CONFLICTELE ETNOPOLITICE DIN CAUCAZUL DE SUD

ELENA MANEA

Caucazul de Sud reprezintă una dintre regiunile cele mai diverse şi dominate
de conflicte din lume. Regiunea Caucazul de Sud include trei republici ex-sovietice
Armenia, Azerbadjan şi Georgia, numeroase minorităţi etnice şi mici naţiuni incluse în
aceste trei state. Din septembrie şi până în decembrie 1991, aceste state apărute în urma
dizolvării U.R.S.S. au fost recunoscute ca state independente în primul rând de
Federaţia Rusă ca succesor direct al U.R.S.S., iar mai apoi sunt recunoscute de jure şi
de către comunitatea internaţională.

Numele regiunii - Transcaucaz reflectă poziţia geografică faţă de Rusia şi

literal desemnează “în faţă şi după Caucaz”, aşa că denumirea sub care sunt cunoscute
cele trei republici se pare ca este dată din perspectiva Rusiei. O altă denumire este
aceea de Za Kavkazye – în limba rusă- după Caucaz, adică regiunea aflată după Munţii
Caucaz).
 Elena Manea

Există documente şi studii care atestă utilizarea denumirii Transcaucaz,

precum şi altele în care se utilizează denumirea de Caucazul de Sud, cunoscută fiind şi
existenţa regiunii Caucazului de Nord, aflată încă în cadrul Federaţiei Ruse. Valery
Tishkov identifică şi califică drept dificilă iniţiativa elitelor naţionale din aceste state
caucaziene să separe regiunea de Rusia şi să demonteze vechile legături cu aceasta,
lucru care, evident se reflectă şi în alegerea denumiri acestei regiuni. “Este remarcabil
cum denumirea istorică a regiunii Transcaucaz a fost pusă la îndoială de către
iniţiatorii noii corecturi politice care doreşte să creeze o distanţă faţă de Rusia.
Consecvent, regiunea s-a numit Caucazul de Sud”1. Recent, sintagma “Caucazul de
Sud” este utilizată tot mai mult în sensul explicizat al lui Tishkov, acela de a poziţiona
la distanţă faţă de Rusia aceasta regiune, dar şi pentru că oferă o mai exactă referire în
spaţiul regiunii întregului Caucaz.
Pentru cele trei republici din sudul Munţilor Caucaz destrămarea "imperiului
roşu" a adus, o dată cu independenţa, redeşteptarea unor vechi adversităţi etnice,
generatoare de conflicte sângeroase, şi degringolada tranziţiei la economia de piaţă. De
la colapsul Uniunii Sovietice, Caucazul de Sud s-a întors pe scena unui accentuat
etnonaţionalism, unor conflicte geopolitice, jocuri puternic politice şi săraciei totale
pentru oamenii implicaţi.

1
Tishkov, Valery and Ivanov, Anton, The Conflict Prevention Capacities of the Russian Government in
the Caucasus, FEWER EastWest Institute. http://www.fewer.org/research/STUDRUS.pdf (15 August
2001).
132
 Conflictele etnopolitice din Caucazul de Sud

Stephen Jones observa că regiunea Caucazul de Sud, în mod tradiţional, s-a

caracterizat prin existenţa “conflictelor interne, fragmentărilor şi a tendinţelor de
marginalizare, încurajate şi exploatate de către vecinii lor mai mari”2.
Acest pattern a fost reactivat o dată cu câştigarea independenţei de către statele
Caucazului de Sud faţă de U.R.S.S. şi a condus la trei tipuri de rivalităţi: “primul tip-
legată de hegemonia în regiune, între Iran, Turcia şi Rusia, al doilea tip- rivalitatea
între statele sud-caucaziene şi al treilea tip - rivalitatea diferitelor naţiuni/ etnii în
interiorul statelor”3.
Dezbaterile în dreptul internaţional şi în sfera politicii legate de zona Caucazului
de Sud se desfăşoară in jurul dreptului la auto-determinare vs. întegritate teritorială şi,
adiţional, dezbaterii privind controversele precum drepturile grupurilor vs. drepturile
individuale, protecţia minorităţilor vs. păstrarea coeziunii sociale şi a integrităţii statale,
managementul democratic al statelor multi-etnice vs dreptul moral, ceea ce face ca
soluţionarea conflictelor din aceasta regiune să poarte o însemnătate aparte.
Toate aceste probleme reprezintă o realitate complexă şi problematică a
Caucazului de Sud post-comunist, realitate care aşteaptă soluţii susţinute.
Soluţionarea coflictelor de tip etnopolitic din Caucazul de Sud şi a problemelor
menţionate într-o manieră paşnică, democratică, în mod real, serveşte intereselor
comunităţii internaţionale, ca şi încercările de a evita precedentele şi replica lor
potenţială în altă parte a lumii. În al doilea rând, implicarea internaţională în Caucazul
de Sud a fost direcţionată doar către chestiuni precum democratizarea şi transformarea
politică, economică şi socială.
Implicarea internaţională în regiunea Caucazului de Sud arată cum, concepte
occidentale precum auto-determinare, ca şi concepte relativ recent împărtăşite precum
multiculturalism, drepturile minorităţilor, diferenţe de grup sunt translatate în realităţi
locale. Neil MacFarlane observă, studiind implicarea internaţională din regiune, că
aceasta “oferă o oportunitate dosebită de a evalua limitele transferului de norme
politice, economice şi sociale şi practica acestora, norme dezvoltate într-un context
cultural foarte diferit de cel initial, în care au luat naştere”4.
Rezolvarea conflictelor etnopolitice în spaţiul post-comunist are implicaţii
practice importante şi contribuie la stabilitatea globală în lumea post-Război Rece. Este
unanim acceptată ideea conform căreia, conflictele ideologice dintre capitalism şi
socialism au fost înlocuite cu resurgenţe ale conflictelor etnonaţionaliste în toată
lumea. Aşa cum preciza Will Kymlicka, “soluţionarea acestei dispute este foarte
probabil cea mai mare provocare a democraţiei zilelor noastre”5. În plus, experienţa
Caucazului de Sud poate oferi posiblitatea înţelegerii fenomenului şi lecţii atât pentru
rezolvarea problemelor similare oriunde altundeva, cât şi pentru promovarea unei lumi
juste şi paşnice.

2
Jones, Stephen F., Georgia: The Caucasian Context, Caspian Crossroads, 1 (2): Spring.
http://ourworld.compuserve.com/homepages/usazerb/123.htm (5 July 2001).
3
ibidem.
4
MacFarlane, Neil S. Western Engagement in the Caucasus and Central Asi, .London: Royal Institute of
International Affairs.
5
Kymlicka, Will., The Rights of Minority Cultures, Oxford: Oxford University Press.
133
 Elena Manea

Trei cazuri de conflicte etnopolitice

1.Nagorno-Karabah
Unul dintre primele conflicte care a erupt în spatiul ex-sovietic a fost cel legat
de Regiunea Autonoma Nagorno-Karabah6, situată în interiorul graniţelor statale ale
Azerbadjanului.
Karabah a fost teritoriu de dispută de-a lungul vremii şi decizia de a fi
încorporat Azerbadjanului a fost luată în 1923 după lungi dezbateri între reprezentanţi
ai guvernului Republicii Sovietice Azerbadjan, Republicii Sovietice Armenia şi trimişi
ai Sovietului Suprem împuterniciţi pe problematica Caucazului de Sud şi Comisarul
pentru Afaceri Naţionale - Iosif Stalin.

În conformitate cu Raportul Institutului pentru Pace (S.U.A.), acţiunea lui

Stalin de includere a regiunii cu populaţie armeană în interiorul graniţelor
Azerbadjanului a fost o continuare a politicii de asigurare, „Nagorno- Karabah
rămânând astfel un punct nevralgic, sensibil, dureros între cele două republici ceea ce
ar întări poziţia Moscovei în dizolvarea lor”7. Este dificil a se preciza ce a stat în
spatele acestei decizii, însă Alexei Zverev observă că “atâta timp cât regulile
comunismului existau în spaţiul sovietic, relaţiile dintre doi indivizi în Regiunea
Nagorno-Karabah erau nu simple, dar paşnice”8.
Prima confruntare erupe în 1988, când Perestroika lui Gorbaciov a fost
acompaniată de o relaxare a strânsorii regulilor Sovietului Suprem şi majoritatea
armeană a Consiliului Legislativ Suprem s-a simţit destul de încrezătoare să apară la

6
145,000 locuitori (est. 2002), 95% armeni, 5% minorităţi
7
Carley, Patricia, Nagorno-Karabakh. Searching for a Solution, United States Institute of Peace
Roundtable Report, Peaceworks 25. http://www.usip.org/pubs/pworks/pwks25/pwks25.html (31 July
2001).
8
Zverev, Alexei, Ethnic Conflicts in the Caucasus 1988-1994, in: Contested Borders in the Caucasus,
Bruno Coppieters (ed.), 13-71. Brussels: VUB Press.
134
 Conflictele etnopolitice din Caucazul de Sud

Kremlin şi să solicite unificarea regiunii cu Armenia. Azerbadjanul a respins cererea

Armeniei şi confruntarea a escaladat rapid către un conflict violet cu acuze de ambele
părţi în sensul iniţierii de ostilităţi.
În 1989, Sovietul Suprem al Armeniei înaintează o rezoluţie de proclamare a
unificării regiunii Nagorno-Karabah cu Armenia care nu a fost respinsă 9.
În dorinţa de a remedia situaţia, liderul Sovietului Suprem decide să impună “o
administraţie guvernamentală în Karabah” şi să supună această regiune controlului direct
al Moscovei. Oricum liderul U.R.S.S., preocupat de numeroase alte probleme create de
disoluţia statului, a pierdut multe oportunităţi pentru a conduce părţile aflate în conflict
către un acord, ori pentru a iniţia negocieri şi să dezvolte o cale de compromis.
În opinia lui Svante Cornell “Moscova pur şi simplu a evitat conflictul fără a
face serioase eforturi să negocieze consecinţele pe termen lung. Era dinainte ştiut că e
inevitabilă o reaprindere a conflictului”10.
După dezmembrarea U.R.S.S., la începutul anului 1992, Regiunea Autonomă
Nagorno-Karabah respinge unificarea cu Armenia şi se proclamă total independentă11.
La mijlocul anului 1992, armenii din Karabah cu sprijinul Armeniei desfăşoară o
ofensivă de succes, care se finalizează prin a controla nu numai Regiunea Nagorno-
Karabah, dar şi 20% din teritoriul Azerbadjanului. Stabilirea coridorului Lachin a fost
importantă, întrucât el a creat un pod terestru de la regiune la Armenia. După încetarea
focului în 1994, armenii refuză să se retragă din teritoriile ocupate până când
independenţa Nagorno-Karabah nu va fi recunoscută şi securitatea ei garantată.
Conflictul din Nagorno-Karabah care a început în perioada existenţei U.R.S.S.,
a fost considerat de către comunitatea internaţională ca fiind un conflict intern, astfel
încât puterile lumii au neglijat implicarea în aceasta zonă o perioadă. Ca o primă
consecinţă a aceastei neglijenţe menţionăm alterarea graniţelor teritoriale dintre cele
două state. Rezultatul a fost recunoaşterea de facto a dominaţiei Rusiei în zonă, care a
condus la o foarte limitată implicare internaţională în faza activă a războiului. Cornell
subliniază că “eforturile comunităţii internaţionale existente în perioada 1992- 1994
de a pune capăt războiului au fost aproape invizibile vizavi de gravitatea situaţiei ”12.

2. Abhazia
Abhazia este o republică
autonomă în Georgia situată pe coasta
Mării Negre. Abhazienii sunt un popor
închis ca limbă şi având origine în
Caucazul de Nord din grupa adighe.
Teritoriul lor a fost parte din Roma antică,
Bizanţ, Persia şi mai târziu Turcia şi
Rusia.

9
Carley, Patricia., op.cit. p. 1
10
Cornell, Svante E., Small Nations and Great Powers: A Study of Ethnopolitical Conflict in the
Caucasus, London: Curzon Caucasus World, 2001.
11
Cornell, Svante E., loc.cit.
12
Ibidem, p. 61.
135
 Elena Manea

În opinia lui Alexei Zverev, până la absorbţia în Imperiul Rus în 1810,

conducătorii abhazienii au fost “într-o uniune cu diverse regate georgiene şi diferite
principate. Apoi, dovezile istorice sunt ambigue: uniunea cu Georgia, cât şi autonomia
poate fi susţinută prin documente istorice”13.
La 31 martie 1921, Republica Socialistă Sovietică Abhazia şi-a proclamat
independenţa, până în decembrie 1921 când întra în componenţa Republicii Socialiste
Sovietice Georgia printr-un Tratat de Uniune.
În 1931, Abhazia a fost încorporată în Georgia ca regiune autonomă cu statutul
unei republici (Avtanomnaya Respublika or ASSR)14. Abhazienii evocau independenţa
lor scurtă în 1988 şi revendicau recrearea Abhaziei ca Republică unională, care de fapt
a însemnat despărţirea de Georgia şi care a deschis ostilităţile dintre Sukhumi şi Tbilisi.
În 1990, Sovietul Suprem al Abhaziei proclamă Abhazia ca republică unională,
ceea ce s-a întâmplat împotriva unui avânt de naţionalism în restul Georgiei.
Naţionaliştii georgieni au perceput în acest timp Abhazia ca pe o ameninţare a
integrităţii teritoriului georgian, care putea fi uşor manipulată de către Rusia. Un
dialog constructiv niciodată nu avut loc şi ambele părţi au ajuns să adopte poziţii
extreme. Forţele naţionaliste care au venit la putere în Georgia au exarcerbat situaţia,
vorbind de o mai mare agresiune ce se afla în faţa minorităţilor şi regiunii autonome în
ţară. În 1991, Georgia se autoproclamă ca stat independent fără frontiere interne şi fără
regiuni autonome, iar Abhazia, în răspuns, s-a întors la Constituţia sa din 1925, care o
defineşte ca pe un stat independent unit cu Georgia la baza unui tratat unional special.
Din 1992, situaţia s-a deteriorat dramatic nu doar în ceea ce priveşte Abhazia, ci şi cu
restul Georgiei. Ţara a făcut paşi înapoi intrând în una dintre cele mai severe crize
economice şi politice de la începutul secolului. Rezultatul a fost o schimbare forţată a
regimului naţionalist al lui Gamsakhurdia acompaniată de rebeliuni în vestul Georgiei
şi o escaladare a conflictului în Abhazia şi în Osetia de Sud.
Războiul a continuat până în 1993, timp în care Abhazia a găsit un sprijin
semnificativ din partea Caucazului de Nord, în special din partea luptătorilor ceceni ca
şi susţinerea politică şi ajutorul militar din partea Rusiei. După reluarea focului
(încetarea focului trebuia garantată de trupele ruseşti), abhazienii recâştigă Sukhumi şi
forţează forţele georgiene să se retragă.
Încetarea focului întră în vigoare în octombrie 1993, dar se produc mereu
violări de către ambele părţi. Forţele de menţinere a păcii ale Comunităţii Statelor
Independente (C.S.I.) au fost desfăşurate în regiune, cuprinzând, mai ales, trupe ruseşti.
Oricum, o soluţie a conflictului încă nu se întrevede. Ambele părţi îşi menţin poziţia
conflictuală, Abhazia pledând pentru o independenţă totală, iar Georgia pentru o
construcţie de tip federativ asimetrică cu autonomia membrilor. O problemă anexă în
cazul acestui conflict, îl constituie refugiaţii. Georgia refuză să negocieze statutul
Abhaziei fără o reîntoacere a georgienilor refugiaţi în Abhazia. Pe de cealaltă parte,
Abhazia precizează că definirea statutului lor trebuie clarificat înainte de întoarcerea
refugiaţilor. Poziţia Abhaziei este motivată prin numărul mic de abhazieni, care înainte

13
Zverev, Alexei, Ethnic Conflicts in the Caucasus 1988-1994, în: Contested Borders in the Caucasus,
Bruno Coppieters (ed.), 13-71. Brussels: VUB Press, 1996, p.39.
14
Ibidem.
136
 Conflictele etnopolitice din Caucazul de Sud

de expulzarea georgienilor erau doar 17% din populaţia totală. Dacă toţi refugiaţii s-ar
întoarce atunci numărul abhazienilor ar creşte şi atunci regimul separatist ar avea din
nou legitimarea necesară pentru a vorbi în numele întregii Abhazii. Implicarea
internaţională în conflictul din Abhazia a avut un început timid. În faza activă a
conflictului, principalul mediator a fost Federaţia Rusă. Georgienii au acuzat în mod
repetat Rusia ca sprijină Abhazia, în special pentru suportul militar acordat acesteia, în
timp ce cetăţeni ruşi din Caucazul de Nord luptau activ în batalioanele abhaziene.
Primul succes al Federaţiei Ruse a fost de a forţa Georgia în cadrul C.S.I. să garanteze
staţionarea forţelor ruseşti pe termen îndelungat pe teritoriul Georgiei. După
umilitoarea înfrângere a Georgiei lângă Sukhumi ambele succese ale Federaţiei Ruse
erau punctate. Rusia a întrerupt acordul privind încetarea focului în 1994, atunci când
Georgia a intrat in C.S.I. şi a semnat acordul privitor la bazele militare. În această
perioadă intervenţia internaţională este aproape inexistentă. În 1992, o lună după
izbucnirea războiului, Naţiunile Unite a trimis prima sa misiune în Abhazia. În 1993
când focurile s-au intensificat, Secretarul General O.N.U. l-a numit pe Ambasadorul
elveţian Eduard Brunner - trimis special în Abhazia, a cărui misiune a fost prelungită
până în 1997. Consiliul de Securitate al O.N.U. a adoptat o serie de rezoluţii chemând
la respectarea încetării focului şi în 1993 a denumit situaţia din Abhazia ca “o
ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale”15. În acelaşi an, O.N.U. a
primit cererea guvernului din Georgia de a dispune forţe de menţinere a păcii în
Abhazia şi a decis să stabilească o misiune de observare (UNOMIG) cu misiunea de a
monitoriza garantarea încetării focului de către Rusia. În opinia lui Neil MacFarlane,
hotărârea de a trimite forţe de observaţie mai degrabă, decât forţe de menţinere a păcii
reflectă dorinţa Federaţiei Ruse de a-şi menţine influenţa în managementul conflictului
din spaţiul ex-sovietic, dar şi nedorinţa altui membru permanent al Consiliului de
Securitate al ONU de a nu schimba prerogativele Rusiei16.

3. Osetia de Sud
Osetia de Sud
este o altă regiune
autonomă din Georgia
care a devenit scena
unei lupte etnopolitice
începând din perioada
existenţei U.R.S.S.
Prima tensiune
apare în 1988-1989,
când mişcările naţio-
naliste din Georgia au
devenit mai puternice
ceea ce a condus la

15
Coppieters, Bruno (ed.), Contested Borders in the Caucasus, Brussels: VUB Press, 1996, p.107.
16
MacFarlane, Neil S., Western Engagement in the Caucasus and Central Asia, London: Royal Institute
of International Affairs, 1999, p.36.
137
 Elena Manea

încordarea relaţiilor dintre Georgia şi regiunile autonome din cadrul ei. În 1988, Osetia de
Sud demarează proceduri de trecere de la statutul de regiune autonomă (oblast - în limba
rusă) la statutul de republică autonomă, statut deţinut la acel moment de Abhazia. Un an
mai târziu, Osetia de Sud au trimis o petiţie la Moscova solicitând unificarea cu Osetia de
Nord. Naţionaliştii din Georgia conduşi de Gamsakhurdia17 au reacţionat aspru referitor la
cererea Osetiei de Sud şi au convins guvernul comunist din Georgia de la acea vreme să
organizeze “progromul de la Tskhinvali”18. Aceste crime au fost primele ciocniri
survenite. Când Ziad Gamsakhurdia a venit la putere, una dintre primele decizii adoptate a
fost aceea de a desfiinţa statutul Osetiei de Sud, producându-se astfel o escaladare a
conflictului. Într-o retrospectivă, Shevardnadze ar fi recunoscut că această decizie a lui
Gamsarkhundia referitoate la “conflictul din Osetia de Sud ar fost cea mai mare greşeală a
ex-liderului georgian”19.
Regimul Shevardnadze a dovedit o mai conciliantă abordare a problemei Osetiei
de Sud, dar a fost incapabil să oprească ciocnirile armate, care au continuat şi după 1992 cu
atacuri ale artileriei georgiene în Tskinvali. În acest punct, relaţiile cu Rusia s-au deteriorat
semnificativ. Când Elţîn a încercat să negocieze soluţia, forţe aeriene ruseşti au atacat
Garda Natională Georgiană şi mai apoi s-au stabilit în Osetia de Nord.
În opinia lui Cornell, gravitatea situaţiei este diminuată de o reabordare de
către Shevarnadze şi Elţîn, care au semnat acordul de încetare a focului la 22 iunie
1992. În iulie în acelaşi an, forţele de menţinere a păcii erau compuse din forţe ale
Rusiei, Georgiei şi Osetiei de Sud. Încetarea focului durează de atunci, dar o soluţie
viabilă pentru soluţionarea justă şi definitivă a conflictului nu a fost găsită. Un progres
a fost înregistrat în ceea ce priveşte disponibilitatea de a se găsi o soluţie pentru aceasta
situaţie, cât şi pentru cele din Abhazia şi Nagorno-Karabah.
Organizaţia internaţională care s-a implicat în conflictul din Osetia de Sud a
fost O.S.C.E. În 1993, O.N.U. şi O.S.C.E. au căzut de acord asupra gestionării
conflictelor din zona sud-caucaziană, în sensul că O.N.U. va gestiona conflictul din
Abhazia, iar O.S.C.E. va gestiona conflictul din Osetia de Sud.
Rusia îşi promovează în regiune propriile obiective politice, ceea ce conduce la
întârzierea, îngreunarea obţinerii unui acord final între părţile aflate în conflict, ceea ce
face ca aceste conflicte etnopolitice să rămână îngheţate.
La mijlocul anilor ’90, organizaţiile internaţionale au luat o poziţie mai activă
în soluţionarea conflictelor din Osetia de Sud, dar rezultatele pozitive au eşuat să apară.
Explicaţia comună a fost, încă o dată, de natură geopolitică, în sensul absenţei oricărui
interes al vreunei puteri în acea zonă, ceea ce a condus la o ineficientă activitate a
organizaţiilor internaţionale în regiune. Dacă în primul stadiul a conflictului,
intervenţia internaţională s-a caracterizat printr-o atitudine pasivă a organizaţiilor
internaţionale şi printr-o agresiune accentuată a Rusiei (două motive de eşec în
regiune), a doua etapă a făcut mai clare eforturile organizaţiilor internaţionale şi
atitudinea mai cooperantă a Rusiei, dar care s-au dovedit din nou insuficiente pentru

17
Zviad K. Gamsakhurdia (1939-1993) om de ştiinţă, scriitor, politician, lider al mişcarii naţionaliste din
Georgia, primul preşedinte ales al Republicii Georgia.
18
Capitala Osetiei de Sud.
19
Coppieters, Bruno (ed.), op.cit., p.47.
138
 Conflictele etnopolitice din Caucazul de Sud

aducerea părţilor în conflict către un acord. Eşecurile înregistrate de organismele

internaţionale şi de Rusia în zonă, i-au condus pe mulţi caucazieni şi observatori străini
la concluzia că nimic nu a funcţionat până la intervenţia S.U.A.20. S.U.A. nu au
intervenit activ în regiune până la descoperirea intereselor geopolitice în zonă, interese
susţinute în mod deosebit. În termenii soluţionării conflictelor, S.U.A. au păstrat o
relativ scăzută prezenţă, au fost absente de la negocieri şi deci incapabile să influenţeze
situaţia. Schimbarea în politica S.U.A. faţă de regiunea Caucazului de Sud a fost
promovată de companiile petroliere americane (care erau nerăbdătoare să exploateze
bogăţiile petroliere ale Azerbadjanului) şi de lobby-ul armean din Congresul S.U.A.
În discursul său,“Azerbadjan. Factor geopolitic în zonă”, Zbigniev Brzezinski
accentuează că Azerbadjan-ul este important din punct de vedere strategic pentru
S.U.A. din momentul în care acesta contribuie la diversificarea surselor de energie şi
oferă accesul către Asia Centrală21.
Altă opinie susţine că există indicii precum că acest status quo continuă să
servească intereselor elitelor locale şi atunci eforturile internaţionale vor trebui
direcţionate către identificarea, redefinirea şi redirecţionarea lor. Cu cât statele
Caucazului de Sud menţin această stare de independenţă de facto, cu atât mai mult
curge în favoarea lor şansa recunoaşterii lor internaţionale.

Concluzii
Conflictele etnopolitice din regiunea Caucazului de Sud au fost motivate de
interese geopolitice în zonă şi au evoluat de la acceptarea pasivă a supremaţiei ruseşti
la echilibrul dat de colaborarea acesteia cu organizaţiile internaţionale. Rezultatul a fost
o mai mare integrare a statelor din Caucazul de Sud în comunitatea internaţională, ca şi
susţinerea independenţei lor politice.
Caucazul de Sud reprezintă o regiune a conflictelor îngheţate, unde negocierile au
fost demarate, dar unde niciun progres în termenii unui acord final nu a fost realizat.
Situaţia actuală impune extinderea implicării internaţionale, dar trebuie ştiut că
actorii externi sunt doar o parte din tabloul complex al regiunii şi nu pot explica eşecul
obţinerii unui progres în ceea ce priveşte soluţionarea conflictelor. Eforturile
internaţionale nu sunt suficiente pentru rezolvarea conflictelor, fără dorinţa şi
convingerea părţilor conflictuale înseşi. Comunităţile etnice din Caucazul de Sud aflate
în conflict nu au dovedit încă suficientă disponibilitate către un compromis şi către un
dialog constructiv care ar putea pune capăt confruntării.
Una din lecţiile oferite de regiunea Caucazului de Sud, lecţie care trebuie
învăţată este aceea a managementului democratic al statelor multietnice care necesită o
distribuire democratică şi justă a puterii şi a resurselor, asistată de respectul drepturilor
minorităţilor şi ale omului.

20
Nodia, Ghia, Georgian Perspectives, în: A Question of Sovereignty : The Georgia-Abkhazia Peace
Process, issue editor Jonathan Cohen, 1999. Accord. An international review of peace initiatives, 20-25,
issue 7.
21
Brzezinski, Zbigniew, Azerbaijan: A Geopolitical Factor in the Region, Speech at US-Azerbaijan
Chamber of Commerce Annual Conference 26 October 1999
http://www.geocites.com/fanthom_2000/Z.html (3 August 2001).

139
 Elena Manea

SOUTH CAUCASIAN ETHNOPOLITICAL CONFLICTS

Abstract

Ethnopolitical rivalries have been part and parcel of Caucasian politics since the end
the Cold War and have resulted în three armed conflicts. The first conflict occureed in the
Armenian populated enclave Nagorno-Karabah located within the territorial boundaries of
Azerbaijan. The two other conflicts occurred în Georgia between the Georgian central autorities
on Tbilisi and autonomous regions of Abkhazia and South Ossetia. In all three cases, the
ceasefire agreements were reached without final settlement, turning the South Caucasus into an
area of frozen conflicts and fragile stability. The region has attracted increasing international
attention and a great deal of effort has been directed at the resolution of the existing
ethnopolitical confrontations.

140