Metode moderne de abordare

a textului liric bacovian

Bacovia dincolo de
cuvinte
 Cuprins
I. Mitul personal al lui George Bacovia
II. Cromatica universului bacovian
III. Abordarea intertextuală a creaţiei
IV.bacoviene
Expresionistul Bacovia sau poezia ca un strigăt al
V. De-construcţia
fiinţei? hermeneutică a poeziei „Plumb”
 Capitolul
I

Mitul personal al lui

George Bacovia
 Cuprin
s
I. Argumentul capitolului
II. Bacovianismul - expresia unei sensibilităţi
nevrotice?
1. Un comportament nevrotic
2. Autismul
3. Claustrofobia
4. Apocalipsul posibil
III. Pe urmele lui Bacovia
 Casa memorială din Bacău
 Casa memorială din Bucureşti
 I. Argumentul
capitolului
 De ce ne atrage Bacovia?

 Realizează o corespondenţă între temele

creaţiei
bacoviene şi aspecte ale realităţii cotidiene!

 Stabileşte o corespondenţă între portretul lui

Bacovia
şi câteva imagini poetice alese!
 „Nu am niciun crez poetic, scriu precum vorbesc cu cineva pentru că-mi
place
această îndeletnicire. Trăind izolat, neputînd comunica prea mult cu
oamenii, stau de vorbă adesea cu mine însumi...” (G.Bacovia).
Aşa se vedea la vremea sa poetul Bacovia, cel condamnat să trăiască
uitat într-un târg pustiu, glodos, de provincie, cu crâşme murdare şi care
ţărăneşti dejugate pe uliţi, cu goarne sunând trist dinspre cazarmă, cu
nevrozaţi fără niciun motiv aparent, cu tălăngi, cu „Codrii Bacăului” din
împrejurimi... cu zăpezi potopitoare ce lasă impresia a te afla la poli, cu veri
de cuptor în care alte simbolice cadavre se descompun încet. În general,
Bacovia se defineşte ca poet al toamnelor reci, al iernilor care creează
impresia de sfârşit de lume, al căldurilor toride, al primăverilor iritante,
nevrotice...
Prin această poezie de atmosferă el devine modern şi după cum observă
Nicolae Manolescu, „Şochează ochiul, urechea, imaginaţia, arta...”.
 Inadaptabilitatea poetului în societatea în care trăieşte aşa cum
mărturiseşte
în poemul „Epitaf ” :

„ Aici sunt eu
Un solitar,
Ce-a râs amar
Şi-a plâns mereu.

Cu-al meu aspect

Făcea să mor
Căci tuturor Edvard Munch -
Păream suspect.” Melancolie

Bacovia afirmă într-un poem că este „un suflet plăpând într-o hoardă
de barbari ”. Versurile – „ Ele vorbesc/ De un suflet delicat,/ În goană de
barbar...”
Bacovia este un poet existenţial; este prin excelenţă un poet al morţii
pe
care o „trăieşte” mai intens decât îşi trăieşte viaţa.
 Orice îi aminteşte creatorului de moarte. Are o palidă
consolare în religie şi alta în ideea de reînviere. Din
cimitirul liceului adolescenţei sale, nemiloasa strânsoare a
morţii îl ţine ferm aşa încât aceasta s-a transformat într-o
obsesie şi a marcat absolut totul: zidul mort, grădina
moartă, senzaţia de cadavru peste cadavru, totul este
simbolizat în ritualurile morţii - bocetul, convulsiile de
moarte, fanfara, marşul funebru, culorile funerare, plumbul
greu menit a ţine corpul bine ţintuit în pământ cu o coroană
funerară; o cruce într-un autobuz sau pe un zid menţionată
fugar. Iisus apare cu flori ca semn al reînvierii, dar în lumea
lui Bacovia reînvierea idealurilor pare să nu mai aibă loc.
 Lice Salvador
u Dali -
„Liceu – cimitir Persistenţa
Al tinereţii mele - memoriei
Pedanţi profesori
Şi examene grele...
Şi azi mă-nfiori
Liceu - cimitir
Al tinereţii mele!
Liceu - cimitir Liceu – cimitir
Cu lungi coridoare Al tinereţii mele
- –
Azi nu mai sunt eu În lume m-ai dat
Şi mintea mă În vâltorile grele,
doare... Atât de blazat...
Nimic nu mai vreu Liceu - cimitir
- Al tinereţii
Liceu - cimitir mele!”
 Lumea lui Bacovia este o lume a apusului, luminată doar de zăpadă. O
lume în care noaptea e întotdeauna gata să coboare. O lume unde corbii cu aripi
negre şi albe zboară printre copacii albi şi negri, unde nebunul râde în parc şi
sângele din abator pătează zăpada, la fel cum se întâmplă cu frunzele şi batista
fetei bolnave de tuberculoză. Nu există refugiu nici măcar în dragoste.

Cuptor
„ Sunt câţiva morţi în oraş,
iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ţi
spun
Pe catafalc, de căldura-n oraş,
Încet, cadavrele se descompun.
Cei vii se mişcă şi ei
descompuşi, Vladimir Kush - Sunrise by the Ocean
Cu lutul de căldură asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Şi azi, chiar sânul tău e mai
lăsat.
Toarnă pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
 Fanfara
„Ce tristă operă cântă
Fanfara militară
Târziu, în noapte, la
gradină...
Şi tot oraşul întrista,
Fanfara militară.
Plângeam, şi rătăceam pe
stradă
În noaptea vastă şi senină;
Şi-atât de goală era strada-
De-amanţi grădina era plină.
Oraşul luminat electric Edvard Munch -
Dădea fiori de nebunie- Cenuşă
Era o noapte de septembrie,
Atât de rece şi pustie!
Şi tot oraşul întrista
Fanfara militară...
Târziu, în noapte, la grădină,
 Tablou de iarnă
„ Ninge grozav pe câmp la E albul aprins de sângele-
abator nchegat,
Şi sânge cald se scurge pe Şi corbii se plimbă prin sânge...
canal; şi sug;
Plină-i zăpada de Ninge
sânge animal - zarea-nnoptată
mereu în Dar ceasu-i târziu... în zări corbii
Şi ninge mereu pe-un trist când geamuri
Şi-acum fug triste se
patinoar... aprind Pe câmp, la abator, s-a înnoptat.
Spre abator vin lupi licărind.
- Iubito, sunt eu la uşa
Pieter Bruegel – La
îngheţată...”
vânătoare
 Odată cu trecerea timpului, simbolurile sunt
reduse la cuvinte sau sunete separate - monosilabice
şi bisilabice. Această tehnică dă impresia că poetul
şi-a epuizat toate ideile. Nu-şi aminteşte întotdeauna
ce a intenţionat să scrie şi totuşi nu renunţă.
Micşorează numărul versurilor şi al imaginilor şi
renunţă la rimă exceptând versurile finale, ironia fiind
în continuare prezentă.
Bacovia a fost susţinut de soţia sa, care, deseori,
prezenta opera lui editorilor. Poetul acceptă laudele,
dar consideră că ele au venit prea târziu. Totul a venit
prea târziu pentru cei cu care se identifică... cei
inferiori, cei bolnavi şi muribunzi.
 Monosilab de toamnă
„ Toamna sună-n geam frunze de
metal,
Vânt.
În tăcerea grea, gând şi animal
Frânt.
În odaie, trist sună lemnul mut:
Poc.
Umbre împrejur într-un gol, tăcut,
Loc.
În van peste foi, singur, un condei
Frec.
Paul Cezanne - Castelul
Lampa plânge... anii tăi, anii mei
negru
Trec.
Să mă las pe pat, ochii să-i închid,
Pot.
În curând, încet va cădea în vid
Tot.
O, va fi cândva altfel natural,
Bis.
Toamna sună-n geam frunze de
metal,
 Cum percepe Bacovia viaţa? Argumentaţi-vă opinia cu
exemple din poeziile sale!
Raportată la ceea ce înseamnă viaţa, în general, cea a lui
Bacovia pare o existenţă imposibilă; raportată la operă, însă, ea nu
apare neaparat verosimilă, ci ca unica posibilă. La el totul viza
interiorul. Bacovia a fost captivul propriei conştiinţe de care nimic
nu l-a putut salva. Inapt de compromisuri, incapabil de a se integra
unor forme pe care, în fond, le detesta, neacceptând nicio laşitate în
confruntarea cu „abisul sufletesc”, suportând clipă de clipă
ciocnirile violente cu realităţile patetice care irumpeau din
straturile cele mai profunde ale eului, lăsându-se traversat de
spaime şi nelinişti, de revelaţiile amare ale unei substanţialităţi
tragice care îl paralizau, Bacovia a devenit treptat o mască a
perplexităţii, care părea a ieşi din contingent: „Şi stam împietrit”,
„Şi de veacuri cetatea părea blestemată”.
În conluzie, în creaţia bacoviană, atât de actuală, putem
identifica printre rânduri şi o serie de elemente care exprimă
speranţa.
„Te-aştept ca şi-n
trecut,
Cu plânsul meu pe „Străin ca-
coarde, ntotdeauna,-
La ora tăinuită, Cu plânsul meu pe
Şi care, poate-odată, coarde,
Prin lume ţi-a plăcut.” Te-aştept ca şi-n
trecut.”

Pieter
Bruegel -
Triumful
morţii

„Şi dacă-am să cad pe „Gălăgioase glasuri mi-au

covoare zis
În tristul, tăcutul salon,- Despre-o viaţă oricât de
Tu cântă-nainte, iubito, amară...
Încet, monoton.” Şi soarele, sus, un cer a
 II. Bacovianismul
- expresia unei sensibilităţi
nevrotice -
1. Comportament nevrotic
Datorită firii introvertite, comportamentul nevrotic al lui Bacovia s-a
manifestat
de la o vârstă fragedă, asemeni mamei sale. Orele de clasă, tezele, examenele
orale erau receptate ca o permanentă tortură fizică şi agresiune sufletească („Liceu
- cimitir al tinereţii mele”) . La acestea se adaugă un stagiu universitar prelungit
peste măsură, până la vârsta de treizeci de ani, cu aceleaşi spaime trăite în timpul
2. Autismul
examenelor.
„Tot mai tăcut şi singur/ În lumea mea pustie.../ Şi tot mai mult m-
apasă/
O grea mizantropie./ Din tot ce scriu, iubito/ Reiese-atât de bine/ Aceeaşi
nepăsare/
De oameni, şi de tine.” („ Ego”)
În asemenea momente, locutorul trăieşte convingerea detaşării de
lume: „Cât de străin sunt în ţara mea.”(„Dies irae”) şi a însingurării
depline în mijlocul contemporanilor, exprimată într-o poezie al cărei
titlu sugerează, paradoxal, ataşarea: „Mai bine singuratec şi uitat,/
3. Claustrofobia
Tema patologică de spaţii închise răzbate din multe texte, cu diverse
grade de intensitate. De exemplu, în poezia „Belşug” surprinde spaima
trăită în vreme ce locutorul se îndrepta crispat spre vremelnicul său loc de
muncă: „Mă duc tot acolo în marea clădire,/ E ora de la care rămân închis
– O emoţie, o amorţire…/ E toamnă… Mi-au dat de scris.” În poezia lui
Bacovia, locuinţa se transformă, în poemul „Singur”, într-un coşmar
perpetuu: „Odaia mea mă înspăimântă”. Teroarea cauzată de aceasta îl
determină să părăsească adesea locuinţa. Indiferent de anotimp, cutreiera
străzile oraşului, hoinărind: „Plângeam şi rătăceam pe stradă/ În noaptea
vastă şi senină” („Fanfară”). Imagini similare se găsesc în diverse poezii:
„Trec singur pe poduri de fier solitar” („Plumb de iarnă”).
4. Apocalipsul posibil

Ceea ce diferenţiază lirica lui Bacovia de poezia

simbolistă consacrată este o maiestuoasă viziune
apocaliptică. Vocea poetului sesizează constant în realitatea
înconjurătoare semnele distinct-simbolice ale unei
apropiate distrugeri implacabile. (În multe poeme din
volumul „Plumb”, Bacovia creează o viziune terifiantă de
planetă moartă.)
În lirica bacoviană, pictura concurează cu muzica, deşi,
statistic, elementul muzical îl domină pe cel cromatic, care,
de asemenea, produce ecouri muzicale şi efecte de
incantaţie: „Copacii albi, copacii negri / Stau goi în parcul
solitar.” Poezia sa se organizează în jurul unui laitmotiv,
după modelul muzical.
 III. Pe urmele lui Bacovia
„Nu ştiu dacă/ Sunt înţelese/ Aceste stanţe…/ Dar mie-mi fac plăcere.
/Ele
vorbesc/ De un suflet delicat/ În geană de barbar. /Şi când toate/ Vor amuţi/
Poate/
Numai atunci/ Vor fi trăite,/ Decât niciodată,/ Dar sunt înţelese/ Aceste
stanţe…/
Ele trăiesc/ Un suflet delicat,/ În geană de barbar.”
Aceasta este confesiunea lirică pe care poetul o realiza în poezia „Stanţă
medie”, o creaţie inedită, publicată postum în 1961, în revista „Viaţa
românească”. Simplitatea şi profunzimea versurilor raportate la valoarea
deosebită a operei celui mai mare simbolist român dovedesc faptul că opera
poetului a rămas până astăzi un subiect
dificil şi totuşi fascinant. Poeziile sale sunt posibile răspunsuri la întrebările
pe care
creatorul a început să şi le pună în anii de liceu, când a realizat primele
poezii.
George Bacovia a avut o viaţă simplă, monotonă, nespectaculoasă şi a
 În paginile de jurnal, cuprinse în volumul „Bacovia.
Poezie sau destin”, editat de Agatha Grigorescu Bacovia, în
luna ianuarie a anului 1906, poetul scria:
„Ce am devenit? Ce am fost ieri? Ce voi fi mâine? Viaţa e
un permanent avatar… ne căutăm şi nu ne regăsim. Iată-ne şi
în dreptul hanului… cel din poezia „Rar”. Când plouă e trist
pe aici, tristeţea urcă de pretutindeni şi nu poţi să nu te simţi
singur? […] Mă prindeau nostalgiile adolescenţei şi nu aveam
ce să contemplu decât aceste singurătăţi ce mă oboseau
uneori până la nevroză. Nu puteam în versuri, să revărs ceea
ce nu mai încape în suflet. Nimeni nu ştia ce încercam; nici
cum mă frământam să mă ridic spre poezie?”
  Casa memorială de la
Bacău
Casa în care s-a născut se află într-o mahala, mărginită de prăvălii
şi hanuri, pe unde circulă cerşetori şi oameni fără căpătâi. Casa din
Bacău a devenit muzeu memorial în anul 1971. În „odaia care mă
înspăimântă/Odaia plină de mistere” atrage atenţia masa de lucru a
poetului, martoră atâtor versuri, atâtor idei zbuciumate, atâtor vise…
În mijloc se afla pianul care l-a inspirat pentru versurile: „Hai să
valsăm, iubito, prin salon/ După al toamnei bocet mortuar”. Vioara
poetului, care-l atrăgea în aceeaşi măsură atât în clipele de linişte cât şi
în cele de zbucium, îl aşteaptă, parcă, şi astăzi să-i mângâie strunele…
 „La Bacău cenuşiul e o culoare frecventă. Existând în natură, s-
a strecurat necalculat şi în versurile mele. De asemeni, violetul.
Cine a privit larga vale a Bistriţei de la Bacău, e imposibil să nu-l fi
întrezărit. În cele mai multe poezii am plecat de la elemente
concrete şi de la date autobiografice. Persistenţa într-o culoare am
deprins-o de la decadenţii francezi. De altfel, una din obsesiile mele
a alcătuit-o simbolismul decadent. Prin 1898-1903
m-au preocupat adânc Verlaine, Rimbaud, Baudelaire, Rollinat,
Jean Moréas”.
  Casa memorială din
Bucureşti
Construită în 1933 de Agatha Grigorescu, are fixată pe un perete, o
placă memorială pe care se poate citi: „În această casă a trăit şi a creat,
între anii
1933-1957, poetul George Bacovia.”
Ceasul său deşteptător l-a privit insistent înainte de a se stinge din
viaţă şi s-a oprit la ora 8 şi 10 minute, ora fatală, iar din calendar nu s-a
mai rupt nicio filă dincolo de 22 mai 1957. Pe lângă masca mortuară, se
află şi mâna sa în ghips, pentru care soţia sa a scris emoţionante stihuri.

„ Stau lângă mâna ce mi-a

dezmierdat
În ani de vis obrazu-nrourat…
Cât mă-nfioară alba mână rece,
Prin care mută seva vieţii
trece…”
Capitolul
II
Cromati
Universului
ca
Bacovian

Vladimir Kush -
Scoică
 Cuprin
I. Culori abordate:
s
Alb

Negru
Roşu
Violet
Galben
Gri
Verde, Albastru, Roz

II. Dosar critic

 „Culoarea devine nu numai persistentă şi obsesivă, dar de o mare
materialitate, ca la expresionişti. Orice reprezentare e distrusă, desfigurată ca o
faţă de pe care s-a scurs fardul. Violetul, negrul, albul, rozul invadează
lucrurile ca nişte prezenţe fizice, erodează peisajele sau le pătează[…] şi
aceste vopsele sunt câteodată halucinante prin intensitate.”
(N. Manolescu)

Edvard Munch – Dansul

vieţii
 Argument
 Cromatica în opera lui Bacovia nu are statut de figurant, ci de protagonist.
Albul, negrul,
violetul ori galbenul împart mai toată poezia autorului.
 În cromatica lui Bacovia nu există nuanţe; culorile sale sunt concentrate, ele
devin strigăte
ale sufletului, ale trăirii.

Roz,
Roşu Violet Galben Verde,
Albastru
Culori abordate:
Negru

Alb Gri

Verde,
Albastru,
Roz

Galben Violet

Roşu
 II. Dosar
Critic
«Ceea ce izbeşte din punct de vedere coloristic la Bacovia e acea insistenţă
„vampirică” asupra unei singure culori, stoarsă din toţi fiorii săi. Monocromia îşi
aduce contribuţia la atmosfera unui spaţiu psihic tensionat. O artă în care valoarea
optică e pe deplin coincidentă cu aluzia psihologică: calităţile materialului plastic
strălucesc cu întunecată splendoare, în pofida unei tensiuni aneantizate. Ne aflăm
încă în faza „pozitivă” a lui Bacovia în care dezechilibrul său era expresiv
compensat.
O variaţiune pe tema negrului de o terifiantă frenezie („Negru”) sau una pe
tema roşului, de un abil patetism („Amurg”) stabilesc exact acest gest al fixării
unei obsesii. Nu în altă situaţie se prezintă tratarea în bicolor antagonic („Decor”),
ori în sinistrul tricolor (alb, negru, roşu – o asociere algid patetică) („Tablou de
iarnă”).
O altă etapă a cromaticii bacoviene o realizează surprinderea procesului însuşi
de descompunere. Degradarea, evanescenţa, transgresarea dureroasă a obiectelor
sunt sugerate cu o fineţe materială în care e topită sensibilitatea. Corbii se subţiază,
transformându-se într-un fluid ce se pierde în argintul celest („Amurg”). Oglinda
încadrată în argint, prinde reflexul de hidrargir al toamnei („Poema în oglindă”).
Ninsoarea se asociază cu jocul imaginii pe un ecran cinematograf („Plumb de
iarnă”).
Între paloarea epidermei şi substanţele liliale din preajmă se instituie o tainică
relaţie („Contrast”) . Sufletul poetului se desfoliază într-o somptuoasă armonie de
tonuri livide.
 Cea mai grăitoare dintre culorile lui Bacovia e, neîndoielnic, violetul.
Combustiunile simţurilor, recile aşteptări zadarnice, întreaga suferinţă
îndelungată a erosului absent irump în valul ambiguu al violetului, îmbinare de
albastru frigis şi pur şi de roşu vital şi funebru. Preluat de la Macedonski şi
Loforgue, motivul capătă pentru poetul Plumbului o vibraţie misterioasă,
unică. La niciun poet român n-a repurtat vreodată, o culoare, biruinţa pe care o
înscrie violetul bacovian. Viziunea e a unei dictaturi cromatice („Amurg
violet”). Senzualitatea, numai tangentă la versurile de mai sus, se dezlanţuie pe
un portativ astral, cu candori sfâşietoare, în aerul unui violet matinal,
nedesprins încă din aburul nopţii („Matinala”).
Substanţă a crepusculului („Oh, amoruri”) culoarea dobândeşte o
existenţă neatârnată, pură, undă a eterului pulsând într-un peisaj glacial
(„Plumb de iarnă”) pentru a se deschide înspre sensul declinului literar, al
„uitării” care troieneşte ca într-un cimitir de ceţuri violete („Amurg”) pentru a
se insinua în decorul de frăgezimi însorite („Nervi de primavară”). Ori printr-o
derivare morală, pentru a-şi stigmatiza propria natură „decadentă”(„Poema în
oglindă”). Subtilizat, îmblânzit, violetul trece în rozul echivoc, lăcrimare a
focului domestic („Singur”) , cinism al unei fiziologii filozofante („Să ne
iubim”). Ori asociat cu ipostaza sa zdrenţuită, privelişte a înfrângerii finale, a
insensibilului printr-însa dobândit. („Sfârşit de toamnă”) »
În realizarea dosarului critic s-au consultat următoarele studii:
 Mihail Petroveanu – „George Bacovia”, Editura pentru literatură,
1969.
 Gheorghe Grigurcu – „Bacovia - un antisentimental”, Editura
Albatros, 1974
 Ion Bălu, Marin Iancu – „Simbolismul românesc”, Editura Eve
Press, 1998
Capitolul
III Charles
Baudelaire

Abordarea intertextuală a
creaţiei bacoviene
George
Bacovia
 I. Argumentul
Acest capitol capitolului
îşi propune o sintetizare a bacovianismului din
perspectiva
impunerii unui stil inedit, de profundă poeticitate, un stil, care aminteşte
de opera lui Nichita Stănescu, a lui Flaubert şi de cea a poetului simbolist
Charles Baudelaire. Bacovia devine un simbol cultural, un univers
aparte, care iluminează, susţine şi poate modifica atât realitatea cât şi
literatura. În planul intertextualităţii, scriitorul româneşte un borgesian,
iar cel argentinian – un bacovian, care afirmă: „Un mare scriitor îşi
creează precursori; îi creează şi într-un anumit fel îi justifică” (Borges,
Jorge Luis. Opere. – Bucureşti: Editura Univers, 2002, p.8.)
Am pornit în realizarea acestui demers de la o definiţie a
intertextualităţii conform afirmaţiei lui Roland Barthes în „Analyse
textuelle d’un conte d’Edgar Poe”, care susţine că aceasta nu este „o
structură internă, inclusă, contabilizată”, ci deschiderea operei spre alte
texte, alte coduri, alte semne.
 Cercetătoarea Cristina Hăulică susţine, în „Textul ca
intertextualitate”, că niciun text nu poate fi independent, rupt de istoria
societăţii: „El reprezintă, în mod inevitabil, o permutare de texte, o
intertextualitate”.
De la început, poetul a fost primit de critică şi de public ca un
reprezentant al simbolismului. El s-a format, prin lecturi şi sporadice
legături de cenaclu, în mediul simbolist al epocii. Acest lucru poate fi
evidenţiat:

1. Din punct de vedere tematic, prin apariţia:

 motivelor şi a elementelor specifice decorului simbolist: amurgul,

toamna, solitudinea, ploaia, parcul, oraşul pustiu);
 sensibilităţii nevrotice: delir, nervi, a muzicii - fanfare;
 decorului macabru, dezolant, al poeziei decadente, în care apar
cadavre, bolnavi, nebuni, moartea, agonia, cavoul.
2. Din punct de vedere stilistic:

 prin folosirea sinesteziei;

 prin apariţia unor simboluri obsedante: plumbul, corbii, ploaia, sicriul,
amurgul;
 prin acuitatea senzorială, în descrierea unor imagini care reprezintă,
de fapt, o stare interioară;

3. Din punct de vedere intertextual: prin corespondenţa cu alţi poeţi:

„Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă

Ori ca Verlaine topit de băutură –
Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.” („Sonet”)
 Armonie în amurg
de C.P. Baudelaire
„E vremea când pe lujer, în seara ce se
Amurg stinge,
de G. Bacovia Vibreaz-asemeni unei cadelniţi orice
floare;
„Ca lacrimi mari de sânge Acum parfum şi sunet de-a valma-ncep să
Curg frunze de pe ramuri, zboare,
Şi-nsâgerat, amurgul Vals trist şi moleşeala ce farmecă şi-
Pătrunde-ncet prin nfrânge!
geamuri. Vibreaz-asemeni unei cadelniţi orice floare;
Vioara ca un suflet pe care-l chinui plânge;
Pe dealurile-albastre, Vals trist şi moleşeala ce farmecă şi-
De sânge urcă luna, nfrânge!
De sânge pare lacul, Frumos şi grav e cerul ca bolta din altare.
Mai roş ca-ntotdeauna.
Vioara ca un suflet pe care-l chinui plânge;
La geam tuşeşte-o fată Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare!
În bolnavul amurg; Frumos şi grav e cerul ca bolta din altare;
Şi s-a făcut batista Şi soarele în zare s-a înecat în sânge...
Ca frunzele ce curg.” Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare
Vestigii luminoase din vremi trecute
strânge!
Şi soarele în zare s-a înecat în sânge...
În mine amintirea-ţi e-o lacră de odoare!”
 Asemănări între cele două
poezii
Titlul - atmosfera crepusculară, încărcată de un sentiment de solitudine,
cuvântul „amurg” reprezentând o stare de incertitudine.
Tema - peisajul lugubru din amurg, încărcat de o stare morbidă.
La nivel morfologic : prezenţa verbelor dinamice exprimă o mişcare lentă,
monotonă.
La nivel stilistic aceleaşi tipuri de figuri centrale: epitetul şi personificarea,
imagini vizuale, auditive.
Prozodia - se remarcă structura armonioasă, catrene cu măsură fixă
(7 silabe – „Amurg” şi 14 silabe – „Armonie în amurg”) , un ritm interior,
monoton cu sonoritate lugubră.
 Deosebiri între cele două
 Simţul naturii :
poezii
 la Bacovia simţul naturii şi speranţa nu s-au atrofiat, ci emană o anume
atracţie ambivalentă.
 la Baudelaire, natura este echivalentă cu vegetativul, există un oraş al
visului din care tot vegetalul este expulzat, fără oameni, fără timp, fără loc,
fără sunet, singurul element în mişcare fiind apa.
 Aspectul oraşului :
 în creaţia lui Bacovia, oraşul este un infern stagnant care se scufundă lent
într-o mizerie socială şi morală, în care individul se simte captiv ca o
parte anonimă a materiei.
 oraşul nu are nimic dedalic, străzile lui nu sunt coridoare încurcate spre
nicăieri; Acesta este la fel de izolat ca poetul francez în raport cu restul
universului şi cu umilinţa sa sufocantă. Poetul are viziunea unui oraş
sinistru, ca un lăcaş al figurilor de ceară.
 Baudelaire era fascinat de magia oraşului: imaginea unei lumi mărginite de
ziduri de sticlă, piatră şi fier, stăpânit de ideea că viitorul acestuia va
închide umanitatea ca într-un labirint.
 Cubul
1. Descrie în cinci rânduri atmosfera bacoviană.
2. Analizează temele şi motivele specifice creaţiei
bacoviene.
3. Asociază atmosfera bacoviană cu cea din poezia lui
Baudelaire.
4. Compară o creaţie bacoviană cu una baudelairiană.
5. Aplică informaţiile cunoscute despre simbolism în
interpretarea celor două poezii alese.
6. Argumentează apartenenţa poeziei bacoviene la
curentul numit simbolism, având în vedere referinţele
intertextuale.
 3. 6.
ASOCIAZĂ A
R
5
G
. 4. U
A COMPARĂ M
P E
2. N
L ANALIZEAZĂ T
I E
C 1. A
Ă DESCRIE Z
Ă
 Bacovia
Diagrama
- Simţul naturii: simţul Venn
naturii şi nădejdea nu s-au
atrofiat, ci emană o anume
atracţie, fiind ambivalentă.
- Aspectul oraşului:
• un infern stagnant care se
scufundă lent într-o mizerie
socială şi morală, în care
omul este aruncat, fiind o
parte anonimă a materiei.
• străzile lui nu sunt
coridoare încurcate spre
nicăieri; este la fel de izolat
ca poetul francez în raport cu
restul universului şi umilinţa
sa sufocantă. Are viziunea
unui oraş sinistru, ca un lăcaş
al figurilor de ceară.
Baudelai
-
re
Simţul naturii: natura
este echivalentă cu
vegetativul, există un
- Titlul : - oraş al visului din care
atmosferă tot vegetalul este
crepusculară expulzat, fără oameni,
- Tema: peisaj
fără timp, fără loc, fără
lugubru sunet, singurul element
- din amurg
în mişcare fiind apa;
- Prozodia: catrene
- Aspectul oraşului:
cu măsură fixă;
Baudelaire era fascinat de
- Figuri de stil
centrale: epitetul şi magia lui: imaginea unei
personificarea; lumi mărginite de ziduri de
- Prezenţa sticlă, piatră şi fier, stăpânit
verbelor de ideea că oraşul viitorului
dinamice va închide umanitatea ca
într-un labirint.
 Cea mai evidentă divergenţă în interpretarea poeziei lui Bacovia a
reprezentat-o
Dezbatere
înţelegerea ei ca expresie a sincerităţii sau ca artificiu.
- Plan-
„Poezia lui Bacovia este, deci, expresia unei nevroze. Prin
concordanţa
peisagiului interior cu cel exterior, impresionează în ansamblu; nu reţine
totuşi prin
amănunt....Poezia se reduce, astfel, nu numai la un nihilism intelectual, ci
şi la
unul estetic: emoţiunea ei rudimentară nu are nicio legătură cu arta privită
ca
artificiu.” (E Lovinescu)
„Poezia lui George Bacovia a fost socotită, în chip curios, ca lipsită
de orice
artificiu poetic, ca o poezie simplă, fără meşteşug (E.Lovinescu,
A.Maniu). Şi
tocmai artificiul te izbeşte şi formează în definitiv valoarea.”
(G.Călinescu, „Istoria
literaturii române de la origini până în prezent”, Editura Minerva, 1982).
„Primul lucru care ne izbeşte, de altfel, la G. Bacovia este tocmai
Capitolul
IV

Expresionistul Bacovia sau

poezia ca un strigăt al fiinţei?
 Cuprins
1. Argument
2. Expresionismul în artele plastice şi în
literatură
3. Introducere în pictura lui Munch
4. Paralelă între poezia „Plumb” şi pictura
„Ţipătul”
 I. Argument
Canonul literar i-a ataşat lui George Bacovia epitetul
„simbolist”,
fixându-l într-un clasor poetic şi refuzând, se pare, posterităţii,
orice rectificare. Fără îndoială, creaţia bacoviană are toate
trăsăturile curentului simbolist, utilizează tehnicile, temele şi
motivele specifice acestuia, transmiţând un sentiment de plictis,
de solitudine şi de moarte. Însă, aşa cum remarcă şi Laurenţiu
Ulici, Bacovia depăşeşte simbolismul, anunţând prin creaţia sa
expresionismul. Criticul insistă asupra atitudinii expresioniste a
poetului susţinând că persistenţa într-o culoare, linia melodică şi
repetarea unor sintagme nu sunt purtătoarele unei estetici
simboliste, ci reflex al unui expresionism involuntar.
În capitolul următor, ne propunem să argumentăm această
perspectivă, prin realizarea unei paralele între poezia „Plumb” şi
o pictură celebră a artistului expresionist Edvard Munch,
„Ţipătul”.
 II. Expresionismul
în artele plastice şi în literatură
Expresionismul este reacţia firească a unui grup de pictori
germani
la academism şi convenţii estetice rigide, dar şi la autoritarismul
celui de-al
doilea Reich. Revolta artiştilor a proclamat libertatea creatoare
absolută şi
primatul expresiei asupra formei. Rezultatul este o artă
spectaculoasă din
punct de vedere cromatic şi o estetică revoluţionară.
Când se discută despre literatură, expresionismul este
adesea
considerat o revoltă împotriva realismului sau naturalismului, o
căutare a
unei realităţi psihologice sau spirituale şi nu o înregistrare a unor
evenimente exterioare surprinse în secvenţa lor logică.
 III. Introducere în pictura lui
Munch
Edvard Munch nu este doar unul dintre cei mai cunoscuţi pictori
norvegieni, ci şi autorul uneia dintre cele mai enigmatice şi stranii
lucrări din istoria artei: „Ţipătul" (1893). Lucrarea înfăţişează o siluetă
tremurată, pe fonduri dense şi groase, cu linii ce trimit cu gândul la
undele sonore, şi este considerată cea mai importantă operă a artistului,
simbolizând, în opinia multora, strigătul omului modern zdrobit de
angoasele existenţei cotidiene sau mai exact acea teamă greu de definit.
„Mergeam pe stradă împreună cu doi prieteni. Am simţit o urmă de
melancolie. Soarele apunea... Dintr-o dată, cerul s-a făcut roşu
sângeriu. M-am oprit şi m-am sprijinit de un gard... Mă simţeam
epuizat şi m-am uitat la norii în flăcări, care atârnau asemeni sângelui
ce curge de pe o spadă, deasupra fiordului negru – albăstrui şi
deasupra oraşului... Am auzit un ţipăt puternic, nesfârşit, trecând prin
natură."
Chipul personajului androgin şi stilizat.
 IV. Paralelă între
poezia „Plumb” şi pictura
„Ţipătul”Plumb
„Dormeau adânc sicriele de plumb,
Şi flori de plumb şi funerar vestmânt
-
Stam singur în cavou… şi era vânt…
Si scârţâiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de
plumb
Pe flori de plumb, şi-am inceput
să-l strig -
Stam singur lângă mort... şi era
frig...
Şi-i atârnau aripile de plumb.”
Edvard Munch -
Ţipătul
 Tonalitatea elegiacă a poeziei asemenea melodiei lui Stravinski,
„Pasărea de foc”, este susţinută la nivel lexical prin utilizarea frecventă a
substantivului „plumb”, iar atmosfera elegiacă regăsită şi în pictura lui
Munch este creată cu ajutorul aliteraţiei şi a structurii prozodice. Atât
pictura lui Munch, cât şi melodia lui Stravinski şi poezia lui Bacovia
amintesc de o elegie pe tema singurătăţii.
Silueta prefigurată în pictura lui Munch se aseamănă cu trupul
poetului în care sălăşluieşte un suflet de plumb.
Într-o lume lipsită de repere, aflată sub semnul căderii inevitabile,
strigătul echivalează cu o întoarcere la originile limbajului, la
începuturile lumii. Fiinţa este antropomorfă, desfigurată, redusă la esenţă.
Artistul nu este altul decât îngerul apocaliptic de serviciu al unei epoci
muribunde.
Şi la Bacovia, şi la Munch, avem o imagine titanică, deoarece
ţipătul/strigătul cucereşte lumea deja descompusă, ambii creatori apelând
la antiteze puternice pentru a evidenţia epuizanta criză ontologică .
 Stabilind puncte comune între creaţia lui Bacovia şi
cea a
lui Munch, acest capitol nu urmăreşte mutarea poetului
român
într-un alt „clasor”, ci doar demonstrarea faptului că, în
plin
avânt postmodern, clasificările stricte suferă de rigiditate.
Evoluţia literaturii a estompat graniţele dintre specii şi
curente literare, punând în evidenţă rolul lor în
exprimarea
condiţiei umane, iar interpretările plurale ale operei
bacoviene îi
certifică, încă o dată, valoarea.
Capitolul
V
De-construcţia
hermeneutică
a poeziei „Plumb”

Vladimir Kush - Metamorfoză

 Brainstorming
Gândiţi-vă dacă aţi întâlnit undeva – în film, în pictură
sau
în literatură – reprezentări sau descrieri ale unor peisaje
reduse
la o singură culoare (verde, alb, argintiu, roşu etc) sau la
un unic
element (de exemplu: gheaţă, nisip, sticlă, aur). Relataţi
pe scurt
impresia pe care v-au produs-o astfel de reprezentări sau
descrieri.
 Lucrul pe
grupe
Abordarea textului în funcţie de mai multe tipuri de lectură:

Grupa I: Dacă aţi ales o lectură pas cu pas trebuie să vă

puneţi
de la început întrebări asupra vocii poetice, asupra enunţării:
Cine
vorbeşte? Unde? Când? Cui i se adresează? Povesteşte o
experienţă
reală sau una imaginară?
Arătaţi în ce măsură se pot găsi răspunsuri pentru
fiecare
dintre aceste întrebări; ce repere sunt omise în text şi ce
●
● Eul liric, simbol ●
● Nu există
al poetului
repere.
damnat.

Cine
Când?
vorbește?

Cui i se
adresează Unde?
?
●
● Sieşi ●
● În cavou
●
● Cititorului ● În societatea
●

●
● Amorului contemporană
Grupa II: Dacă începeţi o lectură de identificare, e
important să
percepeţi atmosfera senzaţiile, stările pe care le transmite
poezia.
Găsiţi cât mai multe atribute prin care să le caracterizaţi.
 Subiect şi obiect în
poezie
Obiectul poeziei = lumea, realitatea, existenţa.
Subiectul poeziei = „lumea imaginară creată graţie limbajului, expresiei, aceasta fiind
capabilă
să extindă dimensiunile subiectului la cele ale unei lumi.”
 poate fi: - evocarea unei imagini.
- secvenţe de imagini.
- expresia unui sentiment.
= „seria de fapte concrete luate din lumea obiectivă sau create prin
anologie
cu ea şi puse în operă”
= „important prin faptul că dă eului prilej de manifestare.”
Liviu Rusu
= „poetizabilul” introduce într-un nou aspect al expresivităţii
= „ceea ce pretează a fi nelimitat într-o lume poetică în virtutea limbajului
poetic.”
Mikel Dufrenne – Poeticul
Grupa III: Dacă vreţi să începeţi de la aspectul caracteristic, frapant, va
trebui probabil să dezbateţi chiar semnificaţia cuvântului-cheie „plumb”. Prin
insistenţa evocării, plumbul capătă, în text, o valoare simbolică; rămâne
totuşi un simbol neconvenţional, plurivalent (a cărui semnificaţie nu poate
fi tradusă automat).
Alegeţi dintre trăsăturile, utilizările şi valorile atribuite substanţei
pe cele pe care le consideraţi importante pentru interpretarea textului şi
arătaţi de ce (puteţi adăuga şi altele):
– Culoarea cenuşie
– Greutatea mare (atestată şi de expresii metaforice consacrate, de exemplu a-şi
simţi pleoapele de plumb)
– Utilizarea funerară (material pentru sicrie, pentru coroane, etc.)
– Utilizarea în tipografii (litere de plumb)
– Valoarea şi utilizarea în alchimie ca substanţă care trebuie transformată în aur
– Valoarea magică de simbol al lui Saturn, deci al melancoliei
 Plumb
Utilizare
în
Un metal, element Valoare tipografie
Utilizar
în e
aparţinând anorganicului, alchimie funerară
ceea ce traduce lipsa de
viaţă. Valoare Greut
Un metal de culoare magică ate
gri, ceea ce traduce
monotonia.
Un metal tare - Simbolul Plu
duritatea, tristeţea. melancol

Un metal rece -

iei mb
răceală.
Un metal saturnian -
Mono
melancolia grea.
Un metal toxi -
tonie
moartea. Simbol
Culoa
Un metal greu ceea ce ul Creează
izolării re
traduce apăsarea sinestez
sufletească. ii
Un metal folosit la
sigilarea sicrielor,
Grupa IV: Pentru o lectură analitică, puteţi începe cu identificarea repetiţiilor din
text.
Urmăriţi poziţiile, în vers şi în strofă, în care e reluat cuvântul-cheie „plumb” şi
explicaţi în ce măsură simetriile accentuează efectul obsesiv.
1. La nivel lexical - Prin numărul redus de cuvinte, majoritatea repetate. Dacă
Eminescu a utilizat un vocabular redus deoarece la vremea lui lexicul limbii
române nu era bogat, dar a ştiut să suplinească această limitare cantitativă printr-o
limitare combinatorie, Bacovia face acelaşi lucru intenţionat, însă, nu şi forţat de
împrejurări . În plus, el reuşeşte „să dezvăluie prin asociaţii fertile, nuanţele
latente ale cuvintelor” (L. Rusu), un exemplu elocvent reprezentându-l lexemul
„plumb” repetat de şapte ori şi căruia îi sunt valorificate toate potenţele semantice.
2. La nivel morfologic - Numărul mare de substantive susţine planul
descriptiv : „În poezia lui Bacovia nu există decât obiecte. Orice viaţă a dispărut şi
implicit orice sens. Acesta e infernul: dominaţia şi teroarea obiectelor.” (N.
Manolescu) şi verbele la timpul imperfect traducând durativul.
3. La nivel sintactic :
a) propoziţional : În cea mai mare parte regăsim aceeaşi topică (ordinea
părţilor de propoziţie): - P + C + S + A (I - 1, II - 1)
- P + C + C – P + S (I - 3, II - 3 )
- P + S + A(I – 4, II – 4)
Versurile sunt construie pe baza paralelismului sintactic, singura excepţie
alcătuind-o versul al doilea din fiecare strofă. Topica ajută la potenţarea
sentimentelor , dar, totdată susţine şi muzicalitatea.
b) frastic : Predomină propoziţiile principale, iar singura subordonată traduce
incapacitatea poetului de a găsi o cale de comunicare cu iubirea.
4. La nivel stilistic : Prin rolul prelevator al epitetului „de plumb”,care, invadând
toate registrele reuşeşte să reifice exhausiv: „poetul se simte un străin nu numai de
lume, dar şi de sine însuşi […] o înstrăinare, un vid existenţial ce constă în
resimţirea unviersului ca un univers pe
de-a-ntregul reificat”. (N. Manolescu)
5. La nivel semantic: Prin valorificarea întregii pletore semantice a lexemului
„plumb”.
6. La nivel fonetic :
- Prin ocurenţa consoanelor m şi n se induce ideea tonului grav, de cântec
de somn premergător al morţii.
- Prin fricativele v, f, s este sugerat disconfortul.
- Prin numărul mare de vocale închise â, i este accentuată ideea de lume
închisă, captivă, în care domneşte melancolia. Toate armoniile acustice
sprijină muzicalitatea.
7. La nivel prozodic: Prin iambul care alternează cu poemul si amfibrahul,
tonul elegiac fiind coborât.
8. La nivel tectonic: Prin cele două catrene, cu versuri având măsura de 10
silabe (structural).
Grupa V: Lectura problematizantă înseamnă confruntarea cu
punctele
cele mai obscure din poezie. Dacă aţi ales de la început această
cale trebuie
să vă concentraţi asupra celei de-a doua strofe, care cuprinde
mai multe
ambiguităţi. Formulaţi ipoteze ca răspuns la următoarele
întrebări:
 Care e legătura dintre „amorul meu de plumb” şi „mort”?
 Cui îi aparţin „aripile de plumb”?
 Care e semnificaţia cuvântului „întors”?
 „Dormea întors
amorul
meu de plumb.”

Meu – după ce elementele concrete ale

universului au fost reitificate se trece la
cele abstracte: inclusiv sentimentul
iubirii este reitifcat,fiind astfel anulat.
Adjectivul posesiv de persoana I
identifică din nou eul liric.

Întors – epitetul vizează o Dormea – se păstrează în

idee ce va fi teoretizată de poziţie de incipit acelaşi verb,
L.Blaga conform căreia „a fi de data aceasta la singular,
întors înseamnă a fi cu faţa semn că imaginea va fi
spre moarte.” particularizată.
 „Şi-i atârnau
aripile de
plumb.”

De plumb – epitetul anulează

ideea oricărei posibile evadări,
punctând ideea zborului în jos,
propensiunea telurică fiind specific
bacoviană, în contrast cu cea
eminesciană, starea tipică fiind
aceea de a avea plumb în aripi.

Aripile - dacă la Atârnau – verb care

romantici era un simbol prin semantica sa
al zborului, al elevaţiei, sugerează coborârea,
aici signaletica este apropierea de pământ,
anulată. greutatea .
 Concluz
ii

Poezia „Plumb” se dovedeşte a fi o artă

poetică
deoarece sintetizează motive şi mijloace de
expresie,
stări poetice definitorii pentru lirica
bacoviană.
 Bibliografi  Mihai Cimpoi - „Secolul
bacovian”,
 Bote Lidia - e
„Simbolismul Bucureşti, Editura Fundaţiei
românesc”, Editura Ere Press, Culturale
1998; Ideea Europeană, 2005;
 Vulpeş Lăcrămioara - „Alchimia  Mircea Scarlat - „George

textului poetic”, Editura Versus ; Bacovia -

 Ion Caraion - „Bacovia - Sfârşitul nuanţări”, Editura Cartea
continuu”, Editura Cartea Românească,
Românească; Bucureşti, 1987.
 Dan Grigorescu - „Constelaţia  George Bacovia - „Versuri şi

gemenilor. Arta şi literatura în proză”,

perspectiva comparativă”, Editura „Arta esteAlbatros,
Editura un pas1972;
de la ceea ce este
Meridiane, Bucureşti, 1979; evident şi binecunoscut
 Agatha către ceea
Grigorescu Bacovia - ce
 „Dicţionar analitic de opere este tainic şi ascuns.”
„Bacovia
literare româneşti”, coordonator: - Poezie sau destin”, Editura pentru
„Literatura este oglinda vieţii”
Ion Pop, Casa Cărţii de Ştiinţă, literatură, 1962
Cluj-Napoca;
 Realizator:

Mocanu Simona
Profesor coordonator:

Chifu Pompilia „Literatura vie.

Cărţi capabile să se
reediteze
Colegiul Naţional numai prin forţa lor
„Alexandru Ioan Cuza” spirituală.”

„Literatura este o călătorie interioară”