
examinat 62 de studii făcute pe populaţii de deţinuţi care includeau diagnostice de
tulburări mintale. Acestea au arătat că 3,7% dintre bărbaţi aveau boli psihotice,
10% sufereau de depresie majoră şi 65% aveau tulburări de personalitate. Gosden
et al. (2003) a descoperit că 69% dintr-un eşantion de adolescenţi deţinuţi aflaţi în
cercetări din Danemarca, au suferit de o tulburare mintală de-a lungul ultimelor 12
luni.

Cu toate acestea asemenea descoperiri nu oferă o legătură concludentă între

tulburările mintale şi infracţiuni. Alte explicaţii sunt posibile: de exemplu infractorii
cu tulburări mintale pot fi mai inepţi atunci când înfăptuiesc infracţiunile şi astfel
sunt mai uşor de prins; poliţia poate fi mult mai înclinată să acuze asemenea
oameni, pe considerentul că o condamnare le garantează accesul la tratament; iar
pledoariile de vinovăţie pot fi mai răspândite printre astfel de indivizi cu speranţa
obţinerii tratamentului (Feldman 1977). Este de asemenea posibil ca tulburările
mintale să fi apărut ca rezultat al comiterii infracţiunilor, probabil chiar ca un
rezultat al condiţiilor din închisoare (Wormith 1984).

Comportamentul infracţional al populaţiilor cu tulburări mintale

Potrivit cercetătorilor, infracţionalitatea pacienţilor psihiatrici se leagă mai

mult de factori ce servesc ca predictori generali ai infracţiunilor—precum vârsta,
genul, etnia şi clasa—decât orice formă de tulburare mintală. Însă nu este clar în ce
măsură indivizii din eşantionul lor erau încă afectaţi de condiţia lor anterioară
eliberării/ externării. Toch şi Adams (1989) au descoperit că infracţiunile anterioare
ale deţinuţilor cu dereglări mintale au survenit de regulă atunci când ei suferiseră o
tulburare psihologică majoră.

Forme de tulburări mintale

Schizofrenia

Aceasta este indicată în general de una sau mai multe (dar nu toate) dintr-un
număr de tulburări. S-ar putea să existe o dificultate la nivelul asocierii diferitelor
gânduri. Pot apărea halucinaţii sub forma „vocilor auzite”. Individul poate resimţi şi
reacţiona prin răspunsuri emoţionale inadecvate puternice, precum amuzamentul
brusc în faţa nenorocirilor alcuiva. Pot de asemenea să aibe loc tulburări ale
comportamentului motor precum gestica neîntreruptă şi expresiile faciale stranii.
Cauza schizofreniei—considerată ca afectând 1% din populaţia generală—este
neclară, deşi se crede tot mai mult că este vorba de o combinaţie de factori
genetici, biochimici şi sociali. Există o anumită evidenţă a unei legături dintre
schizofrenie şi infracţiune. Taylor (1986) a descoperit că ¾ dintr-un eşantion de 58
de bărbaţi cu tulburări mintale care şi-au ucis mamele sufereau de schizofrenie. Ar
putea exista o relaţie între schizofrenia paranoică şi violenţă, în care victima este

47
subiectul iluziei schizofrenice. S-a sugerat că Peter Sutcliffe, aşa-numitul
„spintecător din Yorkshire” ar fi suferit de schizofrenie paranoică (Prins 1986).

Lindqvist şi Allebeck (1990) au efectuat un studiu longitudinal asupra

nivelurilor ulterioare de infracţionalitate ale 644 de pacienţi schizofrenici ce
fuseseră externaţi din spitale suedeze în 1971. Rata generală a infracţiunilor
bărbaţilor a fost aproximativ aceeaşi cu cea a populaţiei generale. (Rata femeilor a
fost mai ridicată, însă numărul lor era prea scăzut pentru a putea fi trase concluzii
concludente.) Deşi majoritatea infracţiunilor erau la adresa proprietăţii, rata celor
violente era de 4 ori mai mare decât cea înregistrată la nivelul populaţiei generale.
Cu toate acestea, majoritatea cazurilor de violenţă au fost legate de atacuri minore,
neexistând crime. Taylor (1993b) a fost de acord cu ideea că psihoticii nu au o
tendinţă semnificativă de a comite infracţiuni violente serioase. Appleby et al.
(2006) au descoperit că doar 5% dintre omuciderile din Anglia şi Ţara Galilor din
perioada 1997-2003 au fost comise de oameni care sufereau de schizofrenie.

Un studiu australian a descoperit că ratele crescânde a infracţiunilor comise

de schizofrenici au fost consistente cu schimbările pattern-urilor infracţionale ale
comunităţii în general (Mullen et al. 2000).

Cele mai extreme forme de violenţă comise de schizofrenici sunt orientate în

general spre ei înşişi prin automutilare sau împotriva membrilor propriilor familii sau
împotriva prietenilor (Taylor 1982). Atacurile violente planificate presupun un anume
volum de calcul care nu este de obicei la îndemâna pacienţilor psihotici, iar actele
violente se petrec de obicei în momentele deluzionale, cum ar fi cele de gelozie
paroxistică. Incidentele violente printre pacienţii psihiatrici din spitale sunt uneori
puse pe seama stărilor mentale ale agresorilor, însă există evidenţă care arată că
majoritatea unor asemenea evenimente rezultă din genul de dipute obişnuite
printre pacienţii unor astfel de instituţii.

Alte cercetări au indicat că este dificil să ignorăm factorii adiţionali. În urma

unui studiu făcut pe 121 de infractori psihotici, Taylor (1985) a tras concluzia că
aproximativ 20% au comis în mod cert infracţiuni ca un rezultat direct al boli lor, iar
pentru alţi 26% o asemenea cauzalitate este posibilă, chiar dacă nu absolut certă.
Însă dacă factorii sociali, precum lipsa locuinţelor, sunt luaţi în calcul, cifra se va
ridica la peste 80%. Arseneault et al. (2000) au ajuns la concluzia că schizofrenicii
dintr-un eşantion de tineri adulţi din Noua Zeelandă aveau tendinţa mai mare de a
acţiona violent dacă făceau şi abuz de alcool şi marijuana.

Depresia

Mulţi oameni se descriu ca deprimaţi la un moment dat în viaţa lor, însă în

forme mai extreme depresia poate fi diagnosticată ca boală mintală. Există 2 forme
de bază: depresia majoră şi tulburarea bipolară, care este adesea denumită
tulburare „maniaco-depresivă”. Depresia majoră este asociată cu sentimente de
mare nefericire şi vină, probleme de apetit şi somn şi gânduri suicidale. Tulburarea

48
bipolară implică o fluctuaţie între perioade maniacale, care sunt caracterizate de
niveluri înalte de activitate şi imagini de sine exagerate (acordarea unei importanţe
exagerate) urmate de momente de depresie. Depresia majoră este cea mai
răspândită: se estimează că între 8% şi 11% dintre bărbaţi şi 18% şi 23% dintre
femei vor fi clinic deprimaţi cel puţin o dată în viaţă.

Există probleme particulare atunci când se încearcă asocierea depresiei cu

infracţiunile, deoarece există o posibilitate distinctă ca depresia să fie declanşată de
consecinţele infracţiunii sau ale condamnării. Depresia a fost legată de furtul din
magazine (Lawson 1984) şi infracţiunile violente, în particular îndreptate către rude
(Hafner şi Boker 1982). În prezent cercetătorii sugerează că ar putea exista o
legătură între depresie şi infracţiunile adolescenţilor, în special care sunt implicate
fete (Obeidallah şi Earls 1999). De asemenea există situaţia indivizilor deprimaţi
care îşi ucid restul familiei înainte de a se sinucide. West (1965) a descoperit că
aproape o treime din eşantionul său de 78 de cazuri de crimă urmate de sinucidere
au fost comise de oameni deprimaţi clinic la momentul infracţiunii. Aceasta este o
descoperire interesantă, întrucât se pare că în spitale pacienţii depresivi nu arată
semne mai numeroase de violenţă decât restul populaţiei (Feldman 1993).
Asemenea incidente sunt probabil precipitate de condiţiile sociale. Depresia
maniacală nu pare să figureze semnificativ în infracţiuni, deşi un studiu realizat de
Gunderson (1974) a sugerat că aceasta ar putea fi suprareprezentată statistic
printre incendiatori.

Nevroza

Deşi există disensiuni printre psihologi cu privire la întrebarea dacă nevrozele

ar trebui clasificate ca o formă mai puţin severe de psihoză sau ca o formă distinctă
de tulburare, majoritatea celor implicaţi sunt în general de acord că există prea
puţină evidenţă a relaţiilor dintre nevroze şi infracţionalitate. Anumite forme de
tulburare obsesiv-compulsivă pot duce la cleptomanie—dorinţa compulsivă şi virtual
irezistibilă de a fura. Clasificarea nevrozei este semnificativă deoarece, fiind atât de
răspândită în societate, descrierea ei ca boală mintală ne apropie de etichetarea
majorităţii populaţiei ca deranjată mintal.

Tulburarea psihopată

Conceptul de psihopatie reprezintă una dintre cele mai problematice noţiuni

din domeniul psihiatriei moderne. Termenul care literal se traduce în „deteriorat
psihologic” a fost folosit pentru prima oară într-un manual de psihiatrie austriac în
1845 după care a fost preluat de psihiatrii germani. Ulterior a fost adoptat în Marea
Britanie şi apoi în SUA, însă utilizarea sa germană iniţială pare să fi fost greşit
înţeleasă (Rafter 1997). În Marea Britanie termenul a fost curând asociat cu
„nebunia morală” şi a primit recunoaşteere statutară în categoria de „imbecil
moral” în. Acesta a fost înlocuită de categoria de „tulburare psihopată” în Legea
Asupra Sănătăţii Mintale din 1959, similară cu definiţia din legea cu acelaşi nume

49
din 1983. Deşi acest termen generator de probleme este încă folosit în Marea
Britanie, psihiatrii americani sunt mult mai îngrijoraţi din pricina lui, iar cuvântul
este folosit în condiţii de echivalenţă cu cel de „sociopat” în SUA. Într-adevăr,
Manualul de Diagnostic şi Statistică al Asociaţiei Psihiatrice Americane care este
probabil cea mai autoritară clasificare a tulburărilor mentale nu include termenul
psihopat, folosind în schimb o categorie mai largă numită „tulburări antisociale ale
personalităţii”.

Psihopatia nu este ajutată de imaginile dramatice—şi adesea inexacte—prin

care a fost transmisă publicului ca rezultat al folosirii ei de către mass media şi în
filme. După cum afirma Rater (1997), „psihopaţi” este o metaforă care-i numeşte pe
cei care nu sunt ca noi. De fapt un raport asupra infractorilor anormali din punct de
vedere mintal către ministerul de interne britanic recomanda ca termenul să fie
înlocuit de sintagma „tulburare de personalitate” care ar trebui urmată de o
descriere a principalelor trăsături ale tulburării care afectează individul particular. S-
a estimat că aproximativ un sfert dintre pacienţii din spitalele englezeşti de maximă
securitate sunt consideraţi psihopaţi.

Wallters (2004) a criticat conceptul de psihopatie şi pe alte considerente. Dat

fiind că acesta a fost construit în mare măsură pe baza trăsăturilor de personalitate
şi a patalogiei medicale, îi lipsesc factorii situaţionali. Atribuirea etichetei de
psihopat este foarte distructivă pentru individ. De asemenea există o problemă a
direcţionalităţii—deficitele pe care cercetătorii le identifică la un psihopat ar putea fi
o consecinţă şi nu o cauză a criminalităţii.

Diverşi cercetători au încercat să identifice caracteristicile tipice ale

psihopatului. Se pare că majoritatea analiştilor au căzut de acord asupra a 6
elemente cheie pe care le-a rezumat Cleckley (1964): 1) absenţa sentimentului de
vinovăţie sau a regretului; 2) incapacitatea de a învăţa din experienţă; 3)
incapacitatea de a amâna gratificaţia; 4) incapacitatea de a forma legături
emoţionale de durată; 5) căutarea permanentă a stimulării; 6) farmecul superficial.
Cea care-i face pe psihopaţi incompatibili cu psihanaliza şi psihoterapia este
incapacitatea lor de a avea încredere în oameni, iar caracterul lor tulburent face
tratarea lor în spitale convenţionale dificilă. Hare (2003) a oferit o listă a factorilor
constituenţi ai psihopatiei care include indicatori precum farmecul superficial, un
simţ grandomaniac al valorii de sine, predispoziţie la plictiseală, tendinţă patologice
de a minţi, lipsa de planuri realiste pe termen lung şi impulsivitatea. Lista sugerează
de asemenea că psihopaţii comit o diversitate de infracţiuni—descoperire care
contravine percepţiei publice generale care identifică psihopatia cu violenţa
serioasă. Un ghid operaţional pentru terapeuţii practicieni a fost oferită de către
departamentul pentru sănătate şi Home Office: „tulburarea psihopată nu este o
descriere a unei unice afecţiuni clinice, ci o etichetă convenţională care descrie o
tulburare de personalitate severă care se poate prezenta sub forma unei varietăţi
de probleme de comoprtament atitudinale, emoţionale şi interpersonale. Problema
centrală este insuficenţa incapacităţii de a funcţiona cu alţii—de a le lua în

50
considerare sentimentele şi de a acţiona în acord cu siguranţa şi asentimentul
acestora”.

După ce au ajuns la o definiţie de lucru, cercetătorii au trecut la investigarea

cauzelor posibile ale psihopatiei. În capitolul anterior am arătat că există evidenţă în
cadrul studiilor asupra gemenilor şi adopţiilor, a faptului că psihopatia poate fi
transmisă genetic (Cadoret 1986). Teoria psihanalitică priveşte psihopatia ca
reprezentând probleme la nivelul dezvoltării supraeului. Fenigheel (1945) a susţinut
că forma extremă este psihopatul narcisist care nu posedă supraeu şi este capabil
să acţioneze fără ai păsa de ceilalţi. Însă cei mai mulţi au un supraeu incomplet şi
prin urmare ineficient. Influenţele din familie şi problemele de comportament din
perioada copilăriei timpurii au fost factori semnificativi. Istoria tipică este cea a unui
cămin lipsit de dragoste şi a unor influenţe de mediu diferite. În plus faţă de
dezvoltarea insuficientă asupra eului, rezoluţia complexului Oeodip, implică pe copil,
care ajunge să se identifice cu părintele de acelaşi sex, va fi incompletă. Aceasta
explică de ce psihopaţii nu se simt vinovaţi pentru comportamentul lor agresiv şi
sunt capabili să manipuleze pe alţii prin indiferenţa faţă de sentimentele acestora.
Cercetările lui Marshall şi Cooke (1999) au sprijinit ideea că lipsa de abuz parental şi
lipsa de afecţiune pot fi relevante, iar alte studii (de exemplu cel al lui Seagrave şi
Grisso 2002) au descoperit că psihopaţii adulţi au avut o istorie a comportamentului
antisocial în copilărie. Însă aceşti factori li se aplică multor oameni care manifestă o
întreaga paletă de dezordini comportamentale mai târziu în viaţă, astfel că ei nu
oferă prea multă informaţie despre vreo trăsătură distinctivă a psihopatiei. Hare et
al. (1988) au descoperit că psihopaţii comit mult mai puţine infracţiuni după
depăşirea vârstei de 40 de ani, motivele acestui fapt nefiind clare.

Cercetările efectuate de Wilson (1976) au arătat că reacţiile psihopaţilor în

diferite situaţii depind în mod particular de modul în care este perceput celălat
actor. Atunci când li s-a cerut, ca parte a unui experiment, să joace un joc bazat pe
perechi, perechile de psihopaţi au jucat la fel de bine ca şi cele de asistenţi
medicali. Însă atunci când un psihopat a fost plasat într-o pereche cu o persoană
considerată normală, nivelul de cooperare a scăzut. Howells (1983) a argumentat că
psihopaţii presupun că orice persoană cu care au de-a face are păreri negative
despre ei şi, în loc de a evalua o situaţie, s-ar putea să recurgă întâi la violenţă.

O evidenţă suplimentară poate fi găsită în studiile care investighează

caracteristicile fiziologice ale psihopaţilor. Se pare că există deosebiri clare
evidenţiate prin testele de funcţionare ale sistemului nervos autonom. Hare (1978)
a descoperit că psihopaţii, atunci când se odihnesc, au niveluri foarte scăzute de
activitate electrodermală, însă când sunt în stare de stres au niveluri neobişnuit de
mari de activitate cardiacă. Ritmul cardiac alert este o reflectare a excitaţiei
corticale scăzute, ceea ce înseamnă că organismul ignoră stimulii de mediu
neplăcuţi. O asociaţie între deteriorări la nivelul creierului şi personalitatea
antisocială sau tulburarea psihopată a fost susţinută în studii recente (Raine et al.
2000).

51
 Indiferent care este cauza, incapacitatea de a învăţa din experienţă şi astfel
de a vedea consecinţele comportamentului antisocial este pe larg considerată una
dintre caracteristicile fundamentale ale psihopatiei. Unii cercetători au testat acest
fapt prin ceea ce este denumită „învăţarea prin evitare pasivă”. În acest proces,
subiectul învaţă să răspundă la anumite indicii penru a evita o consecinţă
neplăcută, care de obicei în laborator este un şoc electric. Psihopaţii au rezultate
proaste la aceste teste; lor li se descoperă de regulă un nivel scăzut de excitaţie a
sistemului nervos autonom (Chesno şi Kilmann 1975). Însă, când consecinţa
neplăcută a fost ameninţarea cu o penalitate financiară, psihopaţii au avut rezultate
mai bune decât grupul de control (Schmauk 1970). Este posibil ca elementul
cognitiv sa fi furnizat un gen diferit de stimuli în aceste cazuri: probabil că psihopaţii
nu răspund la pedepse pe care sistemul lor le înregistrează ca fără sens. Pe de altă
parte, odată ce sarcina învăţării fixată în experimente devine mai complicată,
psihopaţii vor avea în mod permanent rezultate mai proaste decât grupul de
control, chiar dacă există elemente financiare implcate. Newman et al. (1987) au
realizat un experiment în care puteau fi obţinuţi sau pierduţi bani. În vreme ce
membrii grupurilor de control erau capabili să-şi modifice acţiunile pentru a lua în
calcul posibilitatea pierderii, psihopaţilor li s-a părut prea complicat acest lucru şi au
pierdut în permanenţă. Când a fost introdus un timp suplimentar de 5 secunde
pentru răspunsuri, distanţa între performanţele psihopaţilor şi cei din grupul de
control s-a diminuat.

Dificultăţile de învăţare resimţite de psihopaţi nu sunt în mod necesar

rezultatul factorilor fiziologici; ele pot fi consecinţa unei socializări foarte deficitare
din copilărie. Psihopaţii pot refuza practic să respecte regulile în orice context
situaţional. Adesea asistenţii din spitale îi consideră pe psihopaţi mai ameninţători şi
mai nesupuşi decât oricare alt grup de pacienţi.

Handicapul mintal

Spre deosebire de boala mintală, acesta este o afecţiune contiunuă care de

regulă se manifestă prin tulburarea intermitentă a ceea ce altfel pare o funcţionare
mintală normală. Nivelul de handicap este de regulă măsurat în scopuri clinice (însă
nu şi legale). Printr-un test de inteligenţă IQ ale cărui origini datează din 1908 şi
care este, după cum am arătat deja, subiectul unor controverse continue.

Indivizii situaţi în partea de jos a scalei IQ ar putea suferi de o insificienţă

rezultată din circumstanţe legate de familia lor (inclusiv factori genetici) sau dintr-
un număr de influenţe de mediu, precum o şcolarizare inadecvată. De regulă ei pot
funcţiona suficient pentru a se întreţine. Pe de altă parte, cei situaţi la extrema de
jos a scalei (cu scorul de sub 50) vor avea nevoie de un anumit grad de asistenţă, în
funcţie de nivelul incapacităţii lor. În cazul lor este în general posibil să fie
identificată o cauză particulară a insuficienţei de care suferă: o deteriorare produsă
la naştere, o anormalitate precum sindromul Dawn, o lovitură la cap, ori o boală
foarte serioasă suferită în copilărie.

52
 În ceea ce priveşte nivelurile infracţiunilor indivizilor cu handicap mintal,
evidenţa sugerează că ei comit o paletă de delicte similară cu cele comisă de alţi
oameni, cu excepţia delictelor sexuale, care apar mai frecvent în cazul lor. Tutt
(1971) a descoperit că în cazul unui eşantion de persoane handicapate mintal din
spitale, aproximativ 16% fuseseră condamnaţi pentru o infracţiune sexuală cândva
înainte de internare (nivelul acestor infracţiuni în cazul populaţiei generale a
infractorilor este de 3%). Robertson (1981) a studiat infracţiunile a 300 de subiecţi
cu handicap mintal eliberaţi din spitale după ispăşirea unor pedepse cu spitalizarea
pentru delicte. Aproximativ 12% dintre ei au fost ulterior condamnaţi pentru delicte
legate de indecenţă sexuală şi 1% pentru viol. Robertson a comparat de asemenea
eşantionul său cu un grup de infractori de sex masculin bolnavi mintal. Deşi aceştia
din urmă aveau mai multe apariţii în faţa completelor de judecată şi perioade de
detenţie mai indelungată, cei handicapaţi îşi primiseră prima condamnare la o
vârstă mai mică şi comiseseră mai multe infracţiuni în perioada juvenilă. Nivelul
furturilor era similar la ambele grupuri, dar cei bolnavi mintal comiseseră mai multe
infracţiuni violente. Robertson a comentat că, în afară de incidenţa mai mare a
delictelor sexuale, modelul comiterii infracţiunilor celor cu handicap mintal era
similar cu cel al populaţiei generale de infractori. Pe de altă parte, cei bolnavi mintal
comiseseră arareori infracţiuni în perioada juvenilă, iar delictele pe care le-au comis
au avut loc în urma unor perioade de boală severă.

Există motive puternice pentru care indivizii handicapaţi mintal tind să fie
„criminalizaţi” mai mult decât alţi oameni. Practic fiecare încalcă reguli la un
moment dat, însă handicapaţii mintal o fac mai puţin eficient şi mai vizibil. Există o
mai mare probabilitate ca ei să fie manevraţi de către indivizi mai calculaţi şi să nu
fie în măsură să înţeleagă gravitatea acţiunilor lor. Stângăcia lor generală poate fi
interpretată, chiar atunci când ei încearcă să aibe o atitudine prietenoasă, ca
ostilitate, iar aceasta poate explica rata peste medie a condamnărilor pentru
indecenţă sexuală (Craft şi Craft 1978).

Deranjamentele mintale şi violenţa

Cea mai mare parte a atenţiei a fost acordată relaţiei dintre deranjamentele
mintale şi infracţiunile violente, în vreme ce alte infracţiuni au beneficiat de un
număr mai mic de studii. Printre minoritatea infractorilor cu deranjamente mintale
condamnaţi pentru furtul din magazine, depresivii sunt suprareprezentaţi (Gibbens
1981). Taylor şi Gunn (1984) au descoperit că peste 60% din arestaţii aflaţi în
cercetări acuzaţi de incendieri şi alte distrugeri au prezentat simptome de
deranjamente mintale; în jumătate din cazuri a fost sugerată existenţa psihozei.

Relaţia dintre deranjamentul mintal şi gradul de periculozitate a fost

promovată de psihiatrii secolului al XIX-lea ca explicaţie a infracţiunilor serioase
pentru care nu găseau un motiv evident (Foucault 1978). Deşi studiul psihiatriei s-a
schimbat drastic pe parcursul următorului secol, există încă la nivelul publicului

53
general opinia că persoanele cu dereglări mintale sunt în particular predispuse la
acte de violenţă. În ce măsură se sprijină această opinie pe evidenţă?

Informaţiile obţinute din statisticile asupra infracţiunilor penale din Anglia şi

Ţara Galilor sugerează că aproximativ o cincime dintre indivizii descoperiţi că au
ucis nelegal, au pledat cu succes responsabilitate diminuată şi sunt prin urmare
condamnaţi pentru ucidere din culpă. Însă acesta este un indicator nesigur al
deranjamentelor mintale ale ucigaşilor, întrucât există un număr de factori (precum
compromisul dintre apărare şi acuzare—plea bargaining) care ar putea sta la baza
unei asemenea concluzii. Apărarea legală pe motive de boală mintală, datând din
1843, este foarte rar folosită şi are foarte puţine în comun cu conceptele moderne
ce desemnează deranjamentele mintale. Într-un studiu al indivizilor condamnaţi
pentru infracţiuni de omucidere în Anglia şi Ţara Galilor între 1996 şi 1999, Shaw et
al. (2006) au descoperit că 10% avuseseră simptome de boală mintală în momentul
infracţiunii.

Silver et al. (2008) au efectuat un studiu retrospectiv longitudinal pe 17248

de deţinuţi americani pentru a vedea dacă cei care fuseseră trataţi pentru probleme
de sănătate mintală comiseseră o cu o mai mare probabilitate crime şi agresiuni
decât alte tipuri de infracţiuni. Ei au descoperit că o istorie a tratamentului pentru
probleme de sănătate mintală a fost mult mai puternic legată de infracţiuni violente
şi sexuale decât de oricare alt tip de infracţiuni.

Există de asemenea evidenţă că indivizi cărora li se atribuie tulburări

psihopate sunt predispuşi la violenţă. Principala problemă cu această descoperire
este tocmai clasificarea psihopatiei: este o definiţie circulară care are într-o mare
măsură la bază tendinţa izbucnirilor violente. Black şi Spinks (1985) au descoperit
că psihopaţii tind să comită mai multe infracţiuni violente după eliberarea lor decât
cei clasificaţi ca bolnavi mintal dar că asocierea aproape a dispărut în cazul
infracţiunilor comise anterior. Însă alte cercetări au sugerat existenţa unei legături.
Hare et al. (1988) au descoperit rate mai înalte de recidivă pentru majoritatea
infracţiunilor printre psihopaţi decât printre non-psihopaţi. Un studiu efectuat de
către Jamieson şi Taylor (2004) pe pacienţii externaţi din trei spitale speciale de
înaltă securitate din Anglia a arătat că 2/3 dintre cei clasificaţi potrivit categoriei
legale de tulburare psihopată au recidivat în maxim 2 ani.

Există o anumită evidenţă provenită din cercetări a faptului că

tulburarea de stress posttraumatic (PTSD) poate fi asociată violenţei. Solursh (1989)
a studiat un eşantion de 100 de veterani americani ai războiului din Vietnam care
sufereau de PTSD. El a descoperit la 94% dintre aceştia prezenţa unui pattern de
„dependenţă de luptă” (combat addiction), în cadrul căruia coşmaruri şi flashback-
uri euforice alternau cu perioade de depresie severă. Deşi a fost de asemenea
evidenţiat că 97% dintre subiecţi erau clasificaţi drept „explosivi şi iritabili” iar 81%
se angajaseră în activităţi de tip „combat” precum posesia unei arme încărcat şi
vânătoarea, nu s-au înregistrat cazuri de veterani care au comis infracţiuni

54
implicând violenţa. Collins şi Bailey (1990) au identificat o relaţie între PTSD şi
infracţiuni violente neasociate luptei armate într-un eşantion de deţinuţi de 1140 de
bărbaţi. Cei 2,3% din grup care corespundeau strict caracteristicilor PTSD aveau o
tendinţă semnificativ mai pronunţată de a fi arestaţi sau închişi pentru o infracţiune
violentă, iar în cele mai multe cazuri evidenţa arăta că simptomele precedaseră
infracţiunile.

Cu toate acestea, dacă se analizează atât deranjamentele mintale la

infractorii condamnaţi şi ratele infracţionalităţii oamenilor cu infracţiuni psihiatrice,
este dificil a se stabili o relaţie fermă între deranjament mintal şi infracţiune. Există
şi excepţii. Schizofrenia este psihoza cea mai asociată cu violenţa, deşi numărul real
al celor în cauză este foarte mic; de asemenea a fost descoperită şi o legătură între
violenţă şi psihopatie.

Concluzie

Deşi există o evidenţă clară a faptului că anumite forme de deranjament

mintal sunt asociate cu criminalitatea, nu este deloc sigur că, în multe din aceste
cazuri, infracţiunea a avut loc ca rezultat al deranjamentului mintal. De exemplu, e
posibil ca deranjamentul mintal să se fi asociat problemelor sociale, care ele însele
au precipitat comiterea infracţiunii. Chiar atunci când o legătură cauzală pare a fi
stabilită, e posibil ca deranjamentul mintal să fi apărut ca un rezultat al factorilor de
mediu, nu datorită vreunei cauze organice. Într-un studiu al internărilor într-un
număr de spitale psihiatrice din statul Massachusetts între 1994 şi 2000, Hudson
(2005) au descoperit că existenţa condiţiilor socio-economice precare erau corelate
cu un risc de apariţie a bolilor mintale. Cei aflaţi pentru o perioadă îndelungată în
instituţiile de detenţie pot deveni bolnavi mintal drept rezultat al internării lor.

Implicarea legii în definiţiile legale şi pedepsirea deranjamentului mintal au

fost de asemenea problematice. Legea reflectă reţinerea (percepută) a societăţii de
a perminte infractorilor să evite consecinţele actelor lor pe considerentele
deranjamentelor mintale, pe care marea majoritatea a oamenilor nu le înţeleg şi le
consideră neautentice. Principalele schimbări din Legea asupra Sănătăţii Mintale din
1983 în raport cu cea din 1959 a avut ce efect întărirea controlului curţilor de
judecată asupra persoanelor cu deranjamente mintale în detrimentul evaluărilor
psihiatrice.

Cu toate acestea, evidenţa indică uneori clar o cauză organică a

comportamentului antisocial. Este dificil să evaluăm utilitatea considerării unui
astfel de comportament drept „infracţiune”. În cazuri extreme ar putea exista o
invocare legală a problemelor mintale în favoarea apărării sau o sentinţă de
spitalizare în loc de o condamnare. Însă tot mai multă îngrijorare este exprimată în
legătură cu numărul crscând de persoane cu deranjamente mintale care, din cauza
închiderii unor spitale, primesc tot puţin tratament spitalicesc. Străzile majorităţii
oraşelor mari conţin un număr tot mai mare de astfel de indivizi, care adesea se

55
comportă bizar, însă arareori comit infracţiuni mai grave decât delictele minore de
tulburarea a ordinii publice. Steadman et al. (1998) au ajuns la concluzia că riscul
de atac din partea infractorilor recent externaţi din spitalele psihiatrice este extrem
de redus. Nu este simplu nici a formula o predicţie precisă aptă să-i identifice pe cei
care reprezintă cea mai mare ameninţare. Monahan et al. (2001) au studiat 1000 de
pacienţi externaţi din spitale psihiatrice civile pe o perioadă de 12 luni. Pacienţilor le
fuseseră măsuraţi anterior 134 de factori destinaţi să evalueze riscul ca ei să
acţioneze agresiv. Niciun singur factor nu s-a dovedit un predictor semnificativ al
comportamentului violent.

La nivelul „micro” (adică individual) al explicaţiei, deranjamentul mintal

explică fără îndoială un anumit volum de infracţiuni. Însă atunci când ne plasăm la
nivel macro (adică societal) al explicaţiei motivelor pentru care un număr mare de
oameni comit tipuri particulare de infracţiuni, deranjamentul mintal poate arareori
oferi răspunsul. După cum se exprima Hodgins (1992) cu privire la America (însă
putea s-a spună si despre Marea Britanie), „în comparaţie cu volumul mare de
infracţiuni ... delictele celor cu deranjamente psihiatrice majore şi handicapuri
intelectuale par nesemnificative”.

Profiling - Teorii ale personalităţii

Termenul „personalitate” este folosit pentru a descrie atribute

temperamentale şi emoţionale individului care sunt relativ consistente şi care îi
influeţează comportamentul. Capitolul se ocupă de măsura în care explicaţiile
psihologice cele mai importante ale dezvoltării personalităţii pot fi puse în legătură
cu comportamentul infracţional. Psihologii folosesc diferite clasificări: unele pot
include în conceptul de personalitate examinarea factorilor biologici sau a
aspectelor deranjamentelor mintale precum psihopatia. Însă dat fiind că acestea
reprezintă de asemenea domenii de interes de sine-statătoare substanţiale, ele au
fost tratate separat în alte capitole.

Căutarea trăsăturilor „criminale”

Psihologii denumesc o caracteristică persisientă sau stabilă a personalităţii

„trăsătură”. Vreme de mulţi ani ei au elaborat teste destinate să măsoare
trăsăturile de personalitate în încercarea de a testa ipoteza că oamenii predispuşi să
acţioneze într-un mod antisocial se deosebesc de oamenii „normali”. Adesea sunt
elaborate chestionare, fie în forma inventarierilor multi-variabile, care măsoară un
număr de varii dimensiuni, sau în forma inventarierilor univariabilă, care măsoară
una singură.

56
 Probabil că cel mai cunoscut inventar multivariabilă este impresionant-
numitul Minnesota Multiphasic Personality Inventory (MMPI). Indivizilor care sunt
supuşi testului li se prezintă o listă de 550 de afirmaţii iar ei trebuie să decidă care
sunt adevărate şi care sunt false în legătură cu ei. Ei primesc scoruri pe 10 scale
diferite, elaborate cu scopul de a măsura diferite aspecte ale personalităţii. Scalele
nu sunt concepute în mod special pentru identificarea infractorilor, iar unele dintre
ele sunt chiar inadecvate puntru un asemenea scop. Waldo şi Dinitz (1967) au
descoperit că cea mai utilă pentru evidenţierea infractorilor era Scala 4, care
măsoară psihopatia. Însă o examinare amănunţită dezvăluie că răspunsurile la
anumite întrebări vor fi mult mai predictibile pentru delincvenţi cum ar fi cea care
întreabă dacă suspectul a avut vreodoată „necazuri cu legea”. Waldo şi Dinitz au
descoperit că rezultatul studiilor în care erau evidenţiate deosebirile de
personalitate dintre delincvenţi şi non-delincvenţi depindeau de răspunsurile la 4
din 50 de întrebări. O altă problemă a scalei psihopatiei este faptul că ea s-a dovedit
utilă şi în identificarea unor trasături non-delicvente, precum nonconformismul şi
conflictul de familie (Hawk şi Peterson 1974).

Schuessler si Cressey (1950) au examinat un număr de studii realizate vreme

de 25 de ani, care prin compararea personalităţii delincvenţilor şi a non-
delincvenţilor, au măsurat scoruri bazate pe teste obiective. Ei au afirmat că
validitatea îndoielnică a unei bune părţi a cercetării a pus sub semnul întrebării
descoperirea unor legături dintre personalitate şi criminalitate. Mulţi ani mai târziu
şi, în ciuda mai marii sofisticări a metodologiilor, Arbuthnot et al. (1987) au efectuat
o examinare similară, ajungând la aceleaşi concluzii la toate tipurile de inventariere.
Nu au putut fi identificate deosebiri majore între infractori şi grupurile de control la
capitolul căutării de senzaţie, o trăsătură adesea atribuită delincvenţilor. Deşi există
o anumită evidenţă a faptului că infractorii au un concept despre sine mai deficitar,
nu este clar dacă aceasta este cauza sau rezultatul etichetei de delicvent.
Impulsivitatea este o trăsătură atribuită pe larg infractorilor, iar delincvenţii supuşi
tratamentului oficial, par mai impulsivi decât membrii grupurilor de control. Însă
este posibil ca acest lucru să depindă mai mult decât faptul că sunt reţinuţi, decât
de delictele lor: infractori impulsivi tind să îşi comită infracţiunile în împrejurări pe
care ei le consideră total inadecvate.

De aceea rezultatul este că testele de personalitate n-au putut arăta cu prea

mare certitudine că delincvenţii posedă trăsături de personalitate semnificativ
diferite faţă de cele ale non- delincvenţilor. Chiar şi atunci când sunt sugerate
asemenea legături—precum cele dintre infracţionalitate şi asertivitate, lipsă de
respect pentru autoritate sau psihopatie—există dificultăţi. În capitolul 2 am arătat
că există mult mai mulţi delincvenţi decât cei înregistraţi oficiali, iar mulţi pretinşi
non-delincvenţi au comis probabil infracţiuni penale. Mai mult, este probabil
îndoielnic faptul că trăsăturile de personalitate descriu ceva mai mult decât modul
în care indivizii sunt predispuşi să reacţioneze în anumite situaţii. De exemplu,

57
indivizii nu sunt niciodată lipsiţi de respect faţă de toate persoanele pe care le
întâlnesc.

Principalele teorii ale personalităţii care par cu deosebire relevante pentru

comportamentul delicvent sunt explicaţiile psihanalitice şi teoriile învăţării.

Explicaţii psihanalitice ale infracţiunilor

Originile psihanalizei moderne pot fi găsite în scrierile lui Sigmund Freud

(1856-1939) care a practicat psihiatria vreme de mulţi ani la Viena şi a publicat un
mare număr de studii de-a lungul primei treimi a secolului XX. Asemenea lui Marx,
Freud a scris puţin in mod specific despre infracţiuni,însă teoriile sale tratează
dezvoltarea personalităţii şi au fost folosite de unii dintre continuatorii săi pentru a
explica modul în care indivizii aleg calea actelor antisociale sau infracţionale. Teoria
freudiană a fost rezumată cu claritate de către Lazarus (1980) care a spus că
oamenii suferă tulburări şi sunt incapabili de a face faţă cu succes situaţiei lor
deoarece ei poartă agende din copilărie care interferează cu bunul simţ al adultului.
Psihanaliza este foarte complexă şi a fost dusă mai departe de către numeroşi
autori. În acest capitol vor fi expuse pe scurt aspectele centrale ale teoriei lui Freud.

Personalitatea freudiană

Cea mai cunocută contribuţie a lui Freud la psihologie este accentul pe care l-
a pus pe inconştient în cadrul funcţionării mentale a omului. Inconştientul, care
conţine nevoi instinctive şi amintiri reprimate, a fost asemuit „părţii sufundate,
invizibilă a aisbergului” (Hollitscher 1947). Aceasta constituie cea mai mare şi, în
anumite privinţe, cea mai puternică sencţiune a minţii. Ea îşi are originea în
incidentele traumatice din copilăria timpurie dintre care unele au fost trăite
conştient, altele nu.

În analiza sa a personalităţii, Freud a pornit de la ideea că indivizii sunt

înzestraţi biologic cu tendinţele egoiste de cătare a plăcerii şi cele distructive.
Aceste resorturi sau instincte bazice, precum cel de a mânca, de a avea comfort sau
de a obţine plăcere sexuală, derivă din partea inconştientă a minţii şi sunt
exprimate într-o energie psihică pe care Freud a numit-o id. Ele solicită gratificare
imediată şi se supun doar „principiului plăcerii”. Pentru psihanalişti cele mai
interesante forme ale acestei energii psihice sunt instinctele sexului şi agresiunii.
Instinctul se deosebeşte de stimulul extern deoarece apare în interiorul corpului şi,
spre deosebire de stimul, o persoană nu poate scăpa de el. Este evident că această
energie psihică trebuie controlată într-un fel sau altul pentru a-l face pe individ
capabil de a trăi în societate, iar acest control este îndeplinit atât de eu, cât şi de
supraeu. Scopul eului este de a restricţiona nevoile id-ului prin demonstrarea
realităţii lucrurilor care se vor întâmpla dacă este lăsat în afara controlului. De
exemplu, id-ul unui copil ar putea solicita dulciuri drept recompensă, însă dacă este
pedepsit pentru ca a luat una, copilul va ajunge să înveţe prin operaţia egoului că
nu merită necazul. În mod similar, ego-ul îi poate servi id-ului într-o manieră

58
pozitivă: un copil mic va învăţa repede că atunci când plânge este foarte probabil să
fie hrănit.

În controlarea resorturilor id-ului, eul aste ghidat de către supraeu, care

reflectă interiorizarea standardelor parentale şi societale. Considerat în trecut un
element inconştient, supraeul este în prezent considerat de cei mai mulţi specialişti
o parte a minţii conştiente (Nass 1966). El are două componente: conştiinţa şi ideal-
eul. Conştiinţa este formată din reguli morale şi toate provocările venite din partea
impulsurilor nedorite sunt împiedicate să atingă conştiinţa de către mecanismele de
apărare ale eului. Pentru a folosi aceeaşi ilustrare ca mai sus, dacă copilul doreşte
să ia o bomboană iar nimeni nu este prezent, un supraeu bine format va determina
pe copil să se mustre pe sine. Ideal-eul reflectează standardele la care aspiră
individul şi îi oferă eului scopurile pozitive.

Pentru a rezuma, vom spune că în sistemul psihodinamic, id-ul creează

energii care, dacă nu sunt neutralizate sau canalizate, vor apărea la nivelul
conştiinţei sau în acţiune. Datorită naturii lor, dacă nu sunt ţinute sub control,
aceste energii vor face viaţa individului alături de alţi oameni dificilă. Eul şi supraeul
acţionează ca agenţi de contrabalansare: supraeul direcţionează energiile puternice
ale id-ului asupra eului sub forma sentimentelor de vinovăţie. Eul va controla
comportamentul aşa cum o cere supraeul pentru a evita durerea cauzată de
vinovăţie. Dacă id-ul este puternic iar supraeul este slab, eul nu va fi capabil să
funcţioneze corespunzător. Individul va fi conştient de pericolul de a fi prins şi
pedepsit, însă plăcerea obţinută dintr-un act infracţional (aşa cum este simţită de
către id) va învinge orice constrângere venită din partea eului. Warburton (1965) a
identificat deţinuţi inteligenţi condamnaţi pentru infracţiuni serioase care au
susţinut că recompensele pentru activităţile infracţionale au compensat în mod
adecvat pedepsele primite. Acest fapt explică totodată de ce pedepsele severe sunt
considerate descurajări eficiente ale infracţiunilor de către populaţia „non-
infractoare”—ai cărei membri sunt conduşi în fond de eurile lor—în vreme ce
numeroşi infractori nu par să fie influenţaţi deloc de asemenea pedepse (Kline
1987).

Există, prin urmare, trei procese psihologice de bază în conflict potenţial sau
actual unele cu altele, iar un individ poate duce o viaţă stabilă dacă, după cum se
exprima Feldman (1964), poate fi stabilit între ele un anumit „echilibru al puterilor”.

Faze ale dezvoltării personalităţii

Există 5 faze identificabile ale dezvoltării instinctelor. Prima este faza orală,
care se întinde pe parcursul primului an de viaţă. Aşa cum o sugerează numele,
gura este zona cheie a corpului prin care copilul mic obţine plăcere (subtul), îşi
exprimă sentimentele (plânsul) şi apoi începe să arate agresivitate (muşcatul). Faza
următoare este cea anal-sadică, care durează aproximativ de la vârsta de un an
pâna la 3 ani şi jumătate, anusul ânlocuieţte gura în ceea ce priveşte importanţa, în

59
particular ca sursă de plăcere autoerotică. Copilul îşi va reţine excreţia şi apoi se va
juca cu aceasta. Lucrul acesta nu este atât de evident datorită influenţelor de
mediu. De asemenea copilul va dezvolta o puternică legătură emoţională cu mama
sa—probabil tot atât de puternică precum cele mai puternice sentimente pe care le
va atinge vreodată—şi îi place să fie mângâiat şi îmbrăţişat. Instincte agresive
puternice pot de asemenea să-şi facă apariţia; copiii mici se pot ataca unii pe ceilalţi
(pot ataca şi animale) fără a da semne de regrete.

A treia fază este cea falică, care durează de la 3 ani până la 5 ani. Copilul
devine interesant de organele genitale şi începe să se masturbeze. El va fi posesiv
faţă de părintele de acelaşi sex şi gelos pe fraţi sau surori. Nevoile instinctive intră
de acum în contradicţie cu dorinţele personalităţii aflate în dezvoltare. Cea de-a 4 a
fază, perioada latenţei, durează de la 5ani până la începutul pubertăţii. Nevoile
instinctive se retrag în cea mai mare parte în „fundal”. A 5 a fază este cea a
pubertăţii, în care nevoile instinctive ies din nou la suprafaţă. Până la Freud, s-a
considerat că aceasta este faza în care sexualitatea umană se manifestă pentru
prima oară. Forma pe care instinctele particulare o iau acum (de exemplu sărutul
sau sadomasochismul) va depinde în mare măsură de ceea ce s-a petrecut în
primele 4 faze. Doar după pubertate se stabileşte scopul pulsiunii sexuale. În fazele
orală şi anal-sadică acesta era reprezentat de propriul corp al copilului sau al mamei
acestuia. În faza pubertăţii timpurii se poate orienta către cineva de acelaşi sex.

Reacţii la nevoile instinctuale

Eul are sarcina dificilă de a servi atât id-ul cât şi supra eul. Dacă eul
funcţionează corespunzător, dorinţele id-ului vor fi controlate astfel încât să fie
acceptabile pentru supraeu. Cu alte cuvinte, copilul va trebui să fie învăţat să
reacţioneze la nevoile instinctuale într-o manieră acceptabilă social. Acest lucru
poate fi atins în trei modalităţi principale. Nevoile id-ului pot fi orientate către alt
obiect; de pildă suptul la sân poate fi înlocuit cu hrănirea cu biberonul, sublimarea
poate deturna instinctul de la ţinta sa iniţială către una nouă şi mai acceptabilă din
punct de vedere . Agresiunea poate fi canalizată către sporturi precum boxul, iar
tentinţele distructive, precum smulgerea picioarelor păianjenilor, pot fi redicţionate
către dezmembrarea şi reansamblarea unor jucării demontabile. Astfel se poate
forma o reacţie care inversează instinctul originar în direcţia opusă.

Potrivit lui Freud, pentru ca oricare dintre aceste trei mecanisme să

funcţioneze adecvat, procesul trebuie să îşi facă apariţia cu încetineală. Altfel
instinctul—precum agresiunea—poate fi reprimat în inconştient doar pentru a
apărea un număr de ani mai târziu într-o perioadă de criză. Alternativ, o asemenea
criză persoanală poate avea drept rezultat o regresie către un punct de fixaţie: o
etapă anterioară de dezvoltare, care probabil nu a fost tratată corespunzător la
vremea respectivă. De exemplu, un conflict în faza anal sadică pote duce la acte
ulterioare de sadism în situaţia în care obiedienţa este în cauză. Psihanaliştii

60
numesc tulburările personalităţii care pot rezulta din asemenea conflicte
nerezolvate, nevroze.

Ataşamentul

Multă vreme a existat o convingere larg împărtăşită că o mare parte a

delincvenţei juvenile rezultă din experienţele deficitare ale copilăriei. Dacă aşa ar
sta lucrurile, explicaţia psihanalitică ar spune că persoana aflată la vârsta copilăriei
fragede nu a fost capabil să formeze ataşamentele parentale necesare şi prin
urmare şi-a format un eu inadecvat. Popularitatea acestei idei, mai ales de-a lungul
anilor ’50 şi ’60 ai secolului trecut, a fost atribuită scrierilor lui John Bowlby.

Problemele izvorâte din lipsa legăturilor adecvate de ataşament dintre mamă

şi copil au fost identificate de Bowlby într-un studiu din 1944. El a comparat 44 de
hoţi juvenili care au fost trimişi la clinica Tavistock din Londra între 1936 şi 1939, cu
un grup de control de 44 de copii „non-infractori” care au fost de asemenea
examinaţi în clinică. În vreme ce 17 dintre cei 44 de hoţi fuseseră complet separaţi
de mamele lor pe perioade de cel puţin 6 luni în primii 5 ani de viaţă, doar doi dintre
membrii crupului de control au trecut prin asemenea experienţe. De aceea Bowlby a
tras concluzia că privaţiunile materiale implicând o perioadă lungă de separare pot
reprezenta o cauză semnificativă a delincvenţei.

Ideile lui Bowlby au avut un impact imediat şi au sensibilizat mulţi oameni

care căutau o explicaţie pentru creşterea postbelică a delincvenţei juvenile.
Expresia „familii destrămate” a intrat în verbiajul obişnuit. Sluckin et al. (1983) au
subliniat că larga publicitate acordată screrilor lui Bowlby au avut atât efecte
imediate pozitive, cât şi efecte imediate negative. Sub aspect pozitiv, secţiile pentru
copii ale spitalelor se deschideau pentru vizitatori într-o măsură mult mai largă
decât până atunci. Însă creşele înfiinţate de-a lungul celui de-al doilea război
mondial au fost închise în anii ’50, ducând adesea la soluţiile mai puţin
satisfăcătoare ale îngrijirii la domiciliu.

În 1972 Michael Rutter a examinat întreaga literatură a domeniului și a

conchis că ideile lui Bowlby au fost adesea prezentate eronat. El n-a sugerat că doar
îngrijirea constantă de către una și aceeași persoană e necesară. Rutter a făcut o
distincție între privare, care se referă la absența unui ingredient crucial din reația
parental și privațiune, care se referă la separarea propriu-zisă. Concluzia sa a fost că
cea dintâi este mult mai semnificativă pentru creșterea copiior decât cea din urmă.
Nu exista nici evidență a faptului că un copil va suferi dacă nu a fost crescut de
către mama naturală. Rutter a considerat că „mama multiplă” (multiple-mothering)
reunind până la 4 sau 5 indivizi nu ar avea efecte adverse. Uterior, cercetări precum
Cambridge Study in Delinquent Development a sprijinit argumentul că influențele
familiei care ar putea afecta delicvența sunt mult mai complicate decât privațiunea
maternă luată separate (West 1982).

61
 Însă se pare că opinia publică n-a fost pe deplin convinsă să renunțe la
asocierea familiior destrămate cu criminalitatea (Furnham și Henderson 1983). De
asemenea, există încă dezbateri pe marginea întrebării dacă dezvoltarea unui copil
de vârstă fragedă poate fi afectată de expunerea lui la îngrijirea non-parentală. Un
studiu american întreprins de către Han (2005) a ajuns la concluzia că plecarea a
serviciu a mamelor în orele non-standard par să aibă un efect advers asupra
dezvoltării cognitive a copiior lor cu vârste de până la 36 de luni. Autorii au sugerat
că un motiv al acestui lucru poate fi faptul că probabilitatea mărită ca mama să fie
obosită și deprimată va contribui la crearea unui mediu familia mai puțin propice
pentru dezvoltarea copilului. Alt motiv ar putea fi probabilitatea mărită a
alternativelor inadecvate de îngrijire a copiillor pe perioada absenței sau
indisponibilității mamelor ocupate. Un studio efectuat în SUA de Institutul Național
pentru Îngrijirea Copiilor și Dezvoltare Umană (NICHD) a arătat că acei copii care
fuseseră în creșe și alte grupuri similar în perioada preșcolară aveau o mai mare
tendință de a fi turbulenți și agresivi odată ajunși în mediul șocolar. Această
tendință a continuat cel puțin până la atingerea vârstei de 12 ani (Belsky et al.
2007).

Această concluzie concordă cu rezultatele cercetării întreprinsă de Penelope

Leach şi colegii ei ca parte a proiectului Families, Children and Childcare Study care
monitorizează 1200 de copii şi familiile lor din nordul Londrei şi din Oxfordshire
(Leach et al. 2005). Bebeluşii şi copiii foarte tineri care au primit îngrijire în creşe au
prezentat niveluri mai înalte de agresiune sau aveau o tendinţă mai mare de a
deveni trişti şi retraşi. Cu toate acestea, cercetătorii nu au considerat că
descoperirile lor ar trebui interpretate ca un îndemn ca mamele să stea acasă;
problema ar putea proveni din natura şi calitatea îngrijirii primite de copii. De
asemenea au fost puse în evidenţă rezultate pozitive ale prezenţei copiilor în creşe.
Cercetarea NICHD a arătat că acei copii care au beneficiat de o îngrijire de grup de
bună calitate posedau un vocabular mai amplu la vârsta de 12 ani.

Într-o analiză a datelor provenite din studiul Cambridge asupra dezvoltării

delincvenţei, Juby şi Farrington (2001) au descoperit câteva lucruri interesante
legate de efectele separărilor din familie asupra delincvenţei. Ideile unor autori
precum Bowlby erau consolidate de descoperirea că băieţii separaţi de mamele lor
aveau o tendinţă mai pronunţată de a deveni delincvenţi decât băieţii separaţi de
taţii lor. Mai mult, băieţii care au continuat să trăiască cu mamele lor au prezentat
niveluri de delicvenţă similare cu cele ale băieţilor care au trăit în relaţii armonioase
cu ambii părinţi. Cercetătorii au descoperit de asemenea că tulburările cauzate de
conflictul parental erau mai vătămătoare decât cele cauzate de moartea unuia
dintre părinţi.

Concepţia lui Rutter asupra importanţei relaţiei timpurii dintre părinte şi copil
este în prezent împărtăşită de numeroşi psihologi. Există o cantitate importantă de
evidenţă provenită din cercetare a faptului că slabul ataşament dintre mamă (figura
maternă) şi copil poate duce la probleme în viaţa ulterioară a copilului. De exemplu,

62
Patrick et al. (2005) au descoperit că nivelul de căldură emoţională pe care îl
stabilesc părinţii cu copiii până în jurul vârstei de 5 ani şi jumătate a reprezentat un
determinant esenţial al comportamnetului copiilor 4 ani mai târziu

Kreppner et al. (2007) au întreprins o analiză longitudinală a unui grup de

copii ce trăiseră experienţele unei privaţiuni extreme în orfelinatele din România
înainte de a fi adoptaţi de familii britanice. Când s-au făcut comparaţii cu copiii
neinstituţionalizaţi adoptaţi din România şi cu copiii care nu suferiseră privaţiuni,
proveniţi din si adoptaţi în Marea Britanie, a reieşit că mai mult de 2/3 din copiii
români care fuseseră în orfelinate mai mult de 6 luni au continuat să sufere de
probleme precum deficienţe cognitive şi quasi-autism vreme de cel puţin 7 ani după
adopţie.

Cercetătorii au descoperit că funcţionarea neuro-biologică centrală la

primatele tinere poate fi afectată de separare. Ele pot refuza hrana, pierd în
greutate şi chiar se înfometează până la moarte. După cum a indicat Kraemer
(1985), sistemul imunitar al primatelor poate deveni deficient. Acest fapt este foarte
similar observaţiei făcută de Bowlby asupra copiilor în vârstă de 3 luni care, fiind
separaţi de părinţii lor şi plasaţi într-o instituţie, adesea mor de infecţii şi, chiar dacă
supravieţuiesc, cresc cu un deficit semnificativ de greutate şi uneori handicapaţi
mintal.

În anii din urmă a apărut evidenţă suplimentară a faptului că oamenii pot fi

afectaţi în mod similar. Cercetările întreprinse de Breier et al. (1988) au arătat că
adulţii care pierdut un părinte în perioada copilăriei timpurii şi nu au obţinut o altă
relaţie de sprijin ar putea suferi drept rezultat schimbări biologice şi imunologice.
Wismer Fries et al. (2005) au comparat un grup de orfani ruşi adoptaţi de familii
americane cu un grup de copii americani crescuţi de părinţii lor biologici. Ei au
descoperit că copiii din orfelinate prezentau niveluri mai scăzute a doi hormoni
consideraţi importanţi în dezvoltarea emoţională.

Unele dintre dificultăţile care pot lua naştere din ataşamentul slab dintre
părinte şi copil sau din lipsa acestuia la începutul vieţii copilului au fost puse în
legătură cu comiterea violenţelor şi abuzurilor de mai târziu. Există o evidenţă clară
a faptului că femeile care au fost abuzate au tendinţa de a-şi abuza proprii copii.
Într-unul dintre studii, procentul acestora a fost de 70% (Egeland et al. 1987).
Weissberg (1983) a considerat că ataşamentul parental deficient faţă de copii
reprezintă un factor semnificativ al apariţiei problemelor abuzului şi neglijării
copiilor. Părinţii copiilor abuzaţi prezintă un grad scăzut de identificare cu nevoile şi
sentimentele copiilor. Copilul însuşi poate ajunge la o stimă de sine scăzută şi să
devină egocentric. Potrivit lui Main şi George (1985) copiii mici abuzaţi au reacţionat
negativ şi uneori agresiv la semne de durere (sufletească) date de tovarăşii lor; spre
deosebire de aceştia, un grup de control de copii neabuzaţi au manifestat îngrijorare
şi tristeţe.

63
 O altă consecinţă ar putea fi disocierea care potrivit unor psihiatri se petrece
atunci când un individ abuzat sau traumatizat creează o fiinţă separată pentru a
înfrunta efectele unui eveniment teribil sau pentru îndepărta ameninţarea revenirii
acestuia. Acest lucru poate explica de ce multe victime par distante şi supuse atunci
când suferă abuzuri—ei s-au disociat prin scindarea personalităţii şi asumarea altei
forme. Însă această „altă persoanlitate” poate oferi o supapă pentru ura pe care o
simt faţă de ei înşişi şi faţă de abuzatorii lor. După cum a subliniat Alice Miller
(1983), Adolf Hitler a fost victima unor abuzuri fizice severe din partea tatălui lui. În
alte cazuri, violenţa rezultată din această mânie poate fi îndreptată către sine. Unii
indivizi pot ajunge să se automutileze—mulţi dintre aceştia au suferit abuzuri în
copilărie. Evidenţa sugerează că victimele masculine ale abuzurilor îşi înfruntă
mânia în mod diferit faţă de victimele feminine. Brown şi Anderson (1991) au
descoperit că bărbaţii au o tendinţă mult mai mare decât femeile de a-şi exprima
mânia sub forma agresiunii faţă de alţii, în vreme ce majoritatea femeilor îşi
direcţionează mânia spre interior, iar în multe cazuri ele îşi cauzează vătămări
fizice.

Abby Stein (2007) a realizat interviuri cu bărbaţi deţinuţi într-un spital din
New York şi a studiat datele deţinute de poliţie cu privire la ei. Ea a descoperit
existenţa unei relaţii între nivelul violenţei faptelor subiecţilor şi dimensiunile
abuzurilor din copilărie pe care aceştia le-au suferit. Stein a argumentat că bărbaţii
au suferit traume severe care au dus la o stare de disociere. Acest lucru explică
motivul pentru care mulţi dintre bărbaţi au spus că au fost incapabili să-şi
amintească propriile acte violente. Amnezia lor a fost o reacţie psihologică
autentică, nu o încercare de a refuza responsabilitatea pentru actele săvârşite.
(Întradevăr, mulţi dintre aceştia au acceptat prezentarea de către acuzare a
comportamentului lor.) Infracţiunile comise în această stare disociată sunt adesea
însoţite de furie extremă în acelaşi timp există o dorinţă puternică a unui astfel de
individ de a fi pedepsit pentru răul care trebuie să fi condus iniţial la abuz.

Concluzie

În esenţă, explicaţiile psihanalitice susţin că copiii mici trebuie să interiorizeze

regulile societăţii pentru a fi pe deplin socializaţi, că problemele relaţiilor părinte -
copil pot conduce la comportament infracţional mai târziu şi că unele infracţiuni
rezultă din conflicte anterioare care sunt stocate la nivelul inconştientului. Acest
ultim element este cel care diferenţiază abordarea psihanalitică în raport cu alte
tipuri de explicaţie. Însă ea este totodată cea mai dificil de testat. O persoană care,
potrivit lui Freud, ar trebui să acţioneze într-o modalitate particulară, s-ar putea
comporta cu totul diferit. Însă ipoteza poate fi verificată pe baza faptului că
conflictul aflat la baza comportamentului anticipat a fost reprimat. Tehnici precum
hipnoza, analiza viselor şi asocierea verbală sunt în ultimă instanţă subiective iar
psihanaliştii nu cad de acord asupra modalităţilor de utilizare a lor. Kline (1987)
susţine că există tehnici de stimulare subniminală, bazate pe cercetarea lui
Silverman (1983) care pot indica prezenţa conflictului, însă validitatea lor a fost

64
contestată (Balay şi Shevlin 1988). De asemenea s-a sugerat că conflictul nevrotic
poate fi o consecinţă, la fel de mult ca şi o cauză a infracţiunii (Feldman 1964).
Potrivit lui Stott (1980) principalele nevoi psihice ale copiilor sunt reprezentate de
nevoia de a face faţă realităţii.

Kline (1987) a subliniat că psihanaliştii nu pretind că pot explica toate tipurile

de infracţiuni. Multe dintre infracţiunile împotriva proprietăţii implică obiective
perfect operaţionale, reprezentând punctul culminant al unei planificări foarte
atente. Potrivit lui Kline este prin urmare foarte posibil ca psihanaliza să fie în
special relevantă cu privire la infracţiunile aparent iraţionale—tipurile asociate cu
psihopaţii şi nevroticii extremi. Însă există încă probleme referitoare la această
explicaţie restrictivă. Deşi psihanaliza poate arunca mai multă lumină asupra sporirii
infracţionalităţii tinerilor aflaţi la vârsta pubertăţii (ca manifestare a conflictelor
anterioare după încheierea perioadei de latenţă), ea nu poate, la fel ca şi alte tipuri
de explicaţie, explica întreruperea ritmului infracţionalităţii în perioada adolescenţei
târzii (în situaţiile în care subiecţii nu au fost supuşi cu succes vreunei terapii). Mai
mult afirmaţia lui Freud că femeile posedă un supraeu mai slab decât bărbaţii (dat
fiind că soluţionarea de către ele a complexului Electra este considerată adesea
incompletă) ar fi trebuit să aibe drept rezultat un volum mult mai mare al
infracţionalităţii feminine (Hoffman 1977)

Psihanaliza este demodată în cercurile academice în care este discutată

criminalitatea (nu şi în seriale de succes precum Criminal Minds, sau CSI, dar şi în
abordări de impact printre profileri, precum cea a lui D. Cartwright). Impactul
pozitivismului a afectat-o semnificativ. Psihanaliza este o descriere a proceselor
interioare care are puţine confirmări empirice. Se poate spune că oferă o abordare a
cărei unicităţi ce o sustrage scrutinului la care sunt supuse alte explicaţii
psihologice, însă o asemenea perspectivă nu avea şanse să impresioneze criticii.

În prezent vorbirea curentă conţine numeroşi termeni freudieni. În plus,

milioane de oameni din toată lumea solicită consiliere sau terapie pentru probleme
psihologice şi este izbitor, mai ales în societăţile occidentale, câţi dintre aceştia
primesc tratamente bazate pe un model psihanalitic sau altul. Desigur, niciunul
dintre aceste argumente nu validează abordarea, iar tehnicile cognitiv-
comportamentale avansează rapid pe calea abordării unei largi palete de astfel de
probleme. Cu toate acestea, psihanaliza nu merită ironia cu care este tratată uneori.
Ea are aventajul că oferă explicaţii pentru toate tipurile de comportament, nu doar
cel deviant sau infracţional. Psihologii tuturor orientărilor acceptă importanţa
inconştientului şi toţi părinţii din ziua de azi sunt gata să confirme manifestări ale
sexualităţii în comportamentul copiilor mici—lucru de neconceput înainte de
scrierile lui Freud.

În anii din urmă conceptele psihanalitice au fost revizuite de psihologi pe

parcursul studierii unor probleme precum separaţia, pedeapsa şi rolurile pe care
diferitele tipuri de masculinitate le pot juca în comiterea infracţiunilor (Brown 2003).

65
Ideea lui Freud a inevitabilităţii forţelor aflate în competiţie în cadrul personalităţii
umane este considerată o perspectivă alternativă interesantă la abordarea
psihologică mai comună care se concentrează asupra „diferenţelor” observabile în
comparaţie cu individul „normal”. Psihologii sociali acordă de asemenea mai multă
atenţie ideilor lui Freud. Într-o examinare a studiilor empirice care (fără a recunoaşte
în mod necesar faptul) se legau de mecanismele defensive freudiene, Baumeister et
al. au identificat un „suport substanţial” pentru multe dintre ele.

Teoriile învăţării

Principala diviziune contemporană în cadrul teoriei învăţării este cea dintre

teoreticienii behaviorişti şi cei cognitivişti, care încă aderă la convingerea
aristotelică originară potrivit căreia învăţarea are loc prin asocierea ideilor şi a
conoaşterii factuale. Behavioriştii susţin că oamenii învaţă prin încercare şi eroare,
prin asocierea stimulilor cu răspunsurile la aceştia. Teoreticienii cognitivişti cred că
oamenii învaţă prin asocierea amintirilor şi ideilor ca parte a unui proces de
rezolvare a problemelor.

Condiţionarea clasică

Există 3 explicaţii principale ale modului în care indivizii învaţă pe calea

asocierii. Cea mai simplă metodă este cea a condiţionării clasice, care a fost
descrisă de Ivan Pavlov în 1927. Bazându-se pe faptul că atunci când li se aduce
carne, câinii saliveaza, Pavlov le-a dat carne însoţită şi de alt stimul, precum sunetul
unui clopoţel. După un timp, el suna doar clopoţelul fără a aduce şi mâncarea, iar
mulţi dintre câini salivau. Pavlov a argumentat că învăţarea poate avea loc prin
asociere în circumstanţe în care subiecţii sunt pur pasivi şi învaţă de la mediu. În
acest experiment, câinii au ajuns să asocieze sunetul clopoţelului cu aducerea
hranei. Însă tocmai această pasivitate conferă o valoare limitată procesului dicutat
de Pavlov, întrucât învăţarea are loc aici doar în condiţii de mediu fixe. Sentimentul
de teamă este un exemplu de răspuns care rezultă adesea din răspunsurile
condiţionate la durere resimţită în perioadele de început ale vieţii. Din punctul de
vedere al infracţiunii şi pedepsei, condiţionarea clasică are o semnificaţie redusă,
deoarece în societate foarte rar pedeapsa urmează imediat după actul interzis.

Învăţarea operantă

A doua metodă de învăţare prin asociere este cunoscută sub numele de

învăţare operantă şi este asociată de regulă cu opera lui Burrhus F Skinner (1938).
Scrierile sale au avut un impact major asupra dezvoltării psihologiei behavioriste.
Învăţarea operantă este un mecanism de învăţare mult mai folositor decât
condiţionarea clasică, dat fiind că subiectul este activ şi, prin folosirea pedepsei şi
recompensei, el învaţă să obţină ceea ce doreşte de la mediu. Experimentele pe
şobolani au arătat că prin recompensarea cu mâncare atunci când apasă o manetă
şi prin pedepsirea cu un şoc electric atunci când nu apasă maneta, aceştia învaţă
curând să opereze maneta. Skinner a argumentat că principiile comportamentului

66
ar trebui stabilite ăn acord cu regularităţile existente între stimul şi răspuns aşa cum
sunt ele observate în laborator. „Variabilele de intervenţie” nu ar trebui să ocupe
niciun loc în această ecuaţie. Skinner a respins teoriile şi ipotezele formale şi şi-a
exprimat până şi dezacordul faţă de cuvântul „cauză”, dat fiind că se referă la un
concept care nu este direct observabil. În schimb el a propus „analiza funcţională a
comportamentului”.

Deşi Skinner a crezut că potenţialul de învăţare al oamenilor este influenţat

de genele lor, un element esenţial al teoriei sale este faptul că pattern-urile de
comportament ale indivizilor sunt în mare măsură explicabile în funcţie de propriile
lor experienţe de învăţare. Comportamentul care are drept rezultat consecinţe
dezirabile, va creşte în frecvenţă, consolidându-se. Comportamentul care produce
consecinţe nedorite va scădea în frecvenţă şi este descris ca pedepsit. În cazul
consolidării pozitive, comportamentul duce la o consecinţă recompensatoare, în
vreme ce cazul consolidării negative, comportamentul evită o consecinţă neplăcută.
Limbajul este considerat comportament verbal şi se supune de asemenea
principiilor condiţionării operante.

În prezent învăţarea operantă este mult mai importantă pentru psihologi

decât condiţionarea clasică. Ea are o aplicabilitate mult mai largă, dat fiind că
subiecţii trebuie să înveţe să reacţioneze la stimuluii aflaţi în competiţie în aşa fel
încât să-şi maximizeze satisfacerea dorinţelor. Subiecţii nu reacţionează doar la
mediul lor nemijlocit; ei pot schimba acel mediu în propriul lor beneficiu. Spre
deosebire de explicaţiile psihanalitice ale comportamentului, determinanţii
comportamentului la behaviorişti vin din afara persoanei. Teoria presupune că
indivizii vor acţiona pentru a-şi maximiza plăcerea şi a minimiza durerea. Ea nu este
preocupată de precizarea lucrurilor ce ar trebui considerate plăcute, care pot,
bineînţeles, varia de la un individ la altul. Skinner nu a acordat prea multă atenţie
nici influenţelor subiective precum intenţiile sau aşteptările, pe care le-a descris
drept „etape timpurii ale comportamentului” şi cu privire la care a spus că „nici o
funcţie creativă sau de iniţiere n-ar trebui să le fie atribuită”. Ele ar putea fi în sine
interesante, însă ele nu sunt observabile şi nu pot fi cauze ale comportamentului.
Stricteţea abordării lui Skinner, i-a determinat pe comentatori să-i numească teoria
„behaviorism radical”.

Potrivit lui Clarence Ray Jeffery (1965), comportamentul infracţional este

comportament consolidat de schimbările pe care le produce în mediu. Infracţiunile
împotriva proprietăţii sunt consolidate pozitiv prin obţinerea materială de obiecte;
infracţiunile împotriva persoanei sunt consolidate negativ prin îndepărtare unui
duşman. Comportamentul infracţional este deci determinat în mare măsură de
absenţa unor consecinţe adverse.

Teoria învăţării sociale

67
 Nici teoriile clasice, nici cele operante ale învăţării nu depind de înţelegerea
de către subiecţi a proceselor în care sunt angajaţi. O a treia explicaţie a învăţării
prin asociere, cunoscută sub numele de teoria modelării sau învăţării sociale,
combină învăţarea operantă cu aspecte ale psihologiei cognitive. Potrivit teoriei
învăţării sociale, comportamentul nu este consolidat doar prin recompense şi
pedepse ca în cazul învăţării operante, ci şi prin observarea comportamentului
altora—prin folosirea altora ca modele. Consolidarea comportamentului creează
aşteptări a unor anumite rezultate şi nu funcţioneaza doar ca un modelator automat
al comportamentului. Ca urmare, ea este o teorie a imitaţiei, nu prin simpla
reiterare a comportamentului observat la alţii, ci prin folosirea lucrurilor considerate
concordante cu propriile scopuri şi cu cerinţele propriei situaţii. Învăţarea cognitivă
va include o înţelegere a modului în care oamenii interacţionează unii cu ceilalţi şi a
proceselor necesare facilitării acestui lucru în cadrul unei societăţi. Aceasta include
învăţarea modurilor de a controla dorinţele impulsive, a modurilor de a lua decizii
raţionale şi formarea de abilităţi interpersonale. Spre deosebire de teoria învăţării
operante, teoria învăţării sociale susţine că cunoaşterea poate exercita control
asupra comportamentului, că oamenii îşi pot crea propriul mediu.

Unul dintre principalii promotori ai teoriei învăţării sociale este psihologul

american Albert Bandura. El a argumentat că există 3 aspecte principale ale teoriei:
consolidarea externă, care reprezintă baza condiţionării operante, consolidarea
imitativă şi autoconsolidarea. Consolidarea imitativă este obţinută prin observarea
modului în care comportamentul altora este consolidat sau pedepsit.
Autoconsolidarea se leagă de sentimentele de mândrie şi realizare rezultate din
comportament. Acest lucru va încuraja oamenii să se comporte în mod similar în
viitor.

Probabil cel mai cunoscut experiment al lui Bandura este cel care a avut-o la
mijloc pe „păpuşa Bobo” (Bandura şi Huston 1961). În vreme ce un copil se joacă
într-o încăpere, un adult intră şi începe să lovească păpuşa. Pentru a-l frustra pe
copil, i se va spune că nu are voie să se joace cu alte jucării dintre cele prezente.
Apoi copilul este condus într-o altă încăpere unde se află un număr de jucării şi o
altă păpuşă Bobo. Copiii care au văzut adultul atacând păpuşa vor fi mai înclinaţi să
o atace şi ei decît cei care au fost de asemenea frustraţi, dar nu au asistat la atac.

Potrivit lui Bandura, aptitudinile fizice necesare comiterii unei infracţiuni sunt
învăţate fie prin observarea altor persoane, fie pe calea instruirii de către acestea.
Natura acestei învăţări, împreună cu atributele fizice ale infractorului, determină
tipul de infracţiune comisă. Pe măsură ce infractorii devin mai abili, ei vor fi capabili
să selecteze ţinte mai adecvate, în urmărirea cărora au şanse de succes şi evită
detectarea. De exemplu, indivizii slabi din punct de vedere fizic învaţă că cea mai
bună cale de a comite jafuri cu succes este folosirea armelor. Indivizii dezvoltă
aptitudini sociale implicând comunicarea cu alţii şi înţelegerea acţiunilor lor. Există
anumite cercetări care leagă infracţionalitatea cu un nivel scăzut al aptitudinilor
sociale. Deşi o mare parte a acestora au fost efectuate pe delincvenţi tineri, iar

68
descoperirile sunt departe de a fi concludente, există o evidenţă puternică a
conexiunii dintre lipsa aptitudinilor sociale şi abuzul sexual al copiilor (Hollin 1992).

Infractorii trebuie să aibe atitudini particulare pentru a comite acte prohibite.

Ei posedă o anumită poziţie referitoare la moralitatea propriilor acţiuni şi au cu
siguranţă puncte de vedere despre celelalte persoane implicate, inclusiv victimele.
Aceste atitudini au fost învăţate de la alţii şi, cu cât admiraţia faţă de aceştia a fost
mai mare, cu atât mai probabil a fost să le adopte atitudinile. Însă asemenea puncte
de vedere asupraa moralităţii şi alte atitudini nu rămân în mod necesar
neschimbate. Ele pot fi modificate de procese cognitive, iar practici anterior
dezaprobate pot deveni moral acceptabile, probabil în urma unei mai îndelungate
expuneri la modele noi de influenţă persuasivă. În cazul infractorilor recidivişti
consolidarea periodică a valorilor lor de către alţi infractori a fost suficientă pentru a
contracara efectele inhibitorii ale pedepsei.

Infracţionalitatea nu este nici inevitabil legată de absenţa moralităţii din

convingerile infractorului. De exemplu, se poate ca teroriştii să fi fost crescuţi în
credinţa că infracţiunile lor, oricât ar părea de oribile în ochii altora, reprezintă un
răspuns perfect moral la un set de circumstanţe social-politice. În unele cazuri, ei
sunt convinşi că recompensa pentru faptele lor va fi în ceruri.

Chiar şi delincvenţii mai puţin principiali pot adopta poziţia potrivit căreia ei
reprezintă mărunţiş în comparaţie cu infractorii mult mai serioşi. Mulţi oameni care
susţin că se opun cu fermitate furtului nu au probleme morale să păstreze tăcerea
atunci când primesc prea mult rest la magazin. De multe ori sunt folosit eufemisme
pentru a masca implicaţiile a ceea ce altminteri ar fi considerat comportament
imoral (Bandura 1986). Bandura susţine că învăţarea are loc mai ales în trei
contexte: în cadrul familiei, în cel al subculturii din care face parte individul şi prin
intermediul mijloacelor de transmitere culturală precum televiziunea, cinema-ul şi
cărţile. Totodată el a acceptat că factorii genetici pot afecta capacitatea individului
de a învăţa: „Atât factorii experienţiali, cât şi cei fiziologici interacţionează, adesea
în modalităţi complicate, pentru a determina comportamentul” (Bandura 1986).

Bandura şi asociaţii lui au pus un accent deosebit pe eşecul socializării din

copilărie. Pe de altă parte, Feldman (1977) a considerat că perioadele adolescenţei
şi cea adultă au o semnificaţie mai mare. În opinia lui, condiţionarea clasică este
importantă în soluţionarea agresiunii copiilor mici, însă infracţiunile împotriva
proprietăţii depind de modelele şi abilităţile particulare care sunt mai răspândite
după copilăria timpurie.

Elemente de psihologia comunicării şi negocierii

(Dupa Gh. Clitan)
Intermedierea unui conflict

69
Intermedierea unui conflict devine mai eficientă prin reunirea entităţilor aflate în
conflict într-un cadru formal, guvernat de reguli acceptate bilateral. Odată
identificată problema-cheie, soluţionarea ei trebuie transformată într-o ţintă care să
fie urmărită de ambele părţi şi de care apropierea să aibă loc în mai multe etape
successive.

Cadrul: Şedinţa (reuniunea).

Ţinta: Soluţionarea unei probleme, implicându-i pe toţi cei prezenţi într-un efort
activ şi o participare constructivă!

Etapele:
● START
1. În deschidere:
▪ Mulţumeşte participanţilor pentru prezenţă!
▪ Exprimă intenţia de a da tuturor dreptul la replică şi de a găsi o rezolvare a
problemelor.

2. Se oferă o schemă a situaţiei de fapt.

3. Se explică pe scurt care este scopul dicuţiei şi ce fel de efort şi contribuţie se
aşteaptă de la participanţi.

4 Se creează o tensiune minimă, prin a exprima care ar putea fi consecinţele

negative în cazul în care nu se ajunge la comun acord.

5. Se obţine promisiunea de cooperare din partea tuturor participanţilor:

▪ Mulţumeşte-le pentru acest lucru!
▪ Repetă mulţumirile mai târziu, în cazul în care este necesar!

6. Procedura:

▪ Fiecăruia i se dă posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere!

▪ Când unul dintre participanţi îşi exprimă opinia (amintind evenimente
concrete, consecinţe ale acestor evenimente) ceilalţi nu trebuie să
reacţioneze!
▪ În final, se caută soluţii în care cei prezenţi să-şi regăseasca opiniile cât mai
mult posibil!

● ATENŢIE PENTRU FIECARE PARTICIPANT ÎN PARTE

7 Dă libertate fiecăruia să-şi exprime propria perspectivă, precum şi frustrarea

creată de conflict. Încurajează efortul din partea celor prezenţi de a recunoaşte
propriile sentimente. Intervenţii:
▪ Ascultă opiniile celor prezenţi!
▪ Fă un rezumat al conţinutului discuţiei şi al sentimentelor create de
aceasta!
▪ Pune întrebări!
▪ Asigură-te că fiecare participant îşi exprimă propria opinie!
▪ Verifică diversele moduri de interpretare!

70
 ▪ Întrerupe discuţia şi preia conducerea când e necesar!
▪ Închide discuţia printr-o recapitulare

● CREAREA UNEI IMAGINI DE ANSAMBLU

8. Distanţare:
▪ Defineşte conflictul ca pe o situaţie problematică rezolvabilă printr-un efort
comun!
▪ Explică în ce constă esenţa problemei!

9.Împreună cu participanţii, se stabilesc criterii pe baza cărora trebuie găsită o

rezolvare.

● REZOLVAREA PROBLEMEI ŞI LUAREA DECIZIEI

10. În funcţie de natura conflictului, se dezvoltă strategii pentru a găsi soluţii prin
efort comun, soluţii valabile pentru situaţia actuală şi pentru eventuale situaţii
viitoare. Se negociază, în cazul în care este necesar.

11. Se stabilesc noi întâlniri pentru follow-up.

▪ Se stabilesc toate întâlnirile care urmează să aibă loc şi se trimite un

raport tuturor participanţilor.
▪ Se planifică o întâlnire de evaluare prin care urmează să se verifice dacă
toate ţintele propuse au fost atinse.

12. Se face o recapitulare a lucrurilor discutate accentuând asupra sentimentului

de mulţumire şi recunoştinţă pentru participarea dovedită.

Înlăturarea situaţiilor-dilemă

Chiar dacă rezolvarea conflictului a avut loc cu succes, acesta vine întotdeauna
numai dacă mediatorul ştie să depăşească o serie de momente critice care apar
inevitabil între cele două părţi pe parcursul rezolvării. Pentru mediator, aceste
momente apar ca nişte dileme, iar depăşirea lor presupune intervenţia abilităţilor de
care el a dat dovadă şi în abordarea eficientă a conflictului. Iată câteva exemple de
astfel de situaţii:
● Unul dintre participanţi adoptă o atitudine defensivă, afirmă că oricum nu
contează ceea ce spune el, pentru că ceilalţi sunt mereu împotriva lui. Pentru a
obţine un rezultat bun, cooperarea din partea acestui tip de participant este
necesară.
● Participanţii aduc în timpul discuţiei un volum mare de informaţii, care – la o
privire mai atentă – par să se repete, vrei să schimbi cursul discuţiei înspre luarea
de decizii, dar eşti mereu împiedicat de încărcătura emoţională a discuţiei.
● Participanţii aduc în dicuţie, la modul detaliat şi intens, aspecte care nu au de-a
face direct cu scopul şedinţei, dar pe care ei insistă să le considere esenţiale.

71
● Reprezentantul unei părţi nu este prezent la şedinţă, înlocuitorul acestuia se
simte în mod vizibil deranjat de absenţa lui, iar partea adversă dă semnale de tipul:
vedeţi, aşa face reprezentantul vostru întotdeauna.
● Reprezentantul unei părţi decide să recapituleze în detaliu încă o dată toate
punctele aflate pe ordinea de zi. Ai sentimentul neplăcut de deja vu şi simţi că-ţi
pierzi interesul cu rapiditate. Cealaltă parte, în schimb, pare să aprobe această
iniţiativă.
● Reprezentantul unei părţi pune accentul pe subiecte neinteresante (din punctul
tău de vedere) şi observi că, din cauza atitudinii lui inflexibile, ai tendinţa de a
adopta opinia părţii adverse.
● Una dintre părţi este ferm hotărâtă să atragă toată atenţia asupra ei, depune un
efort major ca să-şi impună punctul de vedere, putându-se sesiza încercarea ei
fermă de a acapara discuţia.
● Reprezentantul unei părţi se exprimă tendenţios în mod repetat (pretinde că este
indignat şi întristat din cauza acţiunilor părţii adverse ca şi cum acestea ar fi
îndreptate împotriva lui însuşi). Reacţia părţii adverse şi a reprezentantului ei
denotă în mod vizibil iritare.
● Iniţial ai arătat înţelegere faţă de punctul de vedere al fiecărei părţii, dar trecerea
timpului îţi vine din ce în ce mai greu ca unul dintre ele să-ţi mai trezească interesul
şi simpatia.
● Una dintre părţi (sau reprezentantul acesteia) exprimă în mod repetat că pentru
ea (el) totul este o chestiune de principiu.
● Unul dintre participanţi devine în mod vizibil implicat emoţional, fapt dovedit clar
de felul în care suspină, îşi mişcă ochii. Sunteţi cu o oră în întârziere şi mai sunt încă
subiecte de discutat.
● Participantul care iese în evidenţă cel mai putin pare să fie o persoană amabilă,
cu privirea deschisă, contactul vizual cu acesta este unul plăcut.
● Discuţia este foartă vagă şi de aceea decizi să te implici activ punând întrebări
precise, din păcate se naşte şi mai multă ambiguitate, în contradicţie cu intenţiile
tale. Participanţii devin irascibili şi uşor dispuşi să facă reproşuri.
● Participanţii te presează să formulezi direct o soluţie, având în vedere că totul
trebuie rezolvat în termen scurt. Tu însă nu vezi încă rezolvarea.
● Una dintre părţi te întreabă dacă doreşti să-ţi exprimi părerea finală, însă tu te
temi că partea adversă va califica părerea ta drept aducătoare de prejudicii.
● Ai dat posibilitatea unuia dintre participanţi să-şi exprime doleanţele, iar tu le-ai
ascultat cu înţelegere. Acum alt participant dă semne că îşi va începe propria tiradă
de plângeri. Această persoană pare să nu mai termine discuţia, iar tu devii neliniştit
gândindu-te la timpul care se pierde.
● Ai oferit participanţilor posibilitatea de a reacţiona bine unii la intervenţia altora,
totul a mers bine, la început au discutat foarte bine unii cu ceilalţi. Acum discuţia
atinge punctul de escaladare, sunt menţionate din ce în ce mai multe subiecte
anterioare într-un mod haotic, se încing spiritele şi tu simţi că pierzi controlul asupra
discuţiei.

72
● Discuţia are loc în felul în care te-ai aşteptat: una dintre părţi are o atitudine
deschisă, inteligentă, îşi exprimă bine punctul de vedere. Cealaltă este total
neinteresantă, nu te priveşte deschis în ochi şi îşi exprimă greoi punctul de vedere.
● Reprezentatntul uneia din părţi pare să nu fie bine pregătit, partea acestuia dă
impresia că nu înţelege nimic, dovedind nerăbdare.
● Reprezenanţii ambelor părţi îşi exprimă punctul de vedere pe un ton acid şi
insinuant, până şi părţile pe care le reprezintă se privesc agresiv.
● Nu ştii care este explicaţia (din punct de vedere al conţinutului), dar una dintre
părţile participante este extrem de antipatică, îţi creează sentimente puternice de
aversiune.
● În mod repetat se nasc neînţelegeri asupra subiectului discutat, observi că devii
implicat în conflict, părţile (şi reprezentanţii acestora) apelează din ce în ce mai
mult la intervenţia ta.
● Unul dintre liderii părţilor pune întrebări care generează din nou un conflict între
participanţi, te simţi din ce în ce mai neputincios.
● Vrei ca unul dintre reprezentanţi să ia cuvântul, dar partea pe care o reprezintă
preia firul discuţiei în tirade agresive şi reprezentantul nu-i întrerupe acest gen de
manifestare.

Tehnicile de comunicare în gestionarea conflictului

Problema tehnicilor de comunicare

Cuvântul „tehnică” desemnează eficienţa cu care într-o acţiune sunt relaţionate

mijloacele şi scopul acţiunii respective, fiind utilizat de aceea în raport de sinonimei
parţială sau totală cu cel de „raţionalitate”. Ca tehnică, relaţionarea mijloacelor cu
scopul acţiunii presupune de obicei trei dimensiuni: transpunerea scopului în
obiective posibil de realizat, urmarea unor instrucţiuni de a acţiona şi înfăptuirea
unor proceduri.

Expresia „tehnici de comunicare” vizează această relaţie tridimensională aşa

cum se regăseşte ea în diferitele acţiuni comunicative prin care oamenii încearcă
să-şi influenţeze reciproc comportamentele. Aşadar, tehnicile de comunicare
reunesc:

● obiectivele de urmărit, altfel spus modalităţile în care scopul se

operaţionalizează în ţinte posibil de atins (obiectivele definesc scopul în detaliu),
situaţii în care vorbim de obiective fezabile; în literatura de specialitate, un obiectiv
este considerat fezabil dacă îndeplineşte în totalitate şi întotdeauna criteriile
SMART, ceea ce – după cum deja am văzut – înseamnă că el trebuie să fie:

▪ Specific – o exprimare clară a ceea ce trebuie înfăptuit;

▪ Măsurabil – un criteriu cu ajutorul căruia se măsoară succesul;

▪ Acceptat – de către toate părţile implicate;

73
 ▪ Realist – trebuie să poată fi îndeplinit (atins);

▪ Temporal realizabil – trebuie să poată fi atins la scadenţă.

Instrumentele comunicării: formele şi tehnicile de comunicare

adiacente lor

Instrumentele comunicării

De obicei, în clasificarea formelor şi tehnicilor comunicării sunt utilizate trei

criterii: numărul de persoane, instrumentele (mijloacele) comunicării, obiectivele ei.
După instrumentele folosite, cea mai cunoscută clasificare împarte comunicarea în
verbală şi nonverbală, unii autori vorbind şi de o comunicare paraverbală.

După cum reiese chiar din denumirea ei, comunicarea nonverbală se realizează
prin intermediul mijloacelor nonverbale: corpul uman, spatiul sau teritoriul şi
imaginea. La rândul ei, comunicarea verbală se realizează cu ajutorul mijloacelor
verbale: limbajul verbal (oral şi scris) şi metalimbajul. Dacă o privim ca fiind
distinctă de comunicarea verbală, comunicarea paraverbală se realizează prin aşa-
numitul limbaj paraverbal.

Asupra tuturor vom reveni mai jos. Nu înainte însă de a trece în revistă rolurile
jucate de instrumentele sau mijloacele nonverbale ale comunicării:
● de a transmite ceva: idei, informaţii, intentii, trăsaturi de caracter;
● de a nuanţa şi preciza comunicarea: ea devine, astfel, aprobativă sau
dezaprobativă, receptivă sau nereceptivă;
● de a ajuta persoanele să se exprime şi să se înţeleagă reciproc mult mai bine:
pentru realizarea acestui ultim rol, mijloacele nonverbale trebuie să le însoţească pe
cele verbale, în nici un caz nu pot acţiona independent.

Comunicarea non-verbală prin corp

Comunicarea prin corp este cea mai complexă, deoarece intervine în „întâlnirile”
cotidiene nu doar ca un obiect natural, ci ca un produs voluntar travestit, mascat,
metamorfozat (prin îmbrăcaminte, machiaj, tatuaj, mutilări). Ea recurge la mijloace
ca: aparenţa fizică, gesturile, expresia feţei (mimica), contactul visual ş.a.:

● aparenţa fizică, o mare importanţă în cadrul ei având îmbrăcămintea persoanei:

▪ ca furnizor de informaţii adecvate sau false despre individ;
▪ ca facilitator al apropierii sau îndepărtării unor persoane de altele, mai ales
în situaţiile în care îmbrăcămintea este aproape un mijloc instituţionalizat
(îmbrăcămintea de poliţist, de medic etc.).
▪ ca sursă de informaţii despre trăsaturile caracteriale ale oamenilor (fuga spre
originalitate) sau despre intenţiile lor (intenţia de a se distinge, de a place etc).

74
● gesturile, reprezintând unul dintre cele mai importante mijloace care permit
accesul la o persoană şi fiind clasificate de Jean Stoetzel în trei categorii (există
chiar o ştiinţă a gesturilor, numită kinezica, dar şi o parakinezică, deoarece gesturile
au intensitate, durată, întindere, amplitudine, ritmuri constante sau flux,
caracteristici care se integrează contextelor psihologice, sociale):
▪ gesturi autice: care nu au nici o legătură cu comunicarea, dar care trădează o
anumită stare afectivă a individului, de exemplu, la un examen, o persoană îşi
frământă mâinile, ţine creionul între dinţi, mişcă picioarele sub bancă;
▪ gesturi obişnuite: reverenţa diplomatului, degetele ridicate ale elevilor care
vor să răspundă la lecţie ete.;
▪ gesturi simbolice: prin care se exprimă aprobarea, indiferenţa, entuziasmul
(pentru a chema pe cineva se face un semn cu degetul, pentru a aproba se da
din cap).
● expresia feţei sau mimica, cu un foarte mare rol în comunicarea nonverbală:
▪ fizionomia este faţa imobilă, trăsăturile faciesului aşa cum au fost ele
modelate de factorii înnăscuţi şi trăsăturile musculare dobândite prin trăirea
repetată a unor emoţii;
▪ mimica este însă fizionomia în mişcare, expresia prin excelenţă: privirea
(deschisă sau evitantă, fixă sau mobilă), zâmbetul sau grimasele, mişcarea
sprâncenelor etc.
▪ privirea, se pare, că se distinge ca element central al expresiei feţei:
susţinerea sau ocolirea ei, fixitatea sau mobilitatea ei trădează stările de
admiraţie, iubire, duşmănie, sinceritate etc.;
▪ cercetările au arătat că într-o conversaţie asupra unor probleme personale,
persoanele se privesc între 50%-60% în timpul conversaţiei: prin expresia feţei
putem stimula, orienta, decodifica şi înţelege intenţiile partenerului, susţine
partenerul.
● contactul vizual:
▪ orientarea şi focalizarea privirii dau informaţii despre gradul de apropiere
resimţit de interlocutor: el poate aborda privirea oficială, rezervată şi
respectuoasă, de anturaj, între prieteni, colegi, persoane apropiate, sau intimă,
erotică;
▪ durata contactului vizual este reglată de reguli bine definite, specifice unor
zone culturale largi: durata optimă a fost denumită de un sociolog „durata
morală a privitului”;
▪ în cultura occidentală, a noastră inclusiv, privim interlocutorul în ochi, dar nu
mai mult de 50-60% din durata convorbirii şi nu mai îndelung de 5-7 secunde
odată.

● alte gesturi şi combinaţii de gesturi:

▪ gesturi de sinceritate: etalarea palmelor, ridicarea uşoară a sprâncenelor şi a

umerilor;

75
 ▪ ascunderea minciunii: ascunderea palmelor prin ducerea mâinilor la spate
sau în buzunare, ridicarea mâinii spre faţă, la nivelul gurii, gestul de lărgire a
gulerului devenit, incomod datorită senzaţiei bruşte de căldură, frecarea
ochiului şi semne rapide, perceptibile doar de un ochi atent şi/sau exersat: o
clipire a pleoapelor, contracţia unui muşchi facial şi o transpiraţie bruscă;
▪ emoţiile de timiditate, teamă sau atitudinea de respingere, nemulţumire faţă
de o persoană, dezacord cu ceea ce respective persoană spune se trădează
prin gesturi defensive: toate acestea constau în ascunderea simbolică a
trupului în spatele a ceva, paravan care poate fi un braţ care se prinde cu cotul
celuilalt braţ, braţele încrucişate la piept şi, în general, aducerea mâinilor în
faţă cu orice pretext inconştient (ţinerea la piept a poşetei, a unei cărţi, a unui
buchet de flori, manipularea pixului de către subalternul luat la întrebări sau
studentul examinat, verificarea butonilor de la manşetă de către bărbatul
stânjenit de ochii aţintiţi asupra lui sau pur şi simplu încrucişarea picioarelor
sau doar a gleznelor, şezând sau în picioare;
▪ mâinile încleştate: indică frustrare sau ostilitate;
▪ mâinile în poziţie de coif: siguranţă, momentul adoptării unei decizii,
încredere în forţele proprii;
▪ degetul arătător întins: ameninţare, agresivitate şi enervare;
▪ plictiseala şi nemulţumirea, dorinţa de a încheia discuţia: sunt exprimate prin
sprijinirea obrazului sau bărbiei în palmă sau prin gestul „culegatorului de
scame” imaginare;
▪ palma în sus: supunere; palma în jos: dominare, ambele reflectate chiar şi în
strângerea de mână din aceste poziţii;
▪ ştergerea lentilelor, scoaterea şi punerea repetată a ochelarilor: indică nevoia
de timp pentru a da un răspuns.
● mesajele altor forme de comunicare:
▪ tăcerea sau „comunicarea idilică”: este faptul aparent paradoxal de a
comunica informaţii despre tine, intenţiile, trăirile tale chiar şi atunci când
refuzi să faci acest lucru, când nu rosteşti nici un cuvânt sau te închizi în tine;
▪ există mai multe tipuri de tăcere: tăceri-nedumeriri, tăceri-vinovăţii, tăceri-
proteste, tăceri-aprobări, tăceri laborioase, tăceri-provocatoare, tăceri
indiferente, tăceri obositoare, tăceri stimulative, tăceri-condamnări, tăceri-
pedeapsă, tăceri obraznice, etc.
Aşadar, personalitatea se dezvăluie în prezenţa altuia prin multiple aspecte. Noi
transmitem informaţii şi când nu ne propunem acest lucru, atât prin acte, cât şi prin
înfăţişare. Se crede că femeile sunt mai sensibile decât bărbaţii la acest gen de
comunicare, în special la descifrarea mesajelor. Sintetizând, informaţiile corporale
se transmit prin indicii/semne de două categorii:

● statice (înfăţişarea, aparenţa):

▪ structura corpului, fizionomia;
▪ riduri, cicatrici;
▪ îmbrăcăminte;

76
 ▪ machiaj;
▪ accesorii vestimentare;
● de mişcare:
▪ mimica (expresiile feţei în mişcare, privirea);
▪ pantomima:
1) gesturi şi mişcări – mişcările braţelor, umerilor, schimbările posturii,
mişcările capului şi ale gâtului;
2) maniera de a se face prezent, de a face un lucru oarecare, de a se
mişca;

Comunicarea nonverbală prin spaţiu sau teritoriu

Omul este extrem de grijuliu cu spaţiul în care trăieşte. El îşi delimiteazâ şi

amenajează teritoriul în funcţie de nevoi şi împrejurări. Tocmai modul de delimitare
şi amenajare a spaţiului „comunică” ulte informaţii despre individ. Potrivit
perspectivei sociologice şi antropologice trasate de Desmond Morris, pot fi
desprinse trei tipuri de teritorii: tribale, familiale, personale. Dintr-o perspectivă
psihologică şi psihosocială în centru atenţiei apare mai ales de ultimul tip de
teritoriu, strâns legat de particularitaţile psihice ale omului.
Studiul relaţiilor spaţiale, ca mod de comunicare, revine unei ştiinţe numite
proxemica. Printre problemele studiate de ea putem enumera: jocul teritoriilor,
maniera de a percepe spaţiul în diferite culturi, efectele simbolice ale aspectelor
spaţiale, distanţele fizice ale comunicării. Edward T. Hall excelează în studiul rolului
distanţelor spaţiale în comunicare. După el,există patru tipuri de distanţe (intimă,
personală, socială, publică) ce reglează comunicarea în funcţăe de respectarea sau
încalcarea lor fiecare dintre ele se asociază diferit cu celelalte categorii de mijloace
ale comunicarii:
● distanţa intimă: corp la corp sau maximum 15-40 cm (vocea are un rol minor –
se exprimă involuntar unele vocale – şi acceptăm numai persoanele foarte
apropriate: parteneri, părinţi, fraţi);
● distanţa personală: 45-75 cm, până la maxim 125 cm (vocea este normală,
familiară şi acceptăm persoanele familiare nouă : prieteni, colegi, cunoscuţi);
● distanţa socială: 125-210 cm, un maxim de 210-360 cm (distanţă pe care o
impunem în schimburile sociale cu persoanele noi pe care le cunoştem, iar vocea
este plină şi distinctă, mai intensă);
● distanţa publică: 3,60-7,50 m şi cu un minimum de peste 7,50 m (este spaţiul
în care acceptăm orice persoană necunoscută, iar discursul este formalizat,
gesturile stereotipe; interlocutorul devine un simplu spectator şi comunicarea un
spectacol).

Comunicarea nonverbală prin imagini

Viaţa modernă a adus cu sine o multitudine de mijloace imagistice de

comunicare (afiş, fotografii, benzi desenate, ilustraţii, cinema, televiziune).

77
Comunicarea prin imaginea omniprezentă, crează un paradox: deşi mai puţin
interactivă, deoarece se exercită într-un singur sens, ea este mult mai eficientă:
afectează un număr extrem de mare de persoane.

Aşadar, între reciprocitatea şi amploarea ei există o oarecare incompatibilitate,

care se datorează tehnicii care nu oferă destinatarului posibilitatea de răspuns
imediat. În timp ce toţi oamenii ştiu să mânuiască limbajul, lucrul nu-i valabil şi
pentru imagine, fapt care duce la accentuarea inegalităţii dintre emiţător şi
receptor. La baza ei stă:

● mesajul lingvistic: acesta are cea mai mare importanţă întrucât însoţeşte
imaginea, o completează sau o exprimă;

● contextul: el face să varieze semnificaţia imaginii

Proliferarea comunicării prin imagini, deşi omniprezentă, este considerată de unii

autori ca reprezentând un fenomen de regresiune culturală, el împiedicând
dezvoltarea altor forme de comunicare (se pierde, de exemplu, gustul pentru
lectură).

Comunicarea prin limbajul verbal

Mesajul verbal poate fi transmis oral sau în scris. Indiferent de modul în care se
transmite, el trebuie să fie: clar, simplu, uşor de urmărit, să utilizeze un vocabular
adecvat persoanei cu care vorbim.

Metalimbajul constă într-un mesaj implicit, ascuns în cuvinte şi fraze, care par a
spune altceva, un mesaj care trebuie descifrat, citit printre rânduri. Interlocutorul
lasă impresia că îţi comunică ceva anume, dar tu îţi dai seama că, de fapt, el
ascunde o realitate, nişte idei sau atitudini pe care, din interes sau delicateţe, nu ţi
le dezvăluie în mod direct.

Fiind o exprimare politicoasă, metalimbajul atenuează şocul, reduce frustrarea la

primarea informaţiei neplăcute şi menajează stima de sine a receptorului (persoana
căreia îi este adresat mesajul).
Regula generală a comunicării prin metalimbaj este acea că trebuie rezolvate
„dedesubturile” comunicării înainte să poată continua discuţia despre conţinut.
După această intervenţie, discuţia se poate concentra din nou pe conţinut.
Metalimbajul poate clarifica discuţia şi poate ajuta la conducerea comunicării.
Metalimbajul poate însă şi înrăutăţi o relaţie, mai ales dacă nu apare la momentul
oportun, sau dacă se emit judecăţi de valoare.

Pentru evitarea inconvenientelor produse de metalimbaj şi pentru a profita de

atuurile acestuia, trebuie avute în vedere următoarele reguli de aur:
● Faceţi diferenţa între următoarele nivele ale metalimbajului:
▪ nivelul de conţinut;
▪ nivelul de procedură (structură);

78
 ▪ nivelul de proces (interacţiune);
▪ nivelul de sentimente (emoţional).
● Identificaţi nivelul de început al interlocutorului.
● Începeţi să vă corelaţi mişcările cu cele ale interlocutorului.
● Luaţi iniţiativa comunicării la acel nivel.
● Treceţi întotdeauna prin nivelul de procedură către cel de conţinut.
● Fiecare secundă petrecută la nivelul de procedură va economisi timp preţios de la
nivelul de conţinut.
● Dacă interlocutorul alunecă spre un alt nivel, duceţi-l întotdeauna prin nivelul de
procedură spre cel dorit de dvs.
● Nu treceţi niciodată brusc de la nivelul emoţional la cel de conţinut.
● Întotdeauna terminaţi cu observaţii despre nivelul de procedură.
● Atunci când abordaţi nivelurile, folosiţi un limbaj descriptiv, fără a emite judecăţi.

Comunicarea paraverbală
Mesajele implicite ale paralimbajului reprezintă semnificaţiile adiţionale,
conotaţiile cuvintelor şi se manifestă atât în limbajul oral cât şi în cel scris:

● în limbajul oral se recunoaşte prin:

▪ efectele verbomotorii: ritm, debit, sublinierea unor cuvinte etc.;
▪ efectele vocii: modelarea înălţimii, variaţiile intensităţii, variaţiile timbrului;
▪ alegerea cuvintelor, frazelor, efectele de sonorizare a acestora, operarea cu
dublu sens.
● în limbajul scris, se transmit informaţii adiţionale prin:
▪ hârtia utilizată;
▪ format;
▪ culori;
▪ ilustraţii;
▪ punerea în pagină.
Paralimbajul este destul de corect receptat de ascultători. S-a constatat
experimental că gradul de corectitudine în estimarea emoţiilor vorbitorului numai
din indicaţiile paralimbajului (din înregistrări pe bandă) este de 70%. S-au avut în
vedere afecţiunea, amuzamentul, admiraţia, dezgustul şi teama. Indiciile au constat
în intensitate, înălţimea sunetului, frecvenţă, ritm, inflexiuni ale vocii etc. Cu
excepţia unor cazuri patologice, oamenii utilizează toată gama de inflexiuni.
Paralimbajul ne oferă următoarele informaţii practice:
● în conversaţia cu cineva vom fi atenţi la felul cum spune, nu la ceea ce spune: o
zicală afirmă că „tonul face muzica”, de aceea o adolescentă poate exulta de
emoţie sau poate face o depresie dacă o persoană semnificativă pentru ea îi spune
„Urîto!”, într-un sens sau în celălalt;
● să ţinem cont de informaţiile involunare pe care ni le transmite vorbirea
interlocutorului privind emoţiile sale de afecţiune, amuzament, admiraţie, dezgust,
teamă, ruşine;

79
● dacă interlocutorul face mai multe greşeli de exprimare, se bîlbîie, repetă cuvinte,
înseamnă că este furios sau îngrijorat;
● când emite mai mulţi de „îîî”, „ăăă” decât de obicei, deducem că nu este sigur de
ceea ce spune sau are îndoieli că îl vom crede;
● tăcerea celuilalt în timpul unei conversaţii ne poate „spune” foarte multe despre
el: se gândeşte intens la ceva, este sau nu este de acord cu noi, ne încurajează să
continuăm, se simte vinovat, nu înţelege despre ce vorbim, ne sfidează ori poate ne
ignoră, nu-l interesează ceea ce vorbim.
Din totalul sentimentelor transmise de o persoană:

 7% se transmit prin intermediul cuvintelor

 38% se transmit prin tonul vorbirii
 55% se transmit prin expresia feţei şi postura

Tehnicile corporale de prezentare

Ele vă ajută să stabiliţi legătura cu audienţa şi să transmiteţi într-un mod mai

eficient ideile care doriţi să le faceţi cunoscute. De asemenea, vă vor ajuta să creaţi
o ambianţă care să capteze atenţia participanţilor la prezentare. Aceste tehnici se
aplică atât comportamentului verbal, cât şi celui non-verbal vizând următoarele
aspecte:

● contactul direct:
▪ Priviţi participanţii în ochi!
▪ Alegeţi expresii ale feţei cât mai prietenoase!
▪ Plimbaţi-vă privirea prin sală!
● ţinuta şi înfăţişarea:
▪ Simţiţi-vă şi comportaţi-vă destins!
▪ Îmbrăcaţi-vă potrivit ocaziei!
▪ Răbdarea dumneavoastră va crea impresia că sunteţi dornic să împărtăşiţi
cunoştinţele cu participanţii!
▪ Folosiţi-vă mâinile într-un mod cât mai natural!
● mimica:
▪ Vă ajută să transmiteţi ideile!
▪ Poate genera reacţia pe care o doriţi dumneavoastră de la participanţi!
▪ Gesturile comune:
1) mişcări repezi ale mâinilor – ilustrează un domeniu vast;
2) mişcări verticale, sacadate – evidenţiază ideile practice şi împart o idee
în mai multe subpuncte;
3) palmele spre exterior – înseamnă „stop” sau respingerea unei idei;
4) palmele în sus – invită la acceptare, deschiderea orizontului de gândire
sau la participare;
5) încheietura mâinii întoarsă în sus – apropie participanţii de
dumneavoastră

80
 RECOMANDĂRI:
● Mimica trebuie să atragă atenţia asupra ideii şi nu a gestului în sine!
● Variaţi utilizarea gesturilor!
● Abuzul de anumite gesturi le poate face să-şi piardă efectul!
● Sincronizaţi gesturile cu fraza sau cu cuvântul!
● Alegeţi-vă gesturile cu atenţie – e mai bine să nu faceţi nici un gest decât să
faceţi gestul nepotrivit!
● Folosirea prea multor gesturi le diminuează valoarea – controlaţi-vă dacă este
necesar!
● Repetaţi utilizarea lor – mai ales dacă sunt noi pentru dumneavoastră!
● limbajul corpului:
▪ Stabileşte o legătură între dumneavoastră şi participanţi!
▪ Atrage atenţia participanţilor!
▪ Angajează participanţii!
▪ Poate da ritm prezentării şi schimba starea de spirit!
● expresia feţei:
▪ Poate crea starea de spirit dorită!
▪ Dacă prezentatorul nu are inspiraţie, nici participantul nu va avea inspiraţie!
▪ Trebuie să fie adecvată situaţiei!
▪ De obicei, prezentatorul nu este conştient de expresia feţei sale!
▪ Poate provoca amuzamentul participanţilor (pe seama prezentatorului) sau îi
poate ofensa!
▪ Distrage atenţia de la obiectivele prezentării!
Tehnicile vocale de prezentare
● voce înaltă sau cu inflexiuni:
▪ Vocea trebuie să fie naturală!
▪ O voce mai înaltă decât vocea dumneavoastră normală este semn de
tensiune sau nervozitate!
▪ Vocea trebuie să fie variată, pentru a menţine interesul publicului!
● calitatea vocii:
▪ O voce nazală, subţire, severă, ascuţită sau sacadată poate fi dificil de
suportat!
▪ Practica vă va ajuta să o corectaţi sau controlaţi!
● intensitatea vocii:
▪ Intensitatea şi forţa vocii depind de dimensiunile sălii şi de participanţi!
▪ Toţi trebuie să vă audă, dar nu trebuie să-i asurziţi!
▪ Variaţi intensitatea vocii pentru a accentua ideile!
● ritmul:
▪ Dacă vorbiţi prea repede, vă veţi pierde audienţa imediat, deoarece aceasta
nu va înţelege ceea ce spuneţi!
▪ Dacă „vă târâţi picioarele”, vă veţi pierde audienţa datorită dezinteresului!
▪ Variaţi ritmul şi veţi crea starea de spirit adecvată!
● pauzele în vorbire:

81
 ▪ Pot atrage atenţia asupra ideilor importante!
▪ Trebuie folosite deliberat şi nu prea des!
● probleme vocale:
▪ „Îîhh” – este folosit adesea când prezentatorul nu este familiarizat cu
materialul!
▪ Exersaţi şi veţi reduce folosirea acestui „cuvânt”!
▪ Căderea vocii – atunci când unii prezentatori lasă fraza neterminată în final,
urmărirea prezentării de către participanţi devenind astfel aproape imposibilă!
▪ Încă o dată, căderea vocii este una dintre situaţiile care vor fi corectate
printr-o pregătire mai temeinică!
▪ Pronunţia defectuoasă – distrage atenţia şi subminează încrederea în
prezentator, iar dacă audienţa face eforturi pentru a înţelege ce spune
prezentatorul, va pierde ideile pe care trebuie să le însuşească din prezentare!

82