Aci sosi pe vremuri

Ion Pillat
Ion Pillat, poet interbelic, străbate ca artist un drum lung, al căutării de sine, al descoperirii
formelor, temelor şi motivelor poetice, care să-l exprime direct şi total. Astfel, primele volume
ilustrează etapa de tinereţe, parnasian-simbolistă, în timp ce în ultimele, definitorii pentru lirica sa
devin inflexiunile clasice.
Aci sosi pe vremuri face parte din volumul Pe Argeş în sus (1923), volum cu care Ion Pillat
se înscrie în valorile/trăsăturile tradiţionale: tema şi motivele poetice, imaginarul poetic constituit
din viziunea asupra spaţiului autohton, rustic („casei amintirii", „lanul de secară"), din irizările
folclorice şi istorice („poteri şi haiduc"); sensibilitatea metafizică, religioasă („... un clopot a sunat,
/ De nuntă sau de moarte...").
Traditionalismul este o miscare literara, manifestata in perioada interbelica, a carei ideologie
se cristalizeaza in jurul revistei “Gandirea”, aparuta in 1921, la Cluj. Printre membrii fondatori ai
revistei se numara Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Lucian Blaga si Gib Mihaescu. Principalele
trasaturi ale acestei orientari literare sunt: valorificarea specificului national (istoria si folclorul),
component spiritual a sufletului taranesc, constiinta religioasa ortodoxa. Traditionalismul gandirist
surprinde particularitatile sufletului national prin valorificarea miturilor autohtone, a credintelor
stravechi si revalorizeaza elementarul, teluricul, filonul existentei rurale.
Poezia Aci sosi pe vremuri dezvoltă tema meditaţiei, cu accente elegiace, asupra curgerii
ireversibile a timpului sau, cum spune poetul însuşi, a: „[...] pământului spiritualizat în vreme, a
timpului materializat în amintire".
Poetul particularizează tema printr-o figură de construcţie-paralelismul, care situează cele
două cupluri pe dimensiunea iubirii ca ordo amoris şi prin motive poetice, specifice universului
patriarhal.
Cuplurile, care fac şi re-fac lumea, prin gesturi arhetipale, instrumentate de Eros, capătă
coerenţă estetică prin formula lirismului obiectiv (utilizarea unor „măşti lirice" - bunicul şi bunica,
surprinse în trăirile lor: „Nerăbdător bunicul pândise de la scară"; „Ea-l asculta tăcută, cu ochi de
peruzea") combinată cu lirismul subiectiv, care presupune confesiune şi implicare afectivă şi este
subliniat prin mărcile gramaticale ale persoanei întâi.
Viziunea despre lume a lui Pillat se concretizează într-un cronotop, în care reflecţia tristă
asupra vremelniciei umane topeşte trecutul în prezent, iar spaţiul se temporalizează. Timpul este
caracterizat de circularitate: „Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu", are un contur arhetipal tocmai
prin recurenţa poveştilor de dragoste, iar spaţiul are contur afectiv, este interiorizat şi marcat cel mai
bine de „casa amintirii", care: „[...] este, pentru Pillat, lăcaşul afecţiunii primare, derivat al
arhetipului incintei intime." (Cristian Livescu, „Introducere în opera lui Ion Pillat”).
Ion Pillat concepe spaţiul şi timpul atât în linia tradiţiei cu iz folcloric (paseism, rusticitate,
autohtonism, istorie) cât şi în direcţia modernităţii - evitarea idealizării prin meditaţia nostalgică şi,
uneori, ironică asupra acestor categorii pe care se înscrie existenţa umană, dar şi asupra iubirii.
Substratul reflexiv al poeziei îi oferă eului liric posibilitatea de a se poziţiona, în prima parte a
poeziei, într-un fel de transcendenţă sau obiectivare.
Structural, opera se dezvoltă pe două planuri, trecutul (bunicul şi bunica) şi prezentul,
unite prin amintire şi prin meditaţia asupra timpului. Structura de adâncime a textului se reflectă
perfect în paralelismul situaţiilor, în relaţiile de opoziţie, marcate de adverbe de timp precum
„atunci", „ieri" - „acum", „clipa asta" şi de simetrie, în prezentarea celor două poveşti de iubire:
„Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu". Element de recurenţă este motivul ambivalent al
clopotului (insotind doua momente esentiale ale existentei umane – nunta si moartea), simbol al
trecerii timpului si laitmotivul reprezentat de versul final.
 Compoziţia poeziei este realizată din şaptesprezece distihuri, un catren şi un vers final,
liber, organizate în trei părţi: evocarea iubirii de “ieri” a bunicilor, meditatia asupra efemeritatii
conditiei umane, iubirea de “acum”.
Titlul poeziei are aspectul unui enunţ propoziţional Aci sosi pe vremuri şi susţine tema,
oferind, în acelaşi timp, o cheie de lectură cititorului. Elementele deictice, spaţiale, temporale şi,
chiar, sociale („aci", persoana a III-a. şi timpul perfect simplu al verbului şi structura „pe vremuri")
sunt simbolice, trimiţând la relaţia care se stabileşte între prezent şi trecut.
Primele doua distihuri reprezinta incipitul poeziei si fixeaza, prin intermediul unei metafore:
“casa amintirii”, spatiul rememorarii nostalgice a trecutului, topos romantic situat într-o geografie
cosmicizată şi într-un timp circular, etern. Elementele asociate casei: “obloane”, “pridvor”,
“paienjeni”, “poarta”, “zavor” sugereaza trecerea timpului, degradarea, starea de parasire a
locuintei, dar si ideea de spatiu privilegiat, izolat, accesibil numai urmasului, care poate reinvia
trecutul in amintire.
Al treilea distih deschide planul trecutului, al evocarii iubirii bunicilor. Daca in poezia
romantica, existenta naturii era eterna, in opozitie cu efemeritatea existentei umane, in poezia lui
Ion Pillat, natura devine solidara cu omul, fiind marcata de semnele senectutii, ca si fiinta umana:
“In drumul lor spre zare imbatranira plopii”. In versul “Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi” este
reluat titlul poeziei si este evocata imaginea din tinerete a bunicii cu nume mitologic: Calyopi –
Caliope (Kalliope), muza poeziei epice si a elocintei in mitologia greaca.
Referintele livresti reflecta motivul “bibliotecii” intalnit adesea in poeziile lui Ion Pillat, au
rolul de a asocia viata cu literatura si, in acelasi timp, de a indica epoca, numind preferintele in
moda literara a vremurilor respective: romantismul – “Le Lac” de Alphonse de Lamartine si
“Sburatorul” de I. Heliade Radulescu, respectiv simbolismul – Francis Jammes. Apelul la „poezie
în poezie" sugerează evoluţia formulelor estetice, dar şi importanţa artei în desăvârşirea poveştii de
dragoste. Atmosfera evocata, peisajul selenar, sunt romantice: “Si totul ce romantic ca-n basme se
urzea”. Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, insoteste protector cuplul de indragostiti: “Si cum
sedeau… departe, un clopot a sunat,/ De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat”.
Versul cu o mare încărcătură meditativ-reflexivă: “Dar ei, in clipa asta simteau ca-o sa
ramana…” susţine iluzia eternităţii omului prin iubire şi asociază imaginea cuplului mitic cu
sentimentul veşniciei. Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmata, in versul urmator de
revenirea brutala la realitate timpului care trece ireversibil: “De mult e mort bunicul, bunica e
batrana…”, portretele fiind singurele care mai pastreaza imaginile de odinioara ale stramosilor:
“Ce straniu lucru: vremea! – Deodata pe perete/ Te vezi aievea numai in stersele portrete.// Te
recunosti in ele, dar nu si-n fata ta,/ Caci trupul tau te uita, dar tu nu-l poti uita…”.Versurile
evidenţiază ideea că omul are conştiinţa timpului ireversibil, aspect marcat în planul expresiei prin
sugestiile persoanei a II-a.
Paralela trecut – prezent se realizeaza prin intermediul unei comparatii: “Ca ieri sosi
bunica… si vii acuma tu:/ Pe urmele berlinei trasura ta statu”. Ca intr-un ritual, nepotii repeta
gesturile bunicilor peste timp. Diferentele tin de moda vremii: iubita coboara din “trasura”, iar
indragostitul ii recita poeme de Francis Jammes. Din portretul fizic al iubitei se retine doar detaliul
spiritualizat, imaginea ochilor, ieri “ochi de peruzea”, acum “ochi de ametist”.
Sunetul clopotului insoteste din nou momentul intalnirii indragostitilor si sugereaza
repetabilitatea existentei umane. Versul final, laitmotiv al poeziei: “De nunta sau de moarte, in
turnul vechi din sat” accentueaza trecerea iremediabila a timpului, dramatismul vieţii, acelaşi sunet
trimiţând fie la un nou început, fie la extincţie.
Muzicalitatea e conferita atat de elementele prozodiei clasice – rima imperecheata, ritmul
iambic, masura de 13-14 silabe, cat si de numele cu sonoritati din secolul al XIX-lea (Calyopi,
Eliad, Le Lac, Sburatorul) si modern, de la inceputul secolului al XX-lea (Francis Jammes, Horia
Furtuna).
La nivel morfosintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut si planul
prezent evocate in poezie. Verbele la timpul prezent fie ilustreaza permanenta sentimentului de
iubire (“vii”, “calci”, “tragi”), fie insotesc meditatia pe tema trecerii timpului (“te vezi”, “te
recunosti”, “uita”, “nu poti”). Verbele la perfect simplu (“sosi”, “sari”, “spuse”) au rolul de a reda
rapiditatea gesturilor, iar verbele la alte timpuri trecute sustin narativitatea iubirii.
O particularitate a nivelului lexical este folosirea cuvintelor cu tenta arhaica si regionala, in
evocarea trecutului:”haiduc”, “potera”, “berlina”, “crinolina”, “aievea”, “pridvor”.
Din punct de vedere stilistic, la nivel structural, se utilizeaza paralelismul, simetria, antiteza,
iar dintre tropi, se foloseste cu precadere metafora: “casa amintirii”, “ochi de peruzea”, “ochi de
ametist” si comparatia, care sustine ideea repetabilitatii existentei umane: “Ca ieri sosi bunica… si
vii acuma tu”.
Poezia Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat ilustrează direcţia tradiţionalistă formulată de
ideologii grupaţi în jurul revistei Gândirea, prin meditaţia lirică, realizată într-o notă gravă,
melancolică, asupra trecerii timpului, prin tendinţa de a induce cititorului stări de reflecţie şi de
reverie, prin valorificarea inflexiunilor metafizice oferite de domeniul religios, prin utilizarea unui
limbaj popular şi regional, prin îmbinarea formelor lirismului obiectiv cu cele ale lirismului
subiectiv şi, nu în ultimul rând, prin cultivarea formelor de prozodie tradiţionale.
In opinia mea, poetul traditionalist Ion Pillat isi asuma principiile acestei orientari culturale,
intelegand ca raportarea la traditie si la valorile acesteia, dintr-o perspectiva a prezentului, trebuie sa
insemne mai mult decat ampla abordare in maniera elogioasa a valorilor trecutului si ale universului
rural. Astfel, poezia sa devine o forma de manifestare a unui stil personal, care nu presupune simpla
preluare de modele, ci rafinarea lor prin prisma sensibilitatii personale. Problematica trecutului si
cea a universului rural sunt, asadar, abordate, din perspectiva unei constiinţe moderne.