ELEMENTE DE MELOTERAPIE UTILIZATE ÎN ACTIVITATEA RECUPERATIV

TERAPEUTICĂ CU SUBIECTII CU HANDICAP MINTAL

Din cadrul activităţilor de expresie fac parte şi activităţile de art-terapie, care se

referă, în principal, la folosirea mijloacelor de expresie artistică în scopuri terapeutice.
Aceste mijloace îşi dovedesc eficienţa prin faptul că ele fac apel la sine, pentru a
realiza o relaţie optimă între educator şi subiect.
Meloterapia se încadrează în vasta arie a psihoterapiei prin artă.
Valoarea terapeutică a muzicii rezultă din multiplele influenţe pe care le are asupra
psihicului uman, datorate complexităţii fenomenului muzical însuşi.
Muzica reprezintă “arta de a exprima sentimente şi idei cu ajutorul sunetelor
combinate într-o manieră specifică”
Muzica declanşează procese afective dintre cele mai variate şi neaşteptate, de la
emoţia muzicală cu o gamă largă de manifestare – bucurie, trăire interioară, sentimentul
armoniei, înălţare spirituală – până la descărcări explozive de exaltare colectivă.
Fiind cea mai complexă artă şi în acelaşi timp accesibilă tuturor oamenilor, muzica
dispune de cel mai fin şi mai penetrant limbaj artistic – SUNETUL.
Rezultantă a vibraţiei sonore periodice şi regulate, sunetul muzical dispune de patru
însuşiri: înălţime, durată, intensitate şi timbru.
În cadrul muzicoterapiei, educatorul trebuie să fie interesat, în special, de efectul pe
care îl are muzica utilizată sub diverse forme. Ca mijloc pentru recuperarea personalităţii
individului normal sau handicapat.
S-a demonstrat că muzica exercită o serie de efecte benefice, printre care:
• determină o serie de stări afective tonice;
• induce subiectului o stare de linişte, conducând la reducerea stărilor de
tensiune şi anxietate;
• permite evadarea şi induce adesea o stare de securitate;
• creşte tonusul subiectului şi rezistenţa sa la efort, contribuind în acelaşi
timp la învingerea unor obstacole, cum ar fi stările de boală sau handicap;
• facilitează comunicarea între persoane;
• contribuie la dezvoltarea unor funcţii şi procese psihice, începând cu cele
primare, senzaţii, percepţii şi reprezentări şi terminând cu cele mai complexe, cum ar fi, de
exemplu, afectivitatea şi imgainaţia;
• ameliorează comportamentul şi socializează individul.
La copiii cu handicap mintal, meloterapia este folosită, în special, în stabilirea unui alt
tip de comunicare, diferit de cea verbală, cu aceşti subiecţi.
Atunci când se lucrează cu aceşti subiecţi contează mai puţin nivelul de dezvoltare al
aptitudinilor muzicale pe care aceştia le posedă, deoarece în această situaţie muzica nu este
utilizată în terapie datorită calităţilor sale estetice.

1
 Weigl introduce, în acest sens, termenul de muzică funcţională, care desemnează
faptul că muzica eficace în terapie este cea destinată obiectivelor practice, în funcţie de
nevoile subiecţilor.
“Principalul obiectiv al meloterapiei este acela de a stabili contactul cu handicapatul
mintal şi de a facilita comunicarea între el şi educatorul transformat în terapeut” (S.Ionescu)
Deci, în cadrul activităţilor de meloterapie, muzica este utilizată în scopul recuperării
pe cât mai mult posibil a personalităţii decompensate a acestor categorii de persoane cu
handicap.
Pentru atingerea acestui scop, S.Ionescu sugerează realizarea unei diferenţieri
tranşante între utilizarea muzicii în sens terapeutic şi utilizarea acesteia în diferite activităţi
recreative organizate cu copiii handicapaţi.
Cercetările au demonstrat că, instrumentele de percuţie, cum ar fi castanietele,
clopotele, tamburinele, ţambalele, xilofoanele, facilitează comunicarea, mai ales în cazul
copiilor cu handicap mintal mai sever sau al celor timizi şi anxioşi.
În cadrul unei asmenea activităţi desfăşurate, spre exemplu, în cadrul Centrului de
recuperare Folke Bernadotte, din Suedia, se folosesc cu succes asocierea dintre două
instrumente, pianul şi toba. Copilul este aşezat comod într-un fotoliu şi ascultă diverse
melodii interpretate la pian de un meloterapeut calificat. Acesta urmăreşte reacţiile cu
atenţie, în scopul stabilirii frecvenţelor preferate, înalte sau grave, cu ajutorul căruia
stabileşte, în continuare, gama de interpretare ce va determina la subiect o avalanşă de
reacţii emoţionale, cauzată de o vibraţie afectivă autentică la muzica ascultată.
În continuare i se dă copilului o tobă în care i se cere să bată în funcţie de ritmul
melodiei ascultate. În acest mod copilul fixează ritmul şi prin acţiunea sa asupra tobei îşi
îmbunătăţeşte performanţele în domeniul motricităţii.
Pentru acompaniament se poate folosi, de exemplu, şi o muzicuţă cu clape, care
forţează subiectul să-şi folosească degetele.
Pentru calmarea subiecţilor anxioşi şi a celor hiperkinetici se foloseşte, în general, un
instrument deosebit de armonios, care emite un fel de sunete prelungi de clopoţei.
Rezultatele au demonstrat că prin folosirea unui astfel tip de şedinţă de meloterapie
este influentat benefic intregul psihic al subiectilor.
Cercetările au evidenţiat că, atât la persoanele fara handicat cât şi la cele cu handicap
mintal, meloterapia are efecte deosebite asupra dezvoltării comunicării.
La copiii deficienţi mintal hiperactivi, muzicoterapia poate fi utilizată pentru
ameliorarea inhibiţiei voluntare a actelor motorii şi pentru realizarea unor performanţe de
succes.
La cei cu instabilitate emoţională utilizarea muzicoterapiei, în viziunea lui S.Ionescu,
determină:
- diminuarea tensiunilor;
- reducerea agresivităţii;
- îmbunătăţeşte cooperarea în interiorul grupului;
- ameliorează munca de echipă.

2
 Murphy a demonstrat că meloterapia îi ajută şi pe cei cu tulburări relaţionale,
deoarece favorizează participarea spontană la “activităţi de grup” (S.Ionescu).
Cercetările efectuate de Humprey ne oferă indicaţii metodice preţioase despre
preferinţele copiilor pentru diverse forme de activităţi de meloterapie, în funcţie de nivelul
lor de activism. “Subiecţii cu un nivel de activitate globală aleg dansul, cei cu nivel mediu
de activitate grupa de toboşari, iar cei cu nivel scăzut de activism se orientează către grupele
de coruri sau acompaniament”. (S.Ionescu).
Aşa cum a rezultat şi din cele prezentate mai sus, terapia prin muzică se poate
organiza în mod individual sau în grupuri.
În cadrul grădiniţelor şi şcolilor speciale este util să se grupeze copiii în funcţie de
performanţele de care sunt capabili în domeniul muzicii şi în funcţie de nivelul retardului lor
intelectual.
Activităţile de meloterapie cu cei cu deficienţe mentale severe sau polihandicapuri,
este indicat să se desfăşoare prin şedinţe individuale.
Meloterapia, din punct de vedere al activităţilor care se solicită copiilor, se mai poate
împărţi în două forme – activă şi receptivă.
Forma activă, denumită după unii autori şi directă, constă în diverse activităţi
muzicale desfăşurate de subiecţii înşişi, muzica instrumentală sau vocală, executată
individual sau în grup.
Forma receptivă sau indirectă, este acea formă în care subiecţii audiază muzica. În
cadrul acestei a doua variante, pasivitatea subiecţilor nu este totală, deoarece activitatea de
recepţie solicită prin ea însăşi un anumit grad de participare din partea acestora.

Contribuţia muzicii la îmbunătăţirea motricităţii voluntare este deosebit de

importantă, mai cu seamă la retardaţii mintal unde, cu cât profunzimea handicapului este
mai mare, deficitul de motricitate este mai mare. În această ultimă situaţie se poate afirma
cu certitudine că, muzica exercită un rol terapeutic corespunzător, major.
Se poate conchide, pe o bază experimentală solidă, că retardaţii mintal trebuie, în
permanenţă, să răspundă la muzică în vederea ameliorării psihomotricităţii lor, prin simple
mişcări al membrelor corpului sau alergare.
Mişcarea pe fond muzical este bine să se desfăşoare în următoarele etape:
- ascultarea bătăilor într-o tobă, punerea în mişcare la zgomotul produs de
aceasta şi oprirea la încetarea sa;
- executarea de mişcări pe ritmuri de tobă, acestea pot porni de la paşi mici şi
pe măsura accelerării ritmului se poate trece la sărituri şi chiar alergări;
- desfăşurarea de mişcări pe anumite melodii, folosind modelul anterior;
- executarea de jocuri de mişcare pe acompaniament muzical;
- executarea de dansuri simple cu mişcări ample;
- interpretarea unor dansuri în mod creativ, cu alegerea liberă a ritmului şi
timpului de mişcare, cu intervenţia minimă din partea profesorului.

3
 Terapia prin dans a fost utilizată cu succes în cazurile când comunicarea era blocată
sau limitată, la copii cu deficienţă mintală severă sau la autişti. Se afirmă aceasta deoarece
“dansul ameliorează în special imaginea corporală a subiecţilor, fiecare identificându-şi
prin dans propriul ritm corporal, ca individ şi ca membru al grupului de apartenenţă”
(S.Ionescu).
Evaluarea progreselor făcute de copil se poate face cu ajutorul unor scări de evaluare
standardizate sau prin intermediul unor fişe în care se notează stadiul dezvoltării
deprinderilor copilului înainte şi după parcurgerea diferitelor categorii de exerciţii
muzicale.
Meloterapeuţii cu experienţă sunt de părere că, “grupul de terapie muzicală, prin
puterea sa de a grupa toţi copiii într-o singură experienţă, pentru a uni eforturile lor într-o
activitate comună, cu rezultate care tind spre egalizare, sfărâ izolarea şi, prin aceasta, multe
dintre impedimentele patologice ale dezvoltării”. (Staff of Rectory School – In Search of a
curriculum).