Odontogeneza

Odontogeneza este un proces complex de formare, creștere și

dezvoltare a odontonului(dintele și țesuturile de susținere) care începe
în viața intrauterină și continuă extrauterin până la vârsta de 14-15 ani
(coincide cu formarea apexului M2); dacă luăm în considerare și
molarii de minte atunci procesul poate depăși vârsta de 20 de ani.

În funcție de dentiția care se formează există o odontogeneză a:

-dinților temporari care începe intrauterin în săptămâna 6 (Ic, Il, C) și
se finalizează în jurul vârstei de 4 ani cu formarea completă
rădăcinilor molarilor 2 temporari
-dinților permanenți care debutează în luna 4 i.u. cu formarea
mugurilor M1 și se încheie la 16-20 ani cu închiderea apexurilor M3.

Atât dinții deciduali (temporari) cât și cei permanenți parcurg aceleași

etape evolutive, fără însă ca la un moment dat să se afle în același
stadiu de dezvoltare.

Un dinte parcurge în formarea sa următoarele etape:

o Proliferare celulară;
o Histodiferențiere;
o Morfodiferențiere;
o Apoziție calcară și calcifiere (mineralizare);
o Erupție.

Stadiile morfohistologice prin care trece dintele pe parcursul

formării sale sunt următoarele:
 Lamă epitelială;
 Lamă dentară;
 Mugure epitelial;
 Cupă;

1
  Clopot;
 Folicul.

1. Faza de proliferare

Începutul dezvoltării dentare este marcat de formarea, prin

îngroșarea localizată a epiteliului oral, a două lame epiteliale
primitive, câte una pentru fiecare maxilar. Lamele epiteliale primitive
au formă de potcoavă și corespund ca poziție viitoarelor arcade
dentare.
Debutul fazei de proliferare dentară are loc în săptămânile 5-6 i.u.
la nivelul lamei epiteliale primitive unde prin invaginarea în
mezenchim și proliferare se formează două lame epiteliale:
-una externă (lama vestibulară) din ea se va forma vestibulul bucal;
-una internă (lama orală sau lama dentară primară) din ea se vor
forma mugurii dentari.

Ulterior la nivelul lamei dentare primare au loc 2 proliferări

celulare:
-una distală (o alungire distală) care formează lama dentară distală
în luna 4 i.u.
-alta internă -lama dentară secundară -luna 5 i.u.

Lamele dentare vor da naștere prin proliferare celulară în

anumite puncte mugurilor epiteliali dentari.
Astfel:

Din lama dentară primară iau naștere mugurii dinților temporari:

-Ic, Il,C temporari în săptămâna 7 i.u.

-M1 temporar săptămâna 8 i.u.

-M2 temporar săptămâna 10 i.u.

2
Din lama dentară secundară iau naștere mugurii dinților
permanenți de înlocuire (succesionali):

-Incisivi-luna 5 i.u.

-Canin-luna 6 i.u.

-PM1- în preajma nașterii

-PM2-luna 10 e.u.

Din lama dentară distală iau naștere mugurii dinților permanenți

de completare (accesionali):

-M1-luna 4 i.u.

-M2-luna 8 e.u.

-M3-la vârsta de 3-5 ani.

.
2 Faza de Histodiferențiere

Stadiul de cupă
Dintele se găsește acum în stadiul de „cupă” , legătura acestuia
cu lama dentară se face printr-un cordon epitelial numit
„gubernaculum dentis” care în această fază a dezvoltării se alungește
și se subțiază.
În faza de cupă continuă procesele de proliferare celulară,
începând de asemenea și procesele de histodiferențiere celulară care
debutează la nivel epitelial, apoi mezenchimal , urmând a se
definitiva în faza de clopot.
La nivel epitelial începe histodiferențierea cu formarea
organului smaltului.
La nivel mezenchimal începe histodiferențierea cu formarea
papilei dentare.
3
Stadiul de clopot:

În acest stadiu predomină procesele de histodiferențiere în urma

cărora se vor definitiva următoarele structuri:
 Organul smalțului(origine ectodermică)
 Papila dentară, din care se vor forma dentina și pulpa dentară
(origine mezodermică)
 Sacul folicular din care se vor forma cementul, osul alveolar și
ligamentele alveolo-dentare(origine mezodermică).

Organul smalțului

Este alcătuit din mai multe straturi diferențiate și anume:

 Epiteliul adamantin extern, care constituie un perete
convex protector, format dintr-un singur rând de celule cubice
cu citoplasmă puțină, săracă în organite celulare;
 Epiteliul adamantin intern, coafează papila dentara și este
format din celule înalte ,bogate în colagen, care se vor
diferenția în celule hexagonale numite preameloblaste. În
momentul în care își vor începe activitatea se vor numi
ameloblaste sau adamantinoblaste (celule care vor forma
matricea smalțului ).
 Rețeaua stelată sau pulpa smalțului, separă cele două epitelii
și este formată din celule stelate și lichid mucoid bogat în
săruri minerale. Celulele acestui strat sintetizează și secretă
glminoglicaniicoza (mucopolizaharide) care au proprietăți
hidrofile și atrag apa în organul smalțului.
 Stratul intermediar, situat între epiteliul adamantin intern și
rețeaua stelată este un strat de celule cuboide, cu nuclei mari,
mitocondrii și reticul endoplasmatic granular. Ar avea rol în
controlul distribuției lichidului în interiorul ameloblastelor,
iar prin enzimele sale(acid ribonucleic și fosfataza alcalină)
contribuie și la formarea smalțului;
4
  Membrana bazală, separă epiteliul adamantin intern de
papila dentară și reprezintă viitoarea joncțiune
amelodentinară.

La baza clopotului epiteliul adamantin extern și intern se

unesc(la nivelul viitorului colet) și se reflecta în unghi ascuțit în
țesutul mezenchimal, unde proliferează și se invaginează formând o
teacă epitelială ce înconjoară dintele, teaca lui Hertwig , căreia îi
revine rol important în modelarea rădăcinii.

Papila dentară (DP)

Formată din țesutul mezenchimal condensat în porțiunea

invaginată a organului de smalț. Este precoce vascularizată , iar
celulele periferice, separate prin membrana bazală de organul
smalțului supraiacent se multiplică activ, apărând două zone:
• Zona centrală-viitoarea zonă centrală a pulpei dentare
• Zona periferica- viitoarea zonă dentinogenetică ( cu rol în
producerea matricei organice a dentinei)

Prin fragmentarea membranei bazale, preameloblaștii(de la

nivelul epiteliului adamantin intern) induc diferențierea celulelor
mezenchimale periferice în odontoblaști, trecând prin etapa de
fibroblaști.

Sacul folicular

Format din condensarea țesutului mezenchimal în jurul

mugurelui va diferenția celule specializate pentru formarea
cementului (cementoblaști), a osului alveolar (osteoblaști) , precum
și a elementelor de susținere a dintelui (fibroblaști). La nivelul lui se
formează o rețea vasculara bogata, plexul peridentar.

5
 Lama dentară și legătura mugurilor cu ea dispar progresiv prin
invadarea țesutului mezenchimal.

Astfel sacul folicular al dinților temporari va fi inserat direct la

membrana mucoasei bucale. Dinții permanenți de înlocuire prezintă
un gubernaculum individual. Cei trei molari au un sac folicular și un
ligament gubernacular comun.

4.Faza de apozitie calcara si calcifierea(mineralizarea)

Sunt fazele care desăvârșesc formarea dintelui, prin depunerea

componentelor anorganice pe matricele organice ale smalțului și
dentinei, dezvoltate în primele trei faze.

Debutul calcifierii are loc la nivelul dentinei: stratul de

predentină de la nivelul cuspizilor sau marginilor incizale,
transformându-se în dentină, pe măsură ce se realizează
mineralizarea. Depunerea sărurilor minerale va avea loc în jurul
prelungirilor Tomes.

Inițial se formează fosfatul de calciu amorf ce cristalizează mai

întâi sub forma de ace fine, apoi de cristale de hidroxiapatită
Ca10(PO4)6(OH)2 care, prin aglomerare, vor forma globule
hemisferice de mărimi diferite(calcosferitele Beltrami);

Procesul de mineralizare se face după principiul precipitării unor

substanțe cristaline, dispersate într-un mediu coloidal. Calcifierea nu
se face omogen, ci pornind de la focare mici sferice -calcosferitele
Beltrami, care cresc progresiv și se unesc între ele. În unele zone
mici, cu contur neregulat, mineralizarea este mai puțin intensă, cum
ar fi zonele de dentină interglobulară (spațiile Czermack) care sunt
interpretate ca zone de hipocalcifiere.

6
 Mineralizarea dentinei se face prin 3 modele de calcifiere:
• Modelul linear, întâlnit la nivelul dentinei periferice-situata sub
smalț sau cement-este o dentină mai puțin mineralizată și se
presupune că s-a format înainte ca odontoblaștii să își
diferențieze fibrele Tomes;
• Modelul globular se întâlnește în cea mai mare parte a dentinei
circumpulpare, este alcătuita din unități metabolice dentinare și
dentină intertubulară;
• Modelul combinat.
Unitatea metabolică dentinară este alcătuita din: prelungirea
citoplasmatică a odontoblastului(fibra Tomes), spațiul
pericitoplasmatic care o înconjoară, canaliculul(tubușorul) dentinar
care o conține, un manșon de dentina peritubulară.
Elaborarea predentinei și mineralizarea ei se fac ritmic, pauzele
fiind marcate de liniile Owen(dispuse concentric fata de camera
pulpara la intervale de 20 microni), iar depunerile zilnice de 5 microni
sunt marcate de liniile de creștere von Ebner.

Dentina propriu-zisă conține 70% minerale, 18% componentă

organică și 12% apă.

Tipuri de dentină:

• Dentina primară-apare în perioada de formare a dintelui

• Dentina secundară- apare după formarea rădăcinii, procesul
continuând atâta timp cât pulpa este vie, contribuie la reducerea
uniformă a volumului camerei pulpare, iar structura ei nu diferă
mult de a dentinei primare
• Dentina de reacție sau iritație(dentina terțiara)- se produce ca o
reacție de apărare la iritarea odontoblastelor (traumatisme,
carii ). La persoanele vârstnice sau în cariile cronice apare o
dentină scleroasă, caracterizată prin depuneri de săruri minerale
cu obliterarea canaliculelor dentinare.
7
Mineralizarea matricii organice a smalțului

Se face printr-un dublu mecanism:

 De retragere a apei și a surplusului de material organic cu
digerarea lui la nivelul ameloblastului, mecanism care duce la
creșterea concentrației de ioni de calciu și fosfat în matricea
organică a smalțului;
 Depunerea de săruri minerale și cristalizarea lor: ionii de calciu
și fosfat ajunși în jurul clopotului, străbat prin dializa epiteliul
adamantin extern, ajung in pulpa smalțului unde suferă
modificări biochimice și o parte din ei sunt depozitați; de aici
ionii sunt transportați în stratul intermediar care, datorita
bogăției in fosfataze alcaline și acizi ribonucleici, joacă un rol
activ în depozitarea și transportul ionilor; apoi ionii trec spre
matricea organică de la polul secretor al ameloblastului.

Mineralizarea se desfășoară în două etape:

• În prima etapă se produce o încărcare lentă de 30 % cu săruri
minerale prin formarea fosfatului de calciu amorf
• Încărcarea rapida cu săruri minerale până la concentrația de 96%
pentru dinții permanenți și 93% pentru dinții temporari.
Depunerea de smalț organic și mineralizarea lui se face ritmic și
succesiv cu depunerea și mineralizarea straturilor de dentină; începe
de la nivelul joncțiunii amelo-dentinare spre suprafața dintelui și de la
vârful cuspizilor/mijlocul marginii incizale spre colet, în detrimentul
pulpei smalțului; ea se retrage până când EAI involuat se unește cu
EAE, formând cuticula smalțului (membrana Nassmith), care astfel
devine un epiteliu de acoperire al coroanei dentare, ferind smalțul de
resorbția țesutului conjunctiv înconjurător.

8
 Ritmicitatea depunerii de smalț este marcată de striile Retzius
care, pe secțiune transversală coronară, apar sub forma unor inele
concentrice situate la distanțe egale (30 microni).

Amelogeneza încetează odată cu debutul formării rădăcinii dintelui.

Cristalele sunt constituite 98% din hidroxiapatită cu un raport

Ca/P=2,15, în rest fosfat octocalcic, dicalcic si tricalcic. În funcție de
capacitatea hidroxiapatitei de a face schimburi ionice sunt prezente
și alte elemente minerale: Mg, N, K, F, Cu, Zn, Mn, unele sub forma
de urme.

ODONTOGENEZA RADICULARĂ

Formarea rădăcinii debutează în momentul în care coroana

dentară este complet formată și este dependentă de interacțiunea
dintre structurile epiteliale și cele mezenchimale. În aceasta etapă a
odontogenezei un rol esențial îi revine Tecii lui Hertwig care
prefigurează și inițiază formarea dentinei radiculare. Această
structură ia naștere în faza de clopot la locul de unire al epiteliului
adamantin extern cu cel intern și se dezvoltă ca un inel (manșon) la
baza mugurelui dentar.
După un parcurs vertical, teaca epitelială, se orizontalizează şi
înconjoară papila dentară, separând-o de sacul folicular;Astfel se
delimitează un teritoriu pulpar care comunică cu sacul dentar
înconjurător printr-un foramen nou format- foramen primar-prin care
pătrund elementele vasculare si nervoase.

Odontogeneza radiculară cuprinde urmatoarele procese:

 Dentinogeneza
 Cementogeneza
 Formarea desmodonțiului
 Formarea osului alveolar.

9
Celulele specializate în formarea structurilor dentare radiculare
provin din fibroblastele care se specializează și se diferențiază în
diferite tipuri de celule :
 Odontoblaste- rol în producerea dentinei radiculare;
 Cementoblaste- cu rol în producerea cementului;
 Osteoblaste- cu rol în producerea osului alveolar;
 Fibroblaste- cu rol în producerea ligamentelor dento-alveolare.
Astfel aceste celulele specializate își au originea în diferite structuri
formate în faza de clopot:
 Odontoblastele provin din stratul extern al papilei dentare;
 Cementoblastele provin din stratul intern al sacului folicular;
 Osteoblastele provin din stratul extern al sacului folicular;
 Fibroblastele provin din stratul intermediar al sacului folicular.

Dentinogeneza radiculară
Teaca epitelială este alcătuită din două straturi de celule:
-intern: alcătuit din celule cuboidale;
-extern: alcătuit din celule aplatizate.
Stratul intern al tecii epiteliale induce diferențierea fibroblaştilor
de la periferia papilei în odontoblaști, dinspre colet spre zona
diafragmatică; odontoblaștii devin funcționali, sintetizează și secretă
matricea organică dentinară, ce se depune centripet în jurul
prelungirilor Tomes , corpul celular retrăgându-se; mineralizarea
matricei organice dentinare radiculare se desfășoară similar cu cea de
la nivelul dentinei coronare.
10
 Teaca Hertwig poate prezenta defecte de dezvoltare mai ales spre
porțiunea diafragmatică, cu apariția unui canal lateral, secundar
datorat lipsei dentinogenezei la acest nivel.
Owens, în 1974, descrie tecii epiteliale două porţiuni:
• o porţiune diafragmatică (orizontală) care delimitează foramenul
primar;
• teaca propriu-zisă(porțiunea verticală) , este partea, aplicată pe
peretele extern al rădăcinii.
Zona diafragmatică este fertilă; proliferarea tecii epiteliale se
realizează la acest nivel cu formarea celulelor specializate în
producerea dentinei și cementului , coroana fiind împinsă pe măsura
edificării rădăcinii; acest proces poate fi asemuit cu o construcţie care
este ridicată progresiv prin adăugarea de cărămizi la nivelul temeliei.
Ȋn porţiunea tecii propriu-zise, depunerea dentinei radiculare, se
produce dinspre cervical inspre apical cu degenerarea epiteliului tecii,
fragmentarea şi dispariţia sa; pot persista resturi epiteliale printre
fibrele ligamentului alveolo-dentar (resturi epiteliale Malassez), care
pot degenera chistic.
Rădăcinile pluriradicularilor se formează prin proliferarea
stratului intern al tecii sub formă de lame epiteliale spre centrul
papilei dentare, cu formarea a 2-3 manșoane, câte unul pentru fiecare
rădăcină.
Formarea cementului este un proces continuu ce se
desfășoară în două etape:

1.Lentă: prin dispariţia tecii Hertwig dinspre cervical spre apical,

fibroblastele sacului folicular (celulele interne) rămân în contact cu
dentina radiculară mineralizată; sub inducția acesteia fibroblastele se
transformă în cementoblaste; ele secretă precementul (cementoid),

11
alcătuit din substanță fundamentală și o textură de fibre colagene fine,
având aspect granular; după depunerea precementului,
cementoblastele se retrag în spatele matricei secretate; urmează
mineralizarea precementului cu formarea cementului fibrilar (primar);
el se depune în straturi succesive, paralele cu axul radicular pe toată
lungimea rădăcinii; în treimea cervicală, cementul fibrilar are o
grosime de 18-30 microni, iar în treimea apicală 200 microni; în
cementul fibrilar se încorporează extremitatea fibrelor Sharpey .
2. Rapidă: formează cement celular și are loc în perioada funcțională a
dintelui (după atingerea planului ocluzal); fibroblastele din sacul
folicular, sub influenţa stimulilor parodontali, se transformă în
cementoblaste , care secretă cementoid; datorită vitezei procesului,
cementoblastele nu mai au timp să se retragă în spatele matricei
secretate, ele rămânând înglobate la acest nivel; după mineralizare
cementoblaști se transformă în cementocite, fiind adăpostite în
lăcașuri (cementoplaste).

Formarea osului alveolar

Ȋncepe la nivelul coletului dentar, odată cu edificarea rădăcinii,
celulele mezenchimale externe din sacul folicular, sub inducţia
dentinei radiculare mineralizate, se diferenţiază în osteoblaşti, care
secretă matricea organică a osului alveolar în straturi succesive;
aceasta se mineralizează formând ţesutul osos embrionar care prin
remanieri ulterioare se transformă în ţesut osos matur; pe măsura
formării, osul alveolar încorporează fibrele Sharpey (extremitatea
alveolară).
Iniţial mugurii dinţilor temporari sunt situaţi împreună cu cei ai
dinţilor definitivi într-o alveolă comună;odată cu debutul formării
radacinii dintelui temporar acesta isi formeaza o alveolă proprie.
Formarea desmodontiului

12
 Fibroblaştii din zona centrală a sacului folicular, dinspre cervical
spre apical, sintetizează și secretă molecule de colagen care, prin
polimerizare, formează fibre de colagen; acestea își încorporează o
extremitate în osul alveolar, iar cealaltă extremitate în cement;
structurarea are loc odată cu intrarea dintelui în funcție.
Formarea fibrelor începe atât în osul alveolar cât și în cement;
cele din osul alveolar cresc mai repede și au extremități ramificate
spre deosebire de cele din cement care sunt scurte și mai dense; unirea
lor are loc la nivelul jumătății spațiului parodontal; funcția ocluzală
face ca fibrele principale să se îngroașe și să devină continue între os
și cement.
Pe măsură ce se depune cementul periapical fibrele ligamentului
îşi modifică orientarea, devenind radiare cu inserție cementară și
osoasă.
Procesul de formare al rădăcinii este concomitent cu cel al
formării osului alveolar și al desmodonţiulu i; cu deosebirea că
ritmurile de dezvoltare sunt diferite.

Erupția dentară
Erupția reprezintă ultima fază a odontogenezei, constituind un
proces fiziologic complex, strâns legat de dezvoltarea generală a
organismului și influențat de factori genetici, neuro-endocrini,
metabolici, dar și de factori loco-regionali.
Procesul erupției dentare debutează odată ce coroana dintelui
este mineralizată complet; parcurge o fază intraosoasă (începe când
1/3 din rădăcină este formată) , apoi o fază intraorală și se încheie în
momentul in care dintele a migrat mezial până a atins vecinul situat
anterior și vertical până ajunge în planul de ocluzie.

13
Mecanismul erupției - nu este elucidat, existând o serie de teorii care
susțin diferite mecanisme de eruptie care insa nu elucidează complet
acest proces extrem de complex. Exista însă o serie de factori
implicați in acest proces al erupției și anume:
• Formarea rădăcinii, care ar determina deplasarea coroanei spre
suprafața crestei alveolare;
• Elongația pulpară, consecutivă creșterii la nivelul extremității
ei bazale, nivel la care zona proliferativă pulpară este separată
de țesutul periapical prin epiteliul diafragmatic al tecii Hertwig;
• Ligamentul în hamac al lui Sicher, formațiune fibroasă de la
nivelul părții bazale a sacului folicular, care ar avea rol în
amortizarea presiunilor dezvoltate de creșterea volumului
pulpar, transformându-le în forțe de presiune a dintelui spre
suprafață;
• Presiunile sanguine din vasele parodontale și din regiunea
pulpei radiculare ar fi un alt factor stimulator al erupției;
• Apoziția osoasă din zona apicală sau creșterea diferențiată a
dinților și osului ar determina migrarea dentară.
Un rol important în deplasarea intra osoasă ar reveni și resturilor
epiteliale din gubernaculum dentis (formațiune care leagă mugurele
de lama dentară, subțiată și disociată prin mezodermizare), care prin
anastomozele lor, ar săpa adevărate cavități în os, favorizând
alunecarea coroanei și dirijând direcția de erupție.
Drumul parcurs de dinte în erupția sa intra-osoasă este cunoscut
ca "iter dentis". Din iter dentis, coroana pătrunde în dermul
subgingival unde resturi epiteliale din lama dentară o ajută din nou să
progreseze. Epiteliul pericoronar vine în contact cu epiteliul gingival
moment în care se produce dehiscenţa și vârful coroanei îşi face
apariţia în cavitatea orală.

14
 Epiteliul adamantin redus (rezultat din unirea epiteliului
adamantin intern și extern) unit cu epiteliul gingival înconjoară
dintele ca o bandeletă, constituind inserţia epitelială. Pe măsură ce
coroana îşi continuă ascensiunea , inserţia coboară, astfel încât în
momentul intrării în planul de ocluzie se află la nivelul joncțiunii
smalț-cement. Se formează astfel sulcusul gingival, coroana rămânând
protejată de o cuticulă secundară considerată de unii ca un produs al
epiteliului.
Mecanismul de erupție al molarilor doi și trei, are anumite
particularități, legate de faptul că iter-dentisul și gubernaculumul lor
nu-i leagă direct de gingie ca pe molarul de șase ani, ci par legați de
gubernaculum acestuia. Implantarea gubernaculară a molarului doi
permanent va determina o creștere oblică spre coletul molarului de
șase ani
Spațiul retromolar provenit din creșterea osoasă este de cele mai
multe ori suficient pentru ca molarul doi permanent, sprijinindu-se pe
fața distală a primului molar, să-și redreseze curba de erupție și să
erupă vertical.
MugureIe molarului de minte pare la rândul său a fi legat de
molarul doi și el își redresează mai greu curba de erupție. De multe ori
, însă, datorită direcției de creștere spre coletul molarului doi, nu poate
depăși obstacolul creat de coroana acestuia, rămânând astfel inclus.
Oblicitatea zonei unghiului goniac se adaugă la oblicitatea sacului
dentar, ceea ce favorizează incluziile chiar în situațiile în care spațiul
între molarul doi și ramura ascendentă a mandibulei ar părea suficient.
Malpoziția mugurelui determină și malformații radiculare, care
perturbă și mai mult procesul eruptiv. Această situaţie a mugurilor
molarilor doi și trei, explică compresiunile mecanice dinspre distal
spre mezial asupra întregii arcade.

15
 La nivelul maxilarului superior tuberozitatea permite poziții de
erupție mai variate, dar de obicei spre vestibular, atât a molarului doi
cât mai ales a molarului de minte.
În acest interval lung al odontogenezei, factorii care o
influențează par să își selecteze perioadele de acțiune:
• Factorii generali marchează dezvoltarea odontonului, inclusiv
poziția mugurilor și faza intra osoasă a procesului de erupție.
Poziția mugurilor poate fi influențată și de dinții vecini și starea
lor.
• Faza intra orală a erupției este sub influenţa factorilor
masticatori. Poziția finală, armonioasă a dinților pe arcadă este
dictată de echilibrul dintre grupele musculare intra și extra orale
(musculatura limbii, obrajilor și buzelor), care constituie așa
numitul - culoar dentar. Un dezechilibru între aceste grupe
musculare va putea determina anomalii de poziție dentară.
• În faza ocluzală sau funcțională, influenţa musculaturii se
realizează prin intercuspidare, dintele având astfel rol și în
dezvoltarea aparatului dento-maxilar, proprioceptorii
parodontali constituind un sistem de autoreglare deosebit de
sensibil.
Dacă în erupția sa dintele nu își întâlnește antagonistul, fie că
acesta întârzie să erupă, fie a fost extras, el își continuă evoluția
depășind planul de ocluzie, chiar până la contactul cu rebordul
alveolar opus.
Această evoluție se poate produce în două moduri:
• În deplasarea sa dintele este însoțit și de o creștere paralelă a
procesului alveolar , păstrându-se raportul între coroana clinică
și cea anatomică, fenomen observat în perioada copilăriei și
cunoscut sub numele de egresiune dentară;

16
 • Dintele se deplasează însoțit de o depunere osoasă la baza
alveolei, fără ca restul parodonțiului să se structureze, coroana
clinică devenind mult mai mare decât cea anatomică, fenomen
numit extruzie dentară.
Rizaliza dinților temporari - este un proces fiziologic care începe cu
aproximativ doi ani înaintea perioadei de înlocuire, având o anumită
cronologie pentru fiecare grup dentar. Se consideră că în producerea
ei participă doi factori esențiali:
 Dintele permanent în erupție, care prin presiunile exercitate
determină o diferențiere a țesutului mezenchimal peri coronar,
cu apariția de celule cu rol clazic (osteoclaste, cementoclaste),
care produc liza țesuturilor vecine, inclusiv a rădăcinilor dinților
temporari;
 Pulpa dintelui temporar care ar contribui la o autorezorbţie,
odontoblaștii fiind disociați de elemente fibrilare.
Interacțiunea celor doi factori este susţinută de unele observații clinice
cum ar fi :
 Persistența timp îndelungat pe arcadă a dintelui temporar, în
cazul ageneziei mugurelui dintelui permanent de înlocuire cu
apariția unei rizalize a dintelui temporar persistent, dar cu un
ritm mai lent;
 Intervenția factorilor generali în rizaliza dinților temporari în
cazul aplaziilor dinților permanenți:
 Prelungirea prezenței pe arcadă a dintelui temporar, chiar până
la vârsta adultă, prin efectuarea pulpectomiei;
 Accelerarea rizalizei în urma inflamațiilor pulpare și mai ales a
proceselor inflamatorii peri apicale.

Procesul debutează de obicei pe suprafaţa care vine în contact cu

dintele permanent și rădăcina dispare complet, coroana menţinându-se
în final doar prin fașciculele ligamentare cu traiect de la colet spre

17
țesutul gingival, cât și prin țesutul de resorbție care pătrunde în
camera pulpară. Aceasta a dus la opinia laică de a considera dinții
temporari lipsiți de rădăcină. Alteori, resorbția nu este uniformă și se
mai păstrează zone sau fragmente nerezorbite, în funcție de raportul
topografic al dintelui temporar cu succesorul său.
Incisivii permanenţi având o poziţie intramaxilară mai oralizată
faţă de cei temporari, erupția lor are loc printr-o deplasare înainte și în
jos la maxilar și înainte și în sus la mandibulă, ceea ce face ca
rădăcinile dinţilor temporari să fie rezorbite dinspre oral spre
vestibular. Dinţii permanenţi se vor situa astfel în afara celor
temporari, lărgind perimetrul arcadei.
Uneori rizaliza nu se produce și directia de erupție a incisivilor
permanenți se modifică, vor erupe oral faţă de dinții temporari, care
continuă să persiste pe arcadă, apărând așa numita ocluzie dublă. In
aceste cazuri este indicată extracția incisivilor temporari pentru a crea
spațiul necesar redresării poziției dinților permanenți.
Mugurii premolarilor sunt situați între rădăcinile molarilor
temporari, rizaliza acestora începe inter radicular. Sunt resorbite mai
repede rădăcinile vestibulare datorită tendinței de migrare spre
vestibular a premolarilor. În majoritatea cazurilor la molarii temporari
rizaliza se produce oblic sau chiar longitudinal în axul rădăcinii, de
aceea interpretarea radiografiilor trebuie făcută cu multă atenție ,
pentru că în anumite incidențe pot da imaginea unei rădăcini integre,
într-o fază în care resorbția a interesat deja canalul radicular.
Ritmul rizalizei nu este continuu, existând și perioade de
încetinire, ceea ce ar putea explica alternarea fazelor de mobilitate și
fixare a dintelui temporar în plină rizaliză.
Pot apare și situații de reincluzie a unui dinte temporar, în special
molarul doi, cât și de oprire a erupției dintelui definitiv, în urma unor
procese de osteoscleroză sau anchiloză radiculo-alveolară.

18
 Rizaliza dinților temporari poate fi patologică, atunci când se
declanșează mult mai repede decât perioada ei obișnuită. Așa de
exemplu poate apare rizaliza incisivului lateral odată cu a centralului,
în momentul erupției incisivului central permanent sau a caninului
odată cu lateralul temporar, în momentul erupției incisivului lateral.
Aceste rizalize sunt considerate semne precoce a unor dizarmonii
dento-maxilare determinate de macrodonţia caninilor permanenți.
Rizaliza dinților permanenți este întotdeauna patologică și ea
poate fi consecutivă modificărilor mezenchimale provocate de alți
dinți permanenți în erupție, cum ar fi : resorbția radiculară a
incisivului lateral permanent odată cu erupția caninului permanent;
sau pot apare consecutiv unor traumatisme, infecții periapicale,
tumori intra osoase, alteori poate sa apară o rizaliza generalizată și
fără o cauză cunoscută, rizaliza idiopatică. Aparatele ortodontice
fixe pot induce, de asemenea, fenomene de resorbție radiculară.
Ordinea și vârsta de erupţie
Erupţia fiecărui dinte are loc într-o anumită succesiune și la o
anumită vârstă care poate varia în raport cu tipul rasial, regional,
constituţional sau poate fi influenţată de acţiunea unor factori
patologici.
Dinţii temporari.
Erupţia dinţilor temporari se desfăşoară în intervalul cuprins între
6 luni și 30luni, erupând câte un grup dentar la un interval de
aproximativ 6 luni.
Ordinea de erupție este următoarea:
 incisivii: 6-12 luni
 molarii primi: 12-18 luni
 caninii: 18-24 luni
 molarii doi: 24-30 luni.
19
Secvenţa este: I, II, IV, Ⅲ, V.
Dinţii inferiori preced în erupţie pe cei superiori cu excepţia
incisivului lateral. Astfel în grupul incisivilor, erup centralii inferiori,
centralii superiori, lateralii superiori și apoi lateralii inferiori.
Pentru că există o mare variabilitate în timpul de erupţie, vorbim
de intervale și nu de date precise.
Erupţia poate începe și la 4-5 luni sau după 8 luni, dar la 30 de
luni procesul este de obicei încheiat.
Pot exista situaţii, rare, în care să fie prezenţi dinți la naştere, sau
să erupă în prima lună, dinți conatali sau neonatali.
Dinţii permanenţi:
Erup intre 6 și 12 ani, intervalul lor de erupţie fiind de
aproximativ un an pentru dinţii de înlocuire,iar pentru dinţii
permanenţi de completare intervalul este de 6 ani( molarul prim erupe
la 6 ani, molarul doi la 12 ani, iar molarul trei la 18 ani).
Ordinea de erupţie este diferită în arcada superioară faţă de cea
inferioară.
Cele mai frecvente secvenţe de erupție sunt următoarele:
 la maxilar:
6,1,2,4,5,3,7;
6,1,2,4,3,5,7;
 la mandibulă:
6,1,2,3,4,5, 7;
6,1,2,4,3,5,7;
1,6,2,3,4,5,7.

20
Ȋnlocuirea dinţilor temporari se face în două faze:
Faza l: Înlocuirea incisivilor-6-9 ani
 Incisiv central inferior 6-7 ani
 Incisiv central superior 7-8 ani
 Incisiv lateral inferior 7-8 ani
 Incisiv lateral superior 8-9 ani.
Faza II: Înlocuirea zonei de sprijin - Ⅲ, IV, V - 9-12 ani
 III inferior, IV superior 9 ani
 IV inferior, V superior 10-11 ani
 V inferior, Ⅲ superior 11-12 ani.

Importanţa clinică a procesului de înlocuire dentară:

Acest proces este condiţionat de diferenţele de mărime între dinţii
temporari și permanenţi.
Incisivii permanenţi sunt mai mari decât cei temporari; suma
diametrelor lor mezio-distale fiind cu aproximativ 4 mm mai mare la
mandibulă și 5,5 mm la maxilar.
Apariţia diastemelor și tremelor fiziologice, expresie a creşterii
maxilarelor, asigură de obicei spaţiul necesar pentru o înlocuire
armonioasă. Alteori, mai ales incisivii inferiori, îşi păstrează în erupţie
poziţia linguală intramaxilară, poziţie care se corectează spontan, sub
influenţa presiunilor linguale, odată cu creşterea maxilarului.
Ȋn zona molarilor temporari relaţiile dimensionale sunt inverse, în
sensul în care diametrele mezio-distale ale acestora sunt mai mari
decât ale premolarilor, cu aproximativ 1,8 mm în arcada maxilară și
3,4 mm în cea mandibulară(Nance). Acest surplus de spaţiu, lee way
space, care va favoriza o înlocuire armonioasă, cât și faptul că molarii

21
și caninii temporari susţin până la erupția molarului de şase ani
dimensiunea verticală a ocluziei, a dus la denumirea celor trei dinți
temporari, Ⅲ, IV, V, de zonă de sprijin. Dar înlocuirea zonei de
sprijin are anumite particularităţi, deoarece fenomenele se petrec într-
o porţiune a arcadei delimitată atât mezial cât și distal de dinți
permanenţi, incisivul lateral și molarul de şase ani, care au o mare
tendinţă de migrare și micşorare a spaţiului, de aceea păstrarea
integrităţii dinţilor temporari din zona de sprijin, până la înlocuirea lor
fiziologică, este obligatorie, ei asigurând și funcţia de menţinător de
spaţiu.
Compromiterea zonei de sprijin prin procese carioase va duce la
tulburări de erupţie și lipsa spaţiului de încadrare pentru ultimii dinți
de înlocuire, de obicei caninii superiori și premolarii doi inferiori.
Dentaţia
Formula dentară constatată în momentul examinării poartă numele de
dentaţie.
Dentaţia poate fi:
 Temporară 6luni- 6ani
 Mixtă 6 ani-12 ani
 Permanentă după 12 ani.

Dentiţia
Procesul evolutiv de formare și erupţie dentară este cunoscut sub
numele de dentitie sau vârsta dentară.
Dentiţia poate fi:
 Concordantă cu vârsta cronologică;
 Precoce;
 Întârziată.
22
 Variaţii în limite fiziologice pot fi determinate de sex, condiţii de
mediu geografic sau socio-economic. Aşa de exemplu, se remarcă o
erupţie mai precoce la fete decât la băieţi, mai precoce în mediul
urban faţă de mediul rural.
Erupţia dentară este folosită ca un criteriu de apreciere a
dezvoltării generale a copilului. în condiţiile unei dezvoltări
armonioase, vârsta cronologică, vârsta dentară și vârsta osoasă,
apreciată pe radiografiile carpiene, trebuie să fie concordante.

Accidente și tulburări de erupție

Ca proces fiziologic erupția dentară trebuie să aibă loc fără nici o
simptomatologie clinică finalizându-se cu o încadrare armonioasă și
funcțională a tuturor dinților.
Erupţia dinţilor temporari, la un pacient sănătos, poate produce cel
mult:
 hipersalivaţie
 congestie gingivală locală
 prurit gingival.

Accidente și complicații ale erupției dinților temporari

Pot să însoţească erupția dinţilor temporari sau pot agrava boli de
care copilul poate suferi în acelaşi timp.
În producerea lor un rol important revine :
• terenului
• infecţiei
• iritaţiei terminaţiilor nervoase cu reflexe la distanţă.
23
 
Accidentele de erupţie ale dinţilor temporari se clasifică în :
• locale
• regionale
• generale.

Locale :
 pericoronarita congestivă, caracterizată printr-o roşeaţă vie a
gingiei la nivelul dintelui în erupţie, prurit intens, salivaţie
abundentă reflexă, stare de indispoziţie, copilul refuză sânul,
biberonul;
 pericoronarita supurată, gingia este tumefiată, dureroasă,
apare o secreţie sero-purulentă, febră, agitaţie, insomnii;
 gingivo-stomatita, procesul infecţios se extinde spre mucoasa
bucală, putând lua forme eritematoase, ulceroase;
 foliculita expulzivă, este complicaţia cea mai gravă , deoarece
infecţia ajunsă la nivelul foliculului, determină eliminarea
dintelui. Apare astfel pe arcadă un dinte incomplet format şi
mineralizat, mult înainte de perioada de erupţie, care se va
mobiliza şi elimina.

Regionale:
Sunt reprezentate de reacţii vasomotorii și secretorii datorate
iritaţiilor trigemenului și se traduc prin:
 eritem hemifacial
 hidroree nazală
 hiperemie conjunctivală cu Iăcrimare și fotofobie.
Dacă se supraadaugă infecţii pot apărea conjunctivite, herpes,
eczeme.
Generale:

24
  tulburări nervoase: stare de agitaţie, crize convulsive;
 tulburări digestive: inapetenţă, vomă, diaree, pierderi în
greutate;
 tulburări respiratorii: tuse iritativă, dispnee.
Este foarte important de precizat, care din aceste tulburări sunt
datorate erupției și dacă nu cumva, sub paravanul aşa ziselor tulburări
de erupție, evoluează o afecțiune de ordin general. Consultul
pediatrului este obligatoriu, el va prescrie tratamentul general (regim
igieno-dietetic, sedative).
Tratamentul local va fi simptomatic, spălături largi cu soluții
antiseptice slabe, badijonări cu soluții anestezice (anestezină-
rezorcină), evitarea traumatismelor. In formele supurative este necesar
drenajul prin incizie.
Accidente și complicații ale erupției dinților permanenți
Erupția dinților de înlocuire, cât și a molarilor prim și secund(de
completare) are loc de obicei fără probleme, eventual apare o ușoară
congestie și tumefiere gingivală.
Accidente frecvente sunt cauzate de erupția molarilor de minte
și mai ales a celor inferiori. Observațiile arată că vârsta de erupția a
acestora coboară în ultima perioadă, de la 18 spre 15 ani, la un număr
tot mai mare de copii.
Accidente și complicații ale erupției molarului de minte:
În cazul erupției molarului trei accidentele și complicațiile sunt
de natură infecțioasă sau mecanică.
În cazul complicațiilor de natura infecțioasă apare pericoronarita
congestivă sau supurată, însoțită adesea de trismus și stomatite.

25
 În cazul complicațiilor de natură mecanică efectele negative sunt
cauzate de presiunile exercitate de molarul de minte asupra dinților
situați mezial:
• Rizaliza pathologică a molarului 2;
• Apariția proceselor carioase pe suprafața distală a molarului 2;
• Pulpite retrograde;
• Înghesuiri ale grupului frontal;
• Recidive ale unor anomalii dento-maxilare tratate.
Tulburările de erupţie
Pot interesa:
 vârsta de erupţie
 ordinea
 ritmul
 poziţia dinţilor

Tulburări ale vârstei de erupţie

In ceea ce privește tulburările vârstei de erupție dentară descriem două
forme:
• Erupția precoce
• Erupția tardiva.

1.Erupția precoce este caracterizată prin apariţia pe arcadă a

unui dinte sau grup de dinți, înainte de perioada normală de erupție
( 6 luni la dinţii temporari și un an la dinții permanenți). Dacă
erupția tuturor dinţilor temporari sau permanenţi începe la o vârstă

26
 mai mică decât cea obişnuită, se desfăşoară respectând ordinea și
se încheie mai timpuriu, vorbim de dentiție precoce.
Erupția precoce a dinților temporari este mai rara si se manifesta
prin apariția dinților conatali, care sunt formațiuni supranumerare sau
aparținând seriei normale care sunt prezenți sau erup imediat după
naștere.
In cazuri rare ,dar extrem de grave, foliculita expulzivă sau
osteomielita sugarului pot avea ca efecte accelerarea erupției dinților
temporari.
În ceea ce priveşte dinţii permanenţi, erupţii precoce izolate,
apar mai frecvent în regiunea premolară, determinate de procese
inflamatorii periapicale ale dinților temporari sau extracţii premature
ale acestora. In aceste situații, apar de obicei pe arcadă dinți
insuficient formaţi și mineralizați susceptibili la carie, perturbând și
ordinea de erupţie. Cea mai frecventă situaţie, este legată de
premolarul doi inferior, care erupe precoce, cu modificări de volum,
formă și structură, susceptibilitate mărită la carie, rădăcina neformată,
dintele Turner.
Dentițiile precoce generalizate sunt cel mai adesea cauzate de:
 condițiile de mediu
 sex
 afecțiuni generale (hipersecreție de STH , hipertiroidism,
hipercorticism , stări febrile).

2.Erupția întârziată (tardivă), poate interesa un dinte izolat, un

grup de dinți, sau întreg procesul de erupție întârzie să se producă,
depășind intervalele considerate ca medii valabile pentru tipul rasial,
regional, mediul socio-economic.
Un copil în vârstă de 8 ani de exemplu, care prezintă o dentație
temporara este considerat a avea o dentiție întârziată.

27
 Dentițiile întârziate pot constitui simptome pentru anumite afecțiuni
generale:
• hipotiroidism
• hipopituitarism
• boli distrofiante ale oaselor (disostoza cleido-craniana)
• boli genetice(Sindrom Down)
• boli metabolice
• carențe vitaminice (rahitism)
• tulburări din perioada de sarcină.
Factorii locali care pot întârzia erupția sunt considerați:
• extracția dinților temporari cu mai mult de doi ani înainte de
înlocuirea fiziologică, care duce la formarea unui ţesut fibros,
greu de străbătut și pentru care mugurele permanent de înlocuire
nu este pregătit
• osteoscleroze posttraumatice
• cuduri corono-radiculare posttraumatice
• tulburări de rizaliză în urma mortificărilor pulpare
• persistența dinților temporari (discutabilă pentru că de multe ori
dinții permanenți apar în afara arcadei, ocolind obstacolul).
Tulburări de ordine de erupție.
Simetria procesului de erupție și ordinea descrisă, pot să nu fie
respectate fie datorită acțiunii unor factori generali, fie a unor factori
locali.
Dentaţia temporară este rar interesată, în schimb, în dentația
permanentă pot apare destul de frecvent.

28
 Disostoza cleido-craniană și hipotiroidismul sunt printre afecțiunile
de ordin general care afectează ordinea de erupție.
Factorii locali sunt incriminați în tulburările de ordine de erupție la
un număr restrâns de dinți și acționează în faza 1 și 2 de înlocuire
dentară.
În faza 1-a a dentației mixte(înlocuirea zonei frontale),
tulburările sunt sesizate de către părinți, fiind vizibile afectând
fizionomia, astfel că adresabilitatea este precoce și mai mare. Ele
ridică probleme atât de diagnostic cât și de conduită terapeutică.
Printre cele mai frecvente sunt asimetriile în erupția incisivilor
centrali superiori, erupția incisivilor laterali înaintea unuia sau
ambilor centrali, erupția primilor premolari înaintea incisivilor
laterali.
În toate aceste situaţii examenul radiologie este obligatoriu, el
putând preciza cauza:
 prezenţa unui obstacol, dinte supranumerar, care împiedecă
evoluţia normală a dinţilor vecini;
 prezenţa unei formaţiuni chistice;
 rizaliza întârziată;
 cuduri corono-radiculare;
 modificări de poziţie ale mugurilor, consecutive unor
traumatisme în dentația temporară.

În faza a Ⅱ-a a dentaţiei mixte(Inlocuirea zonei laterale),

tulburările de ordine se datoresc în special cariilor complicate ale
dinţilor temporari, care pot duce la osteite, stimulând erupția dintelui
subiacent. Astfel, procesele infecţioase periapicale ale molarului doi
temporar pot determina erupţia premolarului doi înaintea premolarului
prim și a caninului, aceasta favorizând și pierderea lee-way space-lui,
prin mezializarea molarului prim permanent, afectând încadrarea
caninului.

29
 Osteosclerozele sau osteofibrozele postextracţionale, pot întârzia
erupţia premolarilor doi și favoriza migrarea dinţilor vecini, cu
închiderea spaţiului, ceea ce va determina incluzia sau erupţia
ectopică a premolarilor.

Tulburări de poziţie (topografice)

Se pot prezenta sub formă de :
 malpoziții
 transpoziții
 heterotopii
 retenții sau incluzii.

A. Malpoziţia
(ectopii, entopii. versiuni, gresiuni, rotații) interesând de obicei
ultimii dinți de înlocuire, caninii superiori, premolarii doi superiori
sau inferiori, molarii de minte.
B. Transpoziția dentară
În care doi dinți vecini îşi schimbă locul pe arcadă(incisivul
lateral cu caninul, caninul cu premolarul prim). Alteori poate persista
caninul temporar iar caninul permanent erupe distal. Folosim
termenul de persistență, pentru un dinte temporar care rămâne pe
arcadă cel puțin 1,5-2 ani, peste vârsta fiziologică de înlocuire.
Caninul permanent poate erupe mezial , lângă incisivul central, în caz
de aplazie a incisivilor laterali.
C. Heterotopia
Este situaţia în care dintele se găseşte la distanţă mare de locul lui
obişnuit de erupţie, de exemplu, caninul superior situate înalt
suborbitar sau molarul de minte inferior în ramura ascendentă.
D. Retenţia sau incluzia

30
 Definită ca prezenţa în maxilar a dintelui permanent aproape sau
complet format, după o perioadă de cel puţin doi ani, de la termenul
când ar fi trebuit să fie erupt pe arcadă. Sunt frecvente la canini,
incisivi centrali, mai ales în arcada superioară și premolarii doi,
molarii trei, în arcada inferioară. In etiologie sunt incriminate :
anomalii de dezvoltare a gubemacumului, tulburări de rizaliză a
dinţilor temporari, cicatricii fibroase, extracţii premature a dinţilor
temporari, obstacole mecanice (dinţi supranumerari,odontoame,
chiste), lipsa spaţiului pe arcadă. Tratamentul lor este chirurgical
ortodonti
persistență, pentru un dinte temporar care rămâne pe arcadă cel puțin
1,5-2 ani, peste

31
32