Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Chimie - Combinatii Complexe.
Chimie - Combinatii Complexe.
Capitolul I
Clasificarea reacţiilor chimice în chimia
organică şi anorganică .....................................................................5
175
Capitolul II
Noţiuni de termochimie................................................................. 105
Capitolul III
Noţiuni de cinetică chimică ...........................................................129
176
Cuvânt înainte
Autorii
3
1
CLASIFICAREA REACŢIILOR CHIMICE
ÎN CHIMIA ORGANICĂ ŞI ANORGANICĂ
5
I. Natura procesului chimic
6
Determinaţi substanţele A, B, C din următoarea schemă şi indicaţi tipul
reacţiei (după grupa introdusă) din fiecare etapă:
AlCl3 hn +KCN
A + CH3—Cl C7H8 + Cl2 B C
–HCl –HCl –KCl
scindare
A B A(+) + B(–)
ioni
Un exemplu de acest tip de reacţie este reacţia dintre un compus
halogenat şi o cianură alcalină:
(s+) (s–)
R—Cl + K+CN– R—CN + KCl
7
MECANISME DE REACŢII ÎN CHIMIA ORGANICĂ
AB + XY AX + BY
substrat reactant produs produs
principal secundar
homoliză
Z Z Z• + Z•
reactant radicali
carboradical
În cazul legăturilor multiple, prin homoliza legăturii p rezultă un diradical:
homoliză
C C C—C
diradical
Dacă dubletul covalenţei rămâne la unul din atomi, rezultă fragmente cu
caracter ionic, denumite în general ioni. Procesul se numeşte heteroliză.
heteroliză
A B A(+) + B(–)
ioni
8
heteroliză (–) (+)
X Y X +Y
ioni
În cazul scindării covalenţelor atomului de carbon, prin heteroliză rezultă
2 tipuri de ioni:
heteroliză (+) (–)
—C X —C + X
atrăgător carbocation
de e–
heteroliză
—C Y —C(–) + Y(+)
respingător carbanion
de e–
Şi legăturile p din legăturile multiple se pot scinda prin heteroliză; rezultă
amfioni:
Cl heteroliză (+) (–)
Cl
C C C—C
(+) (–)
heteroliză
C O C—O
coligare
—C• + Z• —C—Z atac radicalic
carboradical reactant
radicalic mecanism radicalic
(+) coordinare
—C + X– —C—X atac nucleofil
carbocation reactant
nucleofil mecanism nucleofil
(–) + coordinare
—C + Y —C—Y atac electrofil
carbanion reactant
electrofil mecanism electrofil
9
În final, restul fragmentelor formează produşii secundari:
coligare
H• + Z• HZ
coordinare
H+ + X– HX
homolitice (radicalice)
reacţii
nucleofile
heterolitice (ionice)
electrofile
hn
Cl Cl (Cl2) Cl• + Cl•
homoliză
10
În etapa de propagare viteza este mare.
Întrerupere: întreruperea lanţului de reacţii are loc prin unirea radicalilor:
Cl• + Cl• Cl2
•CH3 + Cl• CH3—Cl
•CH3 + •CH3 CH3—CH3
În etapa de întrerupere lipsa fragmentelor radicalice împiedică procesul
să mai evolueze.
Tot printr-un mecanism radicalic are loc clorurarea metanului în condiţii
termice (400°-500° C).
În funcţie de raportul molar CH4/Cl2 se obţin şi ceilalţi produşi de clorurare
ai metanului.
H (+) (–)
H atac H (+) H
+
C—C + H electrofil C—C—H
H H H H
carbocation
Carbocationul se stabilizează prin unire (coordinare) cu celălalt fragment
–
al reactantului (Cl ) rezultând produsul cloroetan (clorura de etil).
11
H (+) H coordinare H H
C—C—H + Cl– C—C—H
H H H H
Cl
Clorura de etil (CH3—CH2—Cl) se foloseşte în medicină ca narcotic, cu
denumirea de kelen şi la fabricarea tetraetilplumbului: (C2H5)4Pb care se
introduce în benzine ca antidetonant.
Calculaţi compoziţia procentuală masică a clorurii de etil şi aflaţi volumul
de etenă consumat (în condiţii normale) pentru obţinerea a 2 moli de
tetraetilplumb dacă pierderile de fabricaţie sunt de 70%.
La adiţia HCl la etenă (alchenă simetrică), conform mecanismului se
obţine un singur produs.
Dacă alchena este nesimetrică, ar fi posibilă obţinerea de doi compuşi
halogenaţi; în cazul propenei:
+HCl
CH3—CH—CH3
CH2—CH—CH3 Cl
CH3—CH2—CH2—Cl
+HCl
S-a constatat că atacul electrofil are loc la unul din atomii de carbon ai
legăturii multiple astfel încât să se formeze carbocationul cel mai stabil (cel
mai substituit cu radicali alchil):
+ + R + R +
CH3 < R—CH2 < CH < C—R
R R
Creşte stabilitatea carbocationului
În cazul propenei:
+
CH3—CH—CH3 mai stabil (în procent mai
mare în mediul de reacţie)
CH2—CH—CH3 + H+
+
CH3—CH2—CH2 mai puţin stabil (în procent
mai mic în mediul de reacţie)
La formarea produsului este favorizată reacţia:
+
CH3—CH—CH3 + Cl– CH3—CH—CH3
Cl
Acest mecanism explică orientarea fragmentelor reactantului (regula
Marcovnicov) la adiţia compuşilor polari la legăturile multiple în cazul
alchenelor, alchinelor nesimetrice.
12
Scrieţi ecuaţiile reacţiilor de adiţie a HBr şi a apei acidulate cu H2SO4 la
1-butenă, 2-butenă şi izobutenă şi trageţi concluziile.
+ lent H rapid
—H + Cl —Cl
Cl –H+
agent
electrofil complex sigma clorobenzen
(instabil)
13
1.2. CLASIFICAREA REACŢIILOR
CHIMICE ALE COMPUŞILOR ANORGANICI
14
Ştiind că scindarea legăturilor este un fenomen cu absorbţie de energie şi
formarea de legături noi are loc cu degajare de energie, încadraţi următoarele
reacţii în clase, din punct de vedere termic.
(1) Fe + S = FeS
(2) CaCO3 = CaO + CO2
(3) C + O2 = CO2
(4) CO + Cl2 COCl2
Cl• + H2 HCl + H•
H• + Cl2 HCl + Cl•
Cl• + H2 HCl + H•
.........................................
În ultima etapă (întrerupere) are loc unirea atomilor de tip radicalic care
opresc procesul.
H• + Cl• HCl
H• + H• H2
Cl• + Cl• Cl2
..................................
15
Viteza globală a reacţiei de sinteză este cu atât mai mare cu cât reacţiile
de iniţiere sunt mai frecvente şi reacţiile de întrerupere mai rare.
Inhibitorii micşorează viteza de reacţie sau opresc total procesul acţio-
nând asupra radicalilor; ei au proprietatea de a reacţiona cu atomii sau
radicalii liberi mai repede decât reactanţii.
În reacţiile cu mecanism radicalic inhibitorii reduc numărul radicalilor
(atomilor liberi) din sistem şi deci viteza reacţiei.
În procesul de sinteză fotochimică a acidului clorhidric se foloseşte ca
inhibitor oxigenul molecular care reduce numărul atomilor de hidrogen.
Experiment demonstrativ
Într-un cilindru se culege clor gazos şi în altul hidrogen (se lucrează la
nişă).
Se aşază cilindrul cu hidrogen deasupra celui cu clor (la îmbinarea
cilindrilor se aplică o bandă de scotch).
Se expun cei doi cilindri la lumina unui bec care emite raze ultraviolete
(din laboratorul de fizică).
Observaţi în timp, dispariţia culorii galben-verzui a clorului.
Cum se poate pune în evidenţă produsul care s-a obţinut?
Experiment individual
În trei eprubete introduceţi separat câte 2 cm3 soluţii de clorură de sodiu,
acid clorhidric, clorură de aluminiu. Adăugaţi câte 1 cm3 soluţie de AgNO3 şi
observaţi precipitatul format.
16
Aplicaţii
CH3
H2SO4
a) + HONO2 –H2O
CH3
H2SO4
b) H2C CH—CH3 +HOH
CH3
AlCl3
c) CH3—CH2—CH2—CH2—CH3 CH3—CH—CH2—CH3 + CH3—C—CH3
hn
d) + Cl2
17
6. Una din etapele procesului de obţinere industrială a acidului sulfuric
este prăjirea piritei conform ecuaţiei:
4FeS2 + 11O2 2Fe2O3 + 8SO2
Se cere să se afle:
a) volumul de SO2 (c.n.) din o tonă pirită cu 28% impurităţi;
b) volumul de aer (20% O2) consumat în proces.
7. Un carbanion este:
a) un rest de hidrocarbură;
b) un fragment obţinut prin homoliză;
c) o specie chimică obţinută prin heteroliza legăturii C—H;
d) un ion de alcoxid.
18
1.2.1. REACŢII DE PRECIPITARE
Completaţi observaţiile:
– în eprubeta (1) ...
– în eprueta (2) ... soluţie NaCl
Fig. 1.1.
Ecuaţiile ionice ale celor 2 reacţii sunt:
+ – + – + – + –
(1) K + NO3 + Na + Cl Na + NO3 + K + Cl
+ – + – + –
(2) Ag + NO3 + Na + Cl Na + NO3 + AgCl¯
În primul caz coexistă în soluţie toţi ionii celor doi electroliţi; este o reacţie
reversibilă.
În al doilea caz „dispar” din soluţie ionii de Ag+ şi Cl–, care formează un
precipitat datorită reacţiei ionice:
+ –
Ag + Cl AgCl
19
Eficacitatea unei astfel de reacţie este cu atât mai mare cu cât precipitatul
este mai stabil, mai puţin solubil (are solubilitate mai mică).
În tabelul 1.1. sunt prezentaţi unii cationi şi anioni (mai des întâlniţi) care
dau produşi insolubili (precipitate); facem observaţia că toate sărurile ionilor
metalelor alcaline şi ale ionului amoniu (NH+4) sunt solubile.
– –
De asemenea, anionii azotat (NO3) şi acetat (CH3COO ) nu se pot
identifica prin acest tip de reacţii, deoarece nu dau săruri insolubile.
Tabelul 1.1.
20
Un reactiv mai sensibil pentru punerea în evidenţă a ionului calciu este
acidul oxalic sau oxalatul de amoniu; se obţine un precipitat alb, cristalin de
oxalat de calciu.
–
COOH COO
CaCl2 + 2HCl + –
Ca2+
COOH COO
Reacţia serveşte şi la recunoaşterea acidului oxalic sau a sărurilor sale
solubile.
Experiment
Într-o eprubetă puneţi 2 mL soluţie diluată de CaCl2 şi în alta 2 mL soluţie
BaCl2; în ambele eprubete adăugaţi 2 mL soluţie de H2SO4. Observaţi cele
două precipitate şi trageţi concluzia.
Putem diferenţia cei doi cationi (Ca2+, Ba2+) prin reacţii pe cale uscată.
Sărurile volatile de calciu colorează flacăra incoloră a unui bec de gaz în roşu
cărămiziu, iar sărurile de bariu în verde.
Cationul feros (Fe2+) se identifică prin reacţii în care se obţine hidroxidul lui
sau sulfura feroasă:
oxidare
Fe2+ + 2HO– Fe(OH)2¯ Fe(OH)3¯
(O2 din aer)
precipitat precipitat
alb-verzui roşu-brun
21
Experiment
Observaţi precipitatele care se formează în experimentul modelat mai jos
şi scrieţi ecuaţiile ionice ale reacţiilor care au loc.
Pb(NO3)2 FeSO4
a) b)
Fig. 1.2.
Cationul feric (Fe3+) formează precipitate cu diferiţi reactivi.
3HO–
Fe(OH)3¯ pp. brun
3+
Fe + S2–
Fe2S3¯ pp. negru
–
CN
Fe(CN)3 pp. roşu-brun
Experiment
Realizaţi experimentele modelate şi observaţi culorile produşilor obţinuţi:
¨ Fe(OH)3 insolubil
¨ Fe(NCS)3 solubil
NaOH KNCS
FeCl3
Fig. 1.3.
22
Completaţi ecuaţiile celor două reacţii din experiment.
FeCl3 + NaOH =
FeCl3 + KNCS =
Deoarece compusul Fe(NCS)3 are o coloraţie roşie ca sângele, reacţia de
identificare a ionului feric este foarte sensibilă cu reactivul KNCS.
Tot un compus intens colorat în albastru este o combinaţie complexă a
ionului Fe3+, rezultat în urma reacţiei cu hexacianoferitul de potasiu
(ferocianura de potasiu):
23
2–
Anionul S (sulfură) se identifică în soluţie cu reactivii care dau sulfuri
insolubile: CuS, FeS, NiS, PbS (negru), CdS (galbenă), MnS (roz).
Din sărurile solide se pune în evidenţă prin reacţii cu degajare de gaz
(H2S) cu miros caracteristic neplăcut:
Ionul S2– din ionizarea H2S este oxidat în soluţie apoasă de halogen, când
se depune sulf coloidal:
H2S + I2 2HI + S
oxidant albăstreşte
amidonul
24
Experiment
Într-o eprubetă se pune un amestec de 2 mL soluţie NaNO2 cu 1 mL
soluţie NaOH, la care se adaugă câteva granule de zinc; se încălzeşte
eprubeta şi se simte mirosul de amoniac.
Reacţia care a avut loc este:
NaNO2 + 5NaOH + 3Zn0 + 5H2O 3Na2[Zn2+(OH)4] + NH3
oxidant
În multe reacţii, ionul NO–2 are rol de reducător.
Experiment
Într-o eprubetă, peste o soluţie diluată (3 mL) de KMnO4 acidulată cu
H2SO4, adăugaţi 2 mL soluţie de NaNO2 sau KNO2.
Observaţi şi interpretaţi decolorarea soluţiei de permanganat de K.
Reacţiile care au loc sunt:
2NaNO2 + H2SO4 2HNO2 + Na2SO4
reducător
De reţinut!
25
Se aleg reactivii care:
– sunt specifici unui număr redus de ioni;
– formează precipitate uşor vizibile (stabile), de preferat colorate.
Reacţii de Formare de
Anion Reacţii redox complecşi Alte reacţii
precipitare
SO42– CaSO4¯,
BaSO4¯ etc.
Degajare
CaCO3¯,
CO2–
3 de CO2 în
BaCO3¯ etc. mediu acid
Anumite
sulfuri în
PbS¯, FeS¯, mediu acid,
S2– CuS¯ etc. formează
H2S urât
mirositor
[Co(SCN)4]2– albastru
SCN– AgSCN¯
[Fe(SCN)6]3– roşu
26
Identificarea cationilor
Tabelul 1.3.
2+
Ca CaSO4¯, CaCO3¯
2+
Ba BaSO4¯, BaCO3¯
2+
Pb PbS¯ , PbI2¯
3+ Fe2S3 ¯, Fe(OH)3¯, 3–
Fe [Fe(SCN)6] roşu
Fe4[Fe(CN)6]3¯
2+ Oxidare cu permanganat
Fe FeS¯, Fe(OH)2 ¯
în mediu acid
2+ CuS ¯,Cu(OH)2¯ 2+ –
Cu 2Cu + 4I ® 2CuI¯ + I2 [Cu(NH3)4](OH)2 albastru
Cu2[Fe(CN)6] ¯
+
Ag AgSCN¯, AgCl ¯, AgBr¯ Oglinda de argint [Ag(NH3)2](OH) incolor
2–
2+ [Co(SCN)4] albastru,
Co CoS¯, Co(OH)2¯ 2–
[CoCl 4] albastru
27
Aplicaţii
1. O masă de 33,9 g amestec echimolecular de CaCl2 şi NaCl se tratează
cu AgNO3. Ce cantitate de AgNO3 (moli, grame) se consumă pentru preci-
pitarea completă a ionilor Cl–?
5. Se dau sărurile din coloana (1); alegeţi pentru fiecare sare reactivul
adecvat din coloana a 2-a în scopul obţinerii unor precipitate. Scrieţi ecuaţiile
ionice care au loc, folosind toţi cei patru reactivi.
(1) a) CuCl2; b) NaI; c) K2S; d) Na2SO4;
(2) A) FeSO4; B) NaOH; C) BaCl2; D) (CH3COO)2Pb.
28
1.2.2. REACŢII DE COMPLEXARE
Combinaţii complexe
Reacţiile de complexare sunt reacţiile cu formare de combinaţii complexe.
Existenţa şi structura combinaţiilor complexe a fost explicată de chimistul
elveţian Alfred Werner prin „Teoria coordinaţiei” (1893).
Conform acestei teorii, elementele (respectiv metalele) au pe lângă
valenţa principală şi o valenţă secundară; valenţa principală determină
formarea de combinaţii simple şi valenţa secundară conduce la formarea de
combinaţii de ordin superior (complecşi).
Prin forţe de valenţă superioară metalul poate uni ioni, molecule neutre
care conţin dublete de electroni neparticipanţi (liganzi) cu care formează un
ion complex; numărul liganzilor din ionul complex se numeşte număr de
coordinaţie şi poate fi 2, 4, 6.
În terminologia modernă, valenţa principală corespunde stării de oxidare
a metalului (sarcina lui) iar valenţa secundară numărului de liganzi pe care
ionul metalic îi leagă prin legături coordinative.
O combinaţie complexă este formată din:
ioni din sfera de ionizare
ion complex (din sfera exterioară)
3+ 3+ –
[Co (NH3)6] Cl3
29
– – – – –
ioni negativi: Cl , I , HO , CN , SCN
Fe3+(CN–)6 [Fe(CN)6]3–
Exemple:
Cu2+(NH3)4 [Cu(NH3)4]2+
Exemple
ion central: Hg2+ ion central: Co3+
ligand anionic: I– ligand neutru: NH3
contraion număr de coordinare număr de coordinare
N.C. = 4 N.C. = 6
K 2[HgI 4 ] [Co(NH 3) 6 ]Cl 3
valenţa metalului
ion complex din ionul central ion complex contraion
(aici, anion) (aici, cation)
diamminodicloroplatină (II)
30
În studiul chimiei din anii anteriori aţi întâlnit o serie de combinaţii
complexe care au multiple aplicaţii:
Reactivul Tollens
formează precipitate cu alchinele cu triplă legătură
marginală (HCº —C—R)
[Ag(NH3)2]OH
formează oglinda de argint cu substanţele care au
acţiune reducătoare (aldehidele)
Reactivul Schweitzer
[Cu(NH3)4](OH)2 dizolvant al celulozei
Albastru de Berlin
3+
Fe4[Fe(CN)6]3 se foloseşte la identificarea ionului feric (Fe )
Experiment
Luaţi din prima eprubetă 2 mL din soluţia obţinută şi adăugaţi într-o
eprubetă ce conţine 2 mL formol. Încălziţi încet eprubeta fără să o agitaţi şi
observaţi oglinda de argint care se formează.
31
ATENŢIE!
Soluţiile de ferocianură se manipulează cu precauţie deoarece sunt toxice!
Mod de lucru
Prepararea albastrului de Berlin Fe4[Fe(CN)6]3. Într-o eprubetă se introduc
3 mL de soluţie de FeCl3 10%, după care se adaugă 6 mL de soluţie de
ferocianură de potasiu 10%. Se agită.
Prepararea Cu2[Fe(CN)6]. Într-o eprubetă se introduc 3 mL de soluţie de
CuSO4 10%, după care se adaugă 4 mL de soluţie de ferocianură de potasiu
10%. Se agită.
Notaţi în caiet toate observaţiile efectuate precum şi apariţia de
precipitate şi schimbările de culoare observate.
Ecuaţiile reacţiilor care au loc sunt următoarele:
Fig. 1.7.
3+ 4–
4Fe (aq) + 3[Fe(CN)6] (aq) Fe4[Fe(CN)6]3(s)
32
Aplicaţiile combinaţiilor complexe din chimia analitică se explică prin
solubilitatea pe care o au şi prin culorile variate pe care le dau ionii complecşi.
Aceeaşi ioni metalici pot forma ioni complecşi la care diferă numărul de
coordinaţie şi implicit diferă şi culoarea lor.
Un astfel de caz este ionul cobaltului (Co2+) care formează două tipuri de
ioni complecşi:
2+
cu nr. de coordinaţie [Co(H2O)6]
N.C. = 6 culoare roz
2+
Ioni [Co(NH3)6]
complecşi
2–
cu nr. de coordinaţie [CoCl4]
N.C. = 4 culoare albastră
2–
[Co(NCS)4]
Experiment
Peste 2 mL soluţie de CoCl2 adăugaţi 2 mL soluţie concentrată de KCl.
Observaţi schimbarea culorii; explicaţi fenomenul şi scrieţi ecuaţia reacţiei
care a avut loc (în soluţie CoCl2 se găseşte sub formă de hexahidrat).
ionul Cu2+
2+
[Cu(NH3)4]
4s 3d9 4p
4 orbitali liberi
Fig. 1.8.
33
2+
ionul Fe
[Fe(CN)6]2+ 3d6
4s 4p
6 orbitali liberi
Fig. 1.9.
34
Structura octaedrică a compuşilor care leagă coordinativ 6 liganzi a fost
confirmată printr-o serie de determinări fizice şi în special prin analize cu raze X.
+
H 180° H
N Ag
H H
Fig. 1.10. Ionul complex
H H de [Ag(NH3)2]+
n+
Cât priveşte ionii complecşi de tipul [ML4] , vom descrie în continuare
două tipuri de geometrie: geometria plan-pătratică şi geometria tetraedrică.
2+
H3N NH3
Cu
H3N NH3
35
♦ Geometria tetraedrică se caracterizează prin faptul că cei patru liganzi
ocupă vârfurile unui tetraedru regulat, iar ionul central se află în centrul
2–
acestuia. O astfel de geometrie prezintă anionul complex [CoCl4] .
Cl 2–
Co
Cl Cl
Cl
NH3 2+
H3N NH3
Cu
H3N NH3
NH3
36
b) Izomeria geometrică în complecşi
cu geometrie plan-pătratică
Unii ioni complecşi conţin liganzi diferiţi; cei care au structură plan-pătrată
şi octaedrică se găsesc sub mai multe forme, datorită izomeriei geometrice.
A. Werner a găsit pentru fiecare combinaţie complexă de tipul [PtA2B2]
două modificaţii diferite (a şi b); el le-a atribuit o structură plan pătrată şi
configuraţie de cis şi trans (figura 1.15.). Exemplu: [Pt(NH3)2Cl2].
B A B A
Pt Pt
B A A B
a) cis b) trans
Cl NH3 Cl NH3
Pt Pt
Cl NH3 NH3 Cl
Fig. 1.15. Configuraţiile cis a) şi trans b) pentru [Pt(NH3)2Cl2]
În cazul combinaţiilor complexe cu geometrie plan-pătratică, dacă se con-
sideră un complex de forma [M(L1)2(L2)2]n+, se observă că liganzii pot fi dispuşi în
jurul cationului metalic în două moduri, ca în reprezentarea de mai jos:
n+ n+
L1 L1 L2 L1
M M
L2 L2 L1 L2
izomer cis izomer trans
Fig. 1.16. Izomeri geometrici
În reprezentarea din stânga, liniile imaginare ce unesc liganzii de acelaşi
fel sunt paralele, iar în cea din dreapta, ele se intersectează. Prin analogie cu
izomerii geometrici cis/trans întâlniţi la alchene, izomerii geometrici ai
complecşilor plan-pătrătici vor fi desemnaţi prin termenii cis şi trans.
Exemplu
Izomerii geometrici ai complexului
[Pt(NH3)2Cl2]:
H3N NH3
Pt
Cl Cl
Fig. 1.17. Modelul izomerului cis [Pt(NH3)2Cl2]
Izomerul cis se utilizează ca medicament, în tratarea tumorilor canceroase.
37
Cl NH3
Pt
H3N Cl
a) cis b) trans
Cl Cl
H3N Cl H3N NH3
Co Co
H3N NH3 H3N NH3
NH3 Cl
Fig. 1.19. Izomerii cis a) şi trans b) pentru [Co(NH3)4Cl2]Cl
Izomerii geometrici ai combinaţiilor complexe se caracterizează prin
faptul că au aceeaşi formulă empirică, aceiaşi liganzi în jurul ionului metalic
central, dar se deosebesc prin distribuţia spaţială, a liganzilor din sfera de
coordinaţie a combinaţiei. Izomerii geometrici se deosebesc prin solubilitate,
culoare.
S-a constatat astfel că o combinaţie complexă a cobaltului, de formulă:
[Co(NH3)4Cl2]Cl se găseşte sub două forme diferite (izomeri); una de culoare
verde şi alta de culoare violetă. Este unul din cazuri care demonstrează
existenţa a 2 izomeri geometrici.
38
Combinaţiile complexe ale metalelor nobile: Au, Ag, Pt sunt folosite la
obţinerea metalelor din minereuri, separarea din amestecuri şi aliaje, la
purificarea lor; majoritatea dintre acestea au număr de coordinaţie 4 sau 6 şi
prezintă structuri ce le conferă izomerie geometrică.
Separarea izomerilor geometrici ai combinaţiilor complexe se face pe
baza solubilităţii lor diferite sau prin metoda cromatografică.
Culoarea este o proprietate comună mai multor combinaţii complexe;
această caracteristică explică spectrele de absorbţie moleculare ale acestor
combinaţii în domeniul vizibil şi ultraviolet şi analiza lor prin colorimetrie.
Legea Lambert-Beer
Substanţele absorb energie luminoasă şi în acest fel pot avea loc tranziţii
electronice în moleculele acestora (deplasarea unor electroni de pe un nivel
energetic inferior pe un nivel energetic superior). O substanţă care va absorbi
energie într-o anumită regiune a spectrului vizibil, va lăsa ochiul să perceapă
culoarea complementară. Astfel, o substanţă ce absoarbe radiaţiile violete va
avea culoarea galbenă, una ce absoarbe radiaţiile verzi va fi percepută ca fiind
de culoare roşie etc.
Tabelul 1.6.
39
Pentru a descrie cantitativ acest fenomen s-a definit o mărime numită
absorbanţă (A) ce dă informaţii despre capacitatea de absorbţie a energiei
luminoase de către o soluţie de substanţă colorată. Absorbanţa depinde de
concentraţia molară a soluţiei (c), de lungimea drumului pe care îl parcurge
fasciculul luminos (l, în cm) şi de natura substanţei. Pentru a ţine cont de
natura substanţei, se utilizează un coeficient numit coeficient de extincţie
–1 –1 –1 –1
molară (ε, a cărui unitate de măsură este M · cm sau L · mol · cm ), carac-
teristic fiecărei substanţe. Legea Lambert-Beer reuneşte într-o singură
ecuaţie aceste patru mărimi.
A=ε·c·l
Absorbanţa unei soluţii este direct proporţională cu coeficientul de
extincţie molară, cu concentraţia molară a probei şi cu drumul parcurs de
fasciculul luminos (legea Lambert-Beer).
c = A / (ε · l)
fascicul luminos
de fascicul luminos
l = lungimea drumului
parcurs de lumină
40
Acesta este principiul colorimetriei. Pentru aceasta, vom prepara soluţii
de concentraţii cunoscute, prin diluarea unei soluţii de concentraţie iniţială
dată, alcătuind astfel o scară a intensităţilor de culoare, de la cea mai diluată la
cea mai concentrată. Apoi, vom determina prin comparaţie cu culorile probelor
din scară, concentraţia probei de analizat. Desigur, o astfel de determinare nu
are precizia unei măsurători realizate cu un spectrometru şi, adesea, oferă
numai un reper calitativ.
Activitate experimentală
41
Cereţi-i profesorului vostru să vă prepare o probă de [Cu(NH3)4](OH)2 şi
determinaţi concentraţia acesteia comparând-o cu probele martor din scală.
Pentru a putea compara culorile, folosiţi o foaie albă plasată în spatele
eprubetelor.
Documentează-te!
42
Aplicaţii
–
3. Care dintre liganzi se leagă coordinativ prin atomul de oxigen: HO ;
–
NH3; CO; CN ; H2O.
43
1.2.3. REACŢII ACIDO-BAZICE
În studiul chimiei din anii anteriori aţi întâlnit mulţi acizi şi baze care
formează două clase distincte de compuşi.
Studiind comportarea acestor substanţe în soluţie apoasă, chimistul
suedez Svante Arrhenius a dat una din primele definiţii a acestor clase în anul
1880:
acizii sunt substanţe care formează în soluţie ioni de hidrogen (H+);
bazele sunt substanţe care în soluţie formează ioni hidroxil (HO–).
A H+ + B
acid bază
44
Teoria protolitică consideră că un acid cedează protoni nu numai apei
(cazul ionizării), ci oricărei baze.
Experiment
Introduceţi o baghetă într-o soluţie concentrată de HCl şi altă baghetă
într-o soluţie de NH3; apropiaţi cele două baghete şi veţi observa un fum alb
(particule fine de NH4Cl).
Reacţia care a avut loc cu un transfer de protoni de la HCl la NH3:
H+
+ –
HCl + NH3 NH4Cl
acid bază
După numărul maxim de protoni pe care îi cedează sau acceptă, acizii şi
bazele se clasifică:
monoprotici monoprotice
acizi diprotici baze diprotice
poliprotici poliprotice
H3PO4 H+ + H2PO4–
+ 2–
H + HPO4
+ 3–
H + PO 4
Aşa se explică de ce H3PO4 formează 3 tipuri de săruri:
NaH2PO4; Na2HPO4; Na3PO4 .
fosfat monosodic fosfat disodic fosfat neutru
45
În soluţii diluate acizii tari se găsesc aproape complet ionizaţi, încât sunt
prezenţi numai ionii de hidrogen (sub formă de H3O+) şi ionii radicalului acid;
concentraţia ionilor de hidrogen corespunde cu concentraţia molară a acidului
dizolvat.
De exemplu, într-o soluţie decimolară de HCl (c = 0,1 M) concentraţia
ionilor de hidrogen: [H+] = 10–1 ioni · moli/L.
+ –
simplificat HCl H + Cl
+ –1
c = 0,1 M [H ] = 10 moli · ioni/L
În cazul acizilor slabi în soluţie se găsesc atât ionii proveniţi din disociere
cât şi moleculele de acid neionizat; reacţia este reversibilă:
+ –
CH3 – COOH + H2O H3O + CH3—COO
+ –
Generalizând: HA + H2O H3O + A
acid ioni
neionizat
AB + CD AC + BD;
[AC] · [BD]
Kech =
[AB] · [CD]
46
Echilibre în soluţii de acizi şi baze
HA + H2O H3O+ + A–
[H3O+] · [A–]
Kech =
[HA] · [H2O]
Considerând că în soluţii diluate variaţia concentraţiei apei este nesem-
nificativă, se poate scrie:
+ –
[H3O ] · [A ]
Kech =
[HA]
+ –
simplificat: H—A H +A
[H+] · [A–]
Ka =
[HA]
Ka 1
Ka 2
H2SO3 H+ + HSO3– H+ + SO2–
3
47
Şi în cazul bazelor slabe, în soluţie apoasă se stabileşte un echilibru la
ionizarea lor:
BOH B+ + HO–
bază slabă
[B+] · [HO–]
Kb =
[BOH]
Un acid este mai tare cu cât valoarea lui Ka este mai mare şi cu cât
valoarea lui pKa este mai mică; o bază este mai tare cu cât Kb este mai mare şi
pKb are valoare mai mică.
48
Baza conjugată a acidului acetic este anionul CH3—COO–.
– –10
CH3—COO Kb = 5,68 ·10 pKb = 10–lg5,68 = 9,25
Adunând cele două valori: pKa (acid) şi pKb (baza conjugată) observăm că
suma lor este egală cu 14:
pKa + pKb = 4,75 + 9,25 = 14
Rezultă că:
–14
produsul: Ka · Kb = 10 suma: pKa + pKb = 14
–H+ – –H+ –
HCl Cl CH3—COOH CH3—COO
acid bază conjugată acid bază conjugată
(tare) (slabă) (slab) (tare)
Pentru acizii tari în care ionizarea în soluţie apoasă diluată este completă,
Ka = ¥; baza conjugată are Kb = 0.
În tabelul 1.7. se dau valorile pKa ale unor acizi şi pKb ale bazelor lor con-
jugate care demonstrează raportul între cuplurile acid – bază conjugată.
Tabelul 1.7.
–
H2CO3 6,37 HCO3 7,63
– 2–
HCO3 10,25 CO3 3,75
49
Una din consecinţele diferenţei de tărie a acizilor (bazelor) este aceea că
un acid tare scoate (eliberează) din săruri acizii mai slabi ca el; la fel, o bază
mai tare scoate din sare baza mai slabă ca ea.
Experiment
Într-o eprubetă puneţi câteva grame de Na2CO3; adăugaţi acid acetic şi
observaţi ce se întâmplă. Scrieţi ecuaţia reacţiei.
În altă eprubetă puneţi 2 g de ţipirig (NH4Cl) peste care cu pipeta turnaţi
2 mL soluţie de NaOH. Mirosiţi gazul care se degajă, identificaţi-l şi scrieţi
ecuaţia reacţiei.
Notaţi concluziile în caiete şi explicaţi cele două reacţii pe baza valorilor
pKa şi pKb din tabelul 1.7.
În prima reacţie (soluţie acidă) apa are rol de bază; în a doua reacţie
(soluţie bazică) apa cedează proton şi are rol de acid. Speciile chimice care au
+
proprietatea de a ceda sau accepta protoni (H ) în funcţie de partenerul de
reacţie se numesc amfoliţi acido-bazici sau amfoteri.
Deoarece apa poate să şi cedeze să şi accepte protoni, ionizarea apei
(autoprotoliza) apei se poate scrie:
H+
50
O valoare egală are concentraţia de hidroxil în apă:
– –7
[HO ] = 10 moli · ioni/L
L
produsul ionic al apei şi se notează cu Kw.
L
produsul ionic
al apei
+ –
O soluţie acidă are concentraţia ionilor de H mai mare decât a ionilor HO :
+ – + –7
[H ] > [HO ] deci [H ] > 10
+ –7
O soluţie bazică are: [H ] < 10 .
Pentru simplificarea exprimării caracterului acido-bazic al soluţiilor se
foloseşte exponentul cu semn schimbat al concentraţiei în ioni de hidrogen;
rezultă un număr pozitiv şi corespunde cu logaritmul zecimal cu semn
schimbat al concentraţiei în protoni, care se notează cu pH.
51
+ – –7
apă pură
Când: [H ] = [HO ] = 10 ; pH = 7
mediu neutru
Variaţia caracterului acido-bazic (în soluţii apoase) în funcţie de pH este
redată în tabelul 1.8.
Tabelul 1.8.
[H3O+] 10–1 10–2 10–3 10–4 10–5 10–6 10–7 10–8 10–9 10–10 10–11 10–12 10–13 10–14
pH 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
acid bază
+
Pentru acizi slabi, relaţia care dă concentraţia ionilor de hidrogen [H ] în
funcţie de tăria acidului (Ka) şi concentraţia soluţiei (CM) este:
[H+] = Ka · CM
Analog pentru concentraţia ionilor de hidroxil la o bază slabă:
[HO–] = Kb · CM
52
La titrarea acizilor tari cu baze tari se foloseşte ca indicator fenolftaleina.
Apariţia unei coloraţii roz persistent indică sfârşitul titrării (fig. 1.22.).
Frecvent se foloseşte indicatorul sol NaOH M/10
universal. Prin indicator universal se în biurete
+ – + – – +
H3O + A + B + HO A + B + 2H2O
acid bază sare
+ – + –
Exemplu: H3O + Cl + Na + HO Cl– + Na+ + 2H2O
53
+ –
Ionii de Na şi Cl apar atât sub formă de reactanţi cât şi sub formă de
produşi şi rezultă reacţia ionică netă:
H3O+ + HO– 2H2O
+ –
sau H + HO H2O
prezentă în orice reacţie de neutralizare.
Reacţia de neutralizare dintre un acid tare şi o bază tare este considerată
o reacţie ireversibilă din cauza formării moleculelor de apă greu disociabile.
Dacă reacţia:
HCl + NaOH = NaCl + H2O
este totală, stoechiometrică (1 mol de HCl a reacţionat cu 1 mol de NaOH),
concentraţia în ioni de hidrogen şi ioni de hidroxil este egală şi corespunde
concentraţiilor din apă: [H+] = [HO–] = 10–7; pH = 7.
54
Substanţa titrantă (soluţia de NaOH) se adaugă picătură cu picătură până
se atinge punctul de echivalenţă la care indicatorul virează (îşi schimbă
culoarea de la roşu la albastru).
Când într-o titrare se amestecă cantităţi echimoleculare de HCl şi de NaOH
spunem că s-a atins punctul de echivalenţă (pH-ul soluţiei este egal cu 7).
De exemplu în amestecurile a şi b:
Concluzie:
În cazul în care acidul (HCl) are aceeaşi concentraţie molară cu baza
(NaOH), la punctul de echivalenţă (neutralizare completă):
Vacid = Vbază
Urmăriţi în tabelul 1.10. variaţia concentraţiei ionilor de hidrogen (H+) într-o
titrare a 100 mL soluţie molară (C = 1 M) de acid clorhidric cu o soluţie de NaOH
(C = 1 M).
+
Variaţia [H ] şi pH într-o titrare acid tare – bază tare
Tabelul 1.10.
Nr. iniţial de Nr. de moli [H+] pH
moli de HCl NaOH adăugaţi
0,100 0,090 1 × 10–1 1
–2
0,100 0,099 1 × 10 2
–7
0,100 0,100 1 × 10 7
–12
0,100 0,101 1 × 10 12
–13
0,100 0,110 1 × 10 13
–14
0,100 0,200 1 × 10 14
–14
10 14
–12
10 12 Dacă se reprezintă grafic
–10 turnesol
10 bazic 10 aceste valori având pe ordonată
–8 albastru
10–7 8 concentraţia în protoni [H+] şi pe
10–6 neutru
10 6 abscisă numărul de moli acid-
–4 turnesol bază exces, se obţine curba de
10 acid 4
–2 roşu titrare a reacţiei HCl cu NaOH
10 2 (figura 1.24.).
100 0 0
0,1 0,2
Fig. 1.24.
55
+
Se observă că variaţia [H ] este redusă până aproape de punctul de
echivalenţă (soluţia este acidă). La punctul de echivalenţă însă, concentraţia
ionilor de hidrogen se schimbă foarte rapid şi culoarea soluţiei trece brusc din
roşu în albastru (soluţia este bazică).
Experiment
Determinarea concentraţiei unei soluţii de bază (NaOH)
În paharul Erlenmeyer se pune volum măsurat (200 mL) din soluţia bazică
a cărei concentraţie o determinăm. Se picură din biuretă câte 1 mL soluţie HCl
(concentraţie cunoscută c = 1M); de fiecare dată se agită paharul cu soluţia
bazică de culoare roşu-carmin (în prezenţa fenolftaleinei ca indicator). După
ce s-au adăugat 8-9 mL soluţie din biuretă, adaosul se face în picături, până
soluţia devine brusc incoloră (virează indicatorul la punctul de echivalenţă).
Se fac următoarele calcule ştiind volumul de 10 mL cu care s-a făcut titrarea cu
HCl.
0,365 x
HCl + NaOH = NaCl + H2O
mHCl din 10 mL = 0,365 g 36,5 40
mNaOH din 200 mL = 0,4 g x = 0,4 g NaOH
md
CM = M · V(l) 0,4
CM = = 0,05 MNaOH
40 · 0,2
Hidroliza sărurilor
56
Observaţi culoarea indicatorului în cele 4 cazuri şi consemnaţi în caiete.
(1) sare NH4Cl; culoare indicator ... mediu ...
(2) sare Na2CO3; culoare indicator ... mediu ...
(3) sare CH3COONH4; indicator ... mediu ...
(4) sare NaCl; indicator ... mediu ...
Schimbarea culorii indicatorului (în cazul 1 şi 2) indică faptul că au avut loc
reacţii chimice între sare şi dizolvant (apa).
Analizând natura celor 2 săruri constatăm:
2Na+ + CO2–
3 + 2H2O 2Na+ + 2HO– + H2CO3
bază tare acid slab
(mult ionizată) (puţin ionizat)
Ecuaţia ionică:
CO32– + 2H2O = 2HO– + H2CO3
– +
În soluţie [HO ] > [H ] Þ soluţie bazică (pH > 7)
57
acid slab (CH3COOH)
Cazul (3) CH3—COONH4 sare provenită de la
bază slabă (NH4OH)
turnesol ® violet
A avut loc reacţia:
CH3—COO– + NH4+ + H2O CH3COOH + NH4OH
acid slab bază slabă
58
AMFOLIŢI. SOLUŢII TAMPON
Experiment
Preparaţi Al(OH)3 din 2 mL soluţie de sulfat (clorură) de aluminiu peste
care adăugaţi 2 mL soluţie de NH4OH. Împărţiţi precipitatul în două eprubete;
în prima puneţi 2 mL soluţie de HCl şi în a doua 2 mL soluţie de NaOH. Ce
observaţi? Consemnaţi în caiete.
Dispariţia precipitatului nu este datorată unei dizolvări; este rezultatul
unor reacţii chimice:
Hidroxizii amfoteri formează metalele puţin active: Be, Al, Ge, Sn, Pb şi
semimetalele As, Sb etc.
Conform teoriei protolitice, au caracter amfoter, sunt amfoliţi, speciile
+
chimice capabile să cedeze şi să şi accepte protoni (H ).
Din clasa amfoliţilor acido-bazici fac parte şi unii anioni ai radicalilor acizi:
HSO4–, HCO–3, HS–, H2PO–4 (radicali acizi care conţin hidrogen).
Astfel, ionul fosfat diacid (H2PO4–) cedează sau acceptă H+ în funcţie de
pH-ul soluţiei:
+H+ –H+
H3PO4 H2PO4– HPO42–
pH < 7 pH > 7
+H+ –H+
H3O+ H2O HO–
mediu acid mediu bazic
(pH < 7) (pH > 7)
59
În studiul chimiei din clasa a XI-a aţi întâlnit amfoliţi organici: aminoacizii,
peptidele, proteinele.
Aminoacizii au o structură de amfioni, ceea ce explică şi faptul că sunt
substanţe solide, ca şi compuşii ionici anorganici.
Aminoacizii, compuşi cu funcţiuni mixte (—COOH şi NH2) cedează sau
acceptă protoni, depinzând de reactantul acido-bazic:
+H+
R—CH—COOH (cation)
pH < 7
+
R—CH—COO– NH3
NH3 +HO– –
R—CH—COO (anion)
(amfion) pH > 7
NH2
Soluţii tampon
Multe soluţii sau amestecuri nu suferă modificări (sau au modificări
minime) de pH, când se adaugă un acid (sau bază) în cantităţi mici.
Experimental s-a constatat că într-o soluţie care conţine un amestec de
0,5 moli CH3COOH şi 0,5 moli de CH3COONa (pH = 4,76) dacă se adaugă
0,1 moli de HCl, pH-ul soluţiei scade imperceptibil (până la 4,58). La un adaos
de 0,1 moli NaOH, aceluiaşi amestec, pH-ul soluţiei creşte numai până
la 4,94.
Soluţiile de acest tip, care îşi schimbă foarte puţin pH-ul la adăugarea
unor cantităţi limitate de acid tare sau bază tare se numesc soluţii tampon.
O soluţie tampon se realizează prin dizolvarea în apă:
a) a unui acid slab şi baza sa conjugată (sare de sodiu);
b) a unei baze slabe şi acidul ei conjugat (sarea ei cu un acid tare).
Să analizăm amestecul de CH3—COOH şi CH3—COONa (cuplul
CH3—COO–/CH3—COOH).
+
În cazul adaosului de HCl (H3O ) are loc reacţia:
60
La adaos de bază (OH–), aceasta e neutralizată conform reacţiei:
– –
b) HO + CH3COOH CH3COO + H2O
adaos de –
HO + HA
–
A + H2O
–
bază (HO )
61
Soluţii tampon în sisteme biologice
62
Exemple de soluţii tampon în sistemele biologice:
2– –
♦ cuplul carbonat/carbonat acid (de sodiu, de potasiu) CO 3 /HCO3
– + 2–
HCO3 (aq) + H2O(l) H3O (aq) + CO3 (aq)
pKa = 10,33
În soluţia iniţială erau 0,01 moli de NaH2PO4 şi 0,01 moli Na2HPO4. S-au
adăugat 0,001 moli de HCl.
În soluţia finală vom avea 0,011 moli de NaH2PO4 şi 0,009 moli Na2HPO4.
Volumul soluţiei finale este de 110 mL, deci concentraţia finală a NaH2PO4 este
0,1 M, iar concentraţia finală a Na2HPO4 este 0,082 M.
În aceste condiţii valoarea pH-ului soluţiei este:
pH = 7,21 + log(0,082/0,1) = 7,12.
63
pH-ul a variat cu 0,09 unităţi (de la 7,21 la 7,12), ceea ce reprezintă 1,25% din
valoarea iniţială. În absenţa cuplului tampon, în soluţie s-ar fi găsit 0,001 moli
de acid clorhidric în 110 mL, ceea ce dă o concentraţie de 0,0091 M. pH-ul ar fi
fost pH = –log cHCl = –log0,0091 = 2,04.
La fel ca sistemul tampon funcţionează şi aminoacizii şi proteinele din
organism, deoarece conţin atât grupe funcţionale acide (—COOH) cât şi
grupe funcţionale bazice (—NH2).
glicină
H2N—CH—CO—NH—CH—CO—NH—CH—COOH
n
R R R
64
De reţinut!
Reacţii acido-bazice = reacţii cu schimb de protoni (H+):
– ionizarea acizilor, bazelor, sărurilor acide în soluţie;
– reacţii de neutralizare (acid + bază ® sare + apă);
– reacţii de hidroliză (sare + apă).
Compuşi protolitici
Tabelul 1.12.
+
Donori de protoni (H ) Aceptori de protoni Donori şi aceptori
de protoni
acizi (HCl) baze (NaOH)
Clase anioni (HSO4–) Clase anioni (SO42–) SO42–
–
cationi (NH+4) molecule (NH3) HSO
(anion) H2SO4
neutre
Tăria acidului dată
COOH
Tăria bazei dată CH2
Ka NH2
de
pKa Kb (aminoacizi)
de pKb
Zn(OH)2, Al(OH)3 etc.
–H+ (hidroxizi amfoteri)
Acid tare Bază conjugată slabă
+ –
[H ] » [HO ]
–H+ pH » 7
Acid slab Bază conjugată tare
+ – + –
[H ] > [HO ] [H ] < [HO ]
pH < 7 pH > 7
pH = –lg[H+]
65
Aplicaţii
1. Indicaţi substanţele care sunt acizi protici şi scrieţi bazele lor conjugate:
HCOOH, CHCl3, PH3, HCN, C6H6, NH4Cl, C2H2O4.
66
11. Să se indice caracterul acido-bazic al soluţiilor obţinute prin
dizolvarea în apă a sărurilor:
a) AlBr3; b) KHCO3; c) KCl; d) NaCN; e) Na2HPO4.
Test
2. Alegeţi soluţia cea mai bazică din cele 3 cazuri, care au concentraţiile în
protoni şi hidroxil indicate:
a) [HO–] = 10–4; b) [H3O+] = 10–2; c) [HO–] = 10–11.
3+ –
4. Să se calculeze concentraţia ionilor Al şi Cl dintr-o soluţie de 1 L de
concentraţie 0,3 M de AlCl3, procentul de ionizare fiind de 80%.
+
5. 1 L soluţie conţine 10 g NaOH. Se cere concentraţia ionilor de Na şi
–
HO din soluţie. Ce volum de soluţie dublu molară (2 M) de acid clorhidric
neutralizează soluţia de NaOH.
67
6. Se amestecă 200 mL soluţie 0,2 M de acid clorhidric cu 200 mL soluţie
de concentraţie 0,1 M de acid clorhidric; se diluează cu apă soluţia rezultată
+
până la volumul de 1 L. Calculaţi concentraţia ionilor de hidrogen (H ) din
soluţia finală diluată.
Timp de lucru:
T.C. 30’
C.D. 40’
68
1.2.4. REACŢII DE OXIDO-REDUCERE
69
N.O. = +1 pentru H
În toţi compuşii N.O. = –2 pentru O
N.O. = –1 pentru halogen
Exemplu:
1 2 3
a) CH3—CH2—CH2—Cl
C1 ® N.O. = –3; C2 ® N.O. = –2; C3 ® N.O. = –1
1 2
O
b) CH3—C
O—H
C1 ® N.O. = –3; C2 ® N.O. = +3
Experiment individual
Adăugaţi într-o eprubetă 2-3 mL soluţie de CuSO4 şi introduceţi un cui de
fier. Observaţi: – stratul de ... depus pe cui;
– decolorarea soluţiei din cauza dispariţiei ionilor de ...;
Scrieţi ecuaţia reacţiei chimice.
–
Transferul de e care a avut loc:
2e–
2+ 2+
Fe + Cu Fe + Cu
Procesele:
70
Ecuaţia globală a unei reacţii redox se poate scrie:
Red1 + Ox2 Ox1 + Red2
2+
Red1/Ox1 este cuplul redox Fe/Fe .
2+
Ox2/Red2 este cuplul redox Cu /Cu.
C + HNO3 CO + NO + H2O
După natura particulelor care iau parte la reacţiile de oxido-reducere,
acestea se pot încadra în diferite clase.
a) Reacţii redox interatomice
Aceste reacţii sunt în general reacţii de combinare cu formare de compuşi
ionici sau covalenţi.
71
Stabiliţi prin calcule redox coeficienţii ecuaţiilor.
HCl + K2Cr2O7 = Cl2 + KCl + CrCl3 + H2O
FeSO4 + K2Cr2O7 + H2SO4= Fe2(SO4)3 + K2SO4 + Cr2(SO4)3 + H2O
d) Reacţii de disproporţionare
Reacţiile de disproporţionare sunt reacţiile în care aceeaşi specie chimică
se şi oxidează, se şi reduce în acelaşi proces.
De exemplu, descompunerea cloratului de potasiu (KClO3) în perclorat de
potasiu (KClO4) şi clorură de potasiu (KCl) conform ecuaţiei:
4KClO3 3KClO4 + KCl
Care sunt cele 2 procese (de oxidare şi reducere) la care participă clorul
cu N.O. = +5 din KClO3?
Electrochimie
Electroliză
Energie chimică Energie electrică
Celule electrochimice
(elemente galvanice)
A. Electroliza şi aplicaţiile ei
Electroliza este procesul care se produce la trecerea curentului electric
prin topitura sau soluţia unu electrolit.
Spre deosebire de metale, grafit, care conduc curentul electric, datorită
electronilor liberi din reţea, electroliţii au capacitatea de a conduce curentul
electric prin ionii mobili din topituri sau soluţii. În procesul de electroliză,
energia electrică este transformată în energie chimică, datorită căreia din
72
substanţa iniţială (materia primă) se obţin substanţe (produşi) noi.
Procesele principale care au loc la electroliză sunt:
– orientarea ionilor spre cei doi electrozi:
+ –
MeX Me + X
Electroliza topiturilor
În cazul topiturilor, se obţin elementele componente ale soluţiei supusă
electrolizei.
Este metoda folosită în metalurgie pentru obţinerea metalelor reactive:
Na, K, Ca, Al etc.
+ –
e e
A Cl2 C
–
Cl Na+
+
– Na Na+
Cl
–
Cl
Na Na
73
e
Cl2(g)
C
e A
600°C
Na(I)
74
anod
+
aluminiu topit
75
Electroliza în soluţii apoase
+ 2+ + 3+ 2+ 2+ 2+ + 2+ 2+ + 3+
cationi: K , Ca , Na , Al , Mg , Zn , Fe , H , Cu , Hg , Ag , Au
creşte viteza de descărcare reducere
oxidare
2– – – – – –
anioni: SO4 , NO3, HO , Cl , Br , I
Electroliza apei
Se ştie din studiul chimiei din clasa a IX-a că apa ionizează foarte puţin (o
moleculă de apă ionizată se găseşte la milioane de molecule neionizate).
Pentru efectuarea electrolizei apei (în scopul obţinerii H2 şi O2) ea se
alcalinizează (cu NaOH, KOH) sau acidulează (cu H2SO4).
Aparatul cu care se face electroliza apei se numeşte voltametru.
Experiment de grup
În ora de chimie destinată lucrărilor de laborator, realizaţi o microinstalaţie
ca cea prezentată în figura 1.29. pentru electroliza apei acidulate cu H2SO4.
După închiderea circuitului electric observaţi produşii de electroliză şi raportul
volumetric al lor.
+ – 2– –
În soluţie coexistă ionii: H , HO , SO4 , HSO4 .
76
1
H2 O2
2
H2SO4 5
4 3
– + mA
V
1 – epubete gradate
2 – pahar din masă plastică
3 – baterie
– + 4 – electrozi de cărbune
5 – apă acidulată cu H2SO4
Fig. 1.29. Electroliza apei acidulate Fig. 1.30. Voltametru simplu pentru
electroliza apei
HO– – e– HO HO + HO H2O + O
la anod (+)
2–
SO4 , HSO 4
– O+O O2
HSO4– + H+ H2SO4
SO42– + 2H+ H2SO4
electroliză
Reacţia globală: 2H2O 2H2 + O2
Concluzii: – produşii de electroliză sunt rezultaţi din descompunerea
apei (electrolitic);
– H2SO4 se reface (nu se consumă) şi rămâne în soluţie
căreia îi măreşte concentraţia; el are rolul de a mări
numărul ionilor de hidrogen.
77
grafit +
diafragmă Cl2
NaCl
Fe
H2
NaOH şi
NaCl
+
Cl2
catod anod
soluţie
concentrată soluţie
de NaCl diluată
NaCl
amalgam
de mercur
–
NaOH
grafit
pompă apă
mercur
Fig. 1.32. Instalaţia pentru electroliza soluţiei NaCl cu catod de Hg
Procesele la electroliză
Ionii prezenţi în soluţie: Na+, Cl–, H+, HO–
+H
+
H +e
–
H H2 catod(Hg) Na+ + e– Na
catod (–) +
Na Na + Hg NaHg
(amalgam
de Na şi Hg)
– – +Cl – – +Cl
Cl – e Cl Cl2 anod(+) Cl – e Cl Cl2
anod (+) –
HO În soluţie, în prezenţa apei:
+ –
NaHg + H2O Hg + NaOH + 1/2H2
În soluţie: Na + HO NaOH
se recirculă
electroliză
Reacţia globală: 2NaCl + 2H2O 2NaOH + Cl2 + H2
78
Experiment demostrativ
În laborator se poate realiza electroliza soluţiei de NaCl folosind o
microinstalaţie al cărei prototip de construcţie este cel din figura 1.33.
(–) (+)
electrod de cărbune
soluţie NaCl
tub de sticlă
sârmă metalică
(Fe)
Hg
tub de cauciuc
clemă
500
H2O (agitare)
fenolftaleină
79
reacţii primare reacţii secundare
2+ –
Cu + 2e Cu¯
catod (–) +
H
HO– – e– HO HO + HO H2O + O
anod (+)
SO2–
4 O+O O2
2– +
SO + 2H
4 H2SO4
electroliză
Reacţia globală: CuSO4 + H2O Cu + 1/2O2 + H2SO4
Rafinarea cuprului
Dintre toate metalele, cuprul este al doilea după argint în ceea ce priveşte
conductibilitatea electrică şi este folosit pe scară largă drept conductor
electric.
Deoarece cantităţi mici de impurităţi reduc conductibilitatea cuprului în
industrie se aplică metoda electrolitică de rafinare a lui până la puritate de
peste 99,9%.
Se foloseşte o celulă electrolitică care conţine o soluţie de CuSO4. Cupru
impur constituie anodul iar o bară (foaie) subţire de cupru foarte pur serveşte
drept catod. După ce se aplică o mică tensiune electrică celulei, curentul
electric începe să treacă; dacă se controlează tensiunea, numai cuprul de la
2+
anod se oxidează şi formează ioni Cu ; aceşti ioni sunt orientaţi spre catod,
unde se reduc, depunându-se cupru.
2+ –
anod (+) Cu Cu + 2e (oxidare)
80
Electroliza soluţiei de KI
Experiment de grup
Un tub mai gros de sticlă se închide la cele două capete cu câte un dop
perforat prin care trec cei doi electrozi de grafit. Se introduc în tub: soluţie de
KI, 1 mL, soluţie de amidon şi 1,2 picături fenolftaleină.
Se fixează tubul în stativ în poziţie orizontală şi electrozii se leagă la
bornele unui acumulator (figura 1.34.)
A C
I– – e– I I+I I2¯
anod (+)
–
HO
electroliză
Reacţia globală: 2KI + 2H2O 2KOH + I2 + H2
81
Legile electrolizei
factor de proporţionalitate
(echivalent electrochimic)
Q = 1C (un coulomb)
În cazul în care
m=K
Rezultă că echivalentul electrochimic (K) reprezintă masa de substanţă
rezultată la electrod atunci când prin electrolit trece o sarcină electrică egală
cu 1 coulomb.
Deoarece cantitatea de electricitate (Q) este egală cu produsul dintre
intensitatea curentului (I) şi timp (t) relaţia (1) devine:
m = KIt (2)
Trecând prin soluţiile unor săruri metalice aceeaşi sarcină electrică,
Faraday a constatat că masele de metale depuse la catod s-au aflat în
aceleaşi rapoarte ca şi echivalenţii lor chimici.
82
Introducând valoarea lui K (relaţia 3) în relaţia (2) rezultă relaţia generală
cantitativă care dă masa de substanţă rezultată la electrod (conform celor
două legi ale electrolizei):
1 A
m= · It (4) A = masa atomică
96 500 n n = valenţa
I = intensitatea (amperi)
masa în grame t = timpul (secunde)
De reţinut!
Proces
–
Oxidare (cedare de e ) Reducere (acceptare de e–)
atom ion (+) atom ion (–)
ion (–) atom ion (+) atom
N.O inferior N.O. superior N.O superior N.O. inferior
Agent
–
Reducător = donator de e Oxidant = acceptor de e–
(metale, H2, C, CO, H2S) (nemetale, H2O2, HNO3, KMnO4,
K2Cr2O7)
83
Cum rezolvăm?
Rezolvare
– scrierea ecuaţiei: 2e–
CuSO4 + Zn = ZnSO4 + Cu
mCu x 65
– raportul masic în proces: = (I)
mZn y 64
z = 30,4 g CuSO4
md 30,4
c%= · 100 = · 100 = 20,26 %
ms 150
84
Cum rezolvăm?
+ 2–
În soluţie 2H + SO4 H2SO4
mCu = 1 64
·
96 500 2 10 · 240
mCu = 1,59 g
85
Documentează-te!
Aplicaţii
NH3 + O2 NO + H2O
S + HNO3 H2SO4 + NO
K2Cr2O7 + H2SO4 K2SO4 + Cr2(SO4)3 + H2O + [O]
2+ 2+ + +
3. Indicaţi ordinea de reducere a următorilor cationi: Mg , Cu , Na , H .
86
6. Producţia zilnică de hidroxid de sodiu a unei secţii de electroliză a
soluţiei de clorură de sodiu este de 2 tone. Ce cantitate de NaCl de puritate
92% se consumă zilnic la secţia respectivă?
electroliză
b) Kl(soluţie) KOH(s) + ½l2(s) + ½H2(g)
electroliză
c) CuCl2(soluţie) Cu(OH)2(s) + H2(g) + Cl2(g)
electroliză
d) NiSO4(soluţie) Ni(s) + H2SO4 + ½O2(g)
87
Test de evaluare
2. În care din compuşi sulful are valoarea cea mai mare a numărului de
oxidare:
a) SO2; b) K2SO4; c) NaHSO3; d) SOCl2.
3. Indicaţi reacţia în care SO2 are rol de oxidant şi reacţia în care are rol de
reducător; stabiliţi coeficienţii.
a) SO2 + NaOH = NaHSO3
b) H2S + SO2 = S + H2O
c) SO2 + H2O H2SO3
d) SO2 + O2 = SO3
– – –
4. Care este ordinea de descărcare la electrozi a anionilor: Cl , NO3 , HO ?
9. Într-o soluţie de CuSO4 s-a introdus o plăcuţă de fier; după un timp, masa
plăcuţei a crescut cu 0,4 grame. Ce cantitate de cupru s-a depus pe plăcuţa de fier?
Timp de lucru:
T.C. 30’; C.D. 40’
88
B. Celule electrochimice
Dispozitivele în care energia chimică (din procesele redox) este transfor-
mată în energie electrică se numesc celule electrochimice sau elemente
galvanice (unele tratate le denumesc pile electrice).
Funcţionarea unei celule electrochimice are ca principiu diferenţa
caracterului electropozitiv (tendinţa de a forma ioni pozitivi) al metalelor.
Din studiul chimiei din clasele anterioare vă reamintiţi că unele metale
(Na, Mg, Zn, Al etc.) au caracter electropozitiv mai accentuat (formează mai
uşor ioni) decât alte metale (Cu, Ag, Au etc.).
Folosind două metale diferite (Zn şi Cu) şi o soluţie de H2SO4 fizicianul
italian Alessandro Volta (1745-1827) a realizat prima celulă electrochimică
(ce-i poartă numele).
O celulă electrochimică este formată din:
s două semicelule (vase): în fiecare semicelulă se găseşte o bară (placă)
metalică introdusă într-un electrolit ce conţine ionul metalului respectiv; cele
două bare metalice sunt electrozii la care au loc procesele redox;
s o punte de sare (conţine ioni diferiţi de ai electroliţilor) care asigură
migrarea ionilor fără ca soluţiile din semicelule să se amestece; în multe cazuri
acest rol îl are un perete poros care constituie diafragma;
s un conductor electronic (metalic) care leagă cei 2 electrozi şi formează
circuitul electric exterior; în circuit este inclus un voltmetru care măsoară forţa
electromotoare (E) a celulei. 0
V
– +
Schema unei celule electrochi- Fe Cu
mice cu electrozi de fier şi cupru este
reprezentată în figura alăturată; cei
doi electroliţi din semicelule sunt
FeSO4 şi CuSO4; cuplurile care intră
în procesele redox sunt: Fe/Fe2+ şi
Cu/Cu2+.
Fe SO4 Cu SO4
Fig. 1.35. Schema unei celule electrochi-
mice cu electrozi din Fe şi Cu
Folosind materialele puse la dispoziţie de profesor şi laborant, realizează
o celulă electrochimică respectând schema din figura de mai sus.
Când acul voltmetrului deviază, celula funcţionează.
Ce procese redox au loc în această celulă?
89
Fierul fiind un metal care cedează mai uşor electroni decât cuprul se
ionizează:
oxidare
Fe Fe2+ + 2e– (în prima semicelulă, 1)
90
– E = 0,34V +
cupru
hidrogen punte
platina
H2SO4 1M CuSO4
bule de hidrogen
91
Pe baza valorilor potenţialelor standard de oxidare (reducere) chimiştii
Beketov-Volta au stabilit seria activităţii metalelor cu care aţi luat cunoştinţă în
clasa a IX-a.
Dăm în figura 1.37. câteva valori ale potenţialelor standard de reducere
ale unor cupluri redox:
–0,76 –0,44 0 0,34 0,54 0,77 0,80 1,23 1,33 1,40 1,51
2+ 2+
Zn /Zn Fe /Fe +
H /H2 2+
Cu /Cu –
I2/I +
Ag /Ag O2/H2O CI2/Cl– v
3+ 2+ 2– 3+ – 2+
Fe /Fe Cr2O /Cr MnO /M
7 4 n
Fig. 1.37.
Reprezentaţi schematic celulele electrochimice care au ca electrozi
cuplurile de metale:
a) Zn – Fe; b) Cu – Zn; c) Fe – Ag; d) Ag – Cu.
Folosind valorile din figura 1.37. indicaţi sensul curentului electric în
circuitul exterior.
Cunoscând potenţialele standard de oxidare şi reducere a diferitelor
cupluri redox, se poate determina forţa electromotoare (f.e.m.) a unei celule
electrochimice.
Forţa electromotoare notată în general cu E este dată de diferenţa de
potenţial a celor 2 electrozi ai celulei.
Notând cu e(+) potenţialul electrodului pozitiv (unde are loc reducerea) şi
e(–) potenţialul electrodului negativ (unde are loc oxidarea):
E = e(+) – e(–)
Deoarece eox = – ered, relaţia care dă f.e.m. este:
E = eox + ered
Să calculăm forţa electromotoare a celulei descrisă în lecţia anterioară la
care reacţia redox care stă la bază, este:
2+ 2+
Fe + Cu Fe + Cu
eox(Fe) = + 0,44 V
E = eox + ered
ered(Cu) = + 0,34 V
E = +0,44 + 0,34 = 0,78 V
Calculaţi f.e.m. pentru elementele galvanice care au ca electrozi: Zn – Cu,
Mg – Ag, Cu – Ag.
Indicaţi celula care dă curent cu cel mai mare voltaj. Folosiţi valorile eox, ered
din figura 1.37.
S-a constatat experimental că o celulă electrochimică (pilă electrică)
funcţionează dacă forţa electromotoare (E) are valoare pozitivă.
E > 0 celula funcţionează (dă curent).
Concluzie
E < 0 celula nu funcţionează.
92
Calculul f.e.m. (E) a unor cupluri redox dintr-un proces cu transfer de
electroni indică sensul reacţiei chimice.
Experiment
Realizaţi experimentele modelate mai jos (fig. 1.38.) şi observaţi în care
caz reacţia chimică are loc.
Experimentul 1 Experimentul 2
Zn Cu
500 500
400 400
300 300
200 200
100 100
CuSO4 ZnSO4
Fig. 1.38.
Ecuaţia reacţiei: Ecuaţia reacţiei:
CuSO4 + Zn ZnSO4 + Cu ZnSO4 + Cu CuSO4 + Zn
reducere reducere
F.e.m. (E) = eox (Zn) + ered (Cu) F.e.m. (E) = eox (Cu) + ered (Zn)
Calculând f.e.m. (E) ale proceselor redox din reacţiile de mai sus, indicaţi
care dintre ele au loc în sens direct.
Cupluri redox
2+ 2+
S-a discutat în lecţiile anterioare de cupluri redox de tipul Zn/Zn , Fe/Fe ,
2+
Cu /Cu, în care intră metalul şi ionul metalului respectiv; acestea se întâlnesc
în cazul elementelor galvanice şi în reacţiile de substituţie.
Cupluri redox se stabilesc în toate reacţiile cu transfer de electroni.
93
În cazul reacţiei unui acid cu metale (substituţia hidrogenului) participă
+ +
cuplul H /H2 sau H3O /H2.
Zn/Zn2+
Zn + 2HCl ZnCl2 + H2, cupluri
+
H3O /H2
Cr2O72–/Cr3+ (K2Cr2O7/H2SO4)
MnO4–/Mn2+ (KMnO4/H2SO4)
2– – + 3+
Cr2O7 + 6e + 14H 2Cr + 7H2O ered = +1,33 V
+
Cele două valori explică de ce KMnO4/H este un oxidant mai puternic
+
decât K2Cr2O7/H .
R—CH O + H2O
aldehidă
R—CH2—OH
alcool primar
R—COOH + H2O
acid
94
Elemente galvanice uscate
2+ –
(–) Zn Zn + 2e (oxidare)
+ –
(+) 2MnO2 + 2NH + 2e
4 Mn2O3 + 2NH3 + H2O (reducere)
Tensiunea maximă la borne pentru această pilă electrică este de 1,5 volţi.
Pila Leclanché este folosită pentru alimentarea lămpilor electrice de
buzunar (lanterne), cu tranzistori, folosite curent în timpurile noastre.
Celule (baterii) miniaturale sunt folosite la ceasuri, aparate de filmat şi la
proteze auditive pentru furnizarea de curent autonom. Aceste baterii sunt
făcute deseori din semicelule care conţin HgO—Zn sau Ag2O—Zn.
95
TITRARE REDOX (IODOMETRIE)
96
Se observă că această curbă nu este simetrică faţă de punctul „C”; o
curbă de titrare redox este simetrică numai în cazul în care atât oxidantul cât şi
reducătorul participă cu un număr egal de electroni la proces; de exemplu:
2+ 2+
Fe + Cu Fe + Cu
Concluzie
97
În ambele tipuri de tirări se foloseşte iod solubilizat într-un exces de
soluţie de iodură de potasiu, când se formează un complex solubil colorat
puternic în roşu-brun care apare sau dispare în urma unor reacţii redox,
servind uneori drept indicator, complexului iod în iodură i se atribuie formula
K[I3]. Se foloseşte ca indicator la concentraţii mare.
Frecvent, pentru determinarea cantităţii de iod apărută sau dispărută în
urma unei reacţii redox, este utilizat tiosulfatul de sodiu care este oxidat la
tetrationat de sodiu după reacţia:
Atenţie!
Experimentele cu iod solid se execută respectând măsurile de securitate.
Iodul solid provoacă arderea şi pătarea ţesăturilor; vaporii de iod sunt
otrăvitori şi produc iritaţii prin inhalare.
98
Cum rezolvăm?
n
CM = ; n = CM · V = 0,2 · 0,250 = 0,05 moli
V(l)
– se află excesul de iod (prin titrare):
0,05 x
2Na2S2O3 + I2 2NaI + Na2S4O6
2 2·127
x = 6,35 g I2 exces
99
Lectură
Fenomenul de coroziune
Coroziunea este procesul de oxidare nedorită a obiectelor metalice.
Ruginirea fierului este un exemplu clasic de coroziune.
În cazul procesului de ruginire, urmele de apă de pe suprafaţa obiectelor
de fier îndeplinesc rolul unui electrolit dintr-o microcelulă electrochimică.
2+
Fierul se oxidează mai întâi la Fe :
Fe Fe2+ + 2e–
Electrozii furnizaţi în acest proces sunt consumaţi în procesul de reducere
a apei de pe suprafaţa fierului după reacţia:
2H2O + 2e– H2 + 2HO–
În acest fel se formează hidroxidul de fier (II):
Fe + 2H2O Fe(OH)2 + H2
2+ 3+
Ulterior, Fe este oxidat la Fe de către oxigenul dizolvat în apă. Semire-
acţiile implicate în acest proces sunt:
Fe2+ Fe3+ + e
–
+ –
şi O2 + 4H + 4e 2H2O
100
Straturile protectoare constituie o modalitate de protecţie utilizată pe
scară largă şi de foarte multă vreme. Pe suprafaţa metalică de protejat se pot
aplica:
– straturi protectoare metalice (un metal nobil sau un aliaj rezistent la
coroziune);
– straturi protectoare anorganice (pelicula rezistentă la coroziune formată
din oxidul sau din fosfatul metalului);
– straturi protectoare organice (vopsele ce formează pelicule izolate între
metal şi mediul coroziv).
Inhibitorii de coroziune sunt substanţe ce se adaugă mediului coroziv şi
au rolul de a diminua viteza de coroziune sau pot chiar să oprească procesul.
Aliaje. Un metal ce se corodează relativ uşor poate fi aliat cu metale
nobile, iar aliajul astfel obţinut capătă proprietăţi noi, cum ar fi rezistenţa la
coroziune.
Protecţia catodică urmăreşte transformarea obiectului metalic pe care
dorim să îl protejăm în catodul unei pile create artificial. Cum la catod are loc
reducerea, metalul care joacă rol de catod nu va putea fi implicat în procese de
oxidare. Pentru ca sistemul să funcţioneze se utilizează drept anod al pilei de
protecţie, un bloc metalic confecţionat dintr-un metal foarte electropozitiv, cum
ar fi magneziul sau zincul. Astfel, în locul coroziunii obiectului metalic protejat
se constată coroziunea blocului de magneziu sau zinc. Această metodă se
aplică mai ales în cazul obiectelor cu suprafeţe întinse, a căror suprafaţă este
greu de protejat în alt mod.
Cum rezolvăm?
Aflarea echivalentului
chimic al oxidanţilor şi reducătorilor
16
EO = =8g
2
101
27
EAl = =9g
3
m masa moleculară
b) Pentru un acid: E = = nr. protonilor
nr.H+
Exemple
36,5
EHCl = = 36,5 g
1
98
EH2SO
H2SO4 = = 49 g
2
98
E H3PO4 = = 32,66 g
3
m masa moleculară
c) Pentru o bază: E =
nr.(OH) = nr. grupelor hidroxil
Exemple
40
ENaOH = = 40 g
1
74
EH2SO
Ca(OH)2= = 37 g
2
Exemple
58,5
ENaCl = = 58,5 g
1
135
E CuCl2 = = 67,5 g
2
342
E Al2(SO4)3= = 57 g
6
102
mreducător
Ereducător = –
nr. e cedaţi
Exemple
+7 +4
2KMnO4 + H2O 2KOH + 2MnO2 + 3[O]
+3e–
Mn+7 Mn+4 (mediu neutru)
m 158
E KMnO4 = 3 = = 52,66 g
3
3H2S–2 + K2Cr+6
2 O7 + 4H2SO4 K2SO4 + Cr23+(SO4)3 + 7H2O + 3S0
–2 –2e– 0 34
S S E H2S = = 17 g
2
+6e– 294
2Cr+6 2Cr3+ E K2Cr2O7 = = 49 g
6
De reţinut
Un echivalent al unui oxidant oxidează un echivalent al unui reducător.
Exemple
E = 17 g H2S este oxidat de E = 49 g K2Cr2O7
2E = 34 g H2S este oxidat de 2E = 98 g K2Cr2O7
6E = 3 · 34 g H2S este oxidat de 6E = 294 g K2Cr2O7
103
Cum rezolvăm?
Problemă propusă
Se dă reacţia redox:
KMnO4 + H2SO4 + FeSO4 MnSO4 + K2SO4 + Fe2(SO4)3 + H2O
Se cere:
a) stabilirea coeficienţilor prin bilanţ redox;
b) aflarea numărului de moli de KMnO4 care oxidează 5 moli de FeSO4;
c) ce volum de soluţie dublu molară de KMnO4 se consumă pentru oxi-
dare?
Rezolvare
a) Se face bilanţul redox:
+7 +5e– 2+
Mn Mn 1 2 (reducere)
–
2+ –e 3+
Fe Fe 5 10 (oxidare)
nFeSO4
= 10 = 5
nKMnO4 2 x
x = 1 mol KMnO4
c) Se află volumul soluţiei:
n n 1
cM = ; V= = = 0,5 L soluţie
V cM 2
104