Sunteți pe pagina 1din 98

CUPRINS

Argument..........................................................................................................3
Introducere.......................................................................................................6
Partea I............................................................................................................30
1. Starea de sănătate fizică şi psihică asociată cu un program de activitate
fizică pentru persoane în vârstă instituţionalizate.................................30
1.1 Exerciţiul fizic şi efectele lui....................................................................30
1.2 Recuperarea geriatrică............................................................................32
1.3 Avantajele activităţii fizice la persoanele vârstnice..............................34
1.4. Activitatea fizică şi prevenirea osteoporozei.........................................37
1.5 Rolul terapiei prin mişcare în afecţiunile vârstnicilor..........................39
1.6. Strategii practice de motivare pentru mişcare aplicate persoanelor
vârstnice instituţionalizate....................................................................49
Partea a II-a....................................................................................................55
2. Metodologia cercetării...............................................................................55
2.1 Obiectivele cercetării...............................................................................55
2.2 Ipoteza cercetării......................................................................................55
2.3 Metodele de lucru.....................................................................................56
2.4 Lotul de subiecţi (grupul - ţintă).............................................................56
2.5 Stabilirea variabilelor cercetării.............................................................57
2.6 Modalitatea de desfăşurare a cercetării.................................................57
2.7. Teste folosite pentru evaluarea capacităţii de coordonare a mişcărilor
la persoanele vârstnice...........................................................................60
Partea a III-a..................................................................................................64
3. Rezultatele cercetării şi interpretarea lor................................................64
3.1. Analiza rezultatelor unei cercetări cu privire la satisfacerea nevoilor
de mişcare a persoanelor vârstnice instituţionalizate.........................64

1
3.2. Efecte terapeutice ale exerciţiului fizic la persoanele vârstnice
instituţionalizate.....................................................................................72
Concluzii.........................................................................................................92
Referinţe bibliografice……………………………………………...............96

2
ROLUL TERAPEUTIC AL EXERCIŢIULUI FIZIC LA PERSOANELE
VÂRSTNICE INSTITUŢIONALIZATE

„Cei mai mulţi bătrâni nu ştiu să-şi întrebuinţeze tinereţea ce le-a rămas”
NICOLAE IORGA

ARGUMENT

Fiecare stat protejează drepturile şi libertăţile cetăţenilor săi vârstnici, în


funcţie de realităţile şi particularităţile sale economice, sociale, culturale. Într-o
lume tot mai integrată au apărut preocupări majore ale statelor şi organismelor
internaţionale pentru protecţia juridică a populaţiei vârstnice, aflată în creştere,
precum şi demersuri de aderare la un corp comun de norme. Ansamblul de
documente elaborate de organizaţiile internaţionale (ONU, OMS, Consiliul
Europei, UE), care demonstrează un interes deosebit faţă de fenomenul
îmbătrânirii populaţiei şi faţă de necesitatea protecţiei sociale a persoanelor
vârstnice, constituie un ghid indispensabil pentru elaborarea unor politici
referitoare la persoanele vârstnice.
Articolul 23 al Cartei, privitor la „Dreptul persoanelor vârstnice la
protecţie socială” vizează măsuri care să permită persoanelor vârstnice să

3
rămână membri deplini ai societăţii cât mai mult timp posibil, prin intermediul:
1. unor resurse financiare suficiente care să le permită să ducă o
existenţă decentă şi să participe activ la viaţa publică, socială şi
culturală;
2. difuzării informaţiilor privind serviciile şi facilităţile disponibile

pentru persoanele vârstnice şi posibilităţilor de a recurge la


acestea..
Măsurile trebuie, de asemenea, să permită persoanelor vârstnice să aleagă liber
propriul stil de viaţă şi să ducă o existenţă independentă în mediul lor obişnuit,
atâta timp cât doresc şi acest lucru este posibil, prin:
1. punerea la dispoziţie a unor locuinţe corespunzătoare nevoilor

acestora şi a stării lor de sănătate sau sprijin adecvat în vederea


amenajării locuinţei;
2. îngrijirea sănătăţii şi servicii pe care starea acestora le impune.
Măsurile trebuie să garanteze persoanelor vârstnice care trăiesc în
instituţii o asistenţă corespunzătoare în privinţa vieţii private şi participarea la
determinarea condiţiilor de viaţă în instituţie. Fără îndoială, aceste cerinţe
conturează un standard maxim, care nu este atins însă nici de ţările cele mai
dezvoltate. (CALITATEA VIEŢII, XIV, nr. 1, 2003)
Persoanele vârstnice trăiesc adevărate drame datorită “excluderii” lor de
la viaţa socială şi economică. Activităţile care se desfăşoară în favoarea
persoanelor vârstnice sunt destul de sporadice şi fără ecou; vârstnicii continuă să
se simtă marginalizaţi, inutili şi descurajaţi.
Persoanele vârstnice sunt sau se simt eliminate din circuitul economic
productiv şi din viaţa activă comunitară. Persoanele vârstnice au o viaţă socială
limitată la vecinii apropiaţi şi condiţionată de disponibilitatea acestora. Neavând
posibilitatea frecventării persoanelor de aceeaşi vârstă, nu pot avea conştiinţa de
sine a categoriei de vârstă pe care o reprezintă, ceea ce ar contribui la ridicarea
moralului lor. În situaţia funcţionării anumitor forme de asociere, poate chiar

4
cluburi ale persoanelor de vârsta a treia, în care aceştia să se întâlnească pentru
desfăşurarea unor activităţi sociale, condiţia lor psihică ar fi mult ameliorată.
Atitudinea publică este descurajatoare pentru dorinţele şi tentativele unor
vârstnici de a continua sa fie activi social, profesional, personal. Deteriorarea
parţială sau totală a capacităţii de muncă, a unor funcţii intelectuale şi adâncirea
cu vârsta a unor trăsături de personalitate incomode pentru cei din jur,
alimentează aceasta atitudine negativă sau, în cel mai bun caz, indiferentă. De
aceea este nevoie de acţiuni concrete şi permanente, care să schimbe, să
pozitiveze aceasta opinie publică. Chiar mentalitatea vârstnicilor le subminează
şansele menţinerii îndelungate a "stării de bine" fizice şi psihice, prin aceea că ei
singuri şi-au interiorizat atitudinea publică demobilizatoare. Pierzându-şi
încrederea în sine, mulţi dintre ei se autoexclud din viaţa normală. De aceea am
considerat că ar fi benefice nişte acţiuni care să le readucă vârstnicilor stima de
sine şi tonusul de viaţă care, în ultimă instanţă, decid nu numai starea lor de
bine, ci chiar supravieţuirea.

5
INTRODUCERE

Nevoia de exerciţiu fizic se înregistrează încă din perioada de creştere


inducând modificări în dezvoltarea psihofizică şi lăsând o amprentă asupra
organismului pe tot restul vieţii. La vârsta a doua, lăsând la o parte aspectul
neidentificării vârstei biologice cu vârsta cronologică, exerciţiul fizic are valenţe
noi în menţinerea şi promovarea standardului de sănătate ce se reflectă în
randamentul la locul de muncă, în capacitatea crescută de refacere, în bunăstarea
fizică şi mentală. Aşa se explică îmbătrânirea precoce, scăderea activă de viaţă
la cei care evită mişcarea şi exerciţiul fizic. La vârstnici, nevoia de activitate
fizică ia aspectul de întreţinere biologică, de corectare a unor tulburări
funcţionale care reduc capacitatea de muncă şi nivelul sanogenetic. Toată
activitatea fizică, fie ea pentru copil, adult, bătrân trebuie să se subordoneze unui
program bine elaborat bazat pe nişte principii şi teorii supervizate de un
specialist în educaţie fizică şi sport.

Sedentarism şi mişcare
Viaţa omului modern este tot mai mult dependentă de tehnologizare,
rezultatul fiind înlocuirea efortului fizic aproape în totalitate. Plimbările,
practicarea exerciţiului fizic, mersul pe bicicletă, tot ceea ce înseamnă mişcare
în general, stimulează mintea, corpul, iar implicaţiile pe termen lung sunt
benefice pentru organism. Prin diminuarea efortului, omul îşi diminuează şi din
capacităţile sale fizico-motrice. Corpul nostru are nevoie de mişcare. Bolile de
inimă, artrita, durerile de spate, fragilizarea oaselor – toate acestea şi altele apar
în lipsa exerciţiului fizic. Fără exerciţiu, muşchii se micşorează şi solicită mai
puţin oxigen de la inimă şi plămâni. Există de asemenea o tendinţă de îngrăşare,
ceea ce încetineşte metabolismul. În timpul unei plimbări respiraţia se
îmbunătăţeşte, inima lucrează mai bine, sistemul nervos se calmează, creşte
rezistenţa la oboseală. Sedentarismul predispune la obezitate, constipaţie, stază

6
venoasă şi alte tulburări funcţionale. Frecvenţa aterosclerozei, a infarctului
miocardic şi a accidentului vascular cerebral este de două ori mai mare la
persoanele sedentare, decât la cele care depun o activitate fizică. Un adult, cu o
condiţie fizică slabă, va pierde la fiecare 10 ani aproximativ10% din capacitatea
sa cardio-pulmonară. Sănătatea corpului nostru este cea care ne asigură un viitor
mai bun. Reţeta pentru un mod sănătos de viaţă: exerciţiul fizic constant,
alimentaţie corectă, odihnă activă.

Reducerea apariţiei bolilor cardiovasculare


Exerciţiul fizic constituie unul din factorii importanţi care contribuie la
prevenirea bolilor cardiovasculare. Pe de altă parte, există numeroşi factori care
cresc riscul de a dezvolta aceste boli, între aceştia numărându-se: creşterea
tensiunii arteriale, creşterea colesterolului, fumatul, consumul de alcool şi
diabetul.
Monitorizarea valorilor tensiunii arteriale şi colesterolului precum şi
controlul lor scad riscul apariţiei bolilor cardiovasculare. Tensiunea arterială
depinde şi de starea arterelor. De cele mai multe ori, creşterea tensiunii arteriale
nu produce nici un fel de simptom, motiv pentru care a fost denumită "ucigaşul
silenţios". Ea este un factor de risc pentru boli foarte grave precum angina
pectorală, infarctul miocardic acut, accidente vasculare cerebrale, ateroscleroză,
insuficienţă renală şi tulburări de circulaţie la nivelul membrelor inferioare.

Numeroşi cercetători au fost interesaţi de rolul exerciţiilor fizice în reuşita


profesională, în echilibrul general şi în sănătate. NAGYOVA (1990) a studiat
grupe de femei şi a constatat că cele care practică în mod regulat o activitate
fizică oarecare sunt de părere că aceasta le ajută în muncă, contribuie la
echilibrul şi la sănătatea lor, în timp ce femeile care nu practică nici un fel de
exerciţiu fizic recunosc că acesta le-ar ajuta în muncă şi ar fi un plus pentru
sănătatea lor.

7
DIGEL (1985) şi-a îndreptat atenţia asupra sportului practicat în cluburi.
El a ajuns la concluzia că în cluburile sportive contactele devin mai frecvente, se
stabilesc noi relaţii, capacitatea de comunicare se îmbunătăţeşte.
SUTHERLAND & COOPER (1990) au studiat raportul între forma fizică,
pe de o parte, şi absenteism, fluctuaţiile de personal şi angajarea în muncă, pe de
altă parte. Conform studiului lor, într-o perioadă de zece luni, numai 1,5% dintre
salariaţii care practicau o activitate fizică au părăsit întreprinderea, în timp ce
15% dintre salariaţii care nu practicau deloc activităţile fizice au plecat în
aceeaşi perioadă de timp.

KIRKCALDY & SHEPARD (1990) au studiat incidenţele terapeutice ale


activităţii fizice regulate în cadrul unui program aplicat la o comunitate de
mărime medie. Ei au constatat modificări ale imaginii propriului corp, precum şi
efecte de ordin social în ceea ce priveşte activitatea de grup. Progresele au fost
mai puţin directe, însă ele au fost de departe mult superioare oricăror consecinţe
nocive eventuale.
Pentru TUCKER (1990), o bună formă fizică este de natură să reducă
sensibil riscul “căderilor” psihice, atât la femei, cât şi la bărbaţi. Practicarea
regulată a unei activităţi fizice intensifică activitatea mecanismelor emoţionale,
într-o manieră în care factorii de stres sunt mai bine toleraţi. Acest fapt exercită
o influenţă favorabilă asupra contactelor sociale.
SONSTROEM (1984), într-un articol despre activitatea fizică şi stima de
sine (auto-stima), formulează câteva consideraţii: este util în mod special
indivizilor ezitanţi, timizi, puţin ambiţioşi să aibă posibilitatea, graţie practicării
unei activităţi fizice sau a unui sport, să întâlnească alte persoane, să înveţe să le
cunoască, să comunice într-un mediu în care auto-stima scăzută joacă un rol
important, deoarece aceasta le poate favoriza o îmbogăţire a concepţiei despre ei
înşişi şi le poate facilita contactele sociale.

8
Noţiuni generale de asistenţă socială

Modificările morfo- şi psiho-fiziologice, care caracterizează procesul de


îmbătrânire, conduc direct sau indirect (prin consecinţele lor) şi la modificări ale
relaţiilor sociale ale persoanei în vârstă, atât în mediul familial cât şi în mediul
extrafamilial. Abordarea problemelor medicale ale bătrânilor bolnavi impune
înarmarea cu noţiuni generale de sociologie a îmbătrânirii şi de asistenţă socială,
noţiuni care contribuie la creşterea eficacităţii intervenţiei medicale, atât printr-o
mai mare înţelegere a situaţiei complexe a vârstnicului care solicită asistenţă, cât
şi prin includerea în prescripţiile terapeutice a unor elemente de terapie socială şi
psihologică.
Specific geriatriei este faptul ca pe lângă înţelegerea necesităţilor de
îngrijire medicală şi de măsuri igienico-sanitare, trebuie să se înţeleagă toate
modificările de atitudine, de comportament specifice bătrâneţii, să se formeze o
concepţie exactă asupra nevoilor de viaţă ale bătrânilor şi să se adopte astfel
atitudinea necesară unui climat de viaţă normal.
Există în prezent o tendinţă a familiei de a-şi instituţionaliza membrii
vârstnici din momentul în care aceştia manifestă primele semne de reducere a
autonomiei. Cel mai adesea se forţează instituţionalizarea chiar când familia
dispune de condiţiile necesare menţinerii vârstnicului în familie şi deseori
împotriva voinţei acestuia. Plasamentul instituţional este o soluţie extremă, ea
impunându-se numai când nu există familii, când funcţiile familiei nu pot fi
normalizate iar bătrânul nu poate fi menţinut în cadrul ei sau când starea
bătrânului, în special a celor bolnavi depăşeşte posibilităţile familiei de a-l
îngriji.

9
Asistenţa socială a persoanelor vârstnice
Protecţia socială reprezintă un ansamblu de acţiuni asumate de către stat şi
societatea civilă prin care se asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea
consecinţelor evenimentelor considerate drept riscuri sociale.

Politica de asistenţă socială intervine în afara persoanelor şi familiilor


dependente, anume celor care şi-au pierdut temporar sau permanent autonomia
fizică, psihică, mentală sau financiară şi se materializează sub formă de prestaţii
(în bani sau în natură) şi servicii.
Reforma sistemului de asistenta socială în România are în vedere
protecţia familiei potrivit nevoilor membrilor săi, în toate etapele ciclului de
viaţă. Persoanele vârstnice reprezintă o categorie de populaţie şi nevoi specifice.
Asistenţa socială a persoanelor vârstnice trebuie să asigure atât respectarea
demnităţii umane cât şi prevenirea şi combaterea tendinţelor de discriminare,
segregare şi marginalizare socială.
Politica socială privind persoanele vârstnice s-a realizat pornind de la
necesitatea de promovare a măsurilor de protecţie socială care să asigure
respectarea drepturilor fundamentale ale acestei categorii de populaţie, respectiv
dreptul la asistenţă socială şi medicală, dreptul la servicii şi prestaţii sociale, în
conformitate cu reglementările Cartei Sociale Europene revizuite.
Asistenţa socială a persoanelor vârstnice are drept obiective:
 dezvoltarea şi diversificarea formelor de asistenţă socială pentru
persoanele de vârsta a treia în concordanţă cu nevoile reale ale
acestora,
 asigurarea serviciilor de îngrijire la domiciliu sau în instituţii,
 reorganizarea şi efcientizarea instituţiilor de asistenţă socială,
 stabilirea modalităţilor de plată a serviciilor,

10
 dezvoltarea parteneriatului cu asociaţii şi organizaţii
nonguvernamentale.

Modalităţi de asistare socială a persoanelor vârstnice instituţionalizate


Deşi persoanele vârstnice au constituit totdeauna o parte importantă a
populaţiei numai în cursul ultimului sfert de veac societatea şi-a îndreptat atenţia
asupra problemelor socio-economice ale persoanelor vârstnice şi asupra
fenomenului de îmbătrânire demografică, ce tinde să se transforme într-o
problemă a societăţii actuale.
Statisticile arată că ritmul de creştere actual al numărului populaţiei
vârstnice la scară mondială este mult mai ridicat decât în anii precedenţi.
În România procesul de îmbătrânire demografică este în plină desfăşurare.
Ponderea persoanelor vârstnice în prezent, în ţara noastră este de aproximativ
17%, astfel ocupăm în contextul european un nivel mediu de îmbătrânire
demografică. Caracteristic ţării noastre este că, deşi procesul de îmbătrânire
demografică a început mult mai târziu decât în ţările dezvoltate, totuşi acesta a
luat o foarte mare amploare. Se estimează că, în următorii ani procesul de
îmbătrânire demografică în ţara noastră se va intensifica, urmând ca în anul
2025 să se înregistreze un procent de aproximativ 20%.
Îmbătrânirea individului este un ansamblu de procese individuale
(biologice, psihologice şi sociale), care în cursul ultimilor ani ai vieţii determină
o scădere a capacităţii organismului de a se adapta şi de a face faţă mediului
înconjurător. Metoda instituţionalizării ar putea fi convenabilă atunci când în
familie situaţia nu permite integrarea bătrânului în cadrul familiei. Totuşi
metoda instituţionalizării în ţările dezvoltate şi chiar în ţara noastră tinde să fie
doar o metodă extremă. Bătrânii instituţionalizaţi au un profund sentiment de
abandon, sunt privaţi de sprijinul afectiv, de sentimentul de siguranţă, de
protecţie pe care îl oferă familia. Bătrânii au nevoie de linişte, de protecţie şi
îngrijire. Asistenţa socială trebuie să le ofere ajutor şi soluţii la problemele cu

11
care se confruntă, trebuie să se asigure că sunt respectate drepturile persoanelor
vârstnice şi că acestea primesc îngrijirile necesare.

Vârstele de regresie

Considerate ca vârste fragile de involuţie, etapele de după 65 de ani pun


desigur mult mai multe probleme clinice decât la celelalte vârste. Gerontologia,
domeniul cunoştinţelor despre bătrâneţea umană, s-a născut în contextul
filozofiei şi medicinii cu foarte multă vreme înainte de epoca noastră. În secolul
al XX-lea s-a dezvoltat medicina socială, igiena şi profilaxia, legislaţia medicală
şi asigurările sociale, precum şi asistenţa socială a persoanelor vârstnice. Toate
acestea au creat condiţii importante în contextul mai larg al dezvoltării social-
economice şi împreuna cu creşterea generală a nivelului de trai, au dus la o
modificare a mediei de vârstă şi creşterea speranţei de longevitate. Totuşi
vârstele terminale ale vieţii se află sub semnul ieşirii din munca activă, fenomen
important şi profund modificator de condiţii de existenţă, mai ales pentru cei ce
s-au identificat foarte mult cu propria lor profesie şi au fost foarte activi.
Fenomenul pensionării are tendinţa de a deveni un fenomen social-universal, dat
fiind faptul că cea mai mare parte a populaţiei se afla în producţie.

Bătrâneţea este marcată de foarte multe ori de boală, slăbiciune,


dezorientare, ceea ce înseamnă dependenţă de alţii. În unele cazuri dependenţa
este mare în schimb personalitatea îşi conservă identitatea.

În ultimii ani s-au instaurat şi lărgit preocupările pentru bătrâni, pentru


îmbogăţirea condiţiilor culturale şi ocupaţionale ale acestora. S-au creat condiţii
pentru desfăşurarea diverselor activităţi şi programe culturale. Se fac eforturi ca
alături de organizarea unui confort material, de o alimentaţie raţională să li se
ofere persoanelor vârstnice instituţionalizate şi un confort psiho-afectiv.

12
Stadiile perioadelor de involuţie

Conceptul de bătrâneţe a trezit numeroase dispute nu numai datorită


faptului că îmbătrânirea este foarte diferită în diverse arii geografice, dar şi de la
o persoană la altă persoană.

Se consideră că există trei stadii de involuţie: stadiul de trecere spre


bătrâneţe, care este cuprins între 65 – 75 de ani, stadiul bătrâneţii medii, între 75
– 85 de ani şi stadiul marii bătrâneţi peste 85 de ani. Apare o oarecare fragilitate
biologică. Bolile curente întâlnite în aceasta perioadă sunt:
infarctul, cancerul, bolile respiratorii etc. La femei sunt mai frecvente tulburările
afective. Adeseori bolile degenerescente reduc mobilitatea. Longevitatea şi
expectaţia de longevitate a crescut mult după cel de-al doilea război mondial. În
Europa, media la bărbaţi tinde spre 85 de ani, iar la femei spre 90 de ani. Durata
medie a vieţii tinde spre 70 de ani la bărbaţi şi 75 de ani la femei.

Datorită antrenării sociale şi active mai reduse se produc restructurări ale


caracteristicilor personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii
psihice, a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare.

Unii autori vorbesc despre o vârstă socială sau sociologică, caz în care se
pune accent pe interesele şi gradul de participare al bătrânilor la viaţa socială.
Dar nu se exclude nici conceptul de vârstă bio-socială ce înglobează sintetic
caracteristicile vârstelor biologice, psihologice şi sociale.

În privinţa modificărilor biologice fenomenul cel mai semnificativ, este


cel al scăderii energiei instinctelor şi a eficienţei adaptării. În ansamblu se
produc o serie de modificări biochimice, trofice, de consistenţă şi funcţionale ale
structurilor biologice ale organismului. Îmbătrânirea fiziologică faţă de
îmbătrânirea patologică se realizează fără semne prea evidente, dat fiind faptul
că organismul antrenează rezervele compensatorii şi parcurge forme de
echilibrare proprii extern de complexe.

13
Fără îndoială, un rol important îl joacă îmbătrânirea celulelor, a ţesuturilor
şi a organelor. În urma îmbătrânirii celulelor şi ţesuturilor apar în exterior o serie
de caracteristici dintre care cea mai evidentă este modificarea aspectului general
al pielii, care îşi pierde elasticitatea, devine mai subţire, mai uscată, mai palidă.
Se adaugă la aceasta şi pigmentaţia brună, şi uneori chiar mici spargeri de vase
capilare. Fenomenele de ridare şi pigmentare a pielii sunt mai evidente la nivelul
feţei şi al mâinilor. Pielea este influenţată şi de alimentaţie, iar oamenii în vârstă
au în general o alimentaţie mai săracă în vitamine, la care se adaugă o digestie
dificilă, predispoziţii colitice mai accentuate.

Mişcările odată cu înaintarea în vârstă devin greoaie, lipsite de supleţe şi


forţă. Muşchii devin mai scurţi datorită unor modificări complexe biochimice în
structura lor proteică şi în aceea a fibrelor. După vârsta de 50 de ani scade
numărul fibrelor musculare active. La aceasta se adaugă creşterea fragilităţii
oaselor, decalcifieri, ceea ce provoacă dureri osoase, de coloană, discopatii sau
de tip sciatică, dureri reumatismale, care împreună cu depozitele
disproporţionate de grăsime determină modificări de ţinută, un confort mai mare
în anumite poziţii.

Şi în domeniul organelor interne au loc fenomene de degradare, mai ales


la cord şi plămâni. La nivelul inimii apare riscul infarctului miocardic şi lezarea
arterelor coronariene. Ritmul respiraţiei scade, ceea ce face să rămână mai mult
aer în plămâni. Digestia suferă şi ea modificări, are loc scăderea secreţiei
salivare, secreţiilor implicate în sucul gastric, apar dificultăţi de masticaţie
datorită pierderii dinţilor.

Degradarea şi îmbătrânirea sistemului nervos este legată de reducerea


capacităţii organismului de a satisface exigenţele alimentare ale creierului –
irigarea, oxigenarea. În afară de ischemieri legate de alimentarea creierului au
loc intensificări de mortificare a neuronilor, proces ce este ireversibil. În genere,
are loc o discretă atrofiere cerebrală chiar la bătrâneţea fiziologică, atrofie ce se

14
exprimă prin aplatizarea relativă a unor sciziuni şi circumvoluţiuni şi prin
sterilizarea lentă a activităţii neurale.

Caracteristici psihice ale vârstelor de regresie

Întregul tablou al activităţii psihice poartă pe de o parte amprenta


experienţei de viaţă parcurse, pe de altă parte, a proceselor complexe de
reechilibrare ce antrenează forţele compensatorii ale experienţei şi cele
funcţionale ale organismului.

Planul senzorial se află într-un impact discret dual (periferic şi central


funcţional) ce tinde să se echilibreze pe seama imensei experienţe senzoriale
acumulate. Impactul se manifestă în prima etapă ca dominant periferic (scleroza
uşoară a celulelor din receptorii senzoriali), apoi începe să domine impactul
central (diminuarea funcţionalităţii ANS). Apare scăderea vederii. După 60 de
ani apar boli degenerative ale ochiului ca: glaucomul, opacitatea cristalinului şi
cataracta, dezlipirea de retină. De asemenea, se modifică auzul. Scade
sensibilitatea absolută auditivă. Auzul fonematic devine mai puţin sensibil.
Fenomenele de surditate se manifestă de cele mai multe ori datorită sclerozării
urechii interne. Sensibilitatea tactilă se degradează doar după 50 – 55 de ani
conform unui studiu făcut de ZABEL. Scade sensibilitatea la cald, la rece şi la
durere.

Viteza mişcărilor scade simţitor la subiecţii în vârstă, ca de altfel toate


performanţele. Scăderea excitabilităţii senzoriale afectează nivelul general al
activităţii, reducându-i antrenarea curentă, continuitatea şi timpul de reacţie.

Procesele de cunoaştere complexe sunt influenţate de experienţa cultural


intelectuală, dar şi de capacităţile funcţionale constituite între timp, deşi acestea
sunt relativ mai fragile la deteriorare.

15
În ceea ce priveşte problema memoriei apar câteva fenomene
caracteristice. Memoria de scurtă durată – MSD – suferă o degradare mai
pregnantă. Memoria de lunga durată – MLD – este mai rezistentă, dar se fac însă
asociaţii confuze. Devine mai lentă gândirea, atenţia, vorbirea. Concomitent are
loc o exacerbare a emoţionalităţii, a nervozităţii, a stărilor de irascibilitate, a
fenomenelor de dominare şi refulare.

Inteligenţa poate să se menţină relativ activă, totuşi se manifestă momente


de vid intelectual, urmate de momente de conştientizare a declinului pe care îl
reprezintă aceste momente. Rigiditatea şi lentoarea se instalează treptat.

În genere emoţiile devin mai primitive. Dintre toate manifestările


psihopatice prezente la bătrâneţe, cele care se refera la tulburările afective sunt
dominante. Stările depresive au o frecvenţă mai mare la persoanele în vârstă,
depresia este însoţită de o stare de teama în faţa morţii şi regretul pentru
perioadele fericite din viaţa individuală. Apare şi fenomenul de hipertrofie a
sinelui, ca urmare a raportării la propria persoana a tuturor faptelor şi de
justificare a comportamentului sau prin dilatarea drepturilor personale şi
atrofierea sensibilităţii. În cazurile mai grave apare sindromul de
depersonalizare, pierdere a identităţii.

Funcţia mnezică are şi ea de suferit la vârstele înaintate. Cel mai adesea


apar hipomneziile pe fondul unei nevroze şi psihoze, dar sunt şi situaţii când se
poate agrava ducând la amnezie. Tulburările memoriei se asociază frecvent cu
cele ale gândirii şi limbajului. În plan comportamental persoanele care suferă de
astfel de tulburări se manifestă ca fiind nervoase, irascibile, trăiesc un sentiment
de frustrare.

Toate aceste abateri de la conduita normală semnifică o proastă adaptare


şi integrare în colectiv, o lipsă de cooperare şi un pronunţat egocentrism.

16
Elemente de geriatrie

Evoluţia demografică actuală a adus în prim plan fenomenul îmbătrânirii


demografice delimitat cum se ştie de creşterea numărului de persoane vârstnice
în structura generală a populaţiei, fenomen mai accentuat în ţările dezvoltate şi
caracteristic ţării noastre. Deşi persoanele vârstnice au constituit totdeauna o
parte importantă populaţiei numai în cursul ultimului sfert de veac naţiunile şi
comunitatea mondială şi-au îndreptat atenţia asupra problemelor de ordin social,
economic, ştiinţific ridicate de fenomenul îmbătrânirii şi caracterul său
universal.

În anul 1988, Organizaţia Mondială a Sănătăţii include problemele


îmbătrânirii printre primele cinci probleme de sănătate ale lumii, alături de bolile
cardiovasculare, cancer, SIDA şi patologia determinată de alcool.

Cauzele care explică ascensiunea fenomenului de îmbătrânire privesc


scăderea natalităţii, progresele medicinii, în corelaţie cu creşterea nivelului de
trai; în ţările dezvoltate progresele medicinii previzibile în deceniile următoare,
vor mări rata de creştere numerică a populaţiei vârstnice prin ameliorarea
morbidităţii şi a mortalităţii. Persoanele vârstnice sunt cele care se află în cea de-
a treia sau a patra perioadă a existenţei, perioadă în care pierderile şi declinul pe
plan fiziologic, psihologic, economic şi social sunt cele mai grave, aceste
pierderi nefiind întotdeauna datorate unei evoluţii biologice ci fiind implicaţi
concomitent şi factori sociali, economici şi culturali.
Dimensiunea socială a fenomenului de îmbătrânire a populaţiei rezultă din:
 rolul factorilor de mediu social (statut profesional, familia, locuinţa,
alimentaţia, nivelul cultural, condiţii specifice de viaţă ale mediului
urban sau rural) în procesul de îmbătrânire, influenţei asupra duratei de
viaţă şi longevităţii.

17
 influenţa modului de viaţă a persoanelor vârstnice asupra stării lor de
sănătate, asupra capacităţii de muncă şi a stării fizice, precum şi asupra
unei longevităţi active.
 nevoilor şi particularităţilor asistenţei medico-sociale diferenţiate pentru
vârstnici, care reclamă corespunzător, elaborarea unor forme noi şi
eficiente de asistenţă medicală ambulatorie, spitalicească şi
recuperatorie.
 particularităţilor psihosociale ale procesului de îmbătrânire, cu deosebire
a celor referitoare la modificările caracteristicilor de personalitate şi
comportament.
 îmbătrânirii demografice şi consecinţelor sale de ordin social-economic
(probleme de muncă, pensionare, ocrotire socială).
Se apreciază că denumirea de “persoane vârstnice” este mai proprie decât
aceea de “persoane în vârstă” sau “bătrâni”.
Termenul evocă o dezvoltare şi o evoluţie continuă în decursul ultimelor
etape ale vieţii, mai mult decât o perioada fixă sau statică.
Expresia de “persoane vârstnice”descrie cel mai bine acest sector al
populaţiei care a depăşit mijlocul vieţii. Din motive practice în studiile
demografice, în studiile şi în relatările politico-sociale referitoare la vârsta a
treia, s-a preferat o definiţie statistică.
O anchetă realizată în ţările Comunităţii Europene şi-a propus să afle
preferinţele vârstnicilor însăşi, privind cea mai potrivită denumire. Majoritatea
răspunsurilor s-au grupat în jurul denumirilor de “persoane vârstnice” (personne
agees) şi “vârsta a treia” (troisieme age) fiind respinşi termenii de “batrâni”
(vieux) şi vârstnici (vieillards).
Îmbătrânirea individului şi a populaţiei nu sunt unul şi acelaşi lucru. În
mod curent se admite că prin îmbătrânirea individului este desemnat procesul
fiziologic care începe în momentul concepţiei şi care antrenează modificări
caracteristice speciei de-a lungul întregii vieţi. Este un ansamblu de procese

18
individuale (biologice, psihologice si sociale) care în cursul ultimilor ani ai
vieţii, determină o scădere a capacităţii organismului de a se adapta şi de a face
faţă mediului înconjurător.
Îmbătrânirea individului sugerează stadii ireversibile care nu pot fi
înţelese decât dacă sunt cunoscute procesele biologice, sociologice şi
psihologice asociate creşterii, maturităţii şi declinului organismului uman în
contextul mediului fizic, psihologic şi social.
Îmbătrânirea biologică este un proces comun tuturor fiinţelor vii în
determinismul căreia intervin factorii endogeni, genetici, proprii fiecărei specii,
proces caracterizat în principal prin limitarea capacităţii de adaptare. Vârsta
biologică sau funcţională care nu coincide întotdeauna cu vârsta cronologică este
experimentată sau determinată prin parametrii homeostatici.
Vârsta este un dat biologic ce poate fi influenţată în special de factori
exteriori ca: igiena deficitară, condiţii de viaţă, boli intercurente, traumatisme
fizice şi emoţionale, doliu. Toţi aceşti factori pot accelera procesul de
îmbătrânire.
Îmbătrânirea reprezintă o parte integrantă a dezvoltării organismului, o
diferenţiere în timp, caracterizată printr-o scădere în creştere. Este un proces
fiziologic şi toate modificările celulare, reflecta situaţia anterioară sau o
prefigurează pe cea viitoare.
Îmbătrânirea umană este un proces normal, cu un determinism
plurifactorial. Derularea fiziologică a ritmului şi orarului de îmbătrânire creează
premisele unei durate medii de viaţă. Factorii genetici acţionează programat,
guvernând modificările ce survin odată cu înaintarea în vârstă. Factorii de mediu
– geoclimatici, alimentari, psihici şi socio-profesionali – influenţează calitatea şi
durata vieţii.
Îmbătrânirea psihologică. Individul în cursul existenţei sale trece printr-o
suită de adaptări, reorganizări ale modului de viaţă, pierderi şi achiziţii de
experienţe noi.

19
Profilul psihologic al vârstnicului are anumite particularităţi care pot fi
observate şi la alte niveluri, nu numai în sfera funcţiilor psihice elementare.
Stadiul analitic al funcţiilor intelectuale arata o scădere a memoriei pentru
datele recente. Cu toate acestea posibilităţile de sinteză ale vârstnicului, ca
urmare a experienţei şi antrenamentului, se pot menţine. Atenţia, concentrarea
suferă de asemenea de pe urma impactului cu senectutea.
În sfera instinctelor asistăm la manifestări diferite legate de sex.
Manifestările sexuale ale femeii vârstnice sunt deosebite de cele ale bărbatului
aflat în aceeaşi etapa a vieţii, fiind marcate de o importantă notă individuală.
Odată cu creşterea anilor se mai semnalează şi o creştere a instinctului de
alimentare.
Există gerontopsihologi, care vorbesc şi de instinctul morţii.
Important de semnalat este şi complexitatea modificărilor, care apar în
sfera afectivă, în psihicul celor ce traversează această ultimă etapă a vieţii.
Sunt binecunoscute labilitatea afectivă a vârstnicului, hiperemotivitatea şi
impresionabilitatea lui. Adeseori bătrâneţea se însoţeşte de o stare depresivă cu
tendinţe de izolare şi singurătate.
Îmbătrânirea socială este determinată de succesiunea de schimbări
cumulative ireversibile, cel mai adesea brutale. Acestea privesc rolul în familie,
statutul profesional, resursele financiare şi relaţiile sociale. Plecarea şi căsătoria
copiilor, văduvia, dispariţia progresivă a rudelor şi prietenilor de aceeaşi vârstă,
încetarea activităţii, reducerea veniturilor, pierderea locuinţei,
instituţionalizarea sunt schimbări negative, dar care pot fi contrabalansate de
unele schimbări cu rol pozitiv, cum ar fi: rolul de bunic, de consilier în raport ce
experienţa acumulată.
Uneori locuinţele nu sunt suficiente pentru a oferi condiţii optime la două
sau trei generaţii, în acest caz în ţările dezvoltate s-a găsit rezolvarea prin
amenajarea de locuinţe rezidenţiale protejate (terapeutice), proiectate special în
scopul găzduirii persoanelor vârstnice. Totuşi în aceste cazuri există o problemă

20
care trebuie avută în vedere, şi anume aceea că izolarea rezidenţiala să nu se
transforme şi în izolare socială. Acest lucru trebuie realizat prin favorizarea
menţinerii relaţiilor sociale şi familiale În acest scop s-au creat locuri de
socializare – cluburi geriatrice – care ajută la menţinerea relaţiilor sociale,
neînlocuibile cu nici un medicament. Menţinerea unor reţele relaţionale combate
izolarea – unul dintre cei mai puternici şi specifici agenţi de subminare a
sănătăţii, calităţii şi duratei vieţii persoanei vârstnice.
Spre deosebire de îmbătrânire – proces dinamic indiferent de vârsta
cronologică – senescenţa corespunde de fapt ultimei perioade a vieţii, iar în
cadrul acesteia unii autori delimitează senilitatea ca perioada finală de
deteriorare. Pe de altă parte este astăzi stabilit că senescenţa nu este o boală,
fiind vorba de doua procese diferite.
Definiţia procesului de îmbătrânire demografică aşa cum apare ea într-un
Raport al Comisiei de Experţi ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din anul 1974
precizează: “prin îmbătrânire demografică se înţelege creşterea proporţiei
persoanelor vârstnice în sânul populaţiei”.
O consecinţă demografică va fi creşterea populaţiei feminine, mai ales la
populaţia vârstnică, având drept cauză principală supramortalitatea masculină.
Cercetările medicale şi psiho-sociologice au stabilit un cadru larg al
ansamblului populaţiei vârstnice, grupele şi efectivele susceptibile să fie supuse
unor riscuri speciale, pe planul sănătăţii sau pe planul situaţiei economice sau
sociale, cunoscând că în general populaţia vârstnică este expusă la risc. Aceste
grupe cuprind în ordine:
- “persoane foarte în vârstă” – cele de 80-90 de ani sau mai mult
- “persoane în vârstă trăind singure”
- “femeile în vârstă”
- “persoane în vârstă trăind în instituţii colective”
- “persoane în vârstă fără copii”

21
- “persoane în vârstă suferind de afecţiuni şi handicapuri grave”
- “cupluri în vârstă”
Consecinţelor demografice li se adaugă consecinţe socio-familiale.
În plan social induce importante mutaţii: creşterea numărului de familii cu
copii puţini sau fără copii face să crească proporţia bătrânilor fără copii, ceea ce
pe lângă problemele de ordin carenţial afectiv pentru vârstnici implică sarcini
sporite pentru societate, care se încarcă cu obligaţii ce îi reveneau familiei. Un
alt răsunet familial al creşterii longevităţii este creşterea numărului familiilor cu
patru sau cinci generaţii, ceea ce face ca în aceste cazuri un cuplu de vârstă
activă să aibă în sarcină pe lângă copii proprii şi alte două sau chiar trei generaţii
(părinţi, bunici şi chiar străbunici).
De aceea pe lângă creşterea ajutorului direct pe care societatea şi statul
trebuie să-l ofere persoanelor vârstnice este necesară şi o susţinere a familiilor
care trebuie să-şi asume responsabilitatea îngrijirii unor persoane vârstnice. Un
sistem de reţele medico-sociale de îngrijire şi ajutor au devenit parte
componentă a politicilor sociale şi de sănătate în domeniul bătrâneţii.
Trei direcţii principale include în prezent politicile sociale în domeniul
bătrâneţii în ţările dezvoltate:
1. Dezvoltarea şi diversificarea mijloacelor de susţinere la domiciliu şi
încurajarea solidarităţii familiale.
2. Ameliorarea calităţii vieţii în instituţiile de plasament.
3. Ameliorarea asistenţei persoanelor vârstnice dependente.

Drepturile persoanelor vârstnice


În lipsa unor măsuri protective specifice, iniţiate deja de organismele
internaţionale şi recomandate guvernelor, vârstnicii pot deveni o populaţie
exclusă, lipsită de drepturi, având drepturi limitate pe plan social, economic, al
sănătăţii şi al îngrijirilor, al protecţiei sociale sau având drepturi sau aflându-se
în imposibilitatea de a şi le exercita. Vârstnicii, ca şi alte categorii defavorizate

22
nu se pot constitui într-o forţă de presiune socială capabilă să-şi apere singuri şi
eficient drepturile.

Mai mult drepturile persoanelor vârstnice trebuie adaptate în interiorul


categoriei, potrivit nevoilor şi particularităţilor diferitelor grupuri, inegal
protejate, comparativ cu categoria adulţilor în general omogenă. Este vorba pe
de o parte, de vârstnicii sănătoşi expuşi discriminărilor pe motiv de vârstă, pe de
alta, de vârstnicii bolnavi expuşi nu de rare ori sub diferite forme, discriminării
la asistenţa medicală pe motivul vârstei înaintate; în sfârşit de grupul cel mai
defavorizat şi mai vulnerabil – persoanele vârstnice dependente – grup care în
prezent, în ţările dezvoltate face obiectul unei atenţii speciale, inclusiv în ceea ce
priveşte garantarea drepturilor.
Drepturile persoanei în vârstă aşa cum sunt concepute astăzi, pornind de la
dezavantajele pe care le creează îmbătrânirea, include principii generale ca:
- nediscriminarea pe criterii de vârstă;
- securitatea economică;
- dreptul la respect şi apărarea demnităţii;
- dreptul la expunerea dorinţei şi alegerea activităţii;
- dreptul la alegerea locului de viaţă;
- dreptul la sănătate şi accesul la instituţiile acesteia;
- dreptul la ajutor.
Aceste principii au fost difuzate printr-un document al ONU conţinut în
rezoluţia 46/1991: “Principiile Naţiunilor Unite pentru persoanele în vârstă
destinate a le permite să trăiască mai bine“.

23
Percepţia socială asupra vârstnicilor
Indiferent de gradul de înţelegere cu care se raportează societatea la
problemele bătrâneţii, un lucru este cert: faptul că ultimii ani ai vieţii prilejuiesc
întâlnirea cu cele mai dificile încercări şi crize.
Asumarea voluntară sau involuntară a statusului de „persoană vârstnică”
implică schimbări drastice şi frustrante, uneori în modul de viaţă al bătrânului. A
fi nevoit să trăieşti experienţa retragerii din majoritatea activităţilor care dădeau
un sens vieţii, a fi martor la propriul declin fiziologic şi uneori psihic şi, mai
ales, a înfrunta iminenţa morţii, toate acestea pot obliga individul la reajustări
dureroase în modul său de viaţă.

Problema esenţială pe care o semnalăm în această lucrare, şi care a adus


problematica bătrâneţii în discuţie, a fost faptul că inactivitatea fizică – măreşte
dificultăţile de adaptare la această vârstă. Iar internarea vârstnicului într-o
instituţie de îngrijire specializată deteriorează şi mai mult modul în care este
desfăşurată activitatea fizică, acesta fiind unul dintre motivele pentru care ne-am
propus să studiem modul în care exerciţiul fizic poate revigora activismul
persoanelor în vârstă instituţionalizate, printr-un experiment de mici proporţii.
Scopul nostru nu a fost acela de a realiza o abordare exhaustivă a acestei
problematici, ci mai degrabă de a contura o serie de ipoteze şi direcţii pentru o
cercetare ulterioară, de mai mari dimensiuni. Există mai multe motive care
justifică acest demers de cercetare. În primul rând, raportarea negativă a
societăţii la problematica bătrâneţii devine demnă de luat în seamă, dacă avem
în vedere faptul că statisticile demografice ale ultimilor ani indică în România o
creştere a numărului de persoane vârstnice şi preconizează menţinerea acestui
proces cu consecinţe multiple la nivelul societăţii. De aceea se impune o
reconsiderare a modalităţilor de abordare a fenomenului bătrâneţii în ansamblul
său, care trebuie să pornească de la o revizuire a mentalităţilor, a modelelor
sociale de raportare la cei vârstnici.

24
KUYPERS şi BENGTSON (1973) au lansat ideea că poziţia defavorizată
a vârstnicilor în societate se datorează în parte acestui fenomen şi au vorbit
despre sindromul crizei sociale la cei vârstnici. Ei susţin că în ultimi ani ai vieţii
se creează un ciclu de evenimente care conduc, în final, la o imagine de sine
negativă a vârstnicilor şi la un comportament dezadaptat al acestora. Acest ciclu
de evenimente a fost denumit sindromul crizei sociale şi el arată, de fapt, cum
anume se auto-instrumentalizează stereotipurile legate de vârstnici. Vârstnicul
căruia i se aplică o anumită etichetă tinde treptat să se identifice cu aceasta,
lucru care se realizează prin procesul descris mai jos:
1. Etichetarea vârstnicului cu o anumită trăsătură fizică sau psihică negativă;
2. Asumarea de către individ a rolului sugerat de această trăsătură;
3. Dobândirea unor comportamente şi atitudini negative, adecvate noului rol;
4. Pierderea treptată a comportamentelor şi atitudinilor neconforme cu acest
rol;
5. Identificarea cu această trăsătură şi cu statusul aferent.
Bătrâneţea presupune pierderea rolului marital şi profesional, acestea
nefiind înlocuite cu altele de aceeaşi importanţă. Din această cauză, vârstnicul se
confruntă cu o lipsă de norme specifice care să-i ghideze comportamentul şi cu
lipsa unor grupuri cu care să se identifice. Nemaiavând cu cine să se identifice,
se orientează spre exterior încercând să găsească nişte puncte de reper, nişte
certitudini, şi astfel se transformă într-o persoană dependentă de sursele externe
de etichetare.
Înconjurat de circumstanţe potrivnice, după ce a suferit schimbări în viaţa
sa personală, bătrânul se îndreaptă spre cei mai tineri pentru a obţine indicaţii
despre cum ar trebui să reacţioneze. Însă chiar faptul că apelează la ceilalţi
pentru ajutor este interpretat ca fiind un semn sigur al declinului capacităţilor
sale. În acest mod, etichetările exterioare îi sunt cel mai adesea defavorabile
bătrânului, pentru că este văzut ca o persoană incompetentă, demodată, fără
valoare chiar. Fiind permanent supus acestor etichete, individul adoptă treptat şi

25
involuntar rolul desemnat de ele, însuşindu-şi comportamente adecvate acestora
şi abandonând atitudinile şi conduitele inconsistente cu acest nou rol. Ajunge
astfel să se identifice cu aceste definiţii sociale stereotipe şi care, de cele mai
multe ori, nu au o bază reală. Odată ciclul iniţiat, concepţia negativă a
vârstnicilor despre propria persoană se întăreşte, rezultând noi dificultăţi şi fiind
internalizate din ce în ce mai multe etichete negative. În concluzie, e interesant
să găsim stereotipurile din modul în care sunt percepuţi vârstnicii.
Într-o lucrare de referinţă în care analizează specificul instituţiilor totale,
ERVING GOFFMAN afirmă că trăsătura fundamentală a societăţii moderne
este faptul că individul munceşte, se distrează, se odihneşte în locuri diferite, cu
parteneri diferiţi şi sub autorităţi diferite. Instituţiile din care acesta face parte
acaparează în mod normal doar o parte din timpul şi interesele individului.
Instituţia totală însă împinge această caracteristică la extrem, realizând astfel un
grad foarte ridicat de constrângere şi limitare a membrilor ei. GOFFMAN
evidenţiază patru trăsături ale acestei instituţii:
1. Instituţia totală anulează frontierele care există între diferitele câmpuri de
activitate ale individului, astfel încât toate aspectele vieţii acestuia sunt
conduse în acelaşi loc şi sub controlul aceleiaşi autorităţi;
2. Persoanele membre ale instituţiei totale sunt supuse aceloraşi tratamente

şi au obligaţii şi drepturi identice;


3. Activităţile sunt reglate după un program strict, realizat fără consultarea
membrilor, impus şi menţinut printr-un set de reguli prestabilite;
4. Toate activităţile sunt astfel concepute încât să se subordoneze scopului

instituţiei şi pentru a instrumentaliza sarcina acesteia.


Aplicând acest tip ideal la studiul problematicii Căminului de bătrâni
remarcăm că acest tip de aşezământ se încadrează în definiţia dată de
GOFFMAN. Ca şi în alte instituţii de acest fel, existenţa celui care intră în
cămin înregistrează o serie de rupturi. Vocaţia acestui tip de instituţii este aceea
de a realiza – explicit sau nu – moartea lumii exterioare. Izolarea nu este, în

26
cazul căminelor de bătrâni, impusă prin regulile instituţiei – care are, de altfel,
un program suficient de lejer –, ci ea se datorează faptului că datorită vârstei
înaintate, cei de aici se deplasează din ce în ce mai greu şi devin dependenţi de
serviciile personalului. Intrarea în căminul de bătrâni se face atunci când
vârstnicul a suferit deja experienţa dureroasă a pierderii partenerului, la aceasta
adăugându-se o nouă pierdere, aceea a căminului în care a trăit până atunci. Se
realizează, astfel, o debarasare de toate bunurile şi fiinţele care alcătuiau esenţa
şi sensul vieţii sale. Vârstnicul este depersonalizat prin dispariţia persoanelor şi
lucrurilor care îl ajutau să-şi definească identitatea. Se regăseşte, astfel, sărăcit,
într-un mediu uneori ostil, în care nevoia de afectivitate este foarte sumar
satisfăcută, singur şi resimţind acut lipsa unei persoane care să-l înţeleagă într-
un mod autentic. Uneori, absenţa familiei este compensată prin apropierea de o
persoană din cămin – fie membru al personalului, fie coleg de cameră –, dar, de
cele mai multe ori, prezenţa acestora este interpretată ca o limitare a intimităţii
personale.
O a doua ruptură se realizează la nivel mai subtil, ea vizând cultura celui
ce intră în cămin. Pentru a se putea adapta noului mediu, schimbarea culturală
este imperios necesară, vârstnicul fiind nevoit, de cele mai multe ori, să
internalizeze acea cultură a sărăciei specifică acestui spaţiu. Adaptarea la
condiţiile de aici, înseamnă renunţarea la o mare parte din vechile sale
comportamente şi achiziţionarea altora noi, care frecvent nu sunt caracteristice
pentru personalitatea vârstnicului, dar sunt necesare pentru ca acesta să poată
face faţă solicitărilor exterioare. Cei care nu mai au puterea de a face acest lucru
rămân neintegraţi, izolaţi şi deci singuri, devenind treptat apatici şi indiferenţi la
ceea ce se întâmplă în jur. La aceasta se adaugă faptul că bătrânul este nevoit să-
şi împartă spaţiul vital cu o altă persoană străină, astfel încât frontiera impusă
între propria sa persoană şi ceilalţi indivizi este abolită, iar viaţa sa intimă este
profanată. Proximitatea fizică determină treptat şi insidios o contaminare morală

27
între bătrâni, aceştia „împrumutând” reciproc, prin imitaţie, comportamentele
celorlalţi.

Integrarea socială a persoanelor vârstnice instituţionalizate


Considerăm că vârstnicul este o persoană ca oricare alta, care îşi are locul
ei, bine precizat, în societate. Vârstnicii sunt percepuţi, ca fiind bine adaptaţi,
pentru că acceptă slăbiciunile acestei vârste, dar în acelaşi timp cunosc atuurile
ei. Experienţa de viaţă, înţelepciunea, echilibrul interior dobândit îi ajută să facă
faţă dificultăţilor vârstei într-o manieră firească. Vârstnicii sunt – în mare parte –
persoane ce îşi păstrează independenţa, utile, cu un rol social bine precizat. Din
acest motiv, trebuie să fie facilitată integrarea armonioasă a vârstnicului în
grupul din care face parte.

Situaţia celui care optează pentru această ultimă soluţie – căminul – este
extrem de delicată, pentru că reprezintă un cumul de pierderi dureroase cu care
vârstnicul se confruntă înainte de a intra în cămin: decesul partenerului, plecarea
copiilor din casa părintească, părăsirea locuinţei, pierderea ocupaţiei prin
pensionare şi, odată cu toate acestea, pierderea parţială a sentimentului propriei
identităţi. Intrarea în cămin aduce cu sine alte dificultăţi, existenţa vârstnicului
transformându-se astfel într-un lung şir de insatisfacţii şi dificultăţi. Viitorul
acestor vârstnici este pentru prima dată în viaţa lor absolut sigur, fără riscuri şi
fără posibilităţi de eşec: moartea. Oricât de mult ar încerca să o ignore, ei ştiu că
aceasta este singura certitudine pe care le-o rezervă viitorul. Şi totuşi încearcă să
o amâne cât mai mult, pentru că viaţa merită trăită chiar şi numai ca spectacol:
spectacolul lumii şi al propriului trecut. De sentimentul insecurităţii – provocat
de lipsa de repere – se apără prin întoarcerea la trecut, prin rememorarea
amintirilor plăcute ale vieţii. Identitatea lor este pulverizată într-un şir lung de
clipe pe care încearcă acum cu trudă, să le reunească într-o imagine unitară şi să
le ofere un sens. Faptele zilnice, banale ale vieţii lor trecute, capătă rezonanţe

28
dureroase, preţioase, iar rememorarea lor este binevenită pentru că le oferă o
motivaţie, de multe ori singura.
Unii din ei au puterea de a găsi noi motivaţii, de a se dedica unor activităţi
pe care şi-au dorit dintotdeauna să le realizeze.

29
PARTEA I

1. STAREA DE SĂNĂTATE FIZICĂ ŞI PSIHICĂ ASOCIATĂ CU UN


PROGRAM DE ACTIVITATE FIZICĂ PENTRU PERSOANE ÎN
VÂRSTĂ INSTITUŢIONALIZATE

1.1. EXERCIŢIUL FIZIC ŞI EFECTELE LUI

Efectele favorabile ale activităţii fizice asupra sănătăţii individului şi


colectivităţii şi în general asupra activităţii omului sunt deja cunoscute şi
dovedite ştiinţific de numeroase studii care descriu mecanismele prin care
exerciţiul fizic influenţează funcţiile şi sistemele organismului uman.
"Cartea europeană a sportului", în articolul 2, defineşte sportul ca fiind
"totalitatea formelor de activitate fizică ce urmăreşte:
• exprimarea sau îmbunătăţirea condiţiei fizice (fitness-ul) şi a stării
mentale bune;
• formarea de relaţii sociale;
• obţinerea de rezultate sportive în competiţii de diverse niveluri".
Activitatea fizică practicată regulat determină menţinerea sau
îmbunătăţirea structurii diverselor ţesuturi şi organe (muşchi, tendoane, inimă
etc.), ameliorează funcţiile şi contracarează deteriorările ce apar din cauza
inactivităţii (sedentarismului) şi înaintării în vârstă.
Când vorbim de efectele sanogenetice ale exerciţiului fizic facem referire
atât la modificările pozitive din sfera psihică, cât şi la influenţele evidente şi
benefice asupra unor boli dintre cele mai cunoscute afecţiuni lombare
(discopatiile) sau endocrine şi, mai ales, bolile cardiovasculare. În practică,
pentru că răspunde cel mai bine la acţiunea efortului fizic, cardiopatia

30
ischemică, trebuie să constituie principalul obiectiv al oricărui program de
mişcare, indiferent de vârstă, sex şi indiferent dacă activitatea fizică se practică
individual sau sub supraveghere specializată.
Menţionăm câteva dintre efectele benefice ale exerciţiului fizic asupra:
1. Sistemului cardiovascular:
• creşte cantitatea de sânge pe care o poate pompa inima;
• se măreşte cantitatea de sânge existent în vase;
• sângele devine mai fluid şi circulă mai uşor prin artere şi vene (ajută la
prevenirea apariţiei aterosclerozei, cardiopatiei ischemice,
hipertensiunii arteriale);
2. Sistemului pulmonar:
• plămânul poate să ventileze o cantitate mai mare de aer pe minut (ajută
la prevenirea apariţiei bolilor pulmonare cronice);
3. Muşchiului scheletic:
• creşte forţa, rezistenţa şi puterea;
• musculatura "se topeşte" în ritm mai lent, o dată cu înaintarea în vârstă
(ajută la prevenirea apariţiei lombopatiilor şi fracturilor care se produc
prin cădere, la bătrâni);
4. Ţesutului adipos:
• scade masa totală de grăsime din jurul viscerelor (ajută la prevenirea
obezităţii);
5. Metabolismului glucidelor:
• creşte capacitatea muşchiului de a extrage (prelua) glucoza din sânge
(ajută la prevenirea apariţiei diabetului);
6. Metabolismului grăsimilor:
• creşte capacitatea muşchiului de a prelua grăsimile din sânge şi de a le
utiliza pentru procurarea de energie (ajută la prevenirea apariţiei
aterosclerozei);

31
7. Funcţiei de apărare a organismului (imunitatea):
• se îmbunătăţeşte capacitatea sistemului imunitar de a răspunde la o
agresiune microbiană (infecţii);
8. Proceselor digestive:
• se îmbunătăţeşte tranzitul intestinal, înlăturându-se constipaţia (ajuta la
prevenirea apariţiei cancerului de colon);
9. Sistemului nervos:
• se îmbunătăţeşte viteza de reacţie şi promptitudinea răspunsurilor la
diverşi stimuli (ajută la prevenirea apariţiei fracturilor produse prin
cădere la persoanele vârstnice);
10.Funcţiilor cognitive:
• se îmbunătăţeşte viteza de reacţie şi promptitudinea răspunsurilor la
diverşi stimuli (fracturile produse prin căderea persoanelor vârstnice);
11.Comportamentului psihosocial:
• se ameliorează imaginea despre propria persoană, eficienţa
profesională, comportamentul familial, şi se instaurează "starea de
bine" şi bucuria de a trăi (ameliorează stările de depresie şi anxietate);
Condiţia fizică poate cuprinde activităţi de: mers, alergare, pedalare,
întindere, exerciţii la diferite aparate, metode de relaxare şi întindere, toate
efectuate sub îndrumarea unui specialist în educaţie fizică şi sport.
De reţinut,
Din activitatea fizică trebuie să se facă un obicei de lungă durată!

1.2. RECUPERAREA GERIATRICĂ

Se înţelege prin recuperare complexul de metode medicale şi fizice, care


urmăreşte recâştigarea unor funcţii afectate de boală, de sechelele unor boli sau
ale unui accident şi reintegrarea subiectului în activitate, într-o colectivitate

32
(familie, cămin). Filosofia recuperării impune conştientizarea faptului că fiecare
persoană în vârstă, indiferent de gradul afectării fizice are încă resurse fizice şi
emoţionale pentru a-şi recâştiga independenţa.
Reeducarea şi readaptarea funcţională constituie o parte esenţială a
îngrijirii şi terapeuticii persoanelor vârstnice, deoarece principalele boli care le
afectează se traduc prin grade variabile de deficite. Aceste deficite se adaugă la
cele prezente legate de vârstă, inclusiv senzoriale şi intelectuale, totalul acestor
deficite făcând să rezulte un grup de handicapuri care fac ca subiectul vârstnic să
devină incapabil de autonomie, chiar de cea elementară. Patologia invalidantă îi
creează persoanei vârstnice dificultăţi sau chiar imposibilitatea integrării în
comunitate şi uneori în familie.
Înainte de iniţierea unui program de recuperare sunt necesare evaluări
individualizate ale subiectului în cauză, mai întâi în ceea ce priveşte deficitul sau
deficitele pe care la are şi concomitent, capacităţile restante şi rezervele.
Pornind de aici se stabilesc obiectivele şi metodele legate de gesturile şi
funcţiile care trebuiesc recuperate. Apoi vor fi efectuate evaluări psihologice; de
asemenea şi vârsta subiectului este un criteriu de analizat.
Prin urmare, reabilitarea geriatrică are unele particularităţi, precum şi în
general scopuri diferite, comparativ cu aceeaşi formă de terapie la grupele
nevârstnice. Astfel, reabilitarea vârstnicului, a subiecţilor cu deficienţe fizice şi
psihice presupune dezvoltarea acelor capacităţi şi forţe care să-i permită acestuia
independenţă în autoservire, în primul rând pentru necesităţile vitale.
Altfel spus, recuperarea înseamnă posibilitatea de a acorda cel mai bun
ajutor posibil persoanelor în vârstă apărut datorită tulburărilor sau disconfortului
de adaptare, acest ajutor interesând toate aspectele vieţii care sunt alterate. Se
urmăreşte ca persoana în vârstă supusă acestei forme de terapie să fie adusă cât
mai aproape de starea de sănătate anterioară.
Readaptarea persoanelor vârstnice, în viziunea experţilor Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii are în vedere trei acţiuni:

33
a) reactivarea (persoana vârstnică pasivă, imobilizată, trebuie încurajată să

reia o viaţă cotidiană în mediul său normal).


b) reinserţia socială (după boală sau în timpul bolii, persoana vârstnică reia

contactul cu familia, prieteni, vecini, încetând să mai fie izolată).


c) reintegrarea (persoana vârstnică îşi reia locul în societate, participă la

viaţa normală, îşi reia adesea activitatea profesională sau alte activităţi
corespunzătoare capacităţii restante).
Recuperarea se poate face în condiţii mai uşoare şi la domiciliu, sub
supraveghere.

Pentru o mai bună aplicare a terapiei recuperatoare trebuie cunoscute


unele particularităţi ale subiectului vârstnic. Astfel, pentru reabilitarea acestuia
sunt importante două particularităţi fundamentale:
a) diminuarea capacităţii de adaptare;
b) creşterea variaţiilor individuale.
Pe fond de involuţie şi reducere progresivă a capacităţii de adaptare care
caracterizează senescenţa, pot surveni îmbolnăviri şi accidente care lasă
infirmităţi, sechele handicapante în plan biologic general, fizic, psihic şi
intelectual. Aceasta face ca stabilitatea unui program de reabilitare la vârstnic, în
afara de deficienţele funcţionale determinate de boală, să se ţină seama de
declinul fiziologic care apare în mod obişnuit în senescenţă.

1.3. AVANTAJELE ACTIVITĂŢII FIZICE LA PERSOANELE


VÂRSTNICE

De multe ori întâlnim oameni în vârstă care se plimbă, aleargă sau merg
pe bicicletă. Acest fenomen, pe lângă implicaţiile sociale, are implicaţii şi în
plan fiziologic, psihologic şi medical.

34
Din dorinţa de a stimula un număr cât mai mare de persoane în vârstă, care să se
angajeze într-o activitate fizică sistematică cu finalităţi diverse: recuperare,
plăcere şi de ce nu, competiţie - încercăm să prezentăm câteva dintre avantajele
activităţii fizice la bătrâni.
Referitor la persoanele în vârstă literatura ştiinţifică oferă relativ puţine
date şi studii. Fenomenul de îmbătrânire a unui organism se evaluează prin
referire la capacităţile psihofizice. Există oameni în vârstă de 70 ani care pot
alerga un maraton în 3 ore (R. MANNO, 1996). Ne întrebăm câţi dintre noi se
pot considera atât de “tineri”?
Odată cu înaintarea în vârstă, are loc un declin al capacităţilor în plan
funcţional, dar există oameni care îşi păstrează o capacitate de adaptare
considerabilă, astfel încât capacitatea funcţională a unui organ se intensifică
proporţional cu stimulul primit.
Diminuarea capacităţilor fizice observată la persoanele în vârstă se datorează şi
unei tendinţe progresive şi inevitabile spre inactivitate fizică, tipică omului în
vârstă, în cadrul sistemului nostru cultural. Astfel, pot rezulta unele deprinderi
greşite de viaţă sau infirmităţi care nu sunt invalidante în sine, însă impactul lor
psihologic poate conduce la un sedentarism absolut. Cu toate acestea,
organismul în vârstă mai are totuşi capacitatea de a se adapta şi reacţionează
pozitiv atunci când este solicitat adecvat.
O activitate fizică organizată şi sistematică prezintă o serie de efecte
asupra organismului uman supus îmbătrânirii.
Efectele psihologice ale activităţii fizice sunt legate de starea bună pe care
o creează organismului, faptul că persoana se simte eficientă, sănătoasă şi în
formă. Astfel apare:
 o mai mică vulnerabilitate la stres;
 un somn mai liniştit;
 tendinţa spre optimism şi activitate;

35
 capacitate mărită de utilizare eficientă a timpului liber.
În unele cazuri, există satisfacţia de a se remarca în competiţii cu persoane
de aceeaşi vârstă.
Efectele fizice care apar sunt:
1. prevenirea durerilor articulare;
2. ameliorarea situaţiilor degenerative instalate deja şi a funcţiei
respiratorii;
3. atenuarea nevoii de a fuma;
4. creşterea rezistenţei la efort şi a organismului în general
(STRAUZENBERG, 1982), concepută ca fiind aptitudinea de a
suporta condiţii de mediu perturbate de climă, poluare sau
substanţe toxice;
5. diminuarea surplusului ponderal şi a nivelului colesterolului
sangvin, cu o creştere a lipoproteinelor cu densitate ridicată
(HDL), care contribuie la prevenirea afecţiunilor
cardiovasculare (MANNO, 1987);
6. o mai bună toleranţă la glucoză, cu reducerea necesarului de
insulină la diabetici;
7. o reducere a tensiunii arteriale (subiecţi normali sau chiar

hipertensivi);
8. o reducere a sensibilităţii la substanţe în timpul stresului
(adrenalina şi noradrenalina), prin diminuarea efectelor lor
asupra activităţii cardiace.
Pe lângă aceste efecte, exerciţiul fizic tonifică musculatura scheletică,
măreşte forţa musculară, ameliorează factorii de coordonare, favorizează
învăţarea de deprinderi noi, consolidându-le pe cele existente, ceea ce ajută la
execuţia unor mişcări complexe.

36
1.4. ACTIVITATEA FIZICĂ ŞI PREVENIREA OSTEOPOROZEI

Conform literaturii de specialitate, frecvenţa traumatismelor provocate de


căderea sau alunecarea persoanelor vârstnice, este mai ridicată. Leziunile astfel
create, apărute de cele mai multe ori şi pe fondul osteoporozei, au semnalat o
adevărată problemă de sănătate. În mod firesc, ne-am pus întrebarea: ce ar putea
stopa sau măcar diminua frecvenţa acestor accidente?
Este cunoscut de foarte mult timp faptul că, exerciţiul fizic este apt să
influenţeze pozitiv mulţi dintre factorii de risc ai căderii, ca de exemplu forţa
musculară, flexibilitatea, echilibrul, coordonarea, propriocepţia, viteza de
reacţie, chiar şi în cazul persoanelor în vârstă, cu o constituţie mai fragilă. Studii
epidemiologice recente au arătat în mod constant că atât activitatea fizică trecută
cât şi cea curentă pot juca un rol important în prevenirea fracturilor de coapsă,
reducerea riscului ajungând până la 50%. Multe dintre aceste studii au găsit
chiar o relaţie doză-răspuns între gradul de practicare a exerciţiului fizic şi
riscul de a apărea fracturi. Cea mai bună metodă în prevenirea fracturilor, de
exemplu, pare a fi o activitate fizică susţinută desfăşurată anterior alături de
continuarea acesteia în prezent, la un nivel mai moderat deoarece o activitate
fizică intensă poate predispune la accidente persoanele în vârstă. Pe lângă
exerciţiile fizice obişnuite, jogging sau practicarea diferitelor ramuri sportive
accesibile fiecărei persoane, cele mai la îndemână metode par a fi scăderea în
greutate şi mersul pe jos (practicat zilnic), urcatul şi coborâtul scărilor, acolo
unde alte afecţiuni, eventual prezente, permit.
Cel mai frecvent, mai ales în cazul persoanelor în vârstă, fracturile apar
foarte uşor datorită osteoporozei. Astfel, se pune problema cum putem
îmbunătăţi proprietăţile scheletului osos, astfel încât să fie împiedicată sau
întârziată apariţia osteoporozei, la vârsta la care au loc acele modificări de ordin
hormonal. Căutând răspunsul optim am găsit două variante posibile, variante pe

37
care să le poată aplica orice persoană, fără a fi foarte costisitoare şi fără a solicita
mult timp. Astfel, activitatea fizică zilnică şi administrarea de calciu, sunt două
moduri de viaţă presupuse a fi importante în dezvoltarea unui schelet sănătos.
Dacă o activitate fizică intensă sau o dietă cu conţinut ridicat de calciu,
administrată în perioada tinereţii, poate creşte masa osoasă, atunci în perioada
adultă aceste stiluri de viaţă pot preveni o eventuală apariţie a osteoporozei de
mai târziu.

Parametrii de care trebuie să se ţină cont sunt: înălţimea, greutatea,


activitatea fizică zilnică şi consumul alimentar (cantitate şi conţinut, din care se
poate estima cantitatea de calciu utilizată zilnic). Rezultatul în cazul desfăşurării
activităţii fizice, atinge atât componenta metabolică, cât şi pe cea mecanică,
indică o creştere a densităţii minerale osoase în perioada adultă, prevenind
apariţia osteoporozei.
Exerciţiul fizic permanent este probabil una dintre puţinele metode de succes ce
pot preveni apariţia fracturilor pe fondul osteoporozei, prin creşterea masei
osoase, a densităţii şi a forţei acesteia. Vârsta la care se începe exerciţiul fizic
este foarte importantă; studiile arată că beneficiile obţinute la nivelul osului
sunt de două ori mai mari dacă activitatea fizică este începută înainte sau în
jurul vârstei pubertăţii!! Ţesutul osos este capabil să răspundă la exerciţiu în
perioada tinereţii chiar dacă aceasta pare să însemne mai degrabă conservarea
ţesutului osos decât adăugarea de ţesut osos nou. Fără îndoială că de
randamentul exerciţiului fizic în conservarea osului la persoanele de vârsta a
doua şi după aceasta depinde rezistenţa osoasă şi gradul prevenirii fracturilor.
Însă tipul, frecvenţa, intensitatea şi durata antrenamentului care ar produce cel
mai bine schimbările dorite la acest nivel nu sunt încă bine determinate.
Informaţiile curente sugerează că sporturile obişnuite precum tenisul, gimnastica
aerobică, voleiul, baschetul ar completa cel mai bine aceste cerinţe. Pentru

38
persoanele în vârstă dansul, mersul pe jos, urcatul-coborâtul scărilor par a fi
mijloacele cele mai accesibile.
Aşadar, putem desprinde concluzia că activitatea fizică permanentă, mai
ales cea începută în copilărie sau adolescenţă, este singurul mod ieftin, sigur,
oricând la dispoziţie şi acceptat unanim, de îmbunătăţire a rezistenţei osoase şi
de reducere a numărului de căzături (în special la persoanele de vârsta a treia).
De aceea exerciţiul fizic trebuie să devină parte esenţială a strategiilor ce
au drept scop creşterea controlului în ceea ce priveşte traumatismele induse de
accidentările persoanelor în vârstă.

1.5. ROLUL TERAPIEI PRIN MIŞCARE ÎN AFECŢIUNILE


VÂRSTNICILOR

Perioada de viaţă de la 60 de ani în sus şi conform este împărţită în


următoarele grupe: vârstnici (60-74 de ani), bătrâni (75-89 de ani) şi longevivi
(90 de ani şi peste).
Care sunt principiile generale ale terapiei prin mişcare la vârsta a treia?
1. În primul rând să nu faci rău. Terapeutul trebuie să cunoască foarte bine
cum şi când să aplice anumite procedee terapeutice, care sânt posibilităţile
dar şi limitele lor, care este specificul terapiei prin mişcare la vârsta a
treia, precum şi noţiuni generale de patologie a acestei vârste. Este
necesară o colaborare permanentă între terapeut şi medicul care tratează
persoana vârstnică.
2. Participarea conştientă şi activă a persoanei vârstnice este deosebit de

importantă pentru motivaţia acesteia. Terapeutul trebuie să fie sigur că


persoana vârstnică a înţeles modul în care se efectuează fiecare exerciţiu
fizic şi cum îl poate ajuta terapia prin mişcare în afecţiunea pe care o are.

39
3. Gradarea treptată a efortului. Se va începe întotdeauna cu exerciţiile
simple care nu necesită eforturi mari. Pe măsură ce persoana vârstnică îşi
îmbunătăţeşte condiţia fizică, se poate trece la exerciţii mai complicate,
având grijă ca la apariţia semnelor de oboseală să se întrerupă şedinţa de
lucru. Patologia cardiovasculară la această vârstă poate fi agravată de
efortul fizic.
4. Individualitatea tratamentului. Terapia prin mişcare este în esenţă
exerciţiu fizic individualizat, în funcţie de: afecţiunea persoanei, gradul de
pregătire fizică anterioară, capacitatea de adaptare a organismului la efort,
vârstă şi de celelalte afecţiuni asociate, când este cazul. Este obligatorie
adaptarea programelor de terapie prin mişcare pentru fiecare persoană,
chiar dacă este prezentă aceeaşi afecţiune.
5. Comunicarea eficientă între terapeut şi persoana vârstnică. Este necesară
pentru realizarea unei atmosfere de lucru favorabilă scopului terapeutic,
pentru susţinerea pe plan psihic a eforturilor depuse de persoana în vârstă.

Care sunt exerciţiile interzise la vârsta a treia?

Ca măsură de precauţie, la vârsta a treia sunt interzise anumite tipuri de exerciţii,


cum ar fi:
 exerciţiile izometrice;
 exerciţiile anaerobe;
 exerciţiile cu greutăţi mari;
 exerciţiile în care capul coboară sub orizontală faţă de trunchi;
 exerciţiile cu schimbări bruşte de poziţie.

Terapia prin mişcare în cifoză

40
Cifoza senilă apare la unele persoane în vârstă, fiind provocată de slăbirea
musculaturii spatelui şi de modificări degenerative ale vertebrelor şi
articulaţiilor intervertebrale. Deoarece la vârsta a treia cifozele nu se mai pot
corecta, scopul principal al exerciţiilor este înlăturarea pe cât posibil a
impactului nefavorabil al cifozei asupra aparatului respirator şi cardio-vascular.
De aceea, pe lângă exerciţiile care încearcă redresarea coloanei, accentul se va
pune pe exerciţiile de respiraţie.

Exerciţii pentru cifoze:


1. mers cu o carte pe cap;
2. mers fandat cu un baston ţinut la nivelul omoplaţilor;
3. cu bastonul ţinut la spate de ambele capete, mers cu extensia braţelor şi
ducerea bastonului înapoi, inspiraţie, revenire cu expiraţie;
4. din poziţia stând, cu bastonul ţinut de ambele capete, ducerea bastonului
sus cu arcuirea braţelor, privirea urmăreşte bastonul, inspiraţie, revenire
cu expiraţie;
5. din poziţia aşezat, cu bastonul ţinut de ambele capete, un braţ sus vertical,
celălalt lateral, se duce bastonul spre spate, inspiraţie, revenire cu
expiraţie;
6. din poziţia stând, cu bastonul ţinut de ambele capete şi sprijinit de
omoplaţi, inspiraţie, aplecarea trunchiului înainte, cu arcuirea spatelui,
capul sus, privirea înainte, expiraţie, revenire cu inspiraţie;
7. din poziţia pe genunchi, cu sprijin pe palme, capul sus, privirea înainte,
ridicarea alternativă a unui picior, membrul inferior fiind în extensie,
inspiraţie, revenire cu expiraţie;
8. din poziţia pe genunchi, cu sprijin pe palme, capul sus, privirea înainte,
ridicarea braţului şi piciorului opus, ambele membre fiind în extensie,
inspiraţie, revenire cu expiraţie.

41
Terapia prin mişcare în osteoporoză

Evitarea posturilor lordozante şi cifozante împreună cu evitarea aplecării


înainte a capului constituie regula de aur în terapia prin mişcare a osteoporozei.
Exerciţiile în osteoporoză au ca scop: tonifierea musculaturii paravertebrale şi
abdominale, determinând astfel creşterea densităţii coloanei vertebrale
osteoporozante şi stimularea periostului prin exerciţii fizice, ce constituie un
stimul pentru formarea de os.

Exerciţii pentru osteoporoză:


1. alergare pe loc timp de 30 de secunde;
2. din poziţie verticală, braţele lateral, coatele în extensie, se fac mişcări
circulare cu braţele, crescând treptat amplitudinea, apoi scăzând-o, timp
de 30 de secunde, pauză 5 secunde, apoi se reia exerciţiul în sens invers;
3. din poziţie verticală cu picioarele uşor depărtate se ţine în echilibru pe
frunte o minge, timp de 10 secunde;
4. din poziţia stând se ţine în echilibru o minge de cauciuc pe un picior
ridicat de pe podea timp de 10 secunde, după care se schimbă piciorul;
5. din poziţie verticală cu mâinile pe şolduri se fac mişcări circulare de bazin
în ambele sensuri;
6. din poziţia culcat pe spate, coapsele la 90 de grade faţă de bazin, se fac
mişcări de pedalare;
7. se sare coarda timp de 30 de secunde;
8. genuflexiuni;
9. din poziţia stând, mâinile pe şolduri, înclinări laterale ale trunchiului;

10.poziţia ghemuit, deplasare înainte (mersul piticului);


11.poziţia stând, mâinile la ceafă, rotaţia coatelor înainte şi înapoi;

42
12. poziţia stând la o lungime de braţ de perete, palmele sprijinite de perete,

coatele în extensie, flexia coatelor cu apropierea pieptului de perete,


revenire.

Terapia prin mişcare în afecţiunile aparatului cardiovascular

În efortul fizic, gradul de solicitare a inimii depinde de: natura efortului,


grupele musculare angrenate în efort, gradul de dificultate al exerciţiilor,
intensitatea şi durata contracţiei musculare, volumul de lucru şi ritmul de
execuţie al exerciţiilor. În recuperarea afecţiunilor cardio-vasculare la vârsta a
treia se folosesc următoarele tipuri de mişcări:

 mişcarea pasivă – mobilizarea articulaţiilor de către terapeut şi


 mişcarea activă – exerciţii de gimnastică, mers simplu, mers codificat cu
intervale, bicicleta ergonomică, banda rulantă.

Terapia prin mişcare în cardiopatia ischemică

În această afecţiune tratamentul medicamentos este asociat cu


antrenamentul fizic în scopul de a dezvolta circulaţia coronariană colaterală,
pentru a încetini evoluţia bolii şi a obţine adaptarea inimii la necesităţile fizice
cotidiane. Terapia prin mişcare se va aplica cu prudenţă şi numai la
recomandarea medicului, după ce s-a stabilit pragul de efort la care apare
durerea.
În cardiopatia ischemică terapia prin mişcare constă în:
 mers simplu 3-5 km pe zi,
 exerciţii de gimnastică medicală,
 mers pe covorul rulant şi pedalare la bicicleta ergonomică.

43
Bicicleta ergonomică este folosită cu succes, deoarece odată stabilit pragul de
durere al unei persoane, permite dozarea cea mai exactă a efortului ca timp,
încărcătură şi frecvenţă de executare.

Terapia prin mişcare în infarctul miocardic

În infarctul miocardic acut, ce evoluează fără complicaţii, persoana vârstnică


trebuie să fie mobilizată cât mai repede pentru a preveni efectele nocive pe plan
fizic, psihic şi metabolic ale repausului prelungit la pat. Evoluţia afecţiunii a fost
împărţită în trei perioade:
1. Perioada acută
Perioada acută corespunde perioadei de spitalizare a persoanei şi durează 5-6
săptămâni. Scopul terapiei prin mişcare în această perioadă este de a asigura
persoanei condiţia fizică pentru rezolvarea necesităţilor minime: spălat,
îmbrăcat, deplasări de scurtă durată. În primele două zile persoana execută
mişcări la nivelul tuturor articulaţiilor membrelor superioare şi inferioare, în
ritm lent, timp de 3-5 minute. Mişcările vor fi însoţite de exerciţii respiratorii,
pentru a combate staza pulmonară. În zilele a treia şi a patra mişcarea este
permisă timp de 5 minute. În zilele a cincea şi a şasea persoana face exerciţii cu
membrele superioare şi inferioare în poziţia şezând pe scaun. Poate sta în fotoliu
10 minute. În ziua a şaptea, din poziţia stând în picioare, persoana execută
mişcări uşoare de membre, timp de 5 minute. În zilele următoare, treptat, se pot
face plimbări în jurul patului, în cameră, pe culoar. În săptămâna a treia
persoana urcă 4-5 trepte, de două ori pe zi. Se va mări numărul de trepte în aşa
fel încât până la sfârşitul săptămânii să poată urca un etaj. În săptămâna a patra
se execută, din poziţiile culcat, şezând şi stând, flexii şi extensii începând cu
degetele de la mâini şi picioare şi rotaţii ale membrelor alternativ şi simultan. Se
adaugă plimbări în aer liber pe distanţa de 100 de metri, de două ori pe zi.

44
2. Perioada de convalescenţă
Perioada de convalescenţă durează 8-10 săptămâni. Terapia prin mişcare
constă în aceleaşi exerciţii ca în perioada de spitalizare, numai că numărul de
repetări al fiecărei mişcări poate să crească până la 10. Plimbările pe stradă se
vor face într-un ritm lent, crescând treptat distanţa, astfel încât la sfârşitul
perioadei de convalescenţă persoana să poată realiza plimbări de 30 de minute,
de două ori pe zi.
3. Perioada de întreţinere
Perioada de întreţinere durează un an, timp în care pacientul va face terapie prin
mişcare de 3 ori pe săptămână, în şedinţe de 30 de minute, constând în exerciţii
fizice şi pedalare la bicicleta ergonomică.

Terapia prin mişcare în varicele membrelor inferioare

Varicele sunt dilataţii venoase patologice, permanente, datorate în


principal insuficienţei valvulelor de pe traiectul venei. Scopul terapiei prin
mişcare în varicele membrelor inferioare este de a tonifia musculatura gambelor
şi de a favoriza întoarcerea venoasă.

Exerciţii pentru varicele membrelor inferioare:


1. din poziţia corpului întins la orizontală, rotaţii în ambele sensuri la nivelul
gleznei;
2. din poziţia corpului întins la orizontală, depărtarea picioarelor în lateral şi
revenire;
3. din poziţia corpului întins la orizontală, flexii ale gambei pe coapsă şi ale
coapsei pe bazin;
4. din poziţia corpului întins la orizontală, mişcări de pedalare;
5. din poziţia stând, ridicări pe vârfuri urmate de trecerea greutăţii corpului
pe călcâie;

45
6. mers pe malul mării, apa depăşind glezna;
7. mers pe vârfuri;
8. mers pe călcâie.
Pe lângă terapia prin mişcare aplicată în cazul varicelor, se recomandă
pacienţilor, în timpul zilei sau în momentele prelungite de stat în picioare,
purtarea de ciorapi elastici special confecţionaţi în acest scop. Ciorapii elastici
îmbracă piciorul, lăsând libere degetele şi călcâiul. Mărimea lor va fi aleasă
astfel încât să îmbrace gamba până la genunchi. Trebuie evitaţi ciorapii cu banda
de elastic mai puternică sub genunchi.

Gimnastica de întreţinere la vârstnici

Gimnastica de întreţinere poate fi aplicată ca profilaxie primară şi


secundară a patologiei caracteristice vârstei a treia. Gimnastica de întreţinere se
va face pentru mobilizarea şi tonifierea întregului organism, dar se va insista pe
segmentele care prin acţiunea lor sunt puţin antrenate în activităţile obişnuite. La
vârsta a treia numărul maxim de repetări al unui exerciţiu, în cursul unei şedinţe,
este de 10. Ca măsură de protecţie, fiecare exerciţiu este bine să se repete de 5
ori. Nu este obligatoriu ca într-o singură şedinţă să se execute exerciţii pentru
toate segmentele. Exerciţiile de respiraţie vor ocupa un loc important în
programul de întreţinere.

Exemple de exerciţii:
Din poziţia stând cu picioarele depărtate:
1. mâinile pe umeri, rotaţia braţelor înainte şi înapoi;
2. ambele braţe sus, extensii ale braţelor;
3. mâinile prinse în faţă, braţele pe lângă corp, rotaţia braţelor spre dreapta şi
spre stânga;

46
4. mâinile prinse la spate, aplecarea trunchiului la orizontală, privirea
înainte.
Din poziţia corpului întins la orizontală pe spate:
1. înclinarea capului spre stânga şi spre dreapta până când urechea atinge
umărul;
2. ducerea bărbiei în piept, revenire;
3. flexia gambelor pe coapse şi a coapselor pe bazin;
4. mâinile lateral, ridicarea ambelor membre inferioare la verticală cu
genunchii în extensie;
5. mâinile la ceafă, picioarele fixate, ridicarea trunchiului la verticală
(abdomene);
6. mâinile lateral, depărtarea membrelor inferioare lateral şi revenire;
7. mişcări de pedalare.
Din poziţia corpului întins la orizontală lateral:
1. ducerea ambilor genunchi la piept, revenire;
2. depărtarea piciorului liber (de sus), repetarea exerciţiului cu celalalt
picior.
Din poziţia corpului întins la orizontală pe abdomen:
1. mâinile prinse sub bărbie, atingerea mâinilor alternativ cu fruntea şi
bărbia;
2. flexii simultane ale gambelor pe coapse;
3. flexia gambei pe coapsă, extensia coapsei;
4. extensia coapsei cu genunchiul extins.
Din poziţia pe genunchi, sprijin pe palme:
1. flexia coatelor, coborârea pieptului, privirea înainte, revenire;
2. ducerea alternativă a unui genunchi la piept;
3. ridicarea alternativă a câte unui membru inferior întins.

47
Exerciţii de gimnastică respiratorie

În timpul exerciţiilor respiratorii trebuie respectate următoarele reguli:


1. se inspiră pe nas şi se expiră pe gură
2. inspiraţia va fi lentă şi profundă
3. timpul expiraţiei trebuie să fie de două ori mai mare decât cel al inspiraţiei
4. în timpul expiraţiei se pronunţă sunetul S

Exemple de exerciţii:

Din poziţia corpului întins la orizontală pe spate:


1. mâinile pe abdomen, inspir profund cu ridicarea peretelui abdominal,

expir lent cu pronunţarea sunetului S şi coborârea abdomenului;


2. cu mâinile pe coaste se respiră astfel încât în inspir mâinile să se
depărteze, iar în expir să se apropie;
3. cu genunchii îndoiţi, tălpile sprijinite de pat, ducerea braţului stâng spre
şoldul drept, concomitent cu ridicarea capului şi umerilor, inspiraţie, apoi
ducerea braţului stâng oblic sus, cu răsucirea capului spre stânga,
expiraţie; acelaşi exerciţiu se va face şi cu braţul drept;
4. cu genunchii îndoiţi, tălpile sprijinite de pat, ducerea ambilor genunchi la
piept cu ajutorul braţelor, inspiraţie, revenire cu expiraţie;
Din poziţia şezând:
1. aplecarea trunchiului înainte cu braţele încrucişate pe abdomen, inspiraţie,
ridicarea trunchiului cu ducerea braţelor lateral, expiraţie;
2. cu mâinile sprijinite pe genunchi, expiraţie impusă, apoi inspiraţie
concomitent cu ducerea braţului stâng oblic sus, coborârea braţului în
poziţia iniţială, expiraţie; acelaşi exerciţiu cu braţul drept.

48
1.6. STRATEGII PRACTICE DE MOTIVARE PENTRU MIŞCARE
APLICATE PERSOANELOR ÎN VÂRSTĂ INSTITUŢIONALIZATE

Termenul de motivaţie utilizat azi, îndeosebi în limbajul ştiinţific, este


apropiat de mulţi alţi termeni din limbajul comun, cum ar fi: trebuinţă, tendinţă,
dorinţă, interes, gust sau emoţie, care au ca origine comună verbul latin
medieval movere, care înseamnă “a pune în mişcare” (FEERETCHAK,
HELENE, 1996).

Studiind care sunt principalii factori motivaţionali în practicarea


practicare sistematică a exerciţiilor fizice, vom putea trage concluzii importante
privind modalităţile de atragere şi menţinere în activitatea de practicare
sistematică a exerciţiilor fizice de-a lungul întregii vieţi a unui număr cât mai
mare de persoane vârstnice, cu scopul abordării un stil de viaţă sănătos, al
menţinerii şi întăririi stării de sănătate. Dorim ca acest studiu să reprezinte un
demers de explorare a unui domeniu foarte complex, care are atât de multe
efecte psihologice, fiziologice şi sociale, motivaţia pentru practicarea exerciţiilor
fizice şi care ar fi de dorit să se menţină pe tot parcursul vieţii.

KIMICIEK & HARRIS (1996) realizează o trecere în revistă a studiilor


referitoare la sentimentul de plăcere, de bucurie a mişcării, factor ce apare
extrem de frecvent în motivarea participării la activităţile sportive în asociere cu
distracţia (“fun”). Pe baza acestei analize autorii propun o conceptualizare a
termenului de “enjoiment” prin aprecierea lui ca fiind un proces – un flux
(flow), definindu-l ca o experienţă optimală psihologică care determină
începerea unei activităţi pentru propria stare de bine, şi care e asociat cu un
proces afectiv pozitiv. Bazat pe această definiţie, bucuria mişcării (enjoiment) e
asociată intim cu motivaţia intrinsecă şi afectul pozitiv. “Astfel, este plăcerea
bucuriei, ca o abundenţă şi raţiunea locului ei central în înţelegerea motivelor
emoţiei şi comportamentului în sport şi în condiţii legate de sport”.

49
Odată cu înaintarea în vârstă, practicarea exerciţiilor fizice non-
competiţionale au ca efect menţinerea şi îmbunătăţirea stării de bine (feeling
better), plăcerea, distracţia (fun), controlul greutăţii (weight control),
îndemânarea-supleţea (flexibility) şi reducerea stresului (stress reduction).
(BIDDLE & CARPENTIER, 1993). Cu cât înaintează în vârstă, adulţii sunt din
ce în ce mai puternic motivaţi de raţiuni asociate conceptelor de sănătate şi stare
generală de bine (fig. 3).

Baza strategiilor individuale o constituie mecanismele motivaţionale.


Există o multitudine de strategii de motivare, unele centrate pe motivaţiile
individului, altele pe contextele generatoare. O concepţie care include strategii
de motivare multidirecţionale şi complementare, este considerată ca fiind cea
mai adecvată.

Strategia nr. 1 – Potenţarea (mărirea) încrederii în sine

Este o strategie care se bazează pe principiul conform căruia persoanele


care nu au încredere în sine, în posibilităţile proprii, au tendinţa să fie slab
motivate. Dacă persoanelor în vârstă li se oferă posibilitatea descoperirii
propriilor capacităţi şi aptitudini, probabilitatea este mai mare de a se aprecia la
justa valoare şi de a deveni mai motivate pentru implicarea în activităţi fizice.
Astfel, o strategie de motivare bazată pe creşterea încrederii în sine,
presupune:
- cunoaşterea pragului de autoevaluare;
- identificarea unor sarcini ordonate progresiv şi diferenţiat în
funcţie de tipurile de solicitare şi gradele de dificultate;
- repartizarea persoanelor în vârstă, diferenţiat, pe baza
nivelului de încredere în forţele proprii şi pe sarcini de
complexitate graduală;

50
- evaluarea performanţelor obţinute şi gratificarea progreselor.
Într-o asemenea strategie, accentul se pune, în faza iniţială, pe efectele
unor motive extrinseci de recompensare a progreselor. Scopul, însă, este de a
facilita descoperirea capacităţilor individuale şi de a mari încrederea în sine,
astfel ca, treptat, să se ajungă la situaţia în care motivaţia intrinsecă devine
predominantă.

Strategia nr. 2 – Dezvoltarea aprecierilor pozitive faţă de sarcina de


rezolvat

Această strategie a fost realizată pe două căi:

1. Crearea unor condiţii pentru obţinerea de satisfacţii şi


evitarea insatisfacţiilor;
2. Construirea unui climat favorabil de apreciere şi valorizare a
sarcinilor bine rezolvate.
Este necesar să se cunoască conţinutul şi orientarea atitudinilor
persoanelor în vârstă şi să se identifice ponderea evaluărilor pozitive. De
asemenea, este necesar să se identifice şi persoanele (grupurile) care au influenţă
asupra atitudinilor persoanelor în vârstă. Pe această bază se procedează la
schimbarea atitudinilor negative şi transformarea lor în atitudini pozitive, astfel
încât, prin formarea şi dezvoltarea acestora, să se structureze, de fapt, sursele de
motivare pentru rezolvarea unei sarcini.
O astfel de strategie este centrată mai ales pe grup, şi nu pe individ,
deoarece tocmai climatul atitudinal al grupului este generator de atitudini
individuale.
Succesul acestei strategii depinde de climatul general de valorizare a
realizării sarcinilor şi de metodele culturale generalizate.

51
Strategia nr. 3 – Atingerea scopurilor şi împlinirea aşteptărilor

Orice angajare a persoanei în vârstă în rezolvarea unei sarcini


(activităţi) presupune anumite predicţii care iau forma aşteptărilor faţă de
condiţiile şi de realizările scopurilor (finalităţilor).

Cu cât există o concordanţă mai mare între aşteptările şi scopurile


individuale, pe de o parte, şi condiţiile de desfăşurare a sarcinii, pe de altă parte,
cu atât este mai probabil ca motivaţiile persoanei în vârstă să fie mai intense şi
mai variate. Strategia de motivare la care ne referim presupune cunoaşterea
prealabilă a aşteptărilor şi scopurilor individuale în vederea punerii de acord cu
cele ale instituţiei (organizaţiei) integratoare. Această strategie se bazează pe
supoziţia că omul este o fiinţă activă – homo faber – dar nu se angajează oricum,
oricând şi în orice fel de activitate. Există o proporţionalitate directă între
motivaţia pentru o anumită activitate şi activitatea respectivă şi anume: cu cât
activitatea vine mai mult în întâmpinarea aşteptărilor unei persoane în vârstă şi a
scopurilor sale personale, cu atât şi motivaţia pentru desfăşurarea acelei
activităţi este mai puternică. Motivele intrinseci şi cele extrinseci apar ca
interactive.
Treptat, creşte ponderea recompensării intrinseci pentru depăşirea
eventualelor dificultăţi sau probleme ivite în practicarea activităţii şi se reduce
intervenţia motivelor extrinseci.

52
Strategia nr. 4 – Crearea de condiţii şi înlăturarea barierelor

Este posibil ca o persoană în vârstă să fie motivată pozitiv şi intrinsec, dar


să nu dispună de posibilităţi adecvate pentru a realiza o anumită sarcină sau, să
se confrunte cu piedici organizatorice.
O strategie indirectă de motivare constă în multiplicarea condiţiilor
(posibilităţilor), adică a situaţiilor de realizare a sarcinii, pentru a fi solicitat
întregul potenţial restant funcţional al persoanei în vârstă.
De asemenea, trebuie înlăturate unele bariere care se referă la: transport,
acces fizic, atitudini negative, scumpirea taxelor şi materialelor.

Strategia nr. 5 – Competiţia

Această strategie este de mult recunoscută ca având o funcţie motivatoare


deosebit de importantă. Ca strategie de stimulare motivaţională, competiţia se
poate organiza între persoane în vârstă sau grupuri de astfel de persoane, pe baza
definirii clare a criteriilor şi obiectivelor, în conformitate cu un regulament
prestabilit.

Una dintre dificultăţile competiţiei o reprezintă măsura în care aceasta, în


loc să înlăture cooperarea, o poate mări. Motivaţia generală de competiţie intra-
organizaţională trebuie să aibă în vedere maximizarea acelor realizări ale
sarcinilor efectuate în condiţii de intensificare a cooperării.

Strategiile de motivare a activităţilor se aplică diferenţiat. Nu se poate


spune că există o strategie unică şi universală, aplicabilă oricând şi oriunde, care
ar conduce la rezultatele cele mai bune. Premisele care asigură construirea şi
aplicarea cu succes a unei strategii practice de motivare pentru mişcare, în cazul
persoanelor în vârstă, sunt constituite de:

53
1. Cunoaşterea problemelor şi realităţilor cu care se confruntă
persoanele vârstnice instituţionalizate şi instituţiile în care sunt
cuprinse;
2. Imaginea socială a persoanelor responsabile de realizarea
compatibilităţii intereselor persoanelor vârstnice
instituţionalizate cu interesele instituţiei din care fac parte.
Pornind de la rezultatele unor cercetări anterioare care au evidenţiat
nivelurile de dezvoltare ale procesului de integrare a persoanelor vârstnice
instituţionalizate, ghidul prezentat în partea a III-a a lucrării noastre a fost
orientat spre unele aspecte, cum ar fi:

a) Optimizarea procesului de integrare socială a persoanelor


vârstnice instituţionalizate prin aplicarea unui program de
mişcare.
b) Aplicarea unor strategii de terapie prin mişcare stabilite
pentru diagnosticul şi posibilităţile persoanei vârstnice
instituţionalizate.
c) Elaborarea unui program de activităţi fizice bazat pe terapia
prin mişcare şi transpunerea în practică a strategiilor de
motivare prin mişcare cu şanse reale de creştere a gradului de
satisfacţie obţinut din activităţi fizice, care să conducă la
dezvoltarea procesului integrării sociale şi la creşterea calităţii
vieţii persoanelor vârstnice instituţionalizate.

54
PARTEA A II-A

2. METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1 OBIECTIVELE CERCETĂRII

Obiectivul general
Optimizarea procesului de recuperare desfăşurat cu persoanele cu
handicap (persoane vârstnice instituţionalizate).

Obiectivele specifice
 Informarea persoanelor vârstnice instituţionalizate în ceea ce
priveşte posibilităţile de recuperare prin mişcare;
 Identificarea deficienţelor psihomotrice caracteristice persoanelor
în vârstă care pot fi ameliorate;
 Evaluarea nevoii de mişcare la persoanele cu handicap (persoane
vârstnice instituţionalizate);
 Evaluarea efectelor terapeutice ale mişcării în procesul de
recuperare a persoanelor cu handicap (persoane vârstnice
instituţionalizate);

2.2 IPOTEZELE CERCETĂRII


Dacă persoanele cu handicap (persoane vârstnice instituţionalizate) sunt angajate
într-un procent mic într-o formă de activitate motrică (fizică), atunci
starea de sănătate (fizică şi psihică) redusă se datorează şi
sedentarismului.
1. Dacă exerciţiile fizice sunt practicate sistematic, atunci se vor
ameliora unele aspecte psihologice ale stării de sănătate.

55
2.3 METODELE DE LUCRU
Ca formă de organizare a cercetării, am folosit: metoda transversală.
I. Dintre metodele de cunoaştere a persoanelor vârstnice
instituţionalizate, am recurs la următoarele tipuri de metode:
 Metode de cunoaştere a activităţii fizice:
a. Metoda observaţiei;
b. Analiza psihologică a procesului de integrare şi
participare socială;
 Metode de cunoaştere prin intermediul grupului social: Metoda
anchetei.
II. Metode folosite în prelucrarea informaţiei:
 Metoda analizei calitative;
 Metoda statistică.
III. Metode şi tehnici de organizare a informaţiei:
 caracterizare liberă;
 forme grafice de prezentare a informaţiei.

2.4 LOTUL DE SUBIECŢI (GRUPUL - ŢINTĂ)

Lotul de subiecţi a fost alcătuit din 13 persoane vârstnice instituţionalizate


cu vârsta cuprinsă între 60-80 de ani, din cadrul Acociaţiei „Bunătatea” Arad.

Participanţii au fost selectaţi pentru a lua parte la desfăşurarea programului de


intervenţie prin mişcare, în funcţie de diagnosticul medical şi profilul
psihologic al acestora.

2.5 STABILIREA VARIABILELOR CERCETĂRII

• Nevoia de mişcare;
• Disponibilitate pentru mişcare;

56
• Gradul de coordonare a mişcărilor;
• Starea de bine.

2.6 MODALITATEA DE DESFĂŞURARE A CERCETĂRII


Cercetarea a fost efectuată în anul 2005 pe o perioadă de 6 luni, cu
prezentarea rezultatelor cercetării concretizate în produsul final:
„Efecte terapeutice ale exerciţiului fizic la persoanele vârstnice
instituţionalizate”

1. Metodologia de elaborare a programului de mişcare pentru persoanele


vârstnice instituţionalizate a avut în vedere:
 coerenţa pe axa:
obiective – conţinut – forme de organizare (metode, procedee, tehnici de
intervenţie) – forme de evaluare a programului de mişcare (cu valoare de
feed-back pentru identificare, diagnosticare şi prognosticare);

 concordanţa dintre cerinţele (nevoile) persoanei vârstnice


instituţionalizate şi cele ale mediului social:
- aptitudinal: forme şi niveluri de manifestare a
potenţialului restant funcţional al persoanei
vârstnice instituţionalizate;
- psihologic: nevoile cognitive, socio-afective,
psihomotorii ale persoanei vârstnice
instituţionalizate;
- social: mediul de provenienţă (familial, social,
cultural, economic, etnic, rural – urban).

2. Formele şi metodele aplicate în cadrul programului de intervenţie prin


mişcare a persoanei vârstnice instituţionalizate au cuprins:

57
a) adaptarea conţinutului programului de mişcare atât din
puncte de vedere cantitativ (potenţialul restant funcţional)
cât şi calitativ (valoarea nivelurilor funcţionale ale
proceselor psihice) şi adecvarea la stilul de lucru;
b) principalele procese psihice implicate în programul de
mişcare au fost:
- procese de comunicare inter şi intra-personală;
- procese afective (sentimente, emoţii);
- procese psihice implicate în învăţarea socială
(atenţie, memorie);
c) atmosfera de lucru (fizică, psihologică, socială) s-a
caracterizat prin:
- condiţii destinse, permisive, de susţinere şi
securizare;
- inter-stimulare, aprecieri, observaţii, sugestii,
experienţă;
- încurajarea exprimării;
- acceptarea şi respectarea diferenţelor şi
deosebirilor dintre persoanele vârstnice
instituţionalizate;
- echilibru între conduita competiţională şi cea
cooperantă;
Parcurgerea programului de mişcare în vederea integrării sociale a
persoanelor vârstnice instituţionalizate a avut ca finalizare dezvoltarea unor
capacităţi individuale de coordonare a mişcărilor care s-au putut evidenţia în
starea de bine (fizică şi psihică) manifestată în diverse situaţii sociale.

58
3. Evaluarea programului de mişcare aplicat în scopul îmbunătăţirii stării de
sănătate (fizică şi psihică) a persoanelor vârstnice instituţionalizate.
Pentru evaluarea programului de mişcare am folosit o serie de metode şi
instrumente de evaluare, astfel:

1. Nivelul de dezvoltare al persoanei vârstnice


instituţionalizate.
Instrumente:

a) Motric – teste de psihomotricitate (coordonare,


echilibru, etc);
b) Global – evaluări periodice ale progreselor şi
dificultăţilor persoanei vârstnice instituţionalizate;

2. Adaptarea socială a persoanei vârstnice instituţionalizate.


Instrumente:

a) Interviul;
b) Grila de observare a comportamentului;

3. Atitudinea mediului social (instituţie, comunitate).


Instrumente:

a) Interviul;
b) Grila de observare a atitudinii;
c) Analiza psihologică a procesului de integrare socială.

Evaluarea efectelor terapeutice ale exerciţiilor fizice aplicate în procesul


de recuperare a persoanei vârstnice instituţionalizate a urmărit mai mult
progresul individual al persoanei decât clasamentul în cadrul grupului.
Performanţele motrice obţinute au fost definite mai mult în termeni de

59
conţinut decât în termeni comparativi şi s-au centrat mai mult pe modalitatea
de exprimare şi pe procesul de asimilare a mişcărilor.

2.7. TESTE FOLOSITE PENTRU EVALUAREA CAPACITĂŢII DE


COORDONARE A MIŞCĂRILOR LA PERSOANELE VÂRSTNICE

Identificarea nevoii de mişcare a fost realizată folosind o serie de teste


care au măsurat nivelul de dezvoltare a capacităţii de coordonare a mişcărilor la
persoanele vârstnice cuprinse în lotul de subiecţi.

Teste pentru aprecierea nivelului de dezvoltare a îndemânării

Testul de îndemânare Matorin - Testul Matorin măsoară coordonarea


generală şi echilibrul şi constă dintr-o săritură cu întoarcere în jurul axei
longitudinale a corpului (spre stânga sau spre dreapta).

Etalonându-l, Matorin a echivalat performanţa de peste 360° cu


calificativul “foarte bine”. ION TUDUSCIUC (1977) propune o modificare care
constă în faptul că, în loc de citirea gradelor se citeşte sectorul. Cercul se împarte în
opt sectoare şi se numerotează fie în sensul acelor de ceasornic, fie invers, subiectul
ia poziţia stând, cu tălpile apropiate, având între ele linia care desparte sectorul 1 de
8. De exemplu, prin săritură cu întoarcere spre dreapta subiectul poate să aterizeze
în sectorul 7, sau, dacă are o detentă bună şi o viteză de rotaţie mai mare, poate să
aterizeze în sectorul 3, ceea ce înseamnă intrarea în rotaţia a doua şi deci o
performanţă foarte bună consemnată cu 11 (8+3=11). Întoarcerea se execută în
ambele sensuri.

60
Testul de investigare a echilibrului „Flamingo”– Testul măsoară
menţinerea echilibrului din stând pe un picior, celălalt îndoit, susţinut cu mâna de
aceeaşi parte. Subiectul se plasează în stând pe piciorul preferat pe axa
longitudinală a dispozitivului, celălalt picior flectat, susţinut cu mâna de aceeaşi
parte la nivelul feţei anterioare a labei piciorului, imitând poziţia păsării flamingo.
Celălalt braţ va fi folosit eventual, pentru echilibrare (pentru plasarea în poziţie
corectă, subiectul se poate sprijini pe antebraţul examinatorului). Testul începe
odată cu încetarea sprijinului, moment în care se declanşează cronometrul. Acesta
se opreşte ori de câte ori subiectul îşi pierde echilibrul, atingând solul cu orice parte
a corpului sau lăsând să-i scape piciorul liber. Proba durează un minut, rezultat din
suma timpilor în care subiectul îşi menţine echilibrul. Se va înregistra numărul de
încercări pe care subiectul le face timp de un minut. Dacă în primele 30 de secunde
subiectul ratează de 15 ori, înseamnă că nu este capabil să-şi menţină echilibrul şi
se va consemna acest lucru.

Teste şi exerciţii care au fost folosite în scopul verificării capacităţii de


coordonare

Executarea simultană a mişcărilor de braţe, de trunchi şi de picioare: De


exemplu, din stând:T1 – pas înainte cu piciorul drept, cu ridicarea braţului stâng
lateral; T2 – pas înainte cu piciorul drept, cu ridicarea braţului drept lateral; T3 –
apropierea piciorului drept de cel stâng, cu rotarea braţelor prin jos, înapoi; T4 –
săritură pe ambele picioare, cu rotarea braţelor prin înainte sus şi revenire în poziţia
de plecare. Exerciţiul se execută în continuare începând cu piciorul stâng şi braţul
drept. Profesorul demonstrează o singură dată pe părţi, după care executanţii îl
efectuează după numărătoare, fără pregătire prealabilă. Aprecierea execuţiilor se
face potrivit următorului punctaj: 10 puncte – reproducerea exerciţiului fără greşeli;
- 9,5 puncte – comiterea unei greşeli (lipseşte coordonarea dintre mişcarea braţelor

61
şi cea a picioarelor sau se omite una din mişcări); - 9 puncte – pentru comiterea a
două greşeli; - 8,5 puncte – pentru comiterea a trei greşeli.

Trecerea de la o mişcare la alta : Stând: T1 – depărtarea picioarelor cu ducerea


braţelor lateral; T2 –apropierea picioarelor cu ridicarea braţelor lateral. Se repetă de
4 ori. Exerciţiul este demonstrat o dată, după care se admite o execuţie de probă,
apoi se trece la executarea testului, acordând: 10 puncte – pentru trecerea de la
primul exerciţiu la celălalt fără greşeală şi cu menţinerea ritmului de execuţie; 9,5
puncte – pentru trecerea fără greşeală, dar cu modificarea ritmului execuţiei (oprire
între exerciţii); 9 puncte – pentru trecerea de la primul exerciţiu la al doilea cu
comiterea unei greşeli; 8,5 puncte – pentru trecerea de la primul exerciţiu la
celălalt, cu comiterea a două greşeli. Exerciţiile prezentate în continuare pot fi
folosite sub formă de teste în scopul verificării capacităţii de coordonare. Testul se
consideră trecut numai în cazul în care nu au fost comise mai mult de două erori.
Exerciţiul folosit pentru testare nu trebuie să fie cunoscut în prealabil de către
executanţi. Ei îl vor executa înaintea testării o singură dată, împreună cu
examinatorul: Stând: T1 – ridicarea piciorului drept întins înapoi odată cu ducerea
braţului drept înainte şi a celui stâng înapoi; T2 – ducerea piciorului drept înainte cu
schimbarea poziţiei braţelor; T3 – ducerea piciorului drept înapoi cu rotarea
braţelor prin jos; T4 – revenire în poziţia iniţială. Acelaşi exerciţiu începând cu
piciorul stâng. (sau alt exemplu) Stând depărtat cu braţele lateral: T1 – întoarcere
spre stânga cu îndoirea piciorului stâng, cu ducerea braţului drept înainte şi a celui
stâng înapoi; T2 – balansarea piciorului drept înainte cu întinderea stângului, odată
cu balansarea braţului stâng înainte şi a celui drept înapoi; T3 – ducerea piciorului
drept înapoi cu vârful sprijinit pe sol şi îndoirea piciorului stâng odată cu balansarea
braţului drept înainte şi a celui stâng înapoi; T4 – revenire în poziţia iniţială.
Acelaşi exerciţiu se repetă în partea opusă.

Teste pentru verificarea preciziei mişcărilor în spaţiu. Precizia mişcărilor


de braţe, de picioare şi de trunchi a fost apreciată pe fondul unui ecran. Mişcări de

62
braţe, pe fondul ecranului, executate la un unghi de 45°,90°. Mişcări executate cu
un picior întins înainte, la un unghi de 45°; lateral la unghi de 45°. Mişcări cu
braţele şi un picior: braţele la un unghi de 90°, piciorul drept ridicat lateral la 45°;
braţele la unghi de 90°, piciorul stâng ridicat lateral la 45°.Mişcări cu braţele,
trunchiul şi cu un picior: braţele sus, trunchiul aplecat înainte la 45°, piciorul drept
ridicat înapoi la 45°. Înainte de începerea testării se acordă executanţilor trei
execuţii de probă, comunicându-le pe loc greşelile comise. În continuare se trece la
executarea testului notă, înregistrându-se rezultatele fiecărei execuţii. Pentru
mişcările de braţe şi picioare se acordă următoarele calificative: excepţional pentru
abateri mai mici de 4°; bine pentru abateri de 4-5°; suficient pentru abateri de 6-8°;
insuficient pentru abateri de peste 8°.Calificativele pentru mişcările de aplecare şi
îndoire de trunchi (potrivit datelor lui A.I.KRAVCIUC, 1969): excepţional pentru
abateri mai mici de 4,5-5°; bine pentru abateri de 5,5-6°; suficient pentru abateri de
6,5-8°; insuficient pentru abateri mai mari de 8°.

63
PARTEA A III-A

3. REZULTATELE CERCETĂRII ŞI INTERPRETAREA DATELOR

3.1. ANALIZA REZULTATELOR UNEI CERCETĂRI CU PRIVIRE LA


SATISFACEREA NEVOII DE MIŞCARE A PERSOANELOR
VÂRSTNICE INSTITUŢIONALIZATE

Analiza rezultatelor unei cercetări desfăşurate în anul 2005 cu privire la


necesitatea exerciţiilor fizice pentru persoane vârstnice instituţionalizate, pentru
verificarea metodelor de lucru, a pornit de la obiectivele pe care şi le-a propus în
ceea ce priveşte:
1. Investigarea unor trăsături de personalitate ale vârstnicilor;

2. Stabilirea unui program de asistenţă psihologică în vederea optimizării


procesului de recuperare desfăşurat;
3. Propunerea unei strategii de compensare a deficienţelor psihomotrice
caracteristice persoanelor vârstnice instituţionalizate.
Astfel, în urma analizei datelor au fost validate ipotezele de lucru ale cercetării
şi a reieşit că:
1. Persoanele în vârstă din cămine nu sunt angajate în nici o formă de
activitate motrică (fizică), într-un procent ridicat;

64
2. Cauza principală a acestei stări de fapt o constituie lipsa condiţiilor
materiale şi a unei infrastructuri corespunzătoare;
3. Subiecţii investigaţi în cercetarea noastră au o stare de sănătate redusă,
acuzând afecţiuni generate şi de sedentarism;
4. Există o slabă influenţă socială exercitată în a schimba stilul de viaţă şi

atitudinea persoanelor în vârstă din cămine, legată de importanţa


factorului "mişcare" pentru creşterea calităţii vieţii.
Stadiile perioadelor de involuţie cuprinse în cercetare au fost:
1. Stadiul de trecere spre bătrâneţe (31,3%);
2. Stadiul bătrâneţii medii (a bătrâneţii propriu-zise, (30,5%);
3. Stadiul marii bătrâneţi (21,1 %).
Într-o fază preliminara cercetării, a fost aplicat un chestionar care a
cuprins 16 itemi referitori la activitatea fizică în perspectiva vârstei a treia, unui
număr de 29 de subiecţi (17 femei si 12 bărbaţi) din Arad, cu statut socio-
profesional diferit şi vârste cuprinse între 60 si 75 de ani.
Tematica întrebărilor a cuprins:
• statutul social şi material al subiecţilor;
• efectele benefice (percepute) ale practicării exerciţiilor fizice;
• perceperea mişcării ca necesitate;
• motivele care duc la lipsa practicării sistematice a exerciţiilor fizice;
• modalităţile de intervenţie (din partea factorilor de decizie) pentru o mai
bună angajare a persoanelor în vârstă în diferite forme de mişcare şi
activităţi;
• cunoştinţe privind practicarea exerciţiilor fizice de către persoanele în
vârstă din alte ţări.
Rezultatele acestui chestionar au fost anticipate într-o oarecare măsură.
Rezultatele s-au polarizat în zona "negativă" (aproximativ 2/3 dintre subiecţi
erau sedentari, nu practicau nici o formă de activitate fizică). Acest fapt este

65
semnificativ prin consecinţele produse în plan fiziologic, patologic, al vieţii
psihice şi de relaţie a vârstnicilor, deoarece majoritatea subiecţilor prezentau, în
principal, afecţiuni cardio-vasculare şi reumatice.
Din interpretarea datelor a reieşit că:
1. Un prim aspect al acestui studiu relevă faptul că, efectele benefice ale
practicării sistematice a exerciţiului fizic de către persoanele în vârstă
sunt:
• menţinerea sănătăţii;
• întărirea tonusului psihic;
• menţinerea relaţiilor în microgrup;
• creşterea încrederii în forţele proprii.
2. Aspectul care se referă la ce trebuie făcut pentru a favoriza practicarea
exerciţiilor fizice de către persoanele în vârstă surprinde următoarele
opţiuni:
• elaborarea unor programe speciale;
• formarea unor instructori pentru organizarea activităţilor de timp
liber;
• existenţa unor condiţii materiale corespunzătoare;
• crearea unor cercuri care să funcţioneze în parcuri, cartiere etc.
3. Practicarea sistematică a exerciţiilor fizice este efectuată de
aproximativ 50% dintre femeile investigate si 75% dintre bărbaţi.
Scopurile practicării activităţii fizice sunt:
• recreativ;
• menţinerea sănătăţii;
• recuperator;
• menţinerea condiţiei fizice.
4. Dintre subiecţii investigaţi 25% femei şi 25% bărbaţi practicau o
formă de activitate fizică (gimnastica zilnică şi plimbare - pentru

66
fiecare formă, în medie, 30 de minute zilnic).
5. Motivele pentru care nu (mai) practicau activităţi fizice au fost, în
principal, următoarele:
• lipsa condiţiilor materiale (2/3 dintre subiecţi);
• starea de sănătate (1/3 dintre subiecţi);
• lipsa timpului (1/2 dintre subiecţi);
• necunoaşterea regulilor elementare de practic are a exerciţiilor
fizice;
• comoditatea.
6. Aspectul referitor la faptul că activităţile fizice desfăşurate conduc la
stabilirea de noi relaţii interumane şi la o mai bună integrare socială a
persoanelor în vârstă s-a bucurat de un răspuns afirmativ din partea
majorităţii subiecţilor investigaţi.
7. Informaţii cu privire la practicarea exerciţiilor fizice de către
persoanele în vârstă din alte ţări deţineau doar 50% dintre subiecţi.
Astfel, s-a remarcat o stare de sănătate precară la subiecţii investigaţi care
era accentuată şi de lipsa practicării exerciţiilor fizice. Deşi, un număr
semnificativ dintre subiecţii investigaţi au considerat necesară practicarea
exerciţiilor fizice, aceştia nu erau angrenaţi în asemenea activităţi (considerate
benefice prin efectele lor).
Din partea societăţii există o slabă ofertă de organizare a timpului liber al
vârstnicilor, modalităţile de intervenţie din partea factorilor de decizie fiind
percepute ca necorespunzătoare de către subiecţi. S-a conturat un anumit
stereotip al vârstei a treia marcat de imposibilitatea angajării persoanelor în
vârsta într-un alt stil de viaţă (din diferite motive) în care mişcarea sistematică şi
atent dirijată contribuie la prelungirea vieţii active şi la prevenirea proceselor
degenerative.
Concluziile acestui studiu preliminar ne-au canalizat atenţia spre

67
abordarea unui lot de subiecţi mai numeros (118 subiecţi instituţionalizaţi) o
mare parte dintre ei manifestând handicap motor (de motricitate). Subiecţii sunt
cuprinşi într-o instituţie de protecţie socială (Centrul de Îngrijire Vârstnici
Arad). Un al doilea motiv care a stat la baza canalizării atenţiei spre această
categorie socială de subiecţi l-a constituit faptul că, în instituţiile menţionate, ar
trebui să existe o asistenţă socială complexă.
Datele recoltate în urma investigaţiei au fost supuse unui proces de
analiză şi grupate pe categorii de aspecte ce au fost surprinse cu ajutorul
metodelor folosite.
1. Diagnostic medical.
2. Aspectul fizic observabil. Mobilitate.
3. Aspecte psihologice observabile la data examinării.
4. Aspecte legate de relaţionarea cu familia a persoanei
instituţionalizate.
5. Propuneri de recuperare.
A. Din analiza aspectului fizic observabil şi a particularităţilor mobilităţii
subiecţilor investigaţi, am constatat că un procent de 81% sunt deplasabili
(deplasare uşoara - 41 de subiecţi; deplasare greoaie - 31 de subiecţi), deplasare
cu cadru (9 subiecţi) şi deplasare cu baston sau cârje (15 subiecţi). Procentul de
19% l-a reprezentat subiecţii nedeplasabili (22 de subiecţi).

Tabel nr. 1: Distribuţia frecvenţei şi ponderea disponibilităţilor pentru mişcare în


lotul investigat
Nr. crt. Potenţial de mişcare Frecvenţă Pondere (% )
1. Deplasabil cu 41 35%
uşurinţă
2. Deplasare cu cadru 9 8%
3. Deplasare cu 15 12%
cârje/baston
4. Deplasare greoaie 31 26%

68
5. Nedeplasabili 22 19%

Dintre subiecţii deplasabili o bună mobilitate a fost găsită la un număr de 27 de


subiecţi.

Figura nr. 1 - Reprezentarea grafică a potenţialului de mişcare în lotul


investigat
Legenda:
D - deplasabil cu uşurinţă;
Dc - deplasabil cu cadru;
Db - deplasabil cu baston;
Dg - deplasabil cu greutate;
N - nedeplasabil.

Legat de aspectul fizic observabil, au fost puse în evidenţă fenomene ca:


a) pasivitate şi lipsă de voinţă pentru mişcare;
b) oboseală (chiar şi la activităţi uşoare);
c) rigiditate corporală;
d) teama de a nu se lovi;
e) tremurături;
f) stereotipii gestuale;
g) ameţeli;
h) mobilizare insuficientă;

69
i) mimica depresivă;
O parte dintre aceste fenomene (tremurături) se datorează bolilor
contractate de către persoanele investigate. O altă parte a fenomenelor sunt
generate de viaţa sedentară pe care o duc subiecţii respectivi.

B. Aspectele psihologice observabile la data examinării subiecţilor au pus


în evidenţă unele trăsături de personalitate cu rol important în stabilirea unei
strategii de compensare folosind activităţile fizice. Dintre aceşti factori de
personalitate ne-au reţinut atenţia:
• orientarea spaţio-temporală;
• memoria imediată;
• atenţia distributivă;
• perioada de latenţă (timp de reacţie);
• capacitate de comunicare;
• capacitate de cooperare;
• stare depresivă;
• tendinţa de suspiciune;
• agresivitate;
• capacitate de înţelegere;
• stare de spirit;
• izolare;
• aptitudini;
• nevoia de activitate;
• receptivitate;
• anxietate.
Din multitudinea de trăsături de personalitate scoase la iveala cu ajutorul testului
Mini Mental State Examination (M.M.S.E.) ne-am axat pe trei dintre acestea şi

70
anume:
1. Orientare spaţio-temporală;
2. Capacitate de comunicare;
3. Capacitate de cooperare.
Distribuţia frecvenţelor de apariţie a acestor trăsături de personalitate s-a realizat
pe trei niveluri:
• minim (absent);
• mediu (parţial);
• maxim (bună).
Deoarece am fost interesaţi doar de constatarea unor posibilităţi de
cooptare a persoanelor investigate într-o activitate fizică, frecvenţa ridicată pe
cele doua paliere (maxim si mediu) a celor trei trăsături de personalitate ne face
să credem că, încercarea de a aplica o strategie compensatorie prin mişcare în
procesul de recuperare a persoanelor în vârstă ar putea avea succes. Este
important să menţionăm că pe lângă ameliorarea trăsăturilor de personalitate ale
subiecţilor, va avea loc un proces de ameliorare (creştere) şi a celorlalte trăsături
menţionate (în lotul de subiecţi frecvenţa acestora a fost nesemnificativă pentru
a fi luată în discuţie). Astfel, ameliorarea personalităţii subiectului indusă de
activitatea fizică (mişcare) va contribui la ameliorarea calităţii vieţii subiectului
instituţionalizat.

C. Propunerile de recuperare a subiecţilor investigaţi (persoane


instituţionalizate) au vizat aspecte legate, în principal, de mişcare:
a) exerciţii fizice;
b) antrenare în mişcare;
c) antrenare în comunicare;
d) protezare (auditivă, vizuală etc.);
e) terapie prin mişcare;

71
f) psihoterapie suportivă;
g) masaj;
h) kinetoterapie;
i) ergoterapie;
j) terapia tulburărilor de limbaj.
Am constatat că aproximativ 60% dintre subiecţi aveau nevoie de
exerciţii fizice, antrenamente în mişcare, terapie prin mişcare, masaj,
kinetoterapie şi ergoterapie. Procentul obţinut este demn de luat în seamă de
către factorii de decizie cu influenţă în reorganizarea programului de recuperare
a persoanelor instituţionalizate.
După părerea noastră, un program de intervenţie prin mişcare ar
conduce, pe lângă ameliorarea calităţii vieţii persoanelor instituţionalizate, şi la
prevenirea morbidităţii prin efectele şi avantajele pe care le prezintă activitatea
fizică la persoanele în vârstă.

3.2. EFECTE TERAPEUTICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC LA


PERSOANELE VÂRSTNICE INSTITUŢIONALIZATE

PROGRAM DE ACTIVITATE FIZICĂ

GRUP DE LUCRU – Persoane în vârstă instituţionalizate (13 persoane)


CATEGORIA DE ACTIVITATE – Activitate psiho-motorică – exerciţii
fizice
TEMA – „Efecte terapeutice ale exerciţiului fizic la persoanele vârstnice
instituţionalizate”
DURATA – Programul de intervenţie s-a desfăşurat pe o perioadă de 6 luni, cu
o frecvenţă de două intervenţii pe săptămână, cu durata de 45 minute/şedinţa.
SCOPUL – Dezvoltarea capacităţii de mişcare şi abilităţilor psihomotrice ale
persoanelor în vârstă instituţionalizate;

72
 Optimizarea procesului de recuperare desfăşurat cu persoanele în
vârstă instituţionalizate.
 Întărirea unor trăsături de caracter, a voinţei, încrederii în forţele
proprii;
 Formarea şi consolidarea deprinderilor motrice, creşterea capacitaţii
generale de mişcare, menţinerea abilităţilor psihomotrice ale
persoanelor în vârstă instituţionalizate.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE
1. Să execute mişcări simple;
2. Să răspundă motric la o sarcină dată;
3. Să execute exerciţii vizând mişcarea diferitelor segmente ale corpului
(cap, gât, membre superioare, membre inferioare, trunchi, abdomen);
4. Să participe cu interes şi plăcere la desfăşurarea activităţii.

STRATEGII FOLOSITE
Exerciţiul fizic, explicaţia, demonstraţia, conversaţia

Rezultate obţinute în urma metodologiei aplicate în cercetarea noastră


Studiul nostru a selectat 13 persoane în vârstă instituţionalizate din
Asociaţia “Bunătatea” Arad al căror diagnostic medical le permitea ieşirea din
centru şi posibilitatea de mişcare. Studiul realizat de noi cu o metodologie care a
folosit tehnici de cercetare cantitative dar şi calitative s-a adresat unui segment
din populaţie (persoane vârstnice instituţionalizate), examinând modul în care
activitatea fizică la bătrâni a avut impactul scontat de noi, satisfăcând pe termen
scurt nevoia de mişcare a beneficiarilor. Un alt obiectiv al studiului a fost de a
răspunde şi a aprofunda calitativ unele constatări importante referitoare la
extinderea cercetărilor de acest gen.

73
Tehnicile de cercetare calitative folosite pentru studiul nostru s-au
concretizat în interviuri individuale semi-structurate cu persoanele în vârstă
cuprinse în studiu, un interviu colectiv cu personalul Asociaţiei “Bunătatea”
Arad (medic, asistent medical, asistent social, psiholog) şi un chestionar aplicat
persoanelor vârstnice instituţionalizate care au fost cuprinse în cercetare.

Modalitatea de analiză a datelor utilizată în studiul nostru, a pus în


evidenţă faptul că, experienţa desfăşurării unor astfel de activităţi este benefică
în ceea ce priveşte procesul de recuperare a persoanelor vârstnice
instituţionalizate, iar existenţa acestora poate constitui un factor important
pentru replicarea lor. Am presupus că cele 6 luni de intervenţie folosind
exerciţiul fizic ca element de ameliorare a nevoii de mişcare este un interval
suficient pentru ca, ţinând cont şi de condiţiile în care s-a desfăşurat cercetarea
să genereze un anumit grad de satisfacţie la subiecţii cuprinşi în studiul realizat.
A reieşit că, din cele 13 persoane vârstnice instituţionalizate, 8 dintre ele au atins
un grad de satisfacţie ridicat în urma şedinţelor de lucru în care au practicat
exerciţiile fizice specifice unor afecţiuni caracteristice vârstnicilor. Acest lucru
poate însemna că, există o nevoie de a permanentiza şi a extinde o astfel de
intervenţie terapeutică, pentru a crea servicii care au în vedere creşterea calităţii
vieţii persoanelor în vârstă instituţionalizate şi chiar a celor îngrijite la domiciliu,
numărul lor fiind oricum insuficient faţă de „cerere”.

Cum am lucrat cu persoanele în vârstă instituţionalizate care au constituit


lotul de subiecţi?
Vârsta înaintată este de regulă însoţită de o creştere a dependenţei şi a
problemelor de sănătate la care se adaugă şi singurătatea, mai accentuată la
categoriile de vârstnici care din motive medicale sunt imobilizaţi pentru o
anumită perioadă.

74
1. Implicarea beneficiarilor (persoane în vârstă instituţionalizate).
Programul de mişcare desfăşurat cu persoanele în vârstă instituţionalizate
a avut ca scop să aducă o schimbare pozitivă în viaţa acestora, să-i ajute
să depăşească problemele cu care se confruntă. Desfăşurarea programului
de mişcare şi mai ales acceptarea lui a fost dificilă şi s-a realizat în etape,
deoarece apărea „recunoaşterea propriei incapacităţi de realizare a unor
mişcări”.

2. Procesul de iniţiere a unei persoane vârstnice într-un program de mişcare

şi într-un sistem de servicii, este foarte solicitant şi cere stăpânirea şi


exercitarea la un nivel foarte bun, a cunoştinţelor şi abilităţilor
profesionale. Satisfacţiile celor implicaţi în programul de mişcare pentru
persoanele în vârstă au fost însă, mai mari decât în cazul în care s-ar fi
lucrat cu alte categorii de persoane defavorizate: „...impactul a fost aşa, la
început au fost reticenţi, după care chiar ne spuneau ”copiii noştri”, deci
impactul a fost la început reticenţa, după care a fost chiar foarte bine„
3. În momentul în care persoanele în vârstă cu care am lucrat au început să
simtă efectele benefice ale exerciţiilor fizice aplicate, a fost acordată o
mai mare atenţie modalităţii de lucru implicându-se tot mai mult în
activitatea desfăşurată.
În iniţierea acţiunii am apelat la conversaţii pe tema mişcării şi a efectelor
terapeutice ale exerciţiului fizic pentru categoriile de populaţie căreia ne
adresăm şi afecţiunile cărora le răspundem, exerciţiu care practicat sistematic
le poate îmbunătăţi starea de sănătate fizică şi psihică; ulterior am continuat cu
desfăşurarea programului de mişcare oferit.

Evaluarea capacităţilor de coordonare a mişcărilor


Am realizat două evaluări, una pentru început (iniţială) şi alta pentru
situaţia post-intervenţie, după 6 luni. În timpul programului de intervenţie.

75
Deşi au fost cuprinse în cercetare doar 13 persoane în vârstă, menţionăm
mai multe aspecte:
Rezumând, putem afirma că s-a produs o creştere evidentă calitativă şi
cantitativă în privinţa efectelor activităţii fizice desfăşurate cu persoanele
vârstnice instituţionalizate cuprinse în cercetare. Am căutat să implicăm tot mai
mult persoanele în vârstă în programul de mişcare. Am urmărit refacerea
potenţialului de mişcare, astfel încât vârstnicii au devenit mai încrezători în ei.

Nevoia de mişcare a persoanelor vârstnice instituţionalizate a fost


identificată pe primul plan, care alături de nevoia de relaxare face parte dintr-un
complex de nevoi (individuale, de grup şi comunitare) între care există legături
strânse;
Identificarea nevoii de mişcare într-o cercetare anterioară desfăşurată în
anul 2005 pe un eşantion de 118 persoane în vârstă instituţionalizate (Asociaţia
„Bunătatea” Arad) a constituit punctul de plecare al programului de intervenţie
centrat pe mişcare (activitate fizică). De exemplu, lipsa de informaţie sau de
integrare socială a unei persoane în vârstă sunt categorii de nevoi pentru care
serviciile furnizate trebuie să fie de informare, consiliere, activare socială.
Evaluarea iniţială a constituit o procedură destul de eficientă pentru a identifica
nevoile reale ale persoanelor vârstnice instituţionalizate. Evaluarea iniţială a fost
făcută pe baza metodologiei descrise de către o echipă de lucru
multidisciplinară. În urma analizării diagnosticului dat de medicul geriatru, în
strânsă legătură cu beneficiarul, au fost stabilite nevoile sociale ale acestuia şi i
s-a propus un program de reabilitare socială.

Evaluarea complexă pe baza Fişei socio-medicale cuprinde: date personale,


evaluare socială, evaluarea stării de sănătate, evaluarea gradului de dependenţă,
rezultatele evaluării în grade de dependenţă, serviciile sociale şi socio-medicale

76
(de îngrijire) apte să răspundă nevoilor identificate, dorinţelor persoanei
vârstnice evaluate, măsura în care oferta de servicii poate acoperi nevoile
identificate, concluziile şi Planul de îngrijire (referiri la gradul de dependenţă, la
locul în care necesită să fie îngrijit – domiciliu sau în instituţie, posibilităţi reale
de a realiza îngrijirile, persoanele care efectuează îngrijirile, etc.)

În funcţie de informaţiile furnizate de evaluarea iniţială, evaluarea complexă se


alcătuieşte un plan de îngrijiri socio-medicale corespunzător nevoilor
identificate. Planul de îngrijiri este documentul pe baza căruia se vor derula
activităţile necesare pentru remedierea situaţiei vârstnicului. Planul
individualizat de asistenţă şi îngrijire este redactat sub formă de tabel şi
cuprinde următoarele:

1. sarcini şi resurse de asistenţă socială,


2. sarcini şi resurse ale altor membri echipei de îngrijiri (kinetoterapeut,
maseur, medic, sociolog),
3. lista problemelor vârstnicului,
4. lista schimbărilor preconizate (obiectivele),
5. estimarea costurilor îngrijirii,
6. repere pentru evaluarea progreselor beneficiarului (când se va testa
satisfacţia beneficiarului, ce metode şi instrumente sunt utilizate pentru
evaluările intermediare).

Satisfacerea nevoii de mişcare a persoanelor în vârstă


Specialiştii din diverse domenii care se ocupă de persoanele în vârstă
converg prin a recunoaşte că vârstnicii au în medie, raportat la restul populaţiei o
satisfacţie de viaţă mai mare, concomitent cu o tot mai redusă participare la viaţa
socială. Satisfacţia de viaţă mai ridicată se datorează reducerii nivelului de
expectanţă şi face ca nevoile exprimate ale celor vârstnici să fie cu precădere

77
canalizate spre aspectele grave socio-medicale, cele de socializare fiind lăsate
oarecum în umbră.

În investigaţia pe care am realizat-o pe cele 13 persoane vârstnice


instituţionalizate, care au beneficiat de un serviciu de terapie prin mişcare oferit
de echipa de lucru care a activat în proiect, am urmărit să vedem care este gama
de mişcări pe care persoanele în vârstă instituţionalizate pot să le realizeze şi în
ce măsură ele au şi efecte benefice asupra psihicului lor şi a integrării sociale.

Dintre nevoile persoanelor vârstnice instituţionalizate care au fost


satisfăcute putem menţiona:
 posibilitatea de a face vizite (la 7 din 13 vârstnici)
 şansa de a ieşi din instituţie (5 din 13 vârstnici),
 „ieşirea din monotonie” (1 caz).
Am urmărit de asemenea să vedem care sunt aşteptările persoanelor vârstnice
instituţionalizate referitoare la problemele pe care le au („Care credeţi că vor fi
principalele greutăţi de care vă veţi lovi în continuare”). Aici proporţia
anticipărilor între medical şi social s-a schimbat, 10 din 13 vârstnici fiind de
părere că vor avea probleme medicale: de mobilitate, de vedere, în general cu
sănătatea, etc.

Aprecierea eficacităţii programului de mişcare aplicat privind


pregătirea psihomotrică a persoanelor în vârstă instituţionalizate

Rezultatele cercetării prealabile


În cadrul cercetării prealabile a fost efectuată analiza teoretică (şi
generalizarea) a datelor oferite de literatura de specialitate, au fost culese şi
puse în valoare cât mai multe date despre activitatea fizică din perspectiva
vârstei a treia (date obţinute prin: studierea documentelor, analiza rezultatelor

78
în ceea ce priveşte cercetarea efectuată în anul 2005, pe un eşantion de 160 de
persoane vârstnice instituţionalizate de la Căminul de bătrâni Asociaţia
„Bunătatea” Arad, analiza nivelului condiţiei fizice a persoanelor în vârstă,
studierea răspunsurilor la interviul aplicat). Corelarea tuturor informaţiilor
obţinute ne-au oferit o imagine de ansamblu asupra modului cum se poate
desfăşura activitatea fizică la nivelul acestei categorii de persoane. De aici a
reieşit necesitatea optimizării modalităţilor de intervenţie la acest nivel în
vederea realizării obiectivelor propuse şi obţinerii efectelor terapeutice
estimate în cele mai bune condiţii.

După opinia noastră, aceste lipsuri sunt motivate prin faptul


nerespectării, în primul rând, a principiului sistematizării şi continuităţii în
aplicarea unui program de mişcare, principiu care se bazează pe anumite legităţi
psiho-fiziologice ale formării deprinderii, şi anume în episodizarea, întreruperea
mecanismului de însumare succesivă a efectelor cumulative.
Exerciţiul fizic este un important adjuvant al terapiei anti-osteoporotice.
1. În urma unei activităţi fizice specifice de o durată de 20-30 de minute, de 2-3
ori pe săptămână putem menţine şi chiar creşte – între anumite limite –
densitatea masei osoase (deşi densitatea masei osoase la vârsta a treia
depinde de masa osoasă acumulată în tinereţe prin activitate fizică).
deprinderilor, în depăşirea interferenţelor negative şi în corectarea
deprinderilor greşite. Fiind o mişcare conştientă a muşchilor în raport cu
mişcarea intenţională coordonarea mişcării trebuie înţeleasă ca un proces de
dirijare şi reglare. Persoanele care dispun de capacităţi de coordonare bine
dezvoltate vor reuşi să înveţe mai uşor şi să-şi însuşească mişcările mai
repede.

Testarea capacităţii de coordonare au fost efectuate prin tehnici de


măsurare:
– testul de coordonare psiho-motrică;

79
– testul „Flamingo” – evaluarea echilibrului;
– testul Matorin (cu rotire spre stânga şi cu rotire spre dreapta) –
evaluarea coordonării generale.

Rezultatele testării capacităţii de coordonare


Testul de coordonare senzomotric (cm). Indicatorii de coordonare
senzo-motrici, testarea iniţială au o valoare medie de 32,08 cm – calificativ
satisfăcător, iar la testarea finală valori de 23,17 cm – calificativ bine. Valorile
lui „T” – 0,71 (tabel 1) sunt mai mici decât „P” (pragul de semnificaţie). Cu
toate că se observă o îmbunătăţire a calificativului de la satisfăcător la bine,
creşterea este nesemnificativă.
Deoarece datele au fost calculate în valoare absolută, cu plus (+) şi
minus (–) şi implicit în final s-a luat valoarea absolută, coeficientul de
variabilitate, intervalul de semnificaţie şi abaterea standard apar cu valori foarte
mari (tabel 2 şi 3).

Tabelul 1. Indicatorii statistici pentru parametrii coordonării la persoanele


vârstnice testate.
Indicatorii testaţi X ± Em
P0,05
T.I. T.F. T.
Test coordonare senzo – 32,08 23,17
0,71 < 2,20
motorie (cm)* ± 10,18 ± 7,23
Testul „Flamingo” (echilibru) 14,26 16,46
0,60 < 2,20
± 2,34 ± 2,82
Testul Matorin 330,83 348,33
1,69 < 2,20
Rotire la stânga (grade) ± 7,63 ± 6,94
Rotire dreapta (grade) 341,67 355,00
2,24 > 2,20
± 3,66 ± 4,69
T – s-a calculat între indicatorii iniţiali şi finali
P1 – este cel din tabelul lui Ficher la pragul de semnificaţie de 0,05, în
conformitate cu eşantionul cercetat

80
* rezultatele sunt date în valoare absolută
Tabelul 2. Rezultatele obţinute de persoanele vârstnice la testele de
coordonare.(T.I.)
Coeficient
Abatere Interval de
de Eroarea
Suma Media a semnificaţ
Parametrul R/C variabilita medie
standard ie
te
Σ X S Cv Em ∆
Testarea iniţială
Test Rezultat 385 32,08 35,25 109,88% 10,18 22,40
coordonare
senzo-motorie Calificativ Satisfăcător
(cm) *
Test Rezultat 171 14,26 8,09 56,76 % 2,34 5,14
„Flamingo”
Calificativ Satisfăcător
(sec)
R. stânga 3970 330,83 26,44 7,99 % 7,63 16,80
Test Matorin Calificativ Bine
(grade) R. dreapta 4100 341,67 12,67 3,71 % 3,66 8,05
Calificativ Bine
* Datele sunt calculate în valoare absolută

Testul „Flamingo” – pentru evaluarea echilibrului (sec.) ne dă valori


medii la testarea iniţială de 14,26 sec. şi de 16,46 sec. la testarea finală rata de
creştere fiind 2,20 sec. Valoarea lui „T” este de 0,80 mai mică decât „P” deci
creşterea este nesemnificativă (Tabel 1).
Valorile abaterii standard (S) şi a coeficientului de variabilitate (Cv) sunt
mari, ceea ce denotă că valorile înregistrate de componenţii grupei au fost
mult deosebite de medie ceea ce indică un colectiv neomogen. Cv – 59,28 %
la T.F. (tabel 3) depăşeşte graniţa celor 35 % având o împrăştiere excesivă.

81
Tabelul 3. Rezultatele obţinute de persoanele vârstnice la testele de
coordonare.(T.F.)
Coeficient
Interval de
Medi Abaterea de Eroarea
Suma semnificaţ
Parametrul R/C a standard variabilitat medie
ie
e
Σ X S Cv Em ∆
Testarea finală
Test Rezultat 278 23,17 25,04 108,05 % 7,23 15,91
coordonare
senzo-motorie Calificativ Bine
(cm)*
Test Rezultat 198 16,46 9,76 59,28 2,82 6,20
„Flamingo”
Calificativ Satisfăcător
(sec)
348,3
R. stânga 4180 24,06 6,91 % 6,94 15,29
3
Test Matorin Calificativ Bine
(grade) R.
4290 355 16,24 4,57 % 4,69 10,32
dreapta
Calificativ Foarte bine
* Datele sunt calculate în valoare absolută

Testul Matorin cu rotire spre stânga (grade). Testarea iniţială are valori
medii de 330,83 grade (tabel 1) iar T.F. de 348,33 grade, având rata de creştere
de 17,50 grade. Valoarea lui „T” este de 1,69 deci mai mic decât „P” creşterea
fiind nesemnificativă.
Abaterea standard este de 26,44 T.I. şi de 24,06 T.F. Coeficientul de
variabilitate are valori de 56,76 % T.I. (tabel 2) şi 59,28 % T. F. (tabel 3) ceea ce
denotă o împrăştiere excesivă a valorilor individuale.

82
Testul Matorin cu rotire spre dreapta (grade). Testul psiho – motor care
evaluează coordonarea generală, cu rotire spre dreapta, are valori medii la
testarea iniţială 341,67 grade şi 355 grade la T.F. Rata de creştere dintre T.I. şi
T.F. este de 13,33 grade. Valoarea lui „T” este de 2,24 deci mai mare decât P0,05,
creşterea fiind semnificativă. (Tabel 1).
Calificativul de bine la T.I. şi foarte bine la T.F.
Abaterea standard şi coeficientul de variabilitate sunt la ambele testări în
limite normale.

Manifestările afectivităţii în mişcare au fost puse în evidenţă prin unele


stări afective produse de:

• intensificarea activităţii musculare – a determinat apariţia voiciunii,


bucuriei şi satisfacţiei în urma efectuării unei mişcări;
• efectuarea unei mişcări mai dificile – a determinat apariţia satisfacţiei
şi încrederii în forţele proprii;
• pregătirea pentru efectuarea unei mişcări – a determinat apariţia
neliniştii, apatiei, indiferenţei şi mobilizării afective;
• desfăşurarea acţiunilor de mişcare – a determinat apariţia bucuriei şi
mobilizării.

Pentru persoanele vârstnice instituţionalizate, terapia prin mişcare a


reprezentat şi un “canal de comunicare” atunci când subiecţii au avut
dificultăţi în exprimarea “sinelui” sau când a lipsit comunicarea verbală.

Scopul aplicării terapiei prin mişcare – folosită ca instrument într-un proces


terapeutic complex – a fost de a integra persoana vârstnică instituţionalizată în

83
activitatea de grup în aşa fel încât, orientând-o spre un comportament normal,
aceasta să aibă iniţiativă proprie.

Exerciţiile de relaxare şi influenţare psihomotrică trebuie reluate de


fiecare dată cu încredere în reuşită, ori de câte ori condiţiile interne şi externe ale
persoanei sunt favorizante. Ca orice lucru făcut temeinic şi serios, este imposibil
ca rezultatele să nu survină.

Efectele acestor metode au fost următoarele:

1.Realizarea stării de calm, destindere, care protejează sistemul nervos,


muscular şi visceral de uzură;
2.Dobândirea capacităţii de concentrare, autocontrol şi anticipare, cu rol
important în prevenirea riscului de dezechilibru afectiv sau somatic în faţa unor
situaţii;
3.Reprimarea unor stări neplăcute ca: oboseala, teama, neliniştea,
neîncrederea prin înlocuirea lor cu reversul acestora: odihnă, calm, linişte,
încredere.
4.Perfecţionarea autoreglării funcţiilor vegetative; dilataţie vasculară,
respiraţie calmă, relaxarea musculară;
5.Creşterea capacităţii de autosugestie pozitivă, cu dinamică în creşterea
încrederii persoanei vârstnice în forţele sale proprii.

După aplicarea experimentului s-a obţinut:


Crearea "stării de bine" psihice şi fizice, de reabilitare a stimei de sine si
demnităţii bătrânilor, prin crearea de oportunităţi pentru viaţa sociala: a fi
împreună, activităţi de loisir, etc.;

Schimbarea mentalităţii vârstnicilor de subminare a şanselor menţinerii


îndelungate a "stării de bine" psihice şi fizice, influenţând procesul de
interiorizare a atitudinii publice demobilizatoare. Pierzându-şi încrederea în sine,

84
mulţi dintre ei se autoexclud din viaţa normală. Astfel, experimentul desfăşurat a
readus vârstnicilor stima de sine şi tonusul de viaţă.

Structura motivaţiei pentru practicarea exerciţiului fizic la persoanele în


vârstă instituţionalizate

Tabloul motivaţiei pentru practicarea activităţii fizice are în prim plan atât
factori extrinseci, legaţi de particularităţile metodologiei domeniului (muzica,
calităţile instructorului), cât şi factori intrinseci legaţi de efectele psihofizice
scontate (nevoia de relaxare-compensare, dorinţa de îmbunătăţire a imaginii de
sine).

Am considerat că este necesar să investigăm structura motivaţiei, prin


stabilirea factorilor care au determinat aderarea la un program de mişcare, printr-
un interviu aplicat persoanelor vârstnice instituţionalizate. “Menţionaţi motivele
principale pentru care practicaţi exerciţiul fizic. Am înregistrat mai multe
răspunsuri, diferite ca exprimare, care însă, după o analiză sintetică, au putut fi
grupate astfel: facilităţi de practicare (sală), calitatea instruirii, accesibilitatea
efortului, social, atractivitatea, prezenţa muzicii, progresul personal.

Răspunsurile au fost marcat pe o scală de evaluare notată de la 1 la 5 (1,


reprezentând absenţa atracţiei (deloc) iar 5, atracţia maximă (f. mult), cifrele
intermediare reprezentând nivele intermediare ale atracţiei (2 - puţin, 3 –
moderat şi 3 - mult).

Rezultate şi discuţii
Principalele motive pentru care persoanele în vârstă nu fac mişcare au fost:

 “Nu-mi face plăcere mişcarea în general”;


 “Simt că nu fac faţă cerinţelor” (lipsa competenţei);

85
Motivele cu cele mai mari intensităţi înregistrate au fost:

 Atmosferă plăcută (“Se desfăşoară pe muzică”),


 Efectul de relaxare (“Mă relaxează”),

 Calităţile echipei de lucru (“Datorită instructorilor”).

Prezintă intensităţi moderate şi foarte scăzute în decizia de implicare în


mişcare:

 Progresul perceput (“Simt că progresez de la o şedinţă la alta”),

 Plăcerea de mişcare (“Îmi face plăcere efortul fizic în general”),

 Competenţa (“Efortul e pe măsura condiţiei mele fizice”),

 Controlul greutăţii (“E un prilej de a mai slăbi”),

 Accesibilitatea (“Este uşor de învăţat şi practicat”),

 Varietatea (“Apare ceva nou de fiecare dată”).

Cu intensităţi foarte scăzute şi diferenţe nesemnificative între mediile


înregistrate, regăsim:

 Dorinţa de afirmare a capacităţii motrice (“Este un prilej de a-mi arăta


calităţile”),
 Se desfăşoară în sală.

Evaluarea eficienţei mijloacelor şi procedeelor folosite în practicarea


corectă a exerciţiilor fizice specifice afecţiunilor vârstei a treia.
Studiul s-a bazat pe urmărirea lotului de 13 subiecţi persoane vârstnice
instituţionalizate în Căminul de bătrâni Asociaţia „Bunătatea” Arad. Selecţia
subiecţilor s-a făcut pe baza diagnosticului medical şi a propunerilor de

86
recuperare a persoanelor vârstnice instituţionalizate care au făcut parte din
eşantion.
Implicarea noastră a fost minimă, ea rezumându-se la corectarea
execuţiei unor exerciţii (corectarea modului de succesiune a exerciţiilor).
Exerciţiile utilizate în această perioadă de acomodare au fost efectuate în special
pentru adaptarea organismului la mişcare, urmând ca treptat să introducem
exerciţii specifice afecţiunilor vârstei a treia. S-au executat 2-3 serii pentru
fiecare exerciţiu.
În cadrul primei luni de antrenament am urmărit în special corectitudinea
execuţiei exerciţiilor, precum şi adaptarea respiraţiei la efortul depus. Din cea
de-a noua săptămână de antrenament am trecut la mărirea numărului de exerciţii,
al seriilor şi al repetărilor.
Începând cu a douăsprezecea săptămână am constatat o adaptare a
organismului la efortul depus, fapt ce ne-a determinat ca, faţă de perioada
precedentă, să folosim un număr 8–10 repetări, numărul de serii rămânând
neschimbat (2–3). Această formulă de antrenament am utilizat-o până la sfârşitul
experimentului.
În cadrul acestei perioade am constatat la subiecţi un vizibil progres în
ceea ce priveşte tonusul muscular.
Dacă în prima lună subiectul a învăţat să execute corect mişcarea, în cea
de a doua şi a treia lună de antrenament preocuparea lui s-a axat pe concentrarea
atenţiei din timpul execuţiei. Totodată au început să simtă „gustul progresului“,
lucru foarte important în obţinerea unor rezultate.
Pe perioada experimentului, numărul de antrenamente a fost de 1-2 pe
săptămână. Această structură a programului de mişcare i-a obişnuit pe subiecţi
cu lucrul în echipă.
La sfârşitul experimentului am aplicat probele de control de la începutul
experimentului, majoritatea subiecţilor obţinând rezultate superioare celor
iniţiale.

87
În consecinţă, ne-am propus ca în cadrul acestui experiment să identificăm
nevoia de mişcare a persoanelor vârstnice instituţionalizate şi să le implicăm
într-un program de mişcare.

Am constatat la persoanele în vârstă instituţionalizate că este prezentă


tendinţa de a fi preocupate cu precădere de servicii medicale sau cu caracter
socio-medical şi mai puţin de serviciile cu caracter psihosocial: consiliere,
socializare, terapie comportamentala, etc.
În concluzie putem spune că serviciul social de terapie prin mişcare pentru
vârstnicii instituţionalizaţi trebuie să ţină cont de patologia caracteristică
persoanelor vârstnice, de nevoia lor acută de servicii socio-medicale, dar şi de
necesitatea de le garanta o satisfacere a nevoilor de refacere/recuperare.

Rezultatele obţinute în ceea ce priveşte structura motivaţiei de practicare


a exerciţiului fizic
Cunoaşterea motivelor persoanelor vârstnice instituţionalizate pentru
implicarea în activitatea motrică a fost necesară pentru a ne contura o imagine a
în ceea ce priveşte practicarea sistematică a exerciţiilor fizice (un principiu al
metodologiei tuturor activităţilor corporale, fie ele formale sau non formale,
corective sau numai de loisir.
Faţă de activităţile corporale în general, activitatea fizică desfăşurată a
prezentat particularităţi specifice de aderare motivaţională. Factorii care au
contribuit opţiunea persoanelor vârstnice instituţionalizate pentru practicarea
exerciţiilor fizice au fost:

FACTORI INTRINSECI FACTORI EXTRINSECI


Nevoia de mişcare Atmosfera plăcută
Nevoia de relaxare Calităţile membrilor echipei de lucru:

88
Comportament, comunicare
Percepţia progresului Conţinutul activităţii
Plăcerea de mişcare Varietatea exerciţiilor fizice
Competenţa

Nevoia de mişcare se regăseşte pe primul loc în structura motivaţiei


intrinseci pentru practicarea exerciţiului fizic. A crea practicanţilor toate
condiţiile de reuşită nu înseamnă a ne limita numai la cele materiale (condiţii de
lucru, metode moderne etc) ci şi cele psihologice care să-i pună în stare de
acţiune, să le creeze şi să le întărească motivaţia, să le stimuleze interesul, să-i
pună în situaţia de a-şi mobiliza forţele, de a simţi măsura capacităţii lor şi
gustul reuşitei.

Orientările motivaţionale ale activităţii umane nu sunt rezultatele unor


interese spontane. Ele sunt efectul unui angajament personal şi a unui efort
concentrat. De aceea, în activitatea fizică nu este suficient ca să se ofere
imaginea corectă a diverselor exerciţii fizice (demonstraţii şi explicaţii) sau să
asigure numai supravegherea grupului de lucru (stilul “laise faire”). Trebuie să
fie creată o atmosferă plăcută de lucru şi în acelaşi timp să determine persoanele
în vârstă instituţionalizate să depună eforturile necesare de a descoperi prin
exerciţii variate, plăcerea mişcării şi a ritmului, satisfacţiile realizării unui efort
de rezistenţă.
Subiecţii din grupul de lucru au efectuat două antrenamente pe săptămână.
În primele două săptămâni antrenamentul s-a axat pe exerciţii libere uşoare,
pentru a pregăti corpul pentru noul tip de efort şi anume efortul depus prin
exerciţii fizice desfăşurate la aparate. Efortul s-a îndreptat spre modalităţile de
creştere a interesului pentru exerciţiile fizice, spre cele mai accesibile şi
atrăgătoare mijloace şi metode, cu scopul menţinerii şi întăririi sănătăţii al
socializării prin activităţile corporale, cunoscându-se faptul că sunt şanse mult

89
mai mari ca o persoană în vârstă să practice sistematic activităţile corporale pe
tot parcursul vieţii dacă a fost îndrumată adecvat şi obişnuită să facă acest lucru.

Informaţiile şi datele analizate, precum şi experienţa acumulată, ne


îndreptăţesc să afirmăm că menţinerea şi întărirea motivaţiei intrinseci,
dominantă pentru practicarea exerciţiilor fizice în general, pot fi realizate atunci
când sunt întrunite câteva condiţii esenţiale:
• Convingere – importanţă – necesitate
• Dependenţă – independenţă
• Capacitate – experienţă - satisfacţie
Convingere – importanţă – necesitate. Convingerea că mişcarea are un rol
important în menţinerea şi întărirea sănătăţii şi că este indispensabilă unui stil de
viaţă sănătos. Este condiţia sine qua non pentru continuarea unui program de
exerciţii fizice.
Dependenţă – independenţă. Cel care practică exerciţiile fizice are două
trebuinţe opuse: vrea să se bazeze pe cel care-l instruieşte, să fie condus de
acesta spre atingerea obiectivului dar în acelaşi timp doreşte să fie respectat, să i
se ofere independenţă şi posibilitatea de autoafirmare, de realizare.
Capacitate – experienţă – satisfacţie. Fiecare practicant se simte în interiorul
activităţii dacă face faţă cerinţelor prin propria capacitate, prin experienţa
anterioară. Fiecare mică reuşită, fiecare mic progres îi oferă satisfacţie, plăcere.
Satisfacţie şi plăcere care înseamnă încă un pas spre următoarea reuşită. Aceasta
este o sursă permanentă de întărire a motivaţiei pentru continuarea activităţii,
cheia îndeplinirii cu succes a obiectivelor.

CONCLUZII

90
Rezultatele testelor ne arată că, factorul determinant în procesul
desfăşurare a actelor motrice este capacitatea de coordonare. De asemenea,
persoanele în vârstă fiind puse pentru prima dată în faţa acestor teste au
reacţionat nefiresc, iar performanţele acestora nu reflectă – după părerea noastră
– cele mai veridice rezultate.
În urma analizei rezultatelor obţinute, putem menţiona că nu s-a respectat
principiul privind frecvenţa stimulilor (numărul activităţilor motrice – minimum
3 – propuse sub diferite forme de organizare), astfel încât ei să-şi păstreze
eficienţa, adică să se suprapună peste „urmele” de repetare anterioară.
Aprecierea în etapa iniţială a indicilor privind nivelul unor abilităţi
motrice şi a stării funcţionale a persoanelor în vârstă instituţionalizate, ne-a
demonstrat o antrenare în mişcare insuficientă, cu multe carenţe, fapt ce reiese
din analiza rezultatelor măsurătorilor şi testărilor efectuate asupra eşantionului
cercetat. Cercetările efectuate preliminar indică un potenţial motric redus,
activitate motrică limitată în regimul zilei şi săptămânii, ceea ce permite
constatarea că există o legătură structurală între factorii care au influenţă asupra
activităţii motrice.
Modalităţile de lucru propuse şi aplicate în experimentul realizat de noi
în baza efectelor cumulative ale exerciţiilor fizice aplicate au condus la
îmbunătăţirea parametrilor fizici, motrici şi funcţionali (valorile medii ale grupei
experimentale înregistrând un progres semnificativ, cu sporuri de două ori mai
mari la parametrii funcţionali şi cu o rată de creştere între 0,5 şi 1,0 la parametrii
motrici).
Exerciţiile fizice care au fost cuprinse în programul de mişcare aplicat
(specifice afecţiunilor caracteristice vârstnicilor), având la bază factori dinamici,
cinematici, structurali şi motivaţionali, au optimizat procesul de recuperare a
persoanelor vârstnice instituţionalizate, prin varietatea acţiunilor motrice pe care

91
le-au conţinut, determinând crearea motivaţiei de practicare a exerciţiilor fizice
şi participarea activă în program.
Experimentul realizat a demonstrat eficienţa mijloacelor şi modalităţilor
de organizare aplicate în baza efectelor cumulative ale exerciţiului fizic adaptat
specificului persoanelor în vârstă. Creşterile sunt evidente în favoarea grupelor
experimentale faţă de grupele martor la toate categoriile de teste care au vizat
dezvoltarea fizică şi starea funcţională. Datele prezentate demonstrează faptul că
folosirea modalităţilor propuse de noi contribuie creşterea eficienţei procesului
de recuperare a persoanelor vârstnice instituţionalizate.
Aşadar, rezultatele obţinute experimental au confirmat ipotezele
cercetării. În urma interpretării rezultatelor obţinute am putut desprinde
următoarele concluzii:

1. La nivelul grupului de studiu am constatat o creştere indicilor de


dezvoltare a forţei şi de coordonare a mişcărilor, datorită programului
de pregătire aplicat;
2. Grupul de subiecţi a înregistrat, de asemenea, un progres mic, în toate
cazurile de exerciţii aplicate, fără valori prea mari ale performanţelor;
3. Persoanele vârstnice instituţionalizate s-au acomodat rapid la efortul
fizic şi au aplicat diferite principii de antrenament;
4. Antrenamentul de forţă, pe lângă efectele benefice asupra
organismului, a contribuit la dezvoltarea unor calităţi şi trăsături
moral-volitive;
5. Practicarea sistematică a exerciţiilor fizice a condus la apariţia şi
menţinerea unei stări bune de sănătate a organismului.
6. Motivarea pentru mişcare a persoanelor vârstnice instituţionalizate a
condus la ameliorarea relaţiilor interpersonale şi a dezechilibrelor
emoţionale ale acestora;

92
7. Acordarea unui sprijin personalului care lucrează cu persoana
vârstnică instituţionalizată a fost necesar în majoritatea situaţiilor de
integrare socială;
8. Pe măsură ce motivaţia pentru mişcare a devenit intrinsecă şi a fost
mai mare, implicarea în activitatea fizică s-a realizat mai intens şi
performanţele fizice şi psihice au fost mai mari;
9. Atunci când condiţiile de mediu sunt extrem de favorabile mişcării,
persoana vârstnică se adaptează mai uşor situaţiilor de mişcare iar
evoluţia procesului de integrare socială este mult accelerată;
Persoanele vârstnice se află în stare critică şi din cauza problemelor sociale pe
care le implică posibilitatea redusă de mişcare, uneori fiind în imposibilitate de a
se “îngriji”. Există un număr mare de persoane dependente fără nici un suport
din partea serviciilor publice, a familiilor.

Rezultatele obţinute prin efectuarea acestui studiu ne permit să


afirmăm următoarele:

Sportul şi activitatea fizică oferă o ocazie excepţională de a întâlni alte


persoane şi de a comunica cu ele, de a juca diferite roluri, de a dobândi anumite
competenţe sociale (precum toleranţa, respectul pentru celălalt), de a accepta
diverse atitudini în raport cu activitatea aflată în discuţie (ceea ce favorizează
dezvoltarea personalităţii), de a experimenta emoţii care nu sunt atât de uşor de
cunoscut în alte domenii ale existenţei, de a accepta obiectivul fixat de echipă (şi
de a-l exprima prin cooperare, coeziune etc.), toate acestea nefiind decât unele
dintre cele mai generale procese declanşate de practicarea exerciţiului fizic.
Cum orice tip de sport şi de activitate fizică interesează unitatea corpului
cu spiritul, este necesar să luam în considerare şi problemele care ating
dezvoltarea personalităţii. Astfel, există suficiente elemente care atestă efectul
pozitiv al activităţii fizice asupra imaginii de sine, auto-stimei, anxietăţii,

93
depresiei, asupra tensiunii şi stres-ului, încrederii în sine, energiei, eficienţei şi
stării de bine general.

În final, se poate spune că activitatea fizică în varietatea formelor ei are


implicaţii în satisfacerea tuturor trebuinţelor individului, pornind de la cele
fiziologice – nevoia de mişcare; de siguranţă şi sociale prin sentimentul de
aderenţă la grup, prin varietatea modelelor oferite; trebuinţele relative la EU şi
de auto-realizare prin creşterea stimei de sine prin satisfacerea nevoii de
apreciere, de aprobare socială, de statut; trebuinţele cognitive – prin nevoia de
nou şi satisfacerea curiozităţii; finalizând cu cele estetice - ştiut fiind rolul
mişcării active în dobândirea frumuseţii corporale, armoniei, graţiei şi prin toate
cele de mai sus se poate realiza auto-exprimarea - şansa unei vieţi grefată pe
bucuria mişcării, cu un tonus fizic şi psihic bun, cu posibilităţi crescute de a
evita şi combate stresul (chiar prin refugiul în sport).

În faţa seniorilor nu trebuie să avem gură, ci ochi şi inimă!

94
BIBLIOGRAFIE

ANIANSSON, A.; GUSTAFSSON, E., Physical training in elderly men with


special reference to quadriceps muscle strength and morphology. Clin. Physiol.
1:87-98, 1981.
ALEXE, N., Studii de sociologie, psihologie, biochimie şi metodica educaţiei
fizice şi sportului, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1971.
ALEXE, N., Teoria şi metodica antrenamentului sportiv, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de mâine, 1999.
BIDDLE SJH, FOX KR, BOUTCHER SH (eds), Physical Activity and
Psychological Wellbeing, Routledge, London, 2000.
BOGDAN, C., Geriatrie, Bucureşti, Editura Medicală, 1997.
BOGDAN, C., Teoria antrenamentului sportiv, Arad, Editura Vasile Goldiş,
1998.
BOGDAN, C.; STOIANOVICI, S., Ghid de nursing geriatric, Bucureşti, Editura
Zecasin, 1997.
BONTILĂ, G., Culegere de teste psihologice de nivel şi aptitudini, Bucureşti,
Editura Universul, 1995.
BROWN, D. R., Physical activity, ageing, and psychological well-being. Can. J.
Sports Sci. 17:185-193, 1992.
CARL, C. A., The effects of an exercise program on self-care activities for the
institutionalized elderly, J. Gerontol. 8:282-285, 1982.
COLIBABA EVULEŢ, D., BOTA, I., Jocuri sportive – Teorie şi metodică,
Bucureşti, Editura ALDDIN, 1998.
CHANDLER, J. M; HADLEY, E. C., Exercise to improve physiologic and
functional performance in old ag, Clin. Geriatr. Med. 12:761-784, 1996.
DEMETER, A., Fiziologia sporturilor, Bucureşti, Editura Stadion, 1972.

95
DRAGNEA, A., BOTA, A., Teoria activităţilor motrice, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 2000;
DRAGNEA, A., Antrenamentul sportiv, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1996.
DRĂGAN, I., DEMETER, A., Sport şi sănătate, Bucureşti, Ed. Sport – Turism,
1990.
DUMITRU, GH., Sănătate prin sport pe înţelesul fiecăruia, Bucureşti, Federaţia
Română Sportul pentru Toţi, 1997.
DUMITRU, M., Bătrâneţe activă, Bucureşti, Editura Medicală, 1984.
EPURAN, M., Psihologia educaţiei fizice, Bucureşti, Editura Sport – Turism,
1976.
EPURAN, M., Modelarea conduitei sportive, Bucureşti, Editura Sport–Turism,
1990
EPURAN, M.; MAROLICARU, MARIANA, Metodologia cercetării
activităţilor corporale, Cluj-Napoca, Editura Risoprint, 1998.
FAURE, E., A învăţa să fii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974.
FEERTCHAK, HELENE., Les motivations et les valeurs en psycho-sociologie,
Paris: Armand Colin, 1996.
FIATARONE, M. A.; EVANS, W. J., Exercise in the oldest old, Top. Geriatr.
Rehabil. 5:63-77, 1990.
GORGOS, C., Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, Bucureşti, Editura medicală,
1992; GRENINGER, L. AND KINNEY, M., Therapeutic exercises for older
adults, Dubuque, IA: Eddie Bowers. 1987
HIRTZ, P., SASS, H., Jocurile sportive – solicitări psihomotrice şi de
coordonare – calităţi de coordonare, C.C.E.F.S. Nr. 3 (82) / 1990.
HIRTZ, P., SASS, H., Practicarea jocurilor sportive şi perfecţionarea calităţilor
de coordonare, C.C.E.F.S.
HORGHIDAN, V., Problematica psihomotricităţii, Bucureşti, Editura Globus,
2000.

96
KIDD, J. R., Cum învaţă adulţii. (How adults learn), (traducere de Dumitru, A.).
Bucureşti: EDP. 1981.
LESLIE, D. K.; G. A. FREKANY, Effects of an exercise program on selected
flexibility measures of senior citizens, Gerontologist 4:182-183, 1975.
LESSER, M., The effects of rhythmic exercise on the range of motion in older
adults. Am. Correct. Ther. J. 32:118-122, 1978.
LUDU, V., Îndemânarea şi metodica dezvoltării ei, Bucureşti, Editura
Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, 1969.
MANNO, R., Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, Bucureşti, C.C.P.S.,
1996;
MARTINSEN, E. W., Benefits of exercise of the treatment of depression, Sports
Med. 9:380-389, 1990.
MASLOW, A. H., Motivation and personality, New York: Harpo and Row,
1970.
MEYERS, C., Walking: A complete guide to the complete exercise, New York,
NY: Random House, 1992.
MCAULEY, E.; RUDOLPH, D., Physical activity, aging, and psychological
well-being, J. Aging Physiol. Activ. 3:67-96, 1995.
MITRA, G.; MOGOŞ, A., Dezvoltarea calităţilor motrice, Bucureşti, Editura
Sport – Turism, 1977.
Raport al Comisiei de Experţi ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din anul 1974
ZAMFIR C., ZAMFIR E., Politici Sociale, Ed. Alternative, Bucureşti, 1995

97
UNIVERSITATEA DE VEST TIMIŞOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI SOCIOLOGIE
CATEDRA DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ
PROGRAMUL PHARE – RECONVERSIE PROFESIONALĂ
ÎN ASISTENŢĂ SOCIALĂ

LUCRARE DE ABSOLVIRE

ROLUL TERAPEUTIC AL EXERCIŢIULUI FIZIC LA


PERSOANELE VÂRSTNICE INSTITUŢIONALIZATE

Candidat: Coordonator ştiinţific:


JURCUŢ CAMELIA VIOREL PRELICI

TIMIŞOARA
2006

98