CURS 1

Metodologie. Metodă. Tehnică. Procedeu.

Pentru a limpezi puţin limbajul folosit în descrierea domeniului metodologic al ştiinţelor

socioumane, este necesar a face distincţie între metode, tehnici, procedee şi instrumente de
cercetare.
Petru Iluţ defineşte metoda „ca o modalitate generală, strategică (din punct de vedere al
mijloacelor de cercetare şi nu al teoriei) de abordare a realităţii (Rotaru, T., Iluţ, P.,2001, p.45).
Astfel, prin „metodă” (gr. methodos = cale, mijloc) se înţelege modul de cercetare, sistemul de
reguli şi principii de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective, gândirea metodică
asigurând coerenţa logică internă şi concordanţa imaginilor noastre mentale cu realitatea
obiectivă.
Jan Szczepanski (1969, p.37) înţelege prin metodă „un mod de cercetare care dă o
imagine adevărată fragmentului ales al realităţii şi explicarea fenomenelor care au loc în cadrul
lui”. Întrucât viaţa socială cuprinde o mare varietate de aspecte, atunci când întreprindem o
cercetare ştiinţifică asupra ei, aceste aspecte se impun mai întâi observate, apoi descrise şi în
sfârşit înţelese şi explicate. Metoda reprezintă „mersul sistematic al gândirii în operaţiunile sale
de cunoaştere şi înţelegere a realităţilor, în scopul dezlegării unor probleme teoretice şi practice”
(Stahl, H.H.,1974, p.70).
Metodele din ştiinţele socioumane pot fi clasificate după mai multe criterii (după
Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I., 1998, p.32):
1) După criteriul temporal
a. metode transversale, care surprind fenomenele, procesele socioumane la un moment
dat (observaţia, ancheta, tehnica sociometrică etc);
b. metode longitudinale, care studiază evoluţia fenomenelor în timp (biografia, studiul de
caz etc).
2) După gradul de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului studiat (reactivitate)
a. metode experimentale (experimentul);
b. metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie);
c. metode de observaţie (studiul documentelor, observaţia etc).
3) După numărul unităţilor sociale luate în studiu
a. metode statistice, care studiază un mare număr de unităţi sociale (sondajul de opinie,
anchetele socio-demografice);
b. metode cazuistice, care studiază integral numai câteva unităţi socioumane (biografia,
studiul de caz).
4) După locul ocupat în procesul investigaţiei:
a. metode de culegere a informaţiei (studiul de teren, anchetă);
b. metode de prelucrare a informaţiei (metode cantitative, calitative);
c. metode de interpretare a datelor cercetării (metode comparative etc).
Jan Szczepanski afirmă că orice metodă se compune dintr-o serie de procedee diferenţiate
care trebuie să fie standardizate, putând fi aplicate întotdeauna în mod identic de orice cercetător.
Această standardizare constă tocmai în stabilirea exactă a tehnicilor de cercetare.
Tehnicile sunt „ forme concrete pe care le îmbracă metodele, fiind deci posibil ca una şi
aceeaşi metodă să se realizeze cu ajutorul unor tehnici diferite” (Rotaru, T., Iluţ, P., 2001, p.45).
Exemplu: ancheta pe bază de chestionar, ancheta pe bază de interviu etc.
 În ştiinţele sociale, termenul de tehnică nu este întotdeauna clar, nefăcându-se tot timpul
distincţiile cuvenite între metode şi tehnici, fapt pentru care unele lucrări apar sub titlul de
„Metode şi tehnici”, încercându-se astfel depăşirea dificultăţii de identificare a metodelor şi a
tehnicilor. Multitudinea tehnicilor prin care se aplică o aceeaşi metodă rezultă şi din diversitatea
instrumentelor de cercetare şi a modului diferit de folosire a lor, acestea reprezentând
materializarea metodelor şi tehnicilor.
Exemplu: dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de
aplicare ca procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ca instrument.
Astfel, instrumentul poate fi definit ca „un mijloc ce poate îmbrăca o formă mai mult sau
mai puţin materială, cu ajutorul căruia se realizează „captarea” informaţiei ştiinţifice, el fiind cel
care se interpune între cercetător şi realitatea studiată” (Rotaru, T., Iluţ, P., 2001, p.45).
Procedeul reprezintă maniera de acţiune, de investigare, de utilizare a instrumentelor,
care nu sunt altceva decât unelte materiale (fişă de observaţie, ghid de interviu) de care se
slujeşte cercetătorul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor socioumane.
Între metode, tehnici, procedee şi instrumente există legături de subordonare generate de
gradul de abstractizare, de nivelul la care se operează (abstract, concret) şi de raportul în care se
află cu nivelul teoretic(fig. nr. 10).

Nivelul teoretic al cercetării

Metode M1 M2 ................Mn Metode

Tehnici T1 T2 ..................Tn Tehnici

Procedee P1 P2 P3 ......................Pn Procedee

Instrumente I1 I2 I3 I4......................In Instrumente

de investigaţie de investigaţie
Nivelul empiric al cercetării

Fig. nr. 10 Relaţia dintre metode, tehnici, procedee şi instrumente de investigaţie (conform cu
Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I., 1998, p.34)

După ce am cunoscut semnificaţia termenilor de metodă, tehnică, procedeu, instrument

putem preciza conţinutul conceptului de metodologie.
Etimologic, metodologia desemnează „ştiinţa metodelor” (gr. methodos + logos), în
ştiinţele sociale ea având două laturi: analiza critică a activităţii de cercetare şi formularea unor
sugestii pentru perfecţionarea acestei activităţi. Cea mai veche, dar şi cea mai actuală sarcină a
metodologiei vizează şi clarificarea înţelesului conceptelor, corectitudinea definirii lor, analiza
limbajului utilizat. Metodologia se preocupă şi de „analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare,
de respectarea regulilor de alcătuire a chestionarelor, de construcţia eşantioanelor cu scopul
eliminării distorsiunilor şi asigurării validităţii concluziilor” (Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I.,
1998, p.36), Paul Lazarsfeld susţinând că metodologia are 6 teme principale: delimitarea
obiectului de studiu, analiza conceptelor, analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare, analiza
raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate, sistematizarea datelor obţinute, formalizarea
raţionamentelor.