”Se poate spune şi despre Bacovia - afirmă Eugen Simion - ceea ce Sartre zicea despre

Baudelaire: n-are biografia pe care opera lui o merită, dar în alt sens decât în cazul
poetului Florilor răului. Bacovia n-are propriu-zis biografie sau, mai bine zis, biografia lui e lipsită de
mari evenimente publice.” Desigur că biografia autorului Scânteilor galbene e lipsită de măreţie.
Biografia sa se consumă într-un spaţiu închis, în care predomină cenuşiul. Asta nu înseamnă însă
că ea însă nu e compatibilă cu opera. Bacovia e omul din carapace al lui Cehov. Silueta
personajelor bacoviene are ceva din epoca filmului mut. El e un Chaplin sau mai degrabă un Buster
Keaton, care, năvălind precipitat în camera iubitei, îi debitează lucruri fără sens, menite s-o
îngrozească, nicidecum s-o aducă în braţele sale: ”Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,/ Chiar pentru
asta am venit să-ţi spun;/ Pe catafalc, de căldură-n oraş,/ - Încet cadavrele se descompun.” Tăcutul
personaj bacovian iese din tipic. Căzut pradă halucinaţiei, el nu se poate opri, continuând să
delireze: ”Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,/ Cu lutul de căldură asudat;/ E miros de cadavre, iubito,/
Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.” Un cuceritor de inimi nu şi-ar permite astfel de ieşiri în alcovul
fiinţei dragi: ”Toarnă pe covoare parfumuri tari,/ Adu roze pe tine să le pun;/ Sunt câţiva morţi în
oraş, iubito,/ Şi-ncet, cadavrele se descompun.” Comportamentul personajului bacovian e bizar,
nevrotic. Spectrul catafalcului şi mirosul corpurilor în descompunere îl urmăresc pretutindeni. Însuşi
trupul străveziu al iubitei poartă toate semnele unui univers aflat în descompunere. De aici şi
rugămintea: ”Toarnă pe covoare parfumuri tari” şi mai ales cumplitul îndemn: ”adu roze pe tine să le
pun”. Ajunşi cu analiza aici, ne punem fireasca întrebare: în ce măsură personajul bacovian e
conştient de obsesia lui? Dacă mirosul cadavrelor îl obsedează, de ce nu caută să scape singur de
obsesie, folosindu-se de parfum, ci are nevoie de ajutorul iubitei?! De ce-o implică în obsesia sa? De
ce îi cere ei înseşi să aducă roze ca el să-i acopere trupul cu aceste flori menite să atenueze mirosul
de cadavru!? Explicaţia o găsim în Note de toamnă: ”Tăcere… e toamnă-n cetate…/ Plouă şi numai
ploaia dă cuvânt -/ E pace de plumb, e vânt, şi pe vânt/ Grăbite, trec frunze liberate.” Acesta e
preambulul relatării agonico-delirante ce urmează: ”Deschide, dă-mi drumu, adorato,/ Cu crengi şi
foi uscate am venit;/ În târg o fată tristă a murit,-/ Şi-au dus-o pe ploaie s-o îngroape.” Decorul e
schiţat sumar. Sunt doar câteva detalii, răsfrânte separat. Accentul e pus pe ploaie şi pe vânt, şi pe
vertijul de frunze umede ce se perindă pe trotuar. Angoasa e însă amplificată la maximum: ”Dă
drumu, e toamnă-n cetate -/ Întreg pământul pare un mormînt.../ Plouă... şi peste târg, duse de vânt,/
Grăbite, trec frunze liberate”, amestecându-se, pesemne, cu sufletele ce-au fost şi nu mai sunt...
Silueta sumbră, funestă a personajului bacovian nu stârneşte nici mila, nici râsul. Ea se decupează
singură din piesaj pentru a-şi căuta un adăpost înăuntru, după o lungă şi precipitată fugă printr-un
oraş bântuit de-o tristeţe devastatoare.”Sunt solitarul pustiilor pieţe/ Cu tristele becuri cu pală lumină
-/ Când sună arama în noapte deplină/ Sunt solitarul pustiilor pieţe.// Tovarăş mi-e râsul hidos şi cu
umbra...” (Pălind). Acesta-i, în mare, portretul alcătuit din câteva linii al solitarului bacovian, care
aleargă în alcovul iubitei pentru a-i vorbi despre obsesiile sale. Iată-l apărând în cadrul uşii ca un
spectru, tremurând din toate încheieturile: ”Iubito, iar am venit.../ Dar astăzi, de-abia mă mai port -/
Deschide clavirul şi cântă-mi/ Un cântec de mort.” Rugămintea nu se opreşte aici, delirul se
accentuează, luând proporţiile unei apocalipse consumate în salon: ”Şi dacă am să cad pe covoare/
În tristul, tăcutul salon - Tu cântă înainte, iubito,/ Încet monoton...” (Trudit). În Amurg de
toamnă găsim şi cauza acestei stări halucinante: ”Pustiu adânc... şi-ncepe a-nopta,/ Şi-aud
gemând amorul meu defunct (s.n)/ Ascult atent privind un singur punct/ Şi gem şi plâng, şi râd în
hî şi ha...” Originea acestor stări bacoviene, scrie George Călinescu, ar trebui căutată în poezia
simboliştilor. ”De la Baudelaire, spune el, vin cadavrele în putrefacţie, sânii surpaţi, iar de la
tuberculosul Jules Laforgue, toamnele insalubre, tusele şi ftizia, în timp ce nevrozele, macabrul (...)
îşi au originea în Rollinat.” Desigur, divinul critic are dreptate. Poezia lui Bacovia îşi are punctul de
plecare în simbolismul francez, care l-a influenţat în mare măsură. La fel de mult însă poezia sa a
fost determinată şi de viaţa în aparenţă insipidă în care s-a complăcut poetul. Eşecurile suferite în
perioada liceală, inclusiv herpesul de pe buza superioară, dobândit în anii tinereţii, de care nu a
scăpat toată viaţa, apoi ftizia şi alte tare fizice, l-au făcut să devină o fiinţă retractilă, plină de
complexe, care îşi proiectează visele de răzbunare şi mărire pe un ecran interior sumbru, hilar,
mărind detaliile şi insistând cu obstinaţie asupra lor. Lipsa de biografie de care vorbeşte criticul
Eugen Simion a avut o influenţă importantă în evoluţia liricii bacoveniene, împinându-i simbolismul în
zona existenţialist-expresionistă. Nichita Stănescu are dreptate când afirmă că ”departe de a fi fost
un traumatizat în accepţiunea ratărilor marilor idealuri, Bacovia reprezintă una dintre cele mai nete
victorii ale poeziei noastre. E vorba nu numai de o dominare a destinului, dar şi de o anulare a
destinului malefic prin însăşi reprezentarea lui. A urla de durere înseamnă a-ţi consuma şi a-ţi
învingea durerea. A exprima deznădejdea înseamnă totodată a o sugruma. A putea să comunici
tensiunea insului strivit de spaţiul închis înseamnă a sfărâma spaţiul închis.” Privită din perspectiva
zilelor noastre, poezia lui Bacovia se circumscrie mai degrabă expresionismului şi existenţialismului,
decât simbolismului. Din punct de vedere grafic ea are tangenţe cu Strigătul lui Munch, dar şi cu
tablourile lui Chagall, populate de logodnici bizari ce levitează deasupra Parisului crepuscular. După
cum are puncte comune cu cubismul şi abstracţionismul, reducând decorul, dar şi stările psihice la
câteva linii trasate într-un spaţiu al solitudinii, golit de substanţă şi de sens: ”Copacii albi, copacii
negri/ Stau goi în parcul solitar:/ Decor de doliu, funerar.../ Copacii albi, copacii negri...” Nu auziţi
vuind în surdină, printre copacii de cristal, urletul lui Munch?!
Există în biografia poetului câteva ”pete de culoare”, care aruncă asupra lui Bacovia o altă lumină
decât cea cu care ne-am familiarizat. Una din aceste datează din anul 1946, în perioda instaurării
comunismului. Brusc, Bacovia iese din ungherul său. Regimul vrea să descopere în el un revoltat,
un proletar, un nedreptăţit al sorţii. Într-un interviu, Eugen Jebeleanu îi pune întrebarea dacă tonul
poeziilor sale ”depresive” în cazul în care poetul ar fi trăit într-o societate mai puţin nedreaptă?”
”Mediul burghez m-a presat”, răspunde Bacovia. Tot el afirmă că încă din perioda studenţiei citea
broşuri şi reviste socialiste, România muncitoare, Viaţa socială, Facla etc.
În reportajul semnat de Jebeleanu apare o scenă bizară, neverosimilă pentru felul de-a fi al lui
Bacovia... Cadrul e intim: Bacovia-junior se joacă cu un ghem de mătase: motanul Iochim, pe care-l
aşază în braţele părintelui. Agatha Bacovia surâde plină de amabilitate oaspetelui. Iar la plecare, în
semn de ospitalitate, poetul îi oferă reporterului o bucăţică de zahăr. Până aici, toate bune şi
frumoase. Deodată însă, în timp ce-şi ia pălăria, Jebeleanu descoperă în spatele poetului ”chipul lui
Crist încadrat într-o ramă ovală.” Reporterul observă că rama e spartă. Simţind nedumirea sa,
Agatha Bacovia intervine spunând că Bacovia a încercat de nenumărate ori să distrugă tabloul
”lovindu-l cu bastonul”. Şi asta fiindcă îl ”urăşte, pentru că a suferit ca şi el...” Sau pentru că
seamănă cu el. Scena ne duce cu gândul la Omul negru al lui Esenin, unde poetul sparge oglinda
care îl reflectă. Bacovia încearcă să distrugă un alt spectru: cel al Mântuitorului, care-i aminteşte de
propria sa fizionomie.
Pentru ziarele proletcultiste ale epocii, o astfel de scenă era binevenită. În zilele noastre ea ridică
însă semne de întrebare în mintea cititorului. Tind să cred că ea e rodul zelului reporterului sau al
soţiei, care a dorit să-l scoată cu orice preţ pe Bacovia din conul de umbră, prezentându-l ca pe-un
poet ateu, ”urzind un dor de vremuri noi”, menit să dea ”la cap” ”burghezilor tirani”. 
”Se poate spune şi despre Bacovia - afirmă Eugen Simion - ceea ce Sartre zicea despre
Baudelaire: n-are biografia pe care opera lui o merită, dar în alt sens decât în cazul
poetului Florilor răului. Bacovia n-are propriu-zis biografie sau, mai bine zis, biografia lui e lipsită de
mari evenimente publice.” Desigur că biografia autorului Scânteilor galbene e lipsită de măreţie.
Biografia sa se consumă într-un spaţiu închis, în care predomină cenuşiul. Asta nu înseamnă însă
că ea însă nu e compatibilă cu opera. Bacovia e omul din carapace al lui Cehov. Silueta
personajelor bacoviene are ceva din epoca filmului mut. El e un Chaplin sau mai degrabă un Buster
Keaton, care, năvălind precipitat în camera iubitei, îi debitează lucruri fără sens, menite s-o
îngrozească, nicidecum s-o aducă în braţele sale: ”Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,/ Chiar pentru
asta am venit să-ţi spun;/ Pe catafalc, de căldură-n oraş,/ - Încet cadavrele se descompun.” Tăcutul
personaj bacovian iese din tipic. Căzut pradă halucinaţiei, el nu se poate opri, continuând să
delireze: ”Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,/ Cu lutul de căldură asudat;/ E miros de cadavre, iubito,/
Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.” Un cuceritor de inimi nu şi-ar permite astfel de ieşiri în alcovul
fiinţei dragi: ”Toarnă pe covoare parfumuri tari,/ Adu roze pe tine să le pun;/ Sunt câţiva morţi în
oraş, iubito,/ Şi-ncet, cadavrele se descompun.” Comportamentul personajului bacovian e bizar,
nevrotic. Spectrul catafalcului şi mirosul corpurilor în descompunere îl urmăresc pretutindeni. Însuşi
trupul străveziu al iubitei poartă toate semnele unui univers aflat în descompunere. De aici şi
rugămintea: ”Toarnă pe covoare parfumuri tari” şi mai ales cumplitul îndemn: ”adu roze pe tine să le
pun”. Ajunşi cu analiza aici, ne punem fireasca întrebare: în ce măsură personajul bacovian e
conştient de obsesia lui? Dacă mirosul cadavrelor îl obsedează, de ce nu caută să scape singur de
obsesie, folosindu-se de parfum, ci are nevoie de ajutorul iubitei?! De ce-o implică în obsesia sa? De
ce îi cere ei înseşi să aducă roze ca el să-i acopere trupul cu aceste flori menite să atenueze mirosul
de cadavru!? Explicaţia o găsim în Note de toamnă: ”Tăcere… e toamnă-n cetate…/ Plouă şi numai
ploaia dă cuvânt -/ E pace de plumb, e vânt, şi pe vânt/ Grăbite, trec frunze liberate.” Acesta e
preambulul relatării agonico-delirante ce urmează: ”Deschide, dă-mi drumu, adorato,/ Cu crengi şi
foi uscate am venit;/ În târg o fată tristă a murit,-/ Şi-au dus-o pe ploaie s-o îngroape.” Decorul e
schiţat sumar. Sunt doar câteva detalii, răsfrânte separat. Accentul e pus pe ploaie şi pe vânt, şi pe
vertijul de frunze umede ce se perindă pe trotuar. Angoasa e însă amplificată la maximum: ”Dă
drumu, e toamnă-n cetate -/ Întreg pământul pare un mormînt.../ Plouă... şi peste târg, duse de vânt,/
Grăbite, trec frunze liberate”, amestecându-se, pesemne, cu sufletele ce-au fost şi nu mai sunt...
Silueta sumbră, funestă a personajului bacovian nu stârneşte nici mila, nici râsul. Ea se decupează
singură din piesaj pentru a-şi căuta un adăpost înăuntru, după o lungă şi precipitată fugă printr-un
oraş bântuit de-o tristeţe devastatoare.”Sunt solitarul pustiilor pieţe/ Cu tristele becuri cu pală lumină
-/ Când sună arama în noapte deplină/ Sunt solitarul pustiilor pieţe.// Tovarăş mi-e râsul hidos şi cu
umbra...” (Pălind). Acesta-i, în mare, portretul alcătuit din câteva linii al solitarului bacovian, care
aleargă în alcovul iubitei pentru a-i vorbi despre obsesiile sale. Iată-l apărând în cadrul uşii ca un
spectru, tremurând din toate încheieturile: ”Iubito, iar am venit.../ Dar astăzi, de-abia mă mai port -/
Deschide clavirul şi cântă-mi/ Un cântec de mort.” Rugămintea nu se opreşte aici, delirul se
accentuează, luând proporţiile unei apocalipse consumate în salon: ”Şi dacă am să cad pe covoare/
În tristul, tăcutul salon - Tu cântă înainte, iubito,/ Încet monoton...” (Trudit). În Amurg de
toamnă găsim şi cauza acestei stări halucinante: ”Pustiu adânc... şi-ncepe a-nopta,/ Şi-aud
gemând amorul meu defunct (s.n)/ Ascult atent privind un singur punct/ Şi gem şi plâng, şi râd în
hî şi ha...” Originea acestor stări bacoviene, scrie George Călinescu, ar trebui căutată în poezia
simboliştilor. ”De la Baudelaire, spune el, vin cadavrele în putrefacţie, sânii surpaţi, iar de la
tuberculosul Jules Laforgue, toamnele insalubre, tusele şi ftizia, în timp ce nevrozele, macabrul (...)
îşi au originea în Rollinat.” Desigur, divinul critic are dreptate. Poezia lui Bacovia îşi are punctul de
plecare în simbolismul francez, care l-a influenţat în mare măsură. La fel de mult însă poezia sa a
fost determinată şi de viaţa în aparenţă insipidă în care s-a complăcut poetul. Eşecurile suferite în
perioada liceală, inclusiv herpesul de pe buza superioară, dobândit în anii tinereţii, de care nu a
scăpat toată viaţa, apoi ftizia şi alte tare fizice, l-au făcut să devină o fiinţă retractilă, plină de
complexe, care îşi proiectează visele de răzbunare şi mărire pe un ecran interior sumbru, hilar,
mărind detaliile şi insistând cu obstinaţie asupra lor. Lipsa de biografie de care vorbeşte criticul
Eugen Simion a avut o influenţă importantă în evoluţia liricii bacoveniene, împinându-i simbolismul în
zona existenţialist-expresionistă. Nichita Stănescu are dreptate când afirmă că ”departe de a fi fost
un traumatizat în accepţiunea ratărilor marilor idealuri, Bacovia reprezintă una dintre cele mai nete
victorii ale poeziei noastre. E vorba nu numai de o dominare a destinului, dar şi de o anulare a
destinului malefic prin însăşi reprezentarea lui. A urla de durere înseamnă a-ţi consuma şi a-ţi
învingea durerea. A exprima deznădejdea înseamnă totodată a o sugruma. A putea să comunici
tensiunea insului strivit de spaţiul închis înseamnă a sfărâma spaţiul închis.” Privită din perspectiva
zilelor noastre, poezia lui Bacovia se circumscrie mai degrabă expresionismului şi existenţialismului,
decât simbolismului. Din punct de vedere grafic ea are tangenţe cu Strigătul lui Munch, dar şi cu
tablourile lui Chagall, populate de logodnici bizari ce levitează deasupra Parisului crepuscular. După
cum are puncte comune cu cubismul şi abstracţionismul, reducând decorul, dar şi stările psihice la
câteva linii trasate într-un spaţiu al solitudinii, golit de substanţă şi de sens: ”Copacii albi, copacii
negri/ Stau goi în parcul solitar:/ Decor de doliu, funerar.../ Copacii albi, copacii negri...” Nu auziţi
vuind în surdină, printre copacii de cristal, urletul lui Munch?!
Există în biografia poetului câteva ”pete de culoare”, care aruncă asupra lui Bacovia o altă lumină
decât cea cu care ne-am familiarizat. Una din aceste datează din anul 1946, în perioda instaurării
comunismului. Brusc, Bacovia iese din ungherul său. Regimul vrea să descopere în el un revoltat,
un proletar, un nedreptăţit al sorţii. Într-un interviu, Eugen Jebeleanu îi pune întrebarea dacă tonul
poeziilor sale ”depresive” în cazul în care poetul ar fi trăit într-o societate mai puţin nedreaptă?”
”Mediul burghez m-a presat”, răspunde Bacovia. Tot el afirmă că încă din perioda studenţiei citea
broşuri şi reviste socialiste, România muncitoare, Viaţa socială, Facla etc.
În reportajul semnat de Jebeleanu apare o scenă bizară, neverosimilă pentru felul de-a fi al lui
Bacovia... Cadrul e intim: Bacovia-junior se joacă cu un ghem de mătase: motanul Iochim, pe care-l
aşază în braţele părintelui. Agatha Bacovia surâde plină de amabilitate oaspetelui. Iar la plecare, în
semn de ospitalitate, poetul îi oferă reporterului o bucăţică de zahăr. Până aici, toate bune şi
frumoase. Deodată însă, în timp ce-şi ia pălăria, Jebeleanu descoperă în spatele poetului ”chipul lui
Crist încadrat într-o ramă ovală.” Reporterul observă că rama e spartă. Simţind nedumirea sa,
Agatha Bacovia intervine spunând că Bacovia a încercat de nenumărate ori să distrugă tabloul
”lovindu-l cu bastonul”. Şi asta fiindcă îl ”urăşte, pentru că a suferit ca şi el...” Sau pentru că
seamănă cu el. Scena ne duce cu gândul la Omul negru al lui Esenin, unde poetul sparge oglinda
care îl reflectă. Bacovia încearcă să distrugă un alt spectru: cel al Mântuitorului, care-i aminteşte de
propria sa fizionomie.
Pentru ziarele proletcultiste ale epocii, o astfel de scenă era binevenită. În zilele noastre ea ridică
însă semne de întrebare în mintea cititorului. Tind să cred că ea e rodul zelului reporterului sau al
soţiei, care a dorit să-l scoată cu orice preţ pe Bacovia din conul de umbră, prezentându-l ca pe-un
poet ateu, ”urzind un dor de vremuri noi”, menit să dea ”la cap” ”burghezilor tirani”.