Arderea

TERMODINAMICA ARDERII
• Din punct de vedere chimic, arderea este o reacţie chimică de oxidare a substanţelor
combustibile, exotermă, având loc cu degajare de căldură. În urma arderii, elementele
combustibile se transformă în produşi (gaze) de ardere: CO 2, H2O etc., conform ecuaţiilor
stoechiometrice de ardere.
• Se definesc "reactanţi" substanţele care participă iniţial la reacţie şi "produşi" sau
"gaze" de ardere, substanţele care rezultă din reacţie. În procesul de ardere este
necesar să participe doi reactanţi: oxidantul (comburantul) şi combustibilul. În practică, se
numeşte oxidant (comburant) orice substanţă care conţine şi poate degaja oxigen în
stare liberă. Dintre diferiţii oxidanţi posibili, în tehnică au importanţă numai aceia care
sunt mai răspândiţi şi mai accesibili. Astfel, aerul atmosferic - oxidant relativ slab având
oxigen 23 procente masice, respectiv 21 procente în volum - este foarte utilizat, datorită
cantităţilor, practic nelimitate, care stau la dispoziţie. Alţi oxidanţi (de ex. acidul azotic,
oxigenul pur etc.) conţin cantităţi mai mari de oxigen în stare liberă. Ei se utilizează însă
numai în cazuri speciale, deoarece se găsesc mai greu şi sunt mai scumpi.
• Combustibil se numeşte substanţa care conţine şi poate degaja elemente
combustibile care, prin arderea lor, dezvoltă căldură.
• Prin ardere se eliberează o parte din energia conţinută de reactanţi sub formă de căldură
de reacţie. Această căldură foloseşte la încălzirea gazelor de ardere. Prin urmare,
procesul de ardere, prin natura sa exotermică, permite realizarea surselor calde absolut
necesare funcţionării maşinilor termice.
5.1CINETICA ARDERII
5.1.1 Noţiuni generale
• Procesele chimice ale arderii pot fi studiate termodinamic şi cinetic. Pe baza principiilor
termodinamice se stabileşte posibilitatea şi sensul în care se produc reacţiile chimice, fără a
se da nici o indicaţie legată de viteză unei anumite reacţii. Teoria cinetică a arderii se ocupă
de acest lucru, explicând influenţa factorilor externi şi semnificaţia fizică a diferitelor aspecte
particulare ale fenomenelor care au loc.
• Un proces chimic se exprimă în forma generală prin reacţia:
AA + BB + ......  XX + YY + ....
adică A de moli de gaz A reacţionează cu B de moli de gaz B etc. pentru a se forma X
moli de substanţă X, Y moli de substanţă Y etc.
Se constată că o reacţie de ardere nu constă în transformarea completă a substanţelor iniţiale
A, B... în produşii X, Y, ..., ci, în acelaşi timp, procesul are loc în ambele sensuri, fapt
exprimat prin existenţa săgeţilor: substanţele A, B, ... se transformă în gazele X, Y, ..., iar
acestea reacţionează în sens invers formând substanţele iniţiale. Reacţia este deci
reversibilă. Privind din exterior se observă că reacţia are loc într-un singur sens; acest lucru
se datorează faptului că vitezele cu care au loc cele două tipuri de reacţie sunt diferite,
viteza aparentă a reacţiei studiate fiind egală cu suma celor două viteze menţionate. Analog
definiţiei noţiunii de viteză în mecanică, se defineşte viteza de reacţie ca fiind cantitatea
de substanţă (măsurată în moli şi uneori în unităţi de masă) care reacţionează în
unitatea de timp şi raportată la unitatea de volum sau de masă. În general, în chimie
viteza de reacţie se exprimă prin relaţia:
5.1CINETICA ARDERII
1 dvi
W
V d
• Se consideră semnul “-" pentru reactanţi şi semnul "+" pentru gazele de ardere.
• Se defineşte raportul i / V sau i / m prin termenul de concentraţie Ci, care indică
numărul de moli de o anumită substanţă care există în unitatea de volum, respectiv
de masă. În acest caz: dCi
Wi  
d
• O reacţie chimică poate fi omogenă - când substanţele iniţiale şi finale se găsesc în fază
gazoasă şi eterogenă când substanţele iniţiale sunt în faze diferite şi cele finale în fază
gazoasă. Reacţia chimică propriu-zisă are loc numai când reactanţii se găsesc în fază
gazoasă. În consecinţă, în cazul reacţiei eterogene, substanţele care se găsesc în altă
fază decât cea gazoasă emit vapori care, în această stare, pot reacţiona chimic.
• În cazul reacţiilor omogene viteza de reacţie se raportează la unitatea de volum; în cazul
reacţiilor eterogene deoarece o substanţă se poate găsi în fază solidă sau lichidă şi
parţial în fază gazoasă, viteza de reacţie se raportează la unitatea de masă. Prin
convenţie, reacţia de la stânga la dreapta este exotermă - cu cedare de energie -
substanţele din membrul stâng al ecuaţiei având o energie mai mare decât acelea din
membrul drept. Sensul invers al reacţiei, de la dreapta la stânga, indică situaţia când
aceasta are loc cu absorbţie de căldură, deci reacţia este endotermă.
5.1.2 Legea acţiunii maselor
• O reacţie chimică, conform cineticii reacţiilor chimice, se produce datorită ciocnirilor care
au loc între moleculele substanţelor care reacţionează. Astfel în cazul unei reacţii de tipul:
 A A + BB  XX + YY,
• este necesar să se ciocnească simultan A de molecule de substanţă A cu B de molecule
de substanţă B. Ca urmare a ciocnirii, poate avea loc o reorganizare a structurii
moleculare a substanţelor respective, astfel încât să rezulte substanţele finale X şi Y, cu
structuri moleculare diferite, dar conţinând acelaşi tip şi acelaşi număr de atomi. Ca
urmare, conform acestei teorii, viteza de reacţie depinde de numărul de ciocniri reale care
au loc şi care este proporţional cu numărul de ciocniri posibile ale moleculelor care
reacţionează. Luând în considerare factorii care influenţează direct realizarea ciocnirilor
intermoleculare, se ajunge la concluzia că viteza de reacţie depinde, în principal, de
concentraţia reactanţilor, temperatura, presiunea mediului de reacţie, cantitatea de
gaze inerte. Astfel, pe baza cineticii reacţiilor chimice şi ţinând seama de datele
experimentale, se găseşte relaţia:

W  K1 CAn CBn ... Cin
A B i
• - nA, nB, ..., ni sunt ordinele de reacţie parţiale ale reactanţilor respectivi. Se defineşte ,
ordinul global (total) al reacţiei; n   ni
• - K1, constanta de viteză, care este un factor de proporţionalitate şi care defineşte
viteza de reacţie pentru concentraţii unitare. Această constantă depinde de temperatură.
• Această relaţie numită ecuaţia vitezei de reacţie se determină experimental.
5.1.2 Legea acţiunii maselor
• În cazul unor reacţii simple, pentru care ecuaţia stoechiometrică exprimă fidel mecanismul
reacţiei, ordinele parţiale ale reacţiei pot fi considerate egale cu valorile coeficienţilor
stoechiometrici ai reacţiei şi, ca urmare, se poate scrie:

W  K1CAv CBv ... Civ
A B i
v   vi
• Suma coeficienţilor stoechiometrici se numeşte coeficientul stoechiometric global.
• În cazul reacţiilor care au loc în faza omogenă, pentru care se pot aplica legile gazelor
perfecte, în locul concentraţiilor se pot utiliza presiunile parţiale ale gazelor respective,
deoarece Ci = const. pi. În consecinţă:

W  K1 pAn pBn ... pin
A B i
• Aceasta relatie defineste aşa-numita lege a maselor, formulată în anul 1864 de către
Guldberg şi Waage.
• 5.2 ARDEREA COMBUSTIBILILOR
• 5.2.1 Combustibili
• Conform definiţiei date, combustibilii sunt substanţele care, prin arderea lor sau a
elementelor combustibile pe care le conţin, dezvoltă căldură. Din acest motiv ei se
utilizează pentru obţinerea energiei termice necesară funcţionării maşinilor termice sau a
diverselor instalaţii industriale sau casnice.
• Alegerea unui combustibil se face urmărindu-se respectarea următoarelor condiţii:
• -puterea calorică să fie mare;
• -să fie răspândit şi accesibil;
• -să aibă viteze de oxidare ridicate;
• -gazele rezultate prin ardere să nu aibă efecte vătămătoare (corosive, toxice etc.).
Combustibilul se clasifică după starea de agregare în care se află: solidă, lichidă, gazoasă.
După modul de obţinere, se deosebesc combustibili naturali, care se găsesc în natură -şi
artificiali - proveniţi ca rezultat al unui proces industrial: distilare, cocsificare, gazeificare
etc. Combustibilii solizi şi lichizi sunt formaţi din masă combustibilă, apă şi balast. Există
combustibili care conţin, aproape în exclusivitate, numai masă combustibilă, cum sunt:
grafitul, ţiţeiul şi derivatele lui. Masa combustibilă este constituită, în proporţii variabile, în
funcţie de natura combustibilului, din următoarele elemente: carbon, hidrogen, sulf,
oxigen şi azot, exprimate prin fracţia masică (raportul dintre masa componentului şi masa
combustibilului, kg/kg), adică respectiv c, h, s, o, n. O parte dintre componenţii unui
combustibil pot fi eliminaţi, de ex. prin încălzirea combustibilului. Aceştia constituie
materiale volatile, formate din gazele de descompunere şi din vaporii unor substanţe
conţinute în materia combustibilă, ca urmare a ridicării temperaturii.
• Umiditatea, exprimată prin fracţia u, se compune din umiditatea higroscopică (internă)
şi umiditatea de îmbibaţie. Umiditatea higroscopică se datorează porozităţii substanţei şi
este specifică substanţelor solide. Umiditatea de îmbibaţie se datoreşte introducerii apei
în substanţa din exterior.
• Balastul este format din compuşi minerali (bioxidul de siliciu, trioxidul de aluminiu,
oxidul de fier, oxidul de calciu etc.), care nu participă la ardere şi care se regăsesc după
reacţie, sub formă de cenuşă. Cantitatea de cenuşă conţinută de combustibil este definită
prin fracţia a. Fracţiile masice ale elementelor constitutive ale unui combustibil se cunosc
prin analiza lui chimică. Compoziţia elementară a unui combustibil se exprimă prin relaţia:
c+h+s+o+n+u+a=1
• În prezent, prin folosirea intensă a motoarelor cu ardere internă, locul principal în
producerea energiei este deţinut de ţiţei, prin avantajele deosebite pe care le are: puterea
calorică ridicată, volum fizic redus, facilitate în transport şi depozitare şi un preţ de cost,
încă relativ redus. Ţiţeiul reprezintă sursa de bază pentru obţinerea combustibililor
necesari funcţionării motoarelor termice.
• Ţiţeiul este format, din punctul de vedere al compoziţiei chimice din hidrocarburi
(nesaturate, aromatice, saturate ciclice, saturate aciclice), răşini, asfaltene, acizi, compuşi
organici cu sulf şi azot şi unele metale sub formă de săruri ale acizilor graşi.
• Analiza elementară a combustibililor lichizi, petrolieri, arată existenţa unui conţinut
de carbon şi hidrogen care, împreună, variază între 98-99,9%. Din acest motiv se poate
scrie: c + h = 1
• Unele motoare cu ardere internă utilizează drept combustibili aşa numiţii combustibili
neconvenţionali. În cadrul acestor combustibili, cei mai importanţi sunt:
• -hidrocarburi sintetice obţinute prin chimizarea cărbunelui: benzine, metanol, alcooli
superiori, hidrocarburi gazoase;
• -compuşi organici oxigenaţi: metanul, etanul, eteri;
• -combustibili gazoşi: gaze petroliere lichefiabile, gaze naturale, gaze de sondă,
hidrogen.
• În analiza proceselor de ardere aceşti combustibili se consideră puri, fiind definiţi prin
formula lor chimică.
• 5.2.2 Căldura de reacţie
• 5.2.2.1 Noţiuni generale
• Arderea unui combustibil este însoţită de degajare de căldură. Această căldură depinde de
temperatura pe care o au gazele de ardere, de temperatura iniţială a combustibilului şi
oxidantului şi de cantitatea de combustibil considerată. Din acest motiv s-a convenit să se
definească căldura de reacţie, cantitatea totală de căldură extrasă prin arderea
completă, izotermă, a unui mol (kmol) de combustibil. Valoarea căldurii de reacţie
variază cu natura substanţei, cu temperatura şi cu modul în care se efectuează arderea. Din
infinitatea de posibilităţi de desfăşurare a arderii se deosebesc două tipuri caracteristice de
căldură de reacţie: la volum constant, Qv, şi la presiune constantă, QP. Aceste două călduri
de reacţie se determină pe baza primului principiu al termodinamicii. Conform acestui
principiu şi ţinând seama de convenţia privind semnul adoptat pentru căldură, se poate
scrie: -Q = U2 - U1 + L,
• unde: U1 şi U2 sunt energiile interne totale (suma energiei chimice E0 şi a energiei interne
sensibile US) ale substanţelor, respectiv, iniţiale şi finale ale reacţiei, Q, căldura degajată
prin ardere şi L, lucrul mecanic dezvoltat prin varierea volumului produşilor de reacţie faţă
de cel al reactanţilor. Schimbând semnul, expresia devine: Q = U1 - U2 – L. În cazul când
reacţia are loc la volum constant, lucrul mecanic L este nul şi în consecinţă:
• Qv = U1 - U2
• Dacă reacţia are loc la presiune constantă: Qp = U1 - U2 - p(V2 - V1) sau
Qp = H1 - H2 unde H1 şi H2 sunt entalpiile totale ale substanţelor iniţiale şi
finale. Dacă se consideră aceleaşi substanţe iniţiale şi finale rezulta: Qp = Qv – L. Dar L =
p(V2 - V1) =
• (2 - 1)RMT. Notând variaţia numărului de moli al substanţelor finale 2, faţă de acela al
substanţelor iniţiale 1, cu  = 2 -1, se obţine: L = RMT. Rezulta Qp = Qv - RMT.
• Din această expresie rezultă că pentru   , QP < Q, ca urmare a faptului că lucrul
mecanic produs prin destinderea fluidului de lucru este cedat către mediul exterior, ceea
ce conduce la reducerea căldurii de reacţie în procesele izobar-izoterme faţă de cazul
proceselor izocor-izoterme.
• În situaţia în care  < 0, QP > Q, deoarece din cauza contracţiei fluidului de lucru, mediul
exterior cedează sistemului o cantitate de energie sub formă de lucru mecanic ceea ce
măreşte căldura de reacţie în procesele izobar-izoterme faţă de procesele izocor-
izoterme.
• Dacă  = 0, QP = Q, lucrul mecanic fiind nul în ambele tipuri de procese menţionate.
• Căldurile de reacţie, la presiune sau la volum constant, fiind egale cu variaţia unor mărimi
de stare (respectiv entalpie sau energie internă), nu depind decât de stările iniţiale şi
finale ale substanţelor care reacţionează.
• În consecinţă, în cazul unei succesiuni de reacţii chimice, suma căldurilor de reacţie
ale acestora este egală cu suma căldurilor de reacţie ale oricărei alte suite de
reacţii, cu condiţia ca stările iniţiale şi finale să fie aceleaşi (legea lui Hess). De
exemplu, bioxidul de carbon se poate produce prin reacţiile: C + O2CO2 + Q1
• Sau 1 1
C  O 2  CO  Q 2 CO  O 2  CO 2  Q 3
2 2
• Aplicând legea lui Hess este posibil să se determine căldura de reacţie produsă în reacţia
de formare a CO, Q2, care nu poate fi determinată experimental, pe baza căldurilor de
reacţie Q1 şi Q3, care pot fi determinate. Astfel, dacă reacţiile au loc la presiune constantă:
C  O 2  CO 2  Q p 1 1
1
C  O2  CO  Q p  Q p C  O2  CO  Q P
1 2 3 1
2 2
CO  O 2  CO 2  Q p 3
2
Q P2  Q P3  Q P1
• Aplicând principiul conservării energiei, pentru o reacţie la volum şi temperatură
constante, energiile totale ale substanţelor iniţiale şi finale sunt egale, adică:
E1  U S  E2  U S  QV
1 2
• Diferenţa E1 - E2 = E0 este energia chimică de reacţie. În acest caz: E0  QV  U S  U S
2 1
• În reacţiile care au loc la presiune constantă, printr-un raţionament analog, se obţine:

E 0  QP  H s  H s
2 1
• unde HS1 şi HS2 sunt entalpiile sensibile ale substanţelor iniţiale şi finale.
• Din aceste relaţii rezultă că dacă US1  US2 şi HS1  HS2, energia chimică de reacţie diferă
valoric de căldurile de reacţie corespunzătoare. Cazul particular E0 = Qv sau E0 = QP se
realizează numai când energiile interne sensibile, respectiv entalpiile sensibile ale
substanţelor iniţiale şi finale sunt egale la o temperatură considerată T,(US1 = US2; HS1 = HS2)
sau când T = 0K, când energiile interne sensibile şi entalpiile sensibile sunt nule: US1 = US2 =
HS1 = HS2 = 0.
• 5.2.2.2 Călduri de reacţie specifice

• În practică, pentru aprecierea căldurii degajate prin ardere se utilizează o serie de noţiuni
specifice tipului de instalaţie, maşină termică, mijloacelor de degajare a energiei, considerate.
• Astfel în cazul motoarelor termice se foloseşte caracteristica putere calorifică. Prin putere
calorifică se înţelege cantitatea de căldură degajată prin arderea completă a unui kg de
combustibil solid sau lichid sau a unui m3N de combustibil gazos, la presiunea
barometrică (p = 760 mm Hg) şi la o temperatură de referinţă (t = 0, 15, 18 sau 200C).
Conform definiţiei, puterea calorifică este similară unei călduri de reacţie la presiune
constantă, considerată ca fiind presiunea barometrică (a mediului ambiant), care în realitate,
în timp, variază între anumite limite, relativ restrânse.
• Deoarece căldura de reacţie nu este influenţată sensibil de variaţii mici ale presiunii, erorile
care se fac, în acest caz, sunt neglijabile.
• În cazul arderii combustibililor care conţin hidrogen în moleculă sau au apă, în gazele
de ardere se va găsi apă. Dacă apa conţinută în aceste gaze este considerată în stare
lichidă, puterea calorifică determinată se numeşte superioară, QS, iar dacă apa este
considerată în stare de vapori, puterea calorică este numită inferioară, Qi.
• Diferenţa dintre cele două puteri calorice este exprimată prin căldura necesară
vaporizării apei din gazele de ardere. Se găseşte: QS = Qi + 2501(9h + w) kJ/kg
• unde:
• w - cantitatea de apă conţinută într-un kg de combustibil;
• h - fracţia masică de hidrogen din combustibil.
• Deoarece prin arderea a 2 kg de H2 se produc 18 kg de apă, rezultă că la 1 kg de
combustibil cu h hidrogen, se produc 9h kg de apă;
• - valoarea 2501 reprezintă căldura de vaporizare a apei în kJ/kg.
• Puterea calorică a combustibililor solizi sau lichizi s-a determinat pe baza puterilor
calorice ale carbonului, hidrogenului şi sulfului, care intră în compoziţia acestor combustibili,
fiind corectată pe baza datelor experimentale. Se prezintă relaţiile mai uzuale:
• - Relaţia lui Mendeleev:
• QS = 33.900c + 125.500h - 10.900(o-s) kJ/kg
• - Relaţia Asociaţiei:
• QS = 33.900c + 117.200(h-o/8) + 10.500 kJ/kg
• În cazul combustibililor gazoşi care, după cum s-a arătat, sunt amestecuri de gaze
combustibile şi necombustibile, puterea calorică se determină ca o sumă a produselor dintre
puterea calorică a fiecărui gaz şi fracţia molară cu care participă fiecare gaz în amestec. În
consecinţă puterile calorice superioare şi inferioare se determină cu relaţiile:
Q s   ri Q si  kJ m3 N Qi   ri Qii  kJ m N 
3
• 5.2.3 Calculul procesului de ardere

• Calculul procesului de ardere constă în estimarea cantităţilor de aer necesare arderii
şi de gaze rezultate prin ardere, cu scopul de a determina temperatura de ardere. Se
consideră că arderea are loc la presiunea mediului ambiant, presupusă constantă. În funcţie
de cantitatea de oxigen care participă la procesul de ardere se deosebesc procese de
ardere complete şi incomplete. Arderea completă este reacţia de oxidare prin care se obţin
produşi care nu mai pot reacţiona cu oxigenul: CO2, H2O etc. În cazul în care se obţin şi
produşi care mai pot fi oxidaţi, de exemplu: CO, arderea este incompletă. Arderea
incompletă se datorează următoarelor cauze:
• -repartizarea neuniformă a aerului în masa combustibilului, existând zone ale camerei
de ardere cu aer mai mult şi altele cu aer mai puţin (macromixtură proastă); - -
amestecarea defectuoasă a aerului cu substanţele combustibile (micromixtură proastă):
• -răcirea bruscă a camerei de ardere.
• Cantitatea minimă (teoretică) de aer, necesară arderii, Lmin, se determină pe baza
ecuaţiilor stoechiometrice de ardere în kmol/kg combustibil, kmol/kmol combustibil, kg/kg
combustibil, m3N/kg combustibil, m3N/m3N combustibil.
• În practică arderea are loc cu o cantitate de aer diferită de cea teoretică, numită cantitatea
reală de aer L. Raportul  = L/Lmin se numeşte coeficient de exces de aer. Amestecurile
pentru care   1 se numesc sărace, iar cele cu   1 se numesc bogate. Amestecul
aer-combustibil se mai apreciază prin raportul dintre cantitatea de combustibil real ars m
şi cantitatea de combustibil care ar putea arde, conform ecuaţiilor stoechiometrice de
ardere, cu o cantitate reală de aer, introdusă în camera de ardere, adică:
m 1
d 
• mcombustibililor
5.2.3.1 Arderea  solizi şi lichizi
• 5.2.3.1.1 Arderea completă
•
Arderea este completă când   1 şi se realizează un amestec omogen şi uniform
distribuit în camera de ardere.
• Un combustibil solid sau lichid este definit prin elementele sale combustibile: carbon,
hidrogen, sulf, precizate prin relaţia compoziţiei sale elementare.
• Cantitatea de aer necesară arderii L se apreciază, în general, în cazul acestor
combustibili în kmol/kg combustibil şi în kg/kg combustibil.
• Pentru aceasta se determină cantitatea de aer minimă necesară Lmin,deoarece:
• L = Lmin. În cazul oxidării complete a carbonului şi a oxidării hidrogenului şi sulfului,
ecuaţiile reacţiilor respective sunt:
• C+O2  CO2 +QpCO2 adică 1kmol C + 1 kmol O21 kmol CO2 + QpCO2
• 5.2.3.1 Arderea combustibililor solizi şi lichizi
• 5.2.3.1.1Arderea completă
1 1
H2  O2  H2O  Qp 1 kmol H 2  kmol O2  1 kmol H 2 O  Q pH O
2 H2O
2 2
• S+O2 SO2+QpSO2 1 kmol S + 1 kmol O2  1 kmol SO2 + QpSO2

• Pe baza acestor relaţii se apreciază cantităţile minime de oxigen necesare oxidării
elementelor C, H2, S în unităţile de măsură impuse.
• Dacă se doreşte a se aprecia cantitatea de aer în kmol/kg combustibil se observă,
din ecuaţiile scrise mai sus:
• -pentru 12 kg C este necesar 1 kmol O2,
• deci
• -pentru c kg C sunt necesare c/12 kmol O2;
•
- pentru 2 kg H2 este necesar kmol O2;
• deci
• -pentru h kg H2 sunt necesari h/4 kmol O2;
• -pentru 32 kg S este necesar 1 kmol O2;
• -pentru s kg S sunt necesari s/32 kmol O2.
• În consecinţă, ţinând seama că în combustibil există o/32 kmoli oxigen, rezultă:
c h s o c h s o
Omin    
12 4 32 32
 kmol kg combustibil Omin  22,4     
12 4 32 32 
m N 2
Kg combustibil 
• Dacă se scoate din ultima relaţie c/12 în factor comun:Se notează cu  coeficient
caracteristic - paranteza.
• Atunci:
 o s
 h  Omin
Omin  1,867c 1  3 8  Omin  1,867c Lmin 
c  0,21
 
 
Lmin
1 c h s
  
o
0,21 12 4 32 32 
 kmol kg combustibil 
Lmin  8,89c m3 N kg combustibil 
• În cazul în care se doreşte estimarea cantităţii de aer în kg/kg combustibil, se observă:
• -pentru 12 kg C sunt necesare 32 kg O2, adică -pentru c kg C sunt necesare 8/3c
kg O2; - pentru 2 kg H2 sunt necesare 16 kg O2, adică pentru h kg H2 sunt necesare 8h kg
O2; -pentru 32 kg S sunt necesare 32 kg O2, adică pentru s kg S sunt necesare s kg O2.
• În consecinţă:
8
Omin  c  8h  s  o
3
 kg kg combustibil
• Din aceleaşi ecuaţii de ardere se obţin şi cantităţile de gaze arse, rezultate prin
oxidarea elementelor combustibile. La acestea se mai adaugă cantităţile de azot şi apă
conţinute în combustibil şi cantităţile de azot şi de oxigen în exces din aerul necesar
arderii.
• În consecinţă, notând cu Vg cantitatea de gaze arse rezultată prin ardere, se obţin
relaţiile:
c h s w n
Vg       0,79Lmin  0,21   1 Lmin
12 2 32 18 28
 kmol kg combustibil
c h s w n 
Vg  22,4       0,79Lmin  0,21   1 Lmin 
12 2 32 18 28 
m N
3
kg combustibil 
11
Vg 
3
c  9h  2 s  w  n  0,77Lmin  0,23   1 Lmin  kg kg combustibil
• În afară de cantitatea totală de gaze arse se mai pot determina şi cantităţile de gaze
specifice rezultate: CO2, SO4, H2O etc. De exemplu, dacă se măsoară în m 3N/kg
combustibil se găseşte: VCO2 = 1,86 c VH2O = 1,244 (9h + w) VSO2 = 0,7s
• VN2 = 0,8n + 0,79 Lmin VO2 = 0,21 (-1) Lmin
• Dacă din cantitatea totală de gaze de ardere se scade cantitatea de apă conţinută se obţine
cantitatea de gaze uscate de ardere:
• Vgu = Vg - VH2O
• Compoziţia gazelor de ardere se apreciază, în funcţie de unitatea de măsură utilizată,
prin fracţiile volumice sau masice.
• 5.3. Arderea incompletă

• În cazul când   1 sau când nu toate elementele combustibile găsesc oxigenul necesar
arderii, arderea este incompletă. În procesul de ardere se observă că hidrogenul se
oxidează mai uşor decât carbonul, iar carbonul găseşte, în general, oxigen pentru ca în
totalitate să se oxideze până la oxid de carbon şi, parţial, până la bioxid de carbon. În
consecinţă, în gazele de ardere este prezent oxidul de carbon. Se notează cu  fracţia de
carbon care se oxidează până la CO. Rezultă că 1- reprezintă fracţia de carbon care se
oxidează până la CO2. Pentru determinarea oxigenului consumat prin ardere trebuie să se
ţină seama şi de reacţia de oxidare a carbonului cu formare de CO:
1
C  O2  CO  Qp
2 CO
• 1 kmol de C +1/2 kmol de O2  1 kmol CO + QpCO .

5.3. Arderea incompletă
• În cazul în care se doreşte exprimarea mărimilor necesare calculului procesului de
ardere în kmol/kg combustibil se constată, în continuare:
• 12 kg C + 1/2 kmol de O2  1 kmol CO + QpCO
• În consecinţă, prin oxidarea a c kg de carbon până la CO este necesar c/24 kmoli O2 şi
prin oxidarea a (1-)c kg de carbon până la CO2 este necesar (1-)c/12 kmoli de O2.
Cantitatea de oxigen consumat Onec va fi:
c  1    c h s o
Onec 
24

12

4

32

32
 kmoli kg combustibil
• În relaţia de mai sus există o necunoscută . Aceasta poate fi indicată sau calculată în
funcţie de coeficientul , cunoscut.
• c c h s
   
o
24 12 4 32 32
 Onec  Omin  Onec
• În condiţiile utilizării cantităţii de oxigen pentru ardere: Onec = Omin. Rezultă, după înlocuiri:
24 24 5,04
  Omin  1      0,21Lmin  1     Lmin  1   
c c c
• Dacă se pune condiţia  = 1, se poate aprecia valoarea lui  pentru care toată cantitatea
de carbon se oxidează până la oxid de carbon. Din relaţia:
5.3. Arderea incompletă
5,04 c
Lmin  1   cr   1  cr  1 
c 5,04 Lmin
Gazele de ardere conţin în afară de CO2, SO2, H2O, N2 şi CO. Se constată că, deoarece 
 1, nu există oxigen în exces. Conform reacţiilor de oxidare, se produc prin ardere Vg
kmoli/kg comb. gaze de oxidare, exprimate prin relaţia:
c  1    c h s w n c h s w n
Vg        0,79 Lnec Vg  12  2  32  18  28  0,79 Lnec  kmoli kg combustibil
12 12 2 32 18 28
• Există situaţii când deşi există exces de aer (   1), ca urmare a repartizării neuniforme a
aerului în masa combustibilului, a realizării unui amestec neomogen între aer şi
combustibil, arderea este tot incompletă. În acest caz cantitatea de oxigen consumată
Onec va fi exprimată tot prin relaţia data unde  este fracţia de carbon care real se
oxidează până la CO (determinată experimental).
• Cantitatea de gaze rezultate prin ardere este mai mare decât în cazul precedent,
deoarece va cuprinde şi oxigenul şi azotul aflat în exces, adică:
c h s w n
Vg       Omin  Onec  0,79Lmin
12 2 32 18 28
5.4 Arderea combustibililor gazoşi
• Arderea combustibililor gazoşi are loc, în practică, numai cu exces de aer şi, de aceea, se
analizează numai cazul arderii complete. Cantitatea de combustibili gazoşi se măsoară în
kmoli sau m3N şi, în consecinţă, aerul necesar arderii şi gazele de ardere se exprimă în
kmoli/kmol combustibil sau m3N/m3N combustibil. Combustibilii gazoşi sunt un amestec
de gaze combustibile de tipul CsHt, CxHyOz, CO, H2, H2S, gaze inerte N2, H2O, CO2 şi
oxigen. În calcule se utilizează fracţiile volumice ale acestor gaze rCsHt, rCxHyOz, rCO etc.
• Ecuaţiile de ardere ale gazelor combustibile enumerate sunt:
 t t
Cs Ht   s   O2  sCO2  H2O
 4 2
 y z y
Cx HyOz   x    O2  xCO2  H2O
 4 2 2
1
CO  O2  CO2
2
1
H2  O2  H2
2
3
H2 S  O2  SO2  H2O
2
• Cantitatea de oxigen minim necesar va fi:
 t  y z 1
Omin    s   r Cs Ht     x    r C H O   rCO 
 4 i  4 2 x y z i 2
1 3  kmol   m 3 N 
 rH2  rH2O  rO2  kmol comb.   3 
2 2    m N comb. 
5.4 Arderea combustibililor gazoşi
• Se poate determina aerul minim Lmin = Omin/0,21 şi aerul necesar L=Lmin.
• Cantitatea de gaze arse se determină pe baza aceloraşi ecuaţii stoechiometrice şi
ţinând seama de gazele necombustibile, de azotul din aer şi de oxigenul în exces:
 t  y
V g    s   r Cs Ht     x   r C H O   rCO  rH2 
 2 i  2 x y z i
 2rH2 S  rCO2  rN 2  rH2 O ...0,21   1 Lmin  0,79 Lmin
• Pe baza gazelor specifice conţinute în gazele de ardere se determină compoziţia gazelor
umede sau uscate.
5.5 Temperatura de ardere
• După cum s-a arătat, prin procesul de ardere se realizează transformarea energiei
chimice de reacţie în energie termică, obţinându-se gaze arse cu temperatură ridicată.
• În cazul camerelor de ardere ale motoarelor cu turbină cu gaze, ale reactoarelor,
focarelor etc., când spaţiul de ardere este deschis, amestecul combustibil se introduce în
mod continuu şi gazele de ardere se evacuează în permanenţă. Se stabileşte, în acest mod,
un regim staţionar în camera de ardere, caracterizat prin presiune şi temperatură
constante, determinate de construcţia şi dimensiunile camerei de ardere, de debitul de aer
etc. În această situaţie temperatura de ardere este temperatura gazelor din camera de
ardere, în condiţiile regimului staţionar.
• 5.5 Temperatura de ardere
• Se deosebesc următoarele tipuri de temperatură de ardere:
• a) temperatura calorimetrică, temperatura pe care ar avea-o gazele de ardere în
cazul când întreaga energie degajată prin ardere se utilizează pentru încălzirea gazelor;
• b) temperatura teoretică de ardere, care ţine seama de procesul de disociere al
gazelor de ardere, endoterm;
• c) temperatura reală de ardere, care ia în considerare şi pierderile termice prin
pereţii camerei de ardere.
• Se observă că temperatura reală este inferioară temperaturii teoretice, care şi
ea este mai mică decât temperatura calorimetrică de ardere.
• Temperatura de ardere depinde şi de gradul de perfecţiune al arderii, o ardere imperfectă
reduce căldura degajată prin ardere şi, în consecinţă, micşorează temperatura de ardere.
• Arderea poate avea loc şi în volum limitat, fără legătură cu mediul ambiant (de exemplu,
în motoarele cu ardere internă cu piston), care într-o primă aproximaţie pot fi considerate
constante. În acest caz, calculul temperaturii de ardere este mai complex deoarece este
condiţionat şi de presiune, care variază.
• În cele ce urmează se analizează numai cazul arderii la presiune constantă.
5.5.1 Temperatura calorimetrică de ardere
Temperatura calorimetrică de ardere T se calculează pe baza bilanţului de energie din camera
de ardere. Pentru o reacţie la presiune constantă se observă că entalpia sensibilă a gazelor
de ardere este egală cu entalpia sensibilă a substanţelor iniţiale, la care se adaugă
energia degajată prin ardere, exprimată prin puterea calorică inferioară a
combustibilului. Pentru combustibilii lichizi şi solizi bilanţul energetic se face pentru 1 kg de
combustibil. Rezultă:
Tc Ta
Qi  c p 0
TC  Lmin C M , P ,aer 0
Ta 
T T T
c h w s
[ C M , P ,CO2     C M , P , H2 O  C M , P ,SO2 
12 0
 2 18  0 32 0
T T
0,21   1 Lmin C M , P ,O2 0,79Lmin C M , P , N 2 ]T  kJ 

0 0
 kg 
• unde:
• Qi -puterea calorică inferioară a combustibilului;
• -căldura specifică, masică, medie, a combustibilului, considerată pe intervalul de
temperatură 0-Tc, Tc fiind temperatura absolută cu care intră combustibilul în camera de ardere;
5.5.1 Temperatura calorimetrică de ardere Ta
CM , P,aer 0
•
• căldura specifică, molară, medie, a aerului pe intervalul de temperatură 0-Ta, Ta fiind
temperatura absolută cu care aerul intră în camera de ardere;
T
C M , P ,i 0
căldura specifică, molară, medie, a gazelor de ardere, considerate pe intervalul de

temperatură 0-T, T fiind temperatura calorimetrică de ardere. În cazul combustibililor
gazoşi bilanţul energetic se scrie pentru 1 kmol sau, mai frecvent, 1 m 3N de
combustibil: n n
Qi  Tc  Ci CN ,P,i  T  FC
T
 Ta Lmin CN ,P,aer
T c T a
0 0 i N , P ,i 0
i 1 i 1
– unde în afară de notaţiile utilizate:
– Ci - numărul de m3N de fiecare gaz combustibilul dintr-un m3N de amestec
combustibil;
– Fi - numărul de m3N pentru fiecare din gazele de ardere.
– Se observă că ambele ecuaţii sunt de forma:A = BT. Se deduce o relaţie pentru
temperatura calorimetrică de ardere, care este de forma:T=A/B.
5.5.1 Temperatura calorimetrică de ardere
Se observă că termenul B este o mărime care se poate calcula numai dacă se consideră arbitrar o anumită temperatură
de ardere T. Dacă temperatura care rezultă prin calcul diferă sensibil de temperatura aleasă T, calculul de reface pe
baza temperaturii determinate. În consecinţă, calculul se face prin aproximaţii succesive până se ajunge la diferenţe în
limitele preciziei admise.
• Se observă că se obţine o temperatură calorimetrică cu atât mai ridicată, cu cât puterea calorică a combustibilului este
mai mare şi cu cât excesul de aer este mai mic.
• Temperatura de ardere creşte, de asemenea, şi datorită preîncălzirii combustibilului sau comburantului sau dacă se
utilizează în loc de aer, oxigen.
5.5.2 Temperatura teoretică de ardere
• Pentru aprecierea temperaturii teoretice de ardere Tt se ia în considerare disocierea gazelor rezultate prin ardere.
Procesul de disociere a gazelor are loc, practic, peste temperatura de 1400 0C în mod gradat: pe măsură ce creşte
temperatura au loc tot mai multe procese de disociere.
• În consecinţă, la o temperatură relativ ridicată (peste 2200 K) se poate considera că se stabilesc în camera de
ardere echilibre chimice între gazele rezultate prin ardere şi acelea rezultate prin disocierea primelor. Astfel, în cazul
când arderea are loc cu exces de aer (  > 1), se realizează echilibre chimice între gazele de ardere: H2O, CO2, N2 şi O2
şi produşi de disociere: CO, H2, OH, NO, H şi O.
•
• Compoziţia gazelor se determină astfel:
• - se consideră, în prima etapă, că arderea are loc fără disociere. Fie CO2, H2O, O2
şi N2, numărul de kmoli de CO2, H2O, O2 şi N2, care rezultă prin arderea completă a
combustibilului;
• - se produce disocierea acestor gaze la presiunea p şi la temperatura Tt, care
există în camera de ardere. Se presupune că disociază:
• - r kmoli de CO2 în CO şi O2;
• - s kmoli de H2O în H2 şi O2;
• - t kmoli de H2O în H2 şi OH
• şi rezultă:
• - x kmoli de NO din N2 şi O2;
• - y kmoli de H din H2;
• - z kmoli de O din O2.
• Conform ecuaţiilor stoechiometrice ale proceselor de disociere:
1
rCO2  rCO  rO2
2
1
sH2 O  sH2  sO2
2
1
tH2 O  tH2  tOH
2
1 1
xN 2  xO2  xNO
2 2
1
yH2  yH
2
1
zO2  zO
2
Ţinând seama de aceste relaţii, se poate stabili compoziţia gazelor de ardere, în condiţiile
existenţei procesului de disociere
VCO  VCO  r
2 ,d 2
VH O, d  VH O  s  t
2 2
r s x z
VO  VO    
2 ,d
2 2 2 2
2
x
VN  VN 
2 ,d
2 2
VCO, d  r
t y
VH  s  
2 ,d
2 2
VOH , d  t
VNO, d  x
VH , d  y
VO, d  z
După disociere, cantitatea de gaze arse, egală cu suma componenţilor, va fi:

r s t y z
Vg,d   CO   H O   O   N     
2 2 2 2
2 2 2 2 2
Evaluarea necunoscutelor (cantitatea de gaze care disociază) se face cu ajutorul relaţiilor
care se stabilesc pe baza legii maselor:
 CO  r p HO  st p
2
1
 KP 2
 K P, H
 r s x z 2
CO
Vg,d  t y  r s x z
1
2
2
Vg,d
r  O       s     O     
 2
2 2 2 2  2 2  2
2 2 2 2
HO  s t p 
1
x 2  r s x z
1
2
2
1
 K P,OH  N    O     
 t y 2 Vg,d  2
2  2 2 2 2
2
t s     K P, NO
 2 2 x
1
 t y 2 1
x     r s x z 2
 2 2 p  O     
 K P,H  2
2 2 2 2 p
y V g ,d  K P ,O
z Vg,d
S-au obţinut astfel 7 ecuaţii cu 7 necunoscute: r, s, t, x, y, z şi Vg,d, mărimea p fiind

cunoscută. Pentru aprecierea constantelor de echilibru Kp,i este necesar să se cunoască
temperatura de ardere Tt. Pentru aceasta, pe baza bilanţului energetic se stabileşte o
relaţie similară ecuaţiei temperaturii calorimetrice, unde în primul termen se scade căldura
necesară disocierii (reacţiile fiind endoterme) şi, în termenul al doilea, se ţine seama de
gazele existente în condiţiile echilibrului chimic.
A  Qdis
În consecinţă: Tt 
Bd
x y z
Qdis  rE O ,CO  tE O ,OH  sE O , H2  E ), NO  E O , N  E O ,O
2 2 2
EO,i - energia chimică necesară pentru disocierea gazului, conform ecuaţiilor
stoechiometrice de disociere:
   
Tt Tt
Bd   CO2  r C M , P ,CO2   H2 O  s  t C M , P , H2 O 
0 0
 r s x z  x
Tt Tt
  O2      C M , P ,O2   N 2   C M , P , N 2 
 2 2 2 2 0  2 0
 t y
Tt Tt Tt
 rC M , P ,CO  s    C M , P , H2  tC M , P ,OH
0  2 2 0 0
Tt Tt Tt
 xC M , P , NO  yC M , P , H  zC M , P ,O
0 0 0
Se observă că pentru determinarea temperaturii teoretice de ardere este necesar să se cunoască compoziţia
gazelor în condiţiile echilibrului, care nu poate fi apreciată decât dacă se cunoaşte temperatura Tt. În consecinţă,
şi în acest caz calculul se face prin aproximări succesive. Deoarece Tt < T, se admite iniţial că temperatura
teoretică este egală cu cea calorimetrică. Se determină constantele de echilibru şi cantităţile de gaze existente în
condiţiile disocierii. Se calculează temperatura teoretică. Se obţine o valoare inferioară temperaturii admise iniţial.
Se reface calculul pornind de la această temperatură. Dacă se obţine o temperatură care diferă de cea aleasă
iniţial în limitele unei precizii admise iniţial, se consideră că s-a obţinut temperatura teoretică de ardere.
• 5.5.3 Temperatura reală de ardere
Temperatura reală de ardere este mai mică decât temperatura teoretică de ardere, datorită pierderilor termice.
Aceste pierderi pot fi prinse în calcul prin coeficientul pirometric p, care se poate determina numai experimental.
• În acest caz, temperatura reală de ardere Tr, se calculează cu relaţia:
• 5.5.4 Analiza factorilor care influenţează temperatura de ardere
• Temperatura de ardere este dependentă de o serie de factori dintre care mai importanţi sunt: natura
combustibilului, presiunea de ardere, excesul de aer, gradul de umiditate al aerului şi gradul de
preîncălzire al substanţelor iniţiale. Cunoaşterea influenţei pe care o au aceşti factori asupra temperaturii de
ardere permite dirijarea, la dorinţă, a procesului de ardere.
Tr   pTt
Natura combustibilului influenţează procesul de ardere prin puterea sa calorică şi prin compoziţia
gazelor de ardere. Cu cât puterea calorică a unui combustibil este mai mare, cu atât temperatura de
ardere este mai mare şi, ca urmare, se disociază o cantitate mai mare de gaze arse. Compoziţia gazelor
de ardere se modifică cu natura combustibilului atât în cazul când are, cât şi când nu are loc disociaţia. În
cazul combustibililor solizi şi lichizi se constată că, deoarece sunt formaţi din aproximativ aceleaşi
elemente şi în aceleaşi proporţii, compoziţia gazelor de ardere este aproximativ identică.
• Presiunea la care are loc arderea influenţează temperaturile teoretică şi reală de ardere. Se observă că
toţi produşii formaţi prin disociere, în afară de NO, au un volum mai mare decât substanţele nedisociate
din care provin.
• Conform legii deplasării echilibrelor chimice, o dată cu creşterea presiunii, echilibrele chimice se
deplasează astfel încât să anuleze, în parte, această variaţie, adică, în cazul de faţă, în sensul
micşorării volumului substanţelor finale. În consecinţă, procesul de disociere scade prin creşterea
presiunii la care are loc arderea.
• Această influenţă indică o posibilitate de a conduce în mod convenabil arderea. Astfel, dacă se
măreşte debitul de aer introdus în camera de ardere, presiunea creşte, gazele de ardere se disociază mai
puţin şi temperatura de ardere creşte. În cazul când se urmăreşte reducerea temperaturii din camera de
ardere, se micşorează presiunea, de exemplu prin intensificarea evacuării gazelor de ardere.
Excesul de aer are o influenţă complexă asupra temperaturii de ardere (calorimetrică,
teoretică). Dependenţa temperaturii calorimetrice de ardere de coeficientul de exces de
aer, prezentată în fig. se explică prin existenţa a două fenomene care au acţiune contrară.
Astfel, prin creşterea coeficientului de exces de aer, cantitatea de gaze arse se măreşte,
în primul rând datorită măririi cantităţii de azot introduse în cameră. Ca urmare, este
necesară mai multă căldură pentru a ridica temperatura amestecului cu un grad Celsius şi
deci temperatura calorimetrică de ardere tinde să scadă. În acelaşi timp însă cu mărirea
lui  arderea este completă, se eliberează prin ardere o cantitate de căldură mai mare,
ceea ce conduce la ridicarea temperaturii de ardere.
În privinţa temperaturii teoretice de ardere, se constată că pentru excese de aer având  > 1, mărirea
cantităţii de oxigen prezent în gazele de ardere împiedică disocierea bioxidului de carbon şi a apei şi
favorizează formarea NO şi a oxigenului atomic. I Primele două procese de disociere fiind cu mult mai
importante, temperatura de ardere va avea valori mai mari.
Apa conţinută în combustibil sau umiditatea din aer au influenţe diferite asupra temperaturii de
ardere. Astfel, creşterea cantităţii de apă din substanţele iniţiale, măreşte cantitatea de produse finale şi
reduce temperatura de ardere. Fenomenul este mai puternic dacă apa se găseşte în camera de ardere
în stare lichidă, deoarece pentru vaporizarea ei se va absorbi în plus o anumită cantitate de căldură din
energia termică produsă prin ardere.
Prin mărirea cantităţii de vapori de apă din gazele de ardere are loc o intensificare a disocierii acesteia,
ceea ce măreşte cantitatea prezentă de oxigen molecular şi se împiedică, ca urmare, disocierea
bioxidului de carbon. Se observă iarăşi o influenţă contradictorie asupra temperaturii de ardere: de
creştere cu frânarea disocierii CO2 şi de scădere cu intensificarea disocierii H2O, mai puternică.
Preîncălzirea substanţelor iniţiale conduce la mărirea temperaturii de ardere şi la intensificarea
proceselor de disociere. Deoarece prin mărirea temperaturii căldura specifică a unui gaz creşte,
temperatura de ardere se ridică mai puţin decât mărirea temperaturii substanţelor iniţiale. În acelaşi
sens acţionează şi intensificarea proceselor de disociere, ceea ce conduce la micşorarea gradului de
creştere a temperaturii de ardere.
6.TERMODINAMICA FLUIDELOR ÎN MIŞCARE
6.1 GENERALITĂŢI
• Particulele care formează un sistem termodinamic în repaus se află într-o permanentă stare de agitaţie
microscopică; ele se lovesc între ele sau cu pereţii recipientului, ricoşează şi îşi schimbă brusc direcţia,
sensul şi viteza de deplasare. Se ştie că energia acestei mişcări, numită internă, este proporţională
cu temperatura, iar impulsul şi momentul cinetic al sistemului, în care se produce numai
mişcarea termică sunt nule.
• În afară de mişcarea termică, menţionată, particulele unui sistem termodinamic pot fi antrenate în
mişcări macroscopice, ordonate. În acest caz mişcarea unei particule are două componente: una
rezultată din mişcarea termică şi alta din deplasarea masei de fluid la scară macroscopică. În
consecinţă, energia fluidului este egală cu suma dintre energia sa internă şi energia cinetică care
defineşte mişcarea ordonată a fluidului. În acest caz, impulsul şi momentul cinetic al sistemului
nu mai sunt nule. În mod obişnuit, în aceste cazuri, se vorbeşte despre deplasarea fluidului,
numind-o curgere sau curent. Aspectul mecanic al curgerii, în condiţii izoterme, face obiectul
hidrodinamicii. În realitate, datorită posibilităţii unor schimburi de energie între sistem şi mediul exterior,
sub formă de căldură şi lucru mecanic şi datorită compresibilităţii sistemului, au loc modificări ale
mărimilor de stare. În consecinţă, a apărut disciplina "Termodinamica fluidelor în mişcare", disciplină
care aplică legile generale ale termodinamicii şi mecanicii la procesele de curgere ale fluidelor
compresibile. Aspectul mecanic al curgerii, în condiţii izoterme, face obiectul hidrodinamicii. care aplică
legile generale ale termodinamicii şi mecanicii la procesele de curgere ale fluidelor compresibile.
6.1 GENERALITĂŢI
În realitate, datorită posibilităţii unor schimburi de energie între sistem şi mediul exterior, sub
formă de căldură şi lucru mecanic şi datorită compresibilităţii sistemului, au loc modificări ale
mărimilor de stare. În consecinţă, a apărut disciplina "Termodinamica fluidelor în mişcare".
Curgerea fluidelor poate fi clasificată după criteriile: regimul de curgere şi natura mişcării
straturilor de fluid (macroscopice). După regimul de curgere se deosebesc: curgeri
permanente sau staţionare şi curgeri în regim variabil. În primul caz viteza de curgere şi
mărimile de stare, într-un punct sau într-o secţiune, nu variază în timp; în cazul al doilea viteza şi
mărimile de stare variază în timp. De menţionat că viteza şi mărimile de stare pot varia de la un
punct la altul, în cazul curgerii staţionare, adică:
dwcurgeri dw
După felul mişcărilor se disting laminare, dw dw straturi de fluid se mişcă paralel
cand diferitele

unele faţă de altele, fără amestecul 0;  0;  0;
particulelordycomponente 0
d dx dz şi curgeri turbulente, când
straturile de fluid efectuează pe lângă mişcarea după direcţia considerată, predominantă, şi o
deplasare transversală, în acest mod amestecându-se. Ca urmare, viteza de curgere are o
componentă axială şi una transversală. Într-o conductă traiectoriile particulelor, datorate mişcării
macroscopice, sunt reprezentate într-o curgere laminară prin linii paralele la axa conductei, iar
într-o curgere turbulentă prin curbe oarecare (fig.6.1).
Fig.6.1
Caracterul curgerii influenţează repartiţia vitezelor de curgere, într-o secţiune transversală a conductei considerate.
Astfel, în cazul curgerii laminare, viteza de curgere variază parabolic, plecând de la zero, lângă peretele conductei.
În cazul curgerii turbulente, viteza stratului de lângă perete este tot nulă, dar creşte foarte rapid în vecinătatea
peretului, după care creşterea are valori reduse, valoarea maximă în centrul secţiunii conductei fiind mai mică decât
în cazul curgerii laminare.
• Se observă că există o zonă în vecinătatea peretelui în care viteza variază foarte repede de la
valoarea zero, la suprafaţa peretelui, până la o valoare corespunzătoare curgerii exterioare a
fluidului, ca urmare a manifestării forţelor de frecare. Această zonă se numeşte strat limită (strat
de frecare).
• Când un fluid se află între două suprafeţe A şi B, între care există o mişcare relativă cu viteza w
(fig.6.3), se observă că în vecinătatea peretelui A există o peliculă de fluid care se mişcă cu
viteza w, iar lângă peretele B este o altă peliculă care are viteza zero, corespunzătoare acestui
perete.
Viteza diferitelor straturi între cei doi pereţi variază liniar, existând un gradient constant de viteză:
dw
 ct
dy
• Forţa F necesară pentru deplasarea unui perete cu viteza w este proporţională cu viteza
w, cu suprafaţa pereţilor şi invers proporţională cu distanţa y dintre pereţi, adică:
w
F  A
y
• Factorul de proporţionalitate  se numeşte coeficient de vâscozitate dinamică. Raportul
F/A se notează cu  şi reprezintă valoarea efortului tangenţial. Pentru două straturi de
fluid, aflate la o distanţă infinit mică dy, care alunecă unul faţă de celălalt cu viteza relativă
dw, efortul tangenţial va fi: dw
 
dy
• Vâscozitatea dinamică depinde de natura fluidului şi se măsoară în Nsm -2 sau kg/ms.
• În mecanica fluidelor se mai utilizează şi mărimea vâscozitate cinematică, definită ca fiind
raportul dintre vâscozitatea dinamică şi densitatea fluidului:



 m 2 s
S-a constatat experimental că, la lichide, vâscozitatea scade cu temperatura, după o
lege exponenţială, care depinde de natura lichidului. În cazul gazelor, vâscozitatea
creşte cu temperatura. Pentru valori mici ale presiunii gazelor (sub 10 bar), se poate
utiliza următoarea relaţie de calcul pentru vâscozitatea dinamică:
c
1
  0 273 T
c 273
1
T
• unde: 0 - vâscozitatea dinamică în stare normală;
• c - constantă dependentă de natura gazului.
• În cazul unor amestecuri de gaze, vâscozitatea dinamică se deduce cu relaţia:
M am
 am 
n ri Mi

i 1 i
• Natura regimului de curgere se poate aprecia cu ajutorul criteriului lui Reynolds (Re),
mărime adimensională care exprimă raportul dintre forţele de inerţie şi cele de
vâscozitate, definită pentru o conductă, cu relaţia:
w d
Re  m e

• unde: wm -viteza medie a fluidului, în secţiune [m/s];
• de -diametrul echivalent al secţiunii conductei [m];
•  -vâscozitatea cinematică [m2/s].
Se consideră că dacă Re < 2300, regimul de curgere este laminar, dacă Re > 10 000, regimul
de curgere este turbulent. Pentru 2300 < Re < 10 000, curgerea are un caracter tranzitoriu.
De menţionat că există şi cazuri când se obţin curgeri laminare pentru Re > 2300 sau curgeri
turbulente pentru Re < 10 000, dar acestea sunt cazuri particulare.
• Expresia vitezei medii într-o secţiune se determină cu relaţia:
1
wm 
A
 wi dA
• unde wi este viteza locală, A este aria secţiunii transversale a conductei, iar dA secţiunea
coroanei circulare de rază medie r şi de grosime dr, pentru care poate fi considerată viteza wi
constantă.
• În cazul unei conducte circulare de rază R:
A  R 2 , dA  2rdr 2 R
wm 
R2

0
rwi dr
• unde wi este o funcţie de rază r.

• Practic se poate considera:
• -pentru curgerea laminară wm=0,5 wmax ;
• -pentru curgerea turbulentă wm=(0,8-0,9) wmax ; cu mărirea razei creşte viteza medie
wm. Pentru o conductă cu secţiunea circulară, diametrul echivalent de este chiar diametrul
conductei. Pentru o conductă cu o secţiune transversală, cu o formă oarecare, diametrul
echivalent se calculează cu relaţia:
4A
de 
P
unde A este aria secţiunii de curgere şi P este perimetrul acestei secţiuni.
• 6.2 ECUAŢIILE FUNDAMENTALE ALE CURGERII
• 6.2.1 Ecuaţia continuităţii
• Ecuaţia continuităţii sau legea conservării masei se stabileşte în următoarele ipoteze:
• -mişcarea are loc în regim permanent;
• -parametrii de stare şi mărimile termofizice au valori medii şi, ca urmare, sunt
constante într-o secţiune considerată;
• -traiectoriile particulelor corespund cu liniile de curent.
• Ecuaţia continuităţii se defineşte astfel: prin două secţiuni A 1 şi A2 ale unui sistem
termodinamic, masa care intră şi masa care iese prin secţiunile considerate, într-un
interval de timp d , este aceeaşi, adică: dm  dm
1 2  A w d   A w d
1 1 1 2 2 2
A1 w1 A2 w2 Aw
 1 A1 w1   2 A2 w2  Aw  ct .    ct .
v1 v2 v
dA dw dv
• Sub forma diferentiala   Pentru un fluid incompresibil dv = 0 şi deci:
A w v
dA dw
 0
A w
6.2 ECUAŢIILE FUNDAMENTALE ALE CURGERII
• 6.2.2 Ecuaţia conservării energiei
• Ecuaţia conservării energiei este definită de expresia primului principiu pentru sistemele
deschise. Pentru un debit masic unitar este valabilă relaţia:
w22  w12
q  lt   g z2  z1   h2  h1
2
• sau, sub formă diferenţială, expresia:
dq  dlt  wdw  gdz  dh
• Deoarece căldura q este egală cu suma dintre căldura efectiv schimbată de sistem cu
mediul exterior qe şi acea provenită din lucrul mecanic de frecare l fr , ultima expresie se
mai poate scrie: dqe  dlt  wdw  gdz  dh  dl fr
• Pentru cazul gazelor,gdz=0 . Când nu se produce şi nu se primeşte în sistem lucru

mecanic tehnic, dlt = 0. În acest caz, ecuaţia conservării energiei devine:
dqe  wdw  dh  dl
fr
• sau prin integrare w22  w12
qe   h2  h1  l fr
2
• Când sistemul este izolat termic qe = 0. Deci: 2
w2  w12
wdw  dh  dl 0  h2  h1  l fr  0
fr 2
• Când curgerea este izentropică (izolată termic şi lipsită de frecări):
wdw  dh  0 w22  w12
 h1  h2
2
• Această ultimă relaţie indică posibilitatea transformării energiei unui sistem,
definită prin entalpie, în energie cinetică. Relaţia diferentiala se mai poate scrie:
w22  w12
wdw  du  d  pv  dl fr  0  u2  u1  p1v1  p2 v2  l fr
2
• În cazul în care în secţiunile considerate 1 şi 2 energia internă are aceeaşi valoare (de
ex.: dacă evoluează gaze perfecte şi temperatura este aceeaşi) şi dacă variaţia densităţii
gazului este redusă, adică , relaţia devine:
w22  w12 w12 w22 l
 v p1  p2   l fr p1    p2    fr
2 2 2 v
w12 w22
p1    p2    p fr
2 2
• Această relaţie este cunoscută sub numele de ecuaţia lui Bernoulli pentru curgeri ale gazelor
cu frecare. În cazul când curgerea are loc fără frecare pfr = 0 ecuaţia lui Bernoulli are
forma:
w12 w22 w2 ps  p  p
p1    p2   ct . p   ct d t
2 2 2
• Unde: ps - presiunea statică; pd - presiunea dinamică; pt - presiunea totală a gazului.
• Pierderile de presiune sunt produse de rugozitatea conductei care creează frecarea dintre
fluid şi pereţii conductei (pc) şi de vâscozitatea fluidului care conduce la frecări interne între
straturile de fluid cu viteze diferite, definite prin aşa-numitele pierderi locale ( pl). Prin
urmare:
pt  pc  pl
• Cercetările experimentale au condus la stabilirea următoarelor relaţii pentru cele două tipuri
de pierderi de presiune:
l w2  2  n w 2
 N m2 
pc    
N m  p    
• unde: d 2   l i 1 i 2  
• l - lungimea conductei [m]; d - diametru conductei [m];  - densitatea fluidului,
măsurată în condiţiile medii de presiune şi temperatură existente în conductă [kg/m 3];  -
coeficient de frecare;  - coeficient de pierdere locală de presiune.
• Pentru calculul coeficientului  se pot utiliza relaţiile:
•   0,0032  0,221 Re 0,237 Re>105   0,3164 Re 0,25 Re<105
• 64 curgere laminara

Re
• În ceea ce priveşte coeficientul i, acesta depinde de modificarea direcţiei de curgere şi de
modul de schimbare a secţiunii conductei. Pentru fiecare caz în parte în literatura de
specialitate, pe bază de date experimentale, sunt determinate valorile acestui coeficient sau
relaţiile de calcul.
• 6.2.3 Ecuaţia conservării impulsului
• Ecuaţia conservării impulsului indică egalitatea între suma forţelor exterioare care
acţionează asupra unei mase de gaz în mişcare şi variaţia impulsului în unitatea de
timp, adică:  d
 i d  mw
F 
• Forţele care acţionează asupra gazului sunt: forţele de presiune, forţele masice şi forţele de
frecare.
• În cazul unei curgeri unidirecţionale se consideră o masă elementară dm de gaz, de
secţiune A şi grosime dx, care se deplasează pe o direcţie care face unghiul  cu axa x a
sistemului de coordonate ales.
• În acest caz, ecuaţia conservării impulsului are forma:
dFp  dFm  dFf 

d
d
 wdm  
dFp  p   p  dp A   Adp
dFm   gdm sin    Agdx sin    Agdz
d d dx
 wdm   wAdx   Adw  Awdw
d d d
• Înlocuind mărimile în ecuaţia de bază şi ţinând seama de semnele forţelor, se obţine:
 Adp  Agdz  dFf  Awdw
• Dacă se împarte cu A, se găseşte ecuaţia conservării impulsului pentru curgerea
unidimensională a unui fluid:
 dp  wdw  gdz  dp f
• Pentru cazul gazelor, gdz=0:  dp  wdw  dp f
• Pentru integrare se observă, din ecuaţia continuităţii, că w=ct.
p1  p2   1w1  w2  w1   p f   2 w2  w2  w1   p f
• Dacă curgerea are loc fără frecare, ecuaţia conservării impulsului are forma:
p1  p2   1w1  w2  w1    2 w2  w2  w1  p1   1w12  p2   2 w22
• Dacă între secţiunile 1 şi 2 considerate există variaţii mici ale presiunii gazului, atunci se
poate considera .  1   2
• Dacă se integrează, pentru această situaţie, ecuaţia diferenţială se obţine ecuaţia lui
Bernoulli pentru lichide, adică: 2 2
w2  w1
p1  p2    g z2  z1   p f
2
• sau pentru gaze:
w22  w12
p1  p2    p f
• 2
6.3. Curgerea prin ajutajeUn ajutaj este o conductă scurtă, cu secţiune variabilă. După
modul de variaţie a secţiunii se deosebesc: ajutaje convergente, când secţiunea de curgere
scade în sensul curgerii, ajutaje divergente (difuzoare), când secţiunea de curgere creşte în
sensul curgerii şi ajutaje convergent- divergente (Laval), când secţiunea de curgere scade
până la o valoare minimă, după care creşte, până la secţiunea de ieşire, în sensul curgerii.
Pentru transformarea energiei potenţiale de presiune în energie cinetică se folosesc ajutaje
convergente sau de tip Laval.
6.3. Curgerea fără frecare
6.3.1 Ajutaj convergent
• Studiul se face luând în considerare următoarele ipoteze de lucru:
• -gazele sunt de tipul gazelor perfecte;
• -mărimile de stare şi viteza de curgere la intrarea în ajutaj (p 1 ,v1 ,T1, w1 ) sunt cunoscute
şi constante;
• -curgerea are loc în regim permanent şi adiabatic.
• Ţinând seama de aceste ipoteze, se poate considera procesul de curgere a gazelor prin
ajutaj ca fiind o destindere izentropică, caracterizată prin dq = 0; dl t = 0, dz = 0.
• Ecuaţia conservării energiei are expresia: dh + wdw = 0. Integrând între secţiunea de
intrare A1 şi o secţiune oarecare A: w2  w2
h1  h  1
w  2 h1  h  w1
2
2
  1

   p  
h1  h  c p  T1  T   p1v1 1   
 1   p1  
 
• Considerând w1  0, rezultă formula lui Saint-Venant:
  
 1
  p 
w 2 p1v1 1     ,
 1   p1  
 
• unde p, v, T, w sunt mărimile de stare şi viteza w în secţiunea considerată A.
• Pentru secţiunea de ieşire A2   
 1
  p 
w2  2 p1v1 1   2    m s
 1   p1  
 
• În consecinţă, într-o secţiune oarecare a ajutajului, viteza de curgere a gazului depinde de
presiunea statică măsurată în acea secţiune.
• Curgerea fiind permanentă, debitul masic, care trece prin orice secţiune A a ajutajului
este constant, adică:
 Aw
m  ct 1
v
 p1  
• Înlocuind în această relaţie pe w din expresia şi ştiind că v  v1 

 p
1
  1

 p
 
2 p1   p   
m  A 1    ct
 p1    1 v1   p1  
 
• Se notează cu  funcţia: 1
  1

 p 
   p  
  1  
 p1    1   p1  
 
 p1 A  ct A2 2  ct .,
m  A 2  ct
v1
1
  1

p  
   p2   
2   2  1  
 p1    1   p1  
 
• Rezultă că debitul de gaz care curge prin ajutaj este caracterizat prin funcţia , care
depinde de raportul presiunilor p/p1, p fiind presiunea statică măsurată într-o secţiune
oarecare a ajutajului. În fig. s-a reprezentat  = f(p/p1) Din analiza relaţiilor scrise mai sus
şi a diagramei rezultă următoarele concluzii:
a) Debitul de gaz este nul pentru cazul când  = 0, adică când p = p1 şi p = 0. Acest lucru
înseamnă că, în cazul când nu există curgere (p = p 2 = p1) sau când presiunea la
ieşirea din ajutaj este nulă (p2 = 0), debitul de gaz este nul.
b) Presiunea mediului în care are loc curgerea se numeşte contrapresiune, pm. Pentru un
ajutaj cu o geometrie dată (cunoscută), curgerea gazului prin ajutaj se produce când
contrapresiunea este mai mică decât presiunea gazului la intrarea în ajutaj (pm < p1).
Pornind de la o contrapresiune pm = p1 - când nu are loc curgerea -, prin scăderea lui
pm, scade în aceeaşi măsură şi presiunea din secţiunea de ieşire, în cazul gazelor
perfecte (p2 = pm). În consecinţă, viteza de curgere a gazului în secţiunea de ieşire
şi debitul de gaz cresc, o dată cu reducerea contrapresiunii. Acest lucru are loc
până la o presiune p2 = pcr, când  = max. Pentru determinarea lui max se pune
condiţia că d  1
0  2   1
 2  1 

 p2  pcr  p1   max   
d     1    1  1
 p1 
c) Se observă că valorile lui pcr şi max depind de natura şi temperatura gazului,

deoarece valoarea coeficientului adiabatic  depinde de aceşti parametri. În această
situaţie mărimile de stare în secţiunea de ieşire se determină pe baza considerării unei
destinderi izentropice de la presiunea p1 la presiunea pcr, adică:
1 1  1
p  
   1  1 p  
2
vcr  v1  1   v1   Tcr  T1  cr   T1
 pcr   2   p1   1

w2  wcr  2 p1v1  pcr vcr  RTcr  ws
 1
unde ws este viteza sunetului în condiţiile din secţiunea considerată:

2
  p1  2   1
m max  A2  
  1 v1    1
În continuare, dacă scade contrapresiunea sub valoarea presiunii critice (pm < pcr)
presiunea în secţiunea de ieşire nu se mai modifică (p2 = pcr) şi, în consecinţă, şi viteza
de curgere şi debitul de gaze rămân constante (w2 = ws, ).
d) În cazul unui ajutaj cu o geometrie dată, pentru cazul când contrapresiunea se menţine
constantă, pentru orice valoare cuprinsă în domeniul pcr  pm < p1, deci când şi p2 = pm =
ct.; se observă că presiunea scade în lungul ajutajului de la presiunea p1 (în secţiunea
de intrare) până la presiunea p2, conform relaţiei A = ct.

• Calculul unui ajutaj convergent se realizează cunoscând debitul masic de gaze m
,mărimile de stare şi viteza iniţială a gazelor, în secţiunea iniţială a ajutajului p 1, v1, T1 şi
w1.  1
• Se procedează în felul următor:  2   1

 2   1

pcr  p1      
   1    1  1
max
• 1. se determina presiunea critica
• 2) se compară contrapresiunea cu presiunea critică.
Există trei situaţii:
• a) pm > pcr. În acest caz ,în secţiunea de ieşire
1
p  
v 2  v1  1 
 pm 
 1
p  
T2  T1  m 
 p1 
  1

  p  
w2  2 p1v1 1     w1 
m 2
 1   p1  
 

m v2
A2 
w2
6.3.1 Ajutaj convergent 
m vcr
b) pm = pcr. În consecinţă, v2 = vcr, T2 = Tcr, w2 = wcr, şi A2 = Amin =
w s
c) pm < pcr. În această situaţie, p2 = pcr şi mărimile de stare, viteza şi secţiunea de ieşire
se calculează la fel ca la punctul b;
3) secţiunea de intrare a ajutajului se determină cu ajutorul legii continuităţii:

m v1
A1 
w1
Dacă se foloseşte diagrama h-s, se procedează astfel
1) se precizează pe diagramă starea iniţială, punctul aflat la intersecţia izobarei p1
cu izoterma T1;
• 2) se trasează izobarele pcr, şi pm;
• 3) se trasează o verticală din punctul 1, care precizează transformarea izentropică
a gazelor în ajutaj, până la intersecţia cu pm şi se obţine starea 2, la ieşire din ajutaj;
• 4) se măsoară diferenţa de entalpie h1- h2, care foloseşte la aprecierea vitezei în
secţiunea de ieşire cu relaţia:
w 2  2 h1  h2   w1
2
5) se calculează, pe baza ecuaţiei continuităţii, secţiunea de ieşire din ajutaj.

• Ţinând seama de corespondenţa între pm şi pcr, există cele trei situaţii indicate mai
sus:
w 2  2 h1  hm   w12
• pm < pcr. Rezultă
w 2  2 h1  hcr   w12
pm = pcr
pm > pcr.
w 2  2 h1  hm   w12
6.3.2 Ajutaj convergent divergent
– Din analiza relaţiei A = ct. se observă că este posibil să se obţină creşterea
vitezei de ieşire din ajutaj a gazului peste viteza sunetului, în cazul când după ce s-a
atins  = max, când A = Amin, se realizează o creştere a secţiunii ajutajului, fapt ce
conduce, prin micşorarea lui , la reducerea presiunii p2. În acest caz se obţine un
ajutaj convergent-divergent (Laval). În funcţie de valorile vitezei, în secţiunile de
intrare şi minima ale ajutajului, se modifică natura curgerii prin acest ajutaj.
– Din ecuaţiile diferenţiale ale izentropiei şi ale legii conservării energiei, fără frecare,
se obţine: dv 1 dp dw v
 si  dp
v  p w w2 dA dv dw
– Înlocuind aceste diferenţiale în expresia legii continuităţii,  
A v w se găseşte:
dA pv  w 2
 dp
A pw 2
– Deoarece w  pv rezultă:
s
dA w s2  w 2
 dp
A pw 2
6.3.2 Ajutaj convergent divergent dA 1  1 
  2  1 dp
w A p  M 
unde M = ws , numărul lui Mach. Conform acestor relaţii variaţia secţiunii depinde
de semnul fracţiei sau al parantezei. Se constată astfel că în cazul când
fracţia (paranteza) are valori pozitive, secţiunea variază în acelaşi mod ca şi
presiunea în lungul ajutajului, iar dacă fracţia (paranteza) are valori negative,
secţiunea ajutajului variază în sens invers faţă de variaţia presiunii în lungul
ajutajului. Ţinand seama de aceste observaţii, precum şi de relaţia lui
Bernoulli, potrivit căreia presiunea variază în sens invers cu viteza, se pot
distinge următoarele cinci situaţii caracteristice :
• a) w1 < ws, w2 < ws.
• În acest caz, pe întreaga lungime a ajutajului, dA şi dp au aceleaşi semne.
În consecinţă, pe porţiunea convergentă a ajutajului presiunea scade şi
viteza gazului creşte, iar pe porţiunea divergentă presiunea creşte şi viteza
scade. Viteza maximă se atinge în secţiunea minimă, dar ea este inferioară
vitezei sunetului. Dacă ajutajul este simetric, viteza la ieşire se va reduce sub
efectul frecărilor.
• b) w1 < ws, w2 ws.
• În cazul acesta, în prima porţiune a ajutajului secţiunea şi presiunea variază în
acelaşi sens, scad. Fluidul este accelerat până la atingerea vitezei sunetului, în
secţiunea minimă, definită de presiunea critică. Dincolo de aceasta, secţiunile
cresc uşor, iar presiunea rămâne constantă sau scade foarte uşor, astfel încât să
anuleze efectul de scădere a vitezei datorită frecărilor;
• c) w1 < ws, w2 > ws.
• Este cazul când lungimea porţiunii divergente a ajutajului creşte mult, făcându-
se posibilă folosirea unei părţi mai mari din energia potenţială a fluidului pentru a
se obţine energie cinetică. Presiunea scade tot timpul în lungul ajutajului, fiind sub
presiunea critică la ieşire, iar viteza după ce atinge viteza sunetului în secţiunea
minimă, depăşeşte această valoare în porţiunea divergentă. Acest lucru este
posibil deoarece se respectă tot timpul relaţia A = ct;
• d) w1 > ws, w2  ws.
• În acest caz, în tot lungul ajutajului presiunea are o variaţie inversă variaţiei
secţiunii şi vitezei de curgere, conform;
• e) w1 > ws, w2 < ws.
• În această situaţie ajutajul realizează o frânare permanentă a fluidului.
Într-adevăr, în porţiunea convergentă dA şi dp au semne contrare, deci
presiunea creşte până în secţiunea critică, iar viteza se reduce. Dincolo de
secţiunea minimă, presiunea se modifică în sensul invers variaţiei secţiunii,
deci continuă să crească şi, prin urmare, viteza scade în continuare. Se vede
că, în acest caz, dispozitivul se comportă ca un compresor, transformând
energia cinetică în energie potenţială, aşa cum este cazul ajutajelor care
lucrează în regim supersonic.
• Se înţelege că pentru a realiza cazurile arătate este necesar ca presiunea
din avalul ajutajului să permită evoluţiile respective, adică se cere ca
presiunea din secţiunea de ieşire să fie mai mare sau cel puţin egală cu
presiunea din mediul exterior (contrapresiunea).
7.CICLURILE MAŞINILOR TERMICE
7.1 COMPRESOARE CU PISTON
• Compresoarele sunt maşini termice care realizează ridicarea presiunii gazelor,
consumând, pentru acest scop, energie mecanică.
• Ele au un domeniu variat de utilizare şi pot fi constructiv şi dimensional foarte diferite.
• Compresoarele, după principiul de funcţionare, se clasifică în două grupe:
• a) Compresoare volumice, în care gazul, aspirat din mediul de joasă presiune, este
comprimat (de exemplu, cu ajutorul unui piston prin varierea volumului unui cilindru)
până la atingerea presiunii dorite. In această categorie intră compresoarele cu piston,
cu mişcare lineară sau rotativă a pistonului.
• b) Compresoare cinetice, în care procesul de comprimare se realizează în două
etape. In prima etapă masa de gaz este antrenată de un sistem exterior, transmiţându-
i-se o anumită energie cinetică. In a doua etapă, energia cinetică acumulată este
transformată în energie potenţială de presiune (presiunea statică a gazului creşte). Din
această grupă fac parte compresoarele centrifugale, axiale, cu jet (ejectoarele). După
presiunea realizată maşinile care comprimă gazele se împart în:
• -pompe de vid sau exhaustoare, la care presiunea de admisie este sub presiunea
atmosferică, ele fiind destinate de a crea o depresiune (vid);
• -ventilatoarele, care realizează o creştere a presiunii la evacuare sub 0,01 MPa;
• -suflantele, care comprimă gazul până la presiuni cuprinse între 0,01 MPa şi 0,25
MPa;
• -compresoare, care comprimă gazul până la presiuni mai mari decât 0,1 - 0,25 MPa.
• Acestea, după presiunea de refulare, se clasifică în compresoare de:
• -joasă presiune, sub 1 MPa;
• -presiune medie, sub 8-10 MPa;
• -presiune înaltă, sub 100 MPa;
• -presiune foarte înaltă, peste 100 MPa. După construcţie compresoarele se împart în
compresoare cu l,2,3...,i. trepte (etaje). Utilizând un compresor de construcţie obişnuită
(cu o treaptă), nu se poate comprima un gaz până la orice presiune se doreşte. De
asemenea, funcţionarea unui compresor cu rapoarte de comprimare ridicate măreşte
temperatura gazelor refulate. De aceea, se realizează comprimarea în mai multe trepte
(etaje), între etaje realizându-se răcirea gazului. La construcţiile actuale de
compresoare cu piston numărul de etaje este:
-l etaj pentru presiuni de refulare până la 0,7 MPa;
-2 etaje pentru presiuni de refulare aflate în domeniul 0,5-3 MPa;
-3 etaje pentru presiuni de refulare aflate în domeniul l,5-15 MPa;
-4 etaje pentru presiuni de refulare aflate în domeniul 1,5-15 MPa;
-5 etaje pentru presiuni de refulare aflate în domeniul 15-90 Mpa.
Un compresor cu piston cu o treaptă (fig.7.1) se compune principial din cilindrul 1, în
care se deplasează pistonul 3 şi capacul cilindrului 2. Se formează spaţiul de lucru 4,
etanşat, în partea pistonului, prin segmenţi. Pistonul este antrenat prin intermediul unui
mecanism bielă-manivelă, de către un motor termic sau electric.
• Pistonul se poate găsi, în mişcarea sa alternativă, în două poziţii extreme: în
vecinătatea capacului de cilindru, în punctul mort interior (p.m.i.) şi la distanţa cea mai
mare de capacul de cilindru, în punctul mort exterior (p.m.e.).
• Poziţia pistonului în p.m.i. precizează în cilindru, între piston şi capacul de cilindru, un
volum numit spaţiu vătămător.
• Legătura între spaţiul de lucru al compresorului cu exteriorul se face prin orificiile de
admisie şi de refulare, controlate cu ajutorul unor supape, cu acţionare automată.
• Ciclul de funcţionare al compresorului se realizează în doi timpi (două curse ale
pistonului între p.m.i. şi p.m.e.).
• In primul timp, pistonul se deplasează de la p.m.i. la p.m.e.
• Supapa de admisie este deschisă. Gazul este aspirat în cilindru datorită depresiunii
produse prin deplasarea pistonului. In timpul al doilea, după ce teoretic în p.m.e. se
închide supapa de admisie, pistonul, prin deplasarea sa către p.m.i., comprimă gazul.
In momentul când se atinge o presiune prestabilită, se deschide supapa de refulare şi
pistonul, continuându-şi cursa, evacuează gazul în rezervor.
• Pentru studiul mărimilor termodinamice ale unui compresor cu piston se analizează trei
tipuri de cicluri după care acesta poate funcţiona, diferenţiate prin ipotezele care se
pun: ciclul teoretic; -ciclul tehnic; -ciclul real.
7.1.1.1 Ciclul teoretic al compresorului
• Pentru precizarea ciclului teoretic al unui compresor cu o treaptă se admit următoarele
ipoteze simplificatoare:
1.nu există spaţiu vătămător: pistonul refulează întreaga cantitate de gaz care există în
cilindru;
2.cilindrul este perfect etanş din punct de vedere mecanic, nu există pierderi de substanţă;
3.nu există frecări: între organele motorului între care există o mişcare relativă, între gaze şi
canalizaţii, peretele cilindrului etc. In consecinţă, transformările care formează ciclul
compresorului pot fi considerate reversibile;
4.gazul de lucru este perfect izolat termic în fazele de admisie şi evacuare.
• Ca urmare a acestor ipoteze, mărimile de stare ale gazului, care evoluează în cilindrul
compresorului, sunt egale cu mărimile de stare din galeria de admisie, în faza de
admisie şi cu acelea din galeria de evacuare, în faza de evacuare.
• Ciclul teoretic al compresorului cu piston, cu o treaptă, se compune din următoarele
faze (fig. 7.1):
• -aspiraţia (admisia) la presiunea p1 şi temperatura T1 constante (curba 4-1);
• -comprimarea, care se poate realiza: izotermic (curba 1-2iz), izentropic (curba 1-2ad)
sau politropic (curba 1-2pol);
• -refularea (evacuarea) la presiunea p2 şi temperatura T2 constante (curba 2-3).
• Lucrul mecanic consumat de compresor, într-un ciclu definit pe diagramă prin suprafaţa
4-1-2-3-4, este egal cu suma lucrurilor mecanice ale transformărilor deschise
componente, adică: L=L1+L2+L3
• L1 - lucrul mecanic efectuat de gazul aspirat în procesul de umplere al cilindrului. Se
observă că L=p1 V1 = aria 4 - 1 - a - c,
• L2 - lucrul mecanic consumat pentru comprimarea gazului
• L2 = pdV = aria a - 1 - 2 - b,
• L3 - lucrul mecanic consumat pentru refularea gazelor din compresor
• L3 = -p2V2 = aria b - 2 - 3 - c. înlocuind, se obţine:
• L = p1 V1 - p2V2 + pdV (7.1)
• Lucrul mecanic, fiind consumat, este negativ. Valoarea sa depinde de legea de variaţie a
presiunii cu volumul.
• Procesul de comprimare este caracterizat prin modul în care se realizează schimbul de
căldură între gazul comprimat şi pereţii cilindrului. Acest schimb de căldură este
dependent de viteza de desfăşurare a procesului (la viteze mari schimbul de căldură este
mai redus). In consecinţă, acest proces este o transformare politropică, de exponent n.
Se observă că exponentul n este variabil în cursa de comprimare: la începutul
comprimării gazul se încălzeşte de la pereţii cilindrului (n > ) şi apoi, când temperatura
gazului o depăşeşte pe aceea a pereţilor, se cedează căldură (n < ).
In calcule se consideră că procesul de comprimare are loc cu un coeficient n mediu,
constant. Acesta se poate calcula, dacă se cunoaşte legea de variaţie a presiunii în
funcţie de volum, cu expresia:
• Valoarea acestui exponent variază, în cazurile reale, între 1 şi γ. Există, deci, două
cazuri limită: n = 1, comprimare izotermică şi n = γ, comprimare izentropică.
• Lucrul mecanic consumat este minim când comprimarea este izotermă:
• Lucrul mecanic consumat pentru comprimarea unui kilogram de gaz este:

• Se observă că prin mărirea temperaturii gazului aspirat consumul de energie, necesar
comprimării, creşte cu aproximativ 1% pentru o mărire a temperaturii cu 3 grade. în
consecinţă, funcţionarea economică a compresorului se realizează la temperaturi
scăzute ale gazelor. Dacă procesul de comprimare se realizează izentropic, se
găseşte:
• Pentru 1 kg de gaz:
• Pentru o evoluţie izentropică, lucrul mecanic poate fi exprimat şi astfel:

• Pentru o comprimare oarecare politropică, lucrul mecanic consumat de compresor se
calculează cu relaţia:
• Pentru 1 kg de gaz:
• Lucrul mecanic, în cazul când procesul de comprimare a gazului se realizează

politropic, se mai poate exprima şi astfel (pentru 1 kg de gaz):
• Se aproximează cantitatea de căldură, schimbată de 1 kg de gaz comprimat cu mediul

exterior, cu relaţia:
• Din relaţiile de mai sus rezultă că lucrul mecanic depinde de temperatura iniţială a
gazului, de raportul presiunilor şi de natura gazului (exponentul politropic n). In cazul
când se comprimă aceeaşi cantitate de gaz, aflată la aceeaşi temperatură iniţială T1 se
consumă acelaşi lucru mecanic, dacă rapoartele de comprimare p 2/p1 au aceeaşi
valoare. Din analiza lucrurilor mecanice se observă că lucrul mecanic de comprimare
este minim, când acest proces se realizează izotermic, între lucrurile mecanice deduse
existând relaţia:
• Pentru aprecierea, din punct de vedere energetic, a compresoarelor se definesc două
randamente: izotermic şi adiabatic. Randamentul izotermic este dat de raportul:
• Valoarea acestui randament depinde de gradul de răcire al compresorului şi de natura

gazului comprimat. Compresoarele care se realizează astăzi au η iz = 0,65 ÷ 0,8, în
funcţie de raportul de comprimare p2/p1.
• Randamentul adiabatic este precizat prin formula:
• Valorile curente ale acestui raport sunt cuprinse în intervalul 0,93 şi 0,97.
7.1.1.2 Ciclul tehnic al compresorului
• Ciclul tehnic al unui compresor monoetajat admite ipotezele ciclului teoretic, în afară
de inexistenţa spaţiului vătămător.
• Spaţiul vătămător este necesar pentru a asigura posibilitatea deschiderii spre interiorul
cilindrului, a supapelor de admisie şi evacuare si necesitatea existenţei jocurilor de
montaj şi funcţionare, între piston şi capacul de cilindru.
• Mărimea spaţiului vătămător este caracterizată prin coeficientul δ al spaţiului
vătămător, care este definit prin raportul dintre volumul V0 al acestui spaţiu şi cilindreea
Vc a compresorului (volumul descris de piston prin deplasarea sa între cele două
puncte moarte):
• Ciclul tehnic al unui compresor este prezentat în fig. 7.4. Existenţa spaţiului vătămător
reduce cursa activă a pistonului, în care se aspiră gaz în cilindru, datorită necesităţii
destinderii gazelor comprimate, care se găsesc în spaţiul vătămător la finele refulării.
Ca urmare, se micşorează debitul de gaz aspirat în compresor. Raportul dintre volumul
de gaz aspirat (V1- V4) şi cilindree reprezintă gradul teoretic de umplere µ al
compresorului:
Admiţând că destinderea are loc după o politropă, de exponent n, se deduce:
 1
Din relaţia (7.14) se scoate valoarea volumului V1: V1  V0

Se înlocuiesc valorile mărimilor V4 şi V1 în relaţia (7.15) şi se obţine:
• Conform acestei expresii gradul teoretic de umplere µ se reduce odată cu

mărirea spaţiului vătămător, raportului de presiuni între care se comprimă gazul
(fîg. 7.5) şi micşorarea coeficientului politropic al destinderii gazelor care se află
în spaţiul vătămător. Se atinge presiunea maximă de comprimare când µ = 0, deci
când compresorul nu mai refulează în exterior. In acest caz, raportul maxim al
presiunilor este:
• Se observă că valoarea acestui raport este cu atât mai mare, cu cât n este mai
apropiat de exponentul adiabatic γ.
• In realitate presiunea maximă nu poate fi atinsă din mai multe motive:
• - compresoarele nu sunt economic avantajoase decât pentru μ>0,7;
• -procesul de comprimare este politropic, deci n< γ -pe măsură ce creşte gradul de
comprimare se măreşte şi temperatura finală a gazului comprimat. Această
temperatură nu trebuie să depăşească temperatura de aprindere a uleiului folosit
pentru ungerea pistonului, adică 200-240°C. In mod normal temperatura gazelor
comprimate este mai mică decât 150-160°C; peste această temperatură uleiul se
descompune, degajând elemente volatile care, împreună cu unele gaze comprimate,
pot forma amestecuri combustibile.
• Din aceste motive, compresoarele cu o singură treaptă au grade de comprimare sub 7
MPa.
• Lucrul mecanic, spre deosebire de debit, nu este influenţat de existenţa spaţiului
vătămător. Admiţând că destinderea şi comprimarea au loc politropic, cu acelaşi
exponent n, lucrul mecanic consumat este
• 7.1.1.3 Ciclul real al compresorului
• Acest ciclu corespunde condiţiilor reale de funcţionare, legea de variaţie a presiunii
corespunzând datelor experimentale.
• Pentru a avea loc curgerea în sau din compresor, presiunea din cilindru este diferită de
presiunile mediilor din care se aspiră sau în care se evacuează gazele. In consecinţă,
presiunea din cilindru în procesul de refulare, pr, este mai mare decât presiunea din
colector p2 (p2<pr) , iar în procesul de admisie presiunea din cilindru pa este mai mică
decât presiunea din galerie, p1.
• Diferenţele dintre aceste presiuni sunt mai mari la deschiderea supapelor, ca urmare a
proceselor de laminare care apar.
• în medie se poate admite:pr/p2=1,03 ÷1,05; pa/p1=0,95;
• Coeficientul real de umplere  este diferit de coeficientul teoretic determinat, deoarece nu se
pot respecta ipotezele ciclului teoretic. Relaţia de dependenţă între cei doi coeficienţi este
• unde: λ1 -coeficientul de reducere a umplerii ca urmare a încălzirii gazului în faza de

aspiraţie λ1 = 0,94 ÷ 0,98;
• λ2 -coeficientul de reducere a debitului de gaz refulat ca urmare a neetanşeităţilor
λ2= 0,95 ÷ 0,97;
• λ3 -coeficientul de reducere a debitului datorită umidităţii conţinute în gazul aspirat
λ3 = 0,97 ÷ 0,99. în consecinţă, debitul masic real refulat de compresor este:
m*= μr nc a Vc /60 [kg/s]
• nc-turaţia compresorului, [rot/min.];
• ρa- densitatea aerului în condiţiile aspiraţiei, [kg/m3];
• Vc= D2s/4 cilindreea compresorului, [m2];
• s- cursa pistonului, [m];
• D- diametrul cilindrului, [m].
• Puterea necesară antrenării compresorului se calculează cu relaţia:
• lpr - lucrul mecanic real consumat pe ciclu, pentru comprimarea unui kg de gaz. Ţinând
seama de relaţia (7.19) şi de faptul că în compresor, în realitate, gazul este comprimat
între presiunile pa şi pr, se poate scrie:
• ηm randamentul mecanic al compresorului;

• ηm - 0,88 -0,95.
• 7.1.2 Compresorul cu mai multe trepte
• Compresorul cu o singură treaptă, după cum s-a arătat, funcţionează cu rapoarte de
comprimare până la 7. Pentru obţinerea unor presiuni de refulare mai ridicate, se
utilizează compresoarele cu mai multe trepte (etaje). Un astfel de compresor este
format din mai multe corpuri, în care se realizează comprimarea succesivă a gazului.
In fig.7.8 se prezintă un compresor cu două trepte. In primul cilindru se efectuează
comprimarea gazului până la o presiune intermediară (treapta I-a); în cilindrul al doilea
se comprimă gazul între această presiune şi cea finală (treapta a II-a). Se pot realiza în
acelaşi mod compresoare cu 2, 3,..., i cilindri.
• Fracţionarea procesului de comprimare permite, prin răcirea gazului în schimbătoare de
căldură montate între trepte, să se reducă consumul de lucru mecanic, apropiindu-se
curba generală a comprimării gazului în compresor de o izotermă. Pentru realizarea unui
lucru mecanic minim, se consideră această răcire ca fiind izobară.
• Ciclul teoretic de funcţionare al unui compresor cu mai multe trepte este prezentat în fig.
7.9. în prima treaptă, gazul este comprimat de la presiunea p1 la o presiune intermediară
px1 Efectuând o răcire intermediară a gazului, de la temperatura T2 a gazelor refulate din
treapta I-a până la temperatura iniţială T1 se reduce volumul acestora de la V2 la V3. în
acest mod, prin reducerea volumului gazului, energia gazului în treapta următoare este
mai mică cu echivalentul suprafeţei haşurate în dreptul acestei trepte în fig. 7.9.
• În treapta a doua se comprimă gazul de la presiunea p x1 la presiunea px2, iar volumul,
în urma răcirii de la temperatura T4 la temperatura T1 scade de la V4 la V5. Se obţine o
nouă reducere a energiei consumate de către compresor.
• Pentru întregul compresor, format din i trepte, economia de energie este echivalentă
suprafeţei haşurate.
• Se constată că, atunci când se trece de la un compresor cu o treaptă la unul cu două,
de la un compresor cu două trepte la unul cu trei etc, de fiecare dată între aceleaşi
limite de presiuni se obţin reduceri de energie, dar câştigul de energie descreşte cu
mărimea numărului de trepte. Presiunile intermediare px1 , px2 , pxi se calculează
punând condiţia ca lucrul mecanic consumat să fie minim. Se fac următoarele ipoteze
de calcul:
• -nu există pierderi de substanţă, cantitatea maximă de gaz aspirată într-o treaptă este
egală cu acea refulată în treapta următoare;
• -exponentul politropic al procesului de comprimare este acelaşi pentru toate treptele;
• -volumele schimbătoarelor intermediare sunt infinite. Se asigură astfel posibilitatea ca
temperatura cu care intră gazul în fiecare treaptă să fie egală cu acea a gazului admis
în compresor,T1.
• Lucrul mecanic al compresorului este egal cu suma lucrurilor mecanice consumate pe
fiecare treaptă l1, l2, ..., li, adică:
• l = l1+ l2+ ...+ li , Cu ipotezele facute rezulta:
• Pentru ca lucrul mecanic să fie minim este necesar ca lucrurile mecanice l1, l2, ..., li să
fie minime, adică:
• adică raportul de comprimare în treapta I-a este egal cu raportul de comprimare în
treapta a doua.
dl
• Din condiţia: 0 , se ajunge la o concluzie similară, adică:
dpx2
• Derivând lucrul mecanic în funcţie de celelalte presiuni intermediare, rezultă în final:
• înmulţind rapoartele între ele şi notând:
• În cazul când se respectă acest raport, lucrul mecanic total consumat de către
compresor se calculează cu relaţia:
• Temperatura gazelor la finele comprimării este:
• şi gradul teoretic de umplere al compresorului:
• Pentru determinarea raportului real de presiuni, este necesar să se ia în considerare

pierderile datorate frecărilor gazodinamice, proceselor de laminare din dreptul
supapelor şi pierderilor de substanţă. In acest caz:
unde Δp1, Δp2,..., Δpi sunt pierderile de presiune în treptele 1,2,...,i. Aceste pierderi pot fi
estimate cu ajutorul coeficientului de pierdere Ψ, adică:
• în medie Ψ = 1,1÷1,15.
• Puterea consumată de compresor se calculează cu o relaţie de tipul expresiei (7.22),
adică:
• In "practică nu este posibil să se realizeze condiţia impusă pentru obţinerea lucrului mecanic total
minim, din mai multe motive:
• -exponenţii politropici sunt diferiţi între trepte, datorită răcirii inegale a cilindrilor;
• -spaţiile vătămătoare diferă de la treaptă la treaptă; nu se poate realiza răcirea gazului, în
răcitoarele intermediare, până la temperatura cu care intră în compresor T (în general temperatura
mediului ambiant);
• -încărcarea arborelui compresorului este neuniformă. Din aceste motive, raportul x calculat
este numai orientativ, rapoartele reale fiind alese pe considerente constructive şi funcţionale. In
consecinţă, lucrul mecanic real consumat este mai mare, egal cu suma lucrurilor mecanice
calculate pe fiecare treaptă.
7.2 MOTOARE CU ARDERE INTERNA CU PISTON
• 7.2.1 Noţiuni generale
• Motoarele cu ardere internă cu piston sunt maşinile termice în care energia
chimică a combustibilului se transformă, parţial, prin ardere în interiorul
cilindrului, în energie mecanică.
• Un astfel de motor, în forma sa cea mai elementară, se compune dintr-un cilindru în
interiorul căruia se deplasează un piston. Mişcarea alternativă a pistonului este
transformată în mişcare de rotaţie, prin intermediul mecanismului bielă-manivelă.
• Elementele principale, componente ale motorului sunt: organele fixe (chiulasă, blocul
cilindrilor, carterul), mecanismul bielă-manivelă (piston, segmenţi, bolţ, bielă, arbore
motor), instalaţia de alimentare, instalaţia de distribuţie a amestecului combustibil sau
a aerului în motor şi a gazelor arse din motor, sistemele de răcire, de ungere, de
pornire, de aprindere a combustibilului, de supraalimentare.
• Pistonul, în mişcarea sa alternativă, se poate afla în două poziţii limită, numite
convenţional puncte moarte: interior (p.m.i.) când se află la distanţa cea mai apropiată
de chiulasă şi exterior (p.m.e.) când se găseşte la distanţa cea mai depărtată. Distanţa
dintre punctele moarte constituie cursa pistonului (s).
• Volumul cilindrului, când pistonul se află în p.m.i., formează camera de ardere V2.
Volumul dislocuit de piston în timpul deplasării sale se numeşte cilindree unitară (Vc):
• unde D este diametrul cilindrului.

• Un motor poate avea unul sau mai mulţi cilindri. Suma cilindreelor unitare ale unui
motor formează cilindreea totală sau capacitatea cilindrică Vh=iVc. unde s-a notat cu i
numărul de cilindri. Raportul dintre volumul maxim al cilindrului, V1(când pistonul se
• află în p.m.e., egal cu cilindreea unitară şi volumul camerei de ardere) şi cel minim V2,
(când pistonul se află în p.m.i., egal cu volumul camerei de ardere) se numeşte raport
volumetric de comprimare:
• Ţinând seama de expresia lui ε de faptul că V1 = V2+ Vc, se găseşte:
Pentru precizarea ciclurilor termodinamice ale motoarelor cu ardere internă cu piston, deci a
ipotezelor care se iau în considerare la stabilirea lor, se reprezintă procesul de
funcţionare a unui motor, în variantele m.a.s. şi m.a.c, în 4 timpi.
• In primul timp (pistonul se deplasează de la p.m.i. la p.m.e.) se realizează faza de
admisie a amestecului combustibil (la m.a.s.) sau a aerului (la m.a.c), ca urmare a
depresiunii care se creează în cilindru, prin deplasarea pistonului. In timpul doi (pistonul
se deplasează de la p.m.e la p.m.i.) amestecul combustibil (m.a.s.), aerul (m.a.c) este
comprimat în cilindrul motorului, care este etanşeizat faţă de mediul exterior. La finele
acestui timp, la m.a.c, m.a.s. cu injecţie, începe injecţia de combustibil în motor. La
începutul timpului trei (pistonul se deplasează de la p.m.i. la p.m.e.) se produce
aprinderea, datorită, la m.a.s., producerii unei scântei electrice, prin comandă
exterioară, sau la m.a.c, autoaprinderii amestecului combustibil aflat la presiuni şi
temperaturi ridicate şi arderea amestecului combustibil. Durata între momentul începerii
injecţiei de combustibil şi apariţia primului nucleu de flacără se numeşte perioadă de
întârziere la autoaprindere. In continuare, tot în timpul trei, ca urmare a deplasării
pistonului, are loc destinderea amestecului de gaze arse din cilindrul motorului, format
datorită arderii. In ultimul timp, patru (pistonul se deplasează de la p.m.e la p.m.i.), are
loc faza de evacuare, când gazele de ardere ies în mediul ambiant datorită diferenţei de
presiune dintre cilindru şi mediul ambiant (evacuare liberă) sau sub acţiunea directă a
pistonului asupra gazelor de ardere (evacuare forţată).
• Studiul ciclurilor termodinamice (teoretice) ale motoarelor cu ardere internă cu piston se
face admiţând următoarele ipoteze:
• 1.cantitatea de fluid de lucru, care evoluează în motor, în timpul unui ciclu este
invariabilă, cilindrul fiind perfect etanş;
• 2.agentul de lucru este considerat un gaz ideal, care nu-şi schimbă compoziţia chimică
în cursul evoluţiilor care formează ciclul;
• 3.toate evoluţiile ciclului sunt considerate reversibile (nu există pierderi de energie prin
frecare);
• 4.procesul de ardere este asimilat cu un proces în care se cedează căldura Q1, de la o
sursă caldă, agentului de lucru;
• 5.procesul de evacuare liberă este asimilat cu un proces de cedare a căldurii Q2, de la
agentul de lucru la o sursă rece, la volumul constant V1, egal cu volumul cilindrului
când pistonul se află în p.m.e.;
• 6. procesele de comprimare şi destindere sunt considerate ca fiind adiabate.
7. In timpul fazelor ciclurilor de admisie şi evacuare forţată are loc un schimb de
substanţă între mediul exterior şi interiorul cilindrului, procesele fiind considerate ca
având loc izobar şi izoterm.
• 7.2.2 Ciclurile teoretice ale motoarelor în patru timpi
• 7.2.2.1 Ciclul motorului cu ardere la volum constant
• În fig. 7.11 se prezintă schema unui motor în patru timpi cu ardere la volum constant şi
ciclul lui de funcţionare în coordonate p-V. După acest ciclu se consideră că
funcţionează motoarele cu aprindere prin scânteie cu admisie normală.
• La începutul primului timp, când pistonul se găseşte în p.m.i, se consideră că se
deschide supapa de admisie, instantaneu, supapa de evacuare închizându-se, de
asemenea instantaneu, în acest punct. In consecinţă: procesul de admisie a
amestecului combustibil în cilindru are loc în primul timp al ciclului, pistonul deplasându-
se de la p.m.i. la p.m.e. Acest proces, după cum s-a arătat, este considerat ca fiind
izobar (la presiunea mediului p0), izoterm (la temperatura mediului T0) şi adiabatic. In
timpul următor are loc comprimarea izentropică 1-2, supapa de admisie închizându-se
instantaneu în p.m.e. Când pistonul ajunge în p.m.e. se declanşează scânteia electrică,
la bujie, şi are loc aprinderea instantanee a amestecului combustibil.
• Arderea, asimilată cu un proces de încălzire izocoră 2-3, are loc în p.m.i. Fluidul de
lucru primeşte de la sursa caldă căldura Q1, degajată în realitate prin ardere. Se
notează cu λp, raportul de creştere a presiunii datorată acestui proces de încălzire:
• Acest raport are valori, pentru m.a.s., între 3 şi 3,5.

• Fluidul de lucru care, conform ipotezelor iniţiale, nu şi-a schimbat compoziţia chimică,
se destinde izentropic, pistonul deplasându-se de la p.m.i. la p.m.e. In consecinţă, în
timpul trei au loc fazele ciclului motorului: arderea, încălzirea izocoră 2-3 şi destinderea
izentropică 3-4.
• In punctul 4, când pistonul se află în p.m.e., se deschide instantaneu supapa de
evacuare. Ca urmare, în timpul patru are loc procesul de evacuare, în două etape:
• -evacuarea liberă produsă de diferenţa dintre presiunea din cilindru şi cea din mediul
ambiant. Acest proces, după cum s-a arătat, este aproximat printr-un proces izocor de
răcire, fluidul cedând unei surse reci căldura Q2;
• -evacuarea forţată realizată prin acţiunea directă a pistonului asupra agentului de
lucru, considerată ca având loc izobar (la presiunea p0), izoterm (la temperatura T0) şi
adiabatic. Analizând schimburile de energie sub formă de lucru mecanic în cursul
admisiei şi evacuării forţate, se observă că ele sunt egale şi de semn contrar (pozitiv în
faza de admisie, negativ în faza de evacuare). Din acest motiv, din punctul de vedere
al caracteristicilor termodinamice ale ciclului, aceste evoluţii nu au nici o influenţă şi, de
aceea, nu se iau în considerare. In consecinţă ciclul de funcţionare al acestui tip de
motor poate fi considerat ca fiind 1-2-3-4-1.
• Parametrii termodinamici ai punctelor caracteristice ale ciclului cu ardere la volum
constant se determină în funcţie de natura evoluţiilor componente.
• La finele procesului de admisie, mărimile de stare sunt p i, V1 şi T1, unde p1 =p0, Ti = T0,
presiunea şi temperatura mediului ambiant şi
• Mărimile de stare ale fluidului de lucru, după ce a fost comprimat izentropic sunt:
• Prin încălzirea izocoră (V2 = V3) a fluidului se ajunge în starea 3, caracterizată prin
mărimile:
• In urma destinderii izentropice se ajunge în starea 4:
• Prin răcirea izocoră a fluidului se ajunge în starea 1.

• Căldurile Q1 şi Q2 schimbate între fluidul de lucru şi sursele de căldură sunt:
Lucrul mecanic dezvoltat în cilindrul unui motor, în cursul unui ciclu, este egal cu suma
lucrurilor mecanice ale evoluţiilor care compun ciclul:
După înlocuiri se obţine
La acelaşi rezultat se ajunge, ţinând seama de expresia primului principiu al termodinamicii pentru
cicluri: L=Q1-Q2 deci:
O mărime des utilizată pentru compararea motoarelor este presiunea medie pm. Se defineşte
noţiunea de presiune medie ca fiind lucrul mecanic produs pe unitatea de volum a cilindreei
motorului. El se exprimă prin raportul:
În cazul ciclului analizat:
Randamentul termodinamic al ciclului, conform definiţiei, este dat de relaţia:
• Această relaţie arată că randamentul termic al ciclului cu ardere la volum constant este
independent de cantitatea de fluid care evoluează şi depinde de natura fluidului (prin
intermediul exponentului adiabatic γ) şi de raportul de comprimare ε.
• Din fig.7.12 se constată că randamentul termic al ciclului creşte cu valorile lui ε şi γ. Se
observă astfel că raportul de comprimare influenţează puternic randamentul termic în
zona rapoartelor mici de comprimare. Peste ε= 12 se obţin creşteri tot mai reduse ale
randamentului. Deoarece prin mărirea raportului ε cresc şi solicitările mecanice şi
termice ale pieselor componente ale motorului, rareori ε depăşeşte valoarea lui 10.
Raportul volumetric de comprimare este limitat, la motoarele cu aprindere prin scânteie
şi de apariţia fenomenului de detonatie. Acest fenomen caracterizează o ardere
explozivă însoţită de gradienţi mari, locali, de presiune şi temperatură, de scăderea
puterii motorului şi de creşterea consumului specific de combustibil.
In cazurile reale, la m.a.s., exponentul adiabatic nu influenţează randamentul termic,
deoarece compoziţia fluidului de lucru poate fi variată în limite restrânse, el fiind format
din aer şi combustibil.
7.2.2.2 Ciclul motorului cu ardere la presiune constantă

În fig. 7.13 se reprezintă ciclul unui motor cu ardere la presiune constantă, după care se
consideră că funcţionează motoarele cu aprindere prin comprimare cu injecţie
pneumatică, cu viteze de rotaţie foarte mici. Acest ciclu este similar cu cel precedent
cu deosebirea că în motor se aspiră aer, iar combustibilul este injectat în motor
începând din p.m.i., la finele cursei de comprimare.
Combustibilul se poate considera că se aprinde imediat, perioada de întârziere la autoaprindere, măsurată în grade, de rotaţie a
arborelui motor, fiind neglijabilă.
• In continuare are loc injecţia de combustibil, astfel încât creşterea de presiune datorată arderii este egală cu scăderea de
presiune cauzată de destinderea fluidului, prin deplasarea pistonului către p.m.e.
• Conform ipotezei făcute, arderea combustibilului este echivalată, cu un proces de încălzire a fluidului de lucru la presiune
constantă, fiind o primă fază a destinderii (destindere prealabilă).
.
In continuare are loc injecţia de combustibil, astfel încât creşterea de presiune datorată
arderii este egală cu scăderea de presiune cauzată de destinderea fluidului, prin
deplasarea pistonului către p.m.e.
• Conform ipotezei făcute, arderea combustibilului este echivalată, cu un proces de
încălzire a fluidului de lucru la presiune constantă, fiind o primă fază a destinderii
(destindere prealabilă). Variaţia volumului cilindrului, în această fază, este apreciată prin
coeficientul de destindere prealabilă:
• Valorile uzuale ale acestui coeficient sunt 1,5...3,0.

• Punctele caracteristice ale ciclului sunt definite prin mărimile de stare:
.
Cantităţile de căldură schimbate între sursele caldă şi rece şi fluidul de lucru sunt:
Lucrul mecanic dezvoltat pe ciclu este:
.
Conform acestei relaţii, randamentul termic depinde, în cazul ciclului cu ardere la
presiune constantă, de raportul de comprimare ε, de gradul de destindere prealabilă ρ
şi de natura fluidului de lucru γ In fig. 7.14 este pusă în evidenţă dependenţa
randamentului termic de ε şi ρ: randamentul creşte cu mărirea gradului de comprimare
şi cu scăderea gradului de destindere prealabilă.
• 7.2.2.3 Ciclul motorului cu ardere mixtă
• Ciclul motorului cu arderea mixtă, la volum constant şi la presiune constantă,
caracterizează funcţionarea motorului cu aprindere prin comprimare cu injecţie
mecanică. Diferenţa dintre acest motor şi motorul cu injecţie pneumatică constă în
faptul că, în cazul de faţă, injecţia combustibilului începe cu avans faţă de p.m.i.,
pentru a se oferi posibilitatea realizării proceselor fizice (pulverizarea, evaporarea şi
amestecarea combustibilului cu aerul din camera de ardere) şi chimice, premergătoare
autoaprinderii. Se face ipoteza că întreaga cantitate de combustibil injectată, în
perioada de întârziere la autoaprindere, se aprinde şi arde instantaneu (la volum
constant) în p.m.i., iar restul la presiune constantă. Şi în acest caz, procesul de ardere
este echivalat cu un proces de încălzire, de la o sursă caldă, respectiv la volum
constant şi la presiune constantă. In consecinţă, pentru caracterizarea arderii este
necesar să se cunoască mărimile λ şi ρ care definesc cantităţile de căldură preluate de
fluidul de lucru în cele două procese. In ceea ce priveşte mărimile de stare de la finele
procesului de admisie, necesare determinării mărimilor de stare din celelalte puncte
caracteristice ale ciclului, ele se apreciază în funcţie de tipul de motor considerat: cu
admisie normală şi supralimentat. In cazul primei variante, presiunea şi temperatura
sunt egale cu cele ale mediului ambiant. In varianta motoarelor supraalimentate, aerul
aspirat de motor este precomprimat de un grup turbo-compresor, astfel încât, la finele
admisiei, fluidul are presiunea ps şi temperatura Ts. Deoarece relaţiile de calcul sunt
diferite, se tratează în mod separat fiecare dintre aceste motoare.
• 7.2.2.3.1 Ciclul motorului cu ardere mixtă, cu admisie normală
• Considerând aceleaşi ipoteze de lucru, ca şi la variantele de cicluri analizate, se obţin,

pentru acest caz, următoarele relaţii pentru calculul mărimilor de stare din punctele
caracteristice:
• Cantităţile de căldură schimbate de fluidele de lucru cu sursele de căldură sunt:

• Lucrul mecanic produs într-un ciclu este:
• 7.2.2.3.1 Ciclul motorului cu ardere mixtă, cu admisie normala
• Valoarea randamentului termic creşte o dată cu mărirea termenilor λ p şi ε şi scade
cu creşterea lui ρ.
• De asemenea, rezultă că, pentru aceeaşi valoare a lui ε, randamentul acestui ciclu este
mai mic decât randamentul ciclului cu ardere la volum constant şi mai mare decât
randamentul ciclului cu ardere la presiune constantă (η tp <ηtm<ηtv ). In realitate, deoarece
în m.a.c. rapoartele de comprimare, necesare pentru realizarea autoaprinderii, sunt de
1,5÷2,0 ori mai mari decât la m.a.s., randamentul acestor motoare este mai mare decât
cel al motoarelor cu aprindere prin scânteie, lucru oglindit în consumuri specifice mult
mai reduse.
• 7.2.2.3.2 Ciclul motorului cu ardere mixtă, supraalimentat
Pentru mărirea presiunii medii specifice şi a randamentului termic, motoarele cu ardere

internă cu piston se supraalimentează. In acest caz, aerul aspirat în cilindrii motorului se
află la o presiune mai mare decât presiunea mediului ambiant (p1>p0). Existând, în
acelaşi cilindru, o cantitate mai mare de aer, se poate injecta o cantitate
corespunzătoare de combustibil, mai mare decât în cazul nesupraalimentării, ceea ce
măreşte lucrul mecanic produs pe ciclu.
• In cazul când se foloseşte supraalimentarea cu grup turbo-compresor, o parte din
energia gazelor evacuate (fig. 7.16) se recuperează, aceasta fiind utilizată, prin
intermediul grupului de supraalimentare, la comprimarea aerului, până la presiunea de
admisie. Ca urmare a reducerii energiei cedate sursei reci, randamentul acestui tip de
motor este mai mare decât la motorul cu admisie normală.
• O mărime caracteristică suplimentară, pentru acest tip de motor, este gradul de
supraalimentare, definit prin raportul dintre presiunea de admisie în cilindrii motorului
p1 şi presiunea mediului ambiant p0, mărime care defineşte procesul izentropic de
comprimare a aerului în compresor:π=p1/p0
• In consecinţă, fazele ciclului cu ardere mixtă, supraalimentat, sunt: admisia 7-1, la
presiunea p1(p1>p0) şi temperatura T1(T1>T0) constante, comprimarea izentropică 1-2,
arderea izocoră 2-3 şi izobară 3-3', destinderea izentropică 3-4, evacuarea liberă
izocoră 4-5 şi evacuarea forţată 5-6, izobară (p5=p6 ~p0) şi izotermă (T5 = T6= T0).
Mărimile de stare ale punctelor caracteristice se calculează cu relaţiile:
• Se observă că relaţiile pentru stările 2...4 sunt identice ca formă cu acelea propuse
pentru motorul cu admisie normală, cu observaţia că în locul presiunii mediului ambiant
p0 se ia presiunea de supraalimentare p1. Analizând diagrama p-V a ciclului, se mai
constată că ea este formată din două bucle: una 1—2—3—3'—4—1, similară cu aceea
de la motorul nesupraalimentat, cu observaţia că sursei reci i se cedează numai căldura
Q2, şi alta, suplimentară, numită de pompaj, 1-5-6-7-1
• Amândouă sunt pozitive, ceea ce face ca lucrul mecanic al ciclului să fie:
• Lucrul mecanic al primei bucle (prima paranteză din relaţie) se poate scrie ca fiind egal cu diferenţa dintre
schimburile de căldură primite şi cedate de agentul de lucru:
• Lucrul mecanic al diagramei de pompaj:
• În consecinţă, lucrul mecanic al ciclului unui motor supraalimentat este:
•
• Presiunea medie a ciclului:
• In acest caz expresia randamentului termic este:
• Se observă că randamentul termodinamic este mai mare în cazul motorului

supraalimentat decât al aceluia cu admisie normală, formal, cu valoarea ultimului
termen al relaţiei, care depinde de toate mărimile caracteristice ale ciclului: ε, π γ, λp, ρ.
Odată cu mărirea gradului de supraalimentare π valoarea randamentului termic creşte.

Arderea

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Arderea

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TERMODINAMICA ARDERII

• În reacţiile care au loc la presiune constantă, printr-un raţionament analog, se obţine:

• 5.2.2.2 Călduri de reacţie specifice

• 5.2.3 Calculul procesului de ardere

• S+O2 SO2+QpSO2 1 kmol S + 1 kmol O2  1 kmol SO2 + QpSO2

• 5.3. Arderea incompletă

• 1 kmol de C +1/2 kmol de O2  1 kmol CO + QpCO .

0,21   1 Lmin C M , P ,O2 0,79Lmin C M , P , N 2 ]T  kJ 

căldura specifică, molară, medie, a gazelor de ardere, considerate pe intervalul de

După disociere, cantitatea de gaze arse, egală cu suma componenţilor, va fi:

S-au obţinut astfel 7 ecuaţii cu 7 necunoscute: r, s, t, x, y, z şi Vg,d, mărimea p fiind

• unde wi este o funcţie de rază r.

• Pentru cazul gazelor,gdz=0 . Când nu se produce şi nu se primeşte în sistem lucru

•   0,0032  0,221 Re 0,237 Re>105   0,3164 Re 0,25 Re<105

• În acest caz, ecuaţia conservării impulsului are forma:

dFp  dFm  dFf 

• Înlocuind în această relaţie pe w din expresia şi ştiind că v  v1 

c) Se observă că valorile lui pcr şi max depind de natura şi temperatura gazului,

unde ws este viteza sunetului în condiţiile din secţiunea considerată:

• Se procedează în felul următor:  2   1

5) se calculează, pe baza ecuaţiei continuităţii, secţiunea de ieşire din ajutaj.

• Lucrul mecanic consumat pentru comprimarea unui kilogram de gaz este:

• Pentru o evoluţie izentropică, lucrul mecanic poate fi exprimat şi astfel:

• Lucrul mecanic, în cazul când procesul de comprimare a gazului se realizează

• Se aproximează cantitatea de căldură, schimbată de 1 kg de gaz comprimat cu mediul

• Valoarea acestui randament depinde de gradul de răcire al compresorului şi de natura

• Conform acestei expresii gradul teoretic de umplere µ se reduce odată cu

• unde: λ1 -coeficientul de reducere a umplerii ca urmare a încălzirii gazului în faza de

• ηm randamentul mecanic al compresorului;

• Derivând lucrul mecanic în funcţie de celelalte presiuni intermediare, rezultă în final:

• înmulţind rapoartele între ele şi notând:

• Temperatura gazelor la finele comprimării este:

• şi gradul teoretic de umplere al compresorului:

• Pentru determinarea raportului real de presiuni, este necesar să se ia în considerare

• unde D este diametrul cilindrului.

• Ţinând seama de expresia lui ε de faptul că V1 = V2+ Vc, se găseşte:

• Acest raport are valori, pentru m.a.s., între 3 şi 3,5.

• In urma destinderii izentropice se ajunge în starea 4:

• Prin răcirea izocoră a fluidului se ajunge în starea 1.

După înlocuiri se obţine

În cazul ciclului analizat:

Randamentul termodinamic al ciclului, conform definiţiei, este dat de relaţia:

7.2.2.2 Ciclul motorului cu ardere la presiune constantă

• Valorile uzuale ale acestui coeficient sunt 1,5...3,0.

Lucrul mecanic dezvoltat pe ciclu este:

• Considerând aceleaşi ipoteze de lucru, ca şi la variantele de cicluri analizate, se obţin,

• Cantităţile de căldură schimbate de fluidele de lucru cu sursele de căldură sunt:

Pentru mărirea presiunii medii specifice şi a randamentului termic, motoarele cu ardere

• Lucrul mecanic al diagramei de pompaj:

• În consecinţă, lucrul mecanic al ciclului unui motor supraalimentat este:

• In acest caz expresia randamentului termic este:

• Se observă că randamentul termodinamic este mai mare în cazul motorului

S-ar putea să vă placă și