Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Argument..........................................................................................................3
Introducere.......................................................................................................6
Partea I............................................................................................................30
1. Starea de sănătate fizică şi psihică asociată cu un program de activitate
fizică pentru persoane în vârstă instituţionalizate.................................30
1.1 Exerciţiul fizic şi efectele lui....................................................................30
1.2 Recuperarea geriatrică............................................................................32
1.3 Avantajele activităţii fizice la persoanele vârstnice..............................34
1.4. Activitatea fizică şi prevenirea osteoporozei.........................................37
1.5 Rolul terapiei prin mişcare în afecţiunile vârstnicilor..........................39
1.6. Strategii practice de motivare pentru mişcare aplicate persoanelor
vârstnice instituţionalizate....................................................................49
Partea a II-a....................................................................................................55
2. Metodologia cercetării...............................................................................55
2.1 Obiectivele cercetării...............................................................................55
2.2 Ipoteza cercetării......................................................................................55
2.3 Metodele de lucru.....................................................................................56
2.4 Lotul de subiecţi (grupul - ţintă).............................................................56
2.5 Stabilirea variabilelor cercetării.............................................................57
2.6 Modalitatea de desfăşurare a cercetării.................................................57
2.7. Teste folosite pentru evaluarea capacităţii de coordonare a mişcărilor
la persoanele vârstnice...........................................................................60
Partea a III-a..................................................................................................64
3. Rezultatele cercetării şi interpretarea lor................................................64
3.1. Analiza rezultatelor unei cercetări cu privire la satisfacerea nevoilor
de mişcare a persoanelor vârstnice instituţionalizate.........................64
1
3.2. Efecte terapeutice ale exerciţiului fizic la persoanele vârstnice
instituţionalizate.....................................................................................72
Concluzii.........................................................................................................92
Referinţe bibliografice……………………………………………...............96
2
ROLUL TERAPEUTIC AL EXERCIŢIULUI FIZIC LA PERSOANELE
VÂRSTNICE INSTITUŢIONALIZATE
„Cei mai mulţi bătrâni nu ştiu să-şi întrebuinţeze tinereţea ce le-a rămas”
NICOLAE IORGA
ARGUMENT
3
rămână membri deplini ai societăţii cât mai mult timp posibil, prin intermediul:
1. unor resurse financiare suficiente care să le permită să ducă o
existenţă decentă şi să participe activ la viaţa publică, socială şi
culturală;
2. difuzării informaţiilor privind serviciile şi facilităţile disponibile
4
cluburi ale persoanelor de vârsta a treia, în care aceştia să se întâlnească pentru
desfăşurarea unor activităţi sociale, condiţia lor psihică ar fi mult ameliorată.
Atitudinea publică este descurajatoare pentru dorinţele şi tentativele unor
vârstnici de a continua sa fie activi social, profesional, personal. Deteriorarea
parţială sau totală a capacităţii de muncă, a unor funcţii intelectuale şi adâncirea
cu vârsta a unor trăsături de personalitate incomode pentru cei din jur,
alimentează aceasta atitudine negativă sau, în cel mai bun caz, indiferentă. De
aceea este nevoie de acţiuni concrete şi permanente, care să schimbe, să
pozitiveze aceasta opinie publică. Chiar mentalitatea vârstnicilor le subminează
şansele menţinerii îndelungate a "stării de bine" fizice şi psihice, prin aceea că ei
singuri şi-au interiorizat atitudinea publică demobilizatoare. Pierzându-şi
încrederea în sine, mulţi dintre ei se autoexclud din viaţa normală. De aceea am
considerat că ar fi benefice nişte acţiuni care să le readucă vârstnicilor stima de
sine şi tonusul de viaţă care, în ultimă instanţă, decid nu numai starea lor de
bine, ci chiar supravieţuirea.
5
INTRODUCERE
Sedentarism şi mişcare
Viaţa omului modern este tot mai mult dependentă de tehnologizare,
rezultatul fiind înlocuirea efortului fizic aproape în totalitate. Plimbările,
practicarea exerciţiului fizic, mersul pe bicicletă, tot ceea ce înseamnă mişcare
în general, stimulează mintea, corpul, iar implicaţiile pe termen lung sunt
benefice pentru organism. Prin diminuarea efortului, omul îşi diminuează şi din
capacităţile sale fizico-motrice. Corpul nostru are nevoie de mişcare. Bolile de
inimă, artrita, durerile de spate, fragilizarea oaselor – toate acestea şi altele apar
în lipsa exerciţiului fizic. Fără exerciţiu, muşchii se micşorează şi solicită mai
puţin oxigen de la inimă şi plămâni. Există de asemenea o tendinţă de îngrăşare,
ceea ce încetineşte metabolismul. În timpul unei plimbări respiraţia se
îmbunătăţeşte, inima lucrează mai bine, sistemul nervos se calmează, creşte
rezistenţa la oboseală. Sedentarismul predispune la obezitate, constipaţie, stază
6
venoasă şi alte tulburări funcţionale. Frecvenţa aterosclerozei, a infarctului
miocardic şi a accidentului vascular cerebral este de două ori mai mare la
persoanele sedentare, decât la cele care depun o activitate fizică. Un adult, cu o
condiţie fizică slabă, va pierde la fiecare 10 ani aproximativ10% din capacitatea
sa cardio-pulmonară. Sănătatea corpului nostru este cea care ne asigură un viitor
mai bun. Reţeta pentru un mod sănătos de viaţă: exerciţiul fizic constant,
alimentaţie corectă, odihnă activă.
7
DIGEL (1985) şi-a îndreptat atenţia asupra sportului practicat în cluburi.
El a ajuns la concluzia că în cluburile sportive contactele devin mai frecvente, se
stabilesc noi relaţii, capacitatea de comunicare se îmbunătăţeşte.
SUTHERLAND & COOPER (1990) au studiat raportul între forma fizică,
pe de o parte, şi absenteism, fluctuaţiile de personal şi angajarea în muncă, pe de
altă parte. Conform studiului lor, într-o perioadă de zece luni, numai 1,5% dintre
salariaţii care practicau o activitate fizică au părăsit întreprinderea, în timp ce
15% dintre salariaţii care nu practicau deloc activităţile fizice au plecat în
aceeaşi perioadă de timp.
8
Noţiuni generale de asistenţă socială
9
Asistenţa socială a persoanelor vârstnice
Protecţia socială reprezintă un ansamblu de acţiuni asumate de către stat şi
societatea civilă prin care se asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea
consecinţelor evenimentelor considerate drept riscuri sociale.
10
dezvoltarea parteneriatului cu asociaţii şi organizaţii
nonguvernamentale.
11
care se confruntă, trebuie să se asigure că sunt respectate drepturile persoanelor
vârstnice şi că acestea primesc îngrijirile necesare.
Vârstele de regresie
12
Stadiile perioadelor de involuţie
Unii autori vorbesc despre o vârstă socială sau sociologică, caz în care se
pune accent pe interesele şi gradul de participare al bătrânilor la viaţa socială.
Dar nu se exclude nici conceptul de vârstă bio-socială ce înglobează sintetic
caracteristicile vârstelor biologice, psihologice şi sociale.
13
Fără îndoială, un rol important îl joacă îmbătrânirea celulelor, a ţesuturilor
şi a organelor. În urma îmbătrânirii celulelor şi ţesuturilor apar în exterior o serie
de caracteristici dintre care cea mai evidentă este modificarea aspectului general
al pielii, care îşi pierde elasticitatea, devine mai subţire, mai uscată, mai palidă.
Se adaugă la aceasta şi pigmentaţia brună, şi uneori chiar mici spargeri de vase
capilare. Fenomenele de ridare şi pigmentare a pielii sunt mai evidente la nivelul
feţei şi al mâinilor. Pielea este influenţată şi de alimentaţie, iar oamenii în vârstă
au în general o alimentaţie mai săracă în vitamine, la care se adaugă o digestie
dificilă, predispoziţii colitice mai accentuate.
14
exprimă prin aplatizarea relativă a unor sciziuni şi circumvoluţiuni şi prin
sterilizarea lentă a activităţii neurale.
15
În ceea ce priveşte problema memoriei apar câteva fenomene
caracteristice. Memoria de scurtă durată – MSD – suferă o degradare mai
pregnantă. Memoria de lunga durată – MLD – este mai rezistentă, dar se fac însă
asociaţii confuze. Devine mai lentă gândirea, atenţia, vorbirea. Concomitent are
loc o exacerbare a emoţionalităţii, a nervozităţii, a stărilor de irascibilitate, a
fenomenelor de dominare şi refulare.
16
Elemente de geriatrie
17
influenţa modului de viaţă a persoanelor vârstnice asupra stării lor de
sănătate, asupra capacităţii de muncă şi a stării fizice, precum şi asupra
unei longevităţi active.
nevoilor şi particularităţilor asistenţei medico-sociale diferenţiate pentru
vârstnici, care reclamă corespunzător, elaborarea unor forme noi şi
eficiente de asistenţă medicală ambulatorie, spitalicească şi
recuperatorie.
particularităţilor psihosociale ale procesului de îmbătrânire, cu deosebire
a celor referitoare la modificările caracteristicilor de personalitate şi
comportament.
îmbătrânirii demografice şi consecinţelor sale de ordin social-economic
(probleme de muncă, pensionare, ocrotire socială).
Se apreciază că denumirea de “persoane vârstnice” este mai proprie decât
aceea de “persoane în vârstă” sau “bătrâni”.
Termenul evocă o dezvoltare şi o evoluţie continuă în decursul ultimelor
etape ale vieţii, mai mult decât o perioada fixă sau statică.
Expresia de “persoane vârstnice”descrie cel mai bine acest sector al
populaţiei care a depăşit mijlocul vieţii. Din motive practice în studiile
demografice, în studiile şi în relatările politico-sociale referitoare la vârsta a
treia, s-a preferat o definiţie statistică.
O anchetă realizată în ţările Comunităţii Europene şi-a propus să afle
preferinţele vârstnicilor însăşi, privind cea mai potrivită denumire. Majoritatea
răspunsurilor s-au grupat în jurul denumirilor de “persoane vârstnice” (personne
agees) şi “vârsta a treia” (troisieme age) fiind respinşi termenii de “batrâni”
(vieux) şi vârstnici (vieillards).
Îmbătrânirea individului şi a populaţiei nu sunt unul şi acelaşi lucru. În
mod curent se admite că prin îmbătrânirea individului este desemnat procesul
fiziologic care începe în momentul concepţiei şi care antrenează modificări
caracteristice speciei de-a lungul întregii vieţi. Este un ansamblu de procese
18
individuale (biologice, psihologice si sociale) care în cursul ultimilor ani ai
vieţii, determină o scădere a capacităţii organismului de a se adapta şi de a face
faţă mediului înconjurător.
Îmbătrânirea individului sugerează stadii ireversibile care nu pot fi
înţelese decât dacă sunt cunoscute procesele biologice, sociologice şi
psihologice asociate creşterii, maturităţii şi declinului organismului uman în
contextul mediului fizic, psihologic şi social.
Îmbătrânirea biologică este un proces comun tuturor fiinţelor vii în
determinismul căreia intervin factorii endogeni, genetici, proprii fiecărei specii,
proces caracterizat în principal prin limitarea capacităţii de adaptare. Vârsta
biologică sau funcţională care nu coincide întotdeauna cu vârsta cronologică este
experimentată sau determinată prin parametrii homeostatici.
Vârsta este un dat biologic ce poate fi influenţată în special de factori
exteriori ca: igiena deficitară, condiţii de viaţă, boli intercurente, traumatisme
fizice şi emoţionale, doliu. Toţi aceşti factori pot accelera procesul de
îmbătrânire.
Îmbătrânirea reprezintă o parte integrantă a dezvoltării organismului, o
diferenţiere în timp, caracterizată printr-o scădere în creştere. Este un proces
fiziologic şi toate modificările celulare, reflecta situaţia anterioară sau o
prefigurează pe cea viitoare.
Îmbătrânirea umană este un proces normal, cu un determinism
plurifactorial. Derularea fiziologică a ritmului şi orarului de îmbătrânire creează
premisele unei durate medii de viaţă. Factorii genetici acţionează programat,
guvernând modificările ce survin odată cu înaintarea în vârstă. Factorii de mediu
– geoclimatici, alimentari, psihici şi socio-profesionali – influenţează calitatea şi
durata vieţii.
Îmbătrânirea psihologică. Individul în cursul existenţei sale trece printr-o
suită de adaptări, reorganizări ale modului de viaţă, pierderi şi achiziţii de
experienţe noi.
19
Profilul psihologic al vârstnicului are anumite particularităţi care pot fi
observate şi la alte niveluri, nu numai în sfera funcţiilor psihice elementare.
Stadiul analitic al funcţiilor intelectuale arata o scădere a memoriei pentru
datele recente. Cu toate acestea posibilităţile de sinteză ale vârstnicului, ca
urmare a experienţei şi antrenamentului, se pot menţine. Atenţia, concentrarea
suferă de asemenea de pe urma impactului cu senectutea.
În sfera instinctelor asistăm la manifestări diferite legate de sex.
Manifestările sexuale ale femeii vârstnice sunt deosebite de cele ale bărbatului
aflat în aceeaşi etapa a vieţii, fiind marcate de o importantă notă individuală.
Odată cu creşterea anilor se mai semnalează şi o creştere a instinctului de
alimentare.
Există gerontopsihologi, care vorbesc şi de instinctul morţii.
Important de semnalat este şi complexitatea modificărilor, care apar în
sfera afectivă, în psihicul celor ce traversează această ultimă etapă a vieţii.
Sunt binecunoscute labilitatea afectivă a vârstnicului, hiperemotivitatea şi
impresionabilitatea lui. Adeseori bătrâneţea se însoţeşte de o stare depresivă cu
tendinţe de izolare şi singurătate.
Îmbătrânirea socială este determinată de succesiunea de schimbări
cumulative ireversibile, cel mai adesea brutale. Acestea privesc rolul în familie,
statutul profesional, resursele financiare şi relaţiile sociale. Plecarea şi căsătoria
copiilor, văduvia, dispariţia progresivă a rudelor şi prietenilor de aceeaşi vârstă,
încetarea activităţii, reducerea veniturilor, pierderea locuinţei,
instituţionalizarea sunt schimbări negative, dar care pot fi contrabalansate de
unele schimbări cu rol pozitiv, cum ar fi: rolul de bunic, de consilier în raport ce
experienţa acumulată.
Uneori locuinţele nu sunt suficiente pentru a oferi condiţii optime la două
sau trei generaţii, în acest caz în ţările dezvoltate s-a găsit rezolvarea prin
amenajarea de locuinţe rezidenţiale protejate (terapeutice), proiectate special în
scopul găzduirii persoanelor vârstnice. Totuşi în aceste cazuri există o problemă
20
care trebuie avută în vedere, şi anume aceea că izolarea rezidenţiala să nu se
transforme şi în izolare socială. Acest lucru trebuie realizat prin favorizarea
menţinerii relaţiilor sociale şi familiale În acest scop s-au creat locuri de
socializare – cluburi geriatrice – care ajută la menţinerea relaţiilor sociale,
neînlocuibile cu nici un medicament. Menţinerea unor reţele relaţionale combate
izolarea – unul dintre cei mai puternici şi specifici agenţi de subminare a
sănătăţii, calităţii şi duratei vieţii persoanei vârstnice.
Spre deosebire de îmbătrânire – proces dinamic indiferent de vârsta
cronologică – senescenţa corespunde de fapt ultimei perioade a vieţii, iar în
cadrul acesteia unii autori delimitează senilitatea ca perioada finală de
deteriorare. Pe de altă parte este astăzi stabilit că senescenţa nu este o boală,
fiind vorba de doua procese diferite.
Definiţia procesului de îmbătrânire demografică aşa cum apare ea într-un
Raport al Comisiei de Experţi ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din anul 1974
precizează: “prin îmbătrânire demografică se înţelege creşterea proporţiei
persoanelor vârstnice în sânul populaţiei”.
O consecinţă demografică va fi creşterea populaţiei feminine, mai ales la
populaţia vârstnică, având drept cauză principală supramortalitatea masculină.
Cercetările medicale şi psiho-sociologice au stabilit un cadru larg al
ansamblului populaţiei vârstnice, grupele şi efectivele susceptibile să fie supuse
unor riscuri speciale, pe planul sănătăţii sau pe planul situaţiei economice sau
sociale, cunoscând că în general populaţia vârstnică este expusă la risc. Aceste
grupe cuprind în ordine:
- “persoane foarte în vârstă” – cele de 80-90 de ani sau mai mult
- “persoane în vârstă trăind singure”
- “femeile în vârstă”
- “persoane în vârstă trăind în instituţii colective”
- “persoane în vârstă fără copii”
21
- “persoane în vârstă suferind de afecţiuni şi handicapuri grave”
- “cupluri în vârstă”
Consecinţelor demografice li se adaugă consecinţe socio-familiale.
În plan social induce importante mutaţii: creşterea numărului de familii cu
copii puţini sau fără copii face să crească proporţia bătrânilor fără copii, ceea ce
pe lângă problemele de ordin carenţial afectiv pentru vârstnici implică sarcini
sporite pentru societate, care se încarcă cu obligaţii ce îi reveneau familiei. Un
alt răsunet familial al creşterii longevităţii este creşterea numărului familiilor cu
patru sau cinci generaţii, ceea ce face ca în aceste cazuri un cuplu de vârstă
activă să aibă în sarcină pe lângă copii proprii şi alte două sau chiar trei generaţii
(părinţi, bunici şi chiar străbunici).
De aceea pe lângă creşterea ajutorului direct pe care societatea şi statul
trebuie să-l ofere persoanelor vârstnice este necesară şi o susţinere a familiilor
care trebuie să-şi asume responsabilitatea îngrijirii unor persoane vârstnice. Un
sistem de reţele medico-sociale de îngrijire şi ajutor au devenit parte
componentă a politicilor sociale şi de sănătate în domeniul bătrâneţii.
Trei direcţii principale include în prezent politicile sociale în domeniul
bătrâneţii în ţările dezvoltate:
1. Dezvoltarea şi diversificarea mijloacelor de susţinere la domiciliu şi
încurajarea solidarităţii familiale.
2. Ameliorarea calităţii vieţii în instituţiile de plasament.
3. Ameliorarea asistenţei persoanelor vârstnice dependente.
22
nu se pot constitui într-o forţă de presiune socială capabilă să-şi apere singuri şi
eficient drepturile.
23
Percepţia socială asupra vârstnicilor
Indiferent de gradul de înţelegere cu care se raportează societatea la
problemele bătrâneţii, un lucru este cert: faptul că ultimii ani ai vieţii prilejuiesc
întâlnirea cu cele mai dificile încercări şi crize.
Asumarea voluntară sau involuntară a statusului de „persoană vârstnică”
implică schimbări drastice şi frustrante, uneori în modul de viaţă al bătrânului. A
fi nevoit să trăieşti experienţa retragerii din majoritatea activităţilor care dădeau
un sens vieţii, a fi martor la propriul declin fiziologic şi uneori psihic şi, mai
ales, a înfrunta iminenţa morţii, toate acestea pot obliga individul la reajustări
dureroase în modul său de viaţă.
24
KUYPERS şi BENGTSON (1973) au lansat ideea că poziţia defavorizată
a vârstnicilor în societate se datorează în parte acestui fenomen şi au vorbit
despre sindromul crizei sociale la cei vârstnici. Ei susţin că în ultimi ani ai vieţii
se creează un ciclu de evenimente care conduc, în final, la o imagine de sine
negativă a vârstnicilor şi la un comportament dezadaptat al acestora. Acest ciclu
de evenimente a fost denumit sindromul crizei sociale şi el arată, de fapt, cum
anume se auto-instrumentalizează stereotipurile legate de vârstnici. Vârstnicul
căruia i se aplică o anumită etichetă tinde treptat să se identifice cu aceasta,
lucru care se realizează prin procesul descris mai jos:
1. Etichetarea vârstnicului cu o anumită trăsătură fizică sau psihică negativă;
2. Asumarea de către individ a rolului sugerat de această trăsătură;
3. Dobândirea unor comportamente şi atitudini negative, adecvate noului rol;
4. Pierderea treptată a comportamentelor şi atitudinilor neconforme cu acest
rol;
5. Identificarea cu această trăsătură şi cu statusul aferent.
Bătrâneţea presupune pierderea rolului marital şi profesional, acestea
nefiind înlocuite cu altele de aceeaşi importanţă. Din această cauză, vârstnicul se
confruntă cu o lipsă de norme specifice care să-i ghideze comportamentul şi cu
lipsa unor grupuri cu care să se identifice. Nemaiavând cu cine să se identifice,
se orientează spre exterior încercând să găsească nişte puncte de reper, nişte
certitudini, şi astfel se transformă într-o persoană dependentă de sursele externe
de etichetare.
Înconjurat de circumstanţe potrivnice, după ce a suferit schimbări în viaţa
sa personală, bătrânul se îndreaptă spre cei mai tineri pentru a obţine indicaţii
despre cum ar trebui să reacţioneze. Însă chiar faptul că apelează la ceilalţi
pentru ajutor este interpretat ca fiind un semn sigur al declinului capacităţilor
sale. În acest mod, etichetările exterioare îi sunt cel mai adesea defavorabile
bătrânului, pentru că este văzut ca o persoană incompetentă, demodată, fără
valoare chiar. Fiind permanent supus acestor etichete, individul adoptă treptat şi
25
involuntar rolul desemnat de ele, însuşindu-şi comportamente adecvate acestora
şi abandonând atitudinile şi conduitele inconsistente cu acest nou rol. Ajunge
astfel să se identifice cu aceste definiţii sociale stereotipe şi care, de cele mai
multe ori, nu au o bază reală. Odată ciclul iniţiat, concepţia negativă a
vârstnicilor despre propria persoană se întăreşte, rezultând noi dificultăţi şi fiind
internalizate din ce în ce mai multe etichete negative. În concluzie, e interesant
să găsim stereotipurile din modul în care sunt percepuţi vârstnicii.
Într-o lucrare de referinţă în care analizează specificul instituţiilor totale,
ERVING GOFFMAN afirmă că trăsătura fundamentală a societăţii moderne
este faptul că individul munceşte, se distrează, se odihneşte în locuri diferite, cu
parteneri diferiţi şi sub autorităţi diferite. Instituţiile din care acesta face parte
acaparează în mod normal doar o parte din timpul şi interesele individului.
Instituţia totală însă împinge această caracteristică la extrem, realizând astfel un
grad foarte ridicat de constrângere şi limitare a membrilor ei. GOFFMAN
evidenţiază patru trăsături ale acestei instituţii:
1. Instituţia totală anulează frontierele care există între diferitele câmpuri de
activitate ale individului, astfel încât toate aspectele vieţii acestuia sunt
conduse în acelaşi loc şi sub controlul aceleiaşi autorităţi;
2. Persoanele membre ale instituţiei totale sunt supuse aceloraşi tratamente
26
cazul căminelor de bătrâni, impusă prin regulile instituţiei – care are, de altfel,
un program suficient de lejer –, ci ea se datorează faptului că datorită vârstei
înaintate, cei de aici se deplasează din ce în ce mai greu şi devin dependenţi de
serviciile personalului. Intrarea în căminul de bătrâni se face atunci când
vârstnicul a suferit deja experienţa dureroasă a pierderii partenerului, la aceasta
adăugându-se o nouă pierdere, aceea a căminului în care a trăit până atunci. Se
realizează, astfel, o debarasare de toate bunurile şi fiinţele care alcătuiau esenţa
şi sensul vieţii sale. Vârstnicul este depersonalizat prin dispariţia persoanelor şi
lucrurilor care îl ajutau să-şi definească identitatea. Se regăseşte, astfel, sărăcit,
într-un mediu uneori ostil, în care nevoia de afectivitate este foarte sumar
satisfăcută, singur şi resimţind acut lipsa unei persoane care să-l înţeleagă într-
un mod autentic. Uneori, absenţa familiei este compensată prin apropierea de o
persoană din cămin – fie membru al personalului, fie coleg de cameră –, dar, de
cele mai multe ori, prezenţa acestora este interpretată ca o limitare a intimităţii
personale.
O a doua ruptură se realizează la nivel mai subtil, ea vizând cultura celui
ce intră în cămin. Pentru a se putea adapta noului mediu, schimbarea culturală
este imperios necesară, vârstnicul fiind nevoit, de cele mai multe ori, să
internalizeze acea cultură a sărăciei specifică acestui spaţiu. Adaptarea la
condiţiile de aici, înseamnă renunţarea la o mare parte din vechile sale
comportamente şi achiziţionarea altora noi, care frecvent nu sunt caracteristice
pentru personalitatea vârstnicului, dar sunt necesare pentru ca acesta să poată
face faţă solicitărilor exterioare. Cei care nu mai au puterea de a face acest lucru
rămân neintegraţi, izolaţi şi deci singuri, devenind treptat apatici şi indiferenţi la
ceea ce se întâmplă în jur. La aceasta se adaugă faptul că bătrânul este nevoit să-
şi împartă spaţiul vital cu o altă persoană străină, astfel încât frontiera impusă
între propria sa persoană şi ceilalţi indivizi este abolită, iar viaţa sa intimă este
profanată. Proximitatea fizică determină treptat şi insidios o contaminare morală
27
între bătrâni, aceştia „împrumutând” reciproc, prin imitaţie, comportamentele
celorlalţi.
Situaţia celui care optează pentru această ultimă soluţie – căminul – este
extrem de delicată, pentru că reprezintă un cumul de pierderi dureroase cu care
vârstnicul se confruntă înainte de a intra în cămin: decesul partenerului, plecarea
copiilor din casa părintească, părăsirea locuinţei, pierderea ocupaţiei prin
pensionare şi, odată cu toate acestea, pierderea parţială a sentimentului propriei
identităţi. Intrarea în cămin aduce cu sine alte dificultăţi, existenţa vârstnicului
transformându-se astfel într-un lung şir de insatisfacţii şi dificultăţi. Viitorul
acestor vârstnici este pentru prima dată în viaţa lor absolut sigur, fără riscuri şi
fără posibilităţi de eşec: moartea. Oricât de mult ar încerca să o ignore, ei ştiu că
aceasta este singura certitudine pe care le-o rezervă viitorul. Şi totuşi încearcă să
o amâne cât mai mult, pentru că viaţa merită trăită chiar şi numai ca spectacol:
spectacolul lumii şi al propriului trecut. De sentimentul insecurităţii – provocat
de lipsa de repere – se apără prin întoarcerea la trecut, prin rememorarea
amintirilor plăcute ale vieţii. Identitatea lor este pulverizată într-un şir lung de
clipe pe care încearcă acum cu trudă, să le reunească într-o imagine unitară şi să
le ofere un sens. Faptele zilnice, banale ale vieţii lor trecute, capătă rezonanţe
28
dureroase, preţioase, iar rememorarea lor este binevenită pentru că le oferă o
motivaţie, de multe ori singura.
Unii din ei au puterea de a găsi noi motivaţii, de a se dedica unor activităţi
pe care şi-au dorit dintotdeauna să le realizeze.
29
PARTEA I
30
ischemică, trebuie să constituie principalul obiectiv al oricărui program de
mişcare, indiferent de vârstă, sex şi indiferent dacă activitatea fizică se practică
individual sau sub supraveghere specializată.
Menţionăm câteva dintre efectele benefice ale exerciţiului fizic asupra:
1. Sistemului cardiovascular:
• creşte cantitatea de sânge pe care o poate pompa inima;
• se măreşte cantitatea de sânge existent în vase;
• sângele devine mai fluid şi circulă mai uşor prin artere şi vene (ajută la
prevenirea apariţiei aterosclerozei, cardiopatiei ischemice,
hipertensiunii arteriale);
2. Sistemului pulmonar:
• plămânul poate să ventileze o cantitate mai mare de aer pe minut (ajută
la prevenirea apariţiei bolilor pulmonare cronice);
3. Muşchiului scheletic:
• creşte forţa, rezistenţa şi puterea;
• musculatura "se topeşte" în ritm mai lent, o dată cu înaintarea în vârstă
(ajută la prevenirea apariţiei lombopatiilor şi fracturilor care se produc
prin cădere, la bătrâni);
4. Ţesutului adipos:
• scade masa totală de grăsime din jurul viscerelor (ajută la prevenirea
obezităţii);
5. Metabolismului glucidelor:
• creşte capacitatea muşchiului de a extrage (prelua) glucoza din sânge
(ajută la prevenirea apariţiei diabetului);
6. Metabolismului grăsimilor:
• creşte capacitatea muşchiului de a prelua grăsimile din sânge şi de a le
utiliza pentru procurarea de energie (ajută la prevenirea apariţiei
aterosclerozei);
31
7. Funcţiei de apărare a organismului (imunitatea):
• se îmbunătăţeşte capacitatea sistemului imunitar de a răspunde la o
agresiune microbiană (infecţii);
8. Proceselor digestive:
• se îmbunătăţeşte tranzitul intestinal, înlăturându-se constipaţia (ajuta la
prevenirea apariţiei cancerului de colon);
9. Sistemului nervos:
• se îmbunătăţeşte viteza de reacţie şi promptitudinea răspunsurilor la
diverşi stimuli (ajută la prevenirea apariţiei fracturilor produse prin
cădere la persoanele vârstnice);
10.Funcţiilor cognitive:
• se îmbunătăţeşte viteza de reacţie şi promptitudinea răspunsurilor la
diverşi stimuli (fracturile produse prin căderea persoanelor vârstnice);
11.Comportamentului psihosocial:
• se ameliorează imaginea despre propria persoană, eficienţa
profesională, comportamentul familial, şi se instaurează "starea de
bine" şi bucuria de a trăi (ameliorează stările de depresie şi anxietate);
Condiţia fizică poate cuprinde activităţi de: mers, alergare, pedalare,
întindere, exerciţii la diferite aparate, metode de relaxare şi întindere, toate
efectuate sub îndrumarea unui specialist în educaţie fizică şi sport.
De reţinut,
Din activitatea fizică trebuie să se facă un obicei de lungă durată!
32
(familie, cămin). Filosofia recuperării impune conştientizarea faptului că fiecare
persoană în vârstă, indiferent de gradul afectării fizice are încă resurse fizice şi
emoţionale pentru a-şi recâştiga independenţa.
Reeducarea şi readaptarea funcţională constituie o parte esenţială a
îngrijirii şi terapeuticii persoanelor vârstnice, deoarece principalele boli care le
afectează se traduc prin grade variabile de deficite. Aceste deficite se adaugă la
cele prezente legate de vârstă, inclusiv senzoriale şi intelectuale, totalul acestor
deficite făcând să rezulte un grup de handicapuri care fac ca subiectul vârstnic să
devină incapabil de autonomie, chiar de cea elementară. Patologia invalidantă îi
creează persoanei vârstnice dificultăţi sau chiar imposibilitatea integrării în
comunitate şi uneori în familie.
Înainte de iniţierea unui program de recuperare sunt necesare evaluări
individualizate ale subiectului în cauză, mai întâi în ceea ce priveşte deficitul sau
deficitele pe care la are şi concomitent, capacităţile restante şi rezervele.
Pornind de aici se stabilesc obiectivele şi metodele legate de gesturile şi
funcţiile care trebuiesc recuperate. Apoi vor fi efectuate evaluări psihologice; de
asemenea şi vârsta subiectului este un criteriu de analizat.
Prin urmare, reabilitarea geriatrică are unele particularităţi, precum şi în
general scopuri diferite, comparativ cu aceeaşi formă de terapie la grupele
nevârstnice. Astfel, reabilitarea vârstnicului, a subiecţilor cu deficienţe fizice şi
psihice presupune dezvoltarea acelor capacităţi şi forţe care să-i permită acestuia
independenţă în autoservire, în primul rând pentru necesităţile vitale.
Altfel spus, recuperarea înseamnă posibilitatea de a acorda cel mai bun
ajutor posibil persoanelor în vârstă apărut datorită tulburărilor sau disconfortului
de adaptare, acest ajutor interesând toate aspectele vieţii care sunt alterate. Se
urmăreşte ca persoana în vârstă supusă acestei forme de terapie să fie adusă cât
mai aproape de starea de sănătate anterioară.
Readaptarea persoanelor vârstnice, în viziunea experţilor Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii are în vedere trei acţiuni:
33
a) reactivarea (persoana vârstnică pasivă, imobilizată, trebuie încurajată să
viaţa normală, îşi reia adesea activitatea profesională sau alte activităţi
corespunzătoare capacităţii restante).
Recuperarea se poate face în condiţii mai uşoare şi la domiciliu, sub
supraveghere.
De multe ori întâlnim oameni în vârstă care se plimbă, aleargă sau merg
pe bicicletă. Acest fenomen, pe lângă implicaţiile sociale, are implicaţii şi în
plan fiziologic, psihologic şi medical.
34
Din dorinţa de a stimula un număr cât mai mare de persoane în vârstă, care să se
angajeze într-o activitate fizică sistematică cu finalităţi diverse: recuperare,
plăcere şi de ce nu, competiţie - încercăm să prezentăm câteva dintre avantajele
activităţii fizice la bătrâni.
Referitor la persoanele în vârstă literatura ştiinţifică oferă relativ puţine
date şi studii. Fenomenul de îmbătrânire a unui organism se evaluează prin
referire la capacităţile psihofizice. Există oameni în vârstă de 70 ani care pot
alerga un maraton în 3 ore (R. MANNO, 1996). Ne întrebăm câţi dintre noi se
pot considera atât de “tineri”?
Odată cu înaintarea în vârstă, are loc un declin al capacităţilor în plan
funcţional, dar există oameni care îşi păstrează o capacitate de adaptare
considerabilă, astfel încât capacitatea funcţională a unui organ se intensifică
proporţional cu stimulul primit.
Diminuarea capacităţilor fizice observată la persoanele în vârstă se datorează şi
unei tendinţe progresive şi inevitabile spre inactivitate fizică, tipică omului în
vârstă, în cadrul sistemului nostru cultural. Astfel, pot rezulta unele deprinderi
greşite de viaţă sau infirmităţi care nu sunt invalidante în sine, însă impactul lor
psihologic poate conduce la un sedentarism absolut. Cu toate acestea,
organismul în vârstă mai are totuşi capacitatea de a se adapta şi reacţionează
pozitiv atunci când este solicitat adecvat.
O activitate fizică organizată şi sistematică prezintă o serie de efecte
asupra organismului uman supus îmbătrânirii.
Efectele psihologice ale activităţii fizice sunt legate de starea bună pe care
o creează organismului, faptul că persoana se simte eficientă, sănătoasă şi în
formă. Astfel apare:
o mai mică vulnerabilitate la stres;
un somn mai liniştit;
tendinţa spre optimism şi activitate;
35
capacitate mărită de utilizare eficientă a timpului liber.
În unele cazuri, există satisfacţia de a se remarca în competiţii cu persoane
de aceeaşi vârstă.
Efectele fizice care apar sunt:
1. prevenirea durerilor articulare;
2. ameliorarea situaţiilor degenerative instalate deja şi a funcţiei
respiratorii;
3. atenuarea nevoii de a fuma;
4. creşterea rezistenţei la efort şi a organismului în general
(STRAUZENBERG, 1982), concepută ca fiind aptitudinea de a
suporta condiţii de mediu perturbate de climă, poluare sau
substanţe toxice;
5. diminuarea surplusului ponderal şi a nivelului colesterolului
sangvin, cu o creştere a lipoproteinelor cu densitate ridicată
(HDL), care contribuie la prevenirea afecţiunilor
cardiovasculare (MANNO, 1987);
6. o mai bună toleranţă la glucoză, cu reducerea necesarului de
insulină la diabetici;
7. o reducere a tensiunii arteriale (subiecţi normali sau chiar
hipertensivi);
8. o reducere a sensibilităţii la substanţe în timpul stresului
(adrenalina şi noradrenalina), prin diminuarea efectelor lor
asupra activităţii cardiace.
Pe lângă aceste efecte, exerciţiul fizic tonifică musculatura scheletică,
măreşte forţa musculară, ameliorează factorii de coordonare, favorizează
învăţarea de deprinderi noi, consolidându-le pe cele existente, ceea ce ajută la
execuţia unor mişcări complexe.
36
1.4. ACTIVITATEA FIZICĂ ŞI PREVENIREA OSTEOPOROZEI
37
care să le poată aplica orice persoană, fără a fi foarte costisitoare şi fără a solicita
mult timp. Astfel, activitatea fizică zilnică şi administrarea de calciu, sunt două
moduri de viaţă presupuse a fi importante în dezvoltarea unui schelet sănătos.
Dacă o activitate fizică intensă sau o dietă cu conţinut ridicat de calciu,
administrată în perioada tinereţii, poate creşte masa osoasă, atunci în perioada
adultă aceste stiluri de viaţă pot preveni o eventuală apariţie a osteoporozei de
mai târziu.
38
persoanele în vârstă dansul, mersul pe jos, urcatul-coborâtul scărilor par a fi
mijloacele cele mai accesibile.
Aşadar, putem desprinde concluzia că activitatea fizică permanentă, mai
ales cea începută în copilărie sau adolescenţă, este singurul mod ieftin, sigur,
oricând la dispoziţie şi acceptat unanim, de îmbunătăţire a rezistenţei osoase şi
de reducere a numărului de căzături (în special la persoanele de vârsta a treia).
De aceea exerciţiul fizic trebuie să devină parte esenţială a strategiilor ce
au drept scop creşterea controlului în ceea ce priveşte traumatismele induse de
accidentările persoanelor în vârstă.
39
3. Gradarea treptată a efortului. Se va începe întotdeauna cu exerciţiile
simple care nu necesită eforturi mari. Pe măsură ce persoana vârstnică îşi
îmbunătăţeşte condiţia fizică, se poate trece la exerciţii mai complicate,
având grijă ca la apariţia semnelor de oboseală să se întrerupă şedinţa de
lucru. Patologia cardiovasculară la această vârstă poate fi agravată de
efortul fizic.
4. Individualitatea tratamentului. Terapia prin mişcare este în esenţă
exerciţiu fizic individualizat, în funcţie de: afecţiunea persoanei, gradul de
pregătire fizică anterioară, capacitatea de adaptare a organismului la efort,
vârstă şi de celelalte afecţiuni asociate, când este cazul. Este obligatorie
adaptarea programelor de terapie prin mişcare pentru fiecare persoană,
chiar dacă este prezentă aceeaşi afecţiune.
5. Comunicarea eficientă între terapeut şi persoana vârstnică. Este necesară
pentru realizarea unei atmosfere de lucru favorabilă scopului terapeutic,
pentru susţinerea pe plan psihic a eforturilor depuse de persoana în vârstă.
40
Cifoza senilă apare la unele persoane în vârstă, fiind provocată de slăbirea
musculaturii spatelui şi de modificări degenerative ale vertebrelor şi
articulaţiilor intervertebrale. Deoarece la vârsta a treia cifozele nu se mai pot
corecta, scopul principal al exerciţiilor este înlăturarea pe cât posibil a
impactului nefavorabil al cifozei asupra aparatului respirator şi cardio-vascular.
De aceea, pe lângă exerciţiile care încearcă redresarea coloanei, accentul se va
pune pe exerciţiile de respiraţie.
41
Terapia prin mişcare în osteoporoză
42
12. poziţia stând la o lungime de braţ de perete, palmele sprijinite de perete,
43
Bicicleta ergonomică este folosită cu succes, deoarece odată stabilit pragul de
durere al unei persoane, permite dozarea cea mai exactă a efortului ca timp,
încărcătură şi frecvenţă de executare.
44
2. Perioada de convalescenţă
Perioada de convalescenţă durează 8-10 săptămâni. Terapia prin mişcare
constă în aceleaşi exerciţii ca în perioada de spitalizare, numai că numărul de
repetări al fiecărei mişcări poate să crească până la 10. Plimbările pe stradă se
vor face într-un ritm lent, crescând treptat distanţa, astfel încât la sfârşitul
perioadei de convalescenţă persoana să poată realiza plimbări de 30 de minute,
de două ori pe zi.
3. Perioada de întreţinere
Perioada de întreţinere durează un an, timp în care pacientul va face terapie prin
mişcare de 3 ori pe săptămână, în şedinţe de 30 de minute, constând în exerciţii
fizice şi pedalare la bicicleta ergonomică.
45
6. mers pe malul mării, apa depăşind glezna;
7. mers pe vârfuri;
8. mers pe călcâie.
Pe lângă terapia prin mişcare aplicată în cazul varicelor, se recomandă
pacienţilor, în timpul zilei sau în momentele prelungite de stat în picioare,
purtarea de ciorapi elastici special confecţionaţi în acest scop. Ciorapii elastici
îmbracă piciorul, lăsând libere degetele şi călcâiul. Mărimea lor va fi aleasă
astfel încât să îmbrace gamba până la genunchi. Trebuie evitaţi ciorapii cu banda
de elastic mai puternică sub genunchi.
Exemple de exerciţii:
Din poziţia stând cu picioarele depărtate:
1. mâinile pe umeri, rotaţia braţelor înainte şi înapoi;
2. ambele braţe sus, extensii ale braţelor;
3. mâinile prinse în faţă, braţele pe lângă corp, rotaţia braţelor spre dreapta şi
spre stânga;
46
4. mâinile prinse la spate, aplecarea trunchiului la orizontală, privirea
înainte.
Din poziţia corpului întins la orizontală pe spate:
1. înclinarea capului spre stânga şi spre dreapta până când urechea atinge
umărul;
2. ducerea bărbiei în piept, revenire;
3. flexia gambelor pe coapse şi a coapselor pe bazin;
4. mâinile lateral, ridicarea ambelor membre inferioare la verticală cu
genunchii în extensie;
5. mâinile la ceafă, picioarele fixate, ridicarea trunchiului la verticală
(abdomene);
6. mâinile lateral, depărtarea membrelor inferioare lateral şi revenire;
7. mişcări de pedalare.
Din poziţia corpului întins la orizontală lateral:
1. ducerea ambilor genunchi la piept, revenire;
2. depărtarea piciorului liber (de sus), repetarea exerciţiului cu celalalt
picior.
Din poziţia corpului întins la orizontală pe abdomen:
1. mâinile prinse sub bărbie, atingerea mâinilor alternativ cu fruntea şi
bărbia;
2. flexii simultane ale gambelor pe coapse;
3. flexia gambei pe coapsă, extensia coapsei;
4. extensia coapsei cu genunchiul extins.
Din poziţia pe genunchi, sprijin pe palme:
1. flexia coatelor, coborârea pieptului, privirea înainte, revenire;
2. ducerea alternativă a unui genunchi la piept;
3. ridicarea alternativă a câte unui membru inferior întins.
47
Exerciţii de gimnastică respiratorie
Exemple de exerciţii:
48
1.6. STRATEGII PRACTICE DE MOTIVARE PENTRU MIŞCARE
APLICATE PERSOANELOR ÎN VÂRSTĂ INSTITUŢIONALIZATE
49
Odată cu înaintarea în vârstă, practicarea exerciţiilor fizice non-
competiţionale au ca efect menţinerea şi îmbunătăţirea stării de bine (feeling
better), plăcerea, distracţia (fun), controlul greutăţii (weight control),
îndemânarea-supleţea (flexibility) şi reducerea stresului (stress reduction).
(BIDDLE & CARPENTIER, 1993). Cu cât înaintează în vârstă, adulţii sunt din
ce în ce mai puternic motivaţi de raţiuni asociate conceptelor de sănătate şi stare
generală de bine (fig. 3).
50
- evaluarea performanţelor obţinute şi gratificarea progreselor.
Într-o asemenea strategie, accentul se pune, în faza iniţială, pe efectele
unor motive extrinseci de recompensare a progreselor. Scopul, însă, este de a
facilita descoperirea capacităţilor individuale şi de a mari încrederea în sine,
astfel ca, treptat, să se ajungă la situaţia în care motivaţia intrinsecă devine
predominantă.
51
Strategia nr. 3 – Atingerea scopurilor şi împlinirea aşteptărilor
52
Strategia nr. 4 – Crearea de condiţii şi înlăturarea barierelor
53
1. Cunoaşterea problemelor şi realităţilor cu care se confruntă
persoanele vârstnice instituţionalizate şi instituţiile în care sunt
cuprinse;
2. Imaginea socială a persoanelor responsabile de realizarea
compatibilităţii intereselor persoanelor vârstnice
instituţionalizate cu interesele instituţiei din care fac parte.
Pornind de la rezultatele unor cercetări anterioare care au evidenţiat
nivelurile de dezvoltare ale procesului de integrare a persoanelor vârstnice
instituţionalizate, ghidul prezentat în partea a III-a a lucrării noastre a fost
orientat spre unele aspecte, cum ar fi:
54
PARTEA A II-A
2. METODOLOGIA CERCETĂRII
Obiectivul general
Optimizarea procesului de recuperare desfăşurat cu persoanele cu
handicap (persoane vârstnice instituţionalizate).
Obiectivele specifice
Informarea persoanelor vârstnice instituţionalizate în ceea ce
priveşte posibilităţile de recuperare prin mişcare;
Identificarea deficienţelor psihomotrice caracteristice persoanelor
în vârstă care pot fi ameliorate;
Evaluarea nevoii de mişcare la persoanele cu handicap (persoane
vârstnice instituţionalizate);
Evaluarea efectelor terapeutice ale mişcării în procesul de
recuperare a persoanelor cu handicap (persoane vârstnice
instituţionalizate);
55
2.3 METODELE DE LUCRU
Ca formă de organizare a cercetării, am folosit: metoda transversală.
I. Dintre metodele de cunoaştere a persoanelor vârstnice
instituţionalizate, am recurs la următoarele tipuri de metode:
Metode de cunoaştere a activităţii fizice:
a. Metoda observaţiei;
b. Analiza psihologică a procesului de integrare şi
participare socială;
Metode de cunoaştere prin intermediul grupului social: Metoda
anchetei.
II. Metode folosite în prelucrarea informaţiei:
Metoda analizei calitative;
Metoda statistică.
III. Metode şi tehnici de organizare a informaţiei:
caracterizare liberă;
forme grafice de prezentare a informaţiei.
• Nevoia de mişcare;
• Disponibilitate pentru mişcare;
56
• Gradul de coordonare a mişcărilor;
• Starea de bine.
57
a) adaptarea conţinutului programului de mişcare atât din
puncte de vedere cantitativ (potenţialul restant funcţional)
cât şi calitativ (valoarea nivelurilor funcţionale ale
proceselor psihice) şi adecvarea la stilul de lucru;
b) principalele procese psihice implicate în programul de
mişcare au fost:
- procese de comunicare inter şi intra-personală;
- procese afective (sentimente, emoţii);
- procese psihice implicate în învăţarea socială
(atenţie, memorie);
c) atmosfera de lucru (fizică, psihologică, socială) s-a
caracterizat prin:
- condiţii destinse, permisive, de susţinere şi
securizare;
- inter-stimulare, aprecieri, observaţii, sugestii,
experienţă;
- încurajarea exprimării;
- acceptarea şi respectarea diferenţelor şi
deosebirilor dintre persoanele vârstnice
instituţionalizate;
- echilibru între conduita competiţională şi cea
cooperantă;
Parcurgerea programului de mişcare în vederea integrării sociale a
persoanelor vârstnice instituţionalizate a avut ca finalizare dezvoltarea unor
capacităţi individuale de coordonare a mişcărilor care s-au putut evidenţia în
starea de bine (fizică şi psihică) manifestată în diverse situaţii sociale.
58
3. Evaluarea programului de mişcare aplicat în scopul îmbunătăţirii stării de
sănătate (fizică şi psihică) a persoanelor vârstnice instituţionalizate.
Pentru evaluarea programului de mişcare am folosit o serie de metode şi
instrumente de evaluare, astfel:
a) Interviul;
b) Grila de observare a comportamentului;
a) Interviul;
b) Grila de observare a atitudinii;
c) Analiza psihologică a procesului de integrare socială.
59
conţinut decât în termeni comparativi şi s-au centrat mai mult pe modalitatea
de exprimare şi pe procesul de asimilare a mişcărilor.
60
Testul de investigare a echilibrului „Flamingo”– Testul măsoară
menţinerea echilibrului din stând pe un picior, celălalt îndoit, susţinut cu mâna de
aceeaşi parte. Subiectul se plasează în stând pe piciorul preferat pe axa
longitudinală a dispozitivului, celălalt picior flectat, susţinut cu mâna de aceeaşi
parte la nivelul feţei anterioare a labei piciorului, imitând poziţia păsării flamingo.
Celălalt braţ va fi folosit eventual, pentru echilibrare (pentru plasarea în poziţie
corectă, subiectul se poate sprijini pe antebraţul examinatorului). Testul începe
odată cu încetarea sprijinului, moment în care se declanşează cronometrul. Acesta
se opreşte ori de câte ori subiectul îşi pierde echilibrul, atingând solul cu orice parte
a corpului sau lăsând să-i scape piciorul liber. Proba durează un minut, rezultat din
suma timpilor în care subiectul îşi menţine echilibrul. Se va înregistra numărul de
încercări pe care subiectul le face timp de un minut. Dacă în primele 30 de secunde
subiectul ratează de 15 ori, înseamnă că nu este capabil să-şi menţină echilibrul şi
se va consemna acest lucru.
61
şi cea a picioarelor sau se omite una din mişcări); - 9 puncte – pentru comiterea a
două greşeli; - 8,5 puncte – pentru comiterea a trei greşeli.
62
braţe, pe fondul ecranului, executate la un unghi de 45°,90°. Mişcări executate cu
un picior întins înainte, la un unghi de 45°; lateral la unghi de 45°. Mişcări cu
braţele şi un picior: braţele la un unghi de 90°, piciorul drept ridicat lateral la 45°;
braţele la unghi de 90°, piciorul stâng ridicat lateral la 45°.Mişcări cu braţele,
trunchiul şi cu un picior: braţele sus, trunchiul aplecat înainte la 45°, piciorul drept
ridicat înapoi la 45°. Înainte de începerea testării se acordă executanţilor trei
execuţii de probă, comunicându-le pe loc greşelile comise. În continuare se trece la
executarea testului notă, înregistrându-se rezultatele fiecărei execuţii. Pentru
mişcările de braţe şi picioare se acordă următoarele calificative: excepţional pentru
abateri mai mici de 4°; bine pentru abateri de 4-5°; suficient pentru abateri de 6-8°;
insuficient pentru abateri de peste 8°.Calificativele pentru mişcările de aplecare şi
îndoire de trunchi (potrivit datelor lui A.I.KRAVCIUC, 1969): excepţional pentru
abateri mai mici de 4,5-5°; bine pentru abateri de 5,5-6°; suficient pentru abateri de
6,5-8°; insuficient pentru abateri mai mari de 8°.
63
PARTEA A III-A
64
2. Cauza principală a acestei stări de fapt o constituie lipsa condiţiilor
materiale şi a unei infrastructuri corespunzătoare;
3. Subiecţii investigaţi în cercetarea noastră au o stare de sănătate redusă,
acuzând afecţiuni generate şi de sedentarism;
4. Există o slabă influenţă socială exercitată în a schimba stilul de viaţă şi
65
semnificativ prin consecinţele produse în plan fiziologic, patologic, al vieţii
psihice şi de relaţie a vârstnicilor, deoarece majoritatea subiecţilor prezentau, în
principal, afecţiuni cardio-vasculare şi reumatice.
Din interpretarea datelor a reieşit că:
1. Un prim aspect al acestui studiu relevă faptul că, efectele benefice ale
practicării sistematice a exerciţiului fizic de către persoanele în vârstă
sunt:
• menţinerea sănătăţii;
• întărirea tonusului psihic;
• menţinerea relaţiilor în microgrup;
• creşterea încrederii în forţele proprii.
2. Aspectul care se referă la ce trebuie făcut pentru a favoriza practicarea
exerciţiilor fizice de către persoanele în vârstă surprinde următoarele
opţiuni:
• elaborarea unor programe speciale;
• formarea unor instructori pentru organizarea activităţilor de timp
liber;
• existenţa unor condiţii materiale corespunzătoare;
• crearea unor cercuri care să funcţioneze în parcuri, cartiere etc.
3. Practicarea sistematică a exerciţiilor fizice este efectuată de
aproximativ 50% dintre femeile investigate si 75% dintre bărbaţi.
Scopurile practicării activităţii fizice sunt:
• recreativ;
• menţinerea sănătăţii;
• recuperator;
• menţinerea condiţiei fizice.
4. Dintre subiecţii investigaţi 25% femei şi 25% bărbaţi practicau o
formă de activitate fizică (gimnastica zilnică şi plimbare - pentru
66
fiecare formă, în medie, 30 de minute zilnic).
5. Motivele pentru care nu (mai) practicau activităţi fizice au fost, în
principal, următoarele:
• lipsa condiţiilor materiale (2/3 dintre subiecţi);
• starea de sănătate (1/3 dintre subiecţi);
• lipsa timpului (1/2 dintre subiecţi);
• necunoaşterea regulilor elementare de practic are a exerciţiilor
fizice;
• comoditatea.
6. Aspectul referitor la faptul că activităţile fizice desfăşurate conduc la
stabilirea de noi relaţii interumane şi la o mai bună integrare socială a
persoanelor în vârstă s-a bucurat de un răspuns afirmativ din partea
majorităţii subiecţilor investigaţi.
7. Informaţii cu privire la practicarea exerciţiilor fizice de către
persoanele în vârstă din alte ţări deţineau doar 50% dintre subiecţi.
Astfel, s-a remarcat o stare de sănătate precară la subiecţii investigaţi care
era accentuată şi de lipsa practicării exerciţiilor fizice. Deşi, un număr
semnificativ dintre subiecţii investigaţi au considerat necesară practicarea
exerciţiilor fizice, aceştia nu erau angrenaţi în asemenea activităţi (considerate
benefice prin efectele lor).
Din partea societăţii există o slabă ofertă de organizare a timpului liber al
vârstnicilor, modalităţile de intervenţie din partea factorilor de decizie fiind
percepute ca necorespunzătoare de către subiecţi. S-a conturat un anumit
stereotip al vârstei a treia marcat de imposibilitatea angajării persoanelor în
vârsta într-un alt stil de viaţă (din diferite motive) în care mişcarea sistematică şi
atent dirijată contribuie la prelungirea vieţii active şi la prevenirea proceselor
degenerative.
Concluziile acestui studiu preliminar ne-au canalizat atenţia spre
67
abordarea unui lot de subiecţi mai numeros (118 subiecţi instituţionalizaţi) o
mare parte dintre ei manifestând handicap motor (de motricitate). Subiecţii sunt
cuprinşi într-o instituţie de protecţie socială (Centrul de Îngrijire Vârstnici
Arad). Un al doilea motiv care a stat la baza canalizării atenţiei spre această
categorie socială de subiecţi l-a constituit faptul că, în instituţiile menţionate, ar
trebui să existe o asistenţă socială complexă.
Datele recoltate în urma investigaţiei au fost supuse unui proces de
analiză şi grupate pe categorii de aspecte ce au fost surprinse cu ajutorul
metodelor folosite.
1. Diagnostic medical.
2. Aspectul fizic observabil. Mobilitate.
3. Aspecte psihologice observabile la data examinării.
4. Aspecte legate de relaţionarea cu familia a persoanei
instituţionalizate.
5. Propuneri de recuperare.
A. Din analiza aspectului fizic observabil şi a particularităţilor mobilităţii
subiecţilor investigaţi, am constatat că un procent de 81% sunt deplasabili
(deplasare uşoara - 41 de subiecţi; deplasare greoaie - 31 de subiecţi), deplasare
cu cadru (9 subiecţi) şi deplasare cu baston sau cârje (15 subiecţi). Procentul de
19% l-a reprezentat subiecţii nedeplasabili (22 de subiecţi).
68
5. Nedeplasabili 22 19%
69
i) mimica depresivă;
O parte dintre aceste fenomene (tremurături) se datorează bolilor
contractate de către persoanele investigate. O altă parte a fenomenelor sunt
generate de viaţa sedentară pe care o duc subiecţii respectivi.
70
anume:
1. Orientare spaţio-temporală;
2. Capacitate de comunicare;
3. Capacitate de cooperare.
Distribuţia frecvenţelor de apariţie a acestor trăsături de personalitate s-a realizat
pe trei niveluri:
• minim (absent);
• mediu (parţial);
• maxim (bună).
Deoarece am fost interesaţi doar de constatarea unor posibilităţi de
cooptare a persoanelor investigate într-o activitate fizică, frecvenţa ridicată pe
cele doua paliere (maxim si mediu) a celor trei trăsături de personalitate ne face
să credem că, încercarea de a aplica o strategie compensatorie prin mişcare în
procesul de recuperare a persoanelor în vârstă ar putea avea succes. Este
important să menţionăm că pe lângă ameliorarea trăsăturilor de personalitate ale
subiecţilor, va avea loc un proces de ameliorare (creştere) şi a celorlalte trăsături
menţionate (în lotul de subiecţi frecvenţa acestora a fost nesemnificativă pentru
a fi luată în discuţie). Astfel, ameliorarea personalităţii subiectului indusă de
activitatea fizică (mişcare) va contribui la ameliorarea calităţii vieţii subiectului
instituţionalizat.
71
f) psihoterapie suportivă;
g) masaj;
h) kinetoterapie;
i) ergoterapie;
j) terapia tulburărilor de limbaj.
Am constatat că aproximativ 60% dintre subiecţi aveau nevoie de
exerciţii fizice, antrenamente în mişcare, terapie prin mişcare, masaj,
kinetoterapie şi ergoterapie. Procentul obţinut este demn de luat în seamă de
către factorii de decizie cu influenţă în reorganizarea programului de recuperare
a persoanelor instituţionalizate.
După părerea noastră, un program de intervenţie prin mişcare ar
conduce, pe lângă ameliorarea calităţii vieţii persoanelor instituţionalizate, şi la
prevenirea morbidităţii prin efectele şi avantajele pe care le prezintă activitatea
fizică la persoanele în vârstă.
72
Optimizarea procesului de recuperare desfăşurat cu persoanele în
vârstă instituţionalizate.
Întărirea unor trăsături de caracter, a voinţei, încrederii în forţele
proprii;
Formarea şi consolidarea deprinderilor motrice, creşterea capacitaţii
generale de mişcare, menţinerea abilităţilor psihomotrice ale
persoanelor în vârstă instituţionalizate.
OBIECTIVE OPERAŢIONALE
1. Să execute mişcări simple;
2. Să răspundă motric la o sarcină dată;
3. Să execute exerciţii vizând mişcarea diferitelor segmente ale corpului
(cap, gât, membre superioare, membre inferioare, trunchi, abdomen);
4. Să participe cu interes şi plăcere la desfăşurarea activităţii.
STRATEGII FOLOSITE
Exerciţiul fizic, explicaţia, demonstraţia, conversaţia
73
Tehnicile de cercetare calitative folosite pentru studiul nostru s-au
concretizat în interviuri individuale semi-structurate cu persoanele în vârstă
cuprinse în studiu, un interviu colectiv cu personalul Asociaţiei “Bunătatea”
Arad (medic, asistent medical, asistent social, psiholog) şi un chestionar aplicat
persoanelor vârstnice instituţionalizate care au fost cuprinse în cercetare.
74
1. Implicarea beneficiarilor (persoane în vârstă instituţionalizate).
Programul de mişcare desfăşurat cu persoanele în vârstă instituţionalizate
a avut ca scop să aducă o schimbare pozitivă în viaţa acestora, să-i ajute
să depăşească problemele cu care se confruntă. Desfăşurarea programului
de mişcare şi mai ales acceptarea lui a fost dificilă şi s-a realizat în etape,
deoarece apărea „recunoaşterea propriei incapacităţi de realizare a unor
mişcări”.
75
Deşi au fost cuprinse în cercetare doar 13 persoane în vârstă, menţionăm
mai multe aspecte:
Rezumând, putem afirma că s-a produs o creştere evidentă calitativă şi
cantitativă în privinţa efectelor activităţii fizice desfăşurate cu persoanele
vârstnice instituţionalizate cuprinse în cercetare. Am căutat să implicăm tot mai
mult persoanele în vârstă în programul de mişcare. Am urmărit refacerea
potenţialului de mişcare, astfel încât vârstnicii au devenit mai încrezători în ei.
76
(de îngrijire) apte să răspundă nevoilor identificate, dorinţelor persoanei
vârstnice evaluate, măsura în care oferta de servicii poate acoperi nevoile
identificate, concluziile şi Planul de îngrijire (referiri la gradul de dependenţă, la
locul în care necesită să fie îngrijit – domiciliu sau în instituţie, posibilităţi reale
de a realiza îngrijirile, persoanele care efectuează îngrijirile, etc.)
77
canalizate spre aspectele grave socio-medicale, cele de socializare fiind lăsate
oarecum în umbră.
78
în ceea ce priveşte cercetarea efectuată în anul 2005, pe un eşantion de 160 de
persoane vârstnice instituţionalizate de la Căminul de bătrâni Asociaţia
„Bunătatea” Arad, analiza nivelului condiţiei fizice a persoanelor în vârstă,
studierea răspunsurilor la interviul aplicat). Corelarea tuturor informaţiilor
obţinute ne-au oferit o imagine de ansamblu asupra modului cum se poate
desfăşura activitatea fizică la nivelul acestei categorii de persoane. De aici a
reieşit necesitatea optimizării modalităţilor de intervenţie la acest nivel în
vederea realizării obiectivelor propuse şi obţinerii efectelor terapeutice
estimate în cele mai bune condiţii.
79
– testul „Flamingo” – evaluarea echilibrului;
– testul Matorin (cu rotire spre stânga şi cu rotire spre dreapta) –
evaluarea coordonării generale.
80
* rezultatele sunt date în valoare absolută
Tabelul 2. Rezultatele obţinute de persoanele vârstnice la testele de
coordonare.(T.I.)
Coeficient
Abatere Interval de
de Eroarea
Suma Media a semnificaţ
Parametrul R/C variabilita medie
standard ie
te
Σ X S Cv Em ∆
Testarea iniţială
Test Rezultat 385 32,08 35,25 109,88% 10,18 22,40
coordonare
senzo-motorie Calificativ Satisfăcător
(cm) *
Test Rezultat 171 14,26 8,09 56,76 % 2,34 5,14
„Flamingo”
Calificativ Satisfăcător
(sec)
R. stânga 3970 330,83 26,44 7,99 % 7,63 16,80
Test Matorin Calificativ Bine
(grade) R. dreapta 4100 341,67 12,67 3,71 % 3,66 8,05
Calificativ Bine
* Datele sunt calculate în valoare absolută
81
Tabelul 3. Rezultatele obţinute de persoanele vârstnice la testele de
coordonare.(T.F.)
Coeficient
Interval de
Medi Abaterea de Eroarea
Suma semnificaţ
Parametrul R/C a standard variabilitat medie
ie
e
Σ X S Cv Em ∆
Testarea finală
Test Rezultat 278 23,17 25,04 108,05 % 7,23 15,91
coordonare
senzo-motorie Calificativ Bine
(cm)*
Test Rezultat 198 16,46 9,76 59,28 2,82 6,20
„Flamingo”
Calificativ Satisfăcător
(sec)
348,3
R. stânga 4180 24,06 6,91 % 6,94 15,29
3
Test Matorin Calificativ Bine
(grade) R.
4290 355 16,24 4,57 % 4,69 10,32
dreapta
Calificativ Foarte bine
* Datele sunt calculate în valoare absolută
Testul Matorin cu rotire spre stânga (grade). Testarea iniţială are valori
medii de 330,83 grade (tabel 1) iar T.F. de 348,33 grade, având rata de creştere
de 17,50 grade. Valoarea lui „T” este de 1,69 deci mai mic decât „P” creşterea
fiind nesemnificativă.
Abaterea standard este de 26,44 T.I. şi de 24,06 T.F. Coeficientul de
variabilitate are valori de 56,76 % T.I. (tabel 2) şi 59,28 % T. F. (tabel 3) ceea ce
denotă o împrăştiere excesivă a valorilor individuale.
82
Testul Matorin cu rotire spre dreapta (grade). Testul psiho – motor care
evaluează coordonarea generală, cu rotire spre dreapta, are valori medii la
testarea iniţială 341,67 grade şi 355 grade la T.F. Rata de creştere dintre T.I. şi
T.F. este de 13,33 grade. Valoarea lui „T” este de 2,24 deci mai mare decât P0,05,
creşterea fiind semnificativă. (Tabel 1).
Calificativul de bine la T.I. şi foarte bine la T.F.
Abaterea standard şi coeficientul de variabilitate sunt la ambele testări în
limite normale.
83
activitatea de grup în aşa fel încât, orientând-o spre un comportament normal,
aceasta să aibă iniţiativă proprie.
84
mulţi dintre ei se autoexclud din viaţa normală. Astfel, experimentul desfăşurat a
readus vârstnicilor stima de sine şi tonusul de viaţă.
Tabloul motivaţiei pentru practicarea activităţii fizice are în prim plan atât
factori extrinseci, legaţi de particularităţile metodologiei domeniului (muzica,
calităţile instructorului), cât şi factori intrinseci legaţi de efectele psihofizice
scontate (nevoia de relaxare-compensare, dorinţa de îmbunătăţire a imaginii de
sine).
Rezultate şi discuţii
Principalele motive pentru care persoanele în vârstă nu fac mişcare au fost:
85
Motivele cu cele mai mari intensităţi înregistrate au fost:
86
recuperare a persoanelor vârstnice instituţionalizate care au făcut parte din
eşantion.
Implicarea noastră a fost minimă, ea rezumându-se la corectarea
execuţiei unor exerciţii (corectarea modului de succesiune a exerciţiilor).
Exerciţiile utilizate în această perioadă de acomodare au fost efectuate în special
pentru adaptarea organismului la mişcare, urmând ca treptat să introducem
exerciţii specifice afecţiunilor vârstei a treia. S-au executat 2-3 serii pentru
fiecare exerciţiu.
În cadrul primei luni de antrenament am urmărit în special corectitudinea
execuţiei exerciţiilor, precum şi adaptarea respiraţiei la efortul depus. Din cea
de-a noua săptămână de antrenament am trecut la mărirea numărului de exerciţii,
al seriilor şi al repetărilor.
Începând cu a douăsprezecea săptămână am constatat o adaptare a
organismului la efortul depus, fapt ce ne-a determinat ca, faţă de perioada
precedentă, să folosim un număr 8–10 repetări, numărul de serii rămânând
neschimbat (2–3). Această formulă de antrenament am utilizat-o până la sfârşitul
experimentului.
În cadrul acestei perioade am constatat la subiecţi un vizibil progres în
ceea ce priveşte tonusul muscular.
Dacă în prima lună subiectul a învăţat să execute corect mişcarea, în cea
de a doua şi a treia lună de antrenament preocuparea lui s-a axat pe concentrarea
atenţiei din timpul execuţiei. Totodată au început să simtă „gustul progresului“,
lucru foarte important în obţinerea unor rezultate.
Pe perioada experimentului, numărul de antrenamente a fost de 1-2 pe
săptămână. Această structură a programului de mişcare i-a obişnuit pe subiecţi
cu lucrul în echipă.
La sfârşitul experimentului am aplicat probele de control de la începutul
experimentului, majoritatea subiecţilor obţinând rezultate superioare celor
iniţiale.
87
În consecinţă, ne-am propus ca în cadrul acestui experiment să identificăm
nevoia de mişcare a persoanelor vârstnice instituţionalizate şi să le implicăm
într-un program de mişcare.
88
Comportament, comunicare
Percepţia progresului Conţinutul activităţii
Plăcerea de mişcare Varietatea exerciţiilor fizice
Competenţa
89
mai mari ca o persoană în vârstă să practice sistematic activităţile corporale pe
tot parcursul vieţii dacă a fost îndrumată adecvat şi obişnuită să facă acest lucru.
CONCLUZII
90
Rezultatele testelor ne arată că, factorul determinant în procesul
desfăşurare a actelor motrice este capacitatea de coordonare. De asemenea,
persoanele în vârstă fiind puse pentru prima dată în faţa acestor teste au
reacţionat nefiresc, iar performanţele acestora nu reflectă – după părerea noastră
– cele mai veridice rezultate.
În urma analizei rezultatelor obţinute, putem menţiona că nu s-a respectat
principiul privind frecvenţa stimulilor (numărul activităţilor motrice – minimum
3 – propuse sub diferite forme de organizare), astfel încât ei să-şi păstreze
eficienţa, adică să se suprapună peste „urmele” de repetare anterioară.
Aprecierea în etapa iniţială a indicilor privind nivelul unor abilităţi
motrice şi a stării funcţionale a persoanelor în vârstă instituţionalizate, ne-a
demonstrat o antrenare în mişcare insuficientă, cu multe carenţe, fapt ce reiese
din analiza rezultatelor măsurătorilor şi testărilor efectuate asupra eşantionului
cercetat. Cercetările efectuate preliminar indică un potenţial motric redus,
activitate motrică limitată în regimul zilei şi săptămânii, ceea ce permite
constatarea că există o legătură structurală între factorii care au influenţă asupra
activităţii motrice.
Modalităţile de lucru propuse şi aplicate în experimentul realizat de noi
în baza efectelor cumulative ale exerciţiilor fizice aplicate au condus la
îmbunătăţirea parametrilor fizici, motrici şi funcţionali (valorile medii ale grupei
experimentale înregistrând un progres semnificativ, cu sporuri de două ori mai
mari la parametrii funcţionali şi cu o rată de creştere între 0,5 şi 1,0 la parametrii
motrici).
Exerciţiile fizice care au fost cuprinse în programul de mişcare aplicat
(specifice afecţiunilor caracteristice vârstnicilor), având la bază factori dinamici,
cinematici, structurali şi motivaţionali, au optimizat procesul de recuperare a
persoanelor vârstnice instituţionalizate, prin varietatea acţiunilor motrice pe care
91
le-au conţinut, determinând crearea motivaţiei de practicare a exerciţiilor fizice
şi participarea activă în program.
Experimentul realizat a demonstrat eficienţa mijloacelor şi modalităţilor
de organizare aplicate în baza efectelor cumulative ale exerciţiului fizic adaptat
specificului persoanelor în vârstă. Creşterile sunt evidente în favoarea grupelor
experimentale faţă de grupele martor la toate categoriile de teste care au vizat
dezvoltarea fizică şi starea funcţională. Datele prezentate demonstrează faptul că
folosirea modalităţilor propuse de noi contribuie creşterea eficienţei procesului
de recuperare a persoanelor vârstnice instituţionalizate.
Aşadar, rezultatele obţinute experimental au confirmat ipotezele
cercetării. În urma interpretării rezultatelor obţinute am putut desprinde
următoarele concluzii:
92
7. Acordarea unui sprijin personalului care lucrează cu persoana
vârstnică instituţionalizată a fost necesar în majoritatea situaţiilor de
integrare socială;
8. Pe măsură ce motivaţia pentru mişcare a devenit intrinsecă şi a fost
mai mare, implicarea în activitatea fizică s-a realizat mai intens şi
performanţele fizice şi psihice au fost mai mari;
9. Atunci când condiţiile de mediu sunt extrem de favorabile mişcării,
persoana vârstnică se adaptează mai uşor situaţiilor de mişcare iar
evoluţia procesului de integrare socială este mult accelerată;
Persoanele vârstnice se află în stare critică şi din cauza problemelor sociale pe
care le implică posibilitatea redusă de mişcare, uneori fiind în imposibilitate de a
se “îngriji”. Există un număr mare de persoane dependente fără nici un suport
din partea serviciilor publice, a familiilor.
93
depresiei, asupra tensiunii şi stres-ului, încrederii în sine, energiei, eficienţei şi
stării de bine general.
94
BIBLIOGRAFIE
95
DRAGNEA, A., BOTA, A., Teoria activităţilor motrice, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 2000;
DRAGNEA, A., Antrenamentul sportiv, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1996.
DRĂGAN, I., DEMETER, A., Sport şi sănătate, Bucureşti, Ed. Sport – Turism,
1990.
DUMITRU, GH., Sănătate prin sport pe înţelesul fiecăruia, Bucureşti, Federaţia
Română Sportul pentru Toţi, 1997.
DUMITRU, M., Bătrâneţe activă, Bucureşti, Editura Medicală, 1984.
EPURAN, M., Psihologia educaţiei fizice, Bucureşti, Editura Sport – Turism,
1976.
EPURAN, M., Modelarea conduitei sportive, Bucureşti, Editura Sport–Turism,
1990
EPURAN, M.; MAROLICARU, MARIANA, Metodologia cercetării
activităţilor corporale, Cluj-Napoca, Editura Risoprint, 1998.
FAURE, E., A învăţa să fii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974.
FEERTCHAK, HELENE., Les motivations et les valeurs en psycho-sociologie,
Paris: Armand Colin, 1996.
FIATARONE, M. A.; EVANS, W. J., Exercise in the oldest old, Top. Geriatr.
Rehabil. 5:63-77, 1990.
GORGOS, C., Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, Bucureşti, Editura medicală,
1992; GRENINGER, L. AND KINNEY, M., Therapeutic exercises for older
adults, Dubuque, IA: Eddie Bowers. 1987
HIRTZ, P., SASS, H., Jocurile sportive – solicitări psihomotrice şi de
coordonare – calităţi de coordonare, C.C.E.F.S. Nr. 3 (82) / 1990.
HIRTZ, P., SASS, H., Practicarea jocurilor sportive şi perfecţionarea calităţilor
de coordonare, C.C.E.F.S.
HORGHIDAN, V., Problematica psihomotricităţii, Bucureşti, Editura Globus,
2000.
96
KIDD, J. R., Cum învaţă adulţii. (How adults learn), (traducere de Dumitru, A.).
Bucureşti: EDP. 1981.
LESLIE, D. K.; G. A. FREKANY, Effects of an exercise program on selected
flexibility measures of senior citizens, Gerontologist 4:182-183, 1975.
LESSER, M., The effects of rhythmic exercise on the range of motion in older
adults. Am. Correct. Ther. J. 32:118-122, 1978.
LUDU, V., Îndemânarea şi metodica dezvoltării ei, Bucureşti, Editura
Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, 1969.
MANNO, R., Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, Bucureşti, C.C.P.S.,
1996;
MARTINSEN, E. W., Benefits of exercise of the treatment of depression, Sports
Med. 9:380-389, 1990.
MASLOW, A. H., Motivation and personality, New York: Harpo and Row,
1970.
MEYERS, C., Walking: A complete guide to the complete exercise, New York,
NY: Random House, 1992.
MCAULEY, E.; RUDOLPH, D., Physical activity, aging, and psychological
well-being, J. Aging Physiol. Activ. 3:67-96, 1995.
MITRA, G.; MOGOŞ, A., Dezvoltarea calităţilor motrice, Bucureşti, Editura
Sport – Turism, 1977.
Raport al Comisiei de Experţi ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din anul 1974
ZAMFIR C., ZAMFIR E., Politici Sociale, Ed. Alternative, Bucureşti, 1995
97
UNIVERSITATEA DE VEST TIMIŞOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI SOCIOLOGIE
CATEDRA DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ
PROGRAMUL PHARE – RECONVERSIE PROFESIONALĂ
ÎN ASISTENŢĂ SOCIALĂ
LUCRARE DE ABSOLVIRE
TIMIŞOARA
2006
98