Capitolul 4.

Geometria sculelor aşchietoare

4. Geometria sculelor aşchietoare

Marea varietate a pieselor întîlnite în industria constructoare de maşini, condiţiile tehnice
impuse acestor piese, precum şi modalitatea prelucrării acestora în condiţii cît mai economice
au condus la crearea diferitelor procedee de prelucrare prin aşchiere. Diversitatea mare a
formelor şi a dimensiunilor pieselor supuse prelucrării necesită o mare varietate de scule
aşchietoare. Toate sculele destinate aşchierii au partea aşchietoare comună, de forma unei
pene, care pătrunde în corpul piesei ce se prelucrează şi îndepărtează surplusul de material
sub formă de aşchii.
Indiferent de procedeul de prelucrare utilizat, scula aşchietoare folosită are o parte
activă, numită capul sculei, care participă direct în procesul de detaşare a aşchiilor şi o parte
pentru fixare-poziţionare, numită corpul sculei, prin care se asigură prinderea acesteia în
maşina-unealtă. Unele scule au şi o porţiune de legătură între partea activă şi cea de fixare.
Elementul principal al sculei este partea activă, prevăzută cu unul sau mai mulţi dinţi
aşchietori. Aceasta este partea sculei care detaşează aşchia, ca urmare a mişcării relative
între sculă şi piesa de prelucrat, şi participă în mod direct la îndepărtarea aşchiei, la generarea
suprafeţelor prelucrate, la desprinderea, dirijarea şi evacuarea aşchiei. Partea activă a sculei
vine în contact cu piesa de prelucrat şi cu aşchia detaşată în timpul prelucrării piesei prin
aşchiere. De aici rezultă că pentru studiul procesului de aşchiere este necesară, în primul
rînd, cunoaşterea părţii active a sculei.

4.1. Suprafeţe (feţe), tăişuri şi vîrfuri ale părţii aşchietoare

După cum s-a menţionat, scula aşchietoare este prevăzută cu unul sau mai mulţi dinţi
aşchietori. În cazul cînd scula posedă un singur dinte aşchietor, ea este numită deseori şi
sculă-monocuţit (cuţite de strung, de rabotat, de mortizare etc.). Dacă scula posedă mai
mulţi dinţi aşchietori, ea este numită sculă-multicuţit (burghiul, lărgitorul, alezorul, freza,
broşa, tarodul, filiera, etc.).
Orişice sculă aşchietoare are următoarele elemente (fig.4.1):
I  dinte aşchietor al sculei;
II  canalul pentru evacuarea aşchiilor;
III  partea utilă (corpul sculei);
IV  partea de poziţionare-fixare a sculei.
Elementele dintelui aşchietor al unei scule sînt (fig.4.1):
1  suprafaţa (faţa) de degajare;
2  tăişul principal;
3  suprafaţa (faţa) de aşezare principală;
4  vîrful tăişurilor (sculei);
5  suprafaţa (faţa) de aşezare secundară;
6  tăişul secundar.

54
 Capitolul 4. Geometria sculelor aşchietoare

a) b)

c) d)
FIg.4.1. Elementele geometrice ale cuţitului de strung (a), burghiului (b), frezei cilindrice
(c), frezei cu coadă (d): 1  faţa de degajare; 2  tăişul principal; 3  faţa de aşezare; 4 
vîrful tăişurilor; 5  faţa de aşezare secundară; 6  tăişul secundar

Elementele componente ale unui dinte aşchietor pot fi definite astfel:

• faţa de aşezare este suprafaţa părţii aşchietoare a sculei orientate spre piesa de prelucrat.
Se deosebesc: faţa de aşezare principală, orientată spre suprafaţa de aşchiere a piesei la
mişcarea sculei în direcţia de avans şi faţa de aşezare secundară, orientată spre suprafaţa
prelucrată la mişcarea sculei în direcţia de avans;
• faţa de degajare este suprafaţa părţii aşchietoare a sculei pe care alunecă aşchia în
timpul procesului de prelucrare, deci faţa de degajare are rolul de a conduce, a dirija şi a
evacua aşchia rezultată.
Faţa de degajare şi cea de aşezare pot fi suprafeţe plane sau suprafeţe în spaţiu.
Acestor feţe le corespund faţetele şi anume: faţeta de aşezare, respectiv, faţeta de
degajare, care sînt partea feţei de aşezare, respectiv, de degajare ce se formează prin
executarea unei teşituri în apropierea muchiei de aşchiere, avînd un alt unghi decît feţele
respective. Faţetele au rolul de a întări muchia aşchietoare a sculei. Lăţimea faţetei de aşezare
se notează cu bf, iar lăţimea faţetei de degajare cu bf (fig.4.2).
Liniile de intersecţie ale feţelor de aşezare şi de degajare se numesc muchii de aşchiere.
După felul sculei aşchietoare, acestea sînt drepte, curbe sau frînte.

55
 Capitolul 4. Geometria sculelor aşchietoare

Fig.4.2. Feţe şi faţete de aşchiere şi de degajare

Muchiile de aşchiere pot fi: principale, formate din intersecţia feţelor de aşezare
principale cu faţa de degajare, şi secundare, formate de intersecţia feţelor de aşezare secundare
cu faţa de degajare (fig.4.3).
Muchiile de aşchiere, împreună cu suprafeţele-limită adiacente, formează tăişul. La
tăiş se deosebesc: tăişul principal, ce conţine muchia de aşchiere principală şi este orientat
spre suprafaţa de aşchiere, respectiv, în direcţia de avans (fig.4.1) şi tăişul secundar, care
conţine muchia de aşchiere secundară şi este orientat spre suprafaţa prelucrată (fig.4.1).
Tăişul principal realizează aşchierea propriu-zisă, deci tăişul principal este acela care
detaşează aşchia.

Fig.4.3. Muchii de aşchiere

a) b) c)
Fig.4.4. Raza la vîrf (a), faţete de vîrf (b), raze de aşchiere (c)

56
 Capitolul 4. Geometria sculelor aşchietoare
Vîrful tăişului este partea care leagă două tăişuri consecutive şi de orientare diferită,
adică la intersecţia tăişului principal cu cel secundar rezultă vîrful tăişului (deseori numit şi
vîrful sculei). În general, la vîrful tăişului se execută o rază de rotunjire sau o teşitură de vîrf
(faţetă).
Raza la virf se notează cu r şi reprezintă mărimea rotunjirii vîrfului tăişului; se măsoară
în planul feţei de degajare (fig.4.4, a).
Faţeta de vîrf este mărimea teşiturii executate la vîrful tăişului şi se măsoară în planul
muchiei de aşchiere care trece prin punctul considerat. Lăţimea faţetei de vîrf se notează cu
b (fig.4.4, b). Fenomenul de rotunjire a tăişului apare în momentul iniţial al aşchierii, ca
urmare a unei ascuţiri defectuoase a sculei sau din cauza uzării. Raza de rotunjire a tăişului
se notează cu  (fig.4.4, c).
În afară de tăişurile principal şi cel secundar, se mai disting şi aşa-numitele tăişuri
elicoidale ale faţetelor şi tăişuri transversale (la burghiu).

4.2. Sisteme şi plane de referinţă

Suprafeţele şi tăişurile sculei pot ocupa diferite poziţii în spaţiu, care se definesc prin
unghiurile pe care le fac cu planele sau axele unui sistem de referinţă triortogonal drept.
Valorile parametrilor geometrici ai sculei trebuie să corespundă necesităţilor funcţionale
ale acesteia în procesul de aşchiere. Pentru a determina elementele geometrice ale sculei,
pentru stabilirea componentelor mişcării de aşchiere şi pentru studiul mecanicii aşchierii, se
stabilesc două sisteme de referinţă (de coordonate):
• sistemul de referinţă constructiv;
• sistemul de referinţă funcţional.
Izolînd scula de procesul de aşchiere, parametrii geometrici se vor defini faţă de un
sistem de referinţă legat de sculă, numit sistem de referinţă constructiv (fig.4.5). Sistemul
de referinţă constructiv este format din planul de bază constructiv Pv, planul de aşchiere Pn
şi planul secant (de măsurare) constructiv P, cele trei plane fiind perpendiculare intre ele.
Elementele geometrice constructive sînt necesare la proiectarea, execuţia şi ascuţirea sculei.

Fig. 4.5. Sistemul de referinţă constructiv

57
 Capitolul 4. Geometria sculelor aşchietoare
Sistemul de referinţă funcţional (efectiv) este legat de sistemul de referinţă în care se
definesc şi se determină elementele geometrice (unghiulare) ce caracterizează interacţiunea
dintre sculă şi semifabricat în procesul de aşchiere.
Întrucît unghiurile sculei sau parametrii geometrici ai părţii active pot avea valori
diferite în anumite puncte ale tăişului, geometria se defineşte în punctul considerat al tăişului
sculei.
Planul de bază constructiv Pv trece prin punctul considerat pe tăiş şi este paralel sau
normal pe o anumită suprafaţă a sculei utilizată ca bază de aşezare în timpul executării
ascuţirii sau verificării acesteia (fig.4.5). Planul de bază constructiv este normal pe direcţia
presupusă a mişcării principale de aşchiere sau paralel cu micşorarea de avans. Astfel, la
cuţitele de strung şi la cele de rabotat, planul de bază constructiv este paralel cu suprafaţa de
fixare; la cuţitele de mortezat este perpendicular pe corpul sculei (perpendicular pe planul
de sprijin); pentru broşe acest plan este perpendicular pe axa broşei; la sculele cu mişcare
principală de rotaţie (burghie, lărgitoare, alezoare, freze), a căror parte de prindere este
cilindrică sau conică, trece prin punctul de aşchiere considerat de pe tăiş şi axa sculei.
Planul de aşchiere constructiv Pn conţine tăişul sculei sau tangenta la tăiş (în cazul
tăişurilor curbe) şi este perpendicular pe planul de bază constructiv.
Planul secant (de măsură) constructiv P trece prin punctul considerat pe tăiş şi este
normal atît pe planul de aşchiere constructiv, cît şi pe cel de bază constructiv (fig.4.5).
Sistemul de referinţă funcţional este format din planul de bază funcţional, planul de
aşchiere funcţional şi planul (de măsurare) secant principal (sau secundar) funcţional.
Planul de bază funcţional este un plan perpendicular pe direcţia vitezei rezultante de
aşchiere, dus prin punctul considerat de pe tăiş.
Planul de aşchiere funcţional este un plan tangent la suprafaţa instantanee de aşchiere,
dus prin punctul considerat de pe tăiş. Acest plan este determinat de direcţia de aşchiere şi
tangenta la tăişul sculei dusă în punctul considerat sau mai poate fi definit ca planul determinat
de tangenta la tăiş în punctul considerat şi tangenta la traiectoria descrisă de acelaşi punct în
mişcarea de aşchiere.
Planul de aşchiere poate fi principal sau secundar, după cum se referă la suprafaţa
principală sau secundară de aşchiere.
Planul secant (de măsură) funcţional este un plan care conţine punctul considerat de
pe tăiş şi este perpendicular pe planul de bază funcţional şi pe planul de aşchiere funcţional.
Planul secant funcţional, de asemenea, poate fi principal sau secundar.

4.3. Unghiurile constructive ale sculelor aşchietoare

Unghiurile părţii aşchietoare sînt necesare pentru stabilirea formei şi poziţiei părţii
aşchietoare a sculei.
Pentru definirea unghiurilor constructive ale unei scule se foloseşte sistemul de referinţă
constructiv, acesta considerîndu-se ca un obiect independent. Sistemul de referinţă constructiv
e format din planul de bază Pv, planul de aşchiere Pn şi planul secant P. Planul de măsurare
poate fi planul de aşchiere, planul de bază sau un plan secant oarecare.
Îndepărtarea adaosului de prelucrare are loc în condiţii optime atunci cînd partea activă
a sculei se execută în formă de pană. Unghiurile penei de aşchiere se definesc în planul
secant (de măsurare). Aceste unghiuri ale penei de aşchiere sînt indicate în fig. 4.6, unde:
unghiul de aşezare principal;

58
 Capitolul 4. Geometria sculelor aşchietoare
unghiul de ascuţire principal;
unghiul de degajare principal;
unghiul de aşchiere principal.
În mod similar, se definesc aceste unghiuri şi pentru tăişul secundar al sculei, cu
menţiunea că unghiurile tăişului secundar poartă indicile 1 (fig.4.6).
Unghiul de aşezare este unghiul cuprins între planul de aşchiere constructiv şi planul
feţei de aşezare sau planul tangent la faţa de aşezare cînd aceasta este o suprafaţă oarecare.
El este pozitiv cînd faţa de aşezare este situată în interiorul unghiului drept, format de planul
de aşchiere şi planul de bază, care trece prin punctul de aşchiere considerat pe muchia de
aşchiere a sculei.
În cazul în care faţa de aşezare a sculei se prevede cu o faţetă, unghiul corespunzător
se numeşte unghi de aşezare a faţetei şi se notează cu f (fig.4.7).
Unghiul de aşezare are rolul de a elimina frecarea dintre faţa de aşezare a sculei şi
piesă. De aici rezultă că unghiul nu poate avea valori negative, dar se preferă ca unghiul
să fie mereu pozitiv. Însă mărirea unghiului  micşorează rezistenţa tăişului, din această
cauză la alegerea unghiului este necesar de luat în consideraţie proprietăţile materialelor de
prelucrat şi ale sculei, precum şi condiţiile concrete de aşchiere. La prelucrarea materialelor
tenace se folosesc scule cu unghiuri de aşezare mari. În cazul prelucrării materialelor dure şi
fragile sau cu secţiuni mari ale aşchiilor, se aleg unghiuri de aşezare cu valori mici. În
practică, pentru diferite condiţii de prelucrare, unghiul  capătă valori în limitele de 6°12°.

Fig.4.6. Unghiurile constructive ale penei de aşchiere

Unghiul de degajare  este unghiul dintre planul de bază constructiv şi planul feţei de
degajare sau planul tangent la suprafaţa de degajare (dacă faţa de degajare nu este plană). El
59
 Capitolul 4. Geometria sculelor aşchietoare
este pozitiv cînd faţa de degajare este situată în interiorul unghiului drept, format de planul
de aşchiere şi planul de bază care trece prin punctul de aşchiere considerat pe muchia tăişului
sculei, şi negativ cînd faţa de degajare este situată în exteriorul aceluiaşi unghi (fig.4.6).
Dacă pe faţa de degajare se execută o faţetă, în acest caz unghiul corespunzător se numeşte
unghi de degajare al faţetei şi se notează cu f (fig. 4.7).

Fig. 4.7. Unghiurile faţetelor

Unghiul  are o mare influenţă asupra procesului de aşchiere, ajută la formarea şi

detaşarea aşchiei, asigură alunecarea aşchiei. O dată cu creşterea unghiului de degajare, se
micşorează lucrul cheltuit pentru efectuarea procesului de aşchiere, se îmbunătăţesc condiţiile
de evacuare a aşchiilor, se ridică considerabil calitatea suprafeţei prelucrate. Totodată, mărirea
unghiului de degajare duce la micşorarea rezistenţei tăişului principal şi la intensificarea
uzării sculei ca urmare a micşorării schimbului de căldură. Prin urmare, în cazul prelucrării
materialelor dure şi fragile, se aleg scule cu valoarea unghiurilor de degajare  mici, iar in
cazul prelucrării materialelor moi şi tenace, unghiul de degajare se alege mare. La prelucrarea
oţelurilor inoxidabile cu scule din aliaje dure, precum şi în cazul aşchierii cu întreruperi
pentru a spori rezistenţa tăişului se stabilesc unghiuri de degajare negative. De aici rezultă
că unghiul de degajare poate avea valori pozitive, negative sau poate fi zero. În funcţie de
proprietăţile mecanice ale materialelor de prelucrat, ale sculei şi ale formei feţei de degajare,
unghiul  se fixează în limitele -10+20°.
Unghiul de ascuţire  este unghiul dintre planul feţei de degajare şi planul feţei de
aşezare. Dacă pe feţele de aşezare şi de degajare se execută faţete, unghiul de ascuţire
corespunzător se notează cu  f (fig.4.7).
Din cele de mai sus, rezultă că:
 
Se obişnuieşte să se definească unghiul de aşchiere  ca unghi dintre faţa de degajare
(sau planul tangent la faţa de degajare) şi planul de aşchiere. Rezultă de aici că:
 
Analog, pentru planul secant secundar vom avea:
  (4.3)
  
Un alt unghi, caracteristic sculelor aşchietoare, este unghiul de înclinare a tăişului,

60
 Capitolul 4. Geometria sculelor aşchietoare
notat cu , se măsoară în planul de aşchiere constructiv şi este format între muchia de
aşchiere şi planul de bază constructiv (fig.4.6).
Întrucît scula poate avea mai multe tăişuri, rezultă că pentru fiecare din acestea se
poate defini unghiul de înclinare a tăişului, acest unghi purtînd indicele tăişului respectiv.

a) b) c)
Fig.4.8. Unghiul de înclinare a tăişului

Tăişul sculei poate fi cuprins în planul de bază sau poate fi înclinat în raport cu acesta,
de unde rezultă că şi unghiul  poate avea valori pozitive, negative sau poate fi zero. In mod
convenţional, acest unghi se consideră negativ cînd vîrful tăişului este cel mai de sus punct
al muchiei de aşchiere (fig. 4.8, b) şi pozitiv cînd vîrful tăişului este cel mai de jos punct al
muchiei de aşchiere (fig. 4.8, c), iar, dacă tăişul sculei este în planul de bază, unghiul  este
zero (fig. 4.8, a).
Dacă unghiul  este pozitiv, luarea de contact şi pătrunderea încep într-un punct al
tăişului diferit de vîrf, de unde rezultă că în acest caz vîrful sculei este protejat, motiv pentru
care sculele de degroşare, în general, se execută cu pozitiv. La cuţitele armate cu plăcuţe
din carburi metalice este, de asemenea, recomandat să se aleagă unghiul de înclinare a
tăişului pozitiv, din cauza fragilităţii acestor carburi.
Cind unghiul este negativ, virful sculei, care este cel mai sensibil element al ei, este
mai solicitat şi mai expus la uzură.

Fig. 4.9. Direcţia de deplasare a aşchiei în funcţie de unghiul 

Unghiul de înclinare a tăişului are o influenţă şi asupra direcţiei de deplasare a aşchiei:

cind =0, aşchia se degajă în direcţia planului secant, perpendicular pe tăişul principal
(fig.4.9); cind >0, aşchia este condusă spre suprafaţa prelucrată a piesei, deci o poate
zgiria, in timp ce <0, aşchia este condusă spre porţiunea neprelucrată a piesei.

61
 Capitolul 4. Geometria sculelor aşchietoare
La lucrările de finisare, nu se recomandă ca >0, deoarece aşchia se poate înfăşura pe
semifabricat şi poate zgîria suprafaţa prelucrată. Din aceste motive, la lucrările de finisare,
unghiul  este negativ (pînă la -5°); la degroşare, cînd sarcina asupra sculei este mai mare şi
calitatea suprafeţei nu are o semnificaţie hotărîtoare, unghiul  poate avea valoare pozitivă
(pînă la +5°).
În planul de bază se măsoară unghiurile proiectate în plan: unghiul de atac principal ,
unghiul de atac secundar  şi unghiul de la vîrf  al tăişului. Aceste unghiuri mai sînt
numite şi unghiuri de poziţie.
Unghiurile proiectate în plan (ori de poziţie) definesc poziţia tăişului faţă de un element
al sculei sau in raport cu piesa de prelucrat.
Unghiul de atac principal constructiv  este unghiul dintre proiecţia tăişului principal
în planul de bază şi direcţia mişcării de avans (fig.4.10).

a) b)
Fig.4.10. Unghiurile proiectate în plan (de poziţie) constructive: a  avans longitudinal;
b  avans transversal

Unghiul principal in plan  influenţează esenţial asupra durabilităţii sculei şi asupra

calităţii suprafeţei prelucrate. O dată cu micşorarea unghiului  se micşorează rugozitatea
suprafeţei prelucrate. Simultan cu micşorarea unghiului, se măreşte lungimea activă a tăişului
principal (lăţimea stratului aşchiat) şi se micşorează grosimea aşchiei, ceea ce duce la scăderea
solicitărilor termice şi celor mecanice asupra sculei şi, prin urmare, micşorează uzura sculei.
Totodată, la valori mici ale unghiului  creşte componenta forţei de aşchiere ce este
perpendiculară pe axa semifabricatului şi duce la încovoierea acestuia. Este posibilă apariţia
vibraţiilor, în rezultatul cărora, de asemenea, se înrăutăţeşte calitatea suprafeţei şi creşte
uzura sculei. Unghiul poate primi valori cuprinse între 30 şi 90° în funcţie de modul de
prelucrare, de tipul cuţitului, de rigiditatea semifabricatului şi a sculei. La prelucrarea
semifabricatelor de rigiditate mică, unghiul  poate lua valori aproape sau chiar egale cu
90°.
Unghiul de atac secundar  este unghiul dintre proiecţia tăişului secundar în planul
de bază şi direcţia mişcării de avans. (Fig.4.10)
Unghiul de atac secundar  este destinat pentru micşorarea frecării dintre faţa de

62
 Capitolul 4. Geometria sculelor aşchietoare
aşezare secundară şi piesă. O dată cu micşorarea unghiului se micşorează rugozitatea
suprafeţei prelucrate, creşte rezistenţa tăişului sculei şi se micşorează uzura sculei. Pentru
cuţitele de strung, unghiul are valori cuprinse intre 510° în cazul prelucrării pieselor cu
rigiditate înaltă şi între 3045° la prelucrarea pieselor cu rigiditate joasă.
Tot în planul de bază constructiv se defineşte unghiul de la virf , care este cuprins
între proiecţiile tăişurilor principal şi secundar în planul de bază (fig.4.10).
Între unghiurile care se măsoară în planul de bază există relaţia:
 (4.5)
În scopul măririi rezistenţei vîrfului tăişului, se prevede o rază de vîrf r sau faţeta de
virf b (fig.4.4), măsurate în planul feţei de degajare, prin care se formează un tăiş de trecere,
aceasta reducind considerabil uzura sculei.

4.4. Unghiurile funcţionale ale sculei

Unghiurile cu care funcţionează scula în procesul de aşchiere sînt diferite de unghiurile

constructive.
Unghiurile reale ale tăişului, cu care scula detaşează aşchii în procesul de aşchiere, se
numesc unghiuri efective sau unghiuri funcţionale ale sculei. Aceste unghiuri se definesc în
raport cu sistemul de referinţă funcţional.
Sistemul de referinţă funcţional este format din planul de bază funcţional, planul de
aşchiere funcţional şi planul secant (de măsurare) funcţional.
Luînd în consideraţie că unghiurile sculei pot avea valori diferite în anumite puncte
ale tăişului, sistemul de referinţă funcţional trebuie aplicat în punctul tăişului în care se
defineşte geometria. Din acest motiv, originea sistemului de referinţă funcţional coincide cu
punctul de pe tăiş, în care se măsoară geometria sculei (fig. 4.11).

Fig.4.11. Sistemul de referinţă funcţional

63
 Capitolul 4. Geometria sculelor aşchietoare
Planul de bază funcţional trece prin punctul considerat de pe tăiş şi este normal pe
direcţia mişcării efective.
Planul de aşchiere funcţional trece prin tăişul sculei şi este perpendicular pe planul de
bază funcţional.
Planul secant funcţional conţine punctul considerat pe tăiş şi este normal atît pe planul
de aşchiere funcţional, cît şi pe cel de bază funcţional.
Unghiurile măsurate în raport cu sistemul de referinţă funcţional, fiind unghiuri efective
ale sculei, poartă indicele e.
În fig. 4.12 sînt reprezentate unghiurile efective ale penei de aşchiere pentru un cuţit
de strung.

Fig.4.12. Unghiurile funcţionale ale sculei

Unghiurile de degajare funcţional e este unghiul dintre planul de bază funcţional şi

planul feţei de degajare (sau planul tangent la suprafaţa de degajare în punctul considerat
cînd suprafaţa de degajare nu este plană). Acest unghi are aceeaşi valoare ca şi unghiul
dintre direcţia vectorului vitezei efective de aşchiere Ve şi normala dusă pe suprafaţa de
degajare in punctul considerat.
Unghiul de aşezare funcţional e se măsoară între planul muchiei de aşchiere funcţional
şi planul feţei de aşezare (sau planul tangent la suprafaţa de aşezare) în punctul considerat
pe tăiş.

64
 Capitolul 4. Geometria sculelor aşchietoare
Unghiul de ascuţire funcţional  e este unghiul cuprins între faţa de degajare şi faţa de
aşezare principală (sau între planele tangente la suprafeţele respective).
Unghiul de aşchiere funcţional e se măsoară între planul de aşchiere funcţional şi
planul feţei de degajare sau planul tangent la suprafaţa de degajare cînd aceasta este o
suprafaţă oarecare.
Unghiul de înclinare funcţional al tăişului e este unghiul format de planul de bază
funcţional şi tăişul respectiv al sculei sau tangent la tăiş în cazul cînd acesta este curb.
Unghiul de atac principal funcţional e este unghiul cuprins intre planul principal de
aşchiere şi planul de lucru (direcţia mişcării de avans), iar unghiul de atac secundar funcţional
1e este unghiul dintre planul secundar de aşchiere şi planul de lucru. La o aşezare normală
a sculei în raport cu piesa (fig.4.13), unghiurile constructive şi funcţionale de atac ale sculei
coincid.
Întrucît vectorul viteză efectivă de aşchiere Ve defineşte poziţia sistemului de referinţă
funcţional, iar poziţia acestui vector este cunoscută în raport cu sistemul de referinţă
constructiv, rezultă că din valoarea unghiurilor funcţionale pot fi determinate cele ale
unghiurilor constructive, care se indică apoi pe desenul de execuţie a sculei.
Determinăm legătura dintre unghiurile funcţionale şi cele constructive. Să analizăm
procesul de strunjire a unui arbore cu avans longitudinal, cind unghiul de atac principal este
90°, unghiul =0, iar vîrful cuţitului se află la înălţimea centrului piesei (fig.4.14).
În cazul strunjirii, datorită prezenţei a două mişcări (rotirea semifabricatului şi a
avansului longitudinal al cuţitului), vîrful cuţitului se mişcă faţă de semifabricat pe o spirală;
suprafaţă de aşchiere reprezintă o suprafaţă elicoidală. Planul real de aşchiere, tangent la
suprafaţa elicoidală, formează cu planul teoretic de aşchiere un unghi . In fig.4.14, (a) linia
AA reprezintă urma planului de aşchiere real (funcţional), iar linia BB  urma planului de
aşchiere teoretic. Prin urmare, unghiurile funcţionale e şi e se pot exprima prin relaţiile:
e  
e 

Fig.4.13. Unghiurile proiectate în plan (de poziţie) funcţionale

65
 Capitolul 4. Geometria sculelor aşchietoare

a) b)
Fig.4.14. Unghiurile de aşezare () şi de degajare () în procesul de aşchiere

Mărimea unghiului  se poate determina cu relaţia (fig.4.14, b):

Vs S
  arctg  arctg L . (4.7)
Vp D
În relaţia (4.7) SL este avansul longitudinal in mm/rot, iar D este diametrul piesei in
punctul în care se defineşte geometria sculei, exprimat în mm.

a) b)

Fig.4.15. Legătura între unghiurile constructive şi funcţionale în cazul strunjirii

longitudinale: a unghiul = 90°; b  unghiul  90°

66
 Capitolul 4. Geometria sculelor aşchietoare
În cazul în care unghiul de atac principal este diferit de 90°, unghiurile funcţionale ale
sculei în secţiunea normală pe tăiş (fig.4.15) se exprimă în funcţie de cele constructive prin
relaţiile:
e   
e 
Valoarea unghiului  se calculează cu relaţia:
S
tg  tg  sin   sin  . (4.9)
D
Pentru alte procedee de prelucrare, conform fig. 4.15, valoarea unghiului se calculează
cu relaţia:
VS , (4.10)
  arctg
Vp
in care VS este viteza în mişcarea de avans (sau avansul); Vp este viteza mişcării principale.
În condiţii reale, unghiul  are valoare foarte mică (mai puţin de 1°) şi poate fi neglijat.
Însă în cazul tăierii filetului cu pas mare, precum şi la aşchierea cu avansuri mari, influenţa
unghiului  asupra unghiurilor constructive nu mai poate fi neglijată.
Unghiurile funcţionale depind şi de poziţia sculei, respectiv, a punctului considerat de
pe tăiş în raport cu piesa de prelucrat. Pentru lămurirea acestui aspect al problemei, se va
considera, de asemenea, strunjirea radială în cazul aşezării sculei la centru, mai sus de centru
şi sub centrul piesei de prelucrat (fig.4.16).

a) b)

c)
Fig.4.16 . Legătura dintre unghiurile funcţionale şi constructive în funcţie de poziţia
sculei in raport cu piesa: a  aşezarea sculei mai sus de centru; b  aşezarea sculei la
centru; c  aşezarea sculei sub centrul piesei de prelucrat
67
 Capitolul 4. Geometria sculelor aşchietoare
Dacă punctul considerat de pe tăişul sculei se află la înălţimea centrului piesei (fig.4.16,
b), adică planul axial al piesei (planul care conţine axa piesei şi punctul considerat de pe
tăiş) coincide cu planul de bază, poziţia tăişului sculei nu influenţează asupra mărimii
unghiurilor funcţionale. Dacă însă punctul în care se defineşte geometria sculei se află
deasupra centrului piesei (fig.4.16, a), adică planul axial al piesei face unghiul  cu planul
de bază constructiv, valoarea unghiurilor funcţionale depinde de mărimea acestui unghi .
Întrucît se urmăreşte influenţa poziţiei sculei asupra unghiurilor funcţionale, se consideră
că avansul de lucru este zero. În acest caz, viteza efectivă de aşchiere Ve devine egală cu
viteza principală de aşchiere V. Legătura dintre unghiurile constructive şi cele funcţionale,
în acest caz, se exprimă prin relaţiile:
e =
e = (4.11)
Dacă vîrful sculei se află sub centrul piesei (fig. 4.16, c), iar între planul de bază
constructiv şi cel funcţional există unghiul , mărimea unghiurilor constructive şi funcţionale
sint legate prin expresiile:
e =
e = (4.12)
Mărimea unghiului  se calculează din triunghiul OMP (fig. 4.16, a) cu relaţia:
h . (4.13)
tg  2 2
(0,5D )  h
Dacă însă unghiul de atac principal 90, unghiurile funcţionale ale sculei se
calculează cu expresiile (în funcţie de poziţia punctului considerat al tăişului faţă de înălţimea
centrului piesei):
e =
e =
unde unghiul  se determină cu relaţia:
h
tg  tg  cos    cos   
( 0,5 D ) 2  h 2
În caz general, dacă ţinem cont atît de influenţa avansului, cît şi de poziţia tăişului
sculei în raport cu centrul piesei, unghiurile funcţionale ale sculei se determină cu relaţiile:

 S   h cos  
 e          arctg  sin    arctg  ,
 D   ( 0,5D ) 2  h 2 
 
 S   h cos   (4.15)
e          arctg  sin    arctg  .
 D   ( 0,5D ) 2  h 2 
 
La aşezarea înclinată a cuţitului de strung în raport cu piesa de prelucrat (fig.4.17, a),
unghiurile funcţionale şi constructive sînt diferite, între acestea existînd legătura exprimată
prin relaţiile:
e =
e = (4.16)
Unghiurile funcţionale de atac se măsoară în raport cu direcţia mişcării de avans (cu
planul de lucru fig.4.17, b, c).

68
 Capitolul 4. Geometria sculelor aşchietoare
In acest caz, valorile indicate in literatura de specialitate pentru unghiurile e, în funcţie
de calitatea materialului sculei, de natura materialului piesei, de procedeul de aşchiere utilizat
şi de condiţiile de prelucrare, sînt valorile unghiurilor funcţionale. Din acestea se calculează
unghiurile de poziţie constructive, care se indică pe desenul de execuţie a sculei.

a) b)

c)
Fig.4.17. Legătura dintre unghiurile de atac constructive şi funcţionale: a  strunjire
longitudinală; b  strunjire transversală; c  strunjire interioară

4.5. Forme constructive ale suprafeţelor şi muchiilor active ale sculelor

aşchietoare

Suprafaţa de aşezare este suprafaţa activă a dintelui aşchietor al unei scule, cu care
aceasta intră în contact cu suprafaţa de aşchiere. Pentru suprafeţele de aşezare principale,
secundare, auxiliare şi de trecere se disting următoarele forme principale (fig.4.18):
• formă plană fără faţetă (fig.4.18, a);
• formă plană cu faţetă cu unghi de aşezare f > 0 (fig.4.18, b);
• formă plană cu faţetă cu unghi de aşezare f < 0 (fig.4.18, c);
• formă curbilinie (fig.4.18, d);
• formă curbilinie cu faţetă cu unghi de aşezare f > 0 (fig.4.18, e);
• formă curbilinie cu faţetă reliefată cu f = 0 (fig.4.18, f).

69
 Capitolul 4. Geometria sculelor aşchietoare

Fig.4.18. Forme constructive ale suprafeţelor de aşezare principală

Suprafaţa de degajare este, de asemenea, suprafaţa activă, pe care alunecă aşchiile

formate. Deosebim următoarele forme ale acestei suprafeţe (fig.4.19):
• formă plană fără faţetă (fig.4.19, a);
• formă plană cu faţetă (fig.4.19, b);
• formă curbilinie fără faţetă (fig.4.19, c);
• formă curbilinie cu faţetă (fig.4.19, d);
• formă curbilinie cu faţetă şi canal de fragmentare longitudinală a aşchiei (fig.4.19, e).

Fig.4.19. Forme constructive ale suprafeţelor de degajare

Fig.4.20. Forme ale tăişului activ al sculei

70
 Capitolul 4. Geometria sculelor aşchietoare
Faţetele “f” care apar în construcţia suprafeţelor de aşezare şi de degajare au rolul de
a limita frecările şi fenomenele de uzură la suprafeţe cît mai mici. În multe cazuri, ele au
rolul de a mări stabilitatea funcţională şi dimensională a sculei.
Forma tăişului (muchiei) activ(e) reprezintă forma muchiei de intersecţie a suprafeţei
de aşezare cu suprafaţa de degajare şi care participă direct în procesul de formare al aşchiei.
Forme principale ale părţii active ale tăişului unei scule sînt prezentate în fig.4.20:
• tăiş format din două drepte care se intersectează (fig.4.20, a);
• tăiş format din două drepte racordate printr-un arc de cerc, numită rază de racordare la
virf (fig.4.20, b);
• tăiş format dintr-o curbă continuă (fig.4.20, c);
• tăiş format dintr-un tăiş principal 1, tăiş secundar 2 şi tăiş auxiliar 3 (fig.4.20,d);
• tăiş activ format dintr-un tăiş principal 1, tăiş secundar 2, tăiş auxiliar 3 şi tăiş de
trecere 4. (fig.4.20, e).

71