TERAPIA PRIN MUZICA

Ambianţa sonoră a omului este un complex de informaţii auditive compus din

sunete de voci, note muzicale, sunete şi zgomote naturale şi din surse variate. De
obicei, un individ le percepe pe toate acestea concomitent, iar pentru a putea răspunde
la unul dintre stimulii sonori Ia care trebuie să dea prioritate, foloseşte atenţia şi
concentrarea.
In general, o persoană filtrează informaţiile nefolositoare prin concentrare. O
astfel de persoană are un psihic stabil, echilibrat, iar creierul - prin sistemul nervos
central (SNC) - este capabil să recepteze şi să organizeze adecvat toate informaţiile
primite, selectându-le şi decelându-le pe cele necesare. La antipod, o persoană cu
disfunctie senzorială aude toate categoriile de sunete (plăcute şi deranjante) în acelaşi
timp. Similar se întâmplă şi când stimulii sonori sunt prea mulţi şi/sau prea intenşi,
suprastimuîând creierul, care ajunge în situaţia inabilităţii de a filtra informaţiile
senzoriale inutile primite, împiedicându-se, deci, concentrarea.
Solicitarea intensă a creierului conduce, în plan fizic, la oboseală marcantă, iar
în plan psihic se poate genera un sentiment de frustrare, la fel de dăunătoare pentru
organism. Nu trebuie să înţelegem de aici că toţi indivizii prezintă acelaşi nivel de
toleranţă la stimulii sonori de intensitate. In funcţie de mai multe particularităţi ale
individului sănătos, putem vorbi de o medie a nivelului de zgomot permis pentru
integritatea psihică şi fizică. Factorii implicaţi în stabilirea unui optimum al ambianţei
sonore pentru indivizi, în general, sunt mulţi şi complecşi, relevaţi de studii de
specialităţi diverse, depăşind cadrul acestei abordări a noastre. Totuşi, merită amintită
I aici obişnuinţa fiecărui om în parte, care implică - pentru unii - şi un minimum de
stimulare auditivă. în lipsa acesteia, în condiţii normale de desfăşurare a activităţilor
obişnuite, comportamentul omului este afectat, el producându-şi - conform nevoilor -
zgomote ritmice, sacadate, de lovire a obiectelor cu mâna/creionul, până la bătutul
unui tact cu piciorul, foşnet ori scârţâitul scaunului pe care stă.
Toate aceste consideraţii sunt valabile atât pentru adulţi, cât şi pentru copii,
acasă sau în grădiniţă. Dat fiind că preşcolarii trebuie să participe la un proces
instructiv-educativ susţinut şi coerent, au nevoie ca ambianţa sonoră să fie
.corespunzătoare - prin tipul de stimuli - activităţilor ce se desfăşoară. Astfel, în sala
de grupă, un copil care este solicitat auditiv în acelaşi timp de explicaţiile educatoarei,
de alţi copii care vorbesc, de scârţâitul creioanelor pe hârtie, de muzică, de tropăieli,
foşnete şi târârea scaunelor pe pardoseală, nu se va putea concentra pentru rezolvarea
. sarcinilor de natură intelectuală. Va percepe din ambianţă o poluare fonică ce îl va
obosi şi îi va determina chiar o comportare recalcitrantă datorită frustrării.
Caracteristic, copilul va avea privirea în gol sau o mişcare de fluturare a mâinilor. La
apariţia unui sunet de intensitate ridicată - cum ar fi, de pildă o alarmă, o sirenă de
poliţie, de salvare, el va deveni foarte speriat şi va percepe sunetul ca dureros. Pe de
altă parte, un alt copil poate avea probleme de adaptare sau integrare într-un mediu
prea silenţios, prin lipsa stimulării auditive suficiente. Ca urmare, el va începe să 'se
foiască, să vorbească, să producă zgomote, deci să deranjeze colectivul.
în atare cazuri poate fi practicată meloterapia, terapia prin muzică.
Meloterapia este o formă a psihoterapiei în care muzica este folosită ca mijloc de
exprimare (în loc de vorbire) şi care este indicată de terapeut în funcţ ie de
problemele/stările fiecăruia. Având atât o dimensiune preventivă, pentru ţinerea în
echilibru a psihicului, cât şi corectivă, de intervenţie, ea poate fi aplicată şi copiilor.
Studiile efectuate în această privinţă arată că tensiunea, pulsul, respiraţia, chiar şi
sensibilitatea la durere sunt influenţate de un ritm şi de anumite lungimi de undă. La
nivel hormonal, adrenalina şi cortizonul, „hormonii stresului", pot fi coborâţi cu 20%
cu ajutorul unei muzici romantice sau cerebrale. Cu ajutorul meloterapiei se pot trata
sau corecta agresivităţi ascunse, tulburări mentale, afective, anumite blocaje, unele
boli psihosomatice, precum astmul sau problemele de alimentaţie.
De multe ori, oamenii pot fi propriii lor muzicoterapeuţi, alegând instinctiv
piesele muzicale convenabile corectării stării în care se află.
Meloterapia se poate practica sub două modalităţi, individuale sau combinate:
• o modalitate activă - practicarea unui instrument muzical;
• o modalitate pasivă - ascultarea muzicii.
 în timp ce prima modalitate presupune totuşi o complicare (cunoaşterea
practicării unui instrument muzical, disponibilitatea de timp şi bani pentru abordarea
acestei activităţi, eventual un cadru special), cea de-a doua este mai uşor de practicat
de către oricine şi este convenabil de aplicat şi copiilor, acasă sau la grădiniţă. In
funcţie de complexitatea stării de tratat (stare patogenă sau fond de oboseală
temporară, suprastimulare, surmenaj) şi de dimensiunea la care se doreşte practicarea
(prevenţie sau intervenţie), terapia prin muzică poate fi practicată riguros, sub
îndrumări psihoterapeutice coerente, de la şedinţă la şedinţă, sau mai superficial, după
îndrumări generale. In general, în meloterapie se foloseşte muzică instrumentală, de
obicei clasică. Studiile efectuate până acum au permis elaborarea următoarelor
recomandări:
• pentru destindere şi relaxare: Sonata pentru flaut, alto şi harpă şi Clar de
lună, de C. Debussy, Nocturnele lui F. Chopin, Apocalipsa animalelor, de Vanghelis,
Secret Garden, Buddha Bar;
• pentru calmarea sistemului nervos: Concertul nr. 5 pentru pian şi orchestră,
de L. V. Beethoven, şi uvertura operei Parsifal, de R. Wagner, Magic Book - Ocarina
Dream;
• pentru calmarea marilor suferinţe care apar în urma unor tulburări tragice:
Concertul pentru violoncel, de P. Dvorak, şi Patetica, de P. I. Ceaikovski;
• pentru tratarea nevrozei astenice şi a tulburărilor vegetative: Mica serenadă şi
Simfonia nr. 41, de W. A. Mozart.
Pentru copii, în funcţie de tonusul psihic al acestora, meloterapia se poate
desfăşura în colectiv, în grupuri mici sau individual, în special în cadrul activităţilor
de relaxare. Piesele muzicale care relaxează şi destind se pot constitui în audiţii de-
sine-stătătoare ori ca fundal sonor în timpul desfăşurării activităţilor de educaţie
estetică - artistică: desen, pictură, modelaj, impulsionând chiar copiii la a-şi exprima
stările prin lucrările ce le produc. De asemenea, piesele muzicale pot constitui un
fond
sonor în timpul lecturilor educatoarei, povestirilor etc. Depăşind pragul terapiei,
aceste piese muzicale, pregătite complex de către educatoare, prin nuanţare pot
potenţa anumite aspecte din text. Acolo unde există amenajat zonă/colţ de relaxare în
sala de grupă, terapia prin muzică se poate desfăşura în ambianţa gata pregătită.
Sunt şi piese muzicale care tonifică şi energizează. Audierea acestora se
poate face dimineaţa, la primirea copiilor, în timpul zilei, după unele activităţi ce
au necesitat concentrare şi sedentarism, ori pentru unii dintre copii care au - din
varii motive - tonus scăzut, vitalitatea redusă, în general stări uşor „depresive".
în general, muzica aleasă pentru terapie trebuie să fie pe placul ascultătorului,
în conformitate cu temperamentul şi gradul său de cultură, aşa încât starea sa negativă
să se elimine treptat, dar sigur.
Pentru armonizarea şi echilibrarea organismului se pot folosi ca fundal sonor la
activităţile statice de concentrare piese muzicale compuse prin suprapunere de muzică
relaxantă instrumentală (pian, vioară, chitară clasică etc.) cu sunete naturale (susur de
apă, zgomot de ploaie, valurile mării, foşnetul vântului printre frunze) şi ciripit de
păsărele. Aceste piese muzicale, care şi-au găsit o categorie largă de amatori, se
înscriu sub titulatura de muzică terapeutică sau de relaxare, care se poate găsi şi
procura de la orice magazin sau raion de specialitate, pe casete sau CD-uri. Fiecare
album se înscrie sub o anumită temă, care sugerează şi dinamismul pieselor. Colecţia
de sunete pure care se pot asculta predispun la comuniune cu natura, printr-un
echilibru de linişte şi bucurie.
Terapia prin muzică se îmbină armonios şi optim cu alte forme terapeutice
alternative, conducând la armonizarea psihică: terapia prin culori - cromoterapia,
terapia cu arome — aromaterapia, terapia cu cristale - cristaloterapia, terapia cu
muguri - gemoterapia etc.
Ca îndemn pentru adulţii cu preferinţe sonore excesiv de tumultuoase formulăm
sfatul să evite participarea împreună cu copiii mici la concerte de muzică modernă, la
care numărul de decibeli depăşeşte limita admisibilă pentru sănătatea organismului,
iar ritmul - oricât ar vrea de mult adulţii să-1 incumbe şi copiilor ca preferinţă - nu
este cel propice pentru dezvoltarea lor echilibrată. O muzică de calitate, ascultată la
momentul oportun şi la un volum normal pentru audiţie, determină şi formarea
gustului artistic în perioada preşcolarităţii. De aceea, considerăm că stă în putinţa
noastră, a cadrelor didactice, în general, să educăm generaţia copiilor preşcolari de
astăzi în spiritul şi normele valorilor artistice.
Un ultim aspect care trebuie amintit în acest cadru de dezbatere este acela că, în
urma cercetărilor efectuate cu multe decenii în urmă, practica meloterapiei depăşeşte cu
mult graniţele aplicaţiei particulare sau în învăţământ, existând în medicină (în saloane
de spital, ca adjuvant în tratamentul medicamentos), unde s-au constatat vindecări mai
rapide şi fără efecte secundare. De asemenea, în occident şi în Japonia, s-au introdus
audiţii muzicale la locul de muncă în anumite activităţi din industrie, fundalul sonor
determinând creşterea productivităţii muncii. în laboratoare pentru cercetări agricole s-a
constatat creşterea accelerată a plantelor sub influenţa tratamentului cu piese muzicale
clasice. Până şi la vacile care au beneficiat - experimental - de introducerea muzicii în
staul, s-a constatat creşterea producţiei de lapte. In arenele de circ sunt liniştiţi fioroşii
lei şi tigri aduşi pentru spectacole. „Dacă influenţa muzicii o resimte până şi regnul
animal şi cel vegetal, nu este oare efectul ei cu atât mai mare asupra copilului şi a
tânărului, fiinţe raţionale, cu o sensibilitate superioară?'4 (Jean Lupu, „Educarea auzului
muzical dificil", Editura Muzicală, Bucureşti, 1988, pag. 17).