Iulia-Elena ZUP, Traducerile legislației austriece în Bucovina

habsburgică 1775-1918, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza

Iași”, Iași, 2015, 256 p

Mihaela Mihai
Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării
Universitatea “Ștefan cel Mare” Suceava

Odată cu debutul administrării habsburgice, în anul 1774, Bucovina începe

să existe ca teritoriu istoric 144 ani, timp în care s-au petrecut numeroase mutaţii
ce au contribuit la schimbarea fizionomiei demografice, economice, politice,
etnice şi culturale a provinciei, conferindu-i un statut singular în comparaţie cu
regiunile învecinate1. Administrația austriacă a modernizat instituțiile, a introdus
separarea justiției de administrație, încurajând colonizarea și imigrația.
Modernizarea legislativă inițiată de monarhia habsburgică și introdusă în toate
regiunile imperiului a conferit limbii germane un rol important în comunicarea
unitară în cadrul imperiului. Dacă până în anul 1848, habsburgii urmăreau
impunerea limbii germane ca unică limbă de circulație a monarhiei, perioada
1848-1918 se distinge printr-o evidentă preocupare pentru aplicarea principiului
egalității.

În acest context, lucrarea Iuliei-Elena Zup, Traducerile legislației austriece

în Bucovina habsburgică 1775-1918, contribuie, având la bază o cercetare
interdisciplinară, la o mai bună înțelegere a evoluției limbajului juridic românesc
în Bucovina, plasându-l în contextul evoluției și raporturilor dintre cele două
limbi, română și germană. Demersul științific al autoarei are la bază unul dintre
aspectele fundamentale ale teoriei coşeriene, și anume procesul traducerii văzut
sub aspect semasiologic şi onomasiologic. Preocuparea pentru accesibilitatea
textului juridic în cadrul imperiului a condus la maturizarea lentă și anevoioasă a

1
http://www. usv.ro/index.php/ro/1/Bucovina/122/0/2
limbajului juridic românesc, după mai bine de un secol de traduceri din limba
germană.
Volumul, bazat pe o amplă bibliografie, este structurat în trei capitole și se
adresează tuturor specialiștilor interesați de domeniile istoriei, traductologiei,
dreptului comparat, istoriei limbii,filologiei române și europene. Anexele acestei
lucrări cuprind fragmente din cele mai importante legi şi coduri de legi traduse
din limba germană şi dicţionarele juridice redactate pentru spaţiul bucovinean,
transcrise din alfabetul chirilic, iar la final, un rezumat în limba germană.

În primul capitol, „Limbile oficiale în Bucovina”, autoarea formulează contextul

socio-politic din acea perioadă, realizând o imagine a relației de interferență și
influențare reciprocă dintre limbile germană și română, precum și rolul jucat de
acestea în administrația și justiția din provincia habsburgică Bucovina.
Instaurarea administrației habsburgice a creat o serie de tensiuni, astfel că,
după un deceniu de guvernare, în 1784, limba germană a fost introdusă ca limbă
oficială, lingua franca a funcționarilor, a instituțiilor juridice și judiciare, înlocuind
latina, dorindu-se astfel o unitate lingvistică care să corespundă celei politice.
Autoarea abordează fenomenul bilingvismului care caracteriza spațiul
bucovinean pornind de la categoriile introduse de Georg Kremnitz și anume
caracterul său asimetric de la începuturile dominației austrice, care însă prin
introducerea limbii germane în administrație și înființarea de școli în limba
germană, a progresat ulterior spre un bilingvism simetric.
Raportându-ne la începutul perioadei de studiu, mai exact a iosefinismului
constatăm că legislația în vigoare în Austria și tradusă în română era influențată
de lucrările iluminismului, reprezentând lucrări juridice și filosofice ce încercau să
fondeze o școală a drepturilor naturale și astfel să ofere tuturor națiunilor din
imperiu posibilitatea de a găsi împreună soluții pentru conflictele europene și să
dezvolte o doctrină a drepturilor omului și cetățeanului.
 Folosirea limbii române în redactarea legislației sau în procesul de selecție al
candidaților pentru funcțiile publice a provocat adaptarea lingvistică la noile
realități administrative și juridice introduse în Bucovina habsburgică.
În opinia autoarei, o contribuție de necontestat în acest sens a avut-o
fenomenul traducerii care a servit nu doar ca mijloc de comunicare în interiorul
imperiului, fiind și un mediu al transferului cultural. Accesibilitatea textului juridic
reprezinta o preocupare pentru a reduce din comunicarea deficitară între
instituțiile statului și cetățeanul de rând, explicându-se astfel necesitatea
traducerilor și a traducătorilor în perioada habsburgică.
Cel de-al doilea capitol al lucrării, „Fenomenul de traducere în Imperiul
Habsburgic” identifică factorii care au influențat activitățile de traducere și
interpretariat din cadrul monarhiei habsburgice, evidențiindu-se importanța
traducătorilor ca lianți între culturi și purtători ai dinamicii culturale.
Peisajul plurilingv-traductiv habsburgic cuprindea conceptul de traducere
obișnuită, cotidiană și cel de traducere instituționalizată, care era indispensabil
mai ales în anumite instituții ale imperiului: școală, armată și pentru funcționarii
din administrație și justiție. Însă “instituționalizarea activității de translație și
traducere nu a atins gradul necesar aparatului administrativ gigantic al monarhiei
pluriculturale”, apreciază autoarea, prin prisma Michaelei Wolf, în “Die viel
sprachige Seele Kakaniens. Übersetzen und Dolmetschen in der
Habsburgermonarchie 1848 bis 1918”. Profesionalizarea meseriei de traducător
începe să prindă contur în spațiul habsburgic, dovadă fiind numărul în creștere al
traducătorilor autorizați, care aveau și o altă ocupație în domeniul juridic, de
regulă, avocați, notari, judecători.
Al treilea capitol, și cel mai amplu, “Traducerile legislației asutriece în
Bucovina”, este dedicat investigării terminologiei juridice, care începea să se
contureze, atât din punct de vedere al unităților lexicale componente, constând
în termenii juridici de strictă specialitate – monosemantism și cuvinte din limba
comună utilizate ca termeni juridici – polisemia, cât și a mijloacelor de formare a
termenilor, împrumutul, derivarea (cu afixe, regresivă, progresivă), compunerea
(prin parataxă, falsă parataxă, abreviere) și schimbarea valorii gramaticale.
Astfel, în perioada analizată, cea mai la îndemână metodă la care apelau
traducătorii în procesul de îmbogățire terminologică era împrumutul, urmat de
calcul lingvistic (lexical, frazeologic).
Autoarea explică influența puternică a limbii germane și prin raporturile de
putere prezente în Bucovina, dar și prin faptul că în cadrul acestui proces de
traducere, care impunea crearea de noi termeni, limba sursă era germana. “Prin
codurile, legile, circularele, ordinile, ordonanțele, patentele și edictele emise și
traduse în limba română, administrația austriacă a fost, fără îndoială, un factor
important de difuzare a normelor limbii române literare ”, se precizează în lucrare.
Fenomenul de traducere este prezentat ca mijloc de inovare lingvistică, dar
şi culturală prin efectuarea de analize comparative ale terminologiei germane şi
româneşti.
Evoluția limbajului juridic românesc a avut loc treptat prin înlocuirea lexicului
comun, cu un lexic de specialitate bazat pe neologisme, procesul de înnoire și
modernizare a lexicului fiind denumit relatinizare, reromanizare sau
occidentalizare romantică. Limbajul juridico-administrativ conținea numeroase
unități terminologice de origine latină, fapt care se explică prin funcția pe care
latina o îndeplinise ca lingua franca a spațiului european.
Spațiul bucovinean al traducerilor legislației este delimitat în trei perioade,
analizate din punct de vedere diacronic al terminologiei juridico-administrative
românești: între 1775-1848, imediat după anexarea Bucovinei de către Imperiul
habsburgic, apoi parte din Regatul Galiției și Londomeriei, când limba germană a
fost introdusă ca limbă oficială, având loc o activitate intensă la nivel lingvistic ca
urmare a nevoii de sincronizare a limbajului juridic românesc cu repere
echivalente din limba germană; 1849-1918 când Bucovina își recapătă autonomia
și redevine ducat, fiind apoi integrată Regatului României, perioadă în care se
realizează foarte multe traduceri, având loc o nouă dezvoltare a limbajului
juridic; 1918-1938 când legislația austriacă încă era parțial în vigoare în regiunea
Bucovina, din punct de vedere lingvistic, tendința fiind cea de unificare a
limbajului juridic. O atenție sporită este acordată de autoare, contribuției pe care
fiecare traducător important din acea perioadă a avut-o asupra evoluției
limbajului juridic românesc. Vasile Balș, Ion Budai-Deleanu, Eudoxiu Hurmuzachi,
Aurel Onciul sunt personalități care și-au pus amprenta asupra limbajului juridic
românesc și au contribuit la îmbogățirea tezaurului cultural românesc,
influențând finalmente și raporturile de putere din Bucovina.
Misiunea laborioasă a traducătorilor deriva din faptul că limba română era
încă în curs de modernizare și nu avea o terminologie fixă, standardizată. Odată
cu transpunerea conținuturilor din germană în română, se impunea construirea
de noi unități lexicale în limba țintă, într-un timp foarte scurt. Traducerea foilor
de legi, a codurilor penale și civile a reprezentat o provocare pentru acea
perioadă, având în vedere lipsa de echivalențe terminologice între cele două
limbi, lipsă compensată prin diverse strategii, cum ar fi introducerea de
neologisme, glose, calchieri, interpolări, utilizarea de dicționare străine și
traduceri ale codurilor din alte limbi.
Demersul autoarei, având la bază metodologia de lucru lingvistic
comparativ a traducerilor, evidențiază faptul că evoluția limbajului juridic
românesc nu a fost una constantă, ci au existat și regrese, datorate traducerilor
succesive ale aceluiași text german sau a textelor care conțineau pasaje identice
sau asemănătoare.
Terminologia a evoluat și evoluează în strânsă legătură cu societatea.
Astfel pentru a fi mai aproape de oameni, într-o primă etapă a traducerilor,
lexicul juridic este de factură populară, fiind identificat ca procedeu de formare a
unităților terminologice din limba țintă calchierea – îmbogățirea vechilor cuvinte
românești, spre exemplu la Ion Budai Deleanu, fapte rele pentru infracțiune,
făcător de rău pentru infractor. Lipsa lexicului specializat, în traducerea primului
cod penal tradus în limba română, Constitutio Criminalis Theresiana, determină
traducătorii să recurgă la explicarea substantivului german, de regulă abstract,
printr-o propoziție subiectivă – „cel ce va defăima pe Dumnezeu –
Gotteslästerung” sau la folosirea de vebe substantivizate sau adjective pentru
termenii utilizați în limba germană – „ un răzvrătitoriu și zurbagiu –Von Aufruhen,
und Tumulten”. În Orânduiala lui Iosif pentru vânătoare 1786 , act în care
sunt instituite anumite limitări în exercitarea dreptului la vânătoare, traducătorul
folosește termeni din limbajul comun, neexistând echivalențe în limba română, ca
de exemplu: aufheben – a micșora, gegenwärtig – aceaste de acum,
Privateingenthümer – moșinaș. În Codul penal iosefin, publicat în variantă
română în anul 1788, se remarcă încă din titlu arhaismul textului, pravilă -
Gesetz care însemna lege pentru popor, traducătorii români ai legislației astriece
fiind obligați să apeleze la calcuri lingvistice, pentru a exprima realitatea juridică
la acea vreme. Nu lipsesc nici trimiterile la analiza fonetică, în ceea ce privește
dialectul, analiza preluând modelul propus de lingvistul Ioan Gheție, care a
acordat o atenție deosebită textelor tipărite la Viena. Este remarcată contribuția
juristului Christian Flechtenmacher, traducător și profesor de drept care a alcătuit
primul dicționar de termeni juridici pentru limba română: Scară a cuvintelor celor
streine și celor făcute din firea limbii, care cuvinte au cerut neapărat trebuința a
se metahirisi în alcătuirea prevililor , publicat în 1815, unii termeni regăsindu-se în
glosarul care însoțește Codul Calimach.
După revoluția pașoptistă se remarcă tot mai multe împrumuturi în textele
românești, fapt ce a asigurat totodată economia limbajului.
Marea majoritate a acestor împrumuturi au origini latine și au pătruns în
limba română și prin intermediul altor limbii, cele mai importante roluri în acest
sens revenindu-le limbilor germană și franceză, care reprezentau totodată
formele de exprimare a două spații culturale frecventate de români.
Introducerea neologismelor din limba germană prin traducerile legislației
austrice, contribuie la fixarea elementelor care alcătuiesc terminologia juridică
românească actuală. Eudoxiu Hurmuzachi înlocuiește calcurile și alți termeni
proveniți din limba uzuală, cu neologisme în traducerea Codului penal despre
abaterile financiare publicat în 1857: imputare în locul propoziției relative care se
vor număra la aceste, prin Zurechnung, esplicare în loc de dezvolvire, pentru
Erklärung.
 Toți acești termeni din textele germane au fost preluați în textele românești
cu formă identică sau eventual ușor modificată, remarcându-se coexistența unor
aspecte cu caracter arhaic și popular cu inovații lingvistice.
Autoarea concluzionează că limba germană poate fi considerată o sursă
etimologică a neologismelor românești, cel puțin în zona Bucovinei, datorită
numărului mare de traduceri juridice în limba română. Prin intermediul acestor
traduceri reformele iosefine și post-iosefine se fac cunoscute și în principatele
Moldova și Țara Românească, demonstrând încă odată rolul important al
traducătorilor bucovineni asupra culturii și a evoluției limbajului juridic românesc.