Olivier Clement , „Trupul morții și al slavei – scurta introducere la o teopoetica a trupului”,

traducere: Sora Eugenia Vlad , Ed.Asociatia Filantropica Medicala Crestina Christiana , Bucuresti ,
1996 , 123 p.

Tradusa acum ceva vreme în Romania , cartea teologului francez Olivier Clement , cu idei dense și
bine nuantate,se constituie într-un prilej de meditatie extrem de actuala pentru noi oamenii
postmoderni ,reușind să fie o cale onestă spre aflarea adevărului teologic despre trupul nostru ,
deopotriva imparatesc și muritor , inviat și transfigurat prin pnevmatizare. Omul nu are un suflet, ci
este un trup insufletit , este limbajul omului prin care se lasa dezvaluit aproapelui , în fragila sa
libertate, care voaleaza totodata adâncul intim al persoanei, duhul.Reflexul de atunci, din illo
tempore, al lui Adam de a-si acoperi trupul în momentul intalnirii cu Dumnezeu în urma consumarii
fructului interzis, fiind un gest al rusinarii și al ascunderii pacatului care ii patrunsese
Protoparintelui în ontologie: el se temea sa nu-i transpara fiinta intima atinsă de păcat prin
trup.Astfel, trupul mascheaza și deopotriva exprima persoana. Omul trăiește dialectica trupului și a
duhului ca pe un dualism existential , nicidecum ontologic : „Omul întreg iar nu o parte este după
chipul”, scrie Sfântul Irineu al Lyonului.
Noua , celor occidentalizati de un stil de viața insistent consumist si profanator, noua celor al caror
duh a devenit prin aceasta atât de grosier una cu duhul, teologul francez ne face un excurs prin
dimensiunile intuitive ale dezirabilitatii, bolii,durerii și indestructibilitatii corporale,mortii,
nescapand din vedere destinul eshatologic al corpului și cosmizarea sa în conceptia pagana și cea
crestina.Individualizarii corpului care a contribuit decisiv la „opacizarea sa și la dezvoltarea unei
relații cu lumea ca aceea dintre pradator și prada”, Olivier Clement ii propune omului o fertila
initiere în conceptia crestina despre persoana și aproapele ei, mai cu seama despre aproapele cel mai
aproape noua și liber acceptat și asumat: soțul/sotia.
În capitolul „Trupul lui Hristos și trupul liturgic” , ne este adus spre înțelegere procesul prin care
Hristos a inaintat trupul și umanitatea noastră pancosmica spre finalitatea euharistica prin
iubire,incat să ne descatuseze din păcat prin potirul izbavirii,al biruirii morții prin rastignirea
sacramentala,prin Jertfa prin care coboară sub lege pentru a ne izbavi de agonia păcatelor pe care le
purtam ca răni duhovnicesti. Astfel, „trupul mortii” a devenit „trupul invierii”,trupul stricaciunii a
devenit trupul luminii,pecete a noii Legi a Iubirii, intru care am fost mantuiti.Hristos este Cel ce ne-
a imbaiat trupul și fiinta întreaga, facandu-l trupul slavei. Rostul omului este să se statorniceasca în
acest Trup viu și de viața datator prin ucenicia în Sfinta Liturghie, ca trup liturgic care inviaza prin
participarea euharistica la Trupul Celui Inviat. În Sfânta Liturghie ,cu ale ei spațiu și timp
permeabile la Imparatia Cerurilor,fiecare dintre noi este invitat să-și găsească locul sau în Trupul lui
Hristos și sa trăiască transfigurarea pe care El Însuși o savarseste, în Sfânta Liturghie trupul devine
limbaj,caci prin trup noi raspundem gestual imnografiei care Îl vesteste, când prosternandu-se , când
„în picioare,in libertatea celui chemat sa realizeze sintezele hristologice : a pământului cu Raiul,a
lumii sensibile cu lumile ingeresti, a vizibilului cu invizibilul, a creatiei cu Creatorul.”, toate acte
care ne scufunda în fluviul imemorial al comuniunii cu sfintii.Astfel, în actul liturgic și trupul este
chemat sa participe doxologic.Odata altoiti în trupul proslavit al lui Hristos ,prin Taina Botezului,
semanam în noi samanta trupului de slava, care rodeste în noi, ca mladite ale Vitei Vieții.
În capitolul „Omul cel tainic al inimii” , ne este amintita trezirea în „trupul mortii” a „trupului
slavei” cu puterea biruintei pascale.Scopul ascezei , adică a exercitiului luptător prin care urmărim
„sa omoram elementele morții legate de existența noastra” , este abandonarea atitudinii de
„consumare” lacoma a hranei și realizarea metanoiei,care ,în conceptia teologului Olivier
Clement,inseamna „nu atât pocainta,cat o reinnoire a felului nostru de a sesiza realitatea”.Trupul
omenesc este zidit în structura și ritmurile sale sa devină templu al Sfantului Duh, prin
transfigurarea în crezuetul nous-ului (mintea și luciditatea), a thymos-ul (impulsivitatea și ardoarea)
și a epythimiei (dorința trupeasca), problema centrala ce se realizeaza prin „pazirea

1
inimii”(detasarea de psihism, simplificarea perceptiei) și posturi imbinate cu disciplinarea
respiratiei,tehnica recomandată în special occidentalului de astăzi.
Unificandu-ne astfel puterile launtrice și purificandu-ne mintea , pvom putea realiza starea de preoti
ai lumii în altarul inimii noastre.Olivier Clement nu se mulțumește la a-i rezuma pe Sfintii Părinți ci
observa minunat ca noi astăzi suntem chemați să facem din ritmul respiratiei,al sangelui,al mersului
ba chiar al dansului momente de celebrare: citandu-l peMartin Buber,insasi mancatul poate fi mai
sfant decât postitul dacă o facem cu mulțumire,dupa indemnul Apostolului Pavel,intr-un cuvânt: „sa
aducem netrupescul în trup” , pentru a experia și noi după sfatul Sfantului Maxim Marturisitorul
corpolenta lucrurilor inconjuratoare și ratiunile lcu care sunt inzestrate, în chip diafania lor, ca Trup
și Sânge al lui Hristos,intr-o „Euharistie cosmica”.
În capitolul „Asceza și dorinta” , dorința este perceputa ca dinamism pe care Dumnezeu l-a sadit în
creație ca aceasta să se avante spre El,spre a-L dori, spre a-si găsi liniștea în El.Dimpotriva,patimile
sunt definite ca dorințe intoarse asupra relativului pe care îl stoarce,consumandu-l în trup,cautand
zadarnic absolutul în el.Aspiratia după Hristos este aspirație după agape,dupa modelul monahului
care se mistuie în dorul după El,dupa gustul lui Hristos.Indragostirea de Dumnezeu ascute tanjirea
după privirea fata către Fata,in transcendenta ei personala: prin tainica Sa dumnezeire,Dumnezeu
este Tatăl însă prin iubirea netarmurita pe care ne-o poarta Se face ca o mama.”Iubind, Tatăl se
feminizeaza”.
În „Postul și tacerea” , postul este privit ca insufletire și spiritualizare a pământului,prin post relația
dintre trup și suflet se schimba,si cu ele privirea despre inlantuirea cauzala,”orizontala” a
universului este depasita prin sesizarea simbolicului,a sensului ce structureaza creatia.Postul aduce
cu sine deci și o realitate spirituala,prin abținerea de la tot cuvântul deșert,vazut în acceptiunea lui
grava de neimplicare a vieții nici a inimii.Or, societatea consumista instiga la un haos agresiv de
mesaje vizuale și auditiv goale de sensul care sa mangaie și sa lumineze,astfel ca postului i se
impune în acest context o adaptare la conditiile culturale de azi,o atitudine de discernamant și
trezvie – un alt rost al postului,a carui ultima ținta este iubirea milostiva fata de aproapele în care sta
tainuit Hristos. Tacerea e făcută actuala tocmai de inflatia contemporana a limbajului, a zgomotelor
care ne pătrund violent în psihicul și trupul nostru
Următoarul capitol, „Eros și iubire” , abordeaza frontal rationalitatea trupului în dimensiunea ei
erotica: sexualitatea e destinata a fi ,dincolo de unirea trupurilor într-un trup,intreteserea a doua
existente,o dimensiune interrelationala. Din punct de vedere sexual,pacatul nu este un set de legi ,
de interdictii ci necunoasterea celuilalt în chiar acest act pe care Biblia îl numește
cunoastere.Autorul analizează cu finete și delicatete duhovniceasca implicatiile și realitatile unirii
trupesti necorespunzatoare, pripite, și indeamna la o iubire matura ,care mai întâi presupune
înțelegere a celuilalt „in durata lui”,acceptarea înțelegătoare cu trecutul lui poate dureros.Iubirea
serioasa și implicata presupune „daruirea celuilalt în prospetimea lui primara” , a ajutorarii lui de a-
si implini sensul propriu în lume,dupa ce a fost împreuna-descoperit.Departe de libertinajul
degradant pe care societatea occidentala ni-l impune, de pasiunile idolatrizante în care nimic nu mai
contează pentru cei (minim!) doi amanti decât extazul erotic,Olivier Clement subliniaza o duioasa
unire a erosului cu agape,a erosului cu tandretea,atentia la plăcerea celuilalt mai mult decât la cea
egoista,pentru ca plăcerea sa circule libera într-un limbaj dincolo de cuvinte,implinind în noi
deopotriva pamantescul și cerescul.Teologul încheie cu o provocare teologica, aceea a elaborarii
unei patimiri din iubire,analoaga celei monahale a patimii desfranarii, deoarece multe existente
marcate de mistuiri amoroase își trăiesc astfel căutarea absolutului,atunci când nu degenereaza în
don-juanism sau în „pasiuni cosmice ale amantilor care se vor unul pentru a-L inlocui pe Unul”.
În „Taina iubirii” , aflam ca evanghelizarea este mai mult decât o initiere,este firescul prin care
putem privi iubirea,care păstrează acel ceva al ei de veșnica adolescenta.Autorul își demonstrează
maiestria teologica și supletea gandului creștin prin sugerarea iubirii ca „presentimentului unității în
ceea ce este diferit,dorinta pasionata ca celălalt sa existe dincolo de moarte”. Pentru a nu-i deturna
în chip criminal pe tinerii îndrăgostiți de la calea Bisericii,fluturandu-le în fata interdictiile și

2
canonisirile,teologul francez propune sa le fie vorbit tinerilor despre biruinta lui Hristos asupra
neantului și despre El ca izvor tainic al oricarei întâlniri adevărate, „locul subinteles al oricarei
incercari de comuniune”,pentru a ii ajuta pe îndrăgostiți sa devină cu adevărat responsabili unul fata
de celălalt în nadejdea invierii în trupurile de slava,in a caror lumina putem contempla chipul
persoanei iubite în/prin/cu Hristos,pentru a-l recepta ca pe o revelație,devenindu-i asociati lui
Dumnezeu în iubirea persoanei dragi, dincolo de inconstanta,dincolo de pacatul sau.Pentru ca o
iubire sa reușească, teologukl sfatuieste sa iubim cu daruire,aproape cu devotiune,respectand în
celălalt chilia sa monahala unde are loc întâlnirea celui singur cu Cel Singur. Iubirea capata accente
sublime în „liturghia trupurilor” consfintita de iubirea din suflete, castitatea – ni se atrage atenția –
este integrarea elanului iubitor într-o adevărata întâlnire în care fiecare iubit învața ca celălalt drag
al sau este după chipul lui Dumnezeu , asemenea și iubirea lor.In relația iubitilor, copilul nu este
scop al casatoriei, ci se naște din preaplinul iubirii,caci revoluția revelatoare a Evangheliei pune
inaintea tuturor legea persoanei și a comuniunii dintre persoane.
Olivier Clement traseaza și despre avort câteva observatii: mama inconjoara fatul ,intocmai ca
odinioara Fecioara Maria , cu iubirea „adancului milostivirii” ei,altminteri,prin avorturi repetate
risca să-și distrugă propria alcătuire spirituala,sa trăiască indurerari de dor după copilul lepadat,in
orice caz să fie afectată în feminitatea ei profunda.El ne atrage atenția,amintindu-ne de rugaciunea
pentru femeie după avort,ca din perspectiva duhovniceasca toți trebuie să ne depasim conditia
tragica de avortoni prin pocainta și bucuria iertarii.
Tratand despre „Moarte,ne-murire” , suntem adusi sa contientizam ca Dumnezeu nu a creat
moartea,ca mereu când uitam ca subzistam prin El trăim neantul în noi înșine: Hristos intrupat n-a
indurat moartea,ci și-a asumat suferinta ei atroce nu în patimi ci,in chip dumnezeiesc-eroic, prin
„Patimirea” ei permanenta de dragul nostru.Numai El poate ști cu adevărat abisul și marginile
morții , caci i-a experiat modul ei împotriva-firii de a exista ca destin uman în,prin solidaritatea Sa
ontologica, toate ipostazele umane.Prin Inviere și Inaltare am fost înălțați la a trai perihoreza
IntraTreimica de iubire prin trupul uman al lui Hristos. Nu putem ignora iadul fără a deveni
superficiali și iresponsabili,realitatea lui nu se poate nici desfiinta fără a atrofia persoana și
libertatea ei de voința.Destinul ultim al omului este însă ne-murirea , eliberarea de toate formele de
moarte,invesnicirea prin transfigurarea eshatologica: „spatiul nu va mai fi despărțire și exterioritate
ci întâlnire,timpul nu va mai fi uzura ci elan în nesecata cunoastere-iubire de Dumnezeu și de
ceilalti”. Atunci universul va fi cu adevărat trupul omului ca ceva lăuntric lui iar omul indumnezeit
va fi soarele cosmosului,slava trupurilor nuptiale se va desavarsi într-o îmbrățișare a întregii ființe.
Lucrarea are în incheiere doua note , prima , „Despre reincarnare”, ii informeaza pe crestini despre
originile asiatice ale New Age-ului și conceptelor despre karma,careia i se opune invierea spre
mantuire și inaltare la cer cu trupul permeabilizat de lumina inefabila a harului și reincarnare , teza
careia și Origen ,Evagrie Ponticul și Didim cel Orb pare ca i-au dat crezare, deformand credința în
eoni,adica „exodul curatitor prin lumi spirituale” care sa ni-l apropie pe Dumnezeu.Reincarnarii i se
opune crestinismul, religia Intruparii și Invierii trupurilor spre viața veșnica, în care „trupul este
forma pe care o imprima persoana „taranii” lumii”.Daca persoana este chip de Dumnezeu , atunci
trupul este chemat să fie fata ei. Trupurile noastre vor avea în eshaton consistenta și calitățile celui
al Mantuitorului Hristos în perioada dintre Paste și Inaltare.
A doua nota , „Despre sinucidere”, abordeaza tema din păcate „contagioasă” astăzi, a sinuciderilor
ca profunde drame existentiale cu fond spiritual, ale tinerilor și nu numai,printre cauze fiind:
suferinta lipsita de sens pe un fond nietzscheean,plictiseala,nostalgia,singuratatea,freudiana
„pulsiune a mortii” , iar ca efecte numarandu-se: deznadejdea care corodeaza spiritul,nesperanta,
„indiferenta de gheață care ingusteaza conștiința, făcând-o prizoniera unei clipe obsesive”.Cel care
se sinucide este într-o profunda inselare când crede ca va scapa de chinurile de aici, caci nu ne
putem neantiza ci doar schimba starea, fiind pentru teolog cea mai rea maniera de a intra în moarte,
de „a intra în lumina de dincolo închis, uneori plin de ura”. Olivier Clement distinge un raport tainic
de inversiune intre sinucigas și Hristos rastignit, adică intre moartea din dorința de a resorbi în în

3
sine însuși și Cel care da viața prin sacrificul de Sine Însuși.Nihilismului contemporan teologul
francez ii propune spre tratament o etica a iubirii,a creatiei, a gratuitatii care să ne salveze din
disperare. Mulți sfinti au fost mantuiti de la sinucidere fiindcă milostivirea lui Dumnezeu le-a dăruit
sa auda murmurul Pastelui,,prin care iadul lor lăuntric poate progresa liber în Biserica în care
rasuna: „Hristos a inviat!”.

Concluzie a lecturii:
Cartea ni se recomanda de la sine noua viitorilor teologi prin tonul sensibil,neafectat al unei
teologii contemporane deopotriva darze în ancorarea ei în gândirea patristica și fecunde prin firescul
prin care matca limbajului și a ideilor rasuna în observatiile fine ale unei mintii antrenate în asceza
gandului smerit,care graieste frumos și adevărat,cu precizie și subtilitate.Multe remarci răspândesc
ca noste torte aprinse o lumina revelatoare,ce sageteaza înțelegător întunericul obscurului,ca
argumente solide teologic.
Autorul ne apare ca un biruitor abil al neputintelor de înțelegere și simtire comune omului căzut,un
psiholog experimentat în sondarea adancurilor,si nu un doctor care trebuie să se vindece mai întâi
pe sine însuși înainte de a pronunța soluții și tratamente bolilor contemporane.