FISCALITATE dr. conf. univ.

Lucia Castraveț

TEMA 1. INTRODUCERE ÎN FISCALITATE. TRĂSĂTURILE, FUNCŢIILE ŞI

ELEMENTELE TEHNICE ALE IMPOZITELOR

1.1. Fiscalitatea: noțiuni generale

1.2. Trăsăturile impozitelor, taxelor şi contribuţiilor
1.3. Principiile aşezate la baza impozitelor
1.4. Elementele tehnice ale impozitelor
1.5. Funcțiile și clasificarea impozitelor
1.6. Metode de impunere și procedee de percepere a impozitelor
1.7. Evaziunea fiscală

1.1. Fiscalitatea: noțiuni generale

La baza instituirii impozitelor stă necesitatea statului de a-şi procura resurse pentru
acoperirea cheltuielilor pe care trebuie să le efectueze în vederea înfăptuirii rolului său
economico-social.
Astfel, „impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau
averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor.
Această prelevare se va face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie
directă din partea statului.”
Plecând de la această afirmație, fiscalitatea poate fi privită ca o legătură între stat şi
persoane fizice şi juridice. Astfel impozitele sunt percepute ca un rău necesar, fără existenţa
acestora statul fiind pus în imposibilitatea de a-şi putea desfăşura (prin intermediul instituţiilor
publice) activităţile cu care este mandatat.
Un aspect necesar prezent în conținutul temei date îl constituie definirea unor termeni
folosiți în legislația fiscală, termeni, care pe parcursul studierii acestei discipline vor fi folosiți cu
sensul prezentat în această temă.
Astfel, următoarele noţiuni, prevăzute de legislaţia în vigoare, se aplică în scopul
impozitării:
1) Persoană – orice persoană fizică sau juridică.
2) Contribuabil, subiect al impunerii – persoană care, conform legislaţiei fiscale, este
obligată să calculeze şi/sau să achite la buget orice impozite şi taxe, penalităţile şi amenzile
respective; persoană care, conform legislaţiei fiscale, este obligată să reţină sau să perceapă de la
altă persoană şi să achite la buget plăţile indicate.
3) Persoană fizică:
a) cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin, apatrid;

1
FISCALITATE dr. conf. univ. Lucia Castraveț

b) forma organizatorică cu statut de persoană fizică, potrivit legislaţiei, inclusiv

întreprinzătorul individual, gospodăria ţărănească (de fermier), dacă prezentul cod nu prevede
altfel.
4) Persoană juridică – orice societate comercială, cooperativă, întreprindere, instituţie,
fundaţie, asociaţie, inclusiv creată cu participarea unei persoane străine, şi alte organizaţii, cu
excepţia subdiviziunilor organizaţiilor nominalizate ce nu dispun de patrimoniu autonom şi a
formelor organizatorice cu statut de persoană fizică, potrivit legislaţiei.
5) Rezident:
a) orice persoană fizică care corespunde uneia din cerinţele de mai jos:
i) are domiciliu permanent în Republica Moldova, inclusiv:
- se află la tratament sau la odihnă, sau la învăţătură, sau în deplasare peste hotare;
- este persoană cu funcţii de răspundere a Republicii Moldova, aflată în exerciţiul
funcţiunii peste hotare;
ii) se află în Republica Moldova cel puţin 183 de zile pe parcursul anului fiscal;
b) orice persoană juridică sau formă organizatorică cu statut de persoană fizică a cărei
activitate este organizată sau gestionată în Republica Moldova ori al cărei loc de bază de
desfăşurare a activităţii este Republica Moldova.
6) Nerezident:
a) orice persoană fizică care nu este rezident ori, deşi corespunde cerințelor, se află în
Republica Moldova:
- în calitate de persoană cu statut diplomatic sau consular ori în calitate de membru al
familiei unei asemenea persoane;
- în calitate de colaborator al unei organizaţii internaţionale, create în baza tratatului
internaţional la care Republica Moldova este parte, sau în calitate de membru al familiei unui
asemenea colaborator;
- la tratament sau la odihnă, sau la învăţătură, dacă această persoană fizică s-a aflat în
Republica Moldova exclusiv în aceste scopuri;
- exclusiv în scopul trecerii dintr-un stat străin în alt stat străin prin teritoriul Republicii
Moldova (trecere tranzit);
7) Întreprinzător individual – persoana fizică, înregistrată în modul stabilit, care
desfăşoară activitate de întreprinzător fără a constitui o persoană juridică.
8) Gospodărie ţărănească (de fermier) – întreprindere agricolă, cu statut de persoană
fizică, constituită în conformitate cu legislaţia.

2
FISCALITATE dr. conf. univ. Lucia Castraveț

9) Societate – orice organizaţie, cu excepţia societăţilor pe acţiuni şi societăţilor cu

răspundere limitată, care desfăşoară activitate de întreprinzător pe bază de parteneriat şi se
constituie în conformitate cu legislaţia, care:
a) are cel mult 20 de membri rezidenţi sau persoane care, în cazul decesului membrilor
societăţii, administrează averea celor decedaţi;
b) corespunde cerinţelor repartizării proporţionale a veniturilor şi pierderilor între
proprietarii capitalului.
10) Acţionar – orice persoană proprietar al unei sau mai multor acţiuni ale unei societăţi
pe acţiuni.
11) Asociat – orice persoană care posedă o cotă-parte în capitalul unei persoane juridice.
12) Persoană interdependentă – membru al familiei contribuabilului sau persoana care
controlează contribuabilul, este controlat de contribuabil sau se află împreună cu acesta sub
controlul unui terţ. În sensul prezentului punct:
a) familia contribuabilului include: soţia (soţul) contribuabilului; părinţii contribuabilului;
copiii contribuabilului şi soţii (soţiile) lor; bunicii contribuabilului; nepoţii (nepoatele)
contribuabilului şi soţiile (soţii) lor; fraţii şi surorile contribuabilului şi soţiile (soţii) lor;
străbunicii contribuabilului; strănepoţii contribuabilului şi soţii (soţiile) lor; fraţii şi surorile
părinţilor contribuabilului şi soţiile (soţii) lor; nepoţii (nepoatele) contribuabilului de pe frate
(soră) şi soţiile (soţii) lor; fraţii şi surorile bunicilor contribuabilului şi soţiile (soţii) lor; copiii
fraţilor şi surorilor părinţilor contribuabilului şi soţiile (soţii) lor; copiii nepoţilor (nepoatelor)
contribuabilului de pe frate (soră) şi soţii (soţiile) lor; precum şi persoanele enumerate din partea
soţiei (soţului) contribuabilului;
b) prin control se înţelege posesia (directă sau prin una ori mai multe persoane
interdependente) a cel puţin 50% din capitalul sau din drepturile de vot ale unei persoane. În
acest caz, persoana fizică este considerată posesor al tuturor cotelor de participaţie în capital,
cote ce aparţin, în mod direct sau indirect, membrilor familiei sale.
13) Agent economic – orice persoană ce desfăşoară activitate de întreprinzător.
14) Organizaţie necomercială – persoană juridică a cărei activitate nu are drept scop
obţinerea venitului şi care nu foloseşte vreo parte din proprietate sau din venit în interesele
vreunui membru al organizaţiei, ale unui fondator sau ale unei persoane particulare.
15) Reprezentanţă permanentă sau bază fixă – loc fix de afaceri prin care nerezidentul
desfăşoară, integral sau parţial, activitate de întreprinzător în Republica Moldova, fie direct, fie
printr-un agent cu statut dependent.
16) Activitate de întreprinzător, afacere (business) – orice activitate conform legislaţiei,
cu excepţia muncii efectuate în baza contractului (acordului) de muncă, desfăşurată de către o

3
FISCALITATE dr. conf. univ. Lucia Castraveț

persoană, având drept scop obţinerea venitului, sau, în urma desfăşurării căreia, indiferent de
scopul activităţii, se obţine venit.
17) Discount – reducere din preţul mărfii, serviciului, valutei străine şi al altor active
financiare.
18) Cod fiscal – număr personal de identificare al contribuabilului, atribuit în modul
stabilit de prezentul cod. Numărul de identificare de stat, atribuit în corespundere cu legislaţia
privind înregistrarea întreprinderilor şi organizaţiilor, se consideră cod fiscal din ziua eliberării
certificatului/deciziei de înregistrare, care atestă identitatea numărului de identificare de stat şi a
codului fiscal.
19) Facilitate (înlesnire) fiscală – suma impozitului sau taxei nevărsată la buget.
20) An fiscal – an calendaristic, care începe cu 1 ianuarie şi se termină cu 31 decembrie.

1.2. Trăsăturile impozitelor, taxelor şi contribuţiilor

Constituirea resurselor financiare publice se realizează, în principal, pe seama
impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor prelevate de la persoane juridice şi fizice.
Impozitul a apărut odată cu primele forme de organizare statală şi a evoluat în strânsă
legătură cu funcţiile şi sarcinile statului.
Impozitul exprimă contribuţia bănească obligatorie a persoanelor fizice şi juridice
stabilită prin lege la bugetul statului, cu titlu definitiv sau nerambursabil şi fără echivalenţă
directă şi imediată, în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Prin urmare, rolul principal al
impozitului se manifestă în plan financiar, el reprezentând mijlocul principal de procurare a
resurselor financiare publice necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. Din această
definiţie, rezultă trăsăturile principale ale impozitului, şi anume:
• În primul rând, impozitul reflectă contribuţia obligatorie în forma bănească a persoanelor
fizice şi juridice la bugetul de stat şi bugetele locale. Caracterul obligatoriu al impozitului
exprimă faptul că, plata acestuia către stat este impusă tuturor persoanelor fizice sau
juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere
pentru care, conform legii, datorează impozit. Dreptul de a institui impozite revine
organelor puterii centrale şi locale.
• Impozitul reprezintă o plată care se face către stat, cu titlu definitiv sau nerambursabil.
Resursele financiare prelevate la dispoziţia statului sub forma impozitelor sunt destinate
acoperirii cheltuielilor publice;
• Transferul de valoare de la persoanele fizice si juridice la bugetul statului prin impozit se
realizează fără contraprestaţie directă şi imediată. În schimbul sumelor plătite la buget
sub forma de impozite nu se solicită contraprestaţii din partea organelor statului.
4
FISCALITATE dr. conf. univ. Lucia Castraveț

Prelevarea unor sume la buget sub forma de impozit, fără contraprestaţie directă şi
imediată deosebeşte impozitul de taxe şi de contribuţii;
• Impozitul se stabileşte prin norme juridice de către puterea legislativă. În spiritul acestei
trăsături, rezultă că nu se pot percepe eu orice titlu contribuţii directe sau indirecte dacă
nu sunt reglementate prin norme juridice.
• Impozitele se individualizează prin obligativitatea aşezată la baza stabilirii şi virării lor la
buget.
• Impozitele contribuie la finanţarea cheltuielilor publice reflectate în bugetul de stat sau
bugetele locale.
Gradul de fiscalitate la nivelul economiei naţionale se stabileşte ca un raport
procentual între încasările la buget sub forma impozitelor şi contribuţiilor sociale, pe de o parte,
şi produsul intern brut, pe de altă parte. Gradul de fiscalitate la nivelul economiei naţionale
depinde de sfera prelevărilor obligatorii ce se iau în calculul indicatorului de fiscalitate.
În sens larg, gradul de fiscalitate (sau rata presiunii fiscale) la nivel macroeconomic poate
fi exprimat ca raport între încasările la buget sub forma impozitelor si contribuţiilor sociale, pe
de o parte, şi P.I.B., pe de altă parte.
În sens restrâns, gradul de fiscalitate se reflectă prin raportul procentual dintre încasările
la buget sub forma impozitelor şi P.I.B..
Fiscalitatea generală se referă la raportul dintre veniturile fiscale încasate la buget şi
produsul intern brut, iar fiscalitatea locală reflectă ponderea impozitelor şi taxelor locale în
veniturile contribuabililor.
Fiscalitatea are următoarele obiective principale:
• să asigure resursele financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice;
• fiscalitatea este chemată sa influenţeze şi asupra repartiţiei veniturilor, contribuind
la realizarea echităţii în suportarea sarcinilor fiscale;
• fiscalitatea trebuie să stimuleze interesul agenţilor economici pentru realizarea
unor acţiuni economice şi al populației în realizarea unor venituri;
• fiscalitatea constituie un mijloc de dezvoltare a responsabilităţii cetăţeanului faţă
de cerinţele publice şi de administrare a resurselor publice.
Prin intermediul impozitelor şi taxelor participă la formarea fondurilor financiare publice:
regiile autonome, societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste, asociaţiile cu scop lucrativ,
persoanele fizice, persoanele juridice şi fizice nerezidente.
Fiscalitatea se aplică în strânsă legătură cu principiile şi concepţiile unor discipline, cum
sunt dreptul administrativ, finanţele publice, contabilitatea, dreptul comercial, dreptul civil.

5
FISCALITATE dr. conf. univ. Lucia Castraveț

Taxele reprezintă plăţi efectuate de către persoane fizice şi juridice pentru serviciile
prestate de organele de stat sau instituţiile publice, cu ocazia primirii, întocmirii, eliberării unor
acte ori a rezolvării unor interese legitime ale părţilor.
Taxele îndeplinesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, şi anume: caracter
obligatoriu, titlu definitiv, (nerambursabile), urmărire în caz de neplată. Spre deosebire de
impozite care nu presupun o contraprestaţie (sau contraserviciu) din partea statului, taxele dau
dreptul plătitorului să beneficieze de un anumit serviciu. Însă, se poate afirma că taxele sunt
asimilate impozitelor datorită obligativităţii aşezate la baza perceperii lor.
Taxele depind de natura serviciilor prestate de către organele de stat şi instituţiile publice,
de valoarea bunurilor sau a drepturilor ce reprezintă obiectul serviciilor. Plătitorii taxelor pot fi
persoanele fizice şi persoanele juridice care solicită prestarea unor servicii de către organele de
stat şi instituţiile publice. Perceperea taxelor se realizează pe baza următoarelor principii:
• principiul universalităţii, conform căruia orice serviciu solicitat organelor de stat sau
instituţiilor publice este supus la plata taxelor;
• principiul unicităţii, după care pentru un serviciu prestat se datorează o singură taxă;
• principiul plăţii anticipate, conform căruia taxele se plătesc înaintea prestării serviciilor
de organele de stat şi instituţiile publice.
Contribuţiile reprezintă alături de impozite şi taxe, mecanisme de constituire a resurselor
financiare publice, care reflectă sumele ce se plătesc, în mod obligatoriu sau facultativ de către
persoanele fizice şi juridice în vederea constituirii unor resurse financiare publice din care se
acoperă cerinţe sau acţiuni din domeniul public.
Contribuţiile se aseamănă cu impozitele sub anumite laturi:
• unele contribuţii reflectă sumele plătite în bani, cu caracter obligatoriu, de persoane
juridice şi fizice stabilite prin reglementări specifice, în vederea constituirii unor resurse
financiare publice;
• resursele financiare publice provenite din contribuţiile persoanelor juridice şi fizice se
folosesc pentru acoperirea unor cerinţe din domeniul public: ocrotirea persoanelor care îşi
pierd capacitatea de muncă sau depăşesc o anumită vârstă,
• ocrotirea sănătăţii, solidaritate cu persoanele fără venituri, îmbunătăţirea stării
drumurilor, construcţia de şosele.
După alte trăsături, contribuţiile se deosebesc de impozite prin:
• contribuţiile se plătesc de anumite persoane juridice şi fizice stabilite prin legile cu
privire la acţiunile şi cerinţele din domeniul public;

6
FISCALITATE dr. conf. univ. Lucia Castraveț

• contribuţiile sunt destinate acoperirii unor cerinţe publice delimitate de cele ce se acoperă
din bugetul de stat sau bugetele locale;
• unele contribuţii au la bază principiul obligativităţii participării persoanelor juridice şi
fizice, iar altele sunt aşezate pe principiul facultativităţii;
În cadrul contribuţiilor se pot delimita contribuţiile sociale obligatorii, care se plătesc
pentru protecţia şomerilor, asigurări de sănătate şi asigurări sociale.

1.3. Principiile aşezate la baza impozitelor

Fundamentarea aşezării şi perceperii impozitelor se realizează pe baza principiilor de
echitate fiscală, de politică financiară, de politică economică şi socială.
a. Principiul echităţii fiscale presupune ca la venituri comparabile şi de aceeaşi natură să
se plătească impozite egale.
Echitatea în suportarea impozitelor se realizează prin aplicarea anumitor măsuri:
• aprobarea unui minim neimpozabil, în vederea protejării persoanelor cu venituri
reduse;
• stabilirea unor reguli generale cu privire la aşezarea şi calcularea impozitelor;
• fundamentarea impozitelor pe baza mărimii venitului şi a situaţiei personale a
plătitorului.
Sarcinile fiscale se repartizează pe baza criteriului de echitate orizontală şi a criteriului de
echitate verticală. Echitatea orizontală urmăreşte asigurarea egalităţii în faţa impozitului şi se
realizează atunci când contribuabilii cu situaţii familiale şi venituri similare plătesc acelaşi
impozit. Echitatea verticală urmăreşte realizarea egalităţii prin impozit şi presupune diferenţierea
impozitului, în funcţie de capacitatea contributivă a unei persoane.
Echitatea se mai realizează şi prin sistemul cotelor de impozitare. Se cunosc mai multe
feluri de impunere, şi anume: impunere în sume fixe şi impunere în cote procentuale
(proporţionale, progresive şi regresive).
b. Principii de politică financiară
Din punct de vedere al politicii financiare, impozitul presupune un randament fiscal
ridicat, stabilitate, elasticitate şi simplitate.
Asigurarea unui randament fiscal ridicat necesită îndeplinirea următoarelor condiţii:
• impozitul sa aibă un caracter universal. Aceasta înseamnă că toate persoanele fizice sau
juridice care obţin venituri din aceeaşi sursă sau care posedă acelaşi gen de avere să
plătească impozit. De asemenea, universalitatea impozitului presupune ca întreaga
materie impozabilă ce aparţine unei persoane să fie supusă impozitării;

7
FISCALITATE dr. conf. univ. Lucia Castraveț

• sa nu existe posibilitatea de sustragere de la impunere a unei părţi din materia

impozabilă;
• mărimea cheltuielilor privind aşezarea şi perceperea impozitelor sa fie cât mai redusă.
Prin prisma practicii se constată că, în cazul unor impozite, aceste condiţii nu sunt
respectate existând diverse posibilităţi de sustragere de la plata impozitului.
Randamentul fiscal al unui impozit se apreciază fie prin maximizarea mărimii sale la un
cost dat, fie prin minimizarea costului de gestiune la un randament propus. Asigurarea
randamentului fiscal depinde de aplicarea principiilor şi a normelor juridice pe o perioadă mai
mare de timp.
Stabilitatea impozitului necesită ca randamentul acestuia să rămână constant şi să nu-
depindă de evoluţia vieţii economice. Prin urmare, randamentul impozitului nu trebuie să crească
în condiţiile sporirii volumului producţiei, investiţiilor şi a veniturilor şi nici să scadă în
condiţiile reducerii volumului acestora.
În realitate, încasările din impozite nu prezintă stabilitate datorită evoluţiei oscilante a
producţiei, desfacerilor, investiţiilor, care la rândul lor .influenţează în acelaşi sens dinamica
produsului intern brut.
Elasticitatea impozitului presupune ca volumul încasărilor din impozite să poată fi
adaptat în permanenţă la necesităţile de resurse financiare ale statului. Prin urmare, atunci când
se înregistrează o creştere a cheltuielilor bugetare este necesar ca volumul încasărilor din
impozite să crească şi invers, în toate ţările lumii se constată o creştere continuă a cheltuielilor
publice, ceea ce implică necesitatea sporirii volumului încasărilor din impozite. Impozitul are
nevoie de o anumită flexibilitate pentru a se adapta la factorii conjuncturali. Dacă baza de
impozitare este sensibilă la evoluţia activităţii economice, impozitul poate să reprezinte un
instrument de stabilizare economică.
Impozitul necesită o anumită simplitate prin care să asigure administrare eficientă, acceptare de
către contribuabili şi transparenţă.
c. Principii de politică economică şi socială
Impozitul reprezintă atât un mecanism de procurare a veniturilor necesare acoperirii
cheltuielilor publice cât şi un instrument de impulsionare a dezvoltării unor activităţi, de
stimulare sau reducere a producţiei ori a consumului unor mărfuri, de influenţare a relaţiilor de
comerţ exterior.
În vederea realizării principiilor de politică economică se pot adopta anumite măsuri:
reducerea impozitelor directe pentru a stimula acumularea de capital şi investiţiile, atragerea
investiţiilor străine, realizarea unor acţiuni economice; scutirea de plata unor impozite şi taxe;

8
FISCALITATE dr. conf. univ. Lucia Castraveț

aplicarea unor taxe vamale ridicate sau reduse; restituirea parţială sau integrală a impozitelor
aferente mărfurilor exportate, etc.
Impozitul constituie o variabilă a politicii bugetare prin care statul acţionează pentru a
realiza stabilizarea conjuncturală a economiei naţionale. În unele state, prin impozitele practicate
se urmăreşte şi realizarea unor obiective sociale, cum ar fi: încurajarea sau reducerea natalităţii
(prin majorarea sau majorarea poverii fiscale a familiilor); limitarea consumului unor produse
dăunătoare sănătăţii (majorarea accizelor la tutun şi băuturi alcoolice); stimularea
contribuabililor la acţiuni caritabile( prin deducerea, in anumite limite, din venitul impozabil a
sumelor folosite în acest scop); etc.
Conform Codului Fiscal al RM, la baza stabilirii impozitelor în Republica Moldova
sunt așezate următoarele principii:
a) neutralitatea impunerii – asigurarea prin legislaţia fiscală a condiţiilor egale
investitorilor, capitalului autohton şi străin;
b) certitudinea impunerii – existenţa de norme juridice clare, care exclud interpretările
arbitrare, claritate şi precizie a termenelor, modalităţilor şi sumelor de plată pentru fiecare
contribuabil, permițând acestuia o analiză uşoară a influenţei deciziilor sale de management
financiar asupra sarcinii lui fiscale;
c) echitatea fiscală – tratare egală a persoanelor fizice şi juridice, care activează în
condiţii similare, în vederea asigurării unei sarcini fiscale egale;
d) stabilitatea fiscală – efectuare a oricăror modificări şi completări ale prevederilor
legislaţiei fiscale nemijlocit prin modificarea şi completarea cod;
e) randamentul impozitelor – perceperea impozitelor şi taxelor cu minimum de cheltuieli,
cât mai acceptabile pentru contribuabili.

1.4. Elementele tehnice ale impozitelor

a) Obiectul impozitului reprezintă elementul concret asupra căruia se aşează şi
calculează un impozit. Obiectul unui impozit poate să îl constituie veniturile, profitul, bunurile,
serviciile. Uneori sunt necesare precizări asupra modului de determinare a venitului impozabil,
respectiv ce scăzăminte se pot efectua din venitul brut sau ce venituri se includ şi ce venituri nu
se încadrează în obiectul impozitului. Pentru stabilirea impozitului pe clădiri se realizează
evaluare a clădirilor, în vederea aplicării impozitului. Venitul agricol anual impozabil se
determină pe baza normelor de venit stabilite pe hectar, diferenţiate pe zone de fertilitate, zone
de favorabilitate şi categorii de folosinţă a terenurilor;
b) Subiectul impozitului desemnează persoana fizică sau juridică prevăzută prin lege să
plătească impozitul la buget. Subiectul impozitului mai are obligaţia să declare veniturile sau

9
FISCALITATE dr. conf. univ. Lucia Castraveț

bunurile dobândite, să ţină evidenţa lor şi să calculeze impozitul. Subiectul impozabil este
cunoscut şi sub denumirea de contribuabil.
c) Plătitorul impozitului reprezintă persoana fizică sau juridică care are obligaţia să
plătească impozitul către buget la un anumit termen. În principiu, plătitorul impozitului este
subiectul impozabil, dar uneori plătitorul poate fi o altă persoană decât subiectul impozabil. De
pildă, în cazul impozitului pe salarii, subiectul impozabil îl constituie persoana fizică care
realizează venituri sub formă de salarii, iar plătitorul este persoana juridică ce plăteşte salarii şi
care are obligaţia să calculeze, să reţină impozitul şi să-1 vireze la bugetul de stat.
d) Suportatorul impozitului desemnează persoana fizică sau juridică din al cărei venit
se suportă impozitul. În cazul în care, suportatorul este o altă persoană decât subiectul impozabil
se manifestă repercusiunea impozitelor. Spre deosebire de impozitele directe la care subiectul
este şi suportatorul impozitului, în cazul impozitelor indirecte impozitul este suportat de
persoana care cumpără bunurile şi serviciile impozabile.
e) Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte un impozit. În cazul impozitului pe
venit, sursa o reprezintă venitul realizat de persoana respectivă. Prin urmare, în acest caz, sursa
impozitului coincide cu obiectul impozitului. In cazul impozitelor pe avere, de regulă, sursa
impozitului este reprezentată de venitul obţinut pe seama averii respective (de exemplu, la
impozitul pe clădiri sursa este reprezentată de veniturile proprietarului).
f) Unitatea de evaluare are menirea să măsoare obiectul impozabil. În cazul impozitului
pe venit, unitatea de evaluare o reprezintă unitatea monetară în care se exprimă venitul. Unitatea
de evaluare poate fi reprezentată şi de unităţi de măsură naturale, ca de exemplu: m2 pentru
construcţii, arii (ha) pentru terenuri; capacitatea cilindrică a motorului, pentru mijloacele de
transport; kg, litru, bucată pentru unele impozite indirecte.
g) Cota de impunere (cota impozitului) reprezintă impozitul ce revine unei unităţi de
impunere (evaluare). Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă pe imitaţi de măsură naturale (de
exemplu, impozitul pe terenuri ocupate de clădiri şi alte construcţii) sau în cote procentuale.
Acestea din urmă pot fi:proporţionale, progresive şi regresive.
h) Termenele de plată arată momentele la care trebuie să se plătească impozitul la
bugetul de stat sau la bugetele locale. Termenele de plată depind de mărimea şi natura veniturilor
şi de momentul realizării lor. Neplata impozitului până la termenul stabilit antrenează obligaţia
contribuabilului de a achita dobânzi şi majorări de întârziere, calculate în funcţie de mărimea
impozitului ce trebuie vărsat la bugetul statului şi de durata întârzierii.
i) Asieta cuprinde totalitatea măsurilor adoptate de organele fiscale cu privire la
stabilirea subiectului impozitului, identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei
impozabile, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea acestuia.

10
FISCALITATE dr. conf. univ. Lucia Castraveț

1.5. Metode de impunere și procedee de percepere a impozitelor

Se cunosc mai multe metode de impunere, şi anume: impunere în sume fixe şi impunere
în cote procentuale (proporţionale, progresive şi regresive).
Impunerea în sume fixe sub forma unei dări pe locuitor (cunoscută şi sub numele
de capitaţie), nu ține seama de mărimea venitului, a averii şi nici de situaţia personală a
contribuabilului. O asemenea impunere s-a practicat în orânduirea feudală şi la începutul celei
capitaliste şi a fost înlocuită, întrucât nu a răspuns principiului de echitate fiscală.
De exemplu, în cazul impozitului funciar se foloseşte pe m2 sau pe ha. În acest caz
caracterul de cotă fixă este determinată de raportul acesteia faţă de unitatea de măsură a bazei de
calcul. Ea poate fi diferenţiată în funcţie de alte criterii, cum ar fi, modul de amplasare a
terenurilor, zona de fertilitate ş.a.
Exemplu: Doi contribuabili au în posesie terenuri agricole respectiv 5 ha si 15 ha. Cota
stabilită este de 110 lei ha. Impozitul de plată este:
pentru primul contribuabil 550 lei ( 5 ha *110 lei/ha )
pentru al doilea contribuabil 1650 lei ( 15 ha *110 lei/ha )
Impunerea în cote procentuale proporţionale presupune aplicarea aceleiaşi cote de
impozit, indiferent de mărimea materiei impozabile, menţinându-se aceeaşi proporţie între
mărimea venitului (averii) şi mărimea impozitului datorat. Această impunere corespunde
principiului egalităţii contribuabililor în faţa impozitelor şi se practică, atât în cazul unor
impozite directe (de exemplu, în cazul impozitului pe profit), cât şi în cazul impozitelor indirecte
(taxa pe valoare adăugată, taxe vamale etc.). Însă, impunerea în cote procentuale proporţionale
nu are în vedere faptul că puterea contributivă a diferitelor persoane creşte pe măsură ce obţin
venituri mai mari sau posedă averi mai importante.
Exemplu: Veniturile realizate de doi subiecţi de impozit sunt de 1000 lei şi respectiv 5000
lei. Presupunem că cota impozitului stabilită de lege este egală cu 5 %.
Impozitul de plată este:
pentru primul contribuabil 1000*5% = 50 lei
pentru al doilea contribuabil 5000*5%=250 lei.
După cum se vede, fiecare din cei doi contribuabili participă la constituirea fondurilor
statului proporţional cu mărimea veniturilor obţinute.
Impunerea în cote procentuale progresive se caracterizează prin creşterea cotei
impozitului odată cu creşterea materiei impozabile. Impunerea progresivă îmbracă două forme, şi
anume:

11
FISCALITATE dr. conf. univ. Lucia Castraveț

• Impunere în cote progresive simple (globale) când se aplică aceeaşi cotă de impozit
asupra întregii materiei impozabile ce aparţine unui subiect al impozitului. Impozitul de plată se
determină ca produs între mărimea materiei impozabile şi cota de impozit corespunzătoare
acesteia. Deşi această impunere are la bază creşterea cotei de impozit pe măsura sporirii
mărimii materiei impozabile prezintă neajunsul ca dezavantajează contribuabilii care obţin
venituri al căror nivel se situează la limita imediat superioară celei până la care acţionează o
anumită cotă de impozit.
Suma impozitului poate fi determinată după următoarea formulă:
I = O * C , unde
I - impozitul calculat
O - mărimea obiectului impozabil
C - cota de impozit aferentă nivelului respectiv a obiectului impozabil

Obiectul impozabil ( lei ) Cota impozitului (%)

până la 1000 lei -

de la 1001 lei până la 3000 lei 5

de la 3001 lei până la 5000lei 10

de la 5001 lei până la 10000 lei 15

de la 10001 lei până la 30000 lei 20

Conform datelor din tabelul de mai sus, o persoană care obţine venit de 5000 lei va plăti
statului un impozit de 500 lei ( 5000 * 10% ), iar o altă persoană, care are venit de 5001 lei va
achita un impozit de 750,15 lei ( 5001 * 15% ). Din exemplele expuse sunt vizibile neajunsurile
care le are această modalitate de impunere, deoarece dezavantajează contribuabilii care
realizează venituri ale cărora nivel se situează la limita imediat superioară celei până la care
acţionează o anumită cotă. Prin urmare, cea de-a doua persoană, care dispune de un venit ce
depăşeşte numai cu o singură unitate monetară venitul obţinut de prima persoană, datorează
statului un impozit cu 205,15 lei mai mult (750,15-500,0), rămânând cu un venit de 4250,85 lei
după plata impozitului faţă de 4500 lei cu cât rămâne prima persoană.
• Impunere în cote progresive compuse (pe tranşe) presupune divizarea materiei
impozabile ce aparţine unui contribuabil pe tranşe, fiecăreia corespunzându-i o anumită cotă de
impozit. Impozitul de plată se determină prin însumarea impozitelor parţiale calculate pentru
fiecare tranşă a materiei impozabile respective. Această impunere înlătură neajunsul pe care-l
prezintă impunerea în cote progresive simple. Cotele progresive compuse se aplică în special, la
impunerea veniturilor obţinute de persoanele fizice.

12
FISCALITATE dr. conf. univ. Lucia Castraveț

Impozitul se determină prin următoarea formulă:

I =  Oi * Ci, unde
I - impozitul calculat
O - mărimea obiectului impozabil pentru tranşa respectivă
C - cota de impozit aferentă nivelului respectiv a obiectului impozabil
i = de la 1 până la n, numărul tranşei de venit

Venit impozabil Cota de impozit Tranşa de venit asupra Impozitul plătit pentru fiecare
căreia se aplică cota tranşă

0 - 1000 lei - - -

de la 1001-3000 lei 5 3000-1000=2000 100

de la 3001-5000 lei 10 5000-3000=2000 200

de la 5001-10000 lei 15 10000-5000=5000 750

de la 10001-30000 lei 20 30000-10000=20000 4000

În exemplul prezentat, tranşa de până la 1000 lei reprezintă minimul neimpozabil, ceea ce
înseamnă, că pentru toţi contribuabilii prima sută de lei nu este supusă impozitării. Şi dacă ne
referim la exemplul precedent, însă utilizăm această metodă de impunere, atunci avem că
persoana care are venit de 5000 lei plăteşte un impozit de 300 lei [(3000-1000)*5% + (5000-
3000)*10%], iar persoana ce realizează venit de 5001 lei va plăti un impozit de 300,15lei [(3000-
1000)*5% + (5000-3000)*10% + (5001-5000)*15%]
Prin urmare, în cazul impunerii respective numai 1 leu va fi impozitat cu cotă mai mare şi
nu întreaga sumă.
Impunerea în cote procentuale regresive presupune reducerea procentului din venitul
perceput sub formă de impozit pe măsură ce venitul creşte. Acest tip de impunere este practicat
la impozitele indirecte. De pildă, în cazul unor taxe, cota procentuală scade pe măsura creşterii
contravalorii serviciilor.
Exemplu: Doi contribuabili au venituri de 5000 lei si 20000 lei respectiv. Ambii au
consumat în aceeaşi perioadă de timp aceleaşi produse alimentare în sumă de 3000 lei. TVA în
preţul produselor constituie 500 lei. Raportul dintre impozit şi venit este:
pentru primul contribuabil 10% =( 500 lei/5000 lei )*100%
pentru al doilea contribuabil 2,5 %=(500 lei/20000 lei)*100%
Altă opinie faţă de impunerea regresivă este că la un nivel al veniturilor (averilor) mai
mari se aplică o scară descrescătoare de cote de impunere, ceea ce înseamnă un procent mai mic
pe un venit mai mare şi un procent mai mare pe un venit mai mic. Exemplu:

13
FISCALITATE dr. conf. univ. Lucia Castraveț

Tranşele de venit Cotele impozitului

Până la 10000 lei 15

De la 10000 până la 30000 lei 13

De la 30000 până la 100000 lei 11

De la 100000 până la 500000 lei 10

Impunerea regresivă, în cazul impozitelor directe ( pe venit sau pe avere) se practică dacă
se urmăreşte încurajarea investiţiilor din profit. Din acest punct de vedere, are pentru agentul
economic o funcţie dinamizatoare.
Finalizarea impozitării este succedată de operaţiunea de strângere (percepere) a
impozitelor. Stabilirea şi încasarea impozitelor constituie conţinutul fiscalităţii. Prin fiscalitate se
constată, concomitent, obligaţia fiscală pentru contribuabili și creanţa fiscală a statului asupra
acestuia.
Obligaţia fiscală constă în îndatorirea de a plăti în contul bugetului public naţional
(bugetului de stat, bugetelor locale) impozitele (taxele, alte venituri obligatorii) reglementate prin
lege.
Creanţa fiscală reprezintă dreptul statului de a încasa prin organele fiscale impozite în
contul bugetului de la contribuabili potrivit prevederilor legale.
În practica fiscală sau utilizat mai multe metode de percepere a impozitelor:
• Strângerea impozitelor de către unul din contribuabili din însărcinarea comunităţii şi
vărsarea lor la tezaurul public.
• Încasarea impozitelor prin intermediul unor concesionari.
• Perceperea impozitelor de către organele specializate ale aparatului de stat (fiscul), care
se utilizează şi în prezent.
În condiţiile existenţei unui aparat fiscal perceperea impozitelor se realizează prin
următoarele metode:
• încasarea impozitelor de organele fiscale direct de la contribuabili, care cunoaşte la
rândul său două variante:
✓ când reprezentatul aparatului fiscal se deplasează la contribuabil pentru a încasa
impozitul, caz în care spunem că impozitul este cherabil.
✓ când contribuabilul se deplasează benevol la organul fiscal pentru a achita impozitul,
caz în care spunem că impozitul este portabil.

14
FISCALITATE dr. conf. univ. Lucia Castraveț

• metoda calculării şi transferării directe a sumelor datorate la fiecare termen de

plată. Această metodă se utilizează de agenţii economici, care de sinestătător calculează şi
virează la buget impozitele, purtând întreaga răspundere pentru exactitatea acestor operaţiuni.
• stopajul la sursă, care prevede calcularea, reţinerea şi transferul impozitelor să se
efectueze de o terţă persoană. În aşa mod se percepe impozitul de pe veniturile persoanelor
fizice, când unităţile economice sau patronii plătesc salarii au obligaţia reţinerii şi vărsării
impozitului respectiv în condiţiile prevăzute de lege.
• aplicarea timbrelor fiscale . Se utilizează în cazul taxelor datorate statului pentru
acţiunile în justiţie, eliberări, autentificări, legalizări de acte etc.
• încasarea forţată a impozitelor. Se utilizează în cazurile când contribuabilii au
obligaţiuni faţă de bugetele de toate nivelele cu termenul expirat de stingere pe o perioadă mai
îndelungată. Încasarea forţată se execută prin:
• sustragerea banilor din conturile curente ale contribuabilului;
• ridicarea numerarului din casierie agentului economic,
• sechestrarea patrimoniului şi vânzarea lui la licitaţie.

1.6. Funcțiile și clasificarea impozitelor şi taxelor

Pe lângă funcţia de instrument principal de mobilizare a resurselor financiare publice
necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice, impozitul a devenit instrument de politică
economică şi socială deoarece influenţează asupra evoluţiei vieţii economico-sociale, precum şi
asupra redistribuirii veniturilor şi a averii în societate.
a) Funcţia impozitului de instrument de mobilizare a resurselor financiare necesare
acoperirii cheltuielilor publice
Impozitul a fost instituit ca un instrument financiar la dispoziţia statului pentru
mobilizarea resurselor financiare necesare satisfacerii cerinţelor publice. Prelevările obligatorii
sub forma impozitelor depind de obiectivele şi acţiunile ce se înscriu în bugetul statului, în
cadrul unei perioade. Pe lângă impozite, se pot mobiliza şi alte resurse de finanţare a cheltuielilor
publice. Mărimea impozitelor, ca expresie a funcţiei de finanţare a cheltuielilor publice, depinde
de dimensiunea şi complexitatea acţiunilor din sectorul public.
b) Funcţia de redistribuire
Impozitul reprezintă un instrument financiar prin intermediul căruia se urmăreşte
repartiţia echitabilă a obligaţiilor fiscale între diferite persoane. Prin funcţia de redistribuire,
impozitul contribuie la repartizarea echitabilă a resurselor şi la corectarea unor disparităţi în
repartiţia veniturilor.

15
FISCALITATE dr. conf. univ. Lucia Castraveț

c) Funcţia de instrument de influenţare a activităţii economice, de stimulare a

realizării unor activităţi economice şi de corectare a dezechilibrelor economico-financiare
Impozitul reprezintă un instrument de politică economică, care influenţează asupra
activităţii economice şi corectează unele dezechilibre economico-financiare. Funcţia impozitului
de instrument de stabilizare a activităţii economice se poate exercita în cazul în care factorii de
piaţă nu asigură, în mod spontan, echilibrul între cerere şi ofertă. Impozitul reprezintă un
instrument la dispoziţia statului care influenţează asupra realizării echilibrului global.
În calitate de instrument de politică economică, impozitul exercită influenţă stabilizatoare
sau corectoare asupra proceselor economice. Impactul impozitului în corectarea unor
dezechilibre din economie depinde de concepţia aşezată la baza dezvoltării economice.
În optica dezvoltării economice pe baza doctrinei liberale, cheltuielile publice şi
impozitul trebuiau să fie scăzute pentru a nu influenţa asupra activităţii economice, investiţiilor,
schimburilor comerciale etc.
După optica intervenţionistă, sectorul public are un rol important în economie care
presupune redistribuiri şi cheltuieli publice. Impozitul reprezintă un instrument ce poate fi
utilizat pentru a influenţa comportamentul agenţilor economici şi al contribuabililor, în general,
precum şi pentru a contribui la realizarea unor obiective sociale, în principal, în vederea reducerii
discrepanţelor dintre venituri şi averi.
Sub aspectul rolului atribuit impozitului de instrument de influenţare a activităţii
economice, Arthur Laffer a susţinut că economia unui stat se poate redresa printr-o reducere a
impozitelor. Impozitele mai reduse - în opinia lui Arthur Laffer - contribuie la creşterea
productivităţii muncii, la diminuarea numărului şomerilor prin locurile de muncă create, la
reducerea inflaţiei datorită investiţiilor suplimentare, la creşterea ofertei şi la scăderea pe termen
mediu a deficitelor bugetare. În vederea susţinerii acestor idei, Arthur Laffer a întocmit un grafic
în care a reprezentat evoluţia impozitului, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de
"Curba Laffer".
După reprezentarea grafică, curba care reflectă evoluţia impozitului creşte într-o primă
fază deoarece concomitent cu sporirea presiunii fiscale cresc veniturile fiscale, dar numai până la
un anumit punct maxim notat cu M, după care curba devine descendentă, deoarece impozitele
ridicate frânează creşterea economică sau presiunile suplimentare nu antrenează proporţional
creşterea veniturilor fiscale.

16
FISCALITATE dr. conf. univ. Lucia Castraveț

În practică, se constată că nu se poate identifica cu exactitate mărimea pragului de

impozitare începând de la care presiunea fiscală este considerată excesivă. Acest prag diferă de
la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.
Prin prisma funcţiilor sale, impozitul are un rol financiar, economic şi social. În plan
financiar, impozitul reprezintă mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare
pentru acoperirea cheltuielilor publice.
În plan economic, rolul impozitului se manifestă ca instrument de influenţare de către stat
a vieţii economice. Sub acest aspect, impozitul are rol de stimulare sau de restrângere a
investiţiilor, producţiei sau a consumului unor mărfuri, de extindere sau restrângere a relaţiilor
comerciale cu exteriorul, de corectare a dezechilibrelor din economie (inflaţie, şomaj, deficit
bugetar, deficit al balanţei de plăţi externe etc.).
În plan social, rolului impozitului se concretizează prin faptul că, prin intermediul său,
statul urmăreşte o distribuire mai echitabilă a resurselor în societate, precum şi realizarea unor
obiective cu caracter social. În legătură cu primul aspect, se remarcă folosirea impozitului ca
instrument de diminuare a inegalităţilor de venit şi de avere prin adoptarea unui sistem de
impozitare progresivă a acestora, prin acordarea de facilităţi contribuabililor care au venituri
reduse şi celor care au copii sau persoane aflate în întreţinere. Cu privire la al doilea aspect,
impozitul este un instrument de politică socială destinat satisfacerii unor obiective sociale, cum
ar fi: creşterea natalităţii (prin instituirea unui impozit special în sarcina persoanelor fără copii
sau prin acordarea de facilităţi fiscale persoanelor cu copii), limitarea consumului de produse
considerate dăunătoare sănătăţii (prin supraimpozitarea produselor cum ar fi: tutunul, băuturile
alcoolice) etc.
Impozitele se pot structura în funcţie de mai multe criterii, printre care: după obiectul
impunerii, frecvenţa realizării, modul de aşezare şi percepere, raza de aplicare, etc.

17
FISCALITATE dr. conf. univ. Lucia Castraveț

a) Ţinând seama de obiectul impunerii, impozitele se grupează în: impozite pe venit,

impozite asupra averii (clădiri, terenuri, etc.) şi impozite asupra consumului
(cheltuielilor);
b) După frecvența aplicării, impozitele se împart în: impozite permanente şi impozite
incidentale. Impozitele permanente se încasează la anumite termene, iar cele incidentale
se aplică şi se încasează o singură dată;
c) Modul de aşezare şi percepere diferenţiază impozitele în: impozite directe şi impozite
indirecte.
Impozitele directe se stabilesc nominal şi se percep de la persoane fizice şi juridice, în
funcţie de veniturile realizate şi de valoarea bunurilor deţinute. Prin modul de aşezare a
impozitelor directe se urmăreşte realizarea echităţii fiscale.
Impozitele directe la rândul lor se pot clasifica în: impozite reale şi impozite personale.
Impozitele reale se aşează asupra obiectelor materiale, fără să ţină seama de situaţia personală a
subiectului, fiind cunoscute sub denumirea de impozite obiective sau pe produs (impozitul
funciar, impozitul pe clădiri, etc.). Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii,
depind de situaţia personală a subiectului impozabil, fiind denumite impozite subiective
(impozite pe venit, impozite pe avere).
Impozitele indirecte reflectă sumele care se percep la buget cu prilejul vânzării unor
bunuri sau prestării unor servicii, fiind cuprinse în preţurile de vânzare şi în tarifele acestora.
Spre deosebire de impozitele directe, care vizează venitul sau averea, impozitele indirecte
vizează cheltuirea acestora.
Impozitele indirecte se individualizează prin anumite trăsături, şi anume:
• au o bază largă de aplicare şi necesită cheltuieli mai reduse de aşezare şi urmărire;
• nu se pot diferenţia în suficientă măsură, în funcţie de starea socială a beneficiarilor de
bunuri şi servicii;
• sunt dependente de consumul de bunuri şi servicii;
• influenţează asupra preţurilor şi tarifelor, precum şi asupra raportului dintre cerere şi
ofertă.
• în cazul lor, prin lege se atribuie calitatea de plătitor al impozitului altei persoane fizice
sau juridice decât suportatorului acestora.
Principalele forme ale impozitelor indirecte sunt: taxele de consumaţie, taxele vamale;
taxele de timbru şi de înregistrare.
d) În funcţie de modul de aşezare şi stabilire, impozitele se grupează astfel:
• impozite care se calculează şi virează la buget de către contribuabili;

18
FISCALITATE dr. conf. univ. Lucia Castraveț

• impozite care se determină de organele fiscale pe baza declaraţiilor de impunere şi a

proceselor verbale de impunere.
e) Ţinând seama de bugetul în care se încasează şi de organele de stat care
administrează veniturile, se deosebesc: impozite ce alimentează bugetul de stat, impozite şi taxe
ce se încasează şi administrează prin bugetele locale.
Veniturile fiscale ce se încasează la bugetul de stat se grupează, la rândul lor, în impozite
directe şi impozite indirecte.
Veniturile fiscale din bugetele locale sunt formate din: impozite directe şi impozite
indirecte.
f) În funcţie de cotele aplicate asupra veniturilor impozabile sau a valorii bunurilor, se
deosebesc:
• impozite în sume fixe;
• impozite care se stabilesc pe baza cotelor procentual progresive;
• impozite calculate pe baza cotelor procentuale proporţionale;
• impozite cu caracter regresiv.

1.7. Evaziunea fiscală

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de
la plată impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului
asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale, de către persoanele fizice şi
persoanele juridice care au calitatea de contribuabil după legislaţia țării.
Din definirea evaziunii fiscale se desprind unele trăsături:
• evaziunea fiscală exprimă o sustragere prin orice mijloace de la plata impozitelor,
taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor
sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice şi persoanele
juridice care au calitatea de contribuabil conform legislației;
• evaziunea fiscală reflectă o sustragere prin orice mijloace în întregime sau în parte de
la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale,
bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale;
• în sfera obligaţiilor din impozite, taxe şi contribuţii sunt incluse sumele datorate
bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor
fondurilor speciale;
• evaziunea fiscală se referă la sustragerea prin orice mijloace în întregime sau în parte de
la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale,

19
FISCALITATE dr. conf. univ. Lucia Castraveț

bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale de către persoane

fizice şi persoane juridice care sunt contribuabili după legislaţia națională.
În funcţie de modul în care poate fi săvârşită, evaziunea fiscală are doua forme: evaziune
fiscală frauduloasă şi evaziune fiscală realizată la adăpostul legii.
Evaziunea fiscală frauduloasă reflectă sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau
în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate către bugetul de stat, bugetele
locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, prin încălcarea
legislaţiei fiscale. Evaziunea fiscală frauduloasă se sancţionează cu amendă sau pe cale penală.
Formele principale sub care apare evaziunea fiscală frauduloasă sunt: ţinerea de evidenţe
contabile nereale; întocmirea de declaraţii de impunere false; întocmirea de declaraţii vamale
false la importul sau exportul de mărfuri; întocmirea de documente de plată fictive; practicarea
de preţuri sau de cote de adaos comercial la un nivel mai ridicat decât al celor afişate, etc.
Evaziunea fiscală legală reprezintă sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în
parte, de la plata impozitelor, taxelor datorită prevederilor din legile fiscale ce pot fi interpretate
în favoarea contribuabilului. Aceasta formă de evaziune fiscală poate să apară atunci când
legislaţia ţarii permite scoaterea de sub incidenţa impozitelor, parţial sau total, a unor venituri
sau componente ale averii. De pildă, în condiţiile în care veniturile realizate de unele categorii de
persoane fizice sunt impozitate pe baza unor norme medii de venit, subiecţii impozitului care
realizează venituri mai mari decât norma medie nu plătesc impozit pentru diferenţa respectivă.
Evaziunea fiscală legală poate fi evitată prin cercetarea şi perfecţionarea conţinutului legii
care a făcut-o posibilă.
Contribuabilii pot fi verificaţi, din punct de vedere al respectării dispoziţiilor legale de
organizare şi desfăşurare a activităţii economice producătoare de venituri impozabile sau bunuri
supuse impozitelor şi taxelor, de către autorităţile de specialitate şi de alte persoane împuternicite
de lege.

20