5.

Efectele contracţiei asupra structurilor de ba

Scopurile acestui capitol sunt:

- înţelegerea modului de lucru în timp a betonului;
- crearea raţionamentului de identificare a efectelor contracţiei betonului;
- însuşirea metodelor de bază pentru calculul la contracţie a elementelor de suprafaţă.

Mecanismele de contracţie a betonului

Betonul este un material complex, care îşi schimbă proprietăţile pe durata de

exploatare a unei structuri. Figura 5.1 sintetizează tipurile de contracţie pe care le
suferă betonul în raport cu evoluţia rigidităţii materialului în timp. În continuare, vor
fi prezentate mecanismele care stau la baza producerii acestor tipuri de contracţii ale
betonului.
Faza be tonului
fluid tranziţie solid
(plastic) (întă rit)

iniţi aliza rea rezistenţelor mecanice

Rigiditatea

sfârşit ul prizei

limita de lucrabilitate
începutul prizei

Timp
Contrac ţia timpurie (< 24 ore) Contrac ţia de durată
chimică plastică la uscare
autogenă chimică autogenă
tasare autogen ă termică
plastică la uscare carbonatare

Fig. 5.1 Tipuri şi etape de contracţie

Contracţia termică
Căldura eliberată pe durata timpurie a hidratării cimentului conduce la o
temperatură generală mare a elementului şi o dilatare a acestuia (Figura 5.2.a),
fenomen cunoscut sub denumirea de expansiune termică. Dilatarea betonului însă se
poate produce şi pe durata de exploatare a unei structuri, ca urmare a fluctuaţiei
temperaturii mediului înconjurător. În consecinţă, la răcire betonul suferă o reducere
de volum, cunoscută sub denumirea de contracţie termică. Dilatarea termică a
betonului poate produce probleme atunci când creşterea de temperatură în masa
betonului este prea severă şi/sau se produc gradienţi interiori de temperatură
semnificativi în masa betonului (Figura 5.2.b, c).
Creşterea de temperatură are loc de regulă în primele 12 ore de la turnarea
betonului, dar la elementele masive se ajunge până la 36 ore. În etapa următoare, are
loc răcirea, care rezultă în contracţia timpurie a betonului.
Coeficientul de dilataţie termică liniară depinde de proprietăţile specifice
fiecărui amestec de beton. La vârste timpurii, coeficientul de dilataţie termică se
schimbă foarte rapid pe măsură ce betonul câştigă în rezistenţă. Figura 5.3 prezintă
variaţia acestuia în timp. În general, după 24 de ore se înregistrează o plafonare a
valorii acestuia la circa (0.6×10-5-1.3×10-5) °C, EC 2 recomandând în lipsa unor
calcule mai exacte valoarea de 1.0×10-5 °C.

1
 Tprotecţie

Temperatura betonului
Taer Tcmax
Tcmin
răcire b. gradien ţi interiori de temperatur ă
la elemente cu o fa ţă protejată
încălzire
Taer

Vârsta betonului Taer Tcmin Tcmax

a. evolu ţia temperaturii medii în beton datorit ă c. gradien ţi interiori de temperatur ă
că ldurii generat ă de hidratarea cimentului la elemente cu ambele feţe expuse

Fig. 5.2 Distribuţia temperaturii datorită hidratării cimentului

8
7
termică liniară [10-5 °C]
Coeficientul de dilataţie

6 Weigler 5
5 Hedlund 6
4
3
2
1
0
0 24 48 72
Vârsta betonului[ore]
Fig. 5.3 Valori înregistrate ale coeficientului de dilatare termică liniară la
vârste timpurii ale betonului
Contracţia chimică
Contracţia chimică este consecinţa reacţiilor care au loc între ciment şi apă, şi
constă într-o reducere internă de volum a compuşilor cimentului şi apei interstiţiale.
Cimentul are calitatea de liant a constituienţilor betonului prin reacţiile compuşilor
clincherului de ciment şi hidrogenul din apă:
C3S : 2C3S + 6H → C3S2H 3 + 3CH (5.1)
C2S : 2C2S + 4H → C3S2H 3 + CH (5.2)
C3A : C3A + 6H → C3AH6 (5.3)
C4 AF : C4AF + 2CH + 10H → C3AH6 + C3FH 6 (5.4)
Deoarece contracţia chimică se raportează la volumele compuşilor iniţiali şi
finali rezultaţi din reacţiile de hidratare, ea poate fi cuantificată în baza greutăţilor
moleculare, deşi este adesea foarte dificil de a cunoaşte volumul exact ai diferiţilor
compuşi.
Contracţia autogenă
Contracţia autogenă a betonului constă în schimbarea macroscopică a
volumului de beton care are loc fără transfer de umiditate între beton şi mediul
înconjurător. Contracţia autogenă este parţial componenta macroscopică a contracţiei

2
chimice rezultată din hidratarea cimentului (vezi Figurile 5.4 şi 5.5). Spre deosebire
de contracţia chimică, care este o reducere internă de volum, contracţia autogenă este
o reducere exterioară de volum, ceea ce face posibilă cuantificarea contracţiei
autogene prin micşorarea dimensiunilor liniare ale elementelor.

C A la turnare

Hi C A la î nc eputul prizei

contracţia autogenă

Hi C A G dup ă întă rire

C - ciment nehidratat A - apă nehidratat ă contracţia chimică

Hi - produş i de hidratare G - goluri

Fig. 5.4 Evoluţia produşilor de hidratare şi a contracţiei chimice

1
(contracţia autogenă / contracţia chimică)
Contracţia autogenă relativă

C
B
A
0 1
Gradul de hidratare

Fig. 5.5 Evoluţia schematică a contracţiei autogene în funcţie de

gradul de hidratare 9

Aşa cum se pune în evidenţă în Figura 5.5, după amestecarea constituienţilor

betonului şi începutul prizei, contracţia autogenă este proproţională cu gradul de
hidratare (porţiunea A-B din grafic), adică ea se datorează doar contracţiei chimice.
Pe măsură ce structura interioară a betonului se formează, contracţia chimică devine
tot mai constrânsă (porţiunea B-C din grafic), reducându-se în consecinţă. După
punctul C, betonul este tot mai rigid şi contracţia autogenă se datorează tot mai puţin
contracţiei chimice. Astfel, ea continuă în principal datorită auto-desicării (uscarea
locală a porilor închişi datorită continuării reacţiei de hidratare).

3
 Contracţia la uscare
Contracţia la uscare constă în reducerea de volum a betonului ca urmare a
pierderii graduale de apă. Iniţial, pe măsură ce agregatele mai grele se compactează,
apa liberă din amestecul de beton apare la suprafaţa elementului în laptele de ciment.
Odată evaporată această apă, betonul continuă să fie supus uscării, surplusul de apă
din masa betonului migrând înspre suprafaţă şi evaporându-se. Această evaporare la
suprafaţă produce de obicei fisuri în stratul superficial de beton, iar în masa betonului
eforturile interioare generate de sucţiunea apei înspre exterior conduce la apariţia
microfisurilor.
Mecanismul de uscare este dependent de dimensiunile porilor şi distanţele
dintre aceştia. Porii mai mari îşi pierd primii apa internă (Figura 5.6). La suprafaţa
elementului, apa dintre particule formează un menisc concav. Presiunea apei de partea
convexă a meniscului este mai mică decât cea din partea concavă, adică mai mică
decât presiunea atmosferică. Acest gradient de presiune se constituie într-o forţă
motoare care împinge particulele de la suprafaţa elementului înspre interiorul său.
Curbura meniscului apei de la suprafaţa elementului este limitată de dimensiunile
spaţiilor interstiţiale dintre particulele de la suprafaţă. Acest fenomen este pus în
evidenţă în Figura 5.7 pentru două particule de ciment de la suprafaţa pastei de
ciment, expuse uscării. Apa care se evaporează depăşeşte cantitativ apa liberă în exces
care migrează către suprafaţă, ceea ce generează tensiuni care fac meniscul să aibă o
curbură mai mare odată cu creşterea presiunii capilare.
Volumul relativ al porilor

φa

φp

Vp

Va

pori cu apă pori goli

φa φp

φ0 10-2 10-1 100 101 102

Diametrul porilor [µ m]

Fig. 5.6 Influenţa dimensiunii porilor asupra volumului

de apă în pori
apă care se evapor ă
σ σ
1
2

apă liberă în exces

Fig. 5.7 Eforturi adâncind meniscul concav între două particule de ciment
datorită transferului de umiditate şi presiunii caplare

4
 Presiunea de sucţiunea a apei generată de eforturile capilare depinde de
mărimea acestora (σ~0.074N/m) şi de raza de curbură a meniscului concav,
estimându-se cu ecuaţia lui Laplace:
2σ
s= (5.5)
r
Pe măsură de diametrul porilor scade, presiunea capilară creşte şi în consecinţă
şi contracţia la uscare. Datorită fluctuaţiilor de umiditate, presiunea capilară are valori
de 10-100 MPa.
Contracţia plastică
Contracţia plastică este rezultatul unei pierderi rapide de umiditate la suprafaţa
betonului aflat în stare plastică, datorită unei următoarei combinaţii de factori:
caracteristicile betonului, temperatura mediului înconjurător, umiditatea relativă şi
viteza vântului la suprafaţa expusă a betonului (Figura 5.8). La suprafaţa betonului
proaspăt apa se evaporă mai rapid decât este înlocuită de apa în exces care migrează
spre suprafaţă, iar betonul din stratul superficial îşi reduce volumul. Astfel, apar fisuri
superficiale de lăţime, lungime şi spaţieri variabile.
Rata de evaporare

Viteza vântului
nivel critic

Umiditatea relativă
Fig. 5.8 Rata de evaporare a umidităţii din masa betonului raportată la
umiditatea relativă a mediului şi la viteza vântului

Contracţia din tasarea agregatelor

Pe durata fazei de tranziţie înainte de începerea prozei, betonul se află într-o

uşoară stare plastică, iar agregatele îşi menţin o tendinţă de tasare. Această tendinţă de
contractare poate fi constrânsă local de armături înglobate, cofraj sau straturi de beton
turnate anterior, putândând rezulta în formarea de fisuri sau cavităţi adiacente sursei
de constrângere. Când fisurarea este asociată armăturilor din oţel (Figura 5.9),
deschiderea fisurilor creşte cu diametrul barei, cu tasarea betonului proaspăt şi
descreşterea stratului de acoperire cu beton. Starea de fisurare poate fi amplificată de
vibrarea insuficientă, neetanşitatea cofrajului şi utilizarea cofrajelor flexibile.

a. tasare constrâ nsă b. tasare diferenţiată

Fig. 5.9 Fisură datorată tasării constrânse şi diferenţiate a agregatelor din betonul aflat
în stare plastică

5
 Contracţia din carbonatare
Carbonatarea constă în reacţia pietrei de ciment din betonul întărit
reacţionează cu umiditatea şi dioxidul de carbon din aer, aşa cum se prezintă în
ecuaţia 5.6.:
H 2 CO 2 + Ca(OH)s → CaCO 3 + 2H s O (5.6)
Această reacţie conduce la micşorarea volumului porilor printr-o uşoară
contracţie şi la scăderea factorului pH al betonului. Fenomenul de carbonatare se
raportează calităţii şi densităţii betonului, de obicei manifestându-se pe o adâncime de
2 cm de la suprafaţa expusă. Severitatea fenomenului este accentuată de vârsta
înaintată a betonului şi agresivitatea mediului.

Factorii care influenţiază contracţia liberă a betonului

Cimentul
Componenţii mineralogici ai cimentului Portland sunt: celitul (C3A),
brownmilleritul (C4AF), belitul (C2S) şi alitul (C3S). Căldura de hidratare a acestora
este prezentată în graficul din Figura 5.10, de unde se poate deduce şi viteza de
hidratare. Se observă că C3A prezinta în orice moment cea mai mare caldură de
hidratare, astfel încât şi contracţia devine mult mai accentuată datorită acestui
component (Figura 5.11).

300
Căldura de hidratare [cal/g]

C3 A

200

C4 AF
100
C2 S

C3 S

0 7 28 90
Timpul - scară logaritmică [zile]

Fig. 5.10 Căldura de hidratare generată de compuşii cimentului Portland

0.04

C3 A
Contracţia [mm/m]

0.03

C4 AF
0.02

C2 S
0.01
C3 S

0 7 28 90
Timpul - scară logaritmică [zile]

Figura 5.11 Contracţia standard a compuşilor cimentului Portland

6
 Un ciment sensibil la contracţie va fi cimentul celitic (conţine 15% şi
brownmillerit <10%) care este caracterizat de o întărire rapidă, însoţită de o degajare
mare de caldură. Contracţia unui beton obişnuit va fi influenţată de asemenea de
dozajul de ciment, fenomenele de contracţie fiind mai pronunţate cu cât cantitatea
acestuia creşte.
Fineţea de măcinare a liantului (cimentul) influenţează de asemenea contracţia
betonului deşi are un aport mai puţin important asupra căldurii iniţiale degajate, cu
toate că se dezvoltă mult mai devreme decat la un beton cu ciment de o suprafaţă
specifică mai mică.
Tabelul 5.1 prezintă fineţea de măcinare şi căldura degajată de tipurile de
ciment conform aceleiaşi norme americane.

Tab. 5.1 Fineţea de măcinare şi căldura degajată la tipurile de ciment

Tip ciment Fineţea de măcinare Căldura degajată la 28 de zile
[cm2/g] [cal/g]
I 1700 87
II 1890 76
III 2030 105
IV 1910 60

Tipul trei de ciment, chiar dacă are un procentaj mare de C3S şi mic de C3A,
va genera cea mai mare cantitate de căldură în timpul cel mai scurt deoarece prezintă
cea mai mare fineţe de măcinare (Figura 5.12).

50
ciment tip III
Creşterea adiabatică de temperatură [°C]

40
ciment tip I

ciment tip II
30

ciment tip IV

20

10

0 1 2 3 4 7 28
Timpul [zile]

Fig. 5.12 Creşţerea temperaturii într-un beton cu un conţinut

de ciment de 223 kg/m3

Putem spune astfel că un beton cu dozaj mare de ciment de fineţe mare de

măcinare va suporta o degajare mare de caldură însoţită de o contracţie pe măsură.
Acest fapt s-ar putea explica datorită fenomenelor fizice de suprafaţă ce se petrec la
nivel de particulă (fenomene de absobţie sau de hidratare) care conduc la migrarea
apei în gelurile fazei hidratate a cimentului sau spre nucleele nehidratate ale granulei
de ciment, rezultând micşorarea de volum (contracţia).

7
 Apa
Prin creştrea raportului apa/ciment (a/c), apa rezultată în exces, în condiţii de
umiditate redusă şi temperatură (temperatura mediului) ridicată, se evaporă mai rapid
micşorându-se astfel volumul elementului. Desigur, în acest proces mai intervin o
serie de factori precum: raportul volum/suprafaţă, forma şi natura agregatelor şi tipul
de cofraj utilizat, însă aceştia vor fi detaliaţi în cele ce urmează.
Agregatele
Influenţa agregatelor se extinde asupra contracţiei la uscare şi a proprietăţilor
termice ale betonului (coeficientul de dilatre termică şi conductivitatea termică).
Agregatele au un efect major asupra contracţiei la uscare prin rezistenţa opusă la
contracţia pastei de ciment, contracţia betonului fiind de fapt o fracţiune din această
contracţie. Astfel, proprietăţile mecanice ale acestora trebuie luate în considerare şi
analizate în raport cu solicitările de contracţie ale pastei de ciment. De exemplu, dacă
acestea sunt prea rigide, ar putea provoca striviri locale ale pietrei de ciment în
interiorul elementului de beton.
Prin natura mineralogică, agragetele se diferenţiază şi din punct de vedere al
absorţiei, influenţând într-un final contracţia. Pe de altă parte, forma geometrică
neregulată a agregatelor duce la o evaporare accelerată şi la un exces de amestec apă-
ciment dacă sunt de sorturi mai mici decât cele necesare. Agregatele mai rotunjite,
deşi necesită mai puţină pastă de ciment, vor conduce mai repede la fisurarea
betonului din cauza lipsei de aderenţă.
Proprietaţile agregatelor care au un efect asupra caracteristicilor termice ale
betonului sunt cuantificate prin coeficientul de dilatare termică (Tabelul 5.2) şi
conductivitate termică.
Coeficientul de dilatare termică a unui element de beton depinde de
coeficienţii de dilatare termică a componenţilor acestuia, luaţi ca medie ponderată prin
greutăţile lor volumice. De asemenea, va fi mai mare cu cât şi conţinutul de cuarţ din
compoziţia mineralogică a agregatelor este mai important.

Tab. 5.2 Coeficienţi de dilatare termică la diverse tipuri

de agregate
Coef. de dilatare termică
Tipul de rocă
(10¯6/˚C)
1 şist 11.8
2 cuarţit 10.3
3 cuarţ 11.1
4 gresie 9.3
5 marmură 8.3
6 siliciu 8.3
7 granit 6.8
8 dolerit 6.8
9 bazalt 6.4
10 calcar 5.5

O observaţie s-ar putea face având în vedere faptul că pasta de ciment are un
coeficient de dilatare termică mai mare decât majoritatea agregatelor, ceea ce conduce
la dislocări ale acestora din piatra de ciment. Conductivitatea termică a elementelor de
beton armat variază odată cu greutatea volumică a agregatelor. Deci, agregatele
uşoare (poroase) în cantităţi mai mari decât cele necesare pot contribui la fisurarea

8
betonului tocmai prin faptul că nu permit schimburi de temperatură din interiorul
masei betonului cu mediul ambiant. În 1947, Burks a exprimat variaţia temperaturii
exterioare ca o expresie sinusoidală şi a dedus expresia variaţiei temperaturii pe
grosimea unui element de beton ∆Tx (x este distanţa în profunzime de la suprafaţa
elementului), în funcţie de variaţia temperaturii la suprafaţa betonului ∆T0:
∆Tx = ∆T0exp(− x π h 2 n c ) (5.7)
unde h este factorul de difuziune al betonului, iar nc este numărul de cicluri de variaţie
exprimat în zile. Tabelul 5.3 prezintă valorile factorului de difuziune al betonului,
pentru diferite tipuri de agregate.

Tab. 5.3 Factorul de difuziune pe tipuri de agregate

Coef. de difuziune al Coef. de difuziune al
Tipul de agregat betonului betonului
[m2/zi] [m2/oră]
1 cuarţit 0.129 5,400
2 calcar 0.113 4,700
3 dolomit 0.111 4,600
4 granit 0.096 4,000
5 liparit 0.078 3,200
6 bazalt 0.072 3,000
Raportul între volumul elementului şi suprafaţa expusă
Raportul V/S are importanţă prin faptul că influenţează distanţa pe care
căldura este disipată din interiorul elementului. Astfel, elementele de beton care
prezintă o suprafaţă mare de expunere vor fi mai puţin sensibile fenomenului de
fisurare, deoarece transferul de temperatură se produce mult mai uşor, iar temperatura
maximă se atinge mai târziu decât în cazul elementelor mai masive (Figurile 5.13 şi
5.14).
7
Vârsta betonului la temperatura maximă [zile]

6
temperatura la
punerea în oper ă
5
10 °C

4
15 °C
21 °C
3
27 °C
32 °C
2
38 °C

0 3 6 9 12 15 18 21 24 27 30
Raportul V/S [cm]

Fig. 5.13 Efectul temperaturii la turnare şi a suprafeţei expuse asupra

vârstei betonului la temperatura maximă

9
 Gradientul termic corespunzător căldurii disipate
100

90

raportată la temperatura mediului

80

70

60

50

40 7 zi
le
30 12 o 3 zil e
r
20
e 1 zi 2 zile

10

0 3 6 9 12 15 18 21 24 27 30
Raportul V/S [cm]

Figura 5.14 Transferul de căldură între beton şi aer

Durata tratamentului
Condiţiile standard presupun că betonul este umezit timp de 7 zile înainte de a
fi expus uscării. Dacă durata tratamentului creşte, valoarea finală a deformaţiei din
contracţie scade. Dacă tratamentul se extinde de exemplu la 28 de zile, valoarea
contracţiei la uscare se poate reduce cu până la 85 %.
Umiditatea relativă a aerului
Prin controlul umidităţii relative a aerului se poate controla efectiv mărimea
contracţiei la uscare. Pe măsură ce aceasta creşte, schimbul de umiditate dintre beton
şi mediu scare sensibil. Variaţia schimbului de umiditate între beton şi mediu este
aproximativ liniară pentru umidităţi relative ale aerului variind între 40 % şi 80 %,
ajungând la zero pentru o umiditate de 100 %.
Timpul
Scurtarea betonului prin contracţie se datorează evaporării apei şi schimbărilor
chimice, care sunt dependente de timp. În Figura 5.15 este prezentată evoluţia
fenomenului de contracţie în timp. Se observă că fenomenele continuă pe toată durata
de exploatare a unei structuri, în primii 5 ani consumându-se circa 80 % din potenţial.
Contracţia [% faţă de 20 de ani]

100
limita superioră
80

60

40
medie

20 z - zile
limita inferioră a - ani
0
10z 28d 90d 1a 2a 5a 10a 20a 30a
Timpul (scară logaritmică )

Fig. 5.15 Evoluţia în timp a contracţiei autogene şi la uscare

10
 Modele de calcul a contracţiei libere a betonului

În general, deformaţia unitară totală de contracţie liberă a betonului εcs are trei
componente:
ε cs = ε ct + ε ca + ε cd (5.9)
unde εct este deformaţia unitară din contracţia termică, εca este deformaţia unitară din
contracţia autogenă, iar εcd este deformaţia unitară din contracţia la uscare.
La un moment t pe durata de explotare a unei structuri, contracţia termică este
cuantificată prin expresia:
ε ct (t) = α T ∆T(t) (5.10)
unde αT este coeficientul de dilatare termică liniară, iar ∆T(t) este gradientul de
temperatură între temperatura maximă atinsă în masa betonului datorită căldurii de
hidratare şi temperatura betonului la momentul t.
Contracţia autogenă este cuantificată de EC2 prin expresia:
ε ca (t) = β as (t)ε ca,∞ (5.11)
în care funcţia evoluţiei în timp (t – timpul exprimat în zile) are expresia
β as = 1 − exp(0.2t 0.5 ) (5.12)
iar deformaţia finală de contracţie autogenă, care se raportează rezistenţei cilindrice
caracteristice a betonului, este dată de relaţia:
ε ca,∞ = 2.5(f ck − 10)10−6 (5.13)
După cum se observă în relaţiile 5.11-5.13, deformaţia din contracţia autogenă
nu se raportează tipului de ciment utilizat, iar cantităţii de ciment doar indirect, prin
introducerea rezistenţei caracteristice la compresiune.
La calculul deformaţiei unitare din contracţia la uscare, se introduce influenţa
suprafeţei expuse, a tipului de ciment şi a umidităţii prin relaţia:
ε cd (t) = β ds (t - t s )k h ε cd,∞ (5.14)
cu
t − ts
β ds (t - t s ) = (5.15)
t − t s + 0.04 h 30
unde h0=2Ac/u este dimensiunea nominală a secţiunii exprimată în mm (Ac este aria
secţiunii transversale şi u este perimetrul părţii supuse uscării), iar ts este vârsta
betonului exprimată în zile la momentul începerii contracţiei la uscare (sfârşitul
tratamentului). Coeficientul de corecţie kh se raportează de asemenea dimensiunii
nominale, valorile sale fiind precizate în Tabelul 5.4.

Tab. 5.4 Valorile coeficientului de corecţie

h0
kh
[mm]
100 1.00
200 0.85
300 0.75
≥500 0.70

Valoarea etalonată a deformaţiei unitare din contracţia la uscare se determină

cu expresia:
  f 
ε cd,∞ = 0.85(220 + 110αds1 )exp − αds2 cm 10−6 β RH (5.16)
  f cm0 

11
unde
fcm – rezistenţa cilindrică medie la compresiune a betonului;
fcm0 – rezistenţa cilindrică medie la compresiune a betonului de referinţă (egală
cu 10 MPa);
αds1 – coeficient care depinde de tipul de ciment utilizat (egal cu 3 pentru
cimenturi S cu întărire întârziată, 4 pentru cimenturi N cu întărire
normală şi 6 pentru cimenturi superioare R cu întărire rapidă);
αds2 – coeficient care depinde de tipul de ciment utilizat (egal cu 0.13 pentru
cimenturi S cu întărire întârziată, 0.12 pentru cimenturi N cu întărire
normală şi 0.11 pentru cimenturi superioare R cu întărire rapidă).
Influenţa umidităţii este introdusă prin coeficientul βRH, etalonat cu expresia:
  RH 3 
β RH = 1.551 -    (5.17)
  RH 0  
în care RH este umiditatea relativă a mediului esprimată în procente, iar RH0 este
umiditatea absolută, egală cu 100 %.

Fisurarea betonului din contracţia împiedicată

Modificarea liberă a volumului elementelor de beton are trei componente

majore, interdependente (contracţia termică, autogenă şi la uscare), aşa cum se arată în
Figura 5.16. Contracţia liberă în sine, este un fenomen natural şi nu generează stări de
eforturi parazite într-un element, care să conducă la iniţierea unor stări de fisurare.
Acestea se datorează constrângerilor aplicate contracţiei libere, care pot fi exterioare
(legăturile elementului) sau interioare (armături înglobate, porţiuni de beton ce
prezintă gradienţi de temperatură şi/sau umiditate). Pe lângă generarea unor stări de
fisurare dependente de timp, contracţia împiedicată reduce gradual efectele pozitive
ale consolidării şi întăririi betonului.
Deformaţia unitară
Contracţ ie

la uscare

deformaţia indus ă de eforturi

curgere lenlă

deformaţia totală
de bază
deformaţia
deformaţia

iniţială
iniţială

contracţia termică
şi la uscare
momentul turnă rii
contracţia autogenă
0
ts t0 t Timpul
Expansiune

umflare

Fig. 5.16 Deformaţiile betonului

12
 Betonul suferă contracţie termică (cu pondere deosebită la elementele masive),
care pe timp friguros se amortizează în aproximativ o săptămână. La pereţii
structurali, împiedicarea continuă a contracţiei la baza elementului este factorul cheie
în iniţierea unor stări de fisurare. În plus, betonul suferă şi contracţie endogenă care
progresează semnificativ circa o lună şi contracţie la uscare care se dezvoltă important
pe o durată de mai mulţi ani. Deoarece oţelul şi betonul au valori comparabile ale
coeficientului de dilatare termică liniară, armătura înglobară generează o constrângere
interioră doar împotriva contracţiei endogene şi la uscare. Pe acest fundal de
împiedicare a contracţiei volumului, deformarea elastică a betonului compensează
parţial reducerea volumului şi betonul continuă să-şi imbunătăţească proprietăţile de
rezistenţă. Astfel, este evident că o evaluare completă trebuie să ia în considerare
timpul ca o a patra dimensiune, iar parametri climatici ca variabile.
Curgerea lentă

Curgerea lentă constă în creşterea deformaţiilor unitare sub acţiunea de durată

a încărcărilor, care are loc după deformarea iniţială la aplicarea încărcării. Deformaţia
unitară datorată curgerii lente poate ajunge de câteva ori mai mare decât deformaţia
iniţială şi are două componente, curgelea lentă de bază şi respectiv la uscare.
Curgerea lentă de bază reprezintă creşterea în timp a deformaţiei unitare sub
stări de eforturi susţinute, în condiţiile în care schimbul de umiditate cu mediul este
blocat. Ea este asociată unui conţinut constant de umiditate a betonului şi în
consecinţă este independentă de mărimea şi forma elementului.
Curgerea lentă la uscare reprezintă creşterea adiţională a deformaţiei unitare
care apare într-un element expus pierderii de umiditate şi este datorată procesului de
uscare. Această componentă depinde de forma şi mărimea elementului şi este de
aşteptat a prezenta o valoare limită pe termen lung.
Potrivit EC 2, deformaţia în timp datorată curgerii lente este dată de expresia
σ
ε cc (t, t 0 ) = ϕ(t, t 0 ) c (5.18)
E c0
în care ϕ(t,t0) este coeficientul curgerii lente corespunzător vârstei betonului t şi
vârstei betonului la aplicarea primei încărcări t0, σc este efortul unitar de lungă durată
în beton, iar Ec0=1.5Ecm0 este modulul tangent al betonului corespunzător momentului
t0.
Coeficientul curgerii lente se calculează cu relaţia
ϕ(t, t 0 ) = ϕ0β c (t - t 0 ) (5.19)
unde ϕ0 este coeficientul nominal de curgere lentă, iar βc(t-t0) este o funcţie care
descrie evoluţia în timp a curgerii lente după aplicarea primei încărcări.
Coeficientul nominal de curgere lentă se estimează cu relaţia:
ϕ0 = ϕRHβ(f cm )β(t 0 ) (5.20)
Efectul umidităţii este introdus prin coeficientul
 1 - RH 100
1 + 0.13 h pentru f cm ≤ 35 MPa
 0
ϕRH =  (5.21)
 1 - RH 100 
1 + α1 α 2 pentru f cm > 35 MPa
 0.1 3 h 

 0

cu h0 dimensiunea nominală a secţiunii (vezi calculul deformaţiei libere din

contracţie), iar α1 şi α2 sunt coeficienţi ce introduc influenţa rezistenţei betonului
asupra umidităţii betonului.

13
 Efectul rezistenţei betonului asupra coeficientuluinominal de curgere lentă este
dată de
16.8
β(f cm ) = (5.22)
f cm
cu fcm fiind rezistenţa cilindrică medie a betonului la vârsta de 28 de zile.
Vârsta betonului la momentul încărcării este introdusă prin coeficientul
1
β(t 0 ) = (5.23)
0.1 + t 0.2
0
Funcţia care descrie evoluţia în timp a curgerii lente este dată de relaţia:
0.3
 t - t0 
βc (t - t 0 ) =   (5.24)
 βH + t − t 
cu

βH = 
[
1.5 1 + (0.012RH ) h 0 + 250 ≤ 1500
18
] pentru f cm ≤ 35 MPa
[ ]
1.5 1 + (0.012RH ) h 0 + 250α3 ≤ 1500α3 pentru f cm > 35 MPa
18
(5.25)

şi coeficientul α3 introducând de asemenea influenţa rezistenţei betonului.

Coeficienţii α1, α2 şi α3 au valorile:tru
0.7 0.2 0.3
 35   35   35 
α1 =   α 2 =   α3 =   (5.26)
 f cm   f cm   f cm 

Elemente masive

Figura 5.17 prezintă traseele tipice de fisurare şi secvenţele de propagare

pentru un element masiv având contracţia împiedicată la bază. Prima fisură (fisura 1)
apare aproximativ la mijlocul marginii laturii rezemate şi se propagă înspre partea
superioară. Dacă L/H >2.0 şi fisura se extinde la aproximativ 0.20-0.30 H, fisura
devine instabilă şi se va propaga pe întreaga înălţime a elementului. Datorită
redistribuţiei iniţiale a eforturilor de constrângere la baza laturii rezemate, o nouă
pereche de fisuri (fisurile 2) apare la circa jumătatea zonelor nefisurate de la bază
adiacente primei fisuri şi se dezvoltă în sus în aceleaşi condiţii ca şi prima fisură dacă
L’/H>1.0, unde L’=L/2. Toate grupurile succesive de fisuri se iniţiează şi evoluează
într-o manieră similară, până când suma deschiderii tuturor fisurilor compensează
modificarea de volum. Deschiderea maximă pentru fiecare fisură este atinsă în
vecinătatea părţii superioare a fisurilor iniţiate în etapa anterioară.

1
2 2
H

3 3 3 3
4 4 4 4 4 4 4 4

Fig. 5.17 Trasee şi secvenţe tipice de fisurare la elementele masive de beton simplu

Prezenţa armăturii de oţel înglobată în element nu poate preveni fisurarea din

contracţia datorată gradientului termic, ci doar asigură controlul ei prin iniţierea mai
multor fisuri cu deschideri mai mici, furnizeazând controlul acestora prin
constrângerea interioară a contracţiei autogene şi la uscare după consumarea
contracţiei termice.

14
 Pereţi structurali

Pentru pereţii structurali aceleaşi tipuri de contracţie au relevanţă ca şi în cazul

elementelor masive, dar cu proporţii diferite în ce priveşte valoarea contracţiei libere.
Încălzirea iniţială este mult mai redusă decât în cazul elementelor masive, şi cu toate
acestea se pot iniţia stări severe de fisurare datorită contracţiei la uscare.
Platforme betonate şi plăci pe mediu elastic

Figura 5.18 prezintă trasee tipice de fisurare datorate contracţiei împiedicate a

plăcilor pe mediu elastic. Fisurile superficiale pot apare pe direcţia vântului dacă
sunht îndeplinite condiţiile de producere a contracţiei plastice (Figura 5.18.a).

a. fisuri din contracţ e plastică b. fisuri transversale datorate c. fisuri haotice superficiale datorate
pe direcţ ia vâ ntului contracţiei împiedicate uscării la suprafa ţă

Fig. 5.18 Trasee specifice de fisurare la platforme betonate

Betonul se dilată şi contractă odată cu variaţiile de umiditate şi temperatuă.

Tendinţa generală este de contracţie, iar aceasta conduce la fisurare. Împiedicarea
exterioară este datorată stratului de fundare, iar cea internă este generată dîntre zone
ale elementului între care există gradient de temperatură, migraţiei umidităţii şi
armăturii interioare. Când eforturile de întindere induse de împiedicarea reducerii de
volum depăşesc rezistenţa la întindere a betonului, elementul fisurează (Figurile
5.18.b şi 5.19).

a. cracks do not occur in concrete that is free to shrink b. subbase restraint, creates tensile stresses and cracks
(shrinkage + free to move = no cracks) (shrinkage + external restraint = cracks)

Fig. 5.19 Fisurarea indusă de constrângerea la bază

Fisurarea haotică superficială se materializează printr-o reţea de fisuri fine la

suprafaţa betonului, care urmează contururi mici (dimensii de 12-20 mm) poligonale
(Figura 5.18.c). Aceste fisuri superficiale au circa 3 mm adâncime şi se datorează
împiedicării contracţiei la uscare a stratului superficial după terminarea prizei (de
regulă a doua zi după turnare sau în maxim o săptămână). Este asociată următoarelor
cauze:
finisarea suprafeţelor în prezenţa apei în exces la suprafaţă;
amestecuri cu raporturi mari între apă şi liant (amestecuri cu prea multă apă);
tratament târziu aplicăt sau tratament neadecvat;
pulverizarea de apă pe suprafaţa elementului pe durata finisării;
pulverizării cimentului pe o suprafaţă cu apă în exces.

15
 Elemente constrânse axial

Pentru început, să considerăm variaţiile eforturilor care apar într-un element

static nedeterminat datorită contracţiei la uscare. Elementul fiind blocat la extremităţi,
pe măsură ce betonul se contractă în timp, cresc şi eforturile parazite de întindere în
beton. Cu toate acestea, barele de armătură rămân netensionate deoarece lungimea sa
este aceeaşi. În condiţii defavorabile, eforturile de întindere vor depăşi rezistenţa la
întindere a betonului şi va apare o fisură. Dacă în element nu ar exista armatură, se va
forma o singură fisură iar deschiderea sa va creşte direct proporţional cu mărimea
contracţiei betonului (deschiderea fisurii va fi egală cu deformaţia unitară din
contracţie multiplicată cu lungimea elementului). Dacă există armatură, va apare de
asemenea fisura, dar deschiderea sa va fi mult mai redusă decat în lipsa ei.
Apariţia primei fisuri din contracţia la uscare conduce la redistribuiri de
eforturi în interiorul elementului (Figura 5.20). Efortul unitar în betonul din dreptul
fisurii devine nul, dar în ciuda aceste eliberări de efort, betonul tinde să se contracte în
continuare. Aderenţa dintre beton şi armatură se opune contracţiei în continuare, iar în
betonul din zona de lunecare (zona 2) apar eforturi de întindere. Dupa lungimea zonei
de lunecare (zona 1) eforturile de întindere în beton rămân constante. Această lungime
de lunecare este circa jumătate din lungimea de lunecare în cazul fisurării din
încovoiere. Această lungime depinde de o constantă (egală cu 0.08), diametrul barei şi
procentul de armare.
După iniţierea primei fisuri, efortul de întindere din betonul adiacent acesteia
este mai mic decât rezistenţa sa la întindere. Fisura face elementul mai flexibil, ceea
ce conduce la o reducere generală a eforturilor de întindere în zonele neinfluenţate de
beton. Însă, fisura va provoca apariţia unui mare efort de întindere în armătură în
dreptul fisurii. Efortul axial din bare datorat efortului unitar mare din dreptul fisurii
este egal cu efortul total de întindere din element. Efortul în oţel descreşte pe
lungimea de lunecare până atinge o valoare constantă de compresiune, astfel încât
lungimea totală a barelor rămâne neschimbată. După ce s-a format prima fisură,
efortul de întindere din beton va creşte pe măsură ce se consumă în continuare
contracţia. Dacă eforturile de întindere ating rezistenţa la întindere a betonului, se va
forma o nouă fisură şi apar din nou redistribuiri de eforturi în beton. Acest proces se
repetă până se consumă întreaga contracţie a betonului, când starea de fisurare devine
stabilă şi finală.

N(t) N(t)
înainte de fisurare înainte de fisurare
w w s w s w

Ncr Ncr
după fisurare după consumarea contracţiei
σc1 s0 s0 σc1 s0 s0 s0 s0 σ∗ s0 s0
c1

+ + + + + +
zone 1 zone 2 zone 1 zone 2 zone 1 zone 2 zone 1 zone 2
eforturi în beton după prima fisură eforturi în beton după contracţie

∗ ∗ ∗
σs2 σ s2 σ s2 σ s2
+ + + +
- - - -
σs1 σs1 σ∗s1 σ∗s1
eforturi în oţel după prima fisură eforturi în oţel după contracţie
a. prima fisurare într-un elemen împiedicat b. eforturi finale în beton şi oţel
axial după consumarea contracţiei

Fig. 5.20 Fisurarea unui element cu legături la extremităţi

16
 Calculul pereţilor cu împiedicarea contracţiei la bază

Ipoteze:
▪ majoritatea fisurilor au un traseu înclinat la rădăcină (la baza peretelui), ceea ce
conduce la o constrângere prin rigiditate la forfecare a suprafeţei de contact, aşa cum
se evidenţează în Figura 5.21;

Elevaţie (beton nou)

τyx
x

H
τxy
τxy

Eforturi de forfecare
τyx

Funda ţie (beton existent)

y

L=2L’ B

Fig. 5.21 Constrângerea deformaţiei axiale la baza peretelui structural prin

mecanismul de forfecare la interfaţa de contact dintre bază şi perete
▪ considerând o stare de forfecare pură la baza peretelui structural, rezultă (pentru Gf=0.4Ef)
un grad de constrângere a deformaţiei axiale la baza peretelui egal cu:
∆Lliberă ∆Lconstrânsă

Beton Beton Beton σrezidual>0

σrezidual=0

Oţel Oţel Oţel σrezidual<0

Fig. 5.22 Definirea gradului de constrângere la bază

∆L libera − ∆L constransa 1
K R0 = ≈ (5.27)
∆L libera A cEc
1+
L' BE f
▪ schema de redistribuire a constrângerii la bază după iniţierea fiecărei secvenţe de
fisurare este prezentată în Figura 5.23;

1
2 2
H

3 3 3 3
4 4 4 4 4 4 4 4

Kr01

2 1
KR0<KR0

3 2
KR0<KR0

4 3
KR0<KR0

Fig. 5.23 Schema redistribuirii gradului de constrângere la bază considerând

rigiditatea la forfecare a suprafeţei de contact şi rigiditatea axială
a peretelui structural

17
▪ pentru a se lua în considerare factorul timp, proprietăţile betonului de rezistenţă şi
deformabilitate trebuie calculate în baza relaţiilor date de EC 2; deformaţia totală
din contracţiei la o vârstă a betonului de t zile este:
ε c (t ) = α T TE (t ) + ε ca (t ) + ε cd (t ) (5.28)
unde αT este coeficientul de dilatare termică a betonului, TE(t) este gradientul termic
efectiv în beton datorat hidratării cimentului, εca(t) este deformaţia unitară datorată
contracţiei autogene, iar εcd(t) este deformaţia unitară produsă de contracţia la
uscare; modulul de elasticitate efectiv la o vârstă a betonului de t zile, incluzând
efectul curgerii lente este dat de relaţia:
Ec (t )
Ec,eff (t ) = (5.29)
1 + ϕ(t, t 0 )
unde Ec(t) este modulul tangent iniţial al betonului la vârsta de t zile, t0 este vârsta
betonului la momentul încărcării (momentul începerii răcirii betonului), iar ϕ(t,t0)
este coeficientul curgerii lente;
▪ considerând influenţa armăturii asupra rigidităţii axiale a peretelui şi relaţiile
dependente de timp (5.28) şi (5.29), relaţia (5.27) devine:
1
K R0 (L' , t ) = (5.30)
A i (t )Ec,eff (t )
1+
L' BEc,F
▪ influenţa armăturii asupra gradului de contrângere axială este introdusă prin
următoarea expresie a efortului intern de constrângere:
σ c (t ) =
[ε ca (t ) + ε cd (t )]A s2Es (5.31)
Bds
în care εca(t) este deformaţie unitară datorată contracţiei autogene, εcd(t) este
deformaţia unitară datorată contracţiei la uscare, ds este distanţa între barele
orizontale, As2 este aria cumulată a barelor dispuse la cele două feţe ale elementelui
structural, iar Es este modulul de elasticitate al armăturilor din oţel;
▪ eliminând nedeterminarea matematică pentru cazul în care L/H→1(2L’/H→1),
variaţia pe înălţimea peretelui a gradului de constrângere devine:
K Rh (L' , t ) = K R0 (L' , t )(2L' H − 2)(2L' H + 1)
h/H
pentru 2L' H ≥ 2.5
K Rh (L' , t ) = K R0 (L' , t )(2L' H − 1)(2L' H + 10 )
h/H
pentru 1.0 < 2L' H < 2.5 (5.32)
[
K Rh (L' , t ) = K R0 (L' , t ) lim (2L' H − 1)(2L' H + 10 )
2L' /H→1
h/H
]pentru 2L' H ≤ 1.0

Fig. 5.24 Evoluţia eforturilor într-o secţiune transversală de perete când L’/H≥1.0

18
▪ aşa cum se arată în Figura 5.24, forţa tăietoare maximă atinsă în perete la o anumită
etapă corespunde iniţierii unei noi fisuri (etapa 2), iar momentul interior maxim în
raport cu baza corespunde atingerii înălţimii critice a fisurii (etapa 4), după care
propagarea ei devine instabilă şi concentrările de eforturile parazite conduc la
propagarea ei până la vârful peretelui;
▪ deschiderea cumulată a fisurilor la o înălţime h deasupra bazei şi respectiv
deschiderea medie a fisurilor se calculează cu relaţia:
 [ε (t ) + ε cd (t )]A s2Es − ε (t ) − fct (t ) s (t )
w cr (t ) = ε c (t ) − ca (5.33)
 rav
BdsEc,eff (t ) 1.05E cm (t ) 
cc

cu srav(t) fiind distanţa medie între fisuri rezultată din condiţia ca eforturile generate
în beton după redistribuirea constrângerii la bază după iniţierea ultimei secvenţe de
fisurare să nu depăşească rezistenţa la întindere a betonului;
▪ odată stabilite eforturile în secţiunea de beton, eforturile în armătura transversală
fisurilor se pot stabili cu formula Gergely-Lutz:
90720 .5 w cr (t )
σ s (t ) = (5.34)
β 2(c + φs 2) ds
3 2

unde c este stratul de acoperire cu beton, iar ∅s este diametrul armăturii.

BIBLIOGRAFIE
EN 1992-1-1. Eurocode 2: Design of concrete structures - Part 1: General rules and
rules for buildings.
Mehta, P.K., Monteiro, J.M., Concrete: Structure, Properties and Materials, 2nd
Edition, Prentice Hall, Inc., 1993, 548 pp.
C. Mircea, M. Filip, A. Ioani, Investigation of Cracking of Mass Concrete Members
Induced by Restrained Contraction, American Concrete Institute Special Publication
SP-246 Structural Implications of Shrinkage and Creep of Concrete (CD-ROM
format), pp. 229-244, ISBN: 978-0-87031-250-25. Byfors, J., Plain Concrete at Early
Ages, Swedish Cement and Concrete Research Institute, Report 3:80, 1980, 464 pp.
Hedlund, H., Stresses in High Performance Concrete Due to Temperature and
Moisture Variations at Early Ages, Licentiate Thesis, Luleå University of
Technology, Luleå, Sweden, 1996, 240 pp.
Mircea, C., Overview Upon Cracking Induced by Restrained Shrinkage of RC
Structures, se va publica în Proceeding of the 3rd International Conference on
Concrete Repair, Venice/Padua, Italy 29th June to 2nd July 2009., 8 p.
ACI Committee 207, 1992, Prediction of Creep, Shrinkage, and Temperature Effects
in Concrete Structures (ACI 209R-92), American Concrete Institute, Farmington
Hills, MI, 47 pp.
ACI Committee 207, 1995, Effect of Restraint, Volume Change, and Reinforcement
on Cracking of Mass Concrete (ACI 207.2R-95), American Concrete Institute,
Farmington Hills, MI, 26 pp.

19