Domnia lui Decebal (86-105/6)

 Izvoare istorice. Personalitatea. Decebal (lat. Decebalus) a fost o personalitate puternică a

lumii „barbare”, care a intrat în atenţia factorilor politici ai vremii. Cu toate acestea, informaţiile
despre el în operele scriitorilor greco-latini sau în sursele epigrafice antice sunt puţine. Ele se
concentrează, cum era şi firesc, mai ales asupra evenimentelor care priveau raporturile Imperiu-
lui roman cu regatul dacic şi nu oferă decât incidental elemente ce privesc personalitatea regelui.
Cele mai multe date provin din Istoria romană a lui Dio Cassius (secolul al III-lea), care oferă şi
o caracterizare foarte sugestivă a conducătorului dac1. În sfârşit, portretul lui Decebal este redat
cu multă probabilitate pe opt scene ale Columnei lui Traianus de la Roma (scenele XXIV, LXXV,
XCIII, CXXXV, CXXXIX, CXLI, CXLV, CXLVII).
 Regatul dac în timpul lui Decebal. Statul dac moştenit de Decebal cuprindea zona intracar-
patică şi, foarte probabil, teritoriile sud-carpatice ale Banatului şi Olteniei, până la Dunăre2; epi-
centrul său se afla în Munţii Orăştiei3. Prin urmare, şi din punct de vedere etnic regatul era mai
omogen. Regele Decebal a desăvârşit instituţiile statale cristalizate anterior, reuşind să confere
noului stat dac o mai mare omogenitate economică şi centralizare politico-administrativă. Toate
structurile prestatale (triburi, uniuni de triburi) au fost dizolvate în cadrul statului dac, controlul
asupra teritoriului s-a întărit4, cancelaria regală şi-a sporit competenţele5, sistemul de fortificaţii
cu misiunea de a apăra centrul politic şi religios de la Sarmizegetusa a fost dezvoltat6 etc. Se
poate spune, astfel, că înainte de cucerirea romană statul dac se definea ca o monarhie cu un pu-
ternic caracter centralizat.
 Raporturile dintre Decebal şi Dimitianus. 1) Conflictele militare (85-88 d.H.)7. Aşa cum ne
informează istoricii antici, încă pe timpul când domnea Duras-Diurpaneus, cel mai probabil în
luna iunie a anului 85 d.H., dacii au rupt alianţa pe care o încheiaseră cu împăraţii anteriori şi
au năvălit la sud de Dunăre, în provincia Moesia. Motivul acestei acţiuni nu e clar, dar, pornind
de la sugestiile istoricului târziu Iordanes, care scria despre teama geţilor faţă de „lăcomia

1 Dio Cass., LXVII, 6, 1-3 şi 5-6; LXVII, 7, 1-4; 10, 1-3; LXVIII, 6, 1-3; 7, 5; LXVIII, 8-14; caracterizarea lui

Decebal în LXVII, 6, 1: „foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul
pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folo-
sească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere”.
2 Cf. Dio Cass., LXVIII, 12, 2.
3 Cf. Stat., Silv., I, 1, 7: „casa aşezată pe înălţimi a dacului îngrozit”; 1, 80: „tu /Domitianus – n.n./ supui

muntele”; III, 3, 169: blândeţea lui Domitianus „lasă dacilor muntele lor”; Theb., I, 20: „dacii alungaţi din munţii care
conspiră împotriva noastră”; Dio Cass., LXVIII, 9, 3: „munţii întăriţi”.
4 Crit., Get., frg. 5 (2).
5 Mart., Epigr., V, 3, 1-6; Dio Cass., LXVII, 7, 2-3; 10, 2.
6 Crit., Get., frg. 5 (2).
7 Izvoarele antice privitoare la aceste conflicte sunt: Stat., Silv., I, 1, 26; 1, 80-81; III, 3, 116-118; 3, 169-170;

Theb., I, 1, 19-20; Tac., Agr., 41, 1; Suet., Dom., 6, 1; Dio Cass., LXVII, 6, 1-6; Eus., Chron., 190, 15i; Eutr., VII, 23, 4;
Aur. Vict., Caes., 11, 4; Ps.-Aur. Vict., Epit. Caes., XI, 2; Oros., VII, 10, 3-4; Iord., Get., XIII, 76-78.
(avaritia)” lui Domitianus8, se presupune că acesta trebuie să fi fost intenţia principelui de a
suspenda plata subsidiilor acordate până atunci. Invadatorii transdanubieni au distrus oraşe şi
castre şi au înfrânt legiunile moesice comandate de guvernatorul C. Oppius Sabinus, care şi-a
găsit sfârşitul în luptă9. Vestea dezastrului a ajuns la Roma în iulie 85, fapt care l-a determinat
pe Domitianus să vină în zona dunăreană, unde, ajutat de Cornelius Fuscus, prefectul
pretoriului, să mobilizeze trupe mai numeroase şi să respingă pe agresori în octombrie 85. O
dată situaţia restabilită, la sfârşitul anului Domitianus s-a întors la Roma, unde în martie sau
aprilie 86 şi-a celebrat primul triumf dacic, luându-şi titlul de Dacicus.
Foarte probabil în acelaşi an, ca urmare a evenimentelor amintite, în regatul dac a avut
loc o schimbare de domnie, Duras cedând tronul lui Decebal10. Primul gest de politică externă al
noului suveran a fost să solicite lui Domitianus pacea, dar cererea i-a fost respinsă11. Decebal a
reînnoit oferta, dar supralicitând condiţiile12, fapt ce a rănit orgoliul roman şi l-a determinat pe
Fuscus să organizeze în vara lui 86 un atac la nord de Dunăre, transformat însă într-un dezas-
tru13; însuşi generalul roman a rămas pe câmpul de luptă14. Dacii au capturat arme, maşini de
război şi un drapel – probabil, pretorian15 -, pe care le va recupera mai târziu Traianus16. În
aceste condiţii, împăratul a revenit în regiunea danubiană, unde a luat o serie de măsuri menite
să pregătească riposta romană şi să întărească apărarea teritoriului imperial sud-dunărean:
provincia Moesia, prea întinsă şi, deci, greu de guvernat, a fost divizată în Moesia Superior şi
Moesia Inferior; numărul legiunilor afectate noilor provincii a crescut de la trei la şase – patru
în Moesia Superior şi două în Moesia Inferior; trupele auxiliare au fost suplimentate; în sfârşit,
a conceput o nouă strategie împotriva lui Decebal.
Astfel, în anul 87, la comanda trupelor romane angajate pe frontul dacic a fost numit
Tettius Iulianus, care mai servise în armata moesică şi reprimase pe sarmaţii-roxolani în anul

8 Iord., Get., XVII, 76.

9 Iord., Get., XIII, 76; Suet., Dom., 6, 1; Eutr., VII, 23, 4. După Constantin C. Petolescu, bătălia a avut loc,
foarte probabil, în zona platoului de la Adamclisi, unde împăratul va ridica mai târziu un mausoleu ce adăpostea res-
turile pământeşti ale soldaţilor căzuţi în luptă – vezi Istoria Românilor, I, p. 696-697.
10 Dio Cass., LXVII, 6, 1.
11 Dio Cass., LXVII, 6, 5.
12 Dio Cass., LXVII, 5: „Când a aflat de aceasta Decebal, i-a trimis din nou solie în bătaie de joc, spunând că

va încheia pace dacă Domitianus are să vrea ca fiecare roman să-i dea lui Decebal, anual, câte doi oboli. Iar dacă nu va
primi această propunere, Decebal spunea că va duce mai departe războiul şi că romanii vor avea de îndurat mari ne-
norociri”; Petr. Patr., Hist., frg. 4.
13 Iuv., Sat., IV, 111-112; Suet., Dom., 6, 1; Dio Cass., LXVII, 6, 6; Eutr., VII, 23, 4; Oros., VII, 10, 3-4; Iord.,

Get., XIII, 78.

14 Mart., Epigr., VI, 76, 1-6. După opinia unor istorici, pe care o împărtăşim şi noi, pentru a cinsti memoria

lui Fuscus şi a soldaţilor săi, Domitianus va ridica mai târziu la Adamclisi un altar (cenotaf?) (AÉ, 1963, 98-99) – vezi
Istoria Românilor, I, p. 695-696, 697.
15 Mult timp s-a presupus că este vorba despre signum al legiunii V Alaudae, dar Karl Strobel a demonstrat

că ea fusese distrusă încă din anii 69/70.

16 Dio Cass., LXVIII, 9, 3; cf. şi scena XXV de pe Columna traiană.
69, pe când era comandant al legiunii a VII-a Claudia17. Acesta a trecut cu armata foarte
probabil în Banat, a înaintat spre capitala din Munţii Orăştiei şi l-a învins pe Decebal la Tapae
(Poarta de Fier a Transilvaniei)18. Astfel, o parte a regatului dac a fost ocupată. Domitianus şi-a
răsplătit soldaţii victorioşi iar el a primit în 88 două noi salutaţii de imperator. Dar dificultăţile
pe care le întâmpina pe plan intern (revolta lui L. Antoninus Saturninus în Germania Superior
la sfârşitul lui 88) şi mai ales pe plan extern (invazia catilor şi atacurile marcomanilor, cvazilor
şi sarmaţilor din proximitatea provinciei Pannonia în 88-89)19 l-au împiedicat pe împărat să re-
glementeze situaţia din Dacia. Abia în vara anului 89, sub presiunea înfrângerilor suferite în
conflictele cu germanii de la Dunărea Mijlocie, a acceptat să încheie pace cu Decebal20. Aceasta
era binevenită şi pentru regele dac, care, înfrânt şi cu o parte din ţară ocupată, avea, la rândul
său, de înfruntat anumite disidenţe separatiste21.
2) Conţinutul, caracterul şi importanţa tratatului din 89. Adevărata complexitate a tra-
tatului din iunie sau iulie 89 încheiat între Domitianus şi Decebal (reprezentat de fratele său
Diegis)22 a fost evaluată abia recent de istoriografia contemporană prin analiza minuţioasă a in-
formaţiilor antice (poeziile lui Martialis şi Statius, panegiricul în cinstea lui Traianus al lui
Plinius cel Tânăr, istoria lui Dio Cassius, o inscripţie de la Heliopolis din Syria). Astfel s-a
stabilit că, din punct de vedere al conţinutului, acest foedus (tratat)23 de bună-credinţă (fides)24,
încheiat în urma unor repetate oferte de pace din anii anteriori25 şi a cel puţin unui armistiţiu26,
avea următoarele clauze:

17 Tac., Hist., I, 79, 5; II, 85, 2; IV, 39, 1.

18 Dio Cass., LXVII, 10, 1-3.
19 Suet., Dom., 6, 1-2; Dio Cass., LXVII, 11.
20 Dio Cass., LXVII, 7, 1-2.
21 Aşa pare s-o sugereze, după unii istorici, următoarea informaţie a lui Dio Cassius, LXVII, 7, 2: „Decebal

primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtorare)”.

22 Dio Cass., LXVII, 7, 2: „Decebal primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtorare), dar nu a vrut să

vină el însuşi să stea de vorbă cu Domitianus, ci l-a trimis pe Diegis împreună cu câţiva bărbaţi”; Mart., Epigr., V, 3, 1-
6: „Diegis, locuitor de pe ţărmul care acum ne aparţine, / a venit să te vadă, o, Germanicus /Domitianus – n.n./, toc-
mai de pe apele Istrului, / care se află sub stăpânirea ta. Bucuros şi uimit când a văzut pe stăpânul lumii / se zice că ar
fi spus celor care-l însoţeau: «Soarta mea este mai bună decât a fratelui meu, fiindcă mie îmi este îngăduit / să privesc
atât de aproape zeul pe care îl cinsteşte atât de departe»” (subl.n.).
23 Aşa îl numeşte Statius, poet contemporan cu evenimentul – Silv., I, 1, 80-81 („tu tardum in foedera mon-

tem / londo Marte domas”) (subl. n.); III, 3, 168-169 („haec est quae victis parcentia foedera Cattis / quaeque suum
Dacis donat clementia montem”) (subl. n.).
24 Tot Statius este cel care aminteşte acest caracter – Silv., I, 1, 27: „das Cattis Dacisque fidem” (subl. n.).
25 Dio Cass., LXVII, 6, 5: „Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domitianus şi-i făgăduia pacea. Drept care,

Domitianus îl porni pe Fuscus cu armată multă. Când a aflat de aceasta, Decebal i-a trimis din nou solie…”; 7, 2:
„Învins şi pus pe fugă de marcomani, Domitianus a pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l să
încheie un tratat, pe care el îl refuzase mai înainte, deşi [regele] i-l ceruse adesea (căci era la mare strâmtorare)…”.
26 Plin. Sec., Pan., 11, 5: „şi nu mai încheiau nici măcar un armistiţiu”.
 1) Primind, prin intermediul lui Diegis, o diademă (diadema) din partea lui Domi-
tianus27, Decebal devenea, conform normelor juridice aplicate de romani în relaţiile cu monarhii
străini, un rex datus sau un rex amicus et socius al Imperiului, fiind obligat să recunoască impe-
rium maiestatique populi Romani („supremaţia şi maiestatea poporului roman”) reprezentate
de împărat28.
2) Decebal trebuia să-i sprijine pe romani în acţiunilor lor împotriva unor externae
gentes, fapt care s-a concretizat, aşa cum menţionează o inscripţie de la Heliopolis (Syria), în
permisiunea acordată de suveranul dac unui corp expediţionar roman condus de praefectus C.
Vellius Rufus de a traversa regatul său, pentru a ajunge pe frontul quado-marcomanic de la
Dunărea Mijlocie şi, eventual, cel sarmatic de la Dunărea Inferioară (bello Marcommanorum
Quadorum Sarmatarum adversus quos expeditionem fecit per regnum Decebali, regis Daco-
rum)29.
3) Regele nu trebuia să permită tranzitarea regatului său de către adversarii Romei30.
4) Decebal se obliga să restituie materialul militar şi prizonierii capturaţi în timpul con-
flictelor31.
5) Ca o garanţie a fidelităţii faţă de Imperiu, suveranul nord-dunărean trebuia să predea
ostatici32 şi alte „prăzi dacice”33.
6) Sub controlul imperial rămânea o parte a teritoriului dac, aşa cum o sugerează infor-
maţiile literare34 şi o confirmă descoperirile arheologice, care demonstrează extinderea „spaţiu-
lui de siguranţă” roman la nord de Dunăre până la Carpaţi şi dincolo de aceştia, în sud-estul
Transilvaniei, prin ridicarea unor castre de pământ la Drobeta (Drobeta-Turnu Severin),
Pojejena, Banatska Palanja şi, foarte probabil, la Berzobis (Berzovia) din Banat, Drajna de Sus
din regiunea subcarpatică a Munteniei, Breţcu şi Hoghiz din sud-estul Transilvaniei şi poate
Barboşi din sudul Moldovei.

27 Dio Cass., LXVII, 7, 3: „După sosirea acestuia, Domitianus puse lui Diegis o diademă pe cap, ca şi cum ar fi

fost un adevărat învingător şi omul în stare să dea un rege dacilor”; cf. şi Mart., Epigr., VI, 10, 7-8: „aşa-i el
/Domitianus – n.n./, când dă diademe (diademata) dacilor care îl roagă”.
28 Mart., Epigr., V, 3, 5-6: „«Soarta mea este mai bună decât a fratelui meu, fiindcă mie îmi este îngăduit / să

privesc atât de aproape zeul /Domitianus, care ceruse să fie numit Deus – n.n./ pe care îl cinsteşte atât de de-
parte»” (subl.n.).
29 IDRE, II, 406.
30 Clauză care rezultă, indirect, din cea precedentă.
31 Dio Cass., LXVII, 7, 2: „Decebal… l-a trimis pe Diegis împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea /lui

Domitianus – n.n./ armele şi câţiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea numai pe aceştia”.
32 Plin. Sec., Pan., 12, 2: „Acum /pe timpul lui Traianus – n.n./ primim ostatici şi nu îi cumpărăm /ca pe

vremea lui Dominitanus – n.n./”; a se observa nota denigratoare la adresa lui Domitianus.
33 Despre care amintesc izvoarele că ar fi fost expuse de Domitianus cu prilejul triumfului de la Roma – Stat.,

Silv., I, 2, 180-181; Dio Cass., LXVII, 7, 4.

34 Stat., Theb., I, 1, 19: „Istrul supus legilor noastre în două rânduri”; Mart., Epigr., V, 3, 1: „Diegis, locuitor

de pe tărmul care acum ne aparţine”; VI, 76, 5-6: „Dacul a primit pe grumazul său înfrânt un mare jug, / iar unmba
victorioasă /a lui Fuscus – n.n./ stăpâneşte pădurea înrobită”; Dio Casss., LXVIII, 12, 1: în 102, Decebal îi ceru lui
Traianus ca, în schimbul eliberării lui Longinus, „să-i cedeze ţara până la Istru”.
 7) Domitianus oferea lui Decebal subsidii şi asistenţă tehnică35, cu scopul de a fortifica
regatul dac aliat în vederea asigurării securităţii frontierei dunărene a Imperiului.
În temeiul prevederilor amintite, s-a dedus că tratatul dintre Domitianus şi Decebal a
fost încheiat după toate uzanţele dreptului internaţional roman, putând fi denumit - cu un
termen modern - „tratat de clientelă” (germ. Klientelvertrag) sau „tratat impus (acordat) unui
rege” (germ. Königsvertrag). El a fost ratificat de Senatul roman36.
În ciuda atitudinii ostile a istoriografiei ulterioare, din vremea lui Traianus, la adresa lui
Domitianus şi a tratatului respectiv, considerat oneros pentru Imperiu, actul diplomatic din 89
a slujit ambelor părţi. El a permis împăratului să rezolve problema marcomană şi să asigure
liniştea provinciilor dunărene37 prin capacitarea unui aliat fidel. Nu întâmplător, atunci când, la
sfârşitul anului 89, Domitianus şi-a celebrat cel de-al doilea triumf dacic38, el a evitat să-şi ia
titlul triumfal Dacicus39. La rândul său, Decebal a putut să anihileze eventualele contestaţii
interne iar pe termen lung, respectând întocmai pacea încheiată, să asigure regatului său, până
la izbucnirea conflictelor cu Traianus, o stabilitate politică incontestabilă şi o dezvoltare e-
conomică şi militară care l-au făcut apreciat de alţi barbari şi temut de romani.

35 Informaţiile literare care sprijină această clauză trebuie înţelese dincolo de caracterul lor denigrator la

adresa lui Domitianus: Plin. Sec., Pan., 12, 2: „Acum /pe vremea lui Traianus – n.n./ … nu mai încheiem un tratat cu
pierderi uriaşe şi plătind sume imense, numai ca să părem invingători /ca pe vremea lui Domitianus – n.n./”; Crit.,
Get., frg. 2: „Geţii, un neam barbar şi puternic, care s-a ridicat împotriva romanilor şi i-a umilit până la plătirea
tributului”; Dio Cass., LXVII, 7, 3: „(Dimpotrivă, el /Domitianus – n.n./ cheltuise foarte mulţi bani pentru încheierea
păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sune de bani, dar şi meşteri pricepuţi la felurite
lucrări folositoare în timp de pace şi de război şi făgădui să-i dea mereu multe”; vezi şi, indirect, Dio Cass., LXVII, 6,
5, ca şi LXVIII, 6, 1: Traianus „cugeta la cele săvârşite de aceştia /de daci – n.n./ şi era copleşit când se gândea la
sumele de bani pe care romanii trebuiau să le plătească în fiecare an”.
36 Mart., Epigr., IX, 35, 5; Dio Cass., LXVII, 7, 3.
37 Vezi Mart., Epigr., VI, 76, 1-6.
38 Stat., Silv., III, 3, 118; Mart., Epigr., V, 19, 3-4; VI, 4, 2; 10, 8; VII, 6, 7; Plin. Sec., Pan., 11, 4; Suet., Dom.,

6, 1; Dio Cass., LXVII, 7, 4; Eus., Chr., 191, 9b, anul 90; Eutr., VII, 23, 4; Oros., VII, 10, 5.
39 Aceasta în ciuda menţiunilor linguşitoare ale lui Martialis (Epigr., VIII, praef.: „Valerius Martialis salută

pe împăratul / Caesar Augustus Germanicus Dacicus”) şi Iuvenalis (Sat., VI, 205: „Dacicus et scripto radiat Germa-
nicus auro”).