1. CONSIDERAŢII GENERALE.

PROPRIETÃŢI ALE MATERIALELOR

UTILIZATE PENTRU EXECUŢIA IMPLANTELOR

Succesele înregistrate în ultimele decenii în tratamentul anumitor boli sau

traumatisme ale diferitelor organe ale corpului omenesc prin folosirea unor piese,
dispozitive sau sisteme artificiale, nu ar fi fost posibile fără progresele din ştiinţa
materialelor, biomecanicii, biochimiei, microelectronicii, biologiei, medicinei etc.
Aplicaţiile unor astfel de produse artificiale sunt dintre cele mai variate, de la
simpla sutură, plombele dentare, protezele dentare, plăcuţe şi şuruburi de fixare a
fracturilor de os etc, până la organe artificiale.
Prin biomaterial se înţelege un material sintetic utilizat pentru realizarea de piese,
dispozitive sau sisteme artificiale, care au scopul de a înlocui şi/sau a prelua total sau
parţial funcţia unui ţesut viu, pentru un timp limitat sau nelimitat (îndelungat), sau de a
facilita refacerea ţesuturilor distruse şi care în timpul duratei de exploatare este în
contact cu ţesuturile, substanţele şi fluidele organismului uman.
Aceste produse artificiale, în perioada de utilizare, pot fi implantate în întregime în
interiorul organismului, parţial implantate dar cu penetrarea unei suprafeţe epiteliale (de
exemplu, pielea), astfel incât o parte este în afara corpului, plasate în interiorul unei
cavităţi, dar fără a intersecta o suprafaţă epitelială (proteze dentare, dispozitive
intrauterine, lentile de contact) sau plasate exterior organismului, dar cu acces la unele
ţesuturi sau fluide (sisteme extracorporale, conectate la sistemul cardio-vascular).
Spre deosebire de dispozitivele extracorporale, celelalte produse artificiale sunt
cunoscute sub denumirea generală de implante.
Implantul poate fi analizat prin patru aspecte:
 ● funcţional;
● structural;
● dimensional;
● material.
Analiza separată a fiecăruia din cele patru aspecte este, totuşi, dificilă, însă se pot
face următoarele consideraţii generale:
- aspectul funcţional se referă la funcţia (funcţiile) pe care implantul o (le) va
prelua, modul de suplinire a acesteia (acestora) şi modificările funcţionale care pot
apărea în sistemul ce înglobează ţesutul substituit sau în întregul organism;
- aspectul structural se referă la caracteristicile structurii (structurilor) ce pot
îndeplini funcţia (funcţiile) propuse;
- aspectul dimensional se referă la forma şi dimensiunile impuse, astfel încât
implantul să îndeplinească funcţia cerută;
- aspectul material se referă la tipul şi caracteristicile materialului sau materialelor
ce pot forma structura implantului, în ceea ce priveşte reacţia ţesutului, respectiv a
organismului ca întreg, la prezenţa acestui corp străin, precum şi răspunsul materialului
la solicitările pe care le suportă în timpul utilizării.
O caracteristică importantă a acestor structuri funcţionale este faptul că sunt
formate din materiale ce se diferenţiază prin modul de sinteză, caracteristici fizico-
chimice, structură, comportare la diverse solicitări. Cu toate că în abordarea curentă
atenţia este concentrată pe implant, sub cele patru aspecte ale sale, o abordare mult
mai benefică ar fi aceea când atenţia se va distribui asupra întregii structuri funcţionale,
implant/ţesut viu.
O primă consecinţă a celor prezentate este faptul că utilizarea implantului nu
determină înlocuirea fizică şi/sau funcţională a unui ţesut ci înlocuirea unei structuri
funcţionale bine delimitată în cadrul unui sistem (sintetizată prin procese biologice) cu o
alta, formată din componente biologice şi artificiale.
În finalul analizei foarte restrânse asupra problemelor de ordin general pe care le
determină utilizarea unui implant oarecare, putem conchide că succesul acestuia
depinde de două clase de caracteristici:
● acelea care determină capacitatea structurii de a îndeplini funcţia specificată în
mod corespunzător;
● acelea care determină compatibilitatea structurii cu ţesutul, respectiv cu
organismul ce îl încorporează.
 Termenii utilizaţi pentru a specifica cele două categorii de caracteristici sunt:
- biofuncţionalitate;
- biocompatibilitate.

1.1 Biofuncţionalitate

Utilizarea implantelor
Aplicaţiile implantelor au scopul de a rezolva probleme cum ar fi:
a) defecte congenitale ce dau naştere la deficienţe funcţionale;
b) defecte de dezvoltare cu consecinţe funcţionale;
c) boli care conduc la schimbări ireversibile în ţesuturi;
d) atrofierea sau pierderea graduală de ţesut;
e) tumori ce necesită îndepărtarea chirurgicală;
f) leziuni ale ţesuturilor ce necesită sprijin temporar în timpul procesului de
vindecare;
g) întreruperea conştientă a funcţiilor normale ale unor organe;
h) distribuirea controlată a medicamentelor;
i) refacerea aspectului estetic al unor ţesuturi.
Cele mai cunoscute aplicaţii ale implantelor, funcţie de sistem şi organ sunt
prezentate în tabelul 1.1.
Tabelul 1.1 - Aplicaţii ale implantelor
Sistem Organ Implant
Coloana vertebrală Tijă metalică Harrington, şuruburi pediculare
Osteo-articular Articulaţii Proteze de articulaţie
Oase Tije intramedulare, plăcuţe, şuruburi, sârme
Dinţi Implante dentare, proteze dentare
Stimulatoare cardiace
Cardio-vascular Inimă Valve cardiace artificiale
Vase sanguine Proteze vasculare
Suturi
Tuburi de drenaj
Creier
Nervos Tuburi de ghidare a regenerării nervilor
Nervi
Suturi
Uretere
Urinar Vezica urinară Catetere
Piele artificială (matrici calogenice)
Tegumentar Piele
Suturi
Lentile de contact
Senzorial Ochi Cristalin artificial
Ureche Proteze totale sau parţiale ale urechii interne
 După natura lor materialele utilizate pentru realizarea de implante sunt: metalice,
polimerice, ceramice şi compozite. Exemple de astfel de materiale sunt prezentate în
tabelul 1.2.

Tabelul 1.2 - Materiale pentru implante

Material Exemple Avantaj Dezavantaj Exemple de utilizare
1 2 3 4 5
Alumină, Inerţie chimică,
Elemente ale protezelor de
Oxid de Zr, Bioactivitate, Fragilitate,
articulaţie, implanturi dentare,
Ceramice Carbon, Rezistenţă Producere
acoperiri ale substraturilor
Sticle ridicată la dificilă
metalice
bioactive compresiuni
Pot degrada,
Suturi, proteze vasculare,
Nailon Se
elemente ale protezelor de
Silicon deformează
Rezistente, articulaţie, aplicaţii estetice,
Polimeri Teflon® în timp,
Uşor de fabricat capsule pentru senzori
Dacron ® Insuficient
implantabili, dispozitive
UHMWPE rezistente
electronice implantabile
mecanic
Elemente ale protezelor de
Rezintenţă
Titan, articulaţie, plăcuţe, şuruburi,
mecanică
Ti6Al4V, Corodează în cuie pentru fixarea frac-turilor
ridicată,
Metalice Oţel inox mediu biologic de os, implante dentare, valve
Prelucrabilitate
316 L uman cardiace artificiale, elemente
prin deformare,
Vitallium ale senzorilor şi dispozitivelor
Tenacitate
electronice implantabile

Cerinţe funcţionale
Este evident, din cele prezentate anterior, că aplicaţiile curente pentru care sunt
folosite biomaterialele au scopul de a suplini cel mult o funcţie fiziologică, fie ea
mecanică, chimică sau electrică. Funcţiile fiziologice suplinite sunt:
- transmiterea sarcinilor şi distribuţia tensiunilor;
- transmiterea mişcării prin intermediul articulţiilor;
- controlul circulaţiei sanguine;
- controlul circulaţiei altor fluide;
- generarea şi aplicarea de stimuli electrici;
- transmisia luminii;
- transmisia sunetului;
- regenerarea dirijată a ţesutului.
 Pe lângă aceste cerinţe funcţionale mai există şi altele, cum ar fi: refacerea
înfăţisării exterioare, distribuirea controlată a medicamentelor etc.
Selecţia materialelor pe baza biofuncţionalităţii
Urmărind lista cerinţelor funcţionale ce pot fi impuse unui implant este evident că,
cel puţin deocamdată, nu există o grupă de materiale universal acceptabile pentru
implanturi sau cel puţin un astfel de material.
O primă restricţie impusă este legată de sinteza materialelor şi fabricarea
implantelor ţinând seama de particularităţile aplicaţiei. Tendinţa manifestată în ultimii ani
este aceea de a produce implante la comandă din materiale adecvate, folosind
tehnologii moderne, cum ar fi Computer Assisted Design (CAD), Computer Assisted
Manufacturing (CAM), Computer Integrated Manufacturing (CIM), mai ales în ortopedie
şi stomatologie.
Biomaterialele utilizate în mod curent, prin proprietăţile fizico-chimice ar putea
asigura implantelor îndeplinirea cerinţelor funcţionale, însă capacitatea acestora de a
continua să-şi îndeplinească funcţia, atât timp cât este necesar, este determinată şi de
alţi factori. Implantul este supus, în primul rând, atacului sistemului imunitar, iar
interacţiunea dintre organism şi biomaterial poate provoca efecte nedorite, cum ar fi
iritaţia, infecţia, reacţiile alergice, toxicitatea, modificări morfo-patologice ale ţesuturilor,
cancer, precum şi deteriorări ale integrităţii implantului.
Consideraţiile prezentate indică existenţa unor criterii suplimentare de selecţie a
biomaterialelor, diferite de cele referitoare la biofuncţionalitate. Aceste criterii sunt
determinate de cerinţele pe care trebuie să le satisfacă un implant, astfel încât, cerinţele
funcţionale să fie îndeplinite. Toate aceste cerinţe sunt integrate unei noţiuni complexe
numită biocompatibilitate.

1.2 Biocompatibilitate

Principiile şi componentele biocompatibilităţii

Definit simplu, termenul de biocompatibilitate ar reprezenta absenţa totală a
interacţiunii dintre material şi ţesut. Astfel, un material pentru a putea face parte din
categoria biomaterialelor ar trebui să satisfacă două condiţii:
- să asigure preluarea funcţiei ţesutului deteriorat de către implant;
- să fie inert chimic în mediul de exploatare, adică în organismul uman.
Acest mod de abordare a problemei a dat rezultate bune, obţinându-se câteva
grupe de materiale ce pot satisface acceptabil ambele cerinţe.
 Probabilitatea realizării unor implante multifuncţionale, complexe, cu utilizări pe
termen lung este scăzută. Pentru perioade de exploatare mari este mult mai important
ca implantul să fie acceptat cât mai bine de organism decât să fie tolerat de către
acesta. În acest mod, printr-o interacţiune corespunzătoare între biomaterial şi ţesut,
ansamblul implant/ţesut devine un sistem integrat şi omogen pentru perioade
îndelungate de timp.
Din aceste motive biocompatibilitatea a fost redefinită ca fiind capacitatea unui
biomaterial de a realiza, pentru o aplicatie specifica, un răspuns corespunzator al
organismului gazdă.
Această definiţie are în vedere totalitatea interacţiunilor ce există între implant şi
ţesut, facand referire directă la evoluţia în timp şi spaţiu a răspunsului organismului ce
integrează acest implant, deoarece performanţa ansamblului implant/ţesut este
controlată şi determinată de reacţia ţesutului şi organismului.
Răspunsul organismului, respectiv al ţesutului gazdă sunt dependente de
proprietăţile biomaterialului şi de stabilitatea sa chimică. Susceptibilitatea materialului la
degradare şi efectele acestei degradări asupra ţesutului, respectiv asupra organismului,
sunt caracteristicile esenţiale ale biocompatibilităţii.
Răspunsul organismului
Răspunsul organismului gazdă cuprinde trei componente, funcţie de locul de
manifestare :
● reacţia prezentă la interfaţa biomaterial/ţesut;
● răspunsul local, prezent în imediata vecinătate a materialului;
● efectele sistemice, localizate în zone mult depărtate de cea a interfeţei
biomaterial/ţesut, efecte de natură bacteriologică, imunologică, metabolică,
carcinogenică.
După implantare, între ţesutul gazdă şi implant se formează o interfaţă artificială.
În primele momente ce urmează implantării, ţesutul de la interfaţă este invadat de o fază
lichidă formată, în principal, din sânge, astfel încât are loc adsorbţia proteinelor din
această fază pe suprafaţa implantului, aşa-numita reacţie interfacială, proces determinat
de cel puţin trei forţe motrice:
- existenţa unei diferenţe negative de energie liberă la interfaţă;
- caracterul bivalent polar/nepolar al proteinelor;
- solubilitatea parţială a proteinelor.
 Tipul mecanismului de fixare a proteinelor depinde de natura şi proprietăţile
superficiale ale implantului. Prezenţa proteinelor pe suprafaţa implantului, deşi nu pare a
fi de importanţă pentru aplicaţiile pe termen lung, poate influenţa procesele de
degradare a materialului implantului şi poate determina întreaga activitate celulară de la
interfaţa ţesut/implant, fapt de importanţă deosebită în multe aplicaţii.
Procedura de implantare implică distrugerea locală a ţesutului gazdă prin
intervenţia chirurgicală necesară introducerii implantului, distrugere ce provoacă aşa-
numitul proces de vindecare a rănii, care cuprinde trei etape biologice:
- inflamaţia;
- refacerea;
- remodelarea.
Implantul, întrucât nu poate fi îndepărtat din zona distrusă a ţesutului, constituie un
factor permanent de iritare, influenţând procesul normal de vindecare.
Manifestarea răspunsului local, în condiţiile prezentate anterior, va fi o capsulă
fibroasă, subţire, ce izolează implantul, rezultat considerat ca fiind răspunsul clasic
minim la implant.
Dacă materialul este supus oricărui proces de degradare (chimic, electrochimic,
mecanic), produşii rezultaţi pot fi eliberaţi în ţesutul gazdă, influenţând activitatea
celulară şi extracelulară. Aceste modificări ale procesului normal de vindecare contribuie
la o reacţie mai extinsă a ţesutului, prelungind şi intensificând atât inflamaţia cât şi
refacerea, răspunsul local având drept rezultat o capsulă fibroasă cu o grosime mai
mare sau, în unele cazuri, formarea unui ţesut granular.
În cazuri extreme, când vitezele proceselor de degradare sunt ridicate sau produşii
eliberaţi sunt biologic activi sau toxici, răspunsul local poate determina moartea locală a
ţesutului, producând o zonă de ţesut necrozat.
După parcurgerea perioadei de refacere, în care este restabilită continuitatea
ţesutului, se iniţiază procesul de remodelare ca urmare a capacităţii structurilor biologice
de a se forma ca răspuns la funcţia îndeplinită, având o maximă eficienţă funcţională cu
un minim de resurse. Existenţa implantului în zona ţesutului supusă remodelării, având
în vedere rolul acestuia de a suplini o funcţie fiziologică, influenţează acest proces
biologic, rezultând un ţesut cu o structură modificată.
Modul de distribuire a produşilor de degradare a materialului unui implant are o
deosebită importanţă pentru organism, considerat ca sistem, întrucât transportul şi
acumularea acestora în alte ţesuturi şi organe provoacă aşa-numitele efecte sistemice.
 Din cele prezentate se poate considera că răspunsul global este rezultatul
interacţiunilor ce există între implant şi ţesutul gazdă, respectiv organism, un rol deosebit
avându-l fenomenele de la interfaţa ţesut/implant. Evoluţia acestora este dependentă de
proprietăţile şi caracteristicile de volum, respectiv superficiale ale materialului
implantului, precum şi de comportarea implantului în mediul biologic specific
organismului uman. Prin analiza reacţiilor de la interfaţa implant/ţesut se poate face o
distincţie între materialele bioinerte, biotolerate şi bioactive şi, de asemenea, se pot
obţine informaţii referitoare la biofuncţionalitate, biocompatibilitate, biodegradare,
bioactivitate.
Răspunsul global al organismului, considerat ca o măsură a biocompatibilităţii,
este condiţionat de factorii prezentaţi în tabelul 1.3.

Tabelul 1.3. - Condiţionările biocompatibilităţii

Localizarea Condiţionarea
Proprietăţile chimice de volum
Proprietăţile chimice superficiale
Rugozitatea suprafeţei
Porozitatea superficială
Material Energia superficială
Sarcina suprafeţei
Stabilitatea fizico-chimică
Proprietăţile chimice ale produşilor de degradare
Caracteristicile fizice ale produşilor de degradare
Mărime
Implant Formă
Modul de elasticitate/Rigiditate
Specia (în experimente pe animale)
Tipul şi localizarea ţesutului
Organism gazdă Vârstă
Sex
Starea generală de sănătate
Tratamentul medicamentos
Tehnica operatorie
Metoda de implantare Fixarea implant-ţesut
Infecţia

1.3 Proprietãţi ale materialelor pentru implante

Implantele chirurgicale destinate restaurării funcţiilor asigurate de către ţestul dur

în organismul uman trebuie să răspundă unui caiet de sarcini riguros, care ţine seama
de anatomia şi fiziologia organului sănătos şi de ţesuturile gazdă, precum şi de
materialele şi tehnicile disponibile sau în curs de concepţie.
 Biomaterialele sunt materiale destinate a fi implantate intr-un organism viu, în
cazul de faţă, omul. Ele trebuie să înlocuiască sau să ajute la reconstrucţia ţesuturilor
dure distruse de boală sau de diverse traumatisme. Era modernă a biomaterialelor
debutează în anii 60, la ora actuală existând peste 50 de materiale care se utilizează la
realizarea dispozitivelor protetice implantate în mod curent. Trebuie amintit faptul că
aproximativ 20 % din activitatea chirurgicală este consacrată utilizării acestor noi
materiale. Biomaterialele sunt de diverse tipuri: aliaje metalice, materiale ceramice,
polimeri sau compozite.
Principalele trei direcţii de aplicaţie ale biomaterialelor de implant sunt:
- reconstrucţia scheletului;
- restaurarea dentară;
- reconstrucţia urechii medii în cazurile de surzenie.
Scopul utilizării implantelor de orice fel este de a reda sau ameliora starea de
confort fizic şi psihic a pacientului. Reuşita implantării depinde de următoarele elemente:
calitatea implantului, tehnica chirurgicală şi indicaţiile terapeutice postoperatorii.
O operaţie reuşită din punct de vedere tehnic, cu un implant corespunzător
calitativ, dar cu indicaţii postoperatorii greşite poate conduce, în timp, la un eşec.
Calitatea implantului este cel puţin la fel de importantă ca şi tehnica de implantare şi
comportarea postoperatorie a pacientului. Referitor la acest ultim aspect, trebuie
precizat faptul că fixarea biologică nu se poate realiza decât după trecerea mai multor
săptămâni, timp în care este esenţială absenţa mişcărilor şi a exceselor de tensiuni la
interfaţa os-implant.
În ceea ce priveşte implantul ca şi implantarea acestuia, trebuie sa se aibă in
vedere faptul că natura face lucrurile bine, iar linia de urmat pentru a realiza o restaurare
funcţională optimă este de a copia modelul cel mai bun existent in natură.
Următoarele aspecte prezintă importanţă deosebită in chirurgia restaurativa şi de
aceea trebuie documentate cu mare atenţie :
- anatomia şi fiziologia, adică natura, funcţiile şi funcţionarea organelor sănătoase;
- cunoaşterea şi interpretarea corectă a reacţiilor ţesutului “gazdă” în prezenţa
implantului;
- cunoaşterea globală a materialelor şi tehnicilor disponibile.
Succesul pe termen lung al unui implant depinde de asimilarea acestuia de către
organism, adică de legăturile care se crează între implant şi ţesutul cu care intră în
contact. Zona critică se situează la contactul între ţesutul “gazdă ” viu şi implant.
 Integritatea şi comportarea pe termen lung a acestor legături depind, în final, de
reacţiile ţesutului, care pot fi de acceptare sau de respingere. Trebuie evitaţi cu orice
preţ factorii stimulanţi care pot alerta organismul şi declanşa reacţia de respingere la
corp străin.
Înainte de toate implantul va trebui să fie biocompatibil: netoxic, nealergic,
necancerigen. Totodată, pentru că implantul trebuie să asigure şi o funcţie mecanică,
materialul de implant trebuie să prezinte proprietăţi mecanice similare organului afectat,
care trebuie înlocuit. În termeni concreţi, curba de deformare în funcţie de sarcină
trebuie să fie comparabilă mai ales în cazul modulului de elasticitate. Morfologia
implantului va trebui să respecte şi să se încadreze în diagrama de eforturi, să nu
afecteze vascularizarea ţesutului osos înconjurător. În scopul evitării apariţiei ţesutului
fibros care ar conduce la “încapsularea “implantului cu consecinţa lipsei aderenţei între
implant şi ţesutul osos nu trebuie să existe joc, ceea ce ar putea produce deplasări
relative. Fixarea perfectă a implantului este de foarte mare importanţă. Această fixare se
poate realiza prin mai multe tipuri de mijloace:
- mijloace mecanice, cum ar fi şuruburi, introducerea presată, cimenturi
polimerice.
Ultima dintre soluţiile precizate mai sus, cea mai utilizată până in prezent,
foloseşte pentru fixarea implantului un ciment care face priză, prin polimerizare, cu
implantul si ţesutul osos, dar aceasta legatura reprezintă punctul cel mai slab al
sistemului. Cimentul utilizat in astfel de situatii este un polimetacrilat de etil, obţinut prin
amestecarea unui monomer lichid cu pulberea aceluiaşi material deja polimerizat.
Polimerizarea in vivo cu ajutorul unui catalizator prezintă anumite particularităţi. Pe
de o parte, reacţia este exotermă şi poate ridica temperatura ţesuturilor înconjurătoare
până la 650C timp de mai multe secunde, ceea ce va antrena o necroză superficială a
ţesutului osos la contactul cu cimentul. Pe de altă parte, o fracţiune deloc neglijabilă de
monomer toxic, care nu s-a evaporat, impregnează ţesutul. Reacţia de polimerizare se
efectuează cu o contracţie de 0,5 %, cu consecinţa apariţiei porozităţilor necontrolabile.
Aceste fenomene pot provoca o deteriorare mai mult sau mai puţin pronunţată la
interfaţa os-ciment-metal, ceea ce poate determina în timp pierderea implantului.
Această soluţie de fixare este pe cale de a fi abandonată, ea fiind înlocuită cu fixarea
biologică.
- mijloace biologice, când ţesutul osos aderă (creşte) pe suprafaţa implantului.
 Este evident că acest tip de legătură depinde indisolubil de proprietăţile de
suprafaţă ale implantului. Formarea acestui tip de legătură între implant şi ţesutul osos
este favorizată de mărimea suprafeţei de contact efective cu ţesutul osos. Aceasta se
realizează prin crearea pe suprafaţa de contact a unei reţele de striaţii sau microalveole
realizabile fie prin turnare, fie prin operaţii de aşchiere. Pentru obtinerea unei suprafete
de contact cat mai mari la implante, in literatura de specialitate se aminteste şi de
tehnologia presării izostatice la cald a acestora, într-o matriţă prelucrată în relief, cu
configuraţia dorită.
Cresterea aderentei tesutului osos la implant se poate realiza si prin pulverizarea
în plasmă pe dispozitivul medical fie a pulberii de titan, fie a unor ceramici bioactive.
O altă cerinţă majoră privind implantele se refera la rezistenţa mecanică şi, în
special, rezistenţa la oboseală pe care acestea trebuie sa le posede. Spre deosebire de
materialele artificiale, osul, cel puţin în condiţii normale, nu este afectat de oboseală
mecanică. Fragilitatea osului, apărută la vârste înaintate, nu este decât consecinţa unor
fenomene hormonale şi nu a solicitărilor mecanice la care acesta este supus în mod
normal. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că ţesuturile umane, implicit ţesutul
osos, sunt supuse unui proces continuu de regenerare. Evident că un implant artificial
nu se comportă în acelaşi mod ca ţesutul osos şi de aceea este esenţial ca aceste
dispozitive medicale să posede o rezistenţă la oboseală cât mai ridicată. Solicitările la
care sunt supuse articulaţiile şi sistemul osos în general sunt foarte mari. De exemplu,
articulaţia de şold, ca urmare a fenomenului de braţ de pârghie, suportă în timpul unui
mers normal, de 3 ori greutatea corpului la fiecare pas. Aceste valori pot atinge de 6 – 7
ori greutatea corpului. În timpul mersului sau alergării pe o distanta de 5 km pe zi, timp
de 40 de ani, o articulaţie este supusă la circa 70x10 6 cicluri. Puţine materiale
dimensionate la cotele femurului uman sunt capabile să reziste la astfel de solicitări. Prin
urmare, pentru realizarea unui dispozitiv implantabil adecvat sunt esenţiale atat alegerea
materialului cât şi geometria implantului şi tehnologia lui de fabricaţie.
Cerinţele referitoare la materialele pentru implant sunt:
- biocompatibilitatea;
- rezistenţa la coroziune ;
- rezistenţa mecanică ;
- capacitatea de prelucrabilitate (plasticitatea, ductilitatea);
- preţul de cost acceptabil şi accesibilitatea.
 Asigurarea funcţionalităţi de durată a implantelor este data de geometria
implantului, starea suprafeţei sale, operabilitatea implantului, capacitatea fiziologică de
funcţionare a implantului.

1.4 Aplicatiile biomaterialelor metalice

Materialele metalice au fost utilizate sub variate forme ca implante. Primul material
metalic produs special pentru fabricarea de implanturi a fost “Sherman Vanadium Steel
“. Au urmat aliajele Co-Cr, cel mai cunoscut fiind Vitallium, oţelurile inoxidabile 302, 316,
316 L, titanul tehnic pur şi unele aliaje ale sale, utilizate şi în prezent cu excepţia
oţelului inoxidabil 302.

Majoritatea metalelor întâlnite în materialele metalice pentru fabricarea implantelor,

cum ar fi Fe, Cr, Co, Ni, Mo, W etc, pot fi tolerate de către organismul uman în cantităţi
mici.
Materialele metalice, în mare parte, corodează în mediul organismului uman.
Consecinţa coroziunii este pierderea de material, care va afecta atât comportarea
implantului cât, mai ales, poate provoca, prin produşii de coroziune eliberaţi în ţesut (şi,
uneori, transportaţi către alte zone ale organismului), efecte nedorite.
Cele mai cunoscute aplicaţii ale biomaterialelor metalice sunt:
● componente ale protezelor de articulaţie;
● implante pentru asistarea refacerii ţesutului osos fracturat ;
● implante pentru corectarea defectelor de poziţie ale coloanei vertebrale;
● implante dentare;
● componente ale protezelor valvelor cardiace şi valvelor venelor principa;l
● capsule pentru dispozitive electronice implantabile;
● electrozi;
● suturi.
Tehnologiile de realizare ale implantelor chirurgicale şi dentare cunosc cea mai
puternică dezvoltare în industria biomedicală. Participanţii şi ponderea acestora la piaţa
mondială de biodispozitive/biomateriale sunt prezentaţi în figura 1.1, iar ratele de
creştere a pieţelor tehnologiilor medicale în figura 1.2.
 50

45 SUA
Europa de Vest
40
Asia de S-E
35 Canada
P o n d erea, [% ]

30 America Centrala si de Sud

Europa de Est
25
China/Hong Kong

20 Restul Asiei
Orientul Mijlociu
15
Africa
10 Australia

Figura 1.1 - Piaţa mondială de biodispozitive / biomateriale

20 1987-90
1994-96
1997-99 (estimat)

16
P o n d e re a , [ % ]

12

4
A m e r ic a L a tin a

T o ta l m o n d ia l
J a p o n ia
E u ro p a

0
A s ia
SU A

Figura 1.2 - Evoluţia pieţelor tehnologilor medicale

Importanta economică şi medicală a implantelor metalice în tratarea

traumatismelor şi bolilor osteoarticulare este binecunoscută. Mai mult de 40 de
biomateriale sunt utilizate pentru realizarea a peste 50 dispozitive de înlocuire sau
protezare.
 Succesul acestora este atestat prin numărul în creştere al dispozitivelor utilizate.
Astfel, în Franţa existau, la nivelul anului 1994 circa 60 000 proteze totale de şold şi 20
000 proteze totale de genunchi.
La nivel mondial, în prezent, se realizează anual circa 300 000 de înlocuiri ale
articulaţiei şoldului. Se estimează că aproximativ 0,1 %/an din populaţia Europei şi
Americii de Nord necesită o înlocuire a articulaţiei şoldului.
Totuşi, protezele ce trebuie să rămână implantate in corpul uman pe toată durata
vieţii pacientului ridică, încă, probleme, după cum reiese din numărul relativ ridicat de
reintervenţii chirurgicale. În medie 15 % din operaţiile practicate în serviciile de ortopedie
specializate sunt reprezentate de serviciile de reintervenţie. La protezele totale de şold
cimentate, circa 10 % din intervenţiile chirurgicale realizate într-o perioadă de 10 ani au
necesitat reintervenţii chirurgicale.
În prezent, peste 90 % din înlocuirile de articulaţie realizate au o durabilitate de
peste 10 ani, putând ajunge până la 15 ani, însă, obiectivul ce se impune acestor
înlocuiri este de a avea durabilităţi de 20 - 30 ani.

2. TITANUL SI ALIAJELE DE TITAN IN IMPLANTOLOGIE

Materialele de implant cu stabilitate de lungă durată se folosesc în diverse domenii

ale chirurgiei ortopedice, dentare sau cardiovasculare. Aceste materiale sunt alese, în
primul rând, în funcţie de compatibilitatea cu ţesuturile vii. Dar pe lângă
biocompatibilitate, ţinând cont de forţele care acţionează asupra implantului, aceste
materiale trebuie să posede şi caracteristici mecanice adecvate. Condiţiile de
funcţionare a implantelor supuse la solicitări mecanice complexe impun valori ridicate
ale rezistenţei la tracţiune, compresibilităţii şi ale rezistenţei la oboseală
În chirurgia ortopedică sau stomatologică modernă se utilizeaza frecvent
materialele metalice pentru vindecarea sau înlocuirea organelor afectate de boală sau
diverse traumatisme. Materialele metalice cele mai des folosite sunt oţelurile inoxidabile,
aliajele cobaltului, titanul şi aliajele sale.
Rezistenţa titanului la degradarea eletrochimică, răspunsul biologic benign pe care
îl determină, greutatea relativ mică, densitatea redusă, modulul de elasticitate cu valori
mici şi rezistenţa sa crescută au făcut din materialele pe bază de titan o categorie foarte
atrăgătoare pentru uzul medical. Titanul formează un strat de oxid foarte stabil, cu
grosime de ordinul angstromilor, pasivarea având loc într-un timp foarte scurt
(nanosecunde, 10-9sec). Formarea oxidului constituie baza rezistenţei la coroziune şi a
biocompatibilităţii titanului. Astfel, titanul a devenit materialul utilizat din ce în ce mai des
în medicina, atât pentru execuţia implantelor şi protezelor cât şi a instrumentelor şi
echipamentelor medicale.
Din punct de vedere al inerţiei faţă de ţesuturile vii, pentru implante de lungă
durată, titanul şi aliajele de titan prezintă un comportament care le face preferabile
celorlalte materiale. Condiţiile impuse materialelor metalice pentru implant şi anume,
rezistenţa la coroziune, biocompatibilitatea şi caracteristicile mecanice, în special
rezistenţa la oboseală, sunt asigurate la niveluri ridicate de aliajele de titan.
Titanul şi aliajele sale s-au impus pentru că posedă caracteristici optime care se
cer materialelor pentru implante şi anume:
- rezistenţă foarte bună la coroziune;
- biocompatibilitate;
- proprietăţi mecanice şi rezistenţă la oboseală excelente;
- tenacitate;
- modul de elasticitate scăzut;
- rezistenţă satisfăcătoare la uzură;
- preţ accesibil.

2.1 TITANUL COMERCIAL PUR

2.1.1 Proprietăţi fizico-chimice ale titanului

Proprietăţile fizice ale titanului sunt prezentate în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1
Temperatura
Proprietăţi fizice Valoarea
(0C)
Masa atomică - 47,9
Număr atomic - 22
Sistemul de cristalizare
Tia ‹ 882 cvc
Tib › 882 hexagonal
Greutatea specifică
Tia 20 4,55 g/cm3
Tib 900 4,32 g/cm3
Temperatura de topire - 1 668 ± 4 0C
Temperatura de fierbere - 3 000 0C
Căldura specifică 20 0,543 j/gxgrd
Conductibilitatea termică 100 0,152 j/cmxsxgrd
 Modulul de elasticitate 11 200 daN/mm2
Modulul de forfecare 4 100 daN/mm2

Titanul are două modificări alotropice: faza Tia stabilă la temperaturi sub 8820C şi
faza Tib stabilă peste această temperatură. În aliaje, în funcţie de natura şi concentraţia
elementelor de aliere, temperatura de tranziţie a® b şi b® a se poate modifica. Din
acest punct de vedere, elementele de aliere se împart în elemente betagene - care
stabilizează faza b şi alfagene - care stabilizează faza a.
Titanul este un element activ din punct de vedere chimic, locul sau în seria
electrochimică a metalelor fiind între magneziu şi beriliu, prin urmare ar trebui să se
corodeze puternic. Totuşi, pe suprafaţa metalului se formează o peliculă superficială de
protecţie, ca şi în cazul aluminiului, a cărei compoziţie, în cele mai multe cazuri
corespunde formulei TiO2, având la temperatura ambiantă o grosime de 20-25Å.
Această peliculă deosebit de densă şi compactă conduce la obţinerea unei înalte
rezistenţe la coroziune, uneori superioară oţelurilor inoxidabile. Rezistenţa la coroziune
poate fi mărită prin alierea cu molibden, tantal, zirconiu, niobiu, paladiu, crom, mangan.
La încălzirea în aer, titanul şi aliajele sale interacţionează cu oxigenul, hidrogenul
şi azotul, formând combinaţii care constitue pelicule superficiale sau se dizolvă în stratul
superficial, conducând la durificarea acestuia. La creşterea temperaturii viteza de
oxidare se intensifică, însă, spre deosebire de oxidarea altor metale, odată cu apariţia
peliculei de oxid, se formează şi un strat bogat în gazul dizolvat care reprezintă soluţii
solide de oxigen în titan.

2.1.2 Utilizarea titanului comercial pur in implantologie

Titanul pur comercial (c.p.Ti) este utilizat, în special, pentru implante dentare,
pentru acoperirea suprafeţelor şi, mai recent, pentru coroane, proteze totale şi parţiale şi
sârme ortodontice. Titanul pur comercial este disponibil în patru variante, tabelul 2.2, în
care variază conţinuturile de oxigen (0,18-0,40 %) şi de fier (0,20-0,50 %). Aceste
diferenţe aparent mici ale concentraţiilor au efecte semnificative asupra proprietăţilor
fizice şi mecanice – vezi tabelul 2.3.

Tabelul 2.2 – Tipuri de titan comercial pur

Simbol Nr. Compoziţia chimică, %
 material Femax Omax Nmax Cmax Hmax Ti
Ti 1 (Grade 1) 3.7025 0,15 0,12 0,05 0,06 0,013 Rest
Ti 2 (Grade 2) 3.7035 0,20 0,18 0,05 0,06 0,013 Rest
Ti 3 (Grade 3) 3.7055 0,25 0,25 0,05 0,06 0,013 Rest
Ti 4 (Grade 4) 3.7065 0,30 0,30 0,05 0,06 0,013 Rest

Tabelul 2.3 - Caracteristicile mecanice ale tipurilor de titan comercial pur (valori
informative)
Rezistenţa la Limita de Alungirea la
Duritatea HV
Tipul rupere Rm curgere Rp0,2 rupere A5
10
(N/mm2) (N/mm2), min. (%), min.
Ti 1 (Grade 1) 290…410 180 30 126
Ti 2 (Grade 2) 390…540 250 22 158
Ti 3 (Grade 3) 460…590 320 18 179
Ti 4 (Grade 4) 540…740 390 16 211
Ti 2 (Grade2), turnat 520…650 320…340 6…15 200…220

Analiza datelor din tabelele 2.2 şi 2.3 arată că, prin uşoara variere a elementelor
din tabelul 1, proprietăţile mecanice ale titanului comercial pur pot fi modificate astfel
încât să acopere o paletă largă de aliaje dentare clasice.
La temperatura camerei, titanul comercial pur are o reţea de cristalizare HCP, fapt
ce indică prezenţa fazei alfa (a). Prin încălzire, se realizează o transforamare de fază.
La 8830C, se formează o reţea cubică cu feţe centrate, ceea ce sugerează formarea
unei faze b. Un component cu fază b predominantă este mai casant decât un
component cu microstructură tip a. Ca şi în cazul altor metale, temperatura şi timpul de
prelucrare şi tratamentul termic dictează cantitatea, raportul şi distribuţia fazelor,
compoziţia generală, microstructura şi caracteristicile rezultante. În consecinţă,
temperatura de turnare şi modul de răcire sunt factori esenţiali în asigurarea succesului
turnării.
Densitatea titanului comercial pur (4,5 g/cm3) este aproximativ jumătate din
valoarea densităţilor altor aliaje metalice de bază. Modulul de elasticitate (100 GPa) este
tot cam jumătate din valorile menţionate anterior. Limita de curgere şi rezistenţa la
rupere prin tracţiune variază între 170 şi 480 MPa, respectiv 240 – 550 MPa, în funcţie
de concentraţia titanului.
Titanul (şi aliajele de titan) prezintă o serie de caracteristici mecanice comparabile
cu cele ale unor aliaje nobile, dar el prezintă avantajul unui preţ de cost mai scăzut. În
tabelul 2.4 sunt prezentate caracteristicile titanului comparativ cu 2 aliaje nobile.

Tabelul 2.4
Caracteristica Aliajul
 DEGULOROM M DEGUDENT U TIKRUTAN RT 20
(Degussa) (Degussa) (Krupp)
99,167 Ti
70 Au 77Au 0,35 Fe
Compoziţia chimică 13,5 Ag 9,8 Pt 0,30 O
(% masice) 8,8 Cu 8,9 Pd 0,07 N
4,4 Pt > 2 Ag, Cu, 0,10 C
> 2 Pd, Zn, Ir Fe, Ir, Re, Sn 0,013 H
Densitatea (g/cm3) 15,7 18,8 4,51
Duritatea HV 5 170…235 200…240 160…200
Rezistenţa la rupere (N/mm2) 520…740 580…630 540…740
Limita de curgere (N/mm2) 400…620 470…580 390…480
Modulul de elasticitate longitudinală
98.000 108.000 108.000
(N/mm2)

Cei mai importanţi factori legaţi de biomaterialele pe bază de titan turnate sub
formă de implante sunt punctul de topire ridicat (» 1700 0C, pentru titanul comercial pur)
şi reactivitatea chimică. Datorită punctului de topire ridicat, sunt necesare proceduri de
topire, cicluri de răcire, materiale pentru tipare şi echipament de turnare speciale pentru
a preveni contaminarea. Titanul este un material gheter (substanţă absorbantă de gaze),
care reacţionează cu elementele gazoase de tipul hidrogenului, oxigenului şi azotului, în
special la temperaturi ridicate (>600 0C). În consecinţă, orice manipulare a titanului la
temperaturi ridicate trebuie realizată sub vid. Fără un vid bine controlat, suprafeţele
titanului se vor contamina cu un strat superficial dur, bogat în oxigen de tip a, care poate
avea grosimea de 100 mm. Straturile superficiale de această grosime reduc rezistenţa şi
ductilitatea şi favorizează fisurarea, datorită efectului de fragilizare al oxigenului.
Tehnologia necesară combaterii acestor factori este cea care face titanul pentru turnare
atât de costisitor.
Datorită densităţii reduse a titanului, turnarea prin mecanismele convenţionale
(centrifugare) este dificilă. În ultimii 10-15 ani, au fost elaborate tehnici avansate, care
combină turnarea centrifugală, în vid, sub presiune şi gravitaţională şi tehnici de topire
evoluate (de ex. topirea în arc electric). Aceste progrese au crescut accesibilitatea
materialelor pe bază de titan.
În tehnica dentară s-a folosit în exculsivitate titan de puritate comercială care, în
stare deformată, asigura caracteristicile mecanice necesare pentru implant astfel incat
acesta sa reziste la solicitarile la care este supus in cavitatea bucală. Titanul pur a fost
turnat sub formă de coroane, proteze parţiale şi plăci ale protezelor totale. Intre primii
trei producatori din lume pentru implantele dentare se afla două companii europene -
Nobel Biocare (Suedia) şi Strauman (Elveţia) -, iar cantitatea de implante produsa in
prezent pe plan mondial este mai mult decât dublu fata de situatia inregistrata in urma
cu 10 ani.
Firmele producătoare de titan comercial pur sub formă de produse turnate şi
laminate comercializează materiale performante, de înaltă puritate, cu următoarele
caracteristici efective:
Compoziţia chimică (%)
Oxigen : 0,09
Azot : 0,01
Carbon : 0,01
Fier : 0,05
Hidrogen : 0,001
Titan : rest (cca. 99,84%)
Caracteristici mecanice (în stare laminată)
Rezistenţa la rupere Rm = 460 N/mm2
Limita de curgere Rp 0,1 = 337 N/mm2
Alungirea la rupere A5 = 36%
Standardele franceze includ 3 calităţi de titan nealiat (impropriu spus, pentru că
titanul este impurificat controlat cu oxigen sau fier), şi anume: UT35 (cu variantele UT35-
E şi UT35-02), UT40 şi UT60. În tabelele 2.5 si 2.6 sunt prezentate compoziţia chimică
şi caracteristicile mecanice pentru aceste sortimente de titan nealiat.

Tabelul 2. – Compoziţia chimică (% greutate)

Calitatea O2 N2 Fe C H2
UT35 0,2 0,05 0,2 0,08 0,0125
Ut40 0,25 0,06 0,25 0,08 0,0125
UT60 0,40 0,07 0,35 0,10 0,0125

Tabelul 2.6 - Caracteristici mecanice (recopt)

Rezistenţă la rupere Limita de elasticitate Alungire
Calitatea
( N/mm2 ) ( N/mm2 ) (%)
UT 35 290-410 195 22
UT 40 390-540 275 20
UT 60 540-730 440 15

În Germania se foloseşte pentru implante stomatologice şi chiar şi pentru cele

ortopedice o calitate de titan standardizată ISO 5832/II, care este impurificat controlat cu
oxigen şi fier pentru creşterea caracteristicilor mecanice. Compoziţia chimică şi
caracteristicile mecanice pentru aceasta calitate de titan sunt cele din tabelul 2.7,
respectiv 2.8.

Tabelul 2.7-Compoziţia chimică (%greutate)

Calitatea O2 N2 Fe C H2
ISO5832/II max. 0,4 max 0,05 max 0,5 max. 0,1 max 0,015

Tabelul 2.8 - Caracteristici mecanice

Starea Rezistenţă la rupere Modul de elasticitate Alungire
( N/mm2 ) ( N/mm2 ) (%)
Forjat şi recopt min. 550 110.000 min.20
Deformat la rece min. 800 110.000 min.15

Pentru caracteristicile prezentate în tabelele de mai sus se pune întrebarea dacă

în condiţiile de solicitare ale implantului în funcţionare sunt suficiente aceste valori. S-au
efectuat calcule şi experimente pentru implante de titan cu diametrul de 3 mm, pentru
determinarea eforturilor laterale şi axiale la care un asemenea tip de implant cedează, în
secţiunile sale cele mai periculoase. Experimentele au demonstrat că implantul suportă
forţe laterale până la 20 kg, iar la solicitarea laterală forţele nu sunt cu mult mai mari.
Caracteristicile de rezistenţă proprii materialului fac faţă acestor solicitări în cazul
implantelor stomatologice.
Sunt însă situaţii, în chirurgia ortopedică (cazul protezelor pentru articulaţii sau în
tratarea fracturilor) când forţele care acţionează asupra implantului sunt considerabil mai
mari şi solicitările sunt mult mai complexe. În aceste situaţii se impune utilizarea unor
materiale cu caracteristici mecanice superioare care să facă faţă solicitărilor impuse
implantului. În acest scop se utilizează aliajele de titan care imbină proprietăţile de
biocompatibilitate specifice titanului cu caracteristici mecanice cel puţin la fel de bune cu
ale materialelor clasice (oţelul inoxidabil).

2.2 ALIAJE ALE TITANULUI IN IMPLANTOLOGIE

Aliajele de titan au puncte de topire mai mici decât ale metalului pur. Prin aliere,
temperatura de topire poate fi redusă la valori similare celor ale aliajelor crom-nichel şi
crom-cobalt. De exemplu, aliajele Ti-Pd şi Ti-Cu au puncte de topire de aprox. 1350 0C.
Temperaturile de turnare mai mici pot reduce reactivitatea titanului cu oxigenul şi cu alte
gaze. Au fost realizate piese turnate din aliaje binare şi ternare pe bază de titan. Aliajul
Ti13Cu4,5Ni a fost turnat sub formă de coroane şi proteze parţiale utilizând tehnologia
de turnare sub vid. Alte aliaje, de tipul Ti15V, Ti20Cu, Ti30Pd, TiCo şi TiCu sunt încă în
stadii experimentale, nefiind încă utilizate în studii clinice de mare anvergură.
 În prezent, pe piată sunt disponibile mai multe aliaje de titan. Dintre acestea,
Ti6Al4V este cel mai larg utilizat. Aliajele maleabile ale titanului şi nichelului şi ale
titanului şi molibdenului sunt folosite în obţinerea sârmelor ortodontice.
Tabelul 2.9 prezinta compozitiile chimice pentru cateva aliaje de titan iar in tabelul
2.10 sunt aratate caracteristicile mecanice ale acestor aliaje.

Tabelul 2.9 – Compozitia chimica a unor aliaje de titan

Compoziţia chimică,%
Marca de aliaj
O Fe N C H
de titan Altele Ti
max. max. max. max. max.
Aliaje de titan slab aliate (structură α)
Ti-1Pd 0,17 0,15 0,03 0,06 0,013 Pd min.0,6 rest
Ti-2Pd 0,18 0,20 0,05 0,06 0,013 Pd min.0,6 rest
Ti-3Pd 0,25 0,25 0,05 0,06 0,013 Pd min. 0,6 rest
Aliaje de titan înalt aliate (structură α+ β)
Ti-6Al-4V 0,146 0,204 0,042 0,011 0,0045 Al 6,26; V 4,15 rest
Ti-4Al-4Mn 0,144 0,202 0,042 0,012 0,005 Al 4,0; Mn 4,0 rest
Ti-1,5Cr-1,2Mo 0,127 0,197 0,044 0,010 0,005 Cr 1,5; Mo1,2 rest
Aliaje de titan înalt aliate (structură β)
Ti-13V-11Cr-9Al 0,120 0,190 0,040 0,010 0,003 V 13;Cr11;Al 3 rest

Tabelul 2.10 - Principalele caracteristici mecanice ale aliajelor de titan

Caracteristici mecanice
Rezistenţă Alungirea Energia de
Marca de aliaj
Limita de la tracţiune, la rupere, rupere KV la Duritatea HB
de titan
curgere, Rp0,2 Rm A +200C (HV5)
MPa MPa % J
Aliaje de titan slab aliate (structură α)
Ti-1Pd 180 290-410 30 60 min.120
(126)
Ti-2Pd 250 390-540 22 32 min.148
(159)
Ti-3Pd 320 460-590 18 25 min.170
(180)
Aliaje de titan înalt aliate (structură α+ β)
Ti-6Al-4V 870 min. 920 18 14 min.290
(305)
Ti-4Al-4Mn 930 min. 1000 14 10 min.350
(368)
Ti-1,5Cr-1,2Mo 1190 min. 1240 12 9 min.400
(421)
Aliaje de titan înalt aliate (structură β)
Ti-13V-11Cr- 1200 min. 1340 6 8 -
9Al
 Se constată că pe măsura creşterii gradului de aliere se îmbunătăţesc
caracteristicile mecanice, cum este cazul la aliajele cu structură α+ β şi β.
În starea de livrare, fazele prezente în titanul comercial şi aliajele slab aliate
depind de cantitatea de impurităţi prezente. Numai titanul pur prezintă faza α fără
precipitate. Procesele de fabricaţie, conduc de asemenea la modificări ale
microstructurii, atât în ceea ce priveşte granulaţia cât şi forma granulelor.
În aliajele de tip α, structura constă din faza α echiaxială şi α transformată. Grăunţii
echiaxiali sunt mai bogaţi în componentele aliajului, iar faza α transformată este mai
săracă în componente. Prezenţa oxigenului şi azotului împreună cu alte elemente
intermetalice, determină transformări structurale. Un conţinut de carbon mai mare de 0,2
% conduce la precipitarea carburilor de titan. Sunt prezente şi particule fine de hidruri de
titan, deoarece solubilitatea hidrogenului la temperatura camerei este mai mică de 30
ppm. Cantităţi mici de fază β reziduală pot fi găsite în titanul pur comercial, dar şi în
aliajele α unde sunt prezente, ca impurităţi, suficiente cantităţi de elemente de stabilizare
a fazei β.
Elementele de aliere sunt adăugate pentru a stabiliza faza a sau cea b prin
modificarea temperaturii de transformare a fazei b în a. De exemplu, în Ti6Al4V,
aluminiul este un stabilizator a, care amplifică câmpul fazei a prin creşterea temperaturii
de transformare a amestecului (a+b) în b, în timp ce vanadiul, ca şi cuprul şi paladiu,
este un b-stabilizator, care amplifică faza b prin reducerea temperaturii de transformare
a amestecului (a+b) în b.
În general, a-titanul este sudabil, dar dificil de obţinut şi prelucrat la temperatura
camerei. b-titanul este maleabil la temperatura camerei, fiind utilizat în ortodonţie.
Aliajele (a+b) sunt rezistente şi uşor de deformat, dar dificil de sudat. Tratamentele
termice şi termochimice pot rafina microstructurile post-turnare, îmbunătăţind astfel
proprietăţile.
Aliajele de titan au devenit cele mai atractive materiale de implant pentru că sunt
uşoare, au mare rezistenţă la biocoroziune, biocompatibilitate şi proprietăţi mecanice
excelente, inclusiv coeficientul de elasticitate de valoare absolută scăzută. De exemplu,
aliajul Ti6Al4V are un coeficient de elasticitate doar de aproximativ ½ din cel al oţelului
inoxidabil 316L sau a aliajului CoCrMo care sunt încă folosite în mod curent si in
prezent.
 La temperatura camerei, Ti6Al4V este un aliaj bifazic, a+b. La aproximativ 9750C,
are loc o tranformare alotropă, microstructura evoluând spre un aliaj cu o singură fază
BCC-b. Tratamentele termice dictează cantităţile relative de faze a şi b, morfologiile
fazelor şi limitele de curgere ale unor varietăţi de microstructuri şi limitele proprietăţile
mecanice. Variaţiile microstructurale depind de realizarea prelucrărilor şi tratamentelor
termice realizate la temperaturi mai mari sau mai mici de temperatura de tranziţie b şi de
rata răcirii.
Ca urmare a forjării la temperaturi în intervalul 700-950 0C, tratamentele termice
sub temperatura de b-tranziţie (realizate la aproximativ 700 0C) produc microstructuri
recristalizate, având granulaţii echiaxiale fine de tip a. Microstructurile echiaxiale sunt
caracterizate de granulaţii mici (3-10 mm), rotunde, care au un “aspect ratio” (raportul
între lăţimea şi înălţimea imaginii) unitar. Acest tip de microstructură este indicată pentru
implantele chirurgicale de Ti6Al4V.
Tratamentele termice peste temperatura de tranziţie b conduc la microstructuri
variate, care depind, în primul rând, de viteza de răcire în câmpul (a+b). Răcirea lentă
din faza b în cea (a+b) (revenire b) produce o microstructură lamelară (a+b). Aliajul
Ti6Al4V turnat şi sinterizat la temperaturi ridicate prezintă microstructuri lamelare. Prin
răcirea în domeniul (a+b), nuclează granulaţii a similare unor plăci grosiere (cu grosimi
de 5-20 mm), care au orientare paralelă. Amploarea nucleaţiei şi creşterea dimensiunilor
granulaţiilor depind de succesiunea ciclurilor termice şi de rata răcirii.
Un tratament termic frecvent utilizat pentru rafinarea microstructurilor lamelare
este reprezentat de încălzirea la temperaturi ceva mai mari decât cele ale tranziţiei b (de
exemplu, la 1000-1050 0C), urmată de îmbătrânirea la temperaturi mari din câmpul fazei
(a+b), la 800-950 0C. Asemenea tratamente rafinează grosimea plăcuţelor, dar nu cresc
lamelaritatea microstructurală.
Proprietăţile mecanice ale aliajelor de titan (a+b) sunt dictate de cantitatea,
dimensiunea, forma şi morfologia fazei a precum şi de densitatea interfeţelor a/b. Pentru
aliajul Ti6Al4V au fost studiate intens proprietăţile de rezistenţă la tracţiune şi oboseală.
Microstructurile cu dimensiuni mici ale granulaţiilor a (<20 mm), cu fază b bine dipersată
şi cu o suprafaţă redusă a interfeţei a/b, aşa cum sunt microstructurile echiaxiale, rezistă
mai bine la iniţierea fisurilor datorită oboselii şi au cea mai bună rezistenţă la oboseală
cauzată de cicluri mari (aprox. 500-700 MPa). Microstructurile lamelare, care au valori
mai mari ale interfeţei a/b şi grupările de lamele mai organizate, au rezistenţe la
oboseală (aprox. 300-500 MPa) mai mici decât microstructurile echiaxiale.
Recent, microstructurile aliajului Ti6Al4V au fost rafinate prin aliere temporară cu
hidrogenul. Microstructurile rezultate pot avea dimensiuni ale granulaţiilor a mai mici de
1 mm, cu raportul dimensiunilor unitar şi cu limitele dintre granulaţiile a discontinui,
atribute microstructurale care cresc rezistenţele la tracţiune şi oboseală. Aceste
modificări ale formei şi structurii microstructurale conduc la creşteri semnificative ale
limitei de curgere (974-1119 MPa), rezistenţei la rupere prin tracţiune (1025-1152 MPa)
şi rezistenţei la oboseală (643-669 MPa), faţă de valorile pentru microstructurile lamelare
(902-994 şi, respectiv, 497 MPa) şi echiaxiale (914- 1000 şi, respectiv, 590 MPa).
Aliajul Ti6Al4V a fost folosit mult ca material de implant, dar in prezent utilizarea lui
este restrictionata datorita toxicitatii vanadiului. Din acest motiv a fost perfecţionat aliajul
Ti6Al7Nb prin înlocuirea V din aliajul Ti6Al4V cu aceeaşi cantitate atomică de Nb, care
aparţine aceleiaşi grupe, a 5-a, în tabelul periodic. Rezistenţa aliajului turnat Ti6Al7Nb
este de 933 MPa, puţin mai scăzută decât la aliajul Ti6Al4V. Compararea cantităţilor de
ioni de titan eliberaţi din aliajul Ti6Al4V, TiAl6Nb7 şi titan comercial pur în acid lactic la
37 oC evidenţiază o cantitate de ioni de titan din Ti6Al7Nb mai mică decât cea eliberată
din Ti6Al4V şi comparabilă cu cea eliberată de titan. Aceasta sugerează că aliajul
Ti6Al7Nb este mai puţin coroziv decât Ti6Al4V şi că rezistenţa la coroziune a aliajului
Ti6Al7Nb pare să fie aproape aceeaşi cu a titanului comercial pur.
Secţiunile tăiate (în felii) din lingoul de titan comercial pur şi din lingoul de aliaj
Ti6Al7Nb prezintă diferenţe semnificative. Titanul comercial pur prezintă defecte mari
circulare, iar aliajul Ti6Al7Nb prezinta defecte mici şi turtite. Volumele defectelor în aliajul
Ti6Al7Nb sunt aproximativ 1/3 din cele ale titanului comercial pur.
Cum vâscozitatea aliajului Ti6Al7Nb pare să fie mai mare decât a titanului
comercial pur, rezultă că aliajul Ti6Al7Nb are capacitatea de turnare mai mică decât a
acestuia. Oricum aliajul Ti6Al7Nb produce pori de turnare mai mici şi mai puţini
compartiv cu titanul comercial pur, cea ce este în avantajul capacităţii de turnare al
acestui material şi al proprietăţilor pieselor turnate. Existenţa porilor de turnare este o
problemă importantă, care trebuie luată în considerare la mecanismul de solidificare a
metalelor pure.
O altă caracteristică a aliajului de titan este finisarea mai bună şi rezistenţa mai
mare la uzură comparativ cu titanul pur. Suprafaţa finisată a titanului arată puţin mată şi
sunt necesare tehnici speciale ca să obţii o suprafaţă strălucitoare. Motivul se găseşte în
structura lui cristalină.
Putem trage concluzia că aliajele de Ti sunt foarte folositoare în implantologie. Una
din problemele aliajelor de Ti este costul lor, care e cu cca. 30 % mai ridicat decât al
titanului. Oricum acest pret va deveni mai scăzut, întrucât se extinde volumul aplicatiilor
aliajelor de titan.
Aliajul Ni-Ti (Nitinol) este folosit în Europa pentru producerea instrumentelor
endodontice de câţiva ani. Aliajul echiatomic Ti-Ni este utilizat, de asemenea, pentru
proprietatea sa de memoria formei in ortopedie (pentru placi de compresie dinamica,
copci cu memorie, ancore de suturare), in cardiologie (pentru stenturi-grefa sau de
dilatare a vaselor sanguine), in gastroenterologie (pentru stenturi esofagiene sau biliare),
in urologie (pentru tratamentul hiperplastiei prostatei etc.).

2.3 COMPORTAREA LA COROZIUNE SI BIOCOMPATIBILITATEA TITANULUI

ŞI ALIAJELOR DE TITAN
Aprecierea comportării unui metal într-un proces de coroziune poate fi definit prin
potenţialul său de electrod şi, în mod implicit, prin poziţia sa în seria potenţialelor de
electrod. Această serie are mai mult o importanţă teoretică, în practică fiind incorect să
se aprecieze comportarea unui metal prin poziţia lui în serie intrucat, din cauza
concentraţiei mari a ionilor pozitivi ai metalului, se ajunge la o puternică aciditate, de
care trebuie sa se tina seama. Titanul este exemplul cel mai concludent de apreciere
greşită a comportării la coroziune după poziţia în seria potenţialelor de electrod, unde
este cotat ca metal nenobil, în realitate având o foarte bună rezistenţă la coroziune.
O importanţă practică mai mare o are seria galvanică, care dă indicaţii despre
potenţialul de electrod al metalelor în diverşi electroliţi (ex: apă de mare, salivă sintetică).
Cu cât un metal este situat mai sus în această serie, cu atât este mai rezistent la
coroziune.
În anii ´60, Purbaix a promovat un alt mod de descriere a proceselor de coroziune,
concept care la momentul actual este cel mai utilizat şi care operează şi el cu o scară a
potenţialului de coroziune al metalelor.
Toate aceste concepte stau la baza metodelor actuale de apreciere a rezistenţei la
coroziune şi a biocompatibilităţii materialelor metalice pentru implante. Experimentele de
coroziune pe biomateriale metalice au dat rezultate numai prin metode electrochimice,
deoarece coroziunea acestor materiale este foarte scăzută.
 S-a utilizat şi o metodă hibridă de experimentare, determinând in vivo potenţialul
metalului şi măsurând apoi pentru acest potenţial curentul de coroziune, în soluţii
fiziologice neoxidate. În ţesuturi însă, procesele posibile se pot desfăşura complet diferit,
multitudinea de factori care apar putând favoriza sau împiedica procesul de coroziune.
Cea mai corectă este metoda de măsurare directă in vivo. În acest scop se
implantează probe din materialele metalice luate în studiu în ţesutirile unor animale de
experienţă şi se determină rezistenţa de polarizaţie. Această mărime este invers
proporţională cu curentul de corodare, care este la rândul lui proporţional cu cantitatea
de metal oxidat sau corodat. În acest mod au fost studiate multe metale pure sau aliaje
folosite în practica chirurgicală, câteva din rezultatele acestor măsurători fiind prezentate
în tabelul 2.11 de mai jos:

Tabelul 2.11
Densitatea de curent (nA/cm2) Oxidat sau dizolvat în g/zi
Materialul pentru un implant cu o
in vivo in vitro suprafaţă de 2 cm2
Aliaje de cobalt 0,002-0,003 0,0004-0,3 0,1
Titan 0,003-0,005 0,0002-0,03 0,03
Aur 0,06 - 7,0

Se observă că pentru metalele rezistente la coroziune atacul este într-adevăr mic,

pierderea prin coroziune reprezintă mai puţin decât un strat atomic de metal pe zi, ceea
ce înseamnă că este nevoie de mai mult de un milion de ani pentru ca implantul să se
corodeze în întregime. Viteza de corodare a aurului este de aproximativ 100 de ori mai
mare decât a titanului. Acest lucru pare surprinzător, dar trebuie ţinut seamă de faptul că
fenomenul se petrece în ţesuturi, sub acţiunea clorului şi a sulfului cu care atât aurul cât
şi argintul formează compuşi complecşi.
În tabelul 2.12 sunt prezentate rezultatele altor măsurători efectuate pe o gamă
mai largă de aliaje de titan, cu o comportare bună la coroziune în medii diverse. Este
prezentată spre comparaţie şi comportarea oţelului inoxidabil. Aceste măsurători au fost
făcute prin măsurarea rezistenţelor de polarizare şi extrapolarea lor în curenţi de
coroziune, după 3 până la 8 luni de la implantarea probelor în ţesuturile animalelor de
experienţă. Testele in vitro sunt prezentate în două medii: o soluţie 0,17M de clorură de
sodiu şi o soluţie de tip Hanks.
 Tabelul 2.12
in vitro
in vivo
Material (nA/cm2)
(nA/cm2)
0,17M NaCl soluţie Hanks
TiCp (titan de puritate comercială,
32 8 0,3-2,6
prelucrat la rece şi recopt)
TiAl6V4 - - 3-6
Ti4Al4Sn4Mo 20 200 -
Ti4Al4Mo - - 4-6
Ti16Mo 4-50 3-50 4-21
Ti5Nb 0,5-10 0,5-20 4-21
Ti5Ta 0,5-10 0,5-20 -
Oţel inoxidabil 4 13 1-3

Un alt test, care include şi măsurători asupra greutăţii oxidului format în procesul
de coroziune pe o suprafaţă de 100 cm2 de implant, este prezentat în tabelul 2.13.

Tabelul 2.13
Curent de coroziune Metal oxidat pe
Material (nA/cm2) 100 cm2
in vitro in vivo (g/zi)
TiCp ( titan de puritate comercială) 20 2 2
Aliaje de titan 30 6 6
Oţel inoxidabil - 2 5

Din tabele 2.10 si 2.11 rezultă că, din punct de vedere al comportării la coroziune,
titanul, aliajele de titan şi oţelul inoxidabil prezintă curenţi de coroziune de acelaşi ordin
de mărime, dar ceea ce interesează este biocompatibilitatea cu ţesutul viu şi mai puţin
cinetica procesului de coroziune.
În ceea ce priveşte rezistenţa la coroziune în condiţiile specifice ţesuturilor vii,
potenţialul ABE (Anodic Back Electromotive Force) oferă date despre comportarea
titanului în ser sanguin la 37 °C. În tabelul 2.14 este prezentat potenţialul ABE pentru
diferite materiale metalice.

Tabelul 2.14
Material Potenţial ABE Material Potenţial ABE Material Potenţial ABE
(mV) (mV) (mV)
Ti +3500 Au +1000 Inox (17%Cr) +75
Nb +1850 Cr +750 Cu -30
Ta +1650 (Cr-Co-Mo) +650 Sn -200
Pt +1450 V4A +480 Co -350
Pd +1350 Zr +320 Oţel carbon -480
Rh +1150 V2A +300 Fe -500
Ir +1150 Ni +200 Zn -1150

Biocompatibilitatea este legată de stabilitatea produselor de coroziune în ţesut.

Metalele reactive (titanul, zirconiul, tantalul, niobiul) au oxizi insolubili în ţesuturi, în
comparaţie cu nichelul, cuprul, cobaltul, cromul, ai căror oxizi sunt solubili şi toxici pentru
ţesuturi, ceea ce provoacă reacţii alergice sau intoleranţă.
Acest aspect este valabil şi pentru vanadiu ca element de aliere al aliajului
TiAl6V4, cel mai reprezentativ aliaj de titan cu utilizare preponderentă în industria
aeronautică. Acest aliaj a fost utilizat iniţial ca material pentru implante, dar când efectul
toxic al vanadiului a fost demonstrat, acesta a fost înlocuit în compoziţia aliajului cu
fierul, care chiar dacă dă produse de coroziune solubile, acestea nu au acţiune toxică
asupra ţesutului.
Un alt aspect care favorizeaza utilizarea aliajelor de titan pentru implante este că
acestea nu sunt sensibile la fenomenul de coroziune sub sarcină, cum este cazul
oţelului inoxidabil.
Deoarece problema biocompatibilităţii este extrem de complexă (ea incluzând,
între altele caracterul bioinert sau bioactiv, cel bioadeziv, netoxic, nealergic,
necangerigen ş.a.) s-a stabilit, după câteva decenii de studii şi testări clinice aprofundate
că titanul este acum recunoscut ca materialul metalic care întruneşte în cel mai înalt
grad cerinţele de utilizare în contactul direct cu ţesuturile vii. În aceste ţesuturi, în care
formarea peliculei izolatoare de oxizi de titan se pare că are loc chiar mai intens decât în
aer, o importanţă deosebită o prezintă, între altele, desfăşurarea proceselor de
coroziune electrochimică. Titanul îşi dovedeşte rezistenţa superioară la coroziune şi în
condiţiile specifice ţesuturilor vii sau mediilor aferente.
În ceea ce priveşte eventuala toxicitate a materialelor metalice, vom menţiona doar
că o serie de cercetări citologice asupra unor culturi de celule vii au arătat că, din cele
cca. 70 de metale din sistemul periodic, doar 5 sunt tolerate de către celule (fără a avea
loc o încetinire a funcţiilor şi dezvoltării acestora). În ordine, sunt astfel considerate ca
netoxice Ti, Ta, Zr, Pt şi limitat Nb. S-a apreciat că vitalitatea celulelor se conservă
deoarece şi oxizii sau alţi produşi de coroziune ai acestor metale au caracter netoxic (o
acţiune puternic nocivă o prezintă, sub acest aspect, metale ca Ni, V, Cu, Co şi Sb).
În legătură cu multiplele aspecte ale biocompatibilităţii, literatura de specialitate
menţionează că o serie de cercetări de dată recentă au scos în evidenţă faptul că în
jurul unor implante de titan, se manifestă o creştere a cantităţii de metal în ţesuturi.
Observaţiile respective vizau implante stomatologice bistratificate, cu o suprafaţă
rugoasă (care se realizează, în general, prin metalizarea cu pulverizare în jet de plasmă
termică). Explicaţia dată în urma cercetărilor efectuate are la bază morfologia specifică
acestor suprafeţe pe care se formează un strat de oxizi de titan cu „ace” proeminente,
dezvoltate pe iregularităţile stratului de acoperire. Aceste ace se pot rupe cu uşurinţă la
introducerea şi respectiv fixarea implantului în ţesutul osos astfel că, în jurul implantelor
rugoase, se pot găsi 30 … 2100 p.p.m Ti (ceea ce corespunde la 30 … 2100 mg Ti la un
gram de os greutate uscată). Creşterea conţinutului de titan este deci urmarea unui
proces de desprindere şi de dispersare a peliculelor de metal şi mai puţin a unei
coroziuni. Titanul apare în ţesuturile respective ca depozite extracelulare, dar şi în
citoplasma ţesutului conectiv şi a celulelor osoase (prin fagocitoză) fără a fi însă
semnalat şi în prelungirile nervoase.

2.4 PARTICULARITĂŢILE COMPORTĂRII BIOMATERIALELOR CU BAZA

TITAN. RASPUNSUL ORGANISMULUI. OSTEOINTEGRAREA
Osteointegrarea presupune existenţa unui contact direct ţesut osos/implant, fără
interpunerea unui strat celular fibros, manifestare a răspunsului local.
Comportarea celulelor (prindere, fixare, lipire, împrăştiere) la interfaţa ţesut
osos/implant, pe termen scurt, este dependentă de factori de material, cum ar fi:
compoziţia chimică superficială, contaminarea chimică superficială la nivelul primelor
straturi atomice, structura şi unele proprietăţi fizice superficiale (sarcina superficială,
energia superficială), precum şi de adsorbţia proteinelor din plasma sanguină sau limfă
pe suprafaţa implantului.
Adsorbţia proteinelor depinde de factori de material, cei mai importanţi fiind: com-
poziţia şi, în principal, contaminarea chimică superficială, caracterul hidrofil sau hidrofob,
ca o măsură a energiei superficiale, sarcina superficială. De asemenea, un rol deosebit
îl are topografia superficială la dimensiuni mai mici de 1 mm.
Neomogenităţile superficiale microscopice, cum ar fi limitele de grăunte cristalin
sau precipitatele de faze secundare ar putea fi de importanţă în adsorbţia neuniformă a
proteinelor pe suprafeţele metalice, a cărei existenţă a fost deja comunicată.
Cu toate progresele înregistrate în explicarea adsorbţiei proteinelor,
mecanismele şi cinetica acestui fenomen, precum şi importanţa factorilor de material ce
îl pot influenţa, nu sunt pe deplin elucidate, constatare valabilă şi pentru materialele cu
baza titan.
Studiul in vitro al adsorbţiei proteinelor pe titan acoperit cu diferiţi oxizi a arătat că
stabilirea unei corelaţii clare între acest fenomen şi umectabilitatea, respectiv,
contaminarea superficială datorată metodelor de pregătire a probelor este dificil de
realizat. Caracteristicile superficiale cum ar fi rugozitatea şi compoziţia chimică la nivel
molecular par a avea un rol mult mai important decât cel al umectabilităţii.
Umectabilitatea rămâne unul din factorii importanţi în determinarea interacţiunii
biomaterial/celulă fiind responsabilă pentru modurile diferite de adsorbţie a proteinelor.
Se cunoaşte că, pentru celulele a căror dezvoltare este dependentă de modul de
prindere pe substrat, fixarea şi creşterea sunt inhibate de biomaterialele neumectabile
(hidrofobe), fapt atribuit posibilelor modificări structurale ale proteinelor adsorbite.
Formarea ţesutului osos mineralizat este dependentă de activitatea celulelor
osoase, activitate influenţată, pe lângă factorii de material prezentaţi anterior, de
topografia superficială a substratului.
Existenţa rezultatelor contradictorii, în ceea ce priveşte influenţa factorilor de
material asupra interacţiunilor pe termen scurt dintre celulele osoase şi diversele straturi
artificiale, ar putea avea ca posibilă explicaţie corelaţiile ce se manifestă între diferiţi
factori cum ar fi cea dintre umectabilitate şi topografia superficială a substratului,
respectiv, procesele chimice de la interfaţa implant/mediu fiziologic.
Pe termen lung, după încărcarea mecanică a înlocuirii articulaţiei şoldului
(ansamblul femur-proteză de şold-coxal) sau dintelui comportarea celulelor osoase şi, în
consecinţă, formarea noului ţesut osos mineralizat la interfaţa ţesut osos/implant este
influenţată de stimulii biomecanici ce apar în timpul solicitării mecanice.
Deasemenea, stimulii biomecanici la nivel celular modifică dimensiunile şi masa
ţesutului osos din imediata vecinătate a implantului metalic prin modificarea tensiunilor
mecanice fiziologic normale datorită modulelor de elasticitate diferite ale ţesutului osos şi
biomaterialului metalic. Acest fapt poate determina resorbţia ţesutului osos proximal al
femurului (calcar) ce provoacă în final distrugerea ansamblului de înlocuire a articulaţiei
şoldului.
Rigiditatea implantului şi caracteristicile fixării acestuia în ţesutul osos sunt factori
importanţi ai procesului de remodelare osoasă.
Deşi modulul de elasticitate a biomaterialelor cu baza titan are cea mai mică
valoare, comparativ cu ale celorlalte biomateriale metalice, există, încă, o preocupare
majoră faţă de efectele acestui factor de material asupra procesului de remodelare
osoasă. Modificarea rigidităţii implantelor de titan poate fi obţinută fie printr-o proiectare
adecvată a protezei, fie prin folosirea unor compozite cu matricea din biomateriale cu
baza titan.
 În ciuda faptului că materialele cu baza titan au fost utilizate în mod extensiv ca
materiale pentru implante cu diferite aplicaţii medicale, factorii şi mecanismele ce ar
explica şi fundamenta răspunsul biologic pe termen lung nu sunt, încă, bine cunoscute şi
înţelese.
Motivele succesului aparent al implantelor fabricate din biomateriale cu baza titan
sunt trei:
(1) rezistenţa la coroziune relativ bună, datorată stratului oxidic superficial
(2) modulul de elasticitate relativ scăzut,
(3) tendinţa de promovare a osteointegrării, datorită proprietăţilor biochimice ale
oxizilor superficiali.
Proprietăţile stratului oxidic se consideră unul din factorii importanţi ce influenţează
atât răspunsul organismului cât şi comportarea implantului fabricat din astfel de
materiale în timpul perioadei de utilizare.
Oxizii superficiali se formează, în mod spontan, în aer (1 nm grosime în mai puţin
de 1 ms) şi are, în mod normal, o grosime de 5 ÷ 10 nm. Compoziţia stoechiometrică a
oxidului din straturile atomice exterioare este similară cu cea a TiO 2, modificându-se la
interfaţa metal/strat oxidic într-un amestec de oxizi (de exemplu TiO, TiO2, Ti2O3).
Deşi TiO2 este un izolator, în cazul straturilor subţiri, electonii îl pot străpunge
determinând modificări structurale ale proteinelor adsorbite. Grosimi mai mari de 50 nm,
obţinute, de obicei, după prelucrările mecanice, sunt suficiente pentru a preveni acest
fenomen.
S-a stabilit că stratul oxidic ce acoperă materialele cu baza titan este capabil a
lega fie cationi polivalenţi, fie atât cationi cât şi anioni.
Prin expunerea în atmosferă de oxigen a straturilor subţiri de oxid de titan la
suprafaţa acestuia se stabilizează un strat anionic de oxigen care determină apariţia
unui potenţial electrostatic între acesta şi stratul cationic format la interfaţa metal/oxid.
Legarea cationilor se bazează pe interacţiunile electrostatice dintre anionii O 2- de
pe suprafaţa implantului şi cationii existenţi în fluidele ţesutului osos.
Unul din cei mai importanţi cationi adsorbiţi pe suprafaţa implantelor de titan, când
sunt în contact cu fluidele organismului uman, este ionul de calciu, care poate produce o
adsorbţie ulterioară a macromoleculelor legate de acest cation.
Expunerea oxidului de titan existent pe suprafaţa implantelor de titan în atmosferă
ambiantă determină hidratarea acestuia. Prin hidratare se minimizează potenţialul
superficial şi se formează grupuri hidroxil amfoterice. Grupurile hidroxil bazice sau acide
sunt formate prin chemosorbţie, natura lor chimică decurgând din modul în care sunt
legate fie la unul fie la doi atomi de titan.
S-a sugerat că ionii de calciu se pot lega cu grupurile acide, iar moleculele de
fosfat cu grupurile bazice determinând, prin legarea biomoleculelor, dezvoltarea unor
zone de tranziţie adecvată creşterii osoase. Stimularea reacţiilor de adsorbţie a
proteinelor /biomoleculelor va favoriza formarea unui biofilm superficial, care, pe lângă
alte efecte, va reduce transportul produşilor de dizolvare a oxidului superficial către
mediul organismului uman.
S-a observat că, în timp, grosimea stratului oxidic de pe suprafaţa materialelor cu
baza titan creşte in vivo, putând ajunge până la 40 nm şi poate încorpora atât substanţe
organice cât şi anorganice (ioni de calciu, fosfor, sulf).
Stratul oxidic format in vivo este mai complex având proprietăţi ce determină o
interacţiune titan/ mediu biologic mult mai favorabilă. Stratul de TiO 2 se modifică gradual
în timpul răspunsului inflamator, formându-se o matrice TiOOH hidratată, cu bune
proprietăţi de schimb ionic şi proteic, putând fi responsabilă pentru blocarea ionului O 2-
produs în timpul inflamaţiei prevenind, astfel, eliberarea radicalilor hidroxil (OH·).
Radicalii hidroxil cauzează distrugerea sistemelor biologice prin câteva
mecanisme. Absenţa acestor radicali poate explica, într-o anumită măsură,
biocompatibilitatea neobişnuită a materialelor cu baza titan.
Procesul de vindecare a ţesutului osos în jurul implantelor de titan prelucrate
mecanic are loc printr-un proces gradual de mineralizare, care este direcţionat către, dar
nu este iniţiat de la, suprafata implantului.
Suprafeţele implantelor din materiale cu baza titan pot fi considerate ca suprafeţe
permisive pentru mineralizarea graduală a ţesutului osos, dar nu ca suprafeţe ce induc
acest proces, caracteristică a suprafeţelor implantelor fabricate din ceramici bioactive
sau a celor acoperite cu astfel de materiale.
Deşi osteointegrarea există în cazul implanturilor cu baza titan, fixarea bioactivă a
acestora necesită transformarea suprafeţelor din biotolerate în bioactive.
In ţesutul osos adiacent implantului speciile metalice se regăsesc sub formă de
particule rezultate prin procesul de uzare, iar în organe şi fluidele fiziologice sub formă
de ioni rezultaţi fie prin procesul de coroziune sau coroziune accelerată prin uzare a
materialului de bază, fie prin procesul de degradare a stratului oxidic. Titanul se pare a
nu fi toxic, fiind tolerat în cantităţi mici în organism. Titanul se acumulează în celulele
mari macrofage, limfocitele şi nu este excretat , datorită insolubilităţii sale în mediul
fiziologic şi asocierii celulare. Dimpotrivă, aluminiul şi vanadiul mult mai solubile sunt
puternic excretate. Rezultatele cercetărilor in vivo, prin implantarea în animale, au pus în
evidenţă nivele ridicate ale titanului şi vanadiului în plămâni, în timp ce aluminiul s-a
acumulat, în principal în muşchi, plămâni şi nodurile limfatice locale.
Osteointegrarea unui implant este procedeul prin care osul matur este depus direct
pe materialul de implant fara vreo interventie usoara a tesutului fibros.
O suprafata ideala de implant ar fi capabila sa conduca sau sa induca
osteointegrarea, indiferent de fata implantului, volumul de os disponibil sau calitatea
osului. Ca o consecinta, principala incercare a cercetarii in implantologie a fost
concentrata pe tehnicile de modificarea suprafetei care sa fie aplicate biomaterialelor,
pentru a se obtine raspunsul biologic adecvat.
Au fost aplicate multe procedee titanului pentru a se imbunatati compatibilitatea
tesutului, facandu-l potrivit pentru implante dentare sau ortopedice. Intr-adevar,
integrarea osoasa a implantelor de titan este determinata de caracteristicile lor de
suprafata. Suprafata implantelor de titan poate fi neteda, rugoasa sau acoperita.
Suprafetele netratate au la orice valoare a proprietatilor titanului o osteogeneza sporita
( inerte in mediu biologic).
Micro- arhitectura suprafetei poate fi optimizata prin prezenta rugozitatii sau
porilor. Suprafetele rugoase au fost obtinute prin atac chimic ( atac acid ), sablare ( cu
dioxid de aluminiu, dioxid de titan, hidroxiapatita, microsfere de sticla sau acoperire in
plasma a titanului. Microrugozitatea rezultata si porozitatea ridicata imbunatatesc fixarea
protezei pe tesutul osos si stabilitatea mecanica pentru a se obtine o distributie
favorabila a solicitarii. Suprafata rugoasa este un factor care ajuta in determinarea
echilibrului intre formarea osului si resobtia la interfata os-implant, intrucat s-a aratat ca
afecteaza sinteza factorilor biologici ai osteoblastelor si raspunsul lor celular la factorii de
crestere sau citokineza.
Suprafetele acoperite beneficiaza de bioactivitatea acoperirii pentru a se obtine
cea mai puternica adeziune os-implant cat mai rapid dupa implantare. Un material
bioactiv este capabil sa exercite o actiune fizica, chimica si farmacologica asupra
metabolismului tesutului gazda. Substratul de titan poate fi acoperit cu substante
bioactive, cum ar fi ceramicele pe baza de fosfat de calciu, ca HA si fosfat tricalcic TCP
si biosticlele, prin intermediul tehnicilor de depunere plasma spray. Aceste acoperiri au
rolul de a realiza contactul direct os-implant fara interventia tesutului fibros. Cu toate
acestea, acoperirile bioactive pot prezenta defecte de aderenta la substratul metalic de
fragmentare, dizolvare sau exfoliere ceea ce poate conduce la o desprindere a acoperii
de pe substrat datorita lipsei de omogenitate. Problema se datoreaza probabil dificultatii
de control a cineticii dizolvarii depozitului, care impiedica stabilitatea pe termen lung a
acestor acoperiri. Ca o consecinta, reactiile cronice inflamatorii pot dezvolta si cauza
esecul implantului.
Au fost semnalate diferite cause ale esecului care afecteaza durabilitatea
implantului. In primul rand, mobilizarea implantului poate avea loc cu o osteointegrare
defecta asociata cu formarea unui tesut fibros de legatura la interfata implant/os in prima
perioada dupa implantare. Acest fenomen se poate intampla utilizand dispozitive cu
suprafata neteda. O proasta osteointegrare poate fi cauzata de atac bacterial, reactii
inflamatorii sau exces de solicitare/miscare pe fata implantului in timpul fazei primare de
integrare. De asemenea, o sensibilizare alergica poate avea loc dupa eliberarea de ioni
metalici.
Daca ne referim la proprietatile fizico-chimice si la morfologia suprafetelor
implantului, cauzele esecului pot fi contrare modificarii suprafetei titanului si in particular
grosimii, structurii si compozitiei filmului de oxid de titan. Tratamentele de suprafata
determina adeziunea osteoblastelor si proliferarea si inhiba adeziunea bacteriilor si
cresterea, marind osteointegrarea.
O cerinta esentiala pentru o buna osteointegrare este formarea apatitei tip os
( “bone-like apatite”). Importanta este prezenta unui grup functional superficial care sa
favorizeze germinarea apatitei. In particular, scopul tratamentelor biomimetice este de a
crea o noua interfata care sa insereze grupul functional propriu-zis, acoperiri biologice
cu functie osteoconductiva ( fosfolipide) sau biomolecule ( functionalizare biochimica) cu
implicare in procesul de regenerare a osului. Aceste tratamente accelereaza procesul de
mineralizare in jurul materialului implantat si imbunatatesc compatibilitatea intre implant
si tesutul inconjurator.
Oxidarea anodica este o metoda preferata pentru a forma rugozitati, pori si filme
de oxizi prin descarcare in electrolit la inalta tensiune. Tratamentul induce formarea
microporilor si a microproiectiilor pe filmul de oxid. Cresterea grosimii filmului de oxid in
mod obisnuit creste cristalinitatea acestuia si rezistenta la dizolvare. In ultimii ani,
tratamentele electrochimice anodice au permis imbogatirea filmului de oxid de titan cu
calciu si fosfor , formand un strat de suprafata subtire si poros, imbogatit in fosfat de
calciu. Aceasta tehnica este cunoscuta ca depunere prin scanteiere anodica ( Anodic
Spark Deposition- ASD). Depunerile obtinute prin acest proces arata bune proprietati
chimice si mecanice, ca si o microprozitate controlata. Unii autori adauga un tratament
final hidrotermal la procesul ASD cu scopul transformarii stratului exterior amorf in
hidroxilapatita cristalina. Incorporarea calciului si fosforului in filmul anodic de oxid
realizeaza baza compozitionala pentru formarea fosfatilor de calciu, fazelor primare
anorganice ale tesutului tare si are proprietati osteoinductive in fluide fiziologice. Aceste
caracteristici realizeaza o legatura mai stabila intre substratul metallic si noul os format.
Prezenta stratului oxidic, prin diverse mecanisme chimice, determina o aparenta
bioactivitate a biomaterialelor cu baza titan. Totusi, raspunsul tesutului gazda nu
totdeauna este cel asteptat, motiv pentru care depunerea pe suprafaţa implantelor a
unor pelicule biocompatibile sau straturi subţiri din ceramici bioactive (materiale care
sunt mai puţin susceptibile la degradare electrochimică) in vederea osteointegrararii
implantelor şi pentru crearea de interfeţe stabile implant/ţesut constitue o directie
recenta in cercetarea mondiala. Grosimea, compozitia chimica, structura, morfologia si
topografia filmelor superficiale ale implantelor afecteaza viteza de crestere, orientarea si
tipul proteinelor specifice celulelor osoase sau altor tipuri de celule. In acest sens se
cerceteaza in prezent mai multe cai de imbunatatire a topografiei suprafetei implantelor
din biomateriale avansate cu baza titan prin tratamente superficiale de tip anodizare,
electropolizare, pasivare sau oxidare si prin tehnica acoperirilor bioactive prin metode
electrochimice, metode sol-gel, pulverizare urmata de depunere sau sinterizare.

2.5 STADIUL ACTUAL AL UTILIZĂRII BIOMATERIALELOR PE BAZĂ DE

TITAN ÎN TEHNICA IMPLANTELOR
În general, în implantologie sunt utilizate două clase de materiale – metalice şi
ceramice, fie singure, fie în combinaţie. Materialele metalice pentru implante sunt, în
principal, pe bază de titan – titan pur comercial, Ti5Al2,5Fe, Ti6Al7Nb sau Ti6Al4V. Este
important de menţionat că relaţiile sinergice dintre prelucrarea, compoziţia, structura şi
proprietăţile masei de metal şi oxizilor superficiali conduc la mai mult de două metale.
Turnarea, forjarea şi prelucrarea necesare pentru a se ajunge la forma netă a produşilor
finali poate altera microstructura masei metalice, chimismul suprafeţei şi proprietăţile ei.
Similar, densificarea ceramicii şi depunerea învelişurilor ceramice şi metalice prin
presare izostatică la cald şi/sau sinterizare pot modifica compoziţiile, structurile şi
proprietăţile masei sau suprafeţei. Astfel, numeroasele secvenţe de prelucrare ale
materialelor necesare obţinerii implantului final au influenţe puternice asupra
proprietăţilor şi funcţionalităţii lui, cele mai semnificative datorându-se temperaturii şi
presiunii.
În ultimii ani au fost puse la punct şi mase ceramice speciale care permit
confecţionarea unor proteze dentare mixte titan-ceramică. Aceste mase ceramice
prezintă un coeficient de expansiune termică adaptat şi permit sinterizarea sub
temperatura de transformare alotropă. S-au elaborat, de asemenea, şi agenţi de
legătură care dizolvă stratul superficial de oxizi format în timpul sinterizării şi care poate
împiedica oxidarea pe durata fazelor ulterioare.
Placarea este astfel posibilă atât cu polimeri uzuali (SILICOATER, SILICOATER
MD, ROCATEC, SEBOND MKV, SPECTRA LINK etc.) cât şi cu mase ceramice
speciale. În prezent există o serie de sisteme de mase ceramice pentru placarea
protezelor de titan, cum ar fi OHARA TITAN BOND (TANAKA), VITA TITANKERAMIK
(VITA), TI-CERAMIC (NOBELPHARMA), TYSPAR KERAMIC (JENERIC PENTRON
INC.), ALLDENT ELITE (ALLDENT) etc.
Deoarece este încă larg răspândită părerea că titanul este un material greu de
obţinut şi cu un preţ de vânzare ridicat, trebuie să arătăm că semifabricatele din titan
comercial pentru utilizări medicale – bare, plăci, sârme ş.a. - sunt curent oferite de
numeroase firme din Japonia, SUA, Rusia, Franţa, Germania etc. iar preţul lor de
vânzare este în continuă scădere (fiind situat, în general, între 350 şi 220 dolari
SUA/kg). Există deja firme care livrează pastile de titan, pentru turnarea în tehnica
dentară, la un preţ sub 200 dolari SUA/kg. Iată deci că, în prezent, titanul destinat
turnării poate fi procurat la preţuri inferioare chiar aliajelor nenobile.
Nu trebuie creată însă nici impresia că, prin avantajele sale, titanul va elimina în
domeniul proteticii, toate celelalte materiale. Pe lângă menţinerea aliajelor metalice
clasice – care vor fi utilizate încă mult timp pentru unele segmente (tot mai reduse) ale
domeniului – titanul va trebui să înfrunte, cu deosebire în implantologie, şi noile
materiale ceramice cu caracteristici de biocompatibilitate şi chiar de bioactivizare.
Acestea se află însă într-o fază practic incipientă, iar tehnologiile de realizare a
componentelor respective sunt şi vor fi total inaccesibile micilor laboratoare. Utilizarea
lor va fi deci limitată, încă mult timp, doar la unele tipodimensiuni standard, livrabile de
cele câteva mari firme din domeniu şi nu vor putea înlocui elementele care acum se
realizează prin turnare.
 Eforturile cercetărilor în Europa au fost îndreptate în principal în timpul ultimilor 4
ani spre înţelegerea şi îmbunătăţirea mecanismelor interfaciale dintre ţesuturile umane
(osul) şi biomateriale (implante de Ti).
Titanul se utilizează pe scară largă în ortopedie, ca elemente de legătură şi fixare
între oase sau pentru a înlocui părţi de oase sau oase întregi. În cazul unor articulaţii
artificiale cum ar fi endoprotezele pentru articulaţia şoldului sau cele ale genunchiului,
des utilizate şi foarte solicitate din punct de vedere mecanic (de până la patru ori
greutatea corpului, la alergare şi de opt ori greutatea acestuia, la sărituri), se apelează la
aliaje cu proprietăţi mecanice mai ridicate cum ar fi TiAl6V4 sau TiAl5Fe2,5.
Într-un alt domeniu medical, chirurgia cardiacă, titanul se utilizează pentru
confecţionarea de valve ale inimii (bile goale la interior, sudate din două jumătăţi prin
radiaţie laser) şi capsule pentru acestea, de componente pentru stimulatoarele cardiace
ş.a.
Titanul este mult utilizat şi în chirurgia craniană sau abdominală (plăci, plase)
precum şi în cea a coloanei vertebrale.
Menţionăm ca utilizări foarte recente, firele şi sârmele de titan pentru suturi şi
respectiv fixare de implante precum şi confecţionarea de elemente cu „memorie” (aliaje
Ti-Ni) pentru crearea de tensiuni de compresiune care să faciliteze vindecarea fracturilor
osoase sau chiar pentru dilatarea locală a unor vase sanguine.
În chirurgia facială şi a maxilarelor, titanul este utilizat pentru plăci de osteosinteză,
plase de reconstrucţie, cleme sau elemente de fixare. Sârmele din aliaje Ti-Ni (nitinol)
sau, mai recent,Ti-Ni-Co sunt deja curent utilizate în ortopedia maxilarelor datorită
aceluiaşi efect de memorare a formei (memory shape).
Un domeniu în care titanul a determinat o adevărată revoluţie este cel al
implantelor dentare. Acestea constituie o adevărată „idee fixă” (justificată, de altfel) atât
pentru stomatologi cât şi pentru pacienţi, în special în ţările puternic dezvoltate economic
şi ştiinţific.
Datorită excelentei sale biocompatibilităţi şi a altor proprietăţi favorabile, titanul nu
mai poate lipsi în terapeutica dentară modernă. Utilizările lui în acest domeniu sunt într-o
continuă dezvoltare. Titanul se utilizează în cantităţi impresionante sub formă de
elemente prefabricate cum sunt implantele endoosoase şi şuruburile parapulpare sau
radiculare.
Dacă sunt însă necesare elemente de forme particulare ca, de exemplu, coroane,
punţi, proteze scheletate parţiale sau chiar totale – realizarea de proteze totale pentru
maxilarul superior este o utilizare tipică în Japonia – este necesară turnarea şi aceasta
impune materiale şi tehnologii specifice. Aplicaţiile viitorului este probabil să includă
realizarea protezelor parţiale, a altor lucrări de precizie, a restaurărilor susţinute de
implante şi a componentelor ortodontice.
În general, utilizarea explozivă a titanului în implantologie în ultimii ani se explică
prin numeroasele avantaje pe care le prezintă acesta, comparativ cu alte materiale ale
domeniului:
 o excelentă rezistenţă la coroziune, superioară oricăror alte aliaje cunoscute;
 o biocompatibilitate absolută şi lipsa oricărei toxicităţi, fiind perfect tolerat de
organism, cu experienţe clinice dintre cele mai bune;
 posibilitatea unică de utilizare a unui singur material metalic pentru implante şi
supraconstrucţii sau orice alte lucrări protetice pentru evitarea reacţiilor fizico-
chimice ce pot fi generate de utilizarea unor metale diferite;
 nu produce combinaţii alergice, fiind excluse orice reacţii de acest gen (avantaj
foarte important în cazul pacienţilor cu risc);
 posibilitatea realizării unor piese protetice ultrauşoare; cu o densitate de doar
4,51 g/cm3, titanul este de patru ori mai uşor decât aliajele dentare pe bază de
aur şi de două ori mai uşor decât aliajele Co-Cr, asigurând pacientului un
confort deosebit;
 o conductibilitate termică redusă, (de cca. 13 ori mai mică decât cea a aliajelor
pe bază de aur şi de 3 ori mai scăzută decât cea a aliajelor Co-Cr);
 transparenţă la radiaţiile X, permiţând diagnosticarea prin aceasta metoda, ceea
ce pentru implantele la coloana vertebrala constitue un avantaj imens;
 prelucrabilitate mecanică relativ facilă;
 cost redus al semifabricatelor laminate (de exemplu, semifabricatele din titan
comercial pentru turnare au un cost de 5 ori mai mic decât al aurului şi inferior
aliajelor Co-Cr).
Titanul si aliajele sale prezintă insă şi unele dezavantaje:
 temperatura de topire înaltă şi reactivitatea deosebită a titanului la cald impun
utilizarea unor instalaţii speciale de turnare;
 elementele protetice din titan sau aliaje de titan nu sunt cele mai ieftine dar, fără
îndoială, asigură cea mai bună soluţie în raport cu stadiul actual.
 s-a demonstrat că anumite aliaje (TiAl6V4 ) se comportă prost la fricţiune,
întrucât particulele rezultate din uzură au fost adesea detectate în ţesuturile şi
organele asociate implantului din titan. Studiile arată de asemenea că particule
de Ti-Al-V au fost cauza unor inflamaţii, fiind implicate în osteoliză si reduc
longevitatea protezelor.