Michel Brice

Justițiarul din pădurea

Boulogne
 Capitolul I
Cu o precizie perfectă, Abdou Kouamé își îndreptă cleștele lung
de metal înspre sol. Unealta măsura aproape un metru, fiind
compusă dintr-un mâner terminat cu trei dinți, iar la cealaltă
extremitate cu un buton mare din plastic negru, care permitea
deschiderea și închiderea cleștelui.
Unealta semăna cu un gigant clește de zahăr, numai că Abdou
Kouamé, muncitor la Parcurile și Grădinile Orașului din Paris, nu
prinsese cu el niciodată nici cea mai mică bucățică de zahăr.
Partea care îi revenea, la fel ca a tuturor colegilor lui, era de
treizeci de metri pătrați de șervețele Kleenex și de prezervative
care acopereau pădurea Boulogne în fiecare dimineață și pe care
el trebuia să le facă dispărute înainte ca vizitatorii și cei care
făceau jogging să invadeze aleile.
Abdou lăsă liber butonul pe care-l ținea în mâna dreaptă și
falca uneltei se închise peste prada ei. Muncitorul, venit încă de
acum doi ani din ținuturile natale, de prin Côte-d’Ivoire, aruncă
prezervativul folosit spre grămada de gunoaie pe care o formase
lângă el.
Își continua îndeletnicirea monotonă cu aceleași gesturi
mecanice când, dintr-o dată, se blocă înspăimântat: la vreo zece
metri de el, zărise o formă umană în spatele unei încrengături de
arbuști acoperiți de zăpadă.

Mai precis o formă care semăna cu o femeie.

Respirația lui Abdou se acceleră. La fel de repede, viziera care-i
masca fața se aburi, făcând ca silueta feminină să dispară în
ceață în spatele vizierei.
Cu gesturi febrile, muncitorul își scoase mănușile enorme și le
prinse la centura combinezonului lui bleumarin, în care părea un
cosmonaut rătăcit în frunzișurile încâlcite ale pădurii.
Această ținută era foarte incomodă, îndeosebi datorită cizmelor
grosolane care-i îngreunau pașii și îi făceau să pară nefirești.
însă, după ce apăruse SIDA, nu te puteai juca cu consecințele
lipsei de igienă. Luna trecută, un muncitor, pe care Abdou îl
cunoștea foarte vag, fusese concediat pentru că se încăpățânase
să lucreze la curățenie cu mâinile goale.
Abdou își scoase viziera prin care și-așa nu mai vedea nimic,
femeia apărând acum din nou cu claritate.
La început, când de-abia venise în Franța, Abdou era incapabil
să facă deosebirea între o franțuzoaică și o braziliancă. Pentru el
erau doar femei albe. Dar după șase luni de când curăța pădurea
Boulogne, unde prostituatele franțuzoaice și brazilience se
aruncau într-un război nemilos pentru cel mai mic boschet din
pădure, înțelesese diferența dintre ele.
Ș i cea care se afla acum în fața lui venea cu siguranță din
împrejurimile orașului Rio de Sao Paolo din Brazilia. Una dintre
sutele de brazilience care invadau pădurea în fiecare seară și
care o părăseau doar dimineața devreme, când sosea echipa de
curățători.
Însă, în fiecare zi era câte una care mai aștepta puțin, sperând
la o porție suplimentară, la un mic “bonus”.
Cea care înainta înspre Abdou, făcând să pârâie ramurile
uscate sub pașii ei, nu părea să aibă mai mult de douăzeci și doi,
douăzeci și trei de ani. Era îmbrăcată
Într-un mantou de blană bej cu dungi maro care îi ajungea
până la jumătatea coapselor, niște coapse pline, de culoarea
turtei dulci.
Ivorianul își trecu limba peste buzele groase și ușor uscate de
aerul rece al dimineții. Ochii lui păreau că aproape îi ies din
orbite.
Ceea ce îl fascina cel mai mult era gura braziliencei, de un
roșu strălucitor, cu buze cărnoase ca un fruct bine copt. O gură
făcută parcă anume să înghită pe de-a-ntregul un sex bărbătesc
și să nu-l scape până nu l-ar fi “secat” de întreaga lui substanță.
Abdou își simți membrul încordându-se pe sub combinezon.
Conștientă de dorința pe care o provocase, fata își scoase vârful
limbii și începu să o rotească, mimând o mângâiere obscenă.
 Atunci când ajunse la trei metri în fața lui, se opri
scuturându-și buclele cu reflexe violet.
Fără să înceteze să-i zâmbească, își scoase pulpele de sub
mantou și le desfăcu brusc. Abdou simți cum i se pune un nod în
gât.
Cu excepția unui mic șnuruleț alb, braziliancă era complet
goală. Ochii africanului se holbară, având impresia că îi sare
inima din piept.
În viața lui nu văzuse astfel de sâni, nici măcar nu-și
imaginase că ar putea exista așa ceva: două mase enorme de
carne de o duritate incredibilă, ce păreau că sfidează legile
gravitației.
Abia atunci realiză ce înseamnă “un piept de vis”, mai ales că
în acel moment nu visa, era treaz de-a binelea. întinse instinctiv
mâinile în față, având o singură dorință: să-și închidă degetele pe
acele sfere calde, elastice și pietrificate și să-și înfunde fața în
profunda vale care le separa.
Își trecu limba peste buza superioară, mascată de o
mustață brunetă care-i cădea pe la colțuri pe bărbia nerasă.
Sexul lui se umflase atât de tare cu sânge, încât îl săgeta prin
pântece.
Își desfăcu nerăbdător fermoarul combinezonului, lăsând să-i
evadeze din strânsoare membrul enorm și noduros care căzu
greu afară și se imobiliză la orizontală. încordat la maximum.
Surâsul braziliencei se lărgi. Făcu trei pași spre Abdou
exagerând mișcările crupei sale obraznice, întinse mâna și îi
încercui cu unghiile ei stacojii și extrem de lungi tija care zvâcnea
de dorință.
Muncitorul fu prins de-un tremur violent și se lăsă să cadă
greu pe stejarul din spatele lui. Unghiile prostituatei îi creau în
tot corpul descărcări electrice insuportabile. Insuportabile, dar
delicioase. Străbătut de senzații înnebunitoare, muncitorul o
prinse pe fată de umeri și îi spuse:
— O să mi-o sugi, nu? șopti el cu răsuflarea accelerată.
 Braziliencei i se accentuă zâmbetul, dezvelind un șir de dinți
perfecții
— Bineînțeles, uriașul meu, susură ea cu o voce caldă și gravă.
N-aș putea trece indiferentă pe lângă un instrument ca al tău!
Dar înainte, o să-mi dai o bancnotă de o sută de franci. O să vezi
că n-o să-ți pară rău...
Abdou avusese senzația că-i căzuse o greutate de douăzeci de
kilograme pe stomac. O sută de franci! Individa asta își imagina
că venise să lucreze cu o sută de franci la el? Ș i chiar dacă i-ar fi
avut în buzunar, nu-și putea permite să-i arunce pe așa ceva.
Chiar și cu focul care-i pârjolea pântecele.
Prostituata își aținti privirea în ochii lui Abdou care se
îngustaseră decepționați:
— E în regulă. Am înțeles, zise ea pe un ton aproape tandru:
ești falit, nu-i așa?

Abdou schiță un zâmbet timid. Se simțea vinovat că avea un

sex atât de mare și un portmoneu atât de subțire.
— Bine, mare pagubă, suspină braziliancă, e ziua mea de
caritate. Ș i, în plus, sunt și eu curioasă să văd până unde pot să
înghit un asemenea instrument. Numele meu e Maria Joao, dar
poți să-mi spui Maria. Ș i pe tine, lupul meu uriaș, cum te
cheamă?
Ivorianul, căruia îi revenise inima la loc, își înghiți cu greu
saliva: ■
— Abdou, reuși el cu greu să pronunțe.
— Ei bine, Abdou, spune-mi câți bani ai, să vedem ce putem
face.
Își îndesă precipitat mâna în fundul buzunarului de la
combinezon și scoase un pumn de monede pe care i-l întinse
Măriei Joao.
— Treizeci și cinci de mărunței... zise ea strâmbân- du-se. Da’
bine, măi, te crezi în Peru? Hai, bine, nu mai face fața asta. O să-
ți primești prăjitura. Consideră că îți fac un cadou și gata cu
vorbăria.
Înainte să îngenuncheze în fața lui Abdou, al cărui sex
tremura de dorință, Maria Joao aruncă o privire împrejur. Locul
era pustiu. Nici țipenie de om nu era prin pădure la ora aceea.
Ora șase dimineața era ora cea mai liniștită din zi, când
noctambulii însetați de sex, perverșii tuturor genurilor, plecaseră,
iar sportivii nu ajunseseră încă.
În această zi de luni, de început de aprilie, zorii nu se iviseră
încă. De abia dacă, la cealaltă parte a aleii Sablonneuse,
invadată ziua de cavaleri, se distingea printre perdeaua de copaci
masivitatea sumbră și cubică a muzeului Artelor și Tradițiilor
Populare, care era lipit de grădina de aclimatizare din Neuilly.
Braziliancă se apropie de el, sigură că nimeni nu-i va
deranja...

Se înșela. La vreo douăzeci de metri de ei, în direcția aleii

Reine-Marguerite, un bărbat îi observa din spatele unei tufe,
răvășite de ultima vijelie.
Purta un combinezon identic cu cel al lui Abdou Kouamé,
numai că nu purta vizieră.
Inima îi bătea cu atâta putere în piept, că se întreba cum de
nu-l auzeau cei doi.
Își blocă respirația în momentul în care o văzu pe prostituată
că se ghemuiește la picioarele africanului. Fața Măriei era exact
la înălțimea monstruosului membru dur ca oțelul.
Poziția lui de voyeur îl revolta la aceeași intensitate cu care
prostituata vibra de excitație. Din păcate, nu putea să plece de
acolo. Era problema lui, misiunea lui, de a rămâne acolo în
așteptarea momentului propice. Un moment care nu va întârzia
să sosească...
Se scutură dezgustat atunci când o văzu pe braziliancă
ridicându-și spre client ochii mari și negri care-i aruncară o
ocheadă insuportabil de vulgară.
**0 mâncăcioasă, gândi el. O mâncăcioasă obscenă și
demoniacă.”
Cu multă discreție, Maria Joao își introduse un prezervativ
între buze, fără ca măcar partenerul ei să observe. Apoi,
deschizându-și buzele în formă de “O”, Ti învălui sexul ca
abanosul până când îl cuprinse pe de-a-ntregul. Muncă de
artistă, ce mai.
Privitorul cunoștea această metodă pusă în practică de către
prostituate încă de la primele ravagii făcute de SIDA, pentru a le
da clienților impresia că au raporturi sexuale fără protecție. Dar
niciodată nu o văzuse până acum aplicată cu atâta dexteritate. O
adevărată prosti...
Africanul sprijinit de copac scoase un suspin adânc de plăcere
în momentul în care simți buzele cărnoase ale braziliencei cum îl
înghit. Gura ei era fierbinte ca focul și
dulce ca păcatul. Nu mai trăia decât prin sexul lui, ca și cum
toată energia care îi învăluia pântecele și șalele i-ar fi fost
concentrată în această bucată de carne dură. în acel moment,
avea certitudinea că nici chiar trăsnetul n-ar fi putut să-l smulgă
din această gură vorace care îl înghițea cu o finețe infernală.
În spatele tufei, privitorul era siderat de spectacol, având
mâna dreaptă înțepenită pe o creangă uscată fără măcar sjă-și
dea seama.
În curând, peste câteva minute, va fi rândul lui. De îndată ce
celălalt se va goli în gura fetei și va pleca, și apoi...
Singura diferență era că el nu putea oferi buzelor cărnoase ale
braziliencei o sculă de un asemenea calibrul și de o asemenea
duritate. Fără îndoială că ei i-ar fi picat rău să ia în gură chestia
aia mică, molatică și boțită din pliurile tzmenelor lui marca
“Fruits of the Loom”.
Simțindu-și clientul pe punctul de a exploda, Mana Joao își
acceleră mișcările de du-te-vino ale buzelor. în ciuda dimensiunii
impozante a sexului, ea reușise să-l înghită în totalitate, ceea ce-l
făcea pe Abdou să gâfâie de voluptate.
De fiecare dată când membrul dispărea în gura fetei, buclele ei
îi gâdilau vintrea păroasă a bărbatului, care era brăzdată cu o
cicatrice foarte vizibilă pe diagonala abdomenului.
Bârâitul surd al demarajului Unei mașini puternice în direcția
Sablons îl făcu pe privitor să tresară, fără însă a scăpa din ochi
părul fetei care se ondula în ritmul felației.
Christelle Pierre avea exact aceeași alură a părului, ceea ce-i
intensifica fascinația.
Christelle Pierre era și ea o prostituată, dar care nu își mai
exercita fărmecele în pădure. De fapt nici aici, nici în
altă parte. Ș i asta pentru că în zorii zilei de 22 septembrie,
ultima zi de vară, fusese găsită în hățișurile care înconjurau
Lacul Petit. Asasinată.
Avea exact același păr. Doar că al ei fusese descoperit la cinci
metri de cadavru, scalpat de pe craniu cu un stilet. Ca buruienile
vulgare. Petice de carne sângerânde mai atârnau încă la rădăcina
părului.
Ziarele au vuit atunci cu articole destinate inimilor slabe,
dându-le sensul nuanțator obișnuit:
PIEILE-ROȘ II ÎN PĂDUREA BOULOGNE: O PROSTITUATA
GĂSITĂ SCALPATĂ!
Opinia publică și-a dorit fără îndoială să uite acest fapt divers
sordid, doar că o a doua prostituată, Michèle Gallot, a fost
descoperită, omorâtă și ea, în primele zile ale lunii noiembrie.
Criminalul îi lăsase părul intact, preferând să-i secționeze
degetele, nasul și sânii cu foarfecele de grădină.
Atunci, forțele de poliție care patrulau noaptea în pădure au
început să se implice în mod serios, intrând în marele joc cu
efective întărite care supravegheau “puncte fierbinți” tot mai
întinse.
Ceea ce, din păcate, nu l-a împiedicat pe “Căpcăunul din
pădure”, cum îl numeau ziarele, să acționeze și a treia oară: pe
10 martie, Marie-Thérèse Ventre a fost găsită moartă în spatele
pavilionului Armenonville.
Din păcate, purta un nume predestinat. Pe criminal l-a
amuzat teribil să-i spintece toată pielea de pe burtă cu ajutorul
unei greble, acea unealtă de care se serveau grădinarii când
pregăteau pământul înaintea semănăturilor de primăvară.
Privitorul își izgoni din minte imaginea celor trei prostituate
asasinate și mutilate: toate astea erau de
domeniul trecutului. Pentru moment, avea o altă sarcină de
îndeplinit, o sarcină urgentă.
Își transferă privirea pe Maria Joao, care continua să acționeze
asupra sexului palpitând de plăcere, care-i deforma gura, cu
același talent și aceeași conștiinciozitate profesională de care
dăduseră dovadă și Christelle Pierre, și Michèle Gallot, și Marie-
Thérèse Ventre.
El nu știa încă numele fetei, dar nu va întârzia să-l afle. Va fi
suficient ca în ziua următoare să deschidă orice ziar la pagina de
fapte diverse și-l va afla de-acolo.
Dintr-o dată, Abdou Kouamé scoase un urlet fioros,
încordându-și corpul ca un arc și împingându-și vintrea în față ca
pentru a o asfixia pe fată cu sexul lui enorm. Se eliberă sacadat
în gura ei, cu degetele înfipte în părul ei întunecat ca noaptea.
După ce își trase sufletul, braziliancă scuipă prezervativul la
picioare, apoi scoase un Kleenex din sacul ei mic din piele roșie și
începu să curețe sexul clientului ei cu dexteritate profesională.
Se ridică și îl sărută ușor în colțul buzelor pe Abdou, care
încerca să-și recapete respirația normală:
— Ț i-am spus că n-o să regreți că m-ai întâlnit! Și îți
mărturisesc că nici eu nu regret. A fost incredibil să-ți simt scula
enormă cum se zbate în gura mea. Și, dacă ne vom revedea în
vreuna din diminețile următoare, nu ezita să...
Abdou surâse vag, nefiind încă complet refăcut. Se îmbrăcă
încet, trăgându-și meticulos cizmele de protecție și, cu cel mai
mare calm din lume, prinse prezervativul și Kleenex-ul cu cleștele
uriaș. Bărbatul în călduri redevenise muncitorul model.
Privitorul o lăsă pe Maria Joao să se îndepărteze vreo zece
metri după care, profitând că muncitorul era întors
 cu spatele, ieși din dosul tufei în care stătuse ascuns și se
strecură prin pădure în urmărirea braziliencei.
Ea înainta foarte încet din pricina tocurilor înalte ale pantofilor
care se prindeau în frunzele moarte de sub copaci. Fără să mai
vorbim de crengile uscate dărâmate de furtună. în acel moment
și-ar fi dorit să schimbe pantofii de lac — un moft pe care și-l
oferise acum două săptămâni — pentru o pereche comodă de
teniși, numai buni pentru a străbate pădurea.
Numai că mai erau și clienții, care aveau în general o idee fixă
legată de maniera în care ar trebui să se prezinte îmbrăcată o
prostituată: pantofii cu toc înalt îi excitau. Asta era, și nu se
putea face nimic.
Acum vreo trei nopți, Maria Joao dăduse chiar peste un
dezaxat pe care îl urmase în desișuri. Acolo, fără să-i pese de
costumul lui bleu de stofă bună, se întinsese pe pământ cu
pantalonii în vine și se ruga de ea să-i calce sexul în picioare cu
tocul pantofului. A juisat așa, umplându-i pantoful de spermă.
li ceruse cinci sute de franci, ceea ce s-a dovedit a fi, până la
urmă, o afacere foarte bună.
Nu mai avea decât câțiva metri până la aleea Sablonneuse care
i-ar fi permis să ajungă la ieșirea Madrid, unde era aproape
sigură că ar fi găsit un taxi. Terminase pentru ziua de azi. în fine,
èxceptând șoferii de taxi care așteptau prostituatele din pădure și
care preferau frecvent să li se plătească cursa în natură.
Maria Joao suspina. Oricum nu mai avea de făcut decât o
felație. *
Zgomotul sec al unei crengi rupte în spatele ei o făcu să
tresară. Se întoarse crispată, cu mușchii încordați, gata-gata să-
și scoată perechea de foarfeci din sacul de umăr.
După crimele oribile din ultimele luni, aproape nici o
fată nu mai intra în pădure fără să aibă asupra ei vreo armă
oarecare, de la o simplă lamă de bărbierit la foarfeci sau la
pistoale cu gaz și până la bombe lacrimogene și cuttere.
Se destinse pentru o clipă, liniștindu-se, deoarece persoana
care îi apăruse în față purta uniforma muncitorilor de la parcuri
și grădini. Ea făcu doi pași spre el, surâzând, și își trecu limba
peste buze, în timp ce-și îndepărta pulpele pe sub haina de
blană. Se simțea obosită, dar o sută de franci în plus nu-i
stricau. >
Ș i apoi, asta ar fi compensat cadoul făcut africanului.
Așteptă calmă ca noul ei client să-și desfacă fermoarul
combinezonului. în mod bizar, își ținea mâna dreaptă la spate,
descheindu-și fermoarul doar cu mâna stângă.
Măriei Joao îi venise chiar să râdă, dar privirea bărbatului din
fața ei o făcu să se oprească: avea ochii injectați de sânge, care
sclipeau de o lucire sălbatică, aproape insuportabilă.
Braziliancă simți cum i se pune un nod în gât, după care
schiță ușor o mișcare de retragere.
În acel moment, mâna bărbatului o prinse de umeri și o forță
să îngenuncheze în fața lui cu o forță extrem de uimitoare în
comparație cu statura lui.
— Mai întâi o să mi-o sugi. Dă-i drumul! mormăi el aproape
fără să-și miște buzele.
Maria Joao simți cum i se umple fruntea de sudoare, dar
strigătul i se opri în gât. Mâna bărbatului, care-i țâșnise din
spate, avea degetele încleștate pe mânerul unui pistolet Smith &
Wesson “622 Target” cu țeava scurtă. Un pistolet cu șase gloanțe
de calibru 45 (după normele americane — echivalentul a 11,43
mm).
Înțepenită de groază, Maria Joao ar fi vrut să-l roage, să-l
implore, încordându-și tot corpul în încercarea de a scoate un
sunet inteligibil.

Nu reuși să scoată decât un gâlgâit surd, cu ochii ațintiți pe

țeava pistolului din oțel-inox care se apropia ușor de fruntea ei.
*
•*
Inspectorul divizionar Boris Corentin, asul așilor de la Afaceri
Speciale, secția regină a celebrei Brigăzi Mondene, trebuise să se
întoarcă de două ori pentru a putea traversa- bulevardul
Charles-de-Gaulle, această imensă arteră rectilinie care taie
Neuilly în două și leagă intrarea Maillot de Turnurile futuriste de
la Dèfence. Dintr-un salt puternic, evită un BMW 633i care se
năpustea în direcția podului Neuilly.
Dar, din pricina antrenamentului lui de atlet care permitea
mușchilor săi să răspundă în zecimi de secundă, trebuise să facă
un efort foarte mare să se oprească în refugiul central care
despărțea bulevardul în două.
Boris își trecu degetele prin buclele negre ale părului său, la
care puține femei rămâneau insensibile, și începu să sară pe loc
pentru a-și dezmorți picioarele.
Nu era decât ora șapte și jumătate dimineața, dar bulevardul
era deja complet burdușit de afluxul de autoturisme. Milioane de
indivizi care locuiau în localitățile din suburbiile de nord și nord-
vest, luau cu asalt capitala, în fiecare zi, pentru a merge la
slujbă.
Iar antreprizele care efectuau, de mai bine de un an, lucrări
pentru circulația subterană de aici, nu fuseseră în stare să
determine fluidizarea traficului.
Boris se oprise la Chavy, cea mai bună patiserie din Neuilly,
pentru a cumpăra patru croissant încă foarte fierbinți, pe care
mica vânzătoare rusoaică cu părul foarte scurt i le întinsese cu
priviri umede.
Dar Boris nu prea avea chef de glume. Era chiar
foarte prost dispus. De la asasinatul lui Marie-Thérèse Ventre
de acum trei săptămâni, în urma unui acord dintre domnii de la
Brigada Criminalistică și propriul lui șef, Charlie Badolini, își
petrecea nopțile hărțuind dezaxații care omorau prostituatele și
apoi le mutilau.
Drept consecință, era obligat să o abandoneze în fiecare seară
pe amanta lui, Ghislaine Duval-Cochet. La cină îl înștiințase
foarte clar că era sătulă să doarmă singură și să se trezească la
fel.
Boris suspină adânc. Era cu adevărat o lipsă de noroc.
Ghislaine era de cincisprezece zile la Paris. Ea, care de obicei nu
rămânea niciodată mai mult de două sau trei zile în același loc.
Cutreiera lumea ca o demnă reprezentantă internațională de
prêt-à-porter de lux.
Iar aceste două săptămâni de vacanță nesperată pe care și le
luase picaseră exact în momentul în care Boris nu avea practic
nici un minut liber.
Bineînțeles că, încă de la prima întâlnire de la aeroportul
Anchorage, lucrurile fuseseră lămurite între Boris și ea: el era
liber, ea era liberă. Pe scurt, fără gelozii inutile, ci doar să-și ofere
ce aveau ei mai bun. Acesta era secretul longevității pasiunii lor.
Totuși, pe Boris îl înfuria să știe că ea e disponibilă, atunci
când el nu avea mai mult de o seară liberă pentru a profita de
acel corp de vis și de acel temperament de foc.
Traversă bulevardul, urmărit de claxonul unui șofer grăbit care
părea că a întârziat la întâlnire.
Nu avea întâlnire în pădurea Boulogne, dar asta nu-l
împiedica pe Boris să-și petreacă nopțile aici. Nu era întotdeauna
amuzant, dar când ești inspectorul cel mai sclipitor și cel mai
talentat al Brigăzii Mondene, asta creează obligații.
Urcă pe strada Orléans și se opri la intersecția cu
strada Jacques-Dulud unde era un imobil pătrat de patru
etaje, ale cărui ochiuri imense din sticlă dădeau impresia că nu
are pereți, și care avea o grădină mică și un gard înalt din fier
forjat. Ansamblul degaja un parfum de lux discret, după cum se
putea aprecia cu ochiul liber de persoane care au atâția bani
încât nu simt nevoia de a-i etala ostentativ.
Apăsă pe butonul interfonului care corespundea
apartamentului de la ultimul etaj, singurul care poseda o terasă
vastă încărcată cu arbori de toate felurile.
— Da?
Doar un singur cuvânt: “da”. Dar vocea caldă și voluptuoasă a
lui Ghislaine în ecoul apartamentului îl făcu pe Corentin să-și
uite imediat proasta dispoziție și oboseala din această noapte
petrecută în patrulare pe drumurile și aleile din pădure.
— Sunt vânzătorul de dulciuri...
Lui Ghislaine Duval-Cochet îi scăpă un râs gutural, plin de
uimire. Ș i-a închipuit care era ideea lui despre dulciurile în
chestiune. Apoi îi deschise ușa lui Corentin.
Boris sui cele patru etaje într-o fugă nebună.
Se strecură prin ușa întredeschisă și pătrunse în liniște în
interiorul scăldat în semiîntuneric.
Redescoperea întotdeauna cu aceeași plăcere marele
apartament cu o singură cameră, în care mobilier vechi și
modern, dispus pe mai multe niveluri, constituia un ansamblu
de un gust ireproșabil.
Dar cel mai frumos ornament floral se găsea în dreapta ușii,
chiar în dreptul ochiului de sticlă deschis înspre imensa terasă:
Ghislaine stătea complet goală pe un cearceaf de satin alb, cu
părul ei blond răsfirat în jurul feței ca o aureolă.
Boris se duse cu gândul la un cântec de Léo Ferré ale cărui
versuri îl invadară:

Cu ale lor plete despletite peste urechi -

Ca văluri de dragoste care vor a se împerechea.
Tânăra femeie își deschise ochii și se întinse languros făcând
să-i salte pieptul greu cu contur perfect.
— E foarte gentil din partea ta că ai venit să mă trezești,
murmură ea cu o voce încă aburită de somn. Dar aș fi preferat să
fi venit ieri seară, când am avut o teribilă dorință să fac dragoste.
Ș i n-a fost drăguț din partea ta să mă lași singură. Ș i pe deasupra
chestia asta durează...
— Dacă tu crezi că îmi face plăcere să bântui boschetele și să
te las pe tine singură aici, te înșeli!
— Ș tiu, i-o tăie ea cu o ușoară iritare în glas, Maniacul din
pădure... Apropo, tot nimic?
 Boris făcu un gest vag, semn că nu avea chef să vorbească
despre asta. Nu cu ea. Dorința lui era de a face altceva, mult mai
agreabil.
Puse croissantele pe măsuța joasă de sticlă fumurie semnată
Claude Dalle și înaintă înspre pat cu un surâs lacom pe buze.
— Așteaptă! Pune mai întâi niște muzică, îl opri Ghislaine
arătând spre peretele de lângă ochiul de sticlă.
Puțin intrigat, Boris se apropie de'o piesă de mobilier din acaju
unde se găsea combina hi-fi și scoase un șuierat admirativ:
' — Ei bine, nu te încurci cu lucruri mărunte, nu?
Ghislaine îi zâmbi:
— A ajuns ieri, direct din Tokio, cu valiza diplomatică.
Era vorba de noua combină cu CD de la Sony, o mică minune
a tehnologiei în care puteau intra un uriaș compact-video și cinci
discuri laser dintr-o dată. Avea o programare infernală care îți
permitea să asculți diferite părți de pe toate cele cinci discuri
într-o ordine absolut la dorința ta.

— Și nu e totul, continuă Ghislaine pe un ton amuzat. Privește

puțin mai jos, da, acolo: la stânga discurilor.
Boris descoperi un compact disc puțin mai departe de
celelalte. Ciudat: nu avea nici o etichetă.
— Actul trei din Amurgul zeilor de Furtwăngler din 1937, îl
informă Ghislaine. Cu Kirsten Flagstad și Lauritz Melchior.
Boris se întoarse spre ea foarte intrigat:
— Dacă nu mă înșală memoria, originalul acestei înregistrări
de negăsit este închis în subsolurile Kremlinului încă de la
cucerirea Berlinului din ’45.
— Așa e, replică Ghislaine care se amuza grozav de uimirea lui
Boris, numai ex-ambasadorul Japoniei la Moscova a putut să
obțină o copie. De când s-a întors la el acasă, a făcut zece
exemplare pe compact discuri. Și cum la ultima mea vizită la
Tokio ne-am simpatizat...
— ...el ți-a oferit unul pentru serviciile aduse corpurilor
diplomatice, o ironiză Boris.
Ghislaine râse cristalin:
— Ești nebun! îl ascultăm?
Boris așeză discul pe platan și înaintă înspre pat:
— în loc de Amurgul zeilor, îți propun versiunea mea: Aurora
eroilor. '
Își dezbrăcă puloverul și se lungi lângă corpul călduț și suplu
al lui Ghislaine. își puse gura tandru pe areola sânului ei drept,
al cărei punct se adunase imediat.
— Ai dreptate, șopti Ghislaine, Wagner poate să mai aștepte
puțin...
— Pe când eu, nu! mormăi Boris, ale cărui buze coborau de-a
lungul abdomenului plat și satinat, creând mici frisoane sub
piele.
Ghislaine lăsă să-i scape un geamăt răgușit atunci când gura
lui Boris atinse liziera blăniței ei aurii.
Îmbătat de parfumul amețitor al lui Ghislaine, care se
oferea în totalitate, Boris își simți sexul ridicându-se în forță.
Își avântă buzele avide în floarea roșie și umflată de plăcere
când un țârâit strident invadă încăperea.
Boris se ridică dintr-o săritură. Instantaneu, amantul focos
redevenise inspectorul divizionar Corentin, asul așilor de la
Brigada Mondenă.
Pager-ul era ultima descoperire a micilor genii în electronică:
pagerul-alfa, o cutie mică legată direct la Minitel.
“O să vedeți, îl asiguraseră ei, este foarte practic.”
Boris se ridică furios: practic mai ales pentru șefi, care puteau
să “sune” la orice oră, din orice loc.
Își porni pagerul-alfa și imediat mesajul începu să defileze pe
ecranul cu cristale lichide. Mesajul era foarte concis:
“O nouă prostituată asasinată în pădure. Sunați-I de urgență
pe comisarul divizionar Badolini.”
Charlie Badolini, șeful de la Mondene, care-și revărsa
autoritatea paternală spre toți inspectorii, dar cu deosebire spre
Boris Corentin.
Acesta întoarse capul cu o sclipire de tristețe în ochii lui negri.
O dublă tristețe: aceea că va trebui să o abandoneze pe Ghislaine
fără să fi făcut dragoste și aceea de a fi fost, încă o dată,
neputincios îm acțiunile întreprinse împotriva criminalului din
pădurea Boulogne.
Își îmbrăcă bluza:
— Ascultă, Ghislaine, eu...
Ea îl întrerupse cu surâsul ei superb:
— Nu te obosi, am înțeles. Du-1e!
Își lăsă mâna îndărătnică să alunece între picioarele desfăcute:
— Nu-ți face griji, sunt suficient de mare să mă descurc și
singură. Și apoi, Bertrand de Saint-Aubin va
trece să mă vadă de dimineață. El va ști poate ce să-mi facă să
mă consoleze de absența ta...
Bertrand de Saint-Aubin, un cretin pretențios care nu făcuse
niciodată nimic cu cele zece degete ale sale, dar care avea patru
calități esențiale: era bogat, seducător, elegant și bun orator.
Boris trânti ușa în spatele lui, spumegând de furie.
În același moment, cu câteva minute înainte de ora opt, adică,
inginerul Louis-Marie Enault pătrundea în marele hangar pentru
unelte de la Auteuil, plasat între Roland-Garros și piscina
Molitor, la întrarea în Auteuil. Se dezbrăcă de combinezon și îl
aruncă departe de el plin de dezgust. Ca de fiecare dată când era
încordat, îi revenise ticul care îi închidea spasmotic ochiul stâng,
mărindu-i deschizătura buzelor subțiri, abia vizibile.
Dacă ar fi știut... dar cum ar fi putut să prevadă el, cel mai
tânăr fiu al unei familii bogate din Bordeaux, când a trecut
concursul de parcuri și grădini din Paris, acum șase ani, că îl vor
detașa la curățenia pădurii Boulogne?
Oare asta să fi fost pedeapsa de a fi absolvit sclipitor studiile
de inginer? Să se afle în fiecare dimineață aici, bălăcindu-se cu
băieții lui în resturile dezgustătoare ale dezmățului nocturn, care
se etalau fără rușine în pădure, ca o lepră incurabilă?
 Louis-Marie Enault își întoarse capul spre intrarea în hangarul
situat la extremitatea vestică a serelor Auteuil.
Ridică uimit din sprânceană la vederea unuia dintre angajații
săi la volafiul unui mini-tractor verde cu însemnele emblematice
ale orașului.
O porni în direcția lui atât de repede pe cât îi permiteau
picioarele lui slăbănoage. Era absolut necesar să fie prezent la
sosirea acestuia.

În spatele tractorului era prinsă o remorcă încărcată cu

utilajele înnoroiate care serviseră la colectarea prezervativelor și a
celorlalte mizerii din pădure. De când SIDA a început să se
extindă, aceste utilaje trebuiau să fie aruncate după fiecare
utilizare într-un mare recipient plin cu un detergent extrem de
puternic.
Louis-Marie Enault nu lăsa pe nimeni altcineva să se ocupe de
acest aspect sau, în cel mai rău caz, îl supraveghea foarte atent.
Văzându-I pe muncitorul care tocmai scotea uneltele din
remorcă, inginerul începu să bombăne dezgustat și furios: Cum
poate acest bărbat să manipuleze obiectele mizerabile fără cea
mai mică umbră de conștiență? Oare nu realiza, la fel ca el,
Louis-Marie Enault, că toate aceste mizerii erau imaginea fidelă a
depravării și a orgiei neînfrânate care au pus stăpânire pe
Occident și care avea să sfârșească prin a-l distruge?
Muncitorul aruncă o ultimă greblă în cuvă și își întoarse spre
el fața puternic marcată de cuperoză.
— E bine așa, domnule? întrebă el cu o voce rârâită.
Inginerul nu-i răspunse nimic și ieși din hangar cu partea
stângă a feței deformată de ticul nervos.
Odată ieșit afară, reuși să se mai calmeze puțin în atmosfera
paradiziacă a marilor sere din Auteuil care aveau întotdeauna
acest efect liniștitor asupra lui. Chiar pentru frumusețea acestor
locuri alesese să se prezinte aici la concursul de parcuri și
grădini.
 Dacă ar fi știut...
Îi plăceau foarte mult aceste clădiri mari din sticlă și oțel,
construite la începutul secolului de Jean-Camille Formigé, care
mai construise, printre altele, viaductele metroului aerian, într-o
perioadă în care străzilâ mărginașe nu erau încă dominate de
imperiul viciului...
Numai că, în acest univers închis și protejat, Louis-
Marie Enault aproape uitase de urâțenia lumii care îl urmărea
de pretutindeni.
Inginerul sui pe maiestuoasa alee centrală tivită cu lalele
uriașe, zambile și ghiocei, de-a lungul căreia erau aliniate cu
rigurozitate serele minunate, care puteau fi chiar închiriate
pentru recepții mondene, ultimele plăceri din “branșa” puținilor
“fericiți” ai capitalei.
Louis-Marie Enault strânse din pumni și își spuse: Dumnezeu
știe când și cum se vor termina petrecerile lor...
Urcă cu greu cele cinci trepte din piatră care conduceau la
sera tropicală, întorcându-și privirea în așa fel încât să nu vadă
priveliștea din dreapta lui: doi bărbați și două femei dezbrăcați și
în mod evident beți, care se îmbârligau cu rânjete obscene. Chiar
și aici, în această oază de puritate naturală din mijlocul plantelor
și soiurilor rare, viciul stătea la pândă.
Ansamblul de sere, format din palmarium, sera tropicală și
sera de expoziție, te duceau cu gândul la Marele Palat. Numai că
unul în miniatură din sticlă și oțel.
Căldura sufocantă și umiditatea grea i se puseră lui Louis-
Marie Enault direct în gât. Acesta începu brusc să transpire
abundent, dar se simțea bine gândind că mizeria și toxinele îi
ieșeau afară prin toți porii pielii.
Se adăposti sub giganticul palmier din Canare al cărui frunziș
mângâia tavanul din sticlă, la înălțimea de peste șaisprezece
metri de la sol. '
La picioarele lui, enormii carpeni din Japonia păreau niște
puncte roșii mutante ce evoluau încet, ignorând perversiunile și
nebunia oamenilor...
Inginerul ridică brusc capul auzind sunetul sec al ușii care se
închise. îl cunoștea vag pe bărbatul care intrase: inspectorul
Corentin, Unul dintre polițiștii care-l căutau pe criminalul din
pădure fără nici un succes.

Boris trase adânc în piept aerul din seră, fierbinte și dens ca

lipiciul, după care îi surâse inginerului:
— Vă deranjez din meditație? Trebuie să recunosc că acest loc
e unul miraculos.
Apoi redeveni serios:
— Presupun că sunteți la curent cu ce s-a întâmplat în
această noapte, nu?
Louis-Marie Enault strânse din buzele subțiri:
— Bineînțeles că sunt la curent. îmi permiteți să vă întreb
dacă am fost vreodată la curent mai târziu?
Boris rânji dezvelindu-și frumoasa dantură. Politețea rece și
ușor ironică a inginerului îl exasperase încă din prima zi, de când
s-au aflat pentru prima oară față în față, după asasinarea primei
prostituate, Christelle Pierre. <
Trebuia să se calmeze, pentru că ar fi putut avea nevoie de
colaborarea cu responsabilul cu curățenia. Ar fi fost inutil să se
certe fără vreun motiv serios.
— Vă asigur, reluă el aproape calm, că am făcut tot ce ne-a
stat în putință pentru...
Fața lividă a lui Louis-Marie Enault se împurpură brusc:
— Chiar ați făcut totul? Nu, domnule inspector, nu e adevărat!
Vreți să vă spun ce faceți? Vă mulțumiți să puneți viciul în locuri
anume stabilite! Pentru că sunteți complice, ca toți ceilalți, al
sexului care face ravagii, al sexului care înjosește, al sexului care
omoară!
Inginerul își trecu o mână tremurătoare prin părul rar și plin
de transpirație, după care își continuă revărsarea furiei: *
— încă de la început v-am spus ce să faceți pentru a stârpi
flagelul: să închideți complet pădurea pe timpul nopții cu trei
rânduri de sârmă ghimpată. Dar nu, nimeni n-a avut curajul să
privească răul în față. Nimeni, în afară de mine și eu...

— Domnule inginer, îl întrerupse Boris cu o voce așezată,

nimeni nu vă autorizează să puneți în discuție munca noastră. Și
pot să vă mai afirm un lucru: chiar dacă ar trebui să las la o
parte siguranța mea, vă garantez că tot voi pune mâna pe acest
dezaxat. Va lua ceva timp...
Boris schiță un mic zâmbet forțat înainte de a concluziona:
— După toate, sper că sunteți de acord cu mine că e mai dificil
să hărțuiești un criminal decât să culegi prezervative uzate, nu?
Inginerul păli în fața ironiei lui Corentin. Ochiul lui stâng se
zbătea din ce în ce mai repede. își puse un deget răzbunător pe
spatele lui Boris care ieșea din seră fără să-l salute măcar.
— Vă credeți tare, domnule inspector! Dar vă înșelați: a trecut
mult timp și n-ați pus mâna pe criminal. Și vor urma și alte
crime, vă asigur. Ș i singurul responsabil veți fi dumneavoastră!
Urmărit de amenințările inginerului, Boris lăsă ușa să se
închidă în urma lui și strânse puternic din pumni.
Aerul rece de afară îl calmă instantaneu. în fața intrării arenei
Roland-Garros, un bărbat blond de vreo treizeci de ani, îmbrăcat
în teniși și trening, își încuia portiera unui Citroen AX.
Boris îl privi cu un strop de dorință cum se îndrepta spre
parcul Princes. Oare se înșela, sau acest tânăr alergător semăna
cu toți cei care-și petreceau fiecare noapte în această pădure sau
venea doar dimineața să alerge?
Boris se scutură. Jogging-ul va rămâne pentru altă zi. Acum
avea ceva mult mai urgent de făcut. Mult mai urgent și mult mai
dezagreabil.
Reperă o cabină telefonică la intersecția cu strada
Auteuil. Luă receptorul în mână, introduse cartela magnetică
și formă numărul din memorie. Telefoanele cu cartelă erau o
adevărată binecuvântare: în afară de faptul că nu mai conțineau
bani și vandalii nu mai aveau de ce să le spargă, funcționau
aproape la tot pasul.
Boris surâse numai imaginându-și începutul de efervescență
pe care acest telefon i-l va provoca celui de la capătul firului, de
pe strada Kremlin-Bicêtre nr. F5, unde locuia coechipierul lui,
inspectorul principal Aimé Brichot, împreună cu soția lui
Jeannette și cei trei copii: Rose și Colette, gemenele, și Charlie,
mezinul.
După trei țârâituri, receptorul de la celălalt capăt al firului fu
ridicat:
— Alo! Ești tu, Mémé, constată Boris recunoscând vocea puțin
răgușită a coechipierului său. Cum îți mai e cu gripa asta? Sper
că n-ai împrăștiat-o la toată familia...
Apoi redeveni serios:
— Mémé, ajung la tine într-o jumătate de oră. Am să-ți
povestesc niște lucruri. Și nu dintre cele mai agreabile.
Capitolul II
Fanfan tresări în timp ce urca scările stației de metrou Mairie-
d’lvry. în fața primăriei, pendula imensă bătu de 13.50, iar
Francis fusese categoric acum două zile:
“Voi fi acasă luni la orele 14.00 fix. Ș i încearcă să ajungi la
timp, dacă nu...
Fanfan acceleră pasul scuturată de un frison. Un amestec de
teamă și excitare. Chiar când luă colțul pe strada Victor-Hugo,
un adolescent se întoarse spre ea și fluieră admirativ. Fanfan
surâse, mândră. Pletele ei foarte brunete tăiate drept, ochii mari
căprui și buzele cărnoase provocau întotdeauna acest efect
asupra bărbaților. Fără a mai vorbi de silueta ei subțire, care
putea fi confundată cu a unui băiat, dacă n-ar fi fost dotată cu
un piept ferm și greu, puțin prea mare pentru torsul ei fragil.
Fanfan traversă bulevardul Porte d’lvry și continuă să meargă
pe strada Victor-Hugo spre Sena. Intrase pe o porțiune mai
pustie de pe Ivry-sur-Seine: antrepozite pe jumătate dezafectate,
imobile de șase sau șapte etaje, cu fațade leproase unde se
înghesuiau majoritatea africanilor și maghrebienilor. Mai erau și
două sau trei cafenele ale căror neoane alburii luminau încă
latura sordidă.
La capătul străzii era podul Conflans care trecea peste Sena și
peste autostrada Estică în direcția
Charenton pe care municipalitatea îl redenumise de curând
“Podul Nelson-Mandela”.
Fanfan se opri la numărul 72, în dreptul unei clădiri mici cu
un etaj, a cărei tencuială alb murdar era crăpată pe toată fațada,
aflată între o uzină veche de piese auto și un imobil de locuințe
cu două etaje.
Acolo locuia Francis Clair, șeful raionului de la Bazarul
Hotelului de Ville (BHV), marele magazin de pe strada Rivoli,
raionul de grădinărit. Francis Clair, amantul ei.
Fanfan intră în clădire în momentul în care un camion de
gunoi trecea în trombă pe stradă, făcând să tremure geamurile
casei. Se opri la mijlocul culoarului strâmt, al cărui tapet cu flori
mari albastre se îngălbenise de atâta umezeală.
Mirosul de ceapă prăjită care învăluia casa o făcu să se
grăbească. Francis ținea foarte mult la punctualitatea ei, fiind la
rândul lui punctual.
Fanfan traversă culoarul și împinse o ușă lăcuită cu geamuri
mari care se deschise scârțâind. în spatele clădirii se întindea o
grădină părăginită de opt sute de metri pătrați, singura oază de
verdeață în acest univers de beton și ciment. în fundul grădinii
împrejmuită cu un perete de cărămidă nezugrăvit, se afla
spălătoria, “ascunzătoarea” cum o numea mama lui Francis.
Fanfan surâse la această amintire. Bineînțeles că Francis
folosea această construcție întinsă din azbociment pentru a
“ascunde" numeroasele scule de grădinărit pe care le cumpărase
la preț redus din magazinul lui.
Dar bătrâna doamnă ar rămâne uimită să afle ce se întâmpla
în ascunzătoare la această oră din zi sau, câteodată, și noaptea.
Fanfan traversă grădina invadată-de buruieni,
 Întrebându-se din nou ce-ar putea face Francis cu uneltele
alea de grădinărit.
Împinse ușor ușa de lemn a spălătoriei. Inima începu să-i bată
cu putere descoperind spectacolul care se derula în interior.
Francis Clair își ținea, în fundul încăperii puțin cam sumbre,
pledoaria de început în fața a trei tinere femei. Era îmbrăcat cu o
bluză lungă gri, strânsă în talie cu o centură, așa cum purtau
învățătorii odinioară.
De altfel, aerul de prof îi era întărit și de bucata de cretă pe
care o ținea într-o mână și de linia de lemn din cealaltă.
Fanfan îl privi cu ochii plini de admirație. Era puțin mai mic
decât media, cu părul rar și dat pe spate, dar nu-și putea stăpâni
atracția care o împingea spre el. Chiar și pata roșu-închis de la
baza urechii lui stângi nu reușea să o dezguste.
Pe tabla neagră din spatele lui era desenat un sex bărbătesc în
plină erecție, foarte realist. Nu-i lipsea nici un detaliu, de la
venele care îl străbăteau în lungime de la coadă și până la
glandul umflat, trecând la testiculele atârnate la baza acestuia.
Francis Clair își aținti asupra asistenței ochii albaștri aproape
transparent, de o fixitate totală.
— Domnișoarelor, vă rog să luați notițe, zise el cu o voce surdă,
care derapase spre sunete ascuțite. Ceea ce vă voi explica este
extrem de important.
Imediat cele trei domnișoare își deschiseră caietele, părând
niște școlărițe silitoare.
Fiecare dintre ele era așezată la un birou din lemn lăcuit, așa
cum se găseau acum câțiva ani în școlile de pe la sate: un
pupitru înclinat înspre elev, care se ridica și se rabata pentru a-i
permite accesul la scaun, cu locul de scris din faianță, prins
între două balamale. Tăblia era
fixată de picioarele biroului. înălțimea lui, prevăzută pentru
puști, obliga fetele să-și țină picioarele desfăcute. Ș i ca
regulament de “școală” li se interzisese să poarte ceva pe sub
rochițele de bumbac bleumarin, astfel încât Francis Clair să
poată avea o priveliște inexpugnabilă asupra blăniței lor intime.
— Domnișoarelor, reluă el, fiți atente: știți că abia aștept o
greșeală cât de mică din partea voastră, nu?
Cele trei fete își holbară ochii. Da, ele știau că în interiorul
fiecărui birou se găseau materiale “didactice”: penisuri din
cauciuc și mai ales bice și lanțuri pentru pedepse.
Fiecare dintre ele aruncă o privire speriată către vecina de
bancă pentru a-și da puțin curaj una alteia.
Fata din stânga era o blondă cu pielea foarte albă. Corpul ei de
ștrengăriță o făcea să pară și mai tânără decât cei nouăsprezece
ani ai săi.
Lângă ea, o brunetă cârlionțată de origine nord- africană,
“colorată” cum le spun tinerii maghrebienilor de la a doua
generație. Scăpase de trăsăturile puțin grosolane ale originii și
corpul ei degaja acum o senzualitate grea și provocatoare. Avea
douăzeci și unu de ani.
Cea de-a treia fată avea craniul ras în maniera “skinhead”
(capete rase — bande a căror rațiune de a fi este violența), care îi
scotea în evidență ochii negri imenși și volumul gurii marcate cu
un roșu agresiv.
Francis Clair se întoarse pe jumătate spre tablă și agită în aer
linia:
— După cum ar trebui să știți deja, începu el pe un ton foarte
profesional, sexul bărbatului se compune din trei părți
principale...
Cele trei “eleve” începură, sârguincioase, să ia notițe,
ridicându-și frecvent ochii spre profesor pentru a nu pierde nimic
din explicațiile “maestrului”.

— începând cu testiculele, continuă el lovind tabla cu capătul

liniei, apoi membrul propriu-zis și, în fine, glandul, care este
partea cea mai sensibilă.
La intrarea în spălătorie, rezemată de cadrul ușii, Fanfan nu
pierdea nici un cuvânt. Ea cunoștea toate astea pe dinafară, dar
vocea amantului ei care ținea “cursul” acestor trei fete extrem de
atente, îi învăluia vintrea. Fără să-și dea seama, își desfăcu
impermeabilul bej deschis și își trecu mâna peste pulpa strânsă
în pantalonii negri de piele foarte mulați.
— Felația, după cum v-am spus data trecută, este un lucru
extrem de delicat, continuă Francis Clair. Ca să mă asigur că ați
înțeles bine lecția, vom trece la aplicații practice...
Imediat, Fanfan înaintă la mijlocul încăperii cu mâinile
tremurând de excitare. Era rândul ei să intre în scenă.
În același moment, ușa spălătoriei se deschise și intrară trei
bărbați. Fără un cuvânt, se așezară lângă Francis Clair.
Primul nu depășea un metru șaizeci și cinci. Lipsit de gât,
capul lui părea legat direct de umerii căzuți. Era Raymond, un
coleg al lui Francis Clair, responsabil la raionul de feronerie de la
BHV.
Cel de-al doilea era de o slăbiciune aproape de speriat la cei un
metru nouăzeci ai săi. Cu mâinile scheletice, foarte lungi pentru
talia lui, te ducea cu gândul la Valentin-le-Désossé (celebra
contorsionistă de la Moulin-Rouge de pe la sfârșitul secolului
trecut, imortalizată de Toulouse-Lautrec), așa îl și poreclise
Fanfan. Acesta ținea un mic garaj auto amărât la limita dintre
Ivre și Vitry-sur-Seine. Ajunsese maestru în arta fraieririi
gogomanilor, cărora le sustrăgea de la mașini piese în stare
bună, pe care apoi le vindea la un preț mai mare. îl ajuta pe
Francis Clair să profite de micul lui trafic
În schimbul câtorva felații gratuite, administrate de "elevele"
lui.
Al treilea bărbat era Réné, patronul celui mai jegos bistrou din
cartier, care avusese nenumărate denumiri. Trecuse bine de
cincizeci de ani. Ochii injectați de sânge și tenul violaceu erau
rezultatele meseriei lui. Iși petrecea majoritatea timpului bând
chiar produsele pe care le comercializa.
După numai o secundă, pantalonii lor erau în vine și toți trei
aveau îndreptate spre “eleve” sexurile în plină ârecție.
 Blonda începu să tremure și trebui să-și muște buzele ca să nu
se roage să o lase să plece. Celelalte două își ațintiră ochii cu
încăpățânare în jos pe caiete. Francis Clair le aruncă o privire
languroasă, cu un ușor surâs pe buze, apoi îi făcu semn lui
Fanfan să îngenuncheze în fața lui.
— în vreme ce repeți, zise el șoptit, le vei arăta și celorlalte.
Își descheie rapid catarama curelei și bluza lungă se deschise
imediat. Din pantalonii desfăcuți ieși un sex monstruos și
disproporționat.
Fanfan scoase un geamăt sălbatic descoperind acea coloană de
carne care oscila chiar în fața ochilor ei. Membrul era noduros ca
un butuc de viță de vie și se termina cu o imensă ciupercă violet,
gata să explodeze, groasă ca pumnul.
Fanfan își trecu limba peste buzele-i pofticioase și înaintă cu
gura larg deschisă pentru a înghiți sexul enorm care o sfida.
Dar Francis Clair o respinse dur.
— Nu! O să le sugi pe ale lor mai întâi. Și ai grijă, că știi ce te
așteaptă dacă nu obții rezultatul...
Francis Clair pusese la punct un sistem de notare
foarte precis pentru a “testa" cunoștințele elevelor lui. Cei trei
bărbați care îi serveau drept “examinatori” trebuiau să noteze
fiecare fată cu note de la 1 la 20. Notarea se făcea pe patru
criterii, fiecare criteriu fiind notat cu 5: primul era asimilarea
cunoștințelor, următorul era capacitatea de inovare, apoi
senzualitatea și, în sfârșit, rezultatul aplicării celor învățate.
Fanfan se trânti în genunchi în fața lui René, patronul
bistroului. Sexul lui scurt, dar foarte gros, era dur ca un par.
Fanfan își trecu limba pofticioasă peste buze pentru a le umezi.
Acest membru, îndreptat la câțiva centimetri de ea, o făcea să
tremure de dorință. René nu era un Apolo. Avea obrazul plin de
cuperoză și burta proeminentă, dar lui Fanfan nu-i păsa. Ceea ce
conta pentru ea era să-l obțină pe Francis, maestrul ei. Faptul că
celelalte fete, care tremurau de frică așteptându-și rândul, nu o
scăpau din ochi pentru a nu pierde vreo mișcare, îi întețea și mai
mult excitația.
Își plimbă unghiile de-a lungul sexului încordat, ceea ce îl făcu
pe „examinatorul" ei să tresară de plăcere. Făcându-și palma
căuș, mângâie ușor cele două mingi de carne vineție, apoi, foarte
lent, îi luă membrul între buzele ei călduțe și mătăsoase.
René gemu răgușit și își dădu capul pe spate sub efectul
plăcerii care-l cuprindea.
Francis Clair le observă pe toate cele trei fete așezate la
pupitre:
— Mai întâi priviți bine cum face ea, că pe urmă vine și rândul
vostru. Ș i tu, blondo, desfă-ți mai tare picioarele ca să-ți vedem
mai bine pisica!
Fata se crăcănă atât cât putu, dând la iveală în toată
splendoarea ei floarea roșie a sexului, fără să-și dezlipească ochii
de la Fanfan care înghițise cu totul
sexul patronului de bistrou. Buzele ei alunecau de-a lungul
cărnii dure, umplând-o de salivă, în timp ce degetele-! lungi
strângeau pielea foarte sensibilă a glandului.
Își acceleră mișcările gurii, învăluind cu limba membru aflat
aproape de explozie.
René scoase un strigăt lung de eliberare, revărsân- du-și
sămânța în gâtul lui Fanfan care înghiți totul până la ultima
picătură, cu o figură de pisică flămândă.
De îndată ce-și recăpătă răsuflarea, patronul bistroului se
întoarse spre Francis Clair care nu pierduse nimic din spectacol
și al cărui sex monstruos fusese tot timpul în erecție.
— E cu adevărat foarte dotată, reuși René să articuleze. Cred
că merită nota 17!
Francis Clair îi surâse rece lui Fanfan, care îl privi plină de
adorație:
— E bine. O să-ți primești imediat recompensa.
Fanfan simți cum o străbate un fior de voluptate în timp ce
Francis se întoarse spre celelalte eleve:
— Tu, chelioaso, vino încoace! E rândul tău.
 Fata cu ochi negri, care se numea Isabelle, înaintă tremurând,
cu privirea ațintită pe membrul imens al lui Francis Clair.
— Dezbrăcarea! ordonă el.
Docilă, Isabelle își descheie nasturii care-i țineau rochia pe
umărul stâng. Aceasta se prăvăli la picioare. Cu sânii foarte
umflați, șoldurile înguste și sexul epilat, părea o fetiță. O fetiță
care nu dorea să fie cumpătată: pulpele și fesele îi erau brăzdate
de dâre roșii lăsate de bicL
Îngenunche în fața lui Valentin-le-Désossé al cărui sex era
opusul celui al lui René: foarte lung și foarte subțire.
După ce aruncă o privire neliniștită spre celelalte

două eleve, ea înghiți dintr-o dată jumătate din membrul întins

spre ea. Gura ei începu un du-te-vino în viteză, în timp ce cu
mâinile se agățase de picioarele partenerului.
După câteva secunde, acesta o împinse dur și Isabelle căzu pe
spate, cu ochii plini de teamă.
— Asta n-a învățat nimic, murmură Valentin-le- Désossé
complet nemulțumit. Mi-a lăsat impresia că am fost supt de un
robot. E foarte jenant că nu m-a satisfăcut. îi dau 3 și asta
numai pentru că sunt un tip grozav!
Francis Clair se îndreptă spre fata care tremura din toate
mădularele, în ciuda căldurii din încăpere. îi ridică bărbia și îi
prinse cu forță fălcile ca să o forțeze să deschidă gura. Ochii
Isabellei se umplură de lacrimi.
— Carevasăzică, n-am învățat lecția? Știi ce te așteaptă!
Ea scutură din cap terorizată, dar nici un sunet nu-i ieși din
gură. O lăsă la pupitrul ei și, întorcându-se spre Fanfan, îi
ordonă:
— Pregătește-o!
Fanfan deschise unul din pupitre și scoase o pereche de
cătușe, pe care le fixă la încheieturile mâinilor fetei, trăgând-o
spre un soi de taburet mare, foarte jos și lung de vreun metru și
patruzeci de centimetri. Resemnată, Isabelle se alungi pe burtă,
în timp ce Fanfan o lega cu cătușele de o verigă groasă din fier,
bătută în podea.
Francis Clair se apropie de ea cu un rictus amenințător pe
buze. Poziția Isabellei, aplecată peste taburet, făcea să i se
evidențieze crupa într-un mod extraordinar, deschizând la maxim
micul anus brun și cutat ascuns între cele două sfere de carne. •
Francis Clair își săltă sexul uriaș și începu să-l plimbe peste
buzele fin tivite ale fetei. Isabelle tresări violent și trase de cătușe
încercând să scape.

— Ah, ah! făcu Francis Clair satisfăcut. Suntem rebelă, nu?

Foarte bine, astfel am motiv să dublez pedeapsa... '_
Isabelle nici nu avusese timp să se întrebe ce însemna asta, că
Francis Clair o apucă solid de șolduri și își îndesă jumătate din
sexul lui monstruos în dosul victimei sale.
Aceasta avu impresia oribilă că i s-a despicat corpul în două și
scoase un urletJnuman de durere.
În aceeași clipă, Fanfan simți că se prăbușește, cu picioarele
secerate de un puternic orgasm nemaiîntâlnit care explodase în
ea, fără măcar să fie atinsă.
Nu mai avea decât un vis, o dorință: să fie în locul acelei fete,
care era incapabilă să aprecieze fericirea de a fi pătrunsă de
membrul sublim al amantului ei, incapabilă să se contopească
cu durerea și să o transforme în cea mai fantastică dintre juisări.
Ea înțelesese asta imediat după ce îl întâlnise pe Francis Clair,
în urmă cu vreo doi ani. Doi ani... Când se gândea, avea impresia
că totul se petrecuse într-o viață anterioară, atât de departe i se
păreau acele timpuri.
În vremea aceea, Fanfan era încă o mică vânzătoare la
Monoprix, ca celelalte fete. în sfârșit, aproape ca celelalte: se
întâmpla ca de două sau de trei ori pe săptămână să se
prostitueze. Câteva pase făcute repede numai pentru a putea să-
și ofere rochiile elegante, care îi făceau cu ochiul când răsfoia
Vogue sau Glamour.
 Își amintea exact după-ămiaza când hoinărea pe Boulevardes
Italiens și dăduse nas în nas cu Francis Clair, care îi surâsese
timid fără a îndrăzni să o abordeze.
Ea îl condusese la garsoniera ei de pe strada Cadet, cu gândul
că avea să se debaraseze în doi timpi și trei
mișcări de acest bonom la fel de șters ca și costumul lui de
tergal gri.
După zece minute, ea se tăvălea pe pat horcăind de voluptate,
sfâșiată de acel sex disproporționat care îi provoca descărcări
electrice în tot corpul.
Ea fusese cea care se pusese imediat în patru labe și îl
implorase să o sodomizeze.
Nu s-au mai despărțit de atunci. Fusese un soi de dublă
revelație. Fanfan înțelesese repede că nu mai avea decât o
dorință: să devină cu fiecare zi sclava supusă a acestui bărbat
care o făcea să urle de durere și de plăcere în același timp.
Cât despre Francis Clair, angajatul model și insipid de la BHV,
se transformase într-un maestru brutal, îmbătat de puterea pe
care o avea asupra acestei femei docile, grație sexului său enorm
de care mereu îi fusese rușine, înainte să-l redescopere prin ochii
lui Fanfan.
Trei luni mai târziu, o pusese să facă trotuarul. în fiecare seară
îi lua toți banii, nelăsându-i decât strictul necesar.
Dar asta nu-l împiedicase, mânat de o avariție maladivă, să-și
păstreze serviciul de la BHV, doar pentru a liniști bănuielile
mamei lui care nu vedea cu ochi buni intruziunea lui Fanfan în
viața lor bine așezată.
Fanfan își redirecționase întreaga atenție asupra lui Francis
Clair. El începuse să pătrundă în măruntaiele fetei subjugate
care își pierduse cunoștința sub efectul durerii insuportabile.
Asta riu-l împiedicase ca sexul să-i rămână dur și umflat la
maxim.
Chiar asta iubea Fanfan la el: această erecție perpetuă,
această capacitate de a o face să juiseze de fiecare dată. Avusese
pentru o clipă speranța că o va chema pe ea să profite de corpul
ei.

Dar Francis Clair o prinse brutal pe arăboaică de păr și o forță

să îngenuncheze în fața lui:
— Suge-mi-o! șuieră el arătând spre sexul umflat. Ș i încearcă
să-l lași curat după, că dacă nU...
Își înfundă fără menajamente parul de carne în gura deschisă
a victimei lui, aproape sufocând-o.
Fanfan, înnebunită de dorință, își încrucișă privirea cu cea a
maestrului ei, care o fixa sălbatic. Avea acea căutătură imobilă și
crudă care îi dădea frisoane.
Ea începu să tremure și cedă în fața lui, coborându-și privirea.
Îi trecuse prin cap ideea că poate, într-o zi, Francis Clair ar fi
capabil s-o omoare.
Capitolul III
La ora la care Francis Clair dădea “lecții particulare” în
locuința lui de pe strada Ivry-sur-Seine, Boris se agita ca un urs
în cușcă în biroul lui aflat pe Quai des Orfèvres la numărul 36.
— Ce spui, Boris, murmură Aimé Brichot care își terminase de
lustruit ochelarii Amor cu un petic de piele de căprioară, n-ai
putea să stai locului cinci minute? O să mă amețești de tot.
— Știu, Mémé, știu. Dar n-am ce să fac, pentru că sunt un
pachet de nervi.
Boris începu să se gândească la “David-Lansky”, acel curcan
încarnat la televiziune de Johnny Hallyday. în fiecare zi, dar mai
cu seamă în această zi de luni, regreta că nu este David Lansky
în loc de Boris Corentin, un super-curcan fără îndoială, dar
format la vechea școală, cea unde se învăța că un polițist nu
trebuie să scoată arma ca un cowboy pentru a obține răspunsul
pe care îl dorea. Școala “curcanilor-gentlemeni” care făceau
percheziții numai în orele legale; care nu băteau un suspect
pëntru a-l face să vorbească.
Mai ales școala unde vor învăța viitorii inspectori care vor
trebui să anunțe imediat pe procurorul republicii când un
suspect a fost arestat și interogat.
Boris își aprinse o țigaretă Gallia și suflă fumul înspre plafonul
a cărui zugrăveală începuse să se decojească
pe alocuri. Legat de acest ultim punct d*»vedere, era ferm decis
să facă o excepție de la regulile sacro-sfinte ale vechii școli.
Atât de decis, încât nu îl avertizase încă pe Charlie Badolini și
cu atât mai puțin autoritățile judiciare.
Totuși, trecuseră deja cinci ore de când Jean-Karim El Kacem,
traficant de droguri și proxenet notoriu, stătea încătușat de unul
dintre elemenții caloriferului din biroul lui.
Aimé Brichot îi lansă șefului de echipă o privire grea:
— Nu crezi c-ar fi timpul să reglăm puțin toate astea?
Boris își zdrobi țigareta pe jumătate fumată în scrumiera din
sticlă de pe birou:
— Nu, Mémé, eu insist și chiar și semnez, chiar dacă nu e
foarte legal ceea ce vrem noi să facem.
Apoi își aținti ochii în ochelarii coechipierului său:
— De altfel, tu știi foarte bine că dacă am fi urmat procedura
clasică n-am fi ajuns nici la jumătate din cât am avansat până în
clipa de față.
— E adevărat că am făcut treabă bună azi-dimineață, zise
convins Brichot, cu regret în glas.
Când Boris ajunsese la Kremlin-Bicêtre, puțin după ora opt și
jumătate dimineața, Brichot era aproape gata. Boris avusese
timp numai pentru a o îmbrățișa pe Jeannette și pe copii înainte
de a intra cu coechipierul lui pe Quai des Orfèvres.
— lată-ne cu patru cadavre pe cap, îl înștiințase el, în timp ce
taxiul lor se zbătea în ambuteiajele monstruoase de la Carrefour
Alesia. O braziliancă de data asta.
— Ești sigur?
— Avea actele de identitate în sacul ei de umăr: Maria Joao
Ferreira.
— Presupun că vom cerceta arhivele noastre pentru a afla mai
multe despre ea, nu?

— Bravo,«Mémé, gripa nu te-a amorțit deloc!

Nu le-a luat mai mult de un sfert de oră să intre în posesia
fișei ei. Maria Joao, a patra victimă a “căpcăunului din pădurea
Boulogne”, avea douăzeci și trei de ani. Era înscrisă ca
prostituată încă din 1985. Trebuie menționat faptul că până la
acea dată ea încă se numea Carlos Ferreiro.
— Unde și-a făcut operația? îl întrebă Brichot pe Boris atunci
când avu fișa sub ochi.
— La Rabat, în Maroc, la clinica Orée du Bois. Ca toți ceilalți...
Prin toți ceilalți, Aimé înțelesese, fără ca Boris să trebuiască
să-i specifice: Christelle Pierre, Michèle Gallot și Marie-Thérèse
Ventre, cele trei fete asasinate. Toate trei transsexuale. Bărbați
schimbați în femei de o simplă intervenție chirurgicală din care
clinica marocană își făcuse o specialitate.
Trecuseră deja cinci ani de când transsexualii și travestiți!
izgoniseră total adevăratele fete din pădurea Boulogne, după ce
coabitaseră mult timp împreună cu ele.
— Asta e mult mai interesant, murmură brusc Boris
ridicându-și ochii de pe fișa studiată cu mare atenție.
Ochii lui luceau de-o sclipire de excitare care îl șocă pe
Brichot.
— la spune-mi, ori nu te cunosc eu, ori ai o problemă
dificilă...
— N-am nici o problemă, Mémé: un pește! Privește: când Maria
Joao, să zicem că așa se numea, a început să se prostitueze, era
plasată de un anume Tibéri care a fost arestat anul următor
pentru trafic de droguri.
— încă o pistă bună, comentă Aimé cu o grimasă de dezgust.
— Așteaptă, ceea ce e mai bun urmează abia acum.

Ș tii cine a pus mâna pe Maria Joao după căderea lui Tibéri?
— Zi odată...
 — Jean-Karim El Kacem!
— Dumnezeule! exclamă Aimé ridicându-și ochelarii cu
arătătorul. Același care...
— Da, Mémé: același care o susținea pe Michèle Gallot, a doua
victimă a criminalului!
Jean-Karim El Kacem, un mic rege al cocainei, care făcea
parte din banda de tunisieni, cea care controla o mare parte din
traficul de droguri și prostituția din Paris.
— Nu uita că cei cu care ne luăm la trântă sunt algerienii,
interveni Aimé. Ș i că aceștia sunt tot timpul gata să colaboreze cu
noi, de când au primit bastoane pe străzi de la “frații” lor
tunisieni.
— Ș tiu, Mémé, știu. Mai știu și că Jean-Karim ăsta al nostru a
fost născut să fie proxenet și că avem datoria să-l lăsăm liber din
cauza probelor. Numai că tu uiți că am stabilit oarecum o “gamă”
(în jargon polițist: cercetări efectuate asupra unei persoane
stabilite ca vinovată în- tr-o crimă) asupra lui cu această ocazie.
Ș i ce vom găsi în “gama” lui?
— Uf...
— Adresa lui, Mémé, adresa lui!
După o jumătate de oră, Boris și Aimé opriră mașina Renault
11 de serviciu în fața imobilului cu numărul 6 de pe strada
Amsterdam, la câțiva metri de piața Clichy. Intrară pe un culoar
îngust și întunecos ce avea ca singur decor un raft dublu de cutii
de scrisori pe jumătate devastate.
— Evident că vom fi nevoiți să urcăm cele șase etaje pe jos,
bombăni Aimé.
— Vezi? exclamă Boris râzând. Niciodată nu vrei să vii cu mine
să facem sport! Acum o să înțelegi că ai greșit.

Boris ajunsese sus cu un etaj înaintea lui Aimé, care l-a prins
epuizat din urmă, în momentul în care ușa decolorată de lemn s-
a deschis și în prag a apărut speriat un nord-african slăbănog,
îmbrăcat într-un tricou cenușiu și un pantalon scurt roșu, cu
ochii umflați de somn.
Jean-Karim El Kacem.
Acesta făcuse instinctiv un pas înapoi și dăduse să închidă
ușa, dar Boris își pusese deja piciorul în deschizătura ușii. O
împinse cu putere proptindu-și umărul și trântindu-l pe Jean-
Karim în mijlocul unicei camere, în care domnea o dezordine
indescriptibilă. Haine murdare trântite pe podea, trei sticle de
“Gris de Boulaouane” goale pe masa de furnir coșcovită...
Boris își astupă nările:
— Ar trebui să aerisești din când în când, Jean- Karim. Se
simte sălbăticia aici!
Cu o mimică dezgustată, Aimé scotocea deja încăperea
amărâtă, urmărit din priviri de Jean-Karim care ridică în sfârșit
capul spre Boris:
— Ce naiba vreți? sfârși el prin a articula cu o voce patetică. Și
cine naiba sunteți voi?
Boris îi flutură legitimația tricoloră pe sub nas:
— Ești satisfăcut cu asta?
. — Hei, n-am făcut nimic! E o greșeală, eu...
— Și asta e tot o greșeală? interveni Aimé extrăgând un săculeț
micuț dintr-un pachet de cafea solubilă, aflat pe singura etajeră
din bucătărie.
Jean-Karim păli, iar buza inferioară începu să-i tremure ușor.
— Bine, recunosc, e cocaină, bâigui el.
Ș i se îndreptă apoi spre Boris căruia îi măsură întreaga
înălțime din priviri:
— Dar atenție: e doar pentru “consumul” personal. Nu sunt
dealer!

Boris îl zgâlțâi de umeri forțându-l să se trezească:

— Asta rămâne de văzut. Pentru moment îmbracă-te! Te luăm
cu noi să facem un tur.
În timp ce Jean-Karim căuta o pereche de pantaloni în
dezordinea dulapului fără ușă, Boris se întoarse spre Aimé:
 — Evident că nu sunt arme.
Aimé făcu semn din cap că nu.
— Să sperăm că se va da de gol repede, șopti Boris.
Briçhot își aranjă mustața și spuse:
— îl luăm, nu?
— La birou. Nu vreau să-l lăsăm în pace până când nu-mi
spune tot ce vreau să știu. Și crede-mă, o să vorbească!
— Și dacă nu cedează?
— Va ceda, cel puțin pentru o chestie: e peștele “fetelor” ălora.
Nu uita că e în rahat până peste cap.
Cinci ore mai târziu, Jean-Karim El Kacem se afla tot legat de
calorifer în biroul lui Boris, tremurând din toate mădularele, cu
ochii febrili și tenul cenușiu din cauza lipsei de droguri care-i
măcina tot corpul.
Ș i începu să se prăbușească. .
Dar nu imediat, bineînțeles. Cam pe la orele unu ale amiezii
nevoia de droguri începu să se facă simțită și el începuse să
“decarteze totul” sperând că se va termina totul cât mai repede
posibil și că va putea să meargă să-și inhaleze pudra pe nări.
Boris își aprinse o țigaretă Gallia și se îndreptă spre locul unde
Jean-Karim era prizonier.
— Bun, să recapitulăm încă o dată, zise el. Deci admiți că ai
fost peștele lui Michèle Gallot, cea de-a doua victimă a
criminalului?

Tunisianul scoase un geamăt de durere:

— Dar la naiba, v-am spus deja totul! Lăsați-mă să prizez
acum, că nu mă simt bine deloc.
Boris se uită la el îndelung fără să spună nimic. Nu se purta
astfel din cruzime, dar, ca un adevărat profesionist, știa că sub
efectul lipsei acute de drog celălalt putea să-i mai arunce câteva
detalii suplimentare. Și fiecare detaliu avea importanța lui.
— Și Christelle Pierre? Și Marie-Thérèse Ventre? reluă el. Erau
tot ale tale?
 — La naiba, .nu! Le cunoșteam doar numele, asta e tot.
— Ca și Maria Joao Ferreira; și ăsteia îi cunoșteai doar
numele...
Jean-Karim își lasă din nou privirea în jos și începu să
hohotească într-ùn plâns înăbușit:
— Nu! V-am mai spus: ea era a mea.
Apoi își ridică brusc capul:
— Ș i pot chiar să vă spun că, dacă dau de mizerabilul care i-a
făcut asta, n-o să-și scape ieftin pielea!
Boris se întoarse la birou să-și mai aprindă o țigaretă.
Mărturisirile lui Jean-Karim îi confirmaseră bănuiala: asasinul
din pădurea Boulogne era un voyorist, un tip mediocru și nu un
dezaxat cum crezuse după moartea primei prostituate. Lunga lui
experiență cu dezaxați sexuali și depravați de toate felurile îi
spunea că unul de felul acesta și-ar fi mutilat victimele fără să-și
piardă vremea să le tragă mai înainte un glonț de 11,43 mm în
ceafă. Din contră, s-ar fi simțit mai ingenios să le prelungească
cât mai mult posibil agonia, ca să-și ofere cât mai multă plăcere
de pe urma suferinței lor.
Numai că, în ciuda lipsei de care suferea din ce în ce mai tare,
Jean-Karim El Kacem continua să nege sălbatic c-ar fi fost el
asasinul. Avea pregătit chiar și un
alibi: prins într-o încăierare la Pigalle pe la orele douăzeci și
trei, sfârșise noaptea la spitalul Beaujon cu un pumn zdrobit.
Brichot tocmai ieșise să verifice dacă informațiile astea erau
adevărate.
Boris se întoarse din nou spre tunisian:
— Bine, să admitem că nu tu te-ai distrat tăindu-i pe acești
transsexuali în bucățele. Atunci cine?
Jean-Karim tresări ca și cum ar fi vrut să-și trosnească
încheieturile pumnilor.
— Dar eu nu știu nimic! strigă el cu o voce ascuțită. Dacă aș fi
știut, credeți-mă că v-aș fi spus: mi-a căsăpit deja două fete, ce
naiba!
 Boris strânse din pumni și se abținu cu greu să nu-i
trosnească nasul lui Jean-Karim, căruia îi era rău din pricina
lipsei de cocaină: tunisianul mințea, era sigur de asta. Ș i mai era
convins și de faptul că mincinosul din fața lui nu ar fi rezistat la
o mică “trecere la tabac”.
Dar nu era David Lansky, ci doar Boris Corentin, un curcan de
școală veche.
Aimé Brichot îi întrerupse intrând în birou:
— Alibi confirmat, zise el simplu, cu o voce pițigăiată, fără să-l
privească măcar pe Boris.
Pentru prima oară de când lucrau împreună, nu era de acord
cu “șeful” lui. El încercă încă o dată să-l convingă:
— Boris, cred că trebuie să-l avertizăm măcar pe Baba —
prenumele dat lui Charlie Badolini de către inspectorii aflați în
subordinea lui. Nu-mi place deloc întorsătura pe care o dai tu
acestei anchete.
Boris se întoarse spre el:
— Nu mai insista, că e inutil. Ș tiu foarte bine că e ilegal că n-
am scris nimic în registrul de la gardă. Ș i n-am chef să-l
“deranjez” pe șefu’. Sunt destul de mare
ca să-mi asum singur responsabilitatea. Dacă vrea să certe pe
cineva, o să las să pice măgăreața pe mine.
Brichot își frământa nervos capătul cravatei în culorile echipei
de hockey a celebrului colegiu englez din Eton.
Găsea atitudinea lui Boris teribil de șocantă. Pentru acest
îndrăgostit de “fair-play” englez, a nu respecta regulile de bună
conduită era la fel de “șocant" ca a purta un compleu de bumbac
amestecat cu poliester, în locul unui costum de lână.
Tresări când Boris izbi cu pumnul în birou. Șeful lui i se
plantase în față nervos: '
— Mémé, mă învârt în cerc aici. Ai dreptate, trebuie să fac
ceva.
Aimé începu să surâdă, dar acel surâs se transformă brusc
când înțelesese despre ce era vorba:
 — îl vom lua pe prietenul nostru Jean-Karim la plimbare. Și
pot să-ți spun că îi va face plăcere să ne țină companie. Dacă nu,
va face cunoștință cu ăsta!
Ș i, sub privirea terifiată a lui Aimé, Boris îl împunse pe arestat
cu țeava revolverul lui “RMR-Special Police” și trase liniștit
siguranța, destinată a împiedica pistolul să se descarce
accidental.
Aimé se abținu să nu-i atragă atenția că ceea ce făcea el era
total interzis prin regulament.
În privirea sobră a lui Boris se aprinse o licărire amenințătoare
care nu-i mirosea a bine.

Capitolul IV
Inginerul Louis-Marie Enault apăsă al doilea buton al
interfonului lui, cel care îl punea în legătură directă cu serviciul
ușierilor de la Hôtel de Viile:
— Domnul Dandrieux? Vă rog să treceți pe la mine pe la birou.
Era ora cinci și treizeci. Louis-Marie Enault se apropie de
unica fereastră a biroului lui și își lipi fruntea goală de sticla rece.
Pe chei și pe calea Georges-Pompidou, circulația începea să se
întețească. într-o oră, mașinile ce se îndreptau spre suburbia din
sud vor fi prinse într-un interminabil șomoiog, ca în fiecare
seară.
În ciuda vacarmului infernal al motoarelor și claxoanelor,
inginerului de la Parcuri și Grădini îi plăcea așezarea biroului său
din aripa de sud a Hotelului de Viile, la etajul al doilea. Mai ales
din pricina priveliștii asupra podului l’ile Saint-Louis și pe l’ile de
la Cité. Chiar în fața lui, pe celălalt mal al Senei, la colțul cu
cheiul Fleurs, se afla casa unde, îri urmă cu nouă secole, Héloïse
și Abélard își adăpostiseră îmbrățișările.
Inginerul Louis-Marie Enault rânji sec. Abélard: acela cel puțin
plătise pentru turpitudinile lui! Pierre Abélard, filosoful și
teologul francez, o sedusese pe eleva lui, Héloïse, cu care se
căsătorise în secret. Furios, tutorele tinerei îl castrase...
 Începu să contemple fluviul, apoi se așeză în spatele
biroului lui uriaș îmbrăcat în piele, lustruit impecabil.
Aranjarea milimetrică a lucrurilor pe birou dezvăluia caracterul
ordonat al celui care lucra la el. în fața lui avea suportul din
piele, adus din Courdoue, Spania, făcut cadou de către soția lui.
La îndemâna mâinii lui drepte se afla o călimară de argint care îi
permitea să-și reîncarce stiloul cu peniță Mont Blanc: Louis-
Marie Enault nu se putuse obișnui cu aceste orori moderne gen
creioane mecanice sau pixuri Bic. Chiar visase să-și cumpere un
stilou cu peniță din aur, dar glumele batjocoritoare ale colegilor îl
făcuseră să renunțe.
La stânga, lângă scrumiera de cristal care nu-i servise
niciodată deoarece inginerul avea chiar oroare să se fumeze în
prezenta lui, avea așezate fotografiile lui Florence și ale lui Marie-
Louise, cele două fete ale lui în vârstă de nouă și șase ani.
Inginerul le contemplă pentru o clipă cu privirea și fu cuprins
din nou de ticul său nervos. Ce lume josnică avea să le lase? în
ce nămol infam trebuiau ele să se scalde atunci când el nu va
mai fi acolo să le protejeze?
Pentru ele se decisese să combată viciul în care se complăcea
această societate permisivă pe care o detesta. Oare va ieși
învingător din această bătălie? Voia să creadă că așa va fi. Spera
din toată ființa lui.
Se auziră două bătăi discrete în ușă. Instinctiv, Louis- Marie
Enault se aranjă în fotoliul lui Empire și verifică ținuta cravatei
de la Balmain.
— Poftiți, vă rog.
Robert Dandrieux intră cu pași timizi în birou. Era un bărbat
masiv de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat tot timpul cu aceeași
bluză bleu pe care o avea de ani de zile. Ochelarii lui pentru
miopie îi dădeau aerul de perpetuu visător.
— Bună seara, domnule inginer. Frumoasă zi, nu-i așa?

— Excelentă, domnule Dandrieux, excelentă.

 Neschimbat. Credea că pentru portar o zi nu putea să fie decât
atât de frumoasă pe cât era vremea. în orice caz, el nu zicea
niciodată nimic altceva. .
Se îndreptă spre micul secrétaire în marchetărie aflat în
dreapta ferestrei, pentru a ridica coșul plin cu corespondență.
Louis-Marie Enault îl urmări din priviri, cu ochiul stâng
zbătându-se-din ce în ce mai tare.
— Nimic altceva, domnule inginer?
— Nu, domnule Dandrieux. Dar vă rog să aveți mare grijă de
corespondență, pentru că este de foarte mare importanță.
Portarul se îndreptă brusc, ca pișcat de o insectă.
— Domnule, puteți să aveți încredere în mine! zise el pe un ton
afectat. _
Curieratul era mândria lüi. în treizeci de ani de serviciu se
putea lauda că nu rătăcise nici măcar o scrisoare. Ieși din birou
vexat, fără să-și ia măcar la revedere.
Louis-Marie Enault îl urmări cu privirea nu foarte sigur pe el.
La aceste scrisori dictate domnișoarei Josseau, secretara lui, de
la ora unsprezece dimineața, ținea ca la ochii din cap. Poate chiar
mai mult.
Aceste scrisori erau arma luptei sale, una dintre acele arme
folosite în lupta contra depravării obiceiurilor, care îl obseda.
Se așeză din nou în fotoliu și își încrucișă mâinile manichiurate
peste burtă. Astăzi încă o dată nu șomase, începuse cu o
scrisoare cu proteste riguroase asupra administrației care
evident că nu i-a livrat un număr suficient de bariere metalice,
pentru a interzice, pe timp de noapte, accesul perverșilor la
peluzele care înconjurau câmpul de curse din Auteuil. După un
dejun
rapid luat singur, ca de obicei, la Nemrod — cafeneaua de pe
strada Rénard, a urmat o scrisoare bravă dar indignată pe care i-
o dictase domnișoarei Josseau: pichetele pe care reușise să le
monteze pentru a interzice accesul în boschetele din nord,
aproape de lacul inferior, obținute după opt luni de negocieri
aprige cu administrația, se dovediseră aproape complet
ineficiente. Ș i toată lumea se spălase pe mâini. Toți, mai puțin el.
Fără să mai vorbim de cererile repetate, făcute până la nivelul
prefectului de poliție, pentru a condamna accesul pe timp de
noapte în toată zona de păduri de-a lungul grădinii de
aclimatizare unde intenționa să-și aducă fetele, miercuri după-
amiază. încă o încercare fără succes: nimeni nu-l ascultase,
nimeni nu voise să privească realitatea în față.
Louis-Marie Enault aruncă o privire spre pendulul atârnat
deasupra ușii cu două canaturi: era 15.59. Foarte calm, își
aranjă foarfecele și lipiciul în sertarul din stânga sus, și
fotografiile copiilor în cel de-al doilea sertar din dreapta, ca în
fiecare seară.
La orele șaisprezece punct își puse pardesiul de mohair și ieși
din biroul pe care îl închise cu grijă în urma lui. Ca în fiecare
seară.
De îndată ce puse piciorul pe trotuarul de pe strada Rivoli, se
simți înviorat. începea partea cea mai agreabilă din zi: se
îndreptă spre apartamentul de patru camere, calm și spațios, de
pe strada Erlanger din Auteuil, unde Chantal, soția lui, îl aștepta.
Dar mai înainte trebuia să treacă să-și ia fetele de la școală.
N-are importanță de la ce școală: micul colegiu din Notre-
Dame-des-Oiseaux unde, slavă Domnului, nu le învățaseră încă
pe fete dezmățul și permisivitatea, ca în școlile publice. Acolo toți
copiii proveneau dintr-un mediu excelent, chiar mai mult decât
la școlile particulare, ceea
ce-l încânta foarte mult pe Louis-Marie Enault. La începutul
secolului, această școală fusese rezervată exclusiv tinerelor
nobile.
Da, asta era viața lui adevărată, cea care începea în fiecare zi
la orele șaisprezece fix. Dar, din păcate, nu dura prea mult timp:
luni dimineață, la orele cinci fix, îmbrăcat în combinezonul
reglementar, trebuia să se afunde, împreună cu băieții lui, în
profunzimea pădurii Boulogne.
 Mai precis în infern.
În momentul în care Louis-Marie Enault traversă piața
Concorde, la volanul mașinii lui Renault 25 “Prestige”, Boris
decupla contactul mașinii de sterviciu Renault 11, chiar în fața
institutului medico-legal, altfel spus, la morgă. Era o clădire
rectangulară, tristă și sobră, aproape privată de ferestre,
amplasată între podul Austerlitz de pe Sena și cheiul Râpée.
De mai bine de un an, mica grădină publică ce se întindea în
fața intrării fusese complet distrusă din cauza muncitorilor care
lucrau la lărgirea drumului pe mal, chiar pe dedesubtul acesteia.
Boris se întoarse spre Jean-Karim care era așezat pe “locul
mortului”:
— Am ajuns, tinere! O să vezi un spectacol pe viu.
Brichot coborâse deja din mașină. Cu toate măsurile de
precauție luate, deschise ușa tunisianului, care dorise de câteva
ori să-și ia picioarele la spinare. Dar Jean- Karim stătea pierdut
părând că abandonase toate veleitățile de rezistență.
Boris îl trase ferm de mână.
— Hai, vizita începe, zise el pe un ton atât de rece că-l făcu pe
proxenet să fie străbătut de un fior rece pe șira spinării.

Încă de când Boris închise portiera în urma lui, Jean- Karim

își simți sângele cum i se retrage din față. Se afla acum la capătul
unui culoar lung cu pereții verzui a cărui zugrăveală bătea pe
alocuri în galben.
De fiecare parte stăteau aliniate corpuri goale, acoperite cu
huse din plastic transparent, care așteptau calme ca cineva să
vină să se ocupe de ele. Jean-Karim avu impresia că i se înmoaie
picioarele când realiză că era în sala de așteptare a morților. Era
idiot că gândea asta, dar nu putea să se debaraseze de gândurile
astea sumbre.
Ș i pe deasupra mâi era și mirosul acela insuportabil, care nu
semăna cu nimic cunoscut, care nu putea fi identificat cu nimic.
O exalație grea și fadă, care părea că iese chiar și din‘pereți.
 Jean-Karim își spuse că exact ăsta trebuia să fie mirosul morții
și că și el, la rândul lui, va mirosi într-o bună zi la fel.
Boris nu-l slăbea deloc din ochi, înregistrându-i cea mai mică
reacție schițată. Brichot îi urmă la trei pași mai în spate, la fel de
încruntat, împărțit între prietenia lui cu colegul de echipă și
dezacordul lui profund asupra metodelor acestuia.
Boris îl împinse pe Jean-Karim, care era din ce în ce mai palid,
înspre scara care cobora spre blocurile de disecție. Aveau
programare la blocul numărul doi care se afla chiar în fața scării.
Chiar doctorul Rabier le deschise ușa. Boris nu-l văzuse
niciodată altfel decât îrîibrăcat într-un halat alb, cu diferite
papioane de culori țipătoare înnodate la gât. Era un bărbat mic și
rotofei de vreo patruzeci de ani ce surâdea în permanență.
— Bună ziua, domnilor! Ați ajuns exact la timp: mica petrecere
tocmai începe!

Doctorul Rabier afirmase, dar fără îndoială că exagerase, că nu

consultase niciodată un astfel de cadavru în toată cariera lui.
— înțelegeți, își începu el explicația cu ochii sclipind de
răutate, că cei vii au o singură manie: vor cu orice preț să-i
vindecăm! Pacienții mei sunt mult mai rezonabili...
Gluma nu-i stârni hohote lui Boris, care-l cunoștea de mult, și
cu atât mai puțin lui Jean-Karim căruia ambianța din bloc îi
dădea stări de vomă.
Încăperea pătrată era puternic luminată de două tuburi de
neon situate chiar deasupra mesei de disecție, care dădea fețelor
celor vii o paloare asemănătoare cu a morților.
Ușile liftului interior se deschiseră cu un ușor scârțâit. Unul
din cei doi asistenți ieși din lift. împingând în fața lui o masă
mare pe rotile pe care era lungit un corp uman acoperit complet
cu un cearceaf netivit.
Boris se întoarse spre Jean-Karim, din ce în ce mai
nemulțumit, și își aținti privirea în cea neliniștită a tunisianului.
— lată-ți protejata, Maria Joao, zise el perfect stăpân pe sine.
Privește! Uită-te bine la ea!
Asistentul doctorului Rabier, un tip creol, bine făcut, la vreo
treizeci de ani, ce avea o față la fel de inexpresivă ca a
pensionarilor, trase cearceaful de pe cadavru dintr-o mișcare.
Maria Joao Ferreira.
Sau ceea ce rămăsese din ea.
Bolnavul care o omorâse cu un glonț de 11,43 mm o mutilase
apoi într-o manieră deosebit de oribilă. îi înfipsese câte un cuțit
de flori în toate orificiile corpului: în ochi, în nas, în urechi,
vagin, anus. Doar gura
scăpase. Sângele i se scursese din fiecare plagă și forma acum
o crustă neagră.
Boris smulse unul din acele cuțite de care era plină “păpușa”,
înfipte ca acele folosite în ritualurile de blestem voodoo.
Numai că, de data asta, păpușa aceea era una care în urmă cu
câteva ore fusese o ființă plină de viață. O ființă tulburată,
stranie, poate perversă, dar în tot cazul fusese o ființă umană.
Aimé Brichot, palid, se prinse de masa pe care stăteau aliniate
bisturie și scalpuri laolaltă.
Însă Boris nu-l scăpa din ochi pe acest Jean-Karim.
Proxenetul intrase într-un tremurat convulsiv, având fața cenușie
și buzele total decolorate.
Boris scruta cea mai mică reacție pentru a putea stabili ce-l
adusese în stadiul acesta: mânia sau teama? Sau simpla violență
a spectacolului care îi fusese impus?
Doctorul Rabier ridică receptorul pentru a-i cere celui de-al
doilea asistent să coboare. Acesta intră după un minut. Nu părea
să aibă mai mult de douăzeci și cinci de ani, dar era deja
puternic marcat de obezitate.
Mesteca o îmbucătură dintr-un sandviș cu jambon pe care îl
ținea în mâna dreaptă. înaintă legănându-se până la masa cu
instrumente pe care își puse liniștit sandvișul.
Boris se întrebă cum naiba putea să mănânce într-un
asemenea loc. .
 Îl zgâlțâi pe Jean-Karim de mână și-l forță să se apropie de
masa de disecție. Tunisianul încercă să reziste, dar nu avea talia
suficientă pentru a putea rezista pumnului energic al lui Boris.
Primul asistent terminase de spălat corpul cu un jet de apă.
Cel de-al doilea se apropie cu un ferăstrău în mână.

La un semn al lui Boris, Aimé scoase din buzunarul interior al

vestei o foaie de hârtie pe care era desenat conturul unui corp
uman, foarte practic pentru a nota observațiile medicului legist
în timp ce acesta le expunea.
Asistentul puse lama ferăstrăului pe frunte și începu să
decupeze cutia craniană cu mișcări de mână scurte și precise.
Zgomotul dinților metalici mai întâi pe carne iar apoi pe osul
frontal era insuportabil. Un scârțâit acid care îl făcu pe Boris să
saliveze involuntar, la fel ca atunci când era copil și învățătoarea
de la școala comunală din Audierne, Bretaigne, făcea să scârțâie
creta pe tabla neagră. Audierne, acolo unde încă trăia bătrâna lui
mamă care se plângea că își vede fiul cel mare foarte rar.
Boris șterse din minte această imagine rapid și își întoarse
capul spre Jean-Karim care se afla în dreapta lui. Proxenetul
părea că e pe punctul de a leșina, cu ochii lui care lansau sclipiri
amestecate de frică și de ură.
Boris își confirmase ceea ce gândise în timpul interogatoriului
lui Jean-Karim: tunisianul cunoștea numele asasinului. Era
înscris în acest moment chiar și în ochii lui.
Cel de-al doilea asistent, înarmat cu un scalpel, era ocupat să
sfâșie interiorul coapselor lui Maria Joao. Ridică apoi capul spre
doctorul Rabier:
— Nici urmă de hematoame, anunță el cu o voce indiferentă.
— Foarte bine, foarte bine! zise doctorul cu eternul lui surâs
pe buze. .
Dar el se interesa mai degrabă de munca primului lui asistent
care continua să mânuiască ferăstrăul- cu precizia unui meseriaș
rutinat.
 Calota craniană a cadavrului era pe jumătate
decupată. Două tăieturi suplimentare și masa gri și moale a
creierului se făcu vizibilă.
Boris slăbi brațul lui Jean-Karim, care tresărise violent și
începuse să se dea înapoi împleticit până la ușa de la intrare și se
sprijini de ea, cu palmele lipite de urechi pentru a împiedica
sunetul infernal al ferăstrăului tăind în os să-i pătrundă în
urechi.
În ochii lui măriți nu se putea citi decât ură și dezgust.
Boris își mușcă buza inferioară. Instinctul lui de super-curcan
îi spunea că, mai devreme sau mai târziu, marcat de ceea ce
tocmai vedea, Jean-Karim îl va conduce la asasin, la criminalul
din pădurea Boulogne. Și instinctul îl înșelase foarte rar.
Făcu un semn discret lui Aimé și înaintă spre legist:
— Doctore Rabier, zise el, cred că ne ajunge pentru astăzi. Pot
să contez pe raportul dumneavoastră în seara asta?
Zâmbetul doctorului se lărgi:
— Bineînțeles, ca de obicei. Dar vă previn: dacă plecați acum,
ratați partea cea mai interesantă!
Ajuns afară, Boris respiră profund aerul proaspăt. Prin
comparație, chiar și mirosul gazelor de eșapament al mașinilor
blocate pe podul Austerlitz i se părea mai delicios.
Mase groase și sumbre de nori se înghesuiseră deasupra
Parisului. Numai câteva raze de soare filtrate, ce profitaseră de o
gaură în nori, loveau turnul stâng al catedralei Notre-Dame.
Boris îl îmbarcă pe Jean-Karim în mașină. Tunisianul se lăsă
să cadă pe spate, complet năucit. Boris îl trase pe Aimé înspre
parapetul de pe malurile fluviului, și își aprinse o Gallia trăgând
voluptuos fumul scos de țigaretă.

— N-o să mă împut niciodată în halul ăla, glumi Aimé arătând

cu degetul spre Institutul medico-legal. Sunt zile ca asta când
regret aproape că nu fumez pentru a putea să mă debarasez de
duhoarea asta cât mai repede.
 Ridică ochii spre coechipierul lui care, la cei un metru optzeci
și cinci ai săi îl depășea cu un cap:
— Bine, după capul tău ce vom face acum?
Boris mai trase un fum din țigaretă înainte să-i răspundă:
— Mémé, știu că asta te va face să urli, dar am decis să-i
punem în libertate...
Fața lui Aimé se schimbă de la roz la roșu, apoi la alb foarte
palid. își prinse vârful mustății între degete și începu să tragă de
ea ca și când ar fi vrut s-o smulgă.
— Boris, tu îți dai seama ce spui? termină el de articulat. Nu
poți să faci o asemenea chestie fără să raportezi procurorului. Ar
fi foarte grav! Tipul ăsta e foarte periculos.
Boris își zdrobi țigareta cu vârful cizmelor sale din piele maro:
— Ascultă, să nu facem pe ipocriții. Știi la fel de bine ca și mine
că sunt foarte puține șanse ca procurorul să-și dea acordul.
Tocmai pentru că Jean-Karim e periculos.
Se apropie de coechipierul său și îl țintui cu privirea-i
întunecată:
— Sunt sigur, mă înțelegi, Mémé, că acest tip îl cunoaște pe
asasin. Am văzut asta în ochii lui, imediat ce tăietorul de cranii a
început să o secționeze pe fată. Și, mai devreme sau mai târziu, el
ne va conduce la acest nenorocit pe care îl căutăm de luni
întregi.
Aimé suspină adânc: .
— Bine, bine. Să admitem. Dar te rog să-l previi măcar pe
Baba, ca astfel să fim acoperiți, nu știu...
— Nu și nu. Tu știi bine că nu e genul meu să deschid
umbrela și să mă adăpostesc la umbra ei. Ș i nici n-ar fi onest
din partea noastră să-l obligăm pe șefu’ să se mânjească pentru
noi. Chiar dacă sunt sigur că ar face-o.
Aimé își ridică pe nas cu arătătorul ochelarii Amor:
— Chiar că ești încăpățânat! Dar asta este în- tr-adevăr
periculos.
— Ascultă, Mémé, zise ușor Boris, dacă tu nu vrei să mă
urmezi în chestia asta, te înțeleg perfect.
Aimé îl privi furios:
— Nu, de ce mă iei așa? Tratează-mă ca un laș ce ești!
Boris îl bătu prietenește pe umăr:
— Mulțumesc, știam că pot conta pe tine!
Apoi urcară în mașina unde Jean-Karim îi aștepta, la fel de
palid și de imobil ca o statuie de marmură.
De cum băgă cheia în contact, Boris redeveni grav. Ș tia ce
risca. Dacă din nefericire proxenetul le scăpa și se comitea vreo
altă crimă, vor avea probleme foarte mari.
Probleme în formă de catastrofă.

Capitolul V
Ploaia începuse să cadă în momentul în care Jean- Karim El
Kacem plecă de acasă. Erau orele nouăsprezece. Lui Jean-Karim
i se fâlfâia că ploua sau nu: se simțea extraordinar de bine,
umflat la loc.
Evident că gramul de cocaină pe care și-l infiltrase în nări îi
fusese suficient.
Când cei doi curcani, Rambo cu cap de intelectual și
gentlemanul englez de Prisunic, îl eliberaseră în față la Mac
Donald-ul din piața Clichy, o zbughise direct acasă.
Din fericire, curcanul mic și mustăcios nu găsise decât una
din cele două doze de cocaină pe care le avea ascunse în
apartament.
Cu gesturi febrile își făcuse două linii de câte o jumătate de
gram fiecare și prizase întreaga doză deodată.
Ș tia că e prea mult, dar avea nevoie de asta după toate câte
văzuse la morgă, forțat de curcani.
Gândindu-se din nou la corpul mutilat al lui Maria Joao,
strânse din pumni și nu mai avea decât o idee: să-și recupereze
arma Magnum 365 pe care o ascunsese pe strada Budapesta la
Abdel, un distribuitor de heroină pe care îl cunoscuse de mult,
practic de când fusese la orfelinat.
 Cu arma în mână s-ar simți mai bine mergând să facă
un tur în suburbia sudică, mai precis în Ivry-sur-Seine, să-i
facă de petrecanie “Maestrului Școlii”.
Jean-Karim urcă pe bulevardul Clichy cu pași greoi, dopat de
cocaină, înjurând cu voce tare, în arabă, fără să-i pese de
trecătorii care îl priveau surprinși.
Maestrul Școlii, alias Francis Clair.
El era criminalul sadic. Nu putea fi decât el. Jean- Karim nu
avusese niciodată încredere în el. Era un mare ticălos acest tip și
numai un ticălos ca el putea să o aranjeze pe Maria Joao în halul
în care o văzuse la morgă.
Își ridică gulerul hainei de piele pentru a se proteja de ploaia
care cădea din ce în ce mai tare, făcând structurile metalice ale
metroului aerian să pară ca date cu ulei.
Jean-Karim cunoștea bine mulți proxeneți. Unii dintre ei erau
periculoși, chiar foarte periculoși, dar erau oarecum niște
persoane normale, cu care se putea discuta.
Francis Clair nu se număra printre ei.
În primul rând ce era acest “pește” ciudat care nu avea decât o
fată? Și pe care în plus n-o lăsa să lucreze decât trei ore pe zi, pe
o bretea de acces la periferie, unul din locurile cele mai
“zemoase”?
Jean-Karim trase un picior într-un ambalaj de hamburger gol
și îl trimise în canalizare.
“Fir-ar al dracului, se gândi el accelerând pasul, dacă aveam
norocul să scrie pe ciucurelui meu “Drăcușor frumos”, ca acest
împăiat de Director de școală, aș trăi pe picior mare, zău așa.
“Drăcușorul frumos” era un vagabond de înaltă clasă. Un caid,
de origine metisă, care fusese atât de șmecher, încât putuse să-i
facă pe arabi să cadă sub autoritatea lui. Rezultat: controla toată
piața de heroină până la Goutte d’Or. “Nașul”, într-un fel. Cu
șase luni în urmă
pusese laba pe Jossiane, unica soră a lui Francis Clair. Ba
chiar o luase de nevastă, făcând o petrecere mare la țară, cu tot
tam tam-ul.
“Asta n-o mai înțeleg, își continuă Jean-Karim gândurile. în
locul lui aveam deja o gașcă de fete plasate în locurile cele mai
bune și aș fi făcut pe puțin treizeci de bătrâne pe lună, scutite de
impozit.”
“Atunci cum naiba face de continuă să mucezească la fel ca o
mumie, în bârlogul lui de magazin de rahat? E un pervers, nu-i
de glumă!”
Brusc, Jean-Karim a realizat că vorbea cu voce tare și că toată
lumea întorcea capul după el pe stradă. în mod evident un gram
de drog dintr-o dată fusese mult prea mult. '
Prin perdeaua de ploaie, însemnele multicolore ale sex-shop-
urilor și ale cinematografelor porno sclipeau ca ghirlandele de
Crăciun.
Pe nesimțite, Jean-Karim ajunsese în piața Pigalle, unul din
cele două “centre nervoase” ale sexului din Paris, alături de
strada Saint-Denis. Fiecare însă avea specialitatea lui: negresele
pe strada Saint-Denis, travestiții și transsexualii aici.
Jean-Karim împinse ușa cafe-restaurantului Pigalle din piață,
care era deschis non-stop. Neglijând imensa sală unde vreo zece
turiști japonezi tocmai își luau cina, încântați de a fi atât de
aproape de “veselul Paris”,.se îndreptă spre tejgheaua în
semicerc aflată la stânga ușii de la intrare.
Trăsăturile feței i se îndulciră imediat: la capătul barului le
zărise pe Vicky.și pe Magali, doi travestiți care lucrau pentru el,
implicați într-o conversație animată.
Nici măcar nu-l văzuseră când se apropiase de ele. Ai fi putut
spune că sunt surori fiind de aceeași talie, mai înalte de un
metru șaptezeci, același ten “cafea cu lapte”
și, pe deasupra, același piept enorm de o fermitate incredibilă,
care se zărea pe sub tricourile foarte mulate, cu sâni siliconați ca
ai tuturor travestiților.
— Ce naiba faceți aici?
Vicky și Magali tresăriră amândouă și întoarseră brusc înspre
“peștele” lor o privire sumbră, cu ochii măriți de teamă.
— Karim, suntem cool, la naiba! sfârși prin a îngăima Vicky.
Tocmai am venit să tragem una. N-ai văzut ce vreme e afară?
Jean-Karim îi smulse brațul de deasupra cotului cu toată forța
și își înfipse mâinile în părul catifelat și elastic.
— îți bați joc de mine, mizerabilule? mormăi el încet ca să nu-i
alerteze pe ceilalți consumatori. Ploaie sau soare, clienții bântuie
peste tot, nu? Haide, pe teren, că dacă nu, mă voi ocupa serios
de voi.
Cei doi travesti păliră sub amenințările șefului. Știau foarte
bine ce voia el să spună prin a se ocupa serios de ei: lovituri de
cravașă pe mica lor chestișoară pipernicită care nu le servea
decât să urineze cu ea, deloc eficace pentru făcut sex, însă foarte
sensibilă la durere.
Ieșiră din bar fără să-și termine măcar berea Carlsberg.
Jean-Karim se sprijini de barul plin cu cercuri roșii lăsate de
baloanele Côte-du-Rhône ale clienților de dinainte. Comandă un
Johnny Walker dublu fără gheață, ușor scârbit de mirosul de
brânză caldă care ieșea din mașina de pop corn.
Amestecul de whisky cu cocaină era exploziv, dar avea nevoie
de asta pentru a-și scoate din memorie imaginile îngrozitoare cu
corpul Măriei Joao străbătut de loviturile cuțitului de flori.
Unelte de grădinărit...
Jean-Karim înghiți o jumătate din conținutul paharului.
Alcoolul începu să-i ardă stomacul și-atunci realiză că nu
mâncase nimic de aseară.
Unelte de grădinărit se aflau din plin în spălătoria Maestrului
școlii, "clasa lui” după cum se exprima el când se referea la ea. Și
la ce naiba îi serveau lui aceste unelte? Desigur că nu pentru a
întreține bucata de teren unde buruienile se îmbulzeau libere. Ș i-
atunci?
Jean-Karim făcu semn barmanului aproape adormit să-i mai
aducă un rând.
Ce bine ar fi dacă ar putea să-i citească gândurile, fiindcă nu
reușea nicicum să-l înțeleagă pe Francis Clair.
Cu toate astea, când propusese ca fetele să accepte tichete de
masă pentru o partidă de sex, toți proxeneții găsiseră ideea ca
fiind genială, iar el, Jean-Karim, fusese primul care o susținuse.
Ș i când, după trei luni, Francis Clair inventase “Cartea de
abonament” (la zece plătite, una gratis), aplaudase de asemenea
ideea cu ambele mâini.
Dar mai presus de toate școala de dresaj pentru fetele
recalcitrante îi adusese cel mai mare succes. Pentru trei mii de
franci pe zi făcea din orice fel de fată sau travesti o persoană la
fel de docilă ca Fanfan a lui.
Jean-Karim își mută privirea de cealaltă parte a geamului. Nu
mai ploua. Imediat, ca ciupercile după ploaie, fetele își reluaseră
locurile pe trotuar, încercând să ațâțe dorințele bărbaților care
treceau și tot treceau prin fața lor privindu-le pieziș cu coada
ochiului.
Jean-Karim își sorbi cel de-al doilea pahar de băutură cu
înghițituri mici. Alcoolul începuse să-și facă efectul și el se simțea
mai calm, capabil să-și stăpânească nervii.
Era sigur că nu va uita niciodată ziua în care le condusese pe
Maria Joao Ferreira și pe Michèle Gallot la Maestrul școlii. Era
într-o luni, evident, ziua liberă a lui Francis Clair de la BHV.

La vederea băncilor de școală, a uniformelor bleumarin și a

sexelor bărbătești desenate pe tabla neagră, înțelesese imediat că
Francis Clair era bolnav.
Dar un bolnav eficient: când se întorsese să-și recupereze
fetele la orele optsprezece, ora de închidere a “școlii”, nu găsise
nimic uman în privirea lor.
“Ochi de cățeluși cumsecade bine dresați”, își spusese el. Ar fi
putut la fel de bine să le lase să se plimbe fără ca ele să încerce
să protesteze.
Jean-Karim coborî de pe taburetul de bar pe care fusese
cocoțat până atunci, lăsând o bancnotă de două sute de franci pe
bar și ieșind fără să aștepte restul.
De data asta fusese o noapte neagră. Trotuarele erau invadate
de o mulțime numeroasă. Bărbați de pretutindeni pătrundeau
prin ușile teatrelor porno care le promiteau marea cu sarea în
interior și erau acostați de câțiva șoferi de taxi care le propuneau
să-i ducă în baruri atrăgătoare cu care ei erau mână în mână.
Jean-Karim o apucă pe strada Pigalle pentru a coborî înspre
biserica Trinității, în direcția străzii Budapesta. La acea oră,
Abdel ar trebui să fie acasă, iar el ar putea să-și recupereze
arma. Și apoi...
Lui Jean-Karim îi făcea o deosebită plăcere să-și imagineze
cum o să-l facă să sufere pe Francis Clair. Oh, bineînțeles că o
să-l omoare. Dar înainte, îi rezervase torturile cele mai rafinate.
Ș i în acest domeniu, Jean-Karim avea totală încredere în el
însuși: nu-i lipsea deloc imaginația.
Cotind pe strada Saint-Lazare, decise că Maestrul școlii va
plăti cu câte o oră de supliciu fiecare înțepătură din corpul
Măriei Joao. Și nici Fanfan nu va fi scutită.
Doar că, înainte de a-și face numărul, Jean-Karim știa că
trebuie să îndeplinească o formalitate: să se
debaraseze de cei doi curcani blestemați care nu-l slăbiseră
din ochi nici o clipă de când îl eliberaseră.
Oare ei îl luau drept fraier? Ca și cum el n-ar fi înțeles de la
început că se serveau de el ca de o momeală care să-i conducă la
cel care comisese crimele!
Jean-Karim surâse de unul singur. Ceea ce cu siguranță nu
prevăzuseră cei doi curcani care îl urmăreau, era că el cunoștea
o modalitate să le scape.
Un mijloc infailibil.
Capitolul VI
Cravașa brăzda fesele goale ale fetei, imprimând câte o dâră
lungă și roșie de carne vie.
— înghite-o mai mult de-atât, cum te-am învățat!
Vocea lui Francis Clair era calmă, aproape prietenoasă, ca și
cum ar fi fost un bun director de școală.
Se îndepărtă de fata încordată pe care o biciuise cu cravașa, și
se îndreptă spre blonda ocupată să înghită membrul gros al
patronului de bistrou.
Era aproape optsprezece când lecția se apropia de sfârșit. Cei
trei “examinatori” stăteau în picioare sprijiniți de pereții
părăginiți din stânga tablei negre pe care întreg desenul se
ștersese.
În fața lor, cele trei eleve erau îngenuncheate cu rochiile lor
bleumarin suflecate până la șale și cu spatele foarte cabrat
pentru a scoate în evidență crupele, oferite cravașei maestrului.
Fiecare dintre ele era ocupată să-i sugă avid sexul bărbatului
primit în “grijă”: blonda se ocupa de colegul lui Francis Clair,
cheala de patronul bistroutai, care sufla ca o focă, iar linsa se
chinuia să înghită complet membrul lung și subțire al
garajistului.
Francis Clair trecea de la una la alta, urmărit ca o umbră de
Fanfan care se însărcinase să-i întrețină monstruoasa erecție
care se îndrepta dintre cutele halatului gri.

El plimba vârful cravașei prin crăpătura profundă care separa

fesele zvelte ale chelioasei, întârziind pe anusul plisat.
— Foarte bine, Yasmina! zise el satisfăcut. Cred că ești
înzestrată cu talent. Henri va fi foarte mulțumit de tine.
Henri era întreținătorul lui Yasmine, care-i plătise taxa de trei
mii de franci — bani cash — pentru a-i fi dresată protejata.
Fata fu străbătută de un fior rece simțind cravașa oprindu-se
în mijlocul blănii ei abundente. Dar ca o bună elevă ce era, nu
lăsase deloc sexul garajistului care dădea violent din fund pentru
a pătrunde cât mai adânc între buzele fierbinți ale fetei.
Făcu trei pași către blonda cu pielea foarte albă, ale cărei fese
zvelte erau brăzdate de dungi roșii.
— Elodie, nu mi-ai ascultat sfaturile, zise el sever: mâinile tale,
pentru Dumnezeu!
 Elodie, care se agățase de picioarele partenerului ei ca să nu se
dezechilibreze din zvâcniturile lui de șale, le luă imediat de acolo.
Mâna dreaptă îi sări iute pe bucata de carne ce se odihnea între
picioarele angajatului de la BHV și începu să o maseze ușor.
Francis Clair sări până în mijlocul “clasei” pentru a putea avea
o privire de ansamblu.
— Bine, domnișoarelor, a sosit momentul: voi număra până la
zece. La zece, partenerii voștri vor trebui să ejaculeze în gura
voastră. Dacă nu, știți ce vă așteaptă.
Apoi o apucă brusc de umeri pe Fanfan care îl privea cu ochi
de animal supus:
— în timpul ăsta tu o să mi-o sugi. Dar îți interzic să mă faci
să juisez, ai înțeles?
Fanfan se lăsă să cadă în genunchi în fața maestrului ei și
deschise gura cât putu de mult. Fără menajamente,
acesta își înfipse pe trei sferturi sexul imens în gura fetei.
Lacrimile începură să se prelingă din ochii lui Fanfan, sufocată
de acea excrescență de carne care îi umplea pe deplin buzele,
sufocând-o. însă imediat începu să i-o sugă cu ardoare, mârâind
de plăcere.
— Bine, domnișoarelor, sunteți pregătite? întrebă Francis
Clair. Foarte bine. încep: unu... doi... trei...
Tremurând la ideea că nu vor reuși să-și treacă “examenul”,
cele trei eleve se străduiau atât cât puteau, își agitau capul din
ce în ce mai repede, în timp ce-și roteau limba în jurul glandului
care le umplea gura.
— Patru... Cinci... Ș ase... Șapte...
La opt, garajistul scoase un urlet sălbatic și se încordă din tot
corpul. Imediat Yasmina îi prinse testiculele și le strânse pentru
a accelera momentul de plăcere al partenerului ei. Garajistul
juisă lung împingându-i capul lui Yasmine înspre burtă astfel
încât sexul lui să-i pătrundă în gură cât mai adânc posibil.
La zece patronul bistroului scoase o înjurătură răsunătoare și
explodă în gura lui Corinne. Surprinsă de jetul impetuos, se
trase în spate, lăsând ultimele jeturi de spermă să i se împrăștie
pe față.
Francis Clair sfârșise să numere de câteva secunde când
Elodie reușise să-l facă să juiseze pe partenerul ei care se înfipse
în părul ei blond în timp ce ea încerca să-i înghită toată sămânța
masculină pe nerăsuflate.
Apoi, fiecare dintre eleve începură să curețe sexul pe care-l
făcuseră să juiseze, cu mici, mișcări precise de limbă, ca niște
pisici care-și spală lăbuțele.
— Foarte bine, domnișoarelor. Acum puteți trece la locurile
voastre, anunță Francis Clair al cărui sex monstruos făcea
mișcări de du-te-vino ca un piston enorm în gura lui Fanfan.
Aceasta-și înfundase mâna între picioare și se freca frenetic.

Cele trei fete se îndreptară spre locurile lor fără să scoată

vreun cuvânt. Nu încercară nici măcar să se privească între ele.
Cu privirea pierdută, cu corpul sfârșit, ele nu mai trăiau decât
pentru a afla sentința pe care urma să o pronunțe Francis Clair.
Acesta se îndreptă înspre ele, cu sexul extrem de încordat, ca
și cum nu s-ar fi destins niciodată. în spatele lui, cei trei
“examinatori” se îmbrăcau liniștiți și potoliți înainte să comunice
în șoaptă aprecierile lor Maestrului școlii.
— Domnișoarelor, zise el, iată rezultatul final al examenului...
Yasmina își mușcă buza inferioară, Corinne își lăsă capul în jos
iar Elodie nu mișca deloc, având privirea pierdută în gol.
— Yasmina, după deliberarea juriului, sunt fericit să-ți atribui
nota generală: 17. Este foarte bine. Ești prima din clasă!
Ea încercă să mimeze un surâs palid, dar imediat bărbia îi
căzu pe piept și nu mai mișcă.
— Corinne, continua Francis Clair, ai obținut nota 13. Nu-i
rău, dar e insuficient. Mai avem câte ceva de făcut pentru a
progresa. De aceea o să-i propun lui Hafid să te aducă și lunea
viitoare...
Fata cheală strânse din dinți pentru a-și reține înjurăturile
care-i stăteau în gât. Să suporte încă o dată aceste torturi! Și
apoi, ea îl cunoștea suficient pe Hafid, susținătorul ei tunisian,
pentru a ști că se va înfuria când va afla că va trebui să mai
plătească trei mii de franci în plus. Ș i că el îi va plăti asta, într-un
fel sau altul.
Francis Clair se plantă în fața lui Elodie, cu un surâs crud pe
buze:
— în ceea ce te privește, biata de tine, ai obținut doar
9. Ș i încă prin indulgența juriului! O să vorbesc și cu
protectorul tău, dar cred că un week-end întreg petrecut aici te
va face să evoluezi mai mult. Cum vei fi singură, voi putea să mă
ocup mult mai bine numai de tine, crede-mă.
Elodie fu cuprinsă brusc de un tremur convulsiv de îndată ce
află sentința. Două zile întregi singură cu terifiantul Maestru de
școală însemnau coșmarul absolut.
Un coșmar din care se întreba ea plină de teroare dacă va ieși
vie.
Cele două fete se jucau în camera lor, protejate de ororile lumii
exterioare.
Louis-Marie Enault se lăsă să cadă în fotoliul de piele maro și
deschise ziarul Le Monde pe care-l cumpărase, la fel ca în fiecare
zi, de la chioșcul de pe strada Rivoli, colț cu bulevardul
Sébastopol. Din fericire găsise un loc de parcare pentru mașina
lui Renault 25 pe strada lui, strada Erlanger, la vreo treizeci de
metri de casă, chiar în fața unui hotel privat unde, mai demult,
japonezii canibali au tăiat o tânără studentă în bucăți, după care
au mâncat-o.
De fiecare dată când trecea prin fața hotelului, pe inginer îl
cuprindea o indignare sufocantă gândindu-se că acel dezaxat
trăia încă liber în țara lui și, mai mult, era invitat regulat la
televiziunea japoneză în același timp cu expertul în criminologie.
Asta îi repugna cel mai mult. Pentru Louis-Marie Enault, o
societate care accepta asta era m^i mult ca sigur în curs de
descompunere.
 Însă el nu voia să se resemneze. Trebuia să lupte, din ce în ce
mai mult, din toate puterile.
Reuși să-și stăpânească tremurul pleoapei ochiului stâng și se
concentră asupra lecturii. De fapt, întorcea
paginile repede citind doar titlurile. îngroșate. Războaie,
atrocități, morți... Și nimeni nu făcea nimic, ca și cum fiecare
bărbat de pe această planetă n-ar fi fost preocupat decât de
propriile-i plăceri, de a-și potoli pulsiunile animalice. La fel ca
japonezul.
Louis-Marie Enault își plimbă privirea prin salonul liniștit și
auster acoperit cu tapet roșu care se armoniza perfect cu
copertele din bibliotecă.
Ochii îi rămaseră ațintiți pe pian, un Steinway cu jumătate de
coadă pe care i-l făcuse cadou lui Chantal la cea de a cincea
aniversare a căsătoriei lor. Partitura primei nocturne a lui
Chopin era pusă deasupra, stârnindù-i lui Louis-Marie Enault
dorința să asculte această muzică elegiacă și melancolică ce-l
răvășea, încă de la primele note se simțea curat, purificat, ca și
cum muzica ar fi avut puterea, prin simpla ei frumusețe, să
înlăture toate ororile lumii.
Fu smuls din reverie de zgomotul unei chei în broasca ușii de
la intrare, aflată la capătul culoarului întunecat și sumbru.
Chantal intră și își puse poșeta de la Hermes pe măsuța de
acaju aflată la intrarea în salon.
Părul ei blond, cu reflexii argintii era dat pe spate și prins cu o
bentiță de velur verde asortată cu culoarea de smarald a ochilor
ei. Era îmbrăcată cu o fustă maro și o bluză albă împodobită la
gât cu un colier de perle sidefii.
Louis-Marie Enault o găsi foarte bine, foarte “așa cum trebuie”.
Nimic asemănător cu creaturile întâlnite în pădure în fiecare
dimineață când mergeau ei la lucru. Ziua și noaptea. Viciul și
castitatea.
Se ridică și o sărută pe frunte fără să o atingă.
— A fost bine la întrunire?
 Chantal surâse răspunzându-i imediat:
— Mulțumesc, foarte bine. Am decis să punem pe
picioare un comitet de vigilență a libertăților. Va trebui ca
pentru a ajunge la putere să nu depunem armele. Avem
binecuvântarea tacită a arhiepiscopului din Paris.
— Asta e un lucru foarte bun.
Inginerul era foarte mândru de rolul activ pe care îl juca soția
lui în sânul Asociației părinților elevilor din școala liberă (APEL),
asociație care reușise în 1984 să organizeze cea mai mare
manifestație pentru eliberare. Avea impresia că nu mai e singur
în lupta contra forțelor răului.
Puse ziarul Le Monde în suportul din sticlă fumurie și oțel
cromat și zise:
— Te las, draga mea. Trebuie să mă apuc de treabă. Ș tii că
este...
Chantal Enault își urmări soțul din priviri cu o oarecare
frustrare. în timp ce se întorcea acasă, pe străzile liniștite din
arondismentul 16, își spusese că ar fi plăcut dacă s-ar dezmierda
puțin înainte de cină.
Dar cum putea oare Louis-Marie să creadă că o femeie
normală și-ar dori să facă dragoste în mijlocul săptămânii și pe
deasupra și în obscuritatea camerei lor conjugale?
Suspină adânc și se îndreptă înspre camera fetelor, de unde șe
auzeau șușoteli urmate de râsete înfundate.
Loùis-Marie Enault intră și închise apoi ușa biroului său, care
mărginea salonul. Inhală cu plăcere parfumul de piele veche și de
lemn lăcuit dinăuntru. Acționă întrerupătorul lămpii de birou cu
picior din lemn fin, încrustat, care inundă pereții acoperiți cu un
tapet vărgat cu dungi aurii discrete, cu o lumină gălbuie caldă.
Inginerul se așeză direct pe fotoliul Louis al XVI-lea, aflat în
spatele biroului din lemn de cireș. își sprijini bărbia pe mâinile
împreunate și oftă scurt.

În noaptea neagră de afară nu se auzea nici un zgomot care să

tulbure liniștea de pe strada Erlanger.
Cu toate astea, numărătoarea inversă începuse. în fiecare
seară Louis-Marie Enault trăia aceeași angoasă, căci la fiecare
sfârșit de noapte începea o nouă dimineață, cu cortegiul de
monstruozități dinspre aleile pădurii Boulogne. ~
Prinse câteva foi din teancul de hârtie de scrisori aflate în
dreapta biroului și le pusese în fața lui. Nu trebuia să se lase,
trebuia să continue lupta lui dreaptă.
Își desfăcu stiloul Mont-Blanc cu peniță de aur și platină și
începu să scrie:
Domnule Șef de cabinet,
În ciuda numeroaselor mele cereri, și în pofida avertismentelor
mele, se pare că nu ați luat în considerare...
Louis-Marie Enault lăsă fraza neterminată și respiră adânc,
încercând să-și oprească zbaterile ochiului.
Scrisori și iar scrisori, în fiecare zi tot mai multe. Oare se vor
decide în vreo bună zi să-l asculte?
Privirea îi alunecă spre dreapta și se opri pe unica piesă de
decor a acestei încăperi pe care și-o dorise cât mai austeră cu
putință.
O reproducere a tabloului Arhanghelul Mihail doborând
dragonul, celebra pictură a lui Jacobo Robusti pe care o
descoperise cu ani în urma în Tate Gallery din Londra, actualul
Muzeu din Londra unde, atunci, ca tânăr student, își efectua
stagiul englez.
De atunci, opera își păstrase pentru el aceeași putere, aceeași
forță. Louis-Marie Enault fusese fascinat de puterea cu care
Sfântul Mihail mânuia sulița lui lungă
și pe tot fundalul, în umbră, dragonul terifiant, scoțând un
vârf de limbă, singurul punct roșu în tot acel negru.
Sfântul Mihail și dragonul. Arhanghelul și demonul. Pentru
Louis-Marie Euault alegoria era mai mult ca niciodată de
actualitate, mai ales că astăzi dragonul avea sute, chiar mii de
capete. Mii de limbi mici și roșii care se învârteau în maniere
obscene, noaptea, în pădurea Boulogne, pentru a atrage bărbații
la pierzanie.
Ș i el, Louis-Marie Enault, decisese să alunge această hidră
monstruoasă. Bineînțeles că sabia Sfântùlui Mihail nu era
suficientă.
Dar el cunoștea alte arme pentru a-și duce lupta împotriva
bestiei.
Arme teribil de eficace.
Capitolul VII
— N-o să mai iasă...
— Crezi?
Boris își frecă vârful nasului cu arătătorul:
— Simt asta, Mémé, simt asta!
Erau aproape orele douăzeci și două și trecuse mai bine de o
oră de când Jean-Karim El Kacem intrase în studioul de pe
strada Amsterdam. Dar mai înainte îi “plimbărise” pe Boris și pe
Aimé din piața Clichy în piața Pigalle, unde se oprise mai mult
timp la bistrou. După care, înapoi pe strada Amsterdam, apoi un
ocol pe la gara Saint-Lazare.
— Asta chiar că mă deranjează, zise brusc Boris aruncându-și
țigareta prin geamul deschis al mașinii.
— Care asta?
— Ț ie nu ți se pare straniu că pentru a se întoarce acasă a
plătit un ocol pe la gara Saint-Lazare?
Aimé își scărpină o nară:
— Poate că dorea să-și dezmorțească picioarele...
— Asta era! Sau poate se antrenează ca să devină ghid turistic.
Sau însoțitor de dam^ bătrâne...
Boris redeveni serios:
— Altceva mă amețește: n-a încercat nici o clipă să scape de
noi. Ori sunt aproape sigur că știe că suntem pe urmele lui.
— Ceea ce înseamnă, continuă Aimé îmbrățișând
raționamentul lui Boris, că el e sigur că poate să ne facă să-l
însoțim până în momentul în care decide el.
 — Da, asta mă irită cel mai mult. în orice caz, dacă aș fi fost în
locul lui, n-aș fi încercat nimic în seara asta.
Aimé se întoarse interesat spre el. Cunoștea instinctul de
vânător al colegului său, un instinct care semăna cu cel al unui
cavaler de prim rang capabil să prevadă toate reacțiile animalului
său:
— Și ce-ai de gând să faci?
— O să mă culc și o să dorm, prevăzând ce zi grea mă
așteaptă. Chiar îmi bag mâna în foc că nu va aștepta mult timp
înainte să vrea să o răzbune pe Maria Joao Ferreira.
Aimé suspină și își ridică ochelarii pe nas:
— Asta vrea să însemne că rămânem plantați aici toată
noaptea?
Boris izbucni în râs:
— Nu, fii sigur. Poți să te întorci la cuibușorul tău călduț și la
draga ta Jeannette care e neliniștită din pricina ta! Ne vor înlocui
Rabert și Tarbet din cealaltă echipă până mâine dimineață. Vrei
să te duc acasă?
Aimé își răsuci vârfurile mustății și răspunse fără să se uite la
Boris:
—Nu te obosi: voi lua un taxi și o să fac o notă de decont...
Boris surâse strâmb:
— Notă de decont pe care o vei băga imediat în mica ta
pușculiță personală pentru a putea să-ți oferi acea vestă bleu cu
eticheta de Oxford pe care o admirai săptămâna trecută în vitrina
de la magazinul de confecții Old England, de pe bulevardul
Capucines, din apropierea Operei.
Aimé deveni roșu la față. După atâția ani, cu prețul câtorva
acrobații, reușise să sustragă în fiecare lună
câțiva bănuți de la bugetul familial pentru a-și oferi hainele
“british” după care se dădea în vânt.
După ce bâigui o explicație vagă, Aimé coborî din mașina
Renault 11 la fel de stacojie ca și fața lui. înainte să se îndrepte
către stația de taxi din piața Clichy, Aimé se aplecă spre portieră:
 — îmbrățișeaz-o pe Ghislaine...
Surâsul lui Boris se lărgi:
— Fii sigur că o voi face, Mémé. Mă gândesc chiar să-i fac mai
mult de atât...
Din ce în ce mai roșu, Aimé plecă fără să-i răspundă, în mod
evident nu reușise să se obișnuiască cu “îndrăznelile de limbaj”
ale acestui drac de Boris.
Rabert și Tarbet sosiră într-un sfert de oră, după ce fuseseră
sunați din mașină de către Boris.
Le plasă rapid ordinele înainte să o șteargă spre Stalingrad.
Ghislaine trebuie că-l aștepta de mai bine de douăzeci de
minute.
Din fericire, găsi un loc liber chiar în fața cafenelei Opus de la
numărul 167 de pe cheiul Valmy, unul din ultimele locuri legate
de Paris, care se afla instalată în imensa sală ce servise drept
popotă ofițerilor englezi pe timpul primului război mondial.
Boris împinse ușa și fu surprins de prospețimea agreabilă a
locului, în ciuda mulțimii înghesuite acolo. Sala imensă era
foarte frumoasă, cu plafoanele ei înalte, cu grinzile brute. La
mezanin, cei care cinau târziu puteau ronțăi un carpaccio, o
salată cu roșii și cu brânză, plus două sau trei feluri de
specialități italiene “nouvelle cuisine”.
Jos era barul la stânga și salonul la dreapta, un ansamblu de
măsuțe rotunde înconjurate de fotolii, toate grupate în jurul unei
estrade ușor ridicate.

În momentul în care Boris o reperă pe Ghislaine, care stătea

singură la o masă cu un gin-fizz în mână, cei patru muzicanți
atacară al doilea acord din piesa La Jeune Fille et la Mort, unul
dintre cele mai frumoase cvartete ale lui Franz Schubert.
Boris își spuse că acest titlu corespundea bine muncii pe care
o executa neîncetat zi după zi. Ce altceva făcea el la Brigada
Mondenă decât să încerce să-i împiedice pe dezaxații și perverșii
de toate felurile să răpească și să distrugă fetele inocente care le
cădeau în mâini? Uneori îi prindea, alteori nu...
Boris își întrerupse gândurile și se lăsă să cadă în fotoliul de
lângă Ghislaine care îi oferi cel mai frumos surâs. Se aplecă spre
ea să o sărute.
Buzele ei aveau un ușor gust de frăguțe amestecat cu
parfumul alcoolului pe care-l băuse. Era îmbrăcată într-o bluză
de mătase naturală, pe sub care, nu puteai ignora, purta doar un
sutien minuscul, și o fustă de piele întoarsă de la Hermes, de o
dimensiune ce contrasta cu înălțimea posesoarei.
Boris se simți brusc invadat de căldură. O dorea cu aceeași
pasiune ca în prima zi. Ghislaine își dădu imediat seama și își
încrucișă picioarele frumos conturate.
— Cum ți se pare locul? îi șopti ea la ureche.
— Interesant, răspunse Boris înmuindu-se tot.
— Ei bine, eu îl găsesc insuportabil! Francezii n-au înțeles
nimic din ceea ce ar trebui să însemne o cafenea muzicală:
privește-i, sunt atât de încremeniți de parc-ar fi la popotă,
pretextând că ascultă muzică clasică! Te asigur că în locurile
asemănătoare din Viena sau din Praga există o altfel de
ambianță.
Lui Boris îi făcea rău să asculte ce-i spunea Ghislaine. Nu
reușea să-și desprindă privirea din ochii ei frumoși.

Ș tia foarte bine că de câte ori apărea la ea, Ghislaine îi oferea o

ședință amoroasă specială foarte reușită.
Boris strânse furios din dinți. Se reținu din răsputeri să nu-și
scoată pagerul din buzunarul jachetei și să-l zdrobească cu
călcâiul. Căci din cauza acelei mașinării blestemate nu putuse să
facă dragoste cu ea de dimineață. Ș i ea se aruncase în brațele
altuia.
Ardea de dorință să îi suflece fusta și să o ia chiar acolo, în fața
întregii lumi, ca să înțeleagă și ea ce era o adevărată “partidă”.
— Cum era tipul? întrebă el ridicâjid puțin vocea, la limita
unei crize.
 , Un tip de vreo douăzeci și cinci de ani, cu părul lung, brunet,
ondulat artificial și prins în coadă pe ceafă, se întoarse înspre ei
indignat:
— Domnule, dacă sunteți complet insensibil la Schubert,
lăsați-i să asculte măcar pe cei cărora le place!
Ghislaine îl arătă cu degetul pe Boris surâzând cu toată gura:
— Un cretin de genul ăsta e complet dezinteresat!
Celălalt se înroșise. Deschisese gura să dea o replică, dar se
răzgândi repede când văzu statura lui Boris.
Boris o trase de mână pe Ghislaine și o făcu să se ridice,
acțiune pe care ea o primi cu un rânjet gutural: înțelese foarte
bine ce avea el în cap.
Trecând pe lângă el, Boris nu-și putu reține plăcerea de a-l
călca pe picior pe melomanul indignat. Acesta scoase un mic
strigăt de durere. Boris se întoarse spre el surâzând candid:
— Scuzați-mă, eram complet captivat de muzică și nu v-am
observat. E bestială, nu?
Trecuse puțin de orele douăzeci și trei și nu le luase
mai mult de douăzeci de minute să ajungă pe strada Jacques-
Dulud, în Neuilly.
Intrând în apartamentul ei, Ghislaine se îndreptă direct spre
combina muzicală, punând exact piesa La Jeune Fille et la Mort,
apoi se întoarse spre Boris făcând să-i salte pieptul opulent ale
cărui puncte ascuțite păreau că încearcă să străpungă materialul
bluzei.
— Vezi tu, zise ea trecându-și mâna prin părul blond, aici e
mult mai bine: avem dreptul să vorbim în voie și să ascultăm și
muzica în același timp...
Boris se apropie de Ghislaine și își puse mâinile pe șoldurile ei:
— Nu să vorbesc e ceea ce mă interesează pe mine. Ceea ce
vreau eu acum ești tu, și să te fac să uiți de tinerelul ăla cretin de
azi după-amiază
Ghislaine surâse scurt, surâs care se transformă imediat într-
un geamăt de plăcere, atunci când buzele lui Boris îi atinseră
gâtul, chiar la baza urechii.
Ea își lipi pântecele de el, proiectându-și pubisul în față, ca și
cum ar fi încercat să se înfigă în ridicătura dură care îi deforma
blugii lui Boris.
Se agață de umerii lui și își dădu capul pe spate pentru a-și
oferi gura săruturilor fierbinți ale lui Boris care îi dădeau frisoane
delicioase din cap până în picioare.
— Boris, murmură ea cu răsuflarea întretăiată, te doresc.
Vreau să te simt în mine... Acum.
Boris își lasă mâna în crăpătura fustei și urcă ușor. Chiar în
partea de jos îi întâlni părul incredibil de moale și satinat.
Ghislaine scoase un mic strigăt de plăcere când degetele lui
nervoase pătrunseră în feminitatea ei oferită.
Cu gesturi febrile, îi eliberă membrul lui Boris, dur ca oțelul,
palpitând ca o inimă. îl împresură cu degetele-i lungi și fine ale
căror unghii lăcuite începură un du-te- vino ușor, fără a înceta
să geamă.

Scoase un strigăt decepționat atunci când Boris se îndepărtă

de ea și își dezbrăcă rapid bluza. înainte să o lase să cadă pe
mocheta groasă, își scoase pagerul pe care îl puse pe noptiera din
lemn pictat.
— Dacă iar începe să sune, zise el surâzând, înseamnă că am
probleme...
După care se năpusti din nou asupra ei cu înflăcărare, fără să-
i precizeze că dacă efectiv pagerul începea să sune, nu risca doar
să aibă simple probleme, ci necazuri foarte serioase.
Poate cele mai grave din întreaga lui carieră.
Proxenetul trăgea ușor dintr-o țigaretă Winchester. La celălalt
capăt al străzii, adolescenta ieșise din tribunalul unde depusese
o mărturie capitală. Proxenetul trase ușor piedica trăgaciului.
Glonțul plecă, iar proxenetul făcu un salt în spate, înainte de a
se prăbuși în praful gălbui. în spatele lui, detectivul rămăsese în
picioare, surâzând.
 Cuvântul “sfârșit” apăru pe ecran și Francis Clair apăsă pe
butonul de oprire al telecomenzii.
Se ridică din fotoliul din scai, cumpărat de la soldurile din
BHV, la fel ca toată mobila care se găsea în imobilul din Ivry-sur-
Seine. își termină paharul de vin aflat pe măsuța din rotir.
Lui Francis Clair îi plăcea să vadă câte două, trei seriale
americane pe seară, de pe posturile 5 sau M6, care se difuzau în
lanț. Lumea polițiștilor și cea a vagabonzilor îl fascinau.
Dintotdeauna l-au fascinat genul ăsta de filme, mai precis de
când era încă un țânc care visa să intre în poliție, să poarte armă
și să aibă putere.
Francis Clair suspină și își aținti privirea în tavan.
Chiar deasupra capului, mama lui neputincioasă trebuie că
doarme la ora asta.
Ea a fost cea care n-a vrut ca el să se facă polițist, alegând ea
în locul lui:
— Săracul de taică-tu a muncit patruzeci de ani la Galeriile
Lafayette, așa că nu văd de ce n-ai face și tu la fell
Astfel, Francis Clair intrase la șaisprezece ani ca magazioner la
BHV. Nu se simțise niciodată în stare să se opună mamei lui.
Nu se revoltase nici o clipă. Din contră, ca un fiu bun,
ascultător, și-a luat toate gradele, unul câte unul, cu răbdare,
până când ajunsese șef de raion la treizeci și cinci de ani.
De câte ori se gândea, Francis Clair se simțea la fel de mândru
ca în ziua promovării. Trăia cu impresia că în momentele acelea
devenise cu adevărat bărbat. Autoritatea pe care și-o exercita
asupra subordonaților îl amețea și încerca să-și fâțâie umerii
atunci când trecea prin raioane, la fel ca eroii lui de televiziune.
Francis Clair se ridică și își puse bluza de scai, imitație de
piele.
Orele douăzeci și trei și treizeci de minute: era timpul să plece.
Închise ușor ușa imobilului, ca să n-o trezească pe mama lui.
Bârâitul motorului mașinii lui, Renault GT turbo, îi dădea
frisoane de plăcere. Era singura lui nebunie, singura lui
șchiopătare la avariția lui. O nebunie pe care avea din plin
mijloacele să și-o ofere.
Grație lui Fanfan.
Demarând, Francis Clair își spuse că ea fusese singura
lovitură de tun, în viața lui foarte bine reglată.
In primul rând, singura lui lovitură de trăsnet erotică.

Francis Clair nu se putu împiedica să surâdă gândin- du-se la

cum a fost viața lui sexuală înainte să o întâlnească, în urmă cu
doi ani. O felație pe săptămână, făcută în dorul lelii cu câte o
prostituată.
În fine, de cele care nu se asfixiau din pricina sexului lui de
armăsar. Fără să se mai gândească la cele care avuseseră curajul
să-i ceară prețul dublu pentru că, după cum îi spusese una
dintre ele: “Va trebui să pun gurile duble!”
Ș i apoi, acea faimoasă zi de luni, ziua lui liberă, când avusese
fericita idee de a merge să se plimbe pe Boulevard des Italiens,
unde o întâlnise din întâmplare pe Fanfan.
Ei nu-i fusese frică de sexul lui uriaș. Din contră. îi căzuse
complet în grații, ajungând chiar să se roage de el, un simplu
angajat la BHV, să-i devină protector.
Francis Clair ajunsese la periferia estică, la intersecția Bercy.
Singur în mașină, surâse satisfăcut.
Ce idee bună avusese ea atunci. De un an și jumătate de când
sè prostitua pentru el, contul i se îngroșase vizibil.
Ș i în plus, avea o femeie în mâini, total supusă, care urla de
plăcere când îi rupea măruntaiele cu sexul lui monstruos.
**
Membrul dur ca un baston de cauciuc se propti în fundul
gâtului lui Fanfan care mormăi de plăcere.
Îngenuncheată pe podeaua cabinei, înghițea avidă de vreo zece
minute scula șoferului obez care o făcuse să urce în camion după
care parcase în capătul aleii care mergea de-a lungul periferiei
până la intrarea Clichy.
 Se chinuise mult până obținuse o erecție satisfăcătoare. Aburii
puternic încărcați de alcool emanați de șofer indicau clar că
băuse prea mult.

Fanfan începuse să-și etaleze întreaga ei știință felaționistă,

înconjurându-i cu limba fierbinte și umedă sexul acoperit cu
prezervativ, mergând până la bilele voluminoase de carne dintre
picioarele enorme și păroase.
Atunci când membrul începu să se mărească în gura ei,
Fanfan își simți și ea sexul umezindu-i-se de plăcere.
Bărbatul pe care-l sugea ea voluptuos era obosit. Dar ea făcea
asta pentru Francis, pentru ca maestrul ei să fie mulțumit de ea.
Câteodată, numai simplul gând era suficient ca să-i declanșeze
în vintre un orgasm fulger.
Ș oferul își proiectă sexul în față atât de puternic încât Fanfan
se lovi cu capul de volan. Ea își înfundă sexul până în străfundul
gâtului, făcându-l pe șofer să ejaculeze și să mormăie ca un urs.
După un minut, cu pântecele înfierbântat, Fanfan sări din
camionul care demară imediat.
Era fericită. în două ore, acesta fusese cel de-al doisprezecelea
client: un record absolut. Nu avusese niciodată mai mult de zece
clienți în așa puțin timp.
Îi venise să strige de bucurie ajungând în dreptul clădirilor de
cărămidă roșie ce țineau de Paris. Francis era acolo, la volanul
automobilului său Renault 5 bleu.
Fanfan deschise portiera dinspre locul pasagerului și se lăsă
să alunece pe scaun, ridicându-și minijupa plisată de la Lolita
până la vintre.
Francis Clair o privi cu un aer dur:
— Deci?
Fanfan se lăsă pe umărul lui și își vârî mâna între picioarele
care-i fremătau de dorință.
— O să fii mulțumit: am făcut o mie două sute de franci.
Doisprezece clienți, îți imaginezi? Spune-mi că sunt o fată bună
și că ești mulțumit de sclava ta...

Fără să se obosească să o felicite, Francis își descheie

fermoarul de la pantaloni. Imediat sexul lui sări afară ca un
resort monstruos. O trase pe Fanfan de păr și o lipi brutal de el.
— După o asemenea muncă, ți-o fi sete, zise el cu o voce
disprețuitoare. Nu te neliniști: o să-ți umplu bine gâtul! .
O apucă pe Fanfan cu toată forța de grumazul firav, forțând-o
să-i înghită pe jumătate membrul.
Fanfan sughiță de câteva ori din pricina mărimii
instrumentului pe care era obligată să-l înghită. Dar imediat,
supusă nebunește de dorință, de acest sex care îi desprindea
fălcile, începu să-l sugă cu ardoare, sorbind glandul violaceu ca
un sugar înfometat.
Francis Clair demară în trombă, cu suflarea tăiată, în direcția
pădurii Boulogne.
La fiecare frână sau accelerare își simțea sexul înfundându-se
și mai tare în gâtul lui Fanfan a cărei limbă se agita din ce în ce
mai repede în jurul lui.
Francis Clair părăsi periferia pe la ieșirea Dauphine unde
cuplurile se întorceau în mașinile lor, abordându-se, părăsindu-
se, regăsindu-se, într-un straniu balet mut.
Francis Clair o luă pe Bulevardul Foch în direcția Etoile.
Mergea foarte înçet.
Pe trotuar, în fața hotelurilor somptuoase, travestiți și
transsexual! așteptau ca vreun client să-i ia în mașina lui. îi vor
administra rapid o felație pe vreo străduță liniștită care lega
bulevardul Foch de bulevardul Victor-Hugo.
Francis Clair apăsă pedala de frână. Acolo, în lumina farurilor
mașinii lui, zări o superbă creatură cu pielea foarte închisă. “O
braziliancă”, gândi el.
Doi sâni enormi debordau pe sub bluza foarte strâmtă, iar
fustița ei scurtă cu greu reușea să îi acopere crupa durdulie.
 Francis Clair o apăsă pe cap pe Fanfan care începu să îl aspire
din ce în ce mai repede, chiar cu riscul de a se sufoca.
Febril, el îi ridică minijupa plisată. Era goală pe dedesubt. Și
atunci, în mod brutal, își îndesă trei degete în deschizătura
umedă.
Fanfan tresări de durere, dar imediat se deschise mai tare
gemând voluptuos.
Francis Clair simți cum orgasmul îi străbate rărunchii,
golindu-se furtunos în gura ei. Jeturile puternice de sămânță
fuseseră înghițite de fată care nu pierdu nici o picătură.
Francis Clair, cu ochii ieșiți din orbite, nu-și luase privirea de
la braziliancă.
Capitolul VIII
Boris sări dintr-o dată din pat la auzul pagerului.
Instinctiv, consultă pendula din argint de pe noptiera de lângă
el: 8.30. _
Însemna că dormise trei ore. în ciuda oboselii resimțite în tot
corpul, surâse satisfăcut, fiind sigur că Ghislaine îl uitase
definitiv pe tânărul ăla cretin de aseară.
Trebuie spus că făcuse totul pentru asta. Neobosit, dezlănțuit,
făcuseră dragoste aproape toată noaptea, smulgând corpului ei o
sumedenie de orgasme.
Ghislaine cedase prima.
Boris se ridică în liniște ca să nu o trezească. Nu auzise nici
măcar soneria pagerului, atât era de obosită.
Străbătu încăperea scăldată de razele oblice ale soarelui
matinal ce pătrundeau printre arborii de pe terasă.
Își deblocă pagerul și tastă codul de acces pe Minitel. Nimic.
Ecranul cu cristale lichide rămăsese cu încăpățânare mut. Doar
o luminiță roșie pâlpâia.
Rămăsese perplex pentru o clipă, apoi pocni din degete.
“Bătrânul meu Boris, ești idiot în dimineața asta!”
Dacă nu avea nici un mesaj pe Minitel, însemna că mesajul
provenea de la Rabert și Tabert pe care îi lăsase planton pe
strada Amsterdam, în fața casei lui Jean- Karim El Kacem.

Ridică receptorul telefonului crem cu memorie și formă fără

ezitare numărul de telefon din mașina celor doi inspectori, unul
dintre numeroasele numere de telefon pe care le cunoștea pe de
rost grație prodigioasei sale memorii.
Răspunsul veni după primul sunet și Boris recunoscu vocea
calmă și puțin răgușită a lui Rabert, un “veteran al veteranilor”
de la Brigada Mondenă.
— Boris? Te-am trezit? Nu, nu, nici o problemă. Clientul tău
tocmai a ieșit. Da, da, pe jos.
— Unde v-a dus? întrebă Boris cu vocea aproape încordată.
— A coborât mai întâi spre piața Clichy unde a intrat în
cafeneaua MacDo de pe colț. A plecat apoi spre bulevardul
Batignolles și îl așteptăm acolo.
— Cum adică îl așteptați?
— Uite așa, a intrat într-o băcănie de vreo zece minute. Fără
îndoială că nu a halit nimic acasă.
Boris avu impresia că-i stă inima în loc.
— Ce băcănie? strigă el uimit.
— Așteaptă, nu te enerva, nu se vede prea bine de aici din
cauza copacilor... Ah, da: e un Franprix. Dar nu văd ce...
— Pentru numele lui Dumnezeul urlă Boris, intrați înăuntru,
și repede! Tocmai ne trage țeapă! Grăbiți-vă, la naiba!
Sări furios și își trase pantalonii, dintr-o singură mișcare.
Ghislaine se trezise și îl privea neliniștită, sprijinită într-un cot:
— Ce se întâmplă? Necazuri?
— N-am timp să-ți explic, zise Boris rapid. Dar mi-e teamă să
nu fie mai rău de-atât.
Boris făcea parte din acei polițiști, tot timpul foarte
bine informați care știa că Franprix-urile erau singurele
magazine a căror problemă majoră de securitate era lipsa
înzestrării cu sisteme electronice de alarmă.
Din păcate, vagabonzii și hoții știau și ei de aceste lipsuri.
 Ș i, cu siguranță că Jean-Karim El Kacem nu făcea excepție.
,
Bineînțeles că putuse să intre în acea băcănie din pură
întâmplare. Numai că, în meseria lui, Boris învățase să se
ferească de coincidențe.
Tocmai își trase bluzonul din piele maro, când soneria
telefonului sună din nou.
Era Rabert, cu o voce mai calmă ca niciodată:
— Boris? Nenorocire mare: l-am pierdut. Nenorocitul s-a
strecurat prin ieșirea de securitate...
Boris închise telefonul încremenit. Un necaz nu vine niciodată
singur. Și încă ce necaz. Din cauza lui un nemernic se plimba
liber prin Paris.
Un proxenet hotărât să-l omoare pe bărbatul pe care toți
curcanii din capitală, și el în mod deosebit, îl căutau de luni
întregi.
Boris își trecu mâna prin pletele-i crețe și smulse receptorul
telefonului. Nu ajuta la nimic să se lamenteze. Trebuia să
acționeze. Ș i încă urgent.
Formă numărul de pe cheiul Orfèvres.
— Inspectorul Boris Corentin. Dați-mi-l repede pe comisarul
divizionar Badolini. Repede, bătrâne, e foarte urgent!
Jean-Karim El Kacem răsuflă ușurat, pe deplin satisfăcut.
Făcuse bine că nu încercase nimic aseară, l-ar fi fost mult mai
greu să-i păcălească pe curcanul grăsan și pe cel atletic decât pe
ăștia doi.

Surâsul i se stinse imediat: câștigase prima rundă, dar nu și

partida.
Trebuia să fie foarte atent dacă voia să-și recupereze Magnum-
ul lui 365 de pe strada Budapesta, înainte de a da curcanii
alarma pretutindeni și să-i întindă capcane în toate punctele
fierbinți ale orașului.
Era foarte practic acest magazin Franprix din Batignolles.
Jean-Karim n-a trebuit decât să traverseze magazinul și să
deschidă ușa de fier din spate ca să se găsească pe strada
Lecruse pe care urcă până la Fourche unde se desparte în
bulevardul Clichy și Saint- Ouen.
Numai că acum trebuia să coboare până pe Saint- Lazare fără
să fie descoperit. Pentru asta era mult mai prudent să facă un
ocol ca să evite să intre în piața Clichy și Pigalle care musteau de
polițiști, lansați pe urmele lui.
Jean-Karim intră în cafeneaua de pe strada Legendre din fața
intrării la metrou Guy-Môquet.
Nu se făcuse încă ora nouă și muncitorii se înghesuiau pe
scările rulante ale intrării la metrou. Prins de balustradă, un
vagabond fără vârstă înjura fără ca nimeni din jur să-l bage în
seamă. Toți își întorceau capul când treceau prin fața lui, numai
un adolescent brunet îmbrăcat cu balerini Repetto — la modă în
anii ‘60 — îi zâmbise, ceea ce-l făcu să înceteze imediat.
Jean-Karim comandă o cafea dublă fără zahăr și un pachet de
Camei fără filtru, ospătarului complet chel ai cărui ochi erau
puternic subliniați de cearcăne adânci.
Pe cât de mult își dorea să-și recupereze arma, trebuia să
aștepte ascuns să se lase seara. Și mai sigur i se părea să se
târască din bar în bar, rămânând în fiecare atât cât să nu atragă
atenția patronilor.

Jean-Karim amesteca gânditor cu lingurița în cana fumurie,

chiar dacă își bea cafeaua fără zahăr.
Dacă memoria îl ajuta, Francis Clair se întorcea acasă pe la
orele șase și jumătate ca un bun angajat care duce o viață
ordonată. :
Luă o gură din băutura fierbinte și își aprinse prima țigaretă
din acea zi.
Ș ase și jumătate. Până atunci avea suficient timp să-și pună la
punct planul cu pedepsele pe care voia să i le aplice lui Clair și
lui Fanfan înainte de a-i omorî.
 “Acești nemernici trebuie să plătească, își jură el zdrobind
nervos capătul țigaretei. Vreau să le zdrobesc măruntaiele înainte
să-i dobor!”
Corpul brăzdat de tăieturile de cuțit al lui Maria Joao îi trecu
prin fața ochilor și mai luă o gură de cafea.
Avea teribila impresie că parcă auzea încă zgomotul
ferăstrăului care decupa craniul moartei.
Louis-Marie Enault se opri la intersecția bulevardului
Exelmans cu strada Auteuil. își trecu mâna peste părul rar, lipit
de cap, înainte să trântească ușa grea a camionului Epson. •
Inginerul avea oroare de cafenele. Mai ales că în fiecare
dimineață, pe la orele zece, după corvoada cu curățatul, își luase
obiceiul de a se opri câteva clipe la această braserie mare, unde
bea totdeauna un ceai cu lămâie.
Pentru a se curăța.
Nu obișnuia niciodată să se ducă direct la birou după ce-și
petrecuse câteva ore bune în oribifa pădure Boulogne. Avea
certitudinea că toată lumea i-ar fi citit pe față de la ce corvoadă
nesuferită se întorcea, în ce prăpastie a viciului se scăldase.

Avea nevoie de această haltă aici, în inima arondismentului

16, unde densitatea pe metru pătrat de școli religioase era cea
mai mare din întreg Parisul.
Ceea ce nu le împiedica pe prostituate și pe proxeneți să se
simtă ca acasă. Dar Louis-Marie Enault nu voia să vadă acest
aspect. .
La fel cum nu voia să vadă că, din întâmplare, majoritatea
ospătarilor care se succedau în această braserie aveau fețe de
criminali plătiți.
Unul dintre ei puse ibricul de ceai aburind în fața lui pe
măsuța rotundă din marmură.
— V-am mai spus: plicul în stânga! mormăi el cu o voce
contrariată. Dacă nu, până când îmi aduceți ceaiul se face prea
tare.
 Ospătarul făcu stânga împrejur fără ca măcar să se deranjeze
să se scuze.
Louis-Marie Enault oftă trezit la realitate. Vărsă lichidul
fierbinte în cana de faianță și întoarse capul spre ferestrele
imense ale unei proprietăți necunoscute care dădea în strada
Auteuil.
O femeie se oprise pe trotuar, chiar în fața lui, așteptându-și
calmă câinele Yorkshire să termine de udat pneul din dreapta-
față al unui Jaguar “double six” ce staționa acolo.
Era îmbrăcată într-un taior Chanel bej pe sub care purta o
bluză albă încheiată până la gât, împodobită doar cu un colier
simplu din perle. Pletele-i blond-argintii erau strânse impecabil
într-un coc.
Louis-Marie Enault schiță un ușor surâs și ticul de la ochiul
stâhg i se opri.
“lată cum trebuie să fie o femeie adevărată, gândi el sorbindu-
și ceaiul fierbinte cu înghițituri mici. Ț inuta, alura, distincția și,
mai presus de toate, discreția.”

Își repetă fraza lui Alfred Hitchcock care, vorbind de aceste

femei, spunea că “își purtau sexul pe față”.
Făcu o grimasă de dezgust. Asta era, fără îndoială că asta era:
femeile din ziua de azi își purtau toate, sau aproape toate, sexul
pe față. Mai ales cele care invadau noaptea pădurea. Alea erau
toate numai un sex. Un sex monstruos care devora totul. Și
nimeni nu vedea pericolul.
Louis-Marie Enault își înfundă fața în mâini. Cine se preocupa
de faptul că prostituția care, odinioară, ocupa zece hectare din
pădure, crescuse în câțiva ani cu două sute la sută?
Inginerul își mușcă buza inferioară. Fiind matematician dè
formație, se ocupase de dimineața până seara, în liniștea biroului
său de pe strada Erlanger, de un savant calcul care îl
înspăimântase.
În ritmul în care se desfășurau lucrurile, în 2138 întregul
teritoriu național va fi complet acoperit cu prezervative și cu
deșeuri. La fel ca pădurea Boulogne. Cinci sute cincizeci de mii
de kilometri pătrați aferenți viciului și depravării.
Ș i Franța, Franța pe care o iubea, va dispărea pentru
totdeauna.
Cu atât mai mult cu cât Sfântul Mihail nu era atât de puternic
ca să doboare dragonul.
Ș i Louis-Marie Enault își simțea trupul invadat de această
forță.

Capitolul IX
Charlie Badolini înlătură cu dosul mâinii norul de fum ieșit din
țigareta lui Celtique “super long”, fără a obține însă nici un
rezultat, având în vedere că, la ora zece dimineața, biroul lui
mare de pe cheiul Orfèvres 36, era deja complet saturat de fumul
încărcat puternic cu gudroane diverse.
Se întoarse complet și își aținti ochii pe Aimé și pe Boris care
nu erau prea fericiți în fotoliile lor.
— Continuați, vă ascult, zise el cu acel accent apăsat de care
nu reușise să se debaraseze.
Boris își încrucișă picioarele și își împreună mâinile pe
genunchi:
— Ascultați, șefu’, știu că am făcut o prostie. O prostie mare.
— Puțin spus, remarcă Badolini cu o voce care se dorea
severă.
— Dar eram sigur că am dreptate, reluă Boris cu tărie. Ș i
continui să fiu: Jean-Karim îl cunoaște pe asasinul lui Maria
Joao Ferreira și, de asemenea, al celorlalte fete, l-am citit asta în
ochi, și sunt sigur că nu mă înșel!
Charlie Badolini îl privea cu un aer atent, ceea ce-l anima și
mai mult pe Boris, acest instinct de mare profesionist, alături de
o inteligență perfectă. Exact fiul pe care și-l dorise din suflet să-l
aibă și pe care, Suzanne, soția lui, nu putuse să i-l ofere.
 — Dacă ați fi fost atât de siguri de voi, reluă el, nu vă rămânea
altceva de făcut decât să-i raportați procurorului.
Boris surâse ironic și i-o tăie scurt:
— Șefii’, nu mă stârniți! Știți la fel de bine ca și mine că ar fi
fost pierdere de timp. Cu cel mult o șansă din două el ar fi
refuzat să-și asume o asémenea responsabilitate periculoasă.
— Și, deodată, ați luat voi înșivă această decizie...
Boris făcu un gest fatalist:
— Chiar trebuia. Menționez că inspectorul Brichot s-a opus
vehement acestei inițiative: am luat singur această decizie.
Aimé se îndreptă dintr-o dată și își aplecă bustul spre biroul
lui Badolini, răsucindu-și mustața între degete:
— Nu-I ascultați pe bretonul ăsta încăpățânat, șefu’l Sunt de
acord că am avut ceva rezerve la început. Dar apoi am lucrat
împreună!
Boris îl privi pe coechipierul său puțin emoționat. Blestematul
de Mémé! Legist până la Dumnezeu, de acord, dar prieten înainte
de toate. De altfel și în asta consta secretul eficacității sale
profesionale legendare.
Badolini își aprinse o altă țigaretă Celtique de la chiștocul
precedentei care îi arse degetele îngălbenite de nicotină:
— Bine, zise el tranșant, că ați fost doi sau unul în această
chestiune, n-are nici o importanță. Prostia rămâne tot prostie.
Apoi îl privi pe Boris fix în ochi:
— Vedeți voi? Ceea ce vă reproșez eu înainte de toate este că n-
ați avut încredere în mine să-mi spuneți, într-o situație ca asta,
dacă știu, vă acopăr.
— Știu foarte bine, răspunse Boris tărăgănat, și din acest
motiv e mai bine că nu v-am avertizat: n-ar fi servit la nimic să
vă bag la apă.

Badolini își drese vocea, încercând să-și mascheze emoția care

îl copleșise:
— Bine. Acum că răul a fost făcut, e inutil să mai discutăm
așa de mult timp pe tema asta. Trebuie să încercăm să punem
totul cap la cap. Cu ce se ocupă evadatul vostru?
Boris îi întinse peste birou o mapă de carton bleu care
conținea trei foi dactilografiate: “CV-ul” lui Jean- Karim El
Kacem.
Badolini începu să le parcurgă rapid. La foaia a doua se opri.
— Stați așa, murmură el, chestia asta e foarte interesantă...
Apoi privi către cei doi:
— Din câte văd aici, individul vostru face parte din banda
tunisienilor.
— Da, zise Aimé ridicându-și ochelarii pe nas, dar nu văd la ce
ne-ar putea ajuta chestia asta.
— Ei bine, crede-mă, dragul meu Brichot, că avem în casă un
specialist în această bandă.
Boris își desfăcu picioarele și își aprinse interesat o țigaretă
Gallia.
— De altfel e un tip haios, continuă Badolini, un gen din soiul
“cap luminat”. E absolut obsedat de “tunisieni”: se jură să-i
trimită pe toți la zdup unul după altul. Și nici după atâția ani nu
a dezarmat, ba dimpotrivă! Stați numai puțin, cred că am fișa lui
pe aici pe undeva...
Badolini începu să răsfoiască într-un vraf de documente aflate
în stânga pe birou. Un birou Empire, cum îi stătea bine unei
Mâini de Fier de felul lui.
Dintr-o dată se opri și păli. Boris se aplecă spre el cu uaaer
neliniștit:,
— E ceva în neregulă, șefu’?

— Nu, nimic important, răspunse el cu o voce din care lipsea

siguranța.
Puse hârtia departe de el. Este cazul să amintim că dăduse din
întâmplare peste cea de-a zecea convocare la vizita medicală
anuală. De mai mulți ani refuza să se supună acestei obligații.
Bineînțeles că în ochii legii săvârșea o infracțiune, dar ultima
radiografie la plămâni îl deprimase foarte tare: neagră ca tușul.
Badolini își aprinse o nouă Celtique ca să scape de această
imagine terifiantă.
— Ah, iat-o! exclamă el vânturând o fișă cartonată cu carouri
mici. Să vedem... Jean-Pierre Henri, născut pe 14 aprilie 1938.
Își ridică ochii spre Boris și Aimé care îl ascultau foarte atenți:
— Un element bun, le spuse el: conduită eroică în timpul
războiului din Algeria, medaliat militar, decorat cu Ordinul
Militar etc. în 79 a fost grav rănit într-o intervenție pe o stradă
din Goutte d’Or. De data asta i se conferă Legiunea de onoare.
— Pe scurt, un parcurs fără greșeală, aprecie Boris.
Badolini nu-i răspunse imediat, zguduit de o criză de tuse:
— Nu chiar, articulé el. Totul s-a dat peste cap pentru el în
‘81. Pentru a prinde o filieră de droguri, el a urmat pista
tunisienilor. Ș i în timpul unui interogatoriu, a zdrobit cam tare
fața unui traficant. *
— Care evident că l-a reclamat! exclamă Boris cu un surâs
sarcastic.
Badolini îl privi admirativ:
— Exact așa a fost. Cum ați ghicit?
Boris ridică din umeri:
— Cea mai bună apărare e atacul? o știe toată lumea, chiar și
ticăloșii.

— Orice ar fi, continuă Badolini, Jean-Pierre Henri al nostru s-

a trezit în bucluc în cel mai nepotrivit moment.
— De ce în cel mai nepotrivit moment? întrebă Brichot.
Boris se întoarse spre el surâzând:
— Pentru că după 10 mai 1981 și după preluarea puterii de
către cei de stânga, marii granguri tremurau pentru viitorul lor și
Voiseră să se dea peste cap pentru a da garanții noii puteri.
Badolini aprobă din cap: ■
— Exact așa a fost. în loc să treacă pur și simplu prin consiliul
de disciplină, s-a trezit în fața “trambulinei” adică în fața
judecătorului de instrucție.
— Rezultatul deliberărilor a fost că l-au găsit vinovat de
vătămare și a fost băgat la răcoare.
— Și traficantul? riscă Brichot.
Badolini surâse fără chef.
— E bine mersi. Pe scurt, au trecut zece ani de când omul
nostru se ocupă de paparazii administrativi ai comisariatului al
12-lea de pe strada Charenton.
Boris își zdrobi țigareta în scrumiera grea din sticlă plină de
chiștoace de Celtique:
— Cred că îi vine foarte greu, zise el, băgăcios cum mi-l
închipui.
— Așa ar fi trebuit să fie dacă ar fi făcut numai asta, surâse
Badolini.
— Ce vrea să însemne asta?
— Că își continuă micul război într^o oarecare măsură. Dar
numai prin telefon, sau aproape. S-a dat prieten cu algerienii
care, după cum știți, îi urăsc pe tunisien!. Grație acestui fapt, el
s-a infiltrat complet între ei. Ș i țineți-vă bine: știe totul despre ei.
Absolut totul!
Boris își reglă vocea:

— Nu-i așa că poate n-ar fi lipsit de valoare dacă i-am

telefona? Ce părere aveți, șefu’?
Badolini pusese deja mâna pe telefon.
Boris își trecu mâna de câteva ori peste barbă și îl privi țintă pe
Aimé. Văzu în privirea lui că se gândea la același lucru ca și el:
trebuiau să spere că inspectorul Henri are informații miraculoase
pentru ei.
Deoarece fiecare minut conta.
Fanfan își pipăi obrazul drept cu precauție. Hematomul
violaceu o durea foarte tare. în același timp, de câte ori își atingea
vânătaia, nu se putea împiedica să nu surâdă fericită. Această
“vânătaie” care îi desfigurase jumătate de față era marca
maestrului ei, pe care i-o făcuse înainte să plece să se ocupe de
raionul lui de grădinărit de la BHV.
Chiar și după trei ore Fanfan avea delicioasa impresie că el era
încă acolo, că trăia în ea, și asta din pricina durerii pe care o
resimțea în permanență grație lui.
Era exact ora șapte dimineața când Fanfan pătrunse în baia
strâmtă, înghesuită între culoarul de la intrare și bucătărie.
La fel ca în fiecare dimineață, la aceeași oră, Francis Clair
tocmai se bărbierea cu briciul cu mâner din corn pe care
defunctul său tată i-l dăduse în ziua când plecase în armată.
Era complet gol.
Fanfan se apropie îmbrăcată în chiloței roz transparenți care îi
acopereau abia jumătate din fese. Era inutil să-și pună un halat
de casă, deoarece doamna Clair nu se trezise încă.

Chiar și lipsit de erecție, sexul lui Francis Clair era

impresionant. O trompetă mare și rozalie care îi cobora aproape
până la jumătatea pulpelor. Fanfan i-o prinse în mână și tremură
de nervi când observă că el nu-i răspunde ca de obicei: dimineața
el era într-o dispoziție foarte proastă.
Imensul instrument se ridică imediat, provocând spasme de
plăcere la baza vintrei lui Fanfan. Se lipi de el, împingându-și
pieptul opulent înspre brațul lui:
— Nu te-am mai văzut de aseară. Te rog, dă-mi voie chiar
acum. Astfel îți voi păstra gustul în gură până deseară...
Francis Clair nu-i răspunse nimic. O trase brutal de păr și o
forță să îngenuncheze între lavoar și el.
De altfel nu era nevoie să o forțeze. De îndată ce ajunsese pe
gresia roșu cu alb, Fanfan era deja udă între picioare.
Îi înghiți membrul monstruos cu tot atâta plăcere ca prima
oară, în garsoniera ei de pe strada Cadet. în acest timp, Francis
Clair continua să se bărbierească liniștit.
Atât de imperturbabil, încât lui Fanfan îi făcea plăcere să se
înverșuneze, etalându-și întreaga știință de sclavă supusă ce era,
însă fără nici un rezultat. Sexul lui Francis Clair rămăsese la fel
de dur între buzele-i flămânde, dar, cu toate că-l înghițea din ce
în ce mai profund, el nu juisă.
Odată bărbierit, o prinse din nou de păr pe Fanfan, forțând-o
să se ridice.
Brusc, îi trosnise un dos de palmă, cu mâna pe care purta un
imens inel din aur pe care și-l cumpărase ca să semene cu
“gangsterii" din foiletoanele americane. Acesta provocase urma
violetă și tumefiată de pe obrazul lui Fanfan.

O trecu un fior de plăcere numai gândindu-se la astea. Ar fi

dorit ca monograma gravată pe bijuterie să i se fi imprima :
pentru totdeauna în carnea catifelată a obrazului ei. Atunci ar fi
devenit o adevărată sclavă.
Marcată, ca animalele.
Capitolul X
Într-unul din cartierele Parisului, mai bine zis într-o suburbie,
chiar în acel moment, un bărbat era în pericol de moarte și el nu
știa și nu putea face nimic. Și chiar dacă acel bărbat era cel care
le omorâse și apoi le mutilase pe cele patru prostituate în cele
câteva luni de când începuse urmărirea, asta nu schimba cu
nimic lucrurile.
Era în pericol de moarte.
“Nu cu mult mai mult ca noi, în orice caz”, gândi Boris care
avea acces de tuse după acces și ai cărui ochi îl pișcau într-un
mod foarte dezagreabil.
Trecuseră'deja două ore de când el și cu Aimé stăteau închiși
în biroul lui Badolini, ceea ce era o încercare foarte dificil de
trecut din pricina fumului de Celtiques. Dar atunci când Jean-
Pierre Henri sosise, puțin înainte de orele unsprezece, cu
țigaretele lui Boyards în foiță de porumb, încercarea se
transformă foarte repede în coșmar.
Boris încercă să-l repereze pe Aimé prin norul gros de fum
nicotinizat care făcea aerul de nerespirat. Acesta își scosese
ochelarii “Amor” și își ștergea ochii cu un șervețel de hârtie.
Suporta fumul la fel de greu ca și colegul său.
Rămăsese doar Charlie Badolini care părea mândru:
descoperise țigarete mult mai tari decât ale lui.

Boris se concentră din nou asupra listei ascunzătorilor

obișnuite ale tunisienilor, furnizată de inspectorul Henri.
Gândindu-se la asta, Boris schiță un surâs.
Acum trei ore, Jean-Pierre Henri năvălise în biroul lui Badolini
ca o adevărată tornadă. în mod vizibil ideea de a ieși din dosarele
lui prăfuite și a se întoarce pe teren îl făcuse fericit. îi strânse
îndelung mâinile lui Badolini într-ale sale bolborosind mulțumiri
care nu se mai sfârșeau.
Lui Boris i se păru că ar fi vrut chiar să-l îmbrățișeze.
Din fericire, se abținuse, chiar dacă ar fi putut cuprinde corpul
pricăjit al comisarului ca pe o sticlă.
Jean-Pierre Henri era un colos. Mai înalt decât Boris cu cinci
centimetri, totul la el emana forță în stadiu brut. Cu capul lui
pătrat, ochii albaștri puțin bulbucați și dinții îngălbeniți de fumat,
stătea sprijinit într-un cot de taur cu venele vizibile că niște corzi
de pian.
Era aproape chel, cu excepția câtorva porțiuni în care avea păr
puțin și lins care îi cădea pe gât.
Era lat cât un dulap de gheață și avea mâinile ca niște baroase.
Singurul defect în toată această armonie atletică, estima Boris,
ca un bun cunoscător, era abdomenul proeminent.
Jean-Pierre Henri surprinse imediat ochiul critic al lui Boris.
își supse stomacul făcându-i cu ochiul lui Boris:
— “Mușchiul meu marca berii Kronenbourg", zise el cu o voce
gravă și puternică. Nu am putut niciodată să mă debarasez de el.
Îi întinse mâna care părea făcută mai degrabă ca să sugrume
și nu ca să răsfoiască foi:
— Deci dumneavoastră sunteți celebrul Boris Corentin, super-
curcanul? Sunt sigur că vom face echipă bună împreună.
 După care îi strânse conștiincios falangele lui Boris, care nu se
putu împiedica să nu-l găsească simpatic cu manierele lui de
tăietor de lemne canadian, impresie întărită și de cămașa lui în
carouri roșii ale cărui poale îi ieșiseră din blugii decolorați.
— Care e problema voastră, atacă el întinzându-i pachetul de
Boyards lui Badolini care nu se lăsă rugat.
— E foarte simplu, răspunse Boris privindu-l peste umăr.
Simplu și caraghios în același timp.
Apoi îi rezumă în câteva fraze povestea cu criminalul din
pădurea Boulogne înainte să ajungă la Jean-Karim El Kacem.
Auzindu-i numele, Jean-Pierre Henri sări din fotoliu, cu chiștocul
în colțul gurii:
— îl cunosc pe individul ăsta, afirmă el începând să meargă
de-a lungul și de-a latul biroului. Un proxenet de calibru
mijlociu. Năsosul plin de cocaină de dimineața până seara.
Trebuie că se cuibărește pe strada Amsterdam, dacă nu mă înșel.
Boris aprobă reținându-și un surâs: limbajul folcloric al lui
Henri îl amuza teribil. Avea impresia că se regăsește într-un film
al anilor ‘50, realizat de Michel Audinard după un roman de
Albert Simonin, cu Gabin, Franckeur și Blier în rolurile
principale.
— Ce nu înțeleg eu e de ce vă interesează pe voi acest juma’ de
buletin. îs destule piese mai babane în Panama! Mai ales în
Kasbah...
Brichot, a cărui anglomanie nu-l familiarizase cu argourile
caraliilor de după război, se întrebă ce voia să zică prin “Kasbah”.
Trebuia să însemne, după părerea lui, mediul nord-africanilor
din Paris.
— Ne interesează acesta în mod special deoarece două dintre
fetele omorâte îi aparțineau, explică Boris. Ș i pe deasupra pentru
că-l cunoaște pe dezaxatul care le-a omorât.

— De unde știi? întrebă Henri zgrebțănându-și firele cenușii

care îi ieșeau din răscroiala cămășii. Ești beton în treaba asta?
— Sunt sigur, l-am'citit în priviri când l-am dus la morgă să
vadă corpul ultimei victime.
Jean-Pierre Henri scoase un rânjet tunător și îi trosnise lui
Boris o palmă gata să-i desprindă umărul solid:
— Se pupă, frate. Trebuie să dai întotdeauna crezare unui
fraier care semnează condica în fiecare zi. Asta nu vor să-și bage
în cap broscoii ăia cu ochelari care conduc casa Poulaga de
câțiva ani, nu vor să înțeleagă că nu ești un căcat de computer
de-al lor.
Lui Boris nu-i displăcuse deloc râsul nebun în fața aerului
zăpăcit al lui Badolini și al celui direct reprobator al lui Brichot.
Inspectorul Henri era un adevărat curent de aer proaspăt care
sufla în acest birou. Mai puțin fumul de Boyards, evident.
Redeveni serios:
— Aveți idee unde-l putem găsi cât mai repede? întrebă Boris.
— N-avem prea multe opțiuni, băiete, răspunse el pe un ton
categoric. Trebuie să scormonim toate bârlogurile tunisienilor'și
să-l facem să-și scuipe Valda. Nu e posibil să nu fie măcar unul
din nenorociții ăștia de la care să aflăm unde se pitește Jean-
Karim ăsta al vostru.
Apoi îl prinse pe Boris de braț:
— Karim, Karim... Nu rimează cu nimic, așa-i? zise el
parafrazându-l pe Raymond Queneau fără să știe.
Ș i rânji cu râsul lui puternic și gros.
Încă erau acolo. Inspectorul Henri plecase din birou de mai
bine de două ore.
— Merg să fac câteva vizite de curtoazie, zise el surâzând
șmecherește.

După plecarea lui, Boris și Aimé nu șomaseră deloc.

Atârnați de telefon, trimiteau semnalmentele lui Jean- Karim
către toate comisariatele din Paris și din suburbii. Asta era
treaba lui Aimé.
 Boris se ocupa să întindă capcane expediind inspectori în
toate “bârlogurile" de tunisieni indicate de Henri: cafeneaua mare
din piața Pigalle, unde Jean- Karim se refugiase pentru o clipă
aseară, pe strada Budapesta, și la majoritatea barurilor și
restaurantelor tunisienilor din jurul gării Saint-Lazare...
Lista era lungă și Badolini dăduse un telefon colegului lui de la
Criminalistică ca să-i confirme că-i trimite mai mulți inspectori.
Boris mușcă din sandvișul cu caltaboș de vită pe care i-l
adusese plantonul. Caltaboș de Guéménée, bineînțeles:
minunatul caltaboș din Bretania lui natală.
Relua pentru a suta oară lista întocmită de el și inspectorul
Henri. Nu, nu uitase nimic. în principiu. Ceea ce-l ducea cu
gândul la reacțiile lui Jean-Karim. Jean- Karim care se știa
încolțit și care ar fi putut să aibă reacții complet imprevizibile.
Boris își aruncă încordat ochii la ceasul de deasupra ușii
biroului. Era deja ora patru. Avea impresia că timpul se scurgea
mult mai repede decât de obicei. în patru ore se va înnopta.
Soneria telefonului îi făcu să tresară pe toți trei. Badolini
răspunse imediat. După o scurtă privire către Boris, puse
telefonul pe amplificare pentru ca și ceilalți doi să poată să
asculte convorbirea.
Era Jean-Pierre Henri.
— Sunteți dumneavoastră, comisare? Bine. Vă fac un mic
raport. Am fost mai întâi să-i prezint omagiile mele puicuței lui
Jean-Karim, Aîcha. O păsărică șifonată ca o
boarfă din colț de la Sébasto. Pauză: nu l-a văzut pe frăticul de
cel puțin două săptămâni.
“Apoi am plecat la Gennevilliers să o văd și pe bătrâna lui
mamă care nu voia să-mi deschidă pentru că credea că am venit
să-i tai gazul și electricitatea pê care nu le plătise de trei luni.
Ț eapă: nici ea nu l-a văzut pe fraier. Ea numai de trei zile.”
Boris n-avea astâmpăr.
Rezistă cu greu dorinței de a smulge telefonul din mâna lui
Badolini.
 — Vă trec peste cele câteva contacte pe care le-am luat pe
timpul traseului și care nu mi-au dat informații folositoare.
— Bun, atunci ce propuneți? întrebă Badolini care își
ascundea cu greu neliniștea.
— Așteptați, că n-am terminat, reluă Henri fără să se tulbure.
Am fost să-l interoghez pe strâmbul care ține maghernițele alea
cu ora de pe strada Budapesta, unde se duc toate curvele
cartierului să se ardă. Recunosc că nu e prea strălucit, dar
individul ăsta știe tot ce se petrece în zonă. în plus, e un adevărat
necioplit care pricepe rapidos care îi e interesul.
“Bine, atunci, pe urmă i-am vârât târgul sub nas: «Ai trei
sutare să mi-l găsești pe El Kacem, sau altfel îți bag Sanepidul
mâine dimineață în cârcă și îți închid prăvălia. Pui botul?»
Acum nu trebuie decât să așteptăm, concluzionă Jean-Pierre
Henri. Pot să vă asigur că,gagiul cunoaște toți peștii tunisieni.
Dacă e pe-acolo, e deja găbjit. în orice caz, știe perfect ce are de
făcut.”
Nemasuportând, Boris țâșni din fotoliu și se apropie de
telefonul ținut de Badolini:
— Arde! strigă el. Trebuie neapărat să aflăm mai repede de trei
ore unde este Jean-Karim!

— Nu te agita, țâncule, răspunse Henri care îi recunoscuse

vocea lui Boris. Dacă înainte de asta îmi dă țeapă, ridic miza.
— E riscant! strigă din nou Boris.
— la auzi, bună poantă: e gingașă treaba pe care i-am cerut s-
o facă. Trebuie totuși să-i lăsăm ceva timp să negocieze cu ceilalți
pești. Și nu e treabă ușoară. Ăștia n-o să pună botul doar pe ochi
frumoși. Ai încredere în mine, frate!
Boris căzu pe gânduri când se întrerupse convorbirea
telefonică. îl înnebunea, faptul că se simțea neputincios,
dependent de inspectorul Henri.
“încredere”, îi spusese acesta.
De acord, Boris îl găsise simpatic. De acord, Henri era
recunoscut că îi cunoștea pe tunisien! ca pe propriul lui buzunar.
Era oarecum foarte subțire pentru a evita o catastrofă.
Jean-Karim aruncă o privire circulară în jurul lui și se asigură:
parkingul de pe strada Clignancourt era pustiu. Parcare
nesupravegheată, ceea ce era foarte nimerit pentru ce venise el
să facă.
Nu i-au trebuit mai mult de trei minute ca să forțeze broasca
unui Peugeot 405 bleumarin pe care-l alesese din cele peste zece
mașini care se găseau acolo. Un model obișnuit de o culoare
banală, era exact ce-i trebuia.
Să pornească motorul legând firele demarorului nu fusese
decât o joacă de copil. Jean-Karim nu se afla la prima “spargere”.
Ajunse la periferia estică, la ieșirea din Clignancourt.
Conducea încet, după ce-și pusese precaut centura de
siguranță. își amintise de Slimane care putrezea la Fresnes de
șase luni pentru trafic de heroină. Ș i asta pentru că doi
motorizați îl opriseră pe autostrada Orly pentru că nu-și pusese
centura de siguranță. Un detaliu complet idiot.
Angajându-se pe calea de acces, Jean-Karim aruncă o scurtă
privire la ceasul de pe fabloul de bord. Era 17.45. Avea timp
destul. Mai ales că, în mod excepțional, circulația era fluidă. Ș i
asta fără îndoială pentru că nu ploua, în ciuda norilor negri și
amenințători care se adunaseră deasupra Parisului.
După douăzeci și cinci de minute se afla pe strada Victor-
Hugo, la Ivry-sur-Seine.
Recunoscuse imediat locuința lui Francis Clair, aflată între
două imobile leproase. Trecu de ea și se opri la numărul 405 aflat
la vreo cincizeci de metri mai departe. Din prudență.
Totul se petrecea ca într-un vis. Pe Jean-Karim îl bufni râsul la
vederea ușii garajului din tablă ondulată larg deschisă: cu
siguranță că proprietarul nu o deschisese pentru el- .
Strada era pustie. Coborî pe dala din beton aflată în pantă
abruptă și intră în garaj unde domnea un miros de ulei curs
învechit.
 Puse mâna stângă pe o zdreanță plină de grăsime de pe etajera
din lemn și o ascunse.
În mâna dreaptă ținea pistolul Magnum 365 căruia îi trase
piedica înainte să se îndrepte spre scările din beton brut care
urcau în spirală înspre parter.
Fața i se lumină într-un surâs răutăcios când ajunse la ușa
întredeschisă a bucătăriei.
Întoarsă cu spatele, îmbrăcată cu un pulover care-i ajungea
doar până la baza feselor, Fanfan curăța morcovi cântând, într-o
zi prințul meu va veni.

“Prințul tău e aici, frumoasa mea, gândi Jean-Karim. Și tu nu

vei mai fi tristă!”
Intră dintr-o săritură în mijlocul bucătăriei. Auzindu-i
zgomotul pașilor pe podea, Fanfan se întoarse brusc. Ochii i se
holbară și deschise gura să strige.
Înainte să reușească să scoată cel mai mic sunet, Jean-Karim
o prinse de păr și îi înfundă cârpa din garaj în gură.
O făcu să se întoarcă și îi răsuci mâna la spate, împingând-o
spre culoar.
Deschise ușa dinspre grădină cu o lovitură de picior și o
împinse pe Fanfan până la spălătorie.
a Ajunși acolo, o aruncă în colțul stâng al încăperii, înainte ca
femeia să apuce să facă vreo mișcare, apucă un ghem.de sfoară
groasă și îi legă mâinile de calorifer.
li legă gura cu un petec de pânză albastră ca s-o împiedice să
scape de cârpa murdară de ulei.
Apoi se îndreptă satisfăcut. Toată treaba nu durase mai mult
de două minute.
Privi apoi în jur. I se întunecă privirea văzând toate uneltele de
grădinărit aranjate cu multă grijă de-a lungul pereților în ordinea
descrescătoare a mărimii lor.
Îi trecu prin fața ochilor imaginea corpului mutilat al lui Maria
Joao.
 Scoțând un cuțit din suportul de pe perete, se apropie de
Fanfan care îi urmărea cel mai mic gest cu ochii plini de groază.
Se ghemui în fața ei și își trecu degetul peste lama ascuțită:
— Știi ce vreau să fac cu ăsta, mizerabilo? grohăi el. O să-i tai
rondele coada curvei tale de Maestru de școală. Rondele foarte
subțiri ca să dureze mai mult. Ce zici? La urma urmei,
cârnăciorul tăiat e tot cârnăcior, nu?
Se ridică apoi râzând, radiind de satisfacție.

— Dar înainte, puicuțo, o să fac un mic tur de inspecție. E mai

prudent, nu-i așa?
Traversă din nou grădina și intră în clădire.
Nici un zgomot.
Cunoștea deja bucătăria. Salonul și baia erau goale. Se avântă
pe scările din lemn care scârțâiau cumplit sub greutatea pașilor
lui.
Erau patru uși la primul etaj, toate închise.
Jean-Karim le deschise repede pe primele trei: o cameră, care
era fără îndoială a lui Francis Clair după posterul cu Sylvester
Stallone care atârna deasupra patului, o debara și toaleta.
Deschise dintr-o izbitură a patra ușă, cea aflată la capătul
culoarului, chiar în fața scărilor.
Intră într-o cameră mai spațioasă decât prima, scăldată în
penumbră. îl izbi în nas un miros de vechi și de aer închis, o
odoare fadă și pătrunzătoare care i se cuibări în gât.
Aprinse lumina de la întrerupător chiar în momentul în care o
femeie bătrână cu părul cărunt se ridica penibil ajutându-se de
ambele mâini.
— Ce este? Ce se întâmplă? întrebă ea cu vocea tremurândă.
:
Jean-Karim se apropie de pat ținându-și arma Magnum 365 de
țeavă.
— Nu se întâmplă nimic, bunico, răspunse el cu o voce
aproape tandră. Nu vi se va întâmpla nimic.
 Îi dădu două lovituri violente în vârful capului. Oasele pârâiră.
Bătrâna căzu pe spate fără nici un geamăt, fără nici un suspin.
Francis Clair devenise orfan.
Jean-Karim coborî apoi scările și intră în salon, unde se
instală în fotoliul adânc din scai după ce-l întorsese cu fața spre
ușă.

Stinse lumina și așteptă.

La orele șase și jumătate fix, Francis Clair intră în garaj
surâzând satisfăcut. Ziua fusese bună: reușise în sfârșit să o
surprindă pe Michelle, cea mai tânără angajată, că dormea în
rezervă. Și reușise să-l convingă pe directorul de la BHV să o
concedieze pe loc, adăugând și el niște motive de la el, de acord,
doar omleta nu se face fără să spargi mai întâi ouăle.
Așa cel puțin ceilalți vor ști cine e șeful.
Ajunse în capătul scărilor de beton și intră la parter: Fanfan
nu lucra în bucătărie așa cum îi ordonase el.
Furios că-și bătea joc de autoritatea lui, năvăli în salon, unde
aprinse întrerupătorul dintr-o mișcare.
Fanfan nu era nici în salon, însă dădu peste altcineva.
Un bărbat, un arab căruia i se păru lui Francis Clair că îl
recunoaște vag fără să-și aducă aminte numele lui.
Din păcate, numele lui n-avea nici un fel de importanță pentru
moment.
Mult mai important era pistolul negru Magnum 365 pe care-l
ținea îndreptat spre el.

Capitolul XI
Bons zdrobi țigareta Gallia pe care voise s-o aprindă și începu
să se învârtească prin biroul lui Badoiini.
— Calmează-te, Boris, zise Brichot cu o voce liniștită: lucrurile
nu vor merge mai repede chiar dacă faci șanț prin mochetă tot
trecând și trecând prin același loc.
— Are dreptate, făcu aceeași observație Badolini care, după ce
golise de azi-dimineață pachetul de Boyards uitat de inspectorul
Henry, ataca acum cel de-al treilea pachet de Celtiques.
— Știu foarte bine, zise Boris tensionat. Dar nu pot să mă
abțin. Să stau aici, neputincios, în timp ce Jean- Karim poate că
tocmai îl căsăpește pe maniacul nostru, asta mă face disperat.
Își plimbă apoi privirea când la Aimé, când la Badolini:
— Știți foarte bine că am oroare stau degeaba, nu?
Pentru a suta oară, privi ceasul de deasupra ușii capitonate:
18.35.
Jean-Pierre Henri ar fi trebuit deja să-i sune de mâi bine de un
sfert de oră. Ș i fiecare minut, fiecare secundă conta.
Dacă n-ar fi fost prea târziu.
Boris se năpusti pe telefon și smulse receptorul din furcă chiar
înainte să se oprească primul țârâit. Cu inima bătându-i cu
putere, recunoscu imediat vocea gravă a inspectorului Henri:

— Tu ești, fiule? Bine, deschide-ți bine clăpăugele, nu te rețin

mai mult de-un minut. Jean-Karim ăsta al tău și-a petrecut toată
dimineața să-și recupereze un pistol de pe strada Budapesta. Dar
nu orice fel de jucărioară de rahat, ci un Magnum 365, de la un
anume Abdel Ben Ahmed, căruia i-am făcut o scurtă vizită. Am
fost obligat să muncesc ceva mângâieri la el, dar am reușit până
la urmă să-l fac să se dea la fund.
— Adresa! urlă aproape Boris.
— Vine, fiul meu, nu te enerva. Jean-Karim a plecat să-l
chilărească pe un anume Francis Clair care șade la Ivry, pe
strada Victor-Hugo. Ai notat, curcanule?
Boris închise iute telefonul și se năpusti pe culoar cu Aimé pe
urmele lui.
Francis Clair avu impresia că într-o secundă stomacul i se
transformase în plumb și că tot sângele îi părăsise corpul.
Vârful negru al Magnum-ului 365 țintit direct asupra lui îl
teroriza în aceeași măsură în care îl fascina.
— Ei bine, fiul meu, nu tremura așa, șuieră Jean- Karim cu
gura deformată de ură. Am putea spune că Maestrului școlii îi e
frică să fie pedepsit. S-a întors lumea cu susu-n jos, nu ți se
pare?
Francis Clair căută să spună ceva. Una din replicile bine
cunoscute de el pe care le folosesc întotdeauna eroii din
foiletoane, chiar și în cele mai grave situații.
Nu găsi însă nimic.
Brusc simți că redevine cel care era în adâncurile lui: un mic
angajat timid, temător, adus pe lume nu pentru emoții puternice.
Lacrimile îi țâșniră din ochi și își dorea să o cheme pe mama
lui.

Mama lui! Numai să nu audă ceea ce se întâmpla aici, gândi

el. Brusc își ridică ochii spre plafon. Jean- Karim îi surprinse
privirea:
— Ah, trebuie să-ți spun că am adormit-o pe mama ta ca să
nu ne deranjeze. Dar cred că am avut mâna cam grea...
Francis Clair îl privi fără să înțeleagă. Jean-Karim se ridică din
fotoliu și se îndreptă spre el:
— Mai clar, bătrâna e dusă, pricepi?
Francis Clair avu senzația că îi cade tavanul în cap ca un
castel de cărți.
Strânse din dinți pentru a-i împiedica să clănțănească, dar
fără nici un rezultat. Zgomotul castagnetelor îi răsuna în cap cu
o intensitate insuportabilă.
Era terorizat. Cu atât mai mult cu cât nu reușea să înțeleagă
ce voia arabul ăsta de la el, el care avea întotdeauna grijă să nu
se pună rău cu nimeni.
Se gândi pentru o clipă că poate era vreun fost angajat de la
raionul “grădinărit” pe care îl concediase. Dar nu: tipul din fața
lui avea o figură de adevărat dur. Ș i apoi, un angajat din marele
magazin nu se plimbă cu un Magnum 365 în mână.
Francis Clair deschise gura să-i ceară explicații, dar sunetele i
se blocară în gât și nu scoase decât un guițat jalnic.
 Jean-Karim îi plantă țeava pistolului în burtă, forțându-l să se
îndrepte spre intrarea în salon:
— Vino, vom face împreună un tur în cabana ta de rahat. Te
vei simți mai puțin singur!
Retrăgându-se înspre fundul culoarului, Francis Clair înțelese
că agresorul lui îi vorbise cu siguranță de Fanfan. Oare ce îi
făcuse?
Dar în fond, lui Francis Clair i se rupea de Fanfan.

Numai de un singur lucru îi păsa: să-și salveze pielea. Și să

scape din acest coșmar.
Jean-Karim deschise ușa spălătoriei cu o lovitură de călcâi și îl
împinse pe Francis^ Clair înăuntru. Auzindu-i că intră, Fanfan
înălță capul. îi aruncă lui Francis Clair priviri disperate, convinsă
că o să o scoată de acolo: nu era el stăpânul ei? _
Dar Francis Clair de-abia o privi. în capul lui zumzăitor, nu
era loc decât pentru o singură persoană: el.
Dintr-o lovitură, Jean-Karim îl trimisese grămadă în colțul
încăperii unde Fanfan stătea chircită.
— în genunchi, cu mâinile la spate! Ordonă tunisianul cu o
voce tunătoare.
Francis Clair se lăsă să cadă ca o plăcintă.
Jean-Karim scoase ghemul de sfoară pe care-l folosise și ca să
o lege pe Fanfan. își puse arma pe masa de lucru.
Apoi se gândi la Francis Clair: atât de terorizat, încât nu
încercase în nici un fel să se apere. “Un adevărat fătălău”, gândi
el cu dispreț.
Îi fixă zdravăn mâinile de calorifer, apoi o eliberă pe Fanfan și o
forță să se ridice trăgând-o de pletele-i brunete.
— Dezbracă-te la pielea goală, curvă jegoasă! ordonă el. Va
începe distracția.
Cu degetele tremurând, Fanfan își descheie unul câte unul
nasturii de la bluzița înflorată.
Era înțepenită de frică; Dar în același timp, pe măsură ce se
dezbrăca, un alt sentiment, mai puternic, lua naștere în
străfundul ei.
Își dădu bluza peste umeri și o lăsă să cadă ușor la picioare.
Era complet goală pe dedesubt, așa cum îi ordonase Francis Clair
în acea dimineață, înainte să plece la muncă.

Jean-Karim îi privi cu atenție trupul: cotul firav, pieptul

incredibil de ferm pentru volumul lui, șoldurile pline, abdomenul
plat și lucios, picioarele fine și perfect conturate.
Fluieră admirativ și spuse:
— Ei bine, păpușico, ești foarte bine făcută! Ce naiba cauți cu
mizerabilul ăsta? Cu o asemenea caroserie ai fi putut duce o
viață de prințesă!
Își întoarse privirea de la ea și începu să inspecteze etajerele
încărcate fixate în perete. După câteva secunde de ezitare, luă un
săculeț plin cu o pudră albă și se apropie de Francis Clair. ,
— Deschide gura, nenorocitule!
Francis Clair execută docil ordinul și Jean-Karim îi îndesă
punguța în gură, apoi rupse o bucată din bluza înflorată a lui
Fanfan și îl legă peste gură:
— Știi ce e ăsta? întrebă el surâzând. E un produs numit
“omoară-melci”. în orice caz, e scris pe ambalaj. Nu sunt foarte
priceput în grădinărit dar îmi permit să spun că e nociv pentru
vaci. Așa este? Atunci, dacă tu muști, mai ai de trăit un sfert de
oră. Altfel spus, ești interesat să fii cuminte.
Se îndepărtă câțiva pași ca să-și contemple opera. Apoi, râzând
satisfăcut, zise:
— Bine, acum vă propun o chestie, zise el privind alternativ
când la Francis Clair, când la Fanfan, care stătea goală în
mijlocul încăperii. După cum se pare, adorați uneltele de
grădinărit. Vom testa chestia asta de aici. Bună idee, nu?
Avu timp să-și aprindă un Camei fără filtru în timp ce Clair
tremura de toată frumusețea.
Liniștit, inspectă diversele unelte prinse de perete. Scoase un
pistolet mare cu patul din plastic roșu.

— la uite la ăsta, nu pare a fi rău. Dacă nu mă înșel, ar trebui

să fie un pistol de cuie.
Ș i îi plimbă țeava pe sânii lui Fanfan care fu străbătută de un
frison incontrolabil. înfundă unul din cuiele roz pe țeavă și se
întoarse spre Clair.
— Vezi? Dacă apăs pe trăgaci, prietena ta se va afla cu un cui
plantat în nas. Simpatic, nu? După aceea vom putea face la fel
cu ochii, urechile... E mai puțin haios decât cu cuțitele de flori,
dar e oarecum bine, ce spui?
Jean-Karim puse deoparte scula și își continuă inspecția:
— Ah, dar asta e și mai bună! exclamă el.
Flutură în aer un tub de oțel găurit, cu mai multe orificii pe
toată lungimea. La o extremitate era fixat un cauciuc, terminat
printr-un plastic dur adaptabil la un robinet standard. La
cealaltă extremitate erau fixate două fire, unul galben și unul
verde, legate la un fel de grenadă mică oblică. -
— Știu ce este asta, declară Jean-Karim. Era una la fel în
grădina unui tovarăș de-al meu. E un tester de umiditate. îl
montezi în grădină în pământ și când solul e prea uscat se
declanșează automat sistemul de irigare. Pare foarte eficace.
Francis Clair și Fanfan stăteau cu ochii ațintiți spre el. Nu
înțelegeau deloc unde voia să ajungă tunisianul, dar deveneau
din ce în ce mai siguri că nu va fi prea agreabil pentru ei.
— Ș i, continuă Jean-Karim cu un surâs larg, cred că am găsit
un mijloc mult mai distractiv de a-l utiliza.
Desfăcu picioarele pliante ale rampei de stropire și o plasă la
câțiva centimetri de fața lui Francis Clair.
— Uită-te bine, zise Jean-Karim: voi lega țeava la robinetul de
aici și voi racorda rezervorul la îngrășământul
cu clorat de sodiu pe care ai avut strălucita idee să-l aduci de
la magazinul tău.
Îi plesni cu vârful degetelor obrazul lui Francis Clair:
 — Cum ești de meserie, nu o să-ți fac un desen. Știi mai bine
ca mine că soda este perfectă pentru a arde cele mai spurcate
buruieni, dar și că este mult mai eficace pe piele, ochi, pe păr.
Se îndreptă și își întoarse privirea dură spre Fanfan:
— Vino aici! Pune-te în patru labe.
Fanfan se execută docilă. Jean-Karim o apăsă cu toată puterea
pe șale ca să o forțeze să se cabreze la maximum.
— Desfă-ți picioarele, ordonă el.
Fanfan își desfăcu picioarele atât cât putu. Poziția îi dezvelea
buzele roz ale sexului ei care se deschidea ca sub acțiunea unui
membru invizibil.
Într-o clipită, Jean-Karim îi înfundă testerul de umiditate între
cutele lucioase. Apoi se întoarse spre Francis Clair care fixa cu o
privire terifiată rampa de stropit din fața lui.
Jean-Karim își desfăcu liniștit bucla de închidere a centurii din
piele neagră:
— Acum, anunță el, o să o înțep pe femeia ta. Dacă reușesc să
o fac să juiseze, va fi udă. Și dacă e udă, ești salvat. Dar dacă
rămâne uscată, sistemul de irigare va porni automata Iar tu vei
rămâne orb pentru tot restul vieții.
Jean-Karim râse sec:
— De fapt, mai degrabă am vrut să spun orb pentru restul
orelor care ți-au mai rămas. Pentru că, din păcate, vei fi mort
înainte de ivirea zorilor.
Francis Clair tresări violent și se înghesui mai tare în
caloriferul care îi împungea șalele. Avusese impresia că văzuse
deja spectrul morții cum înainta înspre el.

Brusc, o profundă oboseală se abătîi asupra lui. Se simți

complet golit, zdrobit. Nu mai avea decât o singură dorință:
acum, că moartea era inevitabilă, să vină cât mai repede, cât mai
repede posibil.
Jean-Karim înțelese imediat ce se întâmpla în creierul victimei
lui.
 — Numai că, întrucât ești cea mai mizerabilă buruiană pe care
o cunosc, continuă el, meriți mai mult decât o moarte rapidă și
fără durere. De aceea, înainte, o să-ți tai scula rondele. Cu asta!
Ș i trecu lama ascuțită a cuțitului la câțiva milimetri de fața
acestuia. Instinctiv, Francis Clair închise ochii.
— Voi tăia rondele drăgălașe, foarte regulate, reluă Jean-Karim
cu o voce dulce. Astfel vom putea face un frumos colier pentru
prietena ta.
Se întoarse apoi spre Fanfan care continua să stea în patru
labe, cu testerul de umiditate înfipt complet în vagin:
— Merită efortul să-i fac un colier, chiar dacă-l va purta doar
un moment, văzând că o voi omorî imediat, ea.;.
Îl trase de păr pe Clair ca să-l facă să-l privească:
— Trebuie să recuperez puțin din lipsa câștigului de la cele
două fete pe care mi le-ai chilărit, nu-i așa? Atunci, mica ta
prietenă va curvăsări într-o casă de abataj, unde clienții africani
au sculele atât de mari încât nu încap în micile voastre
prezervative europene.
Jean-Karim înălță capul și luă un aer mirat:
— Evident, problema este că aproape sigur unul din doi au
SIDA. Ceea ce face ca toate fetele să se contamineze. Dar se
poate trăi ceva timp cu SIDA, astfel ea poate avea mai multe
șanse ca tine!
Francis Clair scoase un strigăt înăbușit: soda începea
să curgă picătură cu picătură din rampa de irigare. Fiecare
picătură dădea naștere unui bășici oribile pe obrajii de care se
izbea.
Jean-Karim surâse crud:
— Bun, zis și făcut, potaie, ești din ce în ce mai expus! Vom
vedea dacă curva ta poate să te scoată din asta!
Îngenunche în spatele lui Fanfan și își desfăcu fermoarul de la
blugii mulați, scoțându-și un sex brun de o talie frumoasă, chiar
dacă nu putea să rivalizeze cu cel al lui Francis Clair. Era în
plină erecție. O apucă pe Fanfan de șolduri și își îndesă glandul
umflat de sânge pe micuța rozetă ascunsă între fesele ei.
Fanfan fu cuprinsă de un frison și își încordă instinctiv crupa.
Francis Clair scoase un grohăit oribil. Sub picăturile de sodă
care îl găureau atroce, lucind pe piele și pe carne, își împlântase
dinții în săculețul cu pudra toxică și gura i se umplu.
Jean-Karim dădu o lovitură puternică din șale și membrul lui
puternic se înfipse complet în măruntaiele lui Fanfan. Apoi
începu să o sape brutal.
Fanfan scoase un geamăt lung, anihilat de călușul pus în
gură.
Imediat soda încetă să mai curgă din rampa de irigare: jea era
pe punctul de a juisa din cauza violului la care fusese supusă.
Jean-Karim se retrase din ea, cu trăsăturile deformate de ură:
— Crezi că o să scapi, câine? Mă dezguști!
Înnebunit de nervi, se ridică și luă un cuțit de flori mare de pe
etajera de deasupra caloriferului unde era legat Francis Clair și i-
l flutură pe sub nas:

— Cu asta ai vălătucit-o pe Maria Joao, nu? Ei bine, privește!

Cu privirea amenințătoare și cu cuțitul în mână se îndreptă
înspre Fanfan.
Oapltolul XII
— La dracu’, la dracu’, și iar la dracu’l "
Boris dădu un pumn în volanul mașinii Renault 11 pe care-o
pilota.
Sau cel puțin pe care încerca s-o piloteze. Căci, în ciuda
girofarului de pe capotă și a sirenei, el și Aimé erau complet
prinși în imensul ambuteiaj care bloca drumurile de pe mal, din
zona podului Austerlitz.
Totul se datora faptului că norii începuseră să se descarce în
rafale de apă ce se deversau deasupra Parisului, blocând
circulația la ora șapte seara, mult mai devreme decât de obicei.
'
— Bine, Mémé, vom încerca totul pentru tot, decise Boris.
 Trase de volan la stânga. Mașina făcu un salt și ieși din rând
pentru a se angaja pe banda impracticabilă din cauza lucrărilor
de lărgire a drumului.
Boris strânse din dinți și apăsă accelerația. Trebuia să ajungă
la timp, cu orice preț.
Mașina trimitea la stânga și la dreapta bornele de semnalizare
din plastic roșu și alb aliniate de muncitorii șantierului pe
marginea drumului în lucru, sub privirea încremenită a
automobiliștilor așezați la stop.
— Mémé, uită-te pe unde putem ieși de aici ca să câștigăm
timp.

Aimé răsfoia precipitat paginile hărții Parisului unde erau

indicate sensurile interzise ale fiecărei străzi.
— Asta e, am găsit! exclamă el după câteva secunde. Ieși la
podul Bercy, care e următorul, apoi o vom lua pe strada Jeanne-
d’Arc la stânga și pe strada Patay pentru a ajunge la Ivry prin
intrarea Vitry. Dacă am înțeles bine, ar trebui să picăm exact în
colțul cu strada Victor-Hugo.
La capătul zonei în lucru, Boris se reintegră în șirul de mașini
fără să se asigure, obligând Mercedesul din spatele lui să frâneze
brusc. Traversă Sena gonind nebunește.
Poate chiar în acel moment Jean-Karim și Francis Clair se
omorau între ei. Poate era prea târziu să evite masacrul.
Boris îi aruncă o privire scurtă lui Aimé care își răsucea nervos
mustața. Vor fi doi contra doi. ~
Numai că ei beneficiau de elementul-surpriză. în plus, Jean-
Karim și Francis Clair, dacă cei doi mai erau în viață, trebuiau să
se afle într-o încordare nervoasă înspăimântătoare.
În timp ce el, Boris, se simțea de un calm absolut.
Trecu de intrarea Vitry în trombă și se năpusti la stânga pe
strada Victor-Hugo care cobora înspre Sena.
— Mémé, nu avem la dispoziție^ prea mult timp, zise el.
Trebuie să ne iasă surpriza. în concluzie: eu mă năpustesc
înăuntru și tu mă acoperi!
Jean-Karim plimba cuțitul de flori prin fața ochilor lui Fanfan,
care era tot în patru labe:
— O să plătești în locul proxenetului tău, suflă el printre dinți.
Dar nu te neliniștii: nu vei fi singură la degustare!

Sé plasă în spatele ei și plimbă vârful cuțitului pe spatele ei

cabrat. Când metalul rece ajunse în contact cu crupa ei vânătă
în urma violului la care fusese supusă, Fanfan se contractă și fu
străbătută de un tremur convulsiv.
— Vom vedea dacă continui să ieși cu bine din asta, zise Jean-
Karim.
Cu un “icnet” de tăietor de lemne, împinse din toate forțele.
Fanfan tresări violent: jumătate din cei patruzeci de centimetri ai
cuțitului de oțel îi străpunseră cărnurile fragile.
Jean-Karim o forță să se așeze din nou în patru labe:
— Hai, plimbă-te puțin așa, îi spuse el. Fă turul încăperii. Și, fii
atentă, fără să te ridici!
Fanfan începu să avanseze încet pe mâini și pe genunchi, cu
fața scăldată în lacrimi, cu trăsăturile deformate de suferința
pedepsei aplicate cu cuțitul enorm care ieșea din ea dilatându-i
oribil cărnurile.
Jean-Karim o observă un moment, apoi reveni asupra lui
Francis Clair care o privea pe Fanfan cum se țâra în genunchi pe
betonul dur.
Jean-Karim se chirci în fața lui și ridică mâna dreaptă
înarmată cu cuțitul.
Deodată trase brusc centura pantalonilor foarte largi ai lui
Francis Clair.
Jean-Karim privi sexul moale și cenușiu care atârna între
pulpele slabe.
— Ei bine, nu te-ai prea încordat, netrebnicule! exclamă el. E
păcat că eu mă obosesc să-ți ofer mici spectacole ademenitoare.
Așteaptă, vom încerca să aranjăm acest lucru.
 Se întoarse spre Fanfan care continua să se plimbe roată în
încăpere, cu cuțitul înfipt în ea.

— Tu, curvo, vino încoace!

Fanfan merse până la el, cu corpul secat de hohote convulsive
de plâns.
Jean-Karim îi arătă sexul moale al lui Francis Clair și-i scoase
călușul din gură.
— Suge-I! Fă-I să se încordeze la bază, ca să știu pe unde să-l
tai. Ș i apucă-te, că dacă nu, tu vei fi cea care-l vei tăia în bucăți!
Fanfan vru să deschidă gura ca să înghită membrul chircit al
lui Clair.
Chiar în acel moment, ușa spălătoriei explodă literalmente.
Jean-Karim prinse arma lui, Magnum 365, și se întoarse
brusc.
A avut timp doar să vadă un chelios aruncându-se asupra lui
într-un salt prodigios.
Simți o masă de mușchi percutându-l dintr-o smucitură și
aruncându-l la pământ.
Scoase un urlet de durere atunci când acesta îl întoarse și fața
i se frecă de betonul rugos în timp ce îi întorcea mâna foarte
brusc la spate.
Lui Boris nu i-au trebuit mai mult de două secunde să-l
imobilizeze pe tunisian. Nici măcar n-a fost nevoit să facă uz de
armă.
Boris îi puse cătușele și îl trase până lângă calorifer, de care îl
legă.
— Ai uitat că noi ți-am semnat biletul de ieșire, glumi el. Ș i
cum ai trecut de colț...
In acest timp, Aimé se îndreptă spre Francis Clair, a cărui față
devenise o imensă bășică din care mustea o zeamă rozalie. Pudra
“ucide melci” începea să-și facă efectul, otrăvindu-l încet-încet.
Aimé luă rampa de irigare și o scoase afară din spălătorie.
 Fanfan stătea chircită pe jos, cu corpul zdruncinat de spasme
nervoase.
După ce se asigură că Jean-Karim, al cărui nas era plin de
sânge, era legat bine, Boris se îndreptă înspre ea. Cu foarte mare
grijă îi scoase cuțitul de flori și îl aruncă în cealaltă parte a
încăperii. Făcu o grimasă plină de milă văzând carnea sfârtecată
de unealta de fier.
Se întoarse spre Jean-Karim cu o privire plină de furie:
— După părerea mea a fost nedrept din partea ta să faci asta,
zise el pe un ton atât de calm încât tunisianul fu străbătut de un
fior rece pe spate.
Boris îi desfăcu legăturile lui Fanfan și îi scoase călușul din
gură. Imediat Fanfan începu să plângă și se aruncă în brațele lui
fără să se oprească din tremurat.
— Calmați-vă. S-a terminat, murmură Boris mân- gâindu-i
ușor părul.
Avea impresia că legăna o fetiță.
Aimé reveni și se plantă în fața lui
— Sosește ambulanța, zise el. în timp ce eram în casă, am
făcut o mică raită la etaj. Am găsit o bătrână în pat cu craniul
zdrobit.
Fanfan își înghiți sughițurile de plâns și își ridică privirea
înspre Boris:
— E mama lui, îngăimă ea arătând spre Francis Clair.
Numai atunci descoperi fața umflată și de nerecunoscut a
amantului ei, scoțând un strigăt de bestie rănită:
— De ce? urlă ea. De ce i-a făcut asta? Ce i-am făcut noi?
Boris își mută privirea în gol. Fanfan era prea șocată pentru a-i
da lămuriri, încropind o minciună în acest moment.

Ș i când spusese că nu înțelege nimic din ceea ce li se

întâmplase, era foarte sinceră.
Complet sinceră.
Capitolul XIII
 Judecătorul Beaulieu revizui capacul stiloului său Dupont
suflat cu aur.
Își îndreptă spatele în fotoliul său de piele și își trecu mâna
prin părul șaten tuns scurt.
Se simțea satisfăcut. Satisfăcut și ușurat.
Era aproape ora unsprezece în această dimineață de miercuri
și afacerea cu criminalul prostituatelor putea fi considerată ca
terminată. în fine, aproape.
Judecătorul Beaulieu se considera ca fiind un bărbat prudent
în munca lui. Dar prezumțiile care cădeau asupra lui Francis
Clair erau atât de grele că nu vedea cum ar fi putut să scape de
culpabilitate.
Judecătorul redeschise instinctiv dosarul ce se găsea în fața
lui pe suportul de piele lucioasă.
Parcurse rapid foile pe care le cunoștea practic pe de rost.
Mai întâi, avea toate instrumentele de grădinărit găsite acasă
la Francis Clair, instrumente care erau cu siguranță
asemănătoare din toate punctele de vedere cu cele care serviseră
la mutilarea corpurilor lui Christelle Pierre, Michèle Gallot,
Marie-Thérèse Ventre și Maria Joao Ferreira.
Instrumente de care nu se folosise niciodată după cum arăta
grădina lui. Le trimiseseră la laboratorul poliției ca să afle mai
multe.

Judecătorul Beaulieu scoase o țigară Rothmans International

din portțigaretul de argint extraplat, pe care și-o înfipse între
buzele subțiri, aproape invizibile, dar nu o aprinse: era o
strategie ca să fumeze mai puțin.
Se cufundă apoi din nou în dosar.
Imediat, fu șocat de cruzimea lui Francis Clair. O cruzime
maladivă. în această privință, mărturia iui Jean- Karim El Kacem
fusese zdrobitoare.
În plus, fusese văzut frecvent circulând prin pădurea
Boulogne, seara, la volanul mașinii lui Renault 5 GT turbo. Se
știa asta din trei mărturii diferite, aduse de inspectorii Corentin și
Brichot.
“Au făcut treabă bună cei doi, gândi judecătorul Beaulieu
hotărându-se în sfârșit să-și aprindă țigareta. Și fără să braveze!”
Ș i apoi, pe deasupra, Francis Clair n-a putut să furnizeze nici
un alibi serios pentru nopțile în care s-au petrecut cele patru
crime.
Asta spunea multe.
În orice caz, era suficient pentru judecătorul Beaulieu care își
scoase stiloul din buzunarul interior al vestei de alpaca și semnă
un mandat de arestare pentru Francis Clair care se afla încă la
spitalul de la Hôtel-Dieu, în sala Cusco, rezervată deținuților, din
pricina rănilor serioase de pe față, provocate de picăturile de
sodă și a otrăvirii.
Inculpat pentru asasinarea celor patru prostituate.
Judecătorul Beaulieu se ridică și verifică mașinal dacă nodul
de la papionul de mătase era drept. Nu îi rămânea dëcât să
meargă să le răspundă întrebărilor jurnaliștilor care îl așteptau în
sala de conferințe aflată lângă biroul lui.
Căci, în ciuda prudenței lui, nu putuse rezista plăcerii de a
convoca o conferință de presă.

Louis-Marie Enault împinse ușa de la Nemrod, cafeneaua-

restaurant de pe strada Renard, unde venea să ia prânzul în
fiecare zi la aceeași oră, exact în momentul în care, pe ecranul
televizorului de la capătul barului, Jean-Claude Bourret anunța
titlurile jurnalului de la “5”.
De obicei, Louis-Marie Enault traversa cât de repede putea
sala zgomotoasă și plină de fum, saturată de mirosuri de alcool și
de grăsime încinsă, invadată de muncitorii de la BHV.
Cu capul băgat în pământ, ca să nu vadă pe nimeni, se refugia
în separeul aflat în fundul restaurantului unde Mariette, tânăra
ospătăriță, îi păstra masa și îl trata cu respectul cuvenit.
Dar în această zi de miercuri se opri la jumătatea drumului și
se sprijini de tejgheaua acoperită cu lemn fals, cu ochii pironiți
pe ecranul televizorului atârnat pe perete aproape de recipientele
cu aperitive.
Jurnalistul, permanent surâzător, anunța triumfător arestarea
căpcăunului din pădurea Boulogne.
“într-o conferință de presă oferită în această dimineață la orele
unsprezece, explica el, judecătorul Beaulieu a anunțat arestarea
și inculparea lui Francis Clair pentru asasinarea celor patru
prostituate din pădurea Boulogne...”
— Ce să fie pentru domnul?
Louis-Marie Enault îl privi pe patronul barului, un bărbat
grăsan roșiatic cu o față îndoielnică, fără să-l înțeleagă. Apoi
realiză că stătea sprijinit de tejghea.
— Uf... Dați-mi un Vichy de fragi...
Apoi își comută din nou privirea pe ecranul
televizorului, fără să ia în seamă că patronul ridică nedumerit
din umeri, fiind obișnuit să servească anason sau jumătăți de
alcool și nu sucuri.
“Francis Clair, un angajat al BHV-ului, bazarul Hôtel de Viile,
continuă prezentatorul jurnalului, un bărbat discret, șters, după
cum îl descrie unul dintre colegii lui de muncă. Amănunte în
reportajul care urmează..."
Louis-Marie Enault părăsi brusc restaurantul Nemrod fără să
aștepte să-i vină comanda.
Adâncit în gânduri, se izbi de o adolescentă la colțul cu strada
Rivoli.
— Hei, tataie, uită-te pe unde mergi, îi lansă ea pe un ton
glumeț. Nu ești singur pe-aici! _
Louis-Marie Enault nu înțelese nimic. în ciuda aerului rece,
transpira abundent.
Se urcă precipitat în biroul lui, fără să se întâlnească cu
nimeni: toți angajații de la primărie erau plecați la masă.
Se lăsă să cadă în fotoliu, ochiul lui stâng zbătân- du-se din ce
în ce mai repede fără să reușească să-l stăpânească.
 Prinse blocul de hârtie și scoase capacul stiloului Mont-Blanc,
începând să scrie cu înfocare, fără să piardă vremea cu
conceperea textului:
“Domnule Judecător,
Permiteți-mi, ca un simplu cetățean, să vă felicit pentru
arestarea monstrului pe care tocmai l-ați trimis după gratii. E o
binefacere că oameni ca dumneavoastră...”
Louis-Marie Enault lăsă fraza neterminată și își scoase batista
ca să-și tamponeze fruntea plină de sudoare.

Un angajat de la BHV... Un bărbat cu care se ciocnise poate de

vreo zece ori pe strada Rivoli.
Poate chiar făcea parte din clientela obișnuită a restaurantului
Nemrod, cu care el, Louis-Marie Enault, se învecina la mese la
fiecare prânz. Poate că prânziseră unul în fața celuilalt...
Louis-Marie Enault își luă din nou stiloul ca să termine de
scris scrisoarea. Numai un singur lucru șchiopăta. Acela că
Francis Clair nu era asasinul din pădurea Boulogne.
Ș i Louis-Marie Enault știa asta mai bine ca oricine.
Capitolul XIV
— Nu-i prea devreme! bombăni Brichot insensibil la surâsul
luminos al blondei care îi conducea, pe el și pe Boris, la măsuța
pătrată pictată în gri metalizat.
Boris îl privi cu un surâs palid pe care și-l mască imediat:
— Hai, Mémé, nu fi botos. N-aș putea să te știu supărat.
Crezuse că-i va face plăcere coechipierului său să-l ducă la
O'Poivrier, un restaurant pentru tineri din branșă, situat chiar în
fața Casei Radio de pe cheiul Kennedy.
Numai că începuseră prin a aștepta o jumătate de oră înainte
să le găsească o masă înghesuită între peretele negru cu gri și
fereastra mascată de un stor din lemn pe jumătate închis.
Nu era prea îmbucurător, când ai petrecut o noapte albă și
când aveai nevoie să-ți tragi puțin sufletul.
Aimé deschise meniul și fața i se destinse dintr-o dată.
 — Cel puțin meniul ăsta are un aer civilizat, constată el
satisfăcut, citind felurile de mâncare: somon, pate, brânză cu
verdeață. Ș i deserturile par tentante.
Își alesese comanda și Boris, care nici măcar nu deschisese
meniul, ci comandă același lucru, fără să-i arunce vreo privire
ospătăriței blonde care, în ciuda ignoranței cu care era tratată,
făcea tot posibilul să-i

atragă atenția acelui frumușel brunet cu mușchii virili și alura

atletică. .
— Nu pari a fi interesat de ceea ce ai în farfurie, remarcă Aimé
ștergându-și ochelarii cu colțul șervetului de hârtie.
Boris își înalță capul și se scutură ca trezit dintr-un vis:
— Sunt mort de oboseală, asta-i tot. Ca și tine, presupun.-
Ș i căzu din nou pe gânduri, cu barba sprijinită în palmă.
El și Aimé își petrecuseră noaptea interogându-l pe Francis
Clair la spitalul Hôtel-Dieu și pe Fanfan pe cheiul Orfèvres, la
numărul 36, cu o singură pauză de la patru la șase, timp în care
Boris moțăise cu capul pe biroul său.
— Ești obosit, se vede, insistă Aimé. Dar nu-mi spune tu mie
povești dintr-astea, că te cunosc foarte bine. Altceva te frământă.
Boris îl privi și surâse:
— Nu pot să te păcălesc, Sherlock Holmes! Dacă vrei să știi,
sunt extrem de furios că judecătorul a avut tupeul să convoace
jurnaliștii. Și în plus, cu un comunicat pentru Agenția France
Press!
— S-a gândit că face bine, riscă Aimé.
— A vrut să se asigure de publicitate, da! bombăni Boris
supărat. E mania judecătorilor în ultima vreme. Mai bine ar fi
avertizat presa înainte să se fi comis crimele!
Fu întrerupt de micuța blondă care reveni înspre masa lor cu
câte o imensă farfurie în fiecare mână, așeză câte una în fața
fiecăruia și spuse adresându-se lui Boris:
— Vă aduc imediat și vinul.
 Aimé se aplecă deasupra farfuriei lui cu un aer neîncrezător:
— Nu. Ai văzut asta, Boris? După părerea ta este un eșantion?
Dacă o să-mi placă, voi putea să comand o porție adevărată
după?
In mijlocul farfuriei de faianță ornată cu dichis, era așezată o
bucățică mică de pateu, pierdută printre frunzele de salată, cu
trei roșii microscopice care dădeau culoare “apetisantei” mâncări.
Aimé oftă resemnat și apucă cuțitul cu mâner din plastic gri,
asortat cu pereții.
— De fapt, reluă el, atrăgându-i atenția lui Boris, ar trebui să
fii mulțumit: radiourile și televiziunile nu încetează să te
vorbească de bine de peste două ore. Asta da glorie, nu?
Boris lăsă jos bucata de pâine prăjită pe care o sfărâmă
mașinal.
— Știm foarte bine ce valorează gloria unui curcan, suspină el.
Astăzi ești un erou și dacă mâine calci puțin strâmb, într-o altă
anchetă, te târăsc în mizerie și nu mai ești bun decât de aruncat
la gunoi...
Ospătărița îi întrerupse din nou, aducându-le la masă două
pahare cu Crozes-Hermitage pe care le puse în fața lor.
— Poftă bună, domnilor! ciripi ea, fixându-l pe Boris și făcând
să-i salte sânii mici care împungeau bluza albă.
Se străduia degeaba. Acesta nici măcar nu-și ridicase privirea.
Fata se îndepărtă nemulțumită.
— Dar ce înseamnă asta? întrebă Aimé, contem- plându-și
stupefiat paharul. De ce nu ne-a dat sticla?
— E ultima modă, Mémé: acum servim vinul la pahar. Hai, să
ciocnim totuși, nu?
Aimé sorbi o înghițitură din Côtes-du-Rhône și își plescăi limba
de cerul gurii.

— Nu-i rău, aprecie el. Dulceag. Dar aș fi preferat să ne lase

butelia!
 Apoi îl privi pe Boris:
— Bine, dacă mi-ai spune direct ce te frământă? Poate vei
putea să mănânci pe urmă, în loc să-ți contempli farfuria cu
aerul ăsta îmbufnat. Ce zici?
Boris își trosni încheieturile degetelor.
— E dificil de explicat, Mémé, zise el în sfârșit ca un regret.
Mici detalii care nu se potrivesc, în sfârșit, nu imediat.
Bău apoi o gură de vin.
— Uite, de exemplu, arma crimei, de calibru 11,43, cu care au
fost ucise fetele înainte de a fi mutilate. N-a fost găsită acasă la
Clair.
— Poate că à ascuns-o pe undeva, sugeră Brichot cu gura
plină.
— în fine, poate. Dar nu cred. Am văzut eu bine ce fel de tip e
ăsta: un timid, un mocofan care își dă curaj jucându-se de-a
caizii. Dacă ar fi avut vreo armă, ar fi dorit să o poarte cu el ca să
se afirme. Ca acei Rambo de serie B cu care ne copleșește
televizorul.
— Poate că ai dreptate, făcu Aimé care își privea paharul gol.
Dar asta mi se pare oarecum subțire în comparație cu toate
elementele care pledează contra lui.
— Nu mâncați? Nu e bună mâncarea?
Micuța blondă avea un aer realmente dezolat. în sfârșit, Boris
o privi și îi surâse, făcând-o să roșească de plăcere:
— Nu, sunteți amabilă, dar chiar nu-mi este foame. Sunt
dezolat!
— încercați măcar să mâncați salata, zise ea pe un ton
aproape maternal, în timp ce Aimé încerca să-i atragă atenția
asupra paharului gol.
— Și apoi, te rog să remarci că el n-a mărturisit, își
continuă el ideea după ce fata se depărtă. Ori tu ai văzut în ce
stadiu era? O adevărată epavă: nu s-a oprit o clipă din tremurat
și din smiorcăit. în plus, el a spus tot ce-am vrut: școala lui de
dresaj, proxenetismul lui. Totul, mai puțin moartea fetelor pe
care a negat-o până la sfârșit, atunci când nu mai avea nici un
dram de voință.
— Ai dreptate, e un pic cam curios, zise Aimé, tulburat de
argumentele lui Boris. Cu atât mai mult cu cât și fata continuă
să nege.
Fanfan. Boris petrecuse două ore tête-à-tête cu ea în biroul lui.
își pusese în practică toată știința lui de polițist, încercând prin
toate mijloacele s-o prindă în offsaid, dar ea n-a clacat.
Își dăduse oarecum seama că privirea lui Fanfan se însenina
pe măsură ce avansa interogatoriul.
De aceea, la ora nouă dimineața o făcuse să se relaxeze,
pentru că simțise că putea să obțină toată încrederea de care
avea nevoie.
Cu condiția să o prindă prin sentimente.
— Atunci, asta e din păcate credibilă!
Aimé fixă ușa de la O’Poivrier, din spatele lui Boris, cu ochii
măriți.
— îți imaginezi cine a intrat? murmură el.
Boris se cocoșa de râs.
— Pun pariu că e vorba de o tânără de douăzeci și doi de ani,
subțirică, cu un piept drăgălaș și cu părul brunet tuns drept.
Râse apoi fără ocolișuri în fața chipului năucit al lui Aimé:
— Nu mai face fața asta, Mémé! Dacă e vorba de Fanfan, este
pentru că pur și simplu i-am dat întâlnire la ora două și că acum
e ora două.
Apoi se aplecă peste masă:

— E noua mea logodnică, murmură el cu ochii sclipind de

gluma răutăcioasă.
Fanfah se lăsă să cadă pe bancheta gri, chiar pe locul de lângă
Boris, lipindu-se de el. Era foarte palidă și trasă la față.
“O puștoaică, gândi Boris când ea își lăsă piciorul să alunece
înspre al lui, dezgolit aproape în întregime. O puștoaică distrusă
pentru că și-a pierdut călăul.”
 Ca și cum i-ar fi urmărit gândurile, Fanfan ridică spre el ochii
sumbri plini de tristețe:
— Nu e el, zise ea cu forță. Știu că nu e el!
Boris suspină; ea repetase asta necontenit pe parcursul celor
două ore în biroul lui, fără să fie capabilă să găsească cel mai
mic argument posibil.
Fanfan se ghemui în el. w
— Sunt fericită că am fost acolo, jnurmură ea cu o voce de
fetiță. Am impresia că am reînceput să trăiesc.
Pentru a da mai multă precizie frazei sale, ea își lăsă mâna să
alunece sub masă și o puse fără menajamente între picioarele lui
Boris.
Aimé își vârî nasul în meniul de deserturi, roșind din- tr-o
dată.
Boris o prinse pe Fanfan de umeri și o trase ușor înspre el:
— Ca să îți revii complet, îți propun o cină la lumina
lumânărilor în seara asta, la mine acasă.
Fața lui Fanfan se însenină cu un surâs luminos:
— Ce drăguț! Știu că ne vom distra bine!
Părea că nu se mai gândește deloc la Francis Clair.
Dar Boris se gândea la el din ce în ce mai mult.
* Era ora trei și jumătate după-amiază când Boris și
Aimé au închis în urma lor ușa capitonată a biroului lui
Charlie Badolini.
Comisarul răsări dintr-un nor gros de fum și se îndreptă
înspre éei doi, înfipt bine în pantofii lui tatonați care îl făceau să
câștige câțiva centimetri prețioși în înălțime.
— Intrați, intrați, sunt încântat să vă văd, ați făcut o super-
treabă. Luați loc.
Boris se lăsă să cadă într-unul din cele două fotolii pentru
vizitatori și se așeză picior peste picior. Aimé îl ocupă pe celălalt,
având grijă de cuta pantalonilor lui gri deschis cu pense.
Charlie Badolini desfăcu nervos pachetul de Celtiques din care
își scoase o țigaretă. “Un cui la coșciug”, cum spunea Hunjphrey
Bogart.
Mototoli pachetul gol și îl lăsă să cadă în coșul de răchită din
dreapta fotoliului. Ridică apoi spre Boris o privire plină de
speranță:
— Mi-e teamă că o să rămân în pană, zise el cu o voce și mai
răgușită decât de obicei.
Apoi se aplecă avid spre pachetul de Gallia pe care i-l întinse
Boris și își aprinse una.
— Mă întreb cum poți fuma asta, zise el strâmbân- du-se. în
sfârșit, bună.
Se îndreptă în fotoliul său și îi privi pe rând, satisfăcut, când
pe Boris, când pe Aimé:
— Domnilor, tocmai am ieșit din biroul directorului, zise ei
arătând cu degetul spre tavan. M-a însărcinat să vă transmit cele
mai calde felicitări pentru modul în care ați rezolvat această
problemă. Citez: “Dacă toți inspectorii noștri ar fi fost la fel de
eficienți, toți criminalii și dezaxații ar fi fugit din țară!”
Fraza nu-l bucură deloc pe Boris, ba din contră, fața i se
umbri și mai mult. '

— Nu are sens să vă mai spun, reluă Badolini aprinzându-și a

doua țigaretă Gallia, că îmi alătur felicitările celor aduse de
director. Felicitări pe care le vpi transmite la fel și inspectorului
Henri care, în ciuda laturii lui, să spunem... “folclorice”, ne-a fost
de un real ajutor prin munca lui exemplară. '
Boris își desfăcu picioarele nervos:
— Francis Clair a mărturisit? întrebă el pe un ton puțin cam
neliniștit.
Badolini scutură ușor din cap:
— Nu încă, dar, după părerea mea, nu va mai trece mult
având în vedere firea lui. Ceea ce contează este că voi l-ați scos
din stadiul de victimă, fără ca...
— Scuzați-mă, șefu’, interveni din nou Boris. Ce a reliefat
expertiza instrumentelor de grădinărit pe care le-am ridicat de la
el de-acasă? Au fost găsite ceva urme de sânge pe ele?
— E puțin cam devreme. Așteptăm rezultatele de la laborator.
Badolini îl observă îndelung pe Boris, cu o oarecare undă de
uimire, dându-și seama că inspectorul lui preferat, cel pe care îl
considera ca pe fiul lui adoptiv, era preocupat de ceva.
Chiar foarte preocupat.

Capitolul XV
— Domnilor, am câteva chestii importante să vă spun. Aș vrea
să-mi acordați puțină atenție.
Louis-Marie Enault scruta fețele celor zece angajați care
stăteau în cerc în jurul lui.
Deasupra hangarului unde se reuniseră, noaptea era încă
întunecoasă. Normal pentru ora cinci dimineața. La lumina
palidă a lunii, se distingeau cu greu clădirea sumbră a
palmariumului și cea a imensei sere tropicale.
Louis-Marie Enault fu străbătut de un frison incontrolabil.
După grădina de sere din Auteuil unde se aflau ei, cei însărcinați
cu curățenia, după acest spațiu calm era mizeria și orgia.
Prostituatele pe jumătate goale, rânjite și obscene.
Ș i oricum ar fi, el le va înfrunta.
Louis-Marie Enault își trecu o mână nervoasă peste creștetul
gol.
— Domnilor, reluă el cu vocea lui înăbușită, am constatat ieri-
dimineață că iarba era mult prea mare pe câteva alei, în special
în spatele aleii Bagatelle.
Făcu câțiva pași cu mâinile la spate și ochii lăsați în pământ.
— Cred că v-am spus deja că iarba ar trebui să fie tunsă cât
mai scurt posibil. Exact cum e craniul unui bebeluș când e
invadat dé puf.
Louis-Marie Enault oftă. Avea impresia deprimantă că
vorbea la pereți. Oare acești bărbați care îl înconjurau erau ei
capabili să înțeleagă că aveau de-a face cu o adevărată vermină?
O vermină mult mai periculoasă ca puful.
 — Atunci, vom merge astăzi să scoatem tractoarele din hangar
ca să remediem acest neajuns, reluă el cu aceeași voce un pic
apretată. S-a înțeles?
Își plimbă apoi privirea peste angajații lui care erau toți
îmbrăcați la fel, cu aceleași combinezoane regulamentare. Câțiva
își trăseseră deja vizierele și își puseseră mănușile lungi și groase.
Păreau un batalion de extratereștri debarcați în mare secret în
serele din Auteuil ca să pregătească invadarea planetei.
Dar pentru Louis-Marie Enault planeta era chiar de pe acum
invadată. Ș i încă de inamicul lui cel mai redutabil: omul. Omul,
cu cortegiul lui de vicii și depravări.
Privirea i se opri asupra lui Robert Demange, un bărbat trecut
de cincizeci de ani, cu nasul tumefiat de abuzul de alcool,
acoperit tot timpul cu aceeași șapcă gri cu un ciucure ce lucea de
mizerie. Unul din rarii francezi neaoși din echipa lui de curățători
în care africanii și arabii formau grosul trupei.
Era unul dintre cei mai bătrâni din echipă. Ș i din această
cauză avea o ascendent sigur peste ceilalți și se comporta puțin
ca un fel de delegat sindical, chiar dacă nici unul dintre
muncitorii curățători nu erau sindicaliști.
Prietenii lui îl porecliseră “102” deoarece de la ora nouă
dimineața se alcooliza cu păhărele de Pastic 51 duble.
Celălalt își scoase chiștocul de Gitane de porumb perpetuu
înfipt în colțul buzelor:
— Bine, dom’le, răspunse el cu o voce groasă. Da’ am tuns
iarba încă de săptămâna trecută. Mă miră că în

sezonul ăsta a avut timp să crească din nou, după cum

spuneți. Ș i apoi, în afară de asta, nu e vorba să ne lipsească
munca, cu toate aceste mizerii pe care le curățăm pretutindeni. .
.
Ochiul stâng al lui Louis-Marie Enault începu să palpite și
colțul stâng al gurii se deschise:
— Domnule Demange, nu știu dacă iarba a crescut foarte
repede sau nu, potrivit cu criteriile dumneavoastră personale.
Tot ce știu este că e prea mare. Dar poate preferați să vă fac o
notă scrisă?
Robert Demange suspină și se întoarse spre ceilalți curățători:
— Bine, e în regulă, vom scoate tractoarele, întrucât domnul
inginer dorește asta.
Louis-Marie Enault le întoarse spatele și ieși fără să sesizeze
tonul impertinent al angajatului său.
Aerul era blând și norii care acoperiseră cerul din zori și până
seara dispăruseră complet.
Respiră profund aerul parfumat de florile dese și variate:
ghioceii, begoniile...
Fusese ultima lui clipă de liniște și, în fiecare dimineață, în
timp ce muncitorii scoteau materialele, el făcea câțiva pași pe
aleile întreținute impecabil.
În afară de zumzetul surd produs de Parisul aflat în apropiere,
calmul era total. Din păcate, din timp în timp, se putea percepe
huruitul unei mașini care demara.
Louis-Marie Enault se scutură și își ridică instinctiv gulerul
combinezonului.
Văzu în fața ochilor baletul diabolic de automobiliști oprind la
marginea domeniului lui, pe bulevardul Auteuil, pentru a
îmbarca vreo fată care îi va ghida până pe una din aleile liniștite
unde ele rămâneau imobilizate câteva clipe.
Apoi, plecau din nou, lăsându-și în urmă gunoaiele...

Louis-Marie Enault își reținu răsuflarea pentru a asculta

cântecul mierlei care, de câteva săptămâni, își instalase
domiciliul în ramurile superioare ale arborelui din apropiere.
Cântecul păsărelei fu înghițit de zgomotul tractoarelor care
ieșeau din hangar. Erau tractoare speciale, înzestrate în față cu o
lamă dințată care funcționa ca niște foarfeci.
Unul dintre ele, pilotat de un marocan recent angajat, se opri
chiar în fața lui.
 Louis-Marie Enault nu făcu nici o mișcare, incapabil să-și
detașeze privirea de această lamă tranșantă, subțire,
amenințătoare.
Ochii inginerului erau ieșiți din orbite și luceau înfrigurați.
Vedea în ea sabia răzbunătoare a Sfântului Mihail.
Boris își plimba degetele peste abdomenul plat și satinat al lui
Fanfan care se ridica și se cobora în ritmul regulat al respirației
acesteia.
Fanfan sfârși prin a ațipi către ora patru dimineața, răpusă de
amor, în patul lui Boris, în garsoniera lui de pe strada Turbigo,
unde cinaseră în doi.
Întins pe spate lângă ea, Boris surâdea aducându-și aminte de
seara care trecuse. Cina propriu-zisă fusese scurtă. în ciuda
ultimei îmbucături înghițite, Fanfan se ridicase cu ochii sclipitori.
Pozând, fără să-l scape din ochi pe Boris, își scoase tricoul peste
cap, descoperin- du-și pieptul voluminos impresionant în
comparație cu torsul subțire.
Își ridică sânii cu mâinile ca să se preseze unul în- tr-altuL
— îți plac? întrebă ea cu o voce fals timidă.

Fără să aștepte răspunsul, își dezbracă blugii mulați pe crupa

ei cabrată, ca o a doua piele. Apoi slipul roz minuscul.
Pielea era foarte albă, scoțându-i în evidență triunghiul negru
și fin al pubisului.
Unduindu-și șoldurile, venise și îngenunchease între picioarele
lui Boris, încât spectacolul începea să se încingă în mod serios.
Își ridică spre el o privire plină de adorație:
— Te vreau, am nevoie de sexul tău. Vreau să te simt cum te
întărești în gura mea.
Lui Boris nici măcar nu-i lăsă timp să răspundă că și sări pe
nasturii metalici ai blugilor lui “502” descheindu-i cu dexteritate.
— Dumnezeule, ce frumusețe! șopti ea parcurgându-i cu mici
sărutări umede toată lungimea penisului.
Boris îi puse mâna în păr și o trase spre el.
 Docilă, îi înghițise sexul palpitând de dorință între buzele moi,
torcând de plăcere.
Când Boris explodase în gura ei, fata îi înghiți gurmandă
întreaga sămânță, după care își puse fața pe pulpa musculoasă
cu un suspin de fericire.
— Acum, zise ea șoptit, vreau să mă umpli...
Ș i Boris a făcut asta toată noaptea, determinând-o să scoată
strigăte de voluptate, storcându-i din corp și ultima bucățică de
plăcere.
Numai că, până la ora cinci dimineața, nu reușise să avanseze
deloc în anchetă. Fanfan nu-i adusese nimic interesant în
legătură cu ceea ce-l interesa pe el.
Ea se zgribulea în somn sub mângâierile lui Boris ale cărui
degete îi străbăteau abdomenul, de la umflătura sânilor ei
incredibil de fermi până la liziera de fire brunete și frezate ale
blăniței ei moi.

“Dragostea nu marchează mai mult femeile decât apa penele

unei rațe.”
Boris se gândi la această remarcă privind corpul nud al lui
Fanfan care dormea cu un picior adunat și o mână sub cap.
Era inocentă, cu pielea atât de fină și atât de delicată ca și cum
nici un bărbat n-ar fi atins-o.
Totuși era aceeași femeie pe care o văzuse când năvălise în
spălătoria lui Francis Clair, în patru labe pe betonul rugos cu
acea monstruoasă unealtă de oțel înfiptă în rărunchi.
Boris își puse gura pe butonul negru al buricului ușor
proeminent al fetei. Apoi coborî ușor cu limba, centimetru cu
centimetru, pe vlntrea lucioasă, de-abia înflorită.
Se întrebă dacă ea se va trezi și în ce moment.
Când îi atinse liziera pubisului, în somn, Fanfan își deschise
instinctiv picioarele.
Boris își apropie buzele de sexul care se deschise ca o floare
sub presiunea limbii lui.
 Fanfan începu să geamă și cărnurile delicate ale intimității ei
se deschiseră ca un trandafir plin de dragoste. Apoi începu să-și
unduiască bazinul ca pentru a-l invita pe Boris s-o exploreze.
Gura lui Boris urcă doar câțiva centimetri și dădu de clitorisul
umflat ca un penis în miniatură.
Imediat corpul lui Fanfan se arcui și scoase un strigăt sălbatic,
în timp ce îl prinse de păr pe Boris ca să-l înfunde și mai tare
înspre ea.
Se lăsă apoi dintr-o dată să cadă pe cearceaful mototolit cu
răsuflarea întretăiată.
Boris își ridică privirea și întâlni surâsul ei extaziat:
— Ador să fiu trezită așa, șopti ea cu o voce amoroasă. Chiar și
atunci când nu am dormit suficient!

Boris veni și îngenunche lângă ea și îi mângâie fața înroșită de

plăcere.
— Poți să te culci la loc, dacă vrei, zise el tandru.
— Sigur că nu! Aș fi prea tâmpită să nu profit de asta...
Însoțind gestul cu vorba, îi prinse membrul lui Boris aflat în
plină erecție, mângâindu-l tandru și ațâțându-i cu unghiile pielea
ultrasensibilă.
Boris închise ochii răsuflând adânc.
El se decise să preia din nou controlul operațiunilor. Scăpând
de mâna abilă care îl mângâia, îngenunche între picioarele
desfăcute ale lui Fanfan și o săltă pe genunchi ca să se desfacă și
mai tare.
Sexul ei se deschise, dezvelind cărnurile roșii aproape ascunse
de blana moale.
Boris își ridică privirea și întâlni ochii lui Fanfan ațintiți asupra
lui. Părea că se bucură de poza impudică la care îl expunea.
Boris își împinse înainte bazinul și vârful sexului lui dur intră
în contact cu cel al lui Fanfan, umed de plăcere.
Ea fu scuturată de un frison prelung și picioarele începură să-i
tremure.
 — Te rog, șopti ea, ia-mă imediat. Vreau să te simt acum
înăuntru.
Boris își trecu mâinile de o parte și de alta a picioarelor
desfăcute ale lui Fanfan și o apucă de pumnii închiși.
Dintr-o singură împunsătură puternică se înfundă pe deplin în
vintrea oferită, parcă unsă cu miere.
Imediat Fanfan se aruncă într-un cot și își împinse vintrea
înainte ca să o pătrundă și mai mult.
Mușchii ei intimi intrară în acțiune și Boris avu impresia că îl
înghițise o gură vorace aflată în interiorul vintrei lui Fanfan.

Această imagine înfierbântă spiritele. își acceleră mișcările de

șale, smulgând strigăte din ce în ce mai puternice din partea lui
Fanfan care își agita capul dintr-o parte în alta bâiguind cuvinte
fără șir.
Ea scoase un strigăt lung animalic, chiar în momentul în care
Boris simți plăcerea cum îi învăluie rărunchii. Se goii în ea, în
timp ce ea își încolăci picioarele peste șalele lui ca să-l țină cât
mai mult timp înăuntru.
Boris se aplecă spre ea și își dădură un lung sărut pasional.
Imediat ce buzele lor se separară, Fanfan își aruncă privirea în
ochii sumbri ai lui Boris:
— Trebuie să mă crezi, îi șopti ea la ureche: Francis nu le-a
omorât pe fetele acelea. Nu e capabil de așa ceva.
Boris se desprinse din brațele ei și o privi gânditor:
— Dar e capabil de violență și chiar de cruzime din câte mi-ai
povestit chiar tu.
Fanfan ridică din umeri: ~
— De violență pentru amuzament, asta e tot. în afară de asta
nu ar face rău nici unei muște.
Boris cunoștea bine dezaxații, îi urmărea de atât de mult timp
încât să știe că fără îndoială ea avea dreptate: obsedaților sado-
masochiști nu le plăcea decât violența care le servea plăcerilor lor
erotice. Nu violența primitivă, sălbatică, al cărei singur scop era
să distrugă.
În fine, era adevărat pentru majoritatea dintre ei.
— Te asigur, trebuie să mă crezi, repetă Fanfan cu tărie, ăsta
nu putea fi Francis!
Boris răsuflă adânc. Era tentat s-o creadă. Cu atât mai mult
cu cât se potrivea cu propriile lui impresii.
Dar dacă Francis Clair era nevinovat, asta ar fi însemnat că nu
mai avea nici o pistă pe care să ajungă la adevăratul criminal.

Un criminal care se plimba în libertate, pregătit să lovească

din nou.
Louis-Marie Enault stătea cu răsuflarea întretăiată, incapabil
să facă nici cea mai mică mișcare, înțepenit de oroare.
Se chirci în spatele tufișului care înconjura Micul Lac la câteva
zeci de metri de strada Reine.
În fața lui, într-un minuscul luminiș natural, o prostituată îi
ieși în față.
Brunetă, cu. părul foarte lung, era îmbrăcată cu o minijupă de
piele roșie și într-un fel de bustieră albă care îi lăsa în totalitate
pieptul descoperit.
Louis-Marie Enault își trecu dosul mâinii drepte peste fruntea
plină de broboane de sudoare.
Chiar în coșmarurile cele mai oribile nu văzuse asemenea sâni:
enormi, lăptoși și ațintiți înspre el ca două degete acuzatoare.
Fata își scoase limba și mimă o felație obscenă pentru a-l
excita pe muncitorul care stătea în fața ei în combinezon cu
viziera ridicată.
Louis-Marie Enault îl recunoscu imediat. Era Robert Demange,
“102” pentru colegii lui, cel care avusese curajul să-l înfrunte
acum două ore.
Surâdea cu un aer beat către prostituata care înainta către el
mișcându-și șoldurile ca să-și pună în valoare crupa grăsuță,
strânsă în minijupa mulată.
El nu făcea nici o mișcare.
 Fata îngenunche în fața lui și ridică spre el privirea:
— Ești un mare leneș! mieună ea. Vrei ca micuța Bernadette să
se ocupe de tine și să-ți scoale chiar ea struțul. Stai, lasă-mă să
fac...
Îi descheie fermoarul combinezonului și își aruncă
mâna înăuntru, scoțând un sex brun, pe jumătate în erecție.
În timp ce Robert Demange se sprijini de stejarul uriaș din
spatele lui, ea îi trase prezervativul peste membrul care, puțin
câte puțin, prindea consistență.
Apoi, își deschise buzele rujate și îl înghiți complet, ținându-se
cu forță de combinezonul lui Robert Demange.
Louis-Marie Enault, cu ochii ieșiți din orbite, tresări brusc
auzind un foșnet de frunze în dreapta lui. Văzu un alt angajat
cum înaintează în luminiș cu viziera pe față.
Robert Demange nu păru deloc jenat de acest proaspăt venit.
Făcu un gest din mână:
— Tu ești, Mobutu? întrebă el.
Zairezul își ridică viziera și se apropie, fără să reacționeze la
porecla cu care se obișnuise deja.
— Sunt sigur că te gândești la moarte, reluă Demange cu
vocea lui groasă. Uite ce bine mi-o suge putoarea asta!
Fascinat de gura fetei care învăluia sexul dur al colegului său,
Mobutu își scoase mănușile de protecție și își desfăcu
combinezonul, din care scoase un membru negru ca abanosul. Ș i
de asemenea întărit.
Robert Demange râse ironic:
— Eram sigur! N-ai vrea să i-o pui în timp ce mi-o suge? Sunt
sigur că i-ar face plăcere acestei cățele!
Bernadette se ridică contrariată.
— Hei, nu merge așa cu mine! protestă ea. Doi la banii pentru
unul și apoi ce-o să mai vreți? Vă credeți la soldurile de la
Carrefour?
— Două sute în plus dacă te lași înșirată, i-o tăie Demange pe
un ton calm. Dar la același preț te-ar interesa să ne faci să
juisăm pe amândoi în același timp!

Bernadette se înmuie instantaneu și își regăsi surâsul ei

comercial:
— Bine, așa e O.K. Dar spune-i potăii tale să sară cu banii.
Robert Demange se căută prin buzunare și îi întinse un
prezervativ zairezului, bătându-l pe umăr:
— Profită, Mobutu, fac eu cinste.
Ascultătoare, Bernadette se înclină în echer și înghiți din nou
sexul lui Demange. își ridică minijupa pe șale, deșcoperindu-și
profunzimea crupei ei ademenitoare.
Își desfăcu fesele cu mâinile, oferindu-se doritorului.
Mobutu își săltă enormul picior de carne în mâna dreaptă,
punând-o pe cea stângă pe șalele lui Bernadette.
Louis-Marie Enault ar fi vrut să strige dezgustat văzând
glandul umflat de sânge intrând în contact cu mica rozetă.
Nu e posibil, își spuse el, doar n-o să și-o vâre acolo. E prea
abject!
În momentul în care sexul ca abanosul îi pătrundea rărunchii
lui Bernadette, Louis-Marie Enault închise ochii. Era mult prea
mult decât putea suporta.
Asta era prea mult într-adevăr. Trebuia să-l extermine pe acest
vermin fără nici o umbră de milă.
Ș i trebuia să o facă foarte repede.

Capitolul XVI
Lui Louis-Marie Enault i se făcu atât de greață încât trebui să
se prindă de o ramură de copac să nu cadă, atât de tare tremura.
Muncitorul pe care Demange îl numise Mobutu și căruia îi
ignorase adevăratul nume, părea a fi victima unei veritabile
frenezii erotice, bestiale.
El dădea lovituri de bazin, cu degetele încleștate în șoldurile lui
Bernadette. La fiecare lovitură, sexul lui monstruos plonja în
toată lungimea lui în crupa dilatată cu un zgomot grețos, fără ca
prostituata să pară incomodată.
Louis-Marie Enault se întreba, cu o grimasă de dezgust, câți
bărbați or fi penetrat-o pe-acolo. Zeci, sute, fără îndoială.
Își ciuli urechile, apoi se însenină. Nu era decât mormăitul
surd al unuia dintre tractorașele pe care le lansase pretutindeni
în pădure, ca să tundă iarba. Iarba care ascundea cele mai
abjecte mizerii, sub fiecare fir, în spatele fiecărei tufe.
Trecând peste acea repulsie care îl epuiza, se forță' să
privească în continuare spectacolul bestial care îi era oferit
împotriva voinței lui.
Robert Demange își dădu capul pe spate și apăsă cu mâna
capul lui Bernadette.
— Dă-i drumul, suge-o bine, curvo! grohăi el. la-o până la
fund, simt că-ți expediez sămânța.

Apoi îi înșfăca un sân pe dedesubt și începu să-i frământe

sfârcul care se întări.
— Ah, i-ai prins gustul, exclamă el. Măciuca groasă a lui
Mobutu e cea care îți creează efectul ăsta, sau ce? îți place să-ți
sfredelească fundul, nu?
_ Era mai mult decât putea suporta Louis-Marie Enault.
înspăimântat de acel val de obscenități, își puse mâinile peste
urechi și o luă la fugă, fără să-i pese că ar putea fi reperat de
ceilalți doi angajați ai lui. Dar nu era nici un risc. Erau foarte
preocupați de comportamentul lor obscen.
Louis-Marie Enault alergă mai multe zeci de metri fără să bage
în seamă că crenguțele arborilor îi biciuiau fața, zgâriindu-i
pielea impecabil bărbierită.
Nu se opri decât atunci când văzu în fața lui tractorașul pe
care-l abandonase mai devreme pe marginea străzii Reine ca să
se afunde în hățișuri.
Se ținu de utilaj ca să-și tragă sufletul. Capul îi bubuia
dureros și fu obligat să se așeze pe scaunul din piele neagră al
tractorului.
 În calitatea lui de inginer, responsabil cu curățenia, nu era în
sarcina lui să conducă tractorașe. Dar voia să o facă pentru a da
un bun exemplu celorlalți.
Îi răsări în minte imaginea bunicului său din partea mamei,
bogat proprietar de pământ în Sulpice-et- Cameyrac, un sat
așezat la distanță egală între Bordeaux și Libourne, care, în
timpul secerișului lua frâiele în mâini și dirija munca zilierilor
chiar el însuși.
Louis-Marie Enault izbucni într-un hohot de plâns înăbușit și
umerii săi se prăbușiră. De ce? De ce părăsise el Bordeaux unde
îi era atât de bine, protejat de ororile lumii în spatele pereților
groși ai locuinței părinților lui de pe strada Vital-Carles?

În acel moment fu tentat să lase totul să se prăbușească, să le

la pe Chantal și pe cele două fiice ale lor și să se întoarcă în
liniștea locurilor natale.
Se ridică brusc. Din ochii lui țâșneau fulgere. Nu, nu avea
dreptul. Avea o bătălie de purtat aici. Avea o misiune de
îndeplinit. Ce, acest Sfânt Mihail a dat înapoi?
Porni tractorașul care demară sughițând, degajând un miros
puternic de gaze arse.
Apăsă pe accelerator și utilajul se năpusti în pământul moale
care se lipea de roțile lui.
Louis-Marie Enault avea privirea fixă, trăsăturile-i erau
împietrite, în afară de ochiul stâng care se zbătea la intervale
regulate.
Conducea tractorașul spre Micul Lac, făcând slalom printre
grupurile de arbuști.
Bernadette acționa din ce în ce mai repede în jurul sexului
care palpita în gura ei. Ca o adevărată profesionistă, simți că
bărbatul era pe punctul de a ejacula.
Trecuse ceva timp. îi trebuise mai mult de un sfert de oră,
timp în care-și etalase întreaga ei știință în felație ca să îl facă să
juiseze și începuse să o doară mijlocul cum stătuse pliată în
două atâta timp.
Fără să-și dea seama că celălalt, africanul, o împungea din ce
în ce mai tare și că dimensiunea lui provoca un zgomot în
interior din ce în ce mai intens.
Când îi simți degetele celui care o penetra crispân- du-se pe
carnea fină a șoldurilor ei, ea își acceleră mișcările rotindu-și
limba în jurul glandului aproape strălucitor, gata să
izbucnească.
În momentul în care Mobutu își izbi burta de crupa lui
Bernadette, Robert Demange o trase de păr și o lipi de țesătura
rugoasă a combinezonului, scoțând un suspin lung de eliberare.

Bernadette era satisfăcută. Misiune îndeplinită: îi făcuse pe

amândoi să juiseze în același timp.
Zairezul se retrase din ea, lăsându-i o senzație ciudată de vid
în șale.
Fata se ridică și le zâmbi, în timp ce aceștia erau ocupați să-și
scoată prezervativele murdare.
Avusese dreptate când își propusese să aștepte până la sosirea
serviciului de curățenie, după cum se obișnuise s-o facă din ce în
ce mai des. Trei sute de franci în plus nu erau de neglijat pentru
timpul scurt în care-i făcuse.
Mai ales că doza de heroină de care avea nevoie se mărea ușor
dar regulat și Jean-Paul, protectorul ei, nu i-o dădea drept
cadou.
Ș i apoi, Bernadette era foarte inimoasă. Și muncitorii ăștia,
săracii, aveau dreptul la o mică distracție matinală ca să-și
sporească curajul la muncă.
Mobutu arătă spre cele două prezervative care stăteau la
poalele stejarului:
— Am putea totuși să le adunăm, nu?
Robert Demange ridică din umeri:
— Pot să aștepte foarte bine până mâine. Și atâta pagubă
pentru inginerul ăla nenorocit și fixist, cu paru-nfipt în cur!
 Își mușcă buzele și începu să facă din ochiul stâng:
— Domnilor, continuă el luând o voce subțire, v-aș fi
recunoscător dacă ați ține seama de observațiile mele...
El și Mobutu izbucniră în râs și se îndepărtară de Bernadette,
fără să se obosească măcar să-și ia la revedere de la cea care îi
ușurase.
Ea îi privi cum se îndepărtează, masându-și fesele. Acest negru
o încălecase ca un adevărat măgar. Noroc că era obișnuită cu
puști de calibru mare.
Revăzu apoi sexul monstruos al Maestrului Școlii.
Jean-Paul o dusese la el, într-o zonă din suburbie, imediat
după operația care îl transformase pe Jean- Bernard în
Bernadette.
O furnică pe șira spinării numai gândindu-se la acea zi, când
crezuse că nu va mai scăpa cu viață. Când îi forțase dosul
crezuse că o despică în două cu un fier înroșit.
Bernadette rămăsese pe loc în spatele ei auzind un bubuit ce
se întețea din ce în ce.
Se întoarse ușor neliniștită.
Răsuflă ușurată, deoarece nu era decât un tractoraș de
întreținere. încă un muncitor care își dorea să fie alintat înainte
de a-și termina slujba.
“Așteaptă tu numai să vezi ce îți pun la dispoziție", șușoti ea.
Se întoarse și se aplecă în față, cu fusta ridicată pe șale. Așa,
ca să râdă de el, pentru că era într-o dispoziție foarte bună, își
desfăcu fesele cu mâinile, ca să-i ofere viitorului ei client o
priveliște completă. '
Zgomotul tractorului se apropia din ce în ce mai mult.
Bernadette era în fața Micului Lac. Văzu un cuplu de rațe “gât-
verde” cum se împerechează pe apa rece a lacului, la câțiva metri
de ea.
Fu ultimul lucru pe care-l văzu.
Aimé Brichot împinse ușa biroului și își atârnă eșarfa în
culorile de la Cambridge pe cuierul din stânga ușii.
 — Hai nu mai spune, exclamă Boris, se poate deduce că nu
suntem în formă astăzi, hm?
Aimé își puse ochelarii Amor pe birou lui și își frecă îndelung
ochii.
— Am dormit prost, zise el cu o voce stinsă.

— Jeanette s-a dovedit foarte drăgăstoasă? întrebă Boris ca

să-l tachineze.
Aimé se înroși și ridică din umeri.
— Stomacul, explică el. Cred că e din pricina restaurantului
tău, Côtes-du-Rhône, ăla de ieri. Apropo, tu cum ai petrecut cu
micuța?
Boris redeveni serios.
— La pat, impecabil, îl asigură el. Dar pentru ce am vrut să
scot de la ea, știri interesante, nimic. Cred cu adevărat că nu știe
nimic.
— Ești de mult timp aici?
Boris își aruncă privirea la pendula de deasupra ușii din lemn:
— De mai puțin de o jumătate de oră. Am ajuns pe la opt fără
un sfert.
Aimé își puse ochelarii pe nas după ce îi lustruise cu multă
grijă:
— Merg să-mi iau o cafea de la automat. Vrei și tu?
— Da, te rog. Fără zahăr, ca de obicei.
Aimé ieși, iar Boris se relansă în frazele care se aliniau pe
ecranul ordinatorului.
Incapabil să-și găsească somnul, el o părăsise pe Fanfan la ora
șapte și venise pe jos pe cheiul Orfèvres. Aerul rece al dimineții,
Parisul care începea să se trezească la viață, îi făcuseră foarte
bine. Era propriu-zis cea de-a doua lui noapte albă.
Dar el era acel tip de bărbat căruia amorul îi dădea energie în
loc să i-o soarbă. ,
Apăsă pe taste și așteptă ca rezultatul să se afișeze pe «cranul
ordinatorului. De aproape o oră se chinuia să găsească
eventualul punct comun între cele patru prostituate asasinate.
însă nu găsise nimic.
Cu toate astea, el era sigur că trebuia să existe o legătură între
ele. Și această legătură, când o va descoperi, îl va conduce la
criminal.

Era din ce în ce mai convins că Francis Clair nu avea nimic

de-a face cu această afacere.
Ș i Jean-Karim El Kacem nici atât. Chiar dacă acesta era după
gratii pentru o bucată de timp, inculpat pentru uciderea doamnei
Clair, de lovituri și vătămări și de proxenetism.
Trebui să recunoască faptul că o luase pe o pistă falsă. Și asta
făcea diferența între un super-curcan și ceilalți: capacitatea de a
se remonta asupra problemei rapid și de a nu se gândi numai la
erorile făcute de el.
Aimé se întoarse cu două păhărele de plastic alb. Puse unul în
fața lui Boris care îl apucă și îl duse direct la gură. Apoi îl puse
imediat pe birou strâmbându-se:
— Tot timpul la fel de bună, “sucul" casei...
— Ce pot să fac și* eu să te ajut? întrebă Aimé. Te-ai
înverșunat, hm?
— Da, Mémé, m-am înverșunat. Nu pentru că sunt
încăpățânat ca un breton. Nu nega, fiindcă ți-am citit asta în
ochi! Dar pentru că sunt sigur că am dreptate: Francis Clair nu e
bărbatul pe care îl căutăm.
— Ai găsit ceva cu mașinăria ta miraculoasă?
În ciuda batjocurilor afectuoase ale lui Boris, Aimé nu se
obișnuise deloc cu noile metode de lucru pe ordinator.
Fața lui Boris se întunecă:
— Nimic. Ș i asta mă enervează la maxim. Pentru că atâta timp
cât nu găsesc nimic, n-avem nici o modalitate să-l prindem pe
maniacul ăsta al nostru.
— Numai printr-o întâmplare foarte fericită, riscă Aimé să
continue.
 Boris surâse trezit la realitate.
— Tu crezi în hazard în treaba asta a noastră? Nu mai mult
cât îmi imaginez eu.
Trase un pumn în birou, după care continuă:
— Și totuși, trebuie să-l țintuim, pentru numele lui
Dumnezeu! Chiar în acest moment sunt fete care se află în
pericol de moarte și poate că suntem singurii care am avea
puterea să împiedicăm ca ele să cadă în mâinile acestui bolnav.
Ușa se deschise dintr-o dată și Charlie Badolini intră cu un
surâs triumfător pe buze:
— Bună ziua, domnilor.
— Bună ziua, șefu’, răspunseră în cor Aimé și Boris.
— Nu remarcați nimic?
Boris și Aimé se priviră, puțin interziși, apoi îl examinară pe
Badolini.
— Sunt dezolat, șefu’, nu văd nimic, sfârși prin a îngăima
Boris.
— Nu-mai-fu-mez! articulă Badolini, făcând o reverență din
toată talia lui micuță.
— Asta e o veste foarte bună, șefu’, zise Boris fără convingere.
De când îl cunoștea el, Badolini se lăsase de fumat de mai
mult de cincizeci de ori. Recordul fusese de patru zile.
— Ș tiu foarte bine că nu mă credeți, zise Badolini, dar de data
asta o să meargă. Din cauza asta. Ș tiți ce este asta?
Ș i arătă celor doi un punct roșu pe lobul urechii sale drepte.
— O buclă de ureche? sugeră Aimé căruia îi venea greu să fie
serios.
Badolini îl străfulgeră cu privirea:
— E un ac. Un ac de acupunctură, ca să fiu mai precis. Mi l-
am plantat acum o jumătate de oră.
— Și n-a fost o operație prea dură? întrebă Boris.
Badolini se lăsă să cadă într-un fotoliu și scoase un suspin
adânc:
— E oribil, lansă el cu o voce funebră. Total oribil!
 Se ridică apoi brusc și pronunță cu o voce extrem de fermă:
— Bine, dar nu despre asta am venit să vorbim; am venit să vă
dau rezultatul analizelor...
— Deci? ziseră în același timp Boris și Aimé.
— Deci n-au găsit nici o singură urmă de sânge pe uneltele de
grădinărit ale lui Francis Clair.
Scoase apoi o lamă de gumă fără zahăr din buzunarul din
interiorul vestei:
— Evident că omul nostru nu e nebun, zise el. Asasin, dar nu
nebun: normal că a curățat uneltele după fiecare din nelegiuirile
lui.
Boris se ridică atât de brusc încât Aimé tresări.
— Ș efu’, ascultați-mă, zise el cu vocea tensionată. Francis Clair
nu și-a curățat uneltele pentru simplul motiv că nu le-a folosit.
Badolini, care tocmai își ducea guma la gură, își opri gestul:
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că nu el e asasinul! susținu Boris cu tărie. Și
că trebuie să trimitem câți mai mulți polițiști în pădure.
“Pentru că adulmec sânge în aer.”

Capitolul XVII
Un văl roșu trecu prin fața ochilor injectați de sânge ai lui
Louis-Marie Enault. Furia care clocotea în el îl înnebunea.
Oare cum îndrăznea să-l provoace această fată obscenă, într-o
manieră atât de abjectă, arătându-i fesele? Acest posterior pe
care îl văzuse de curând penetrat de membrul angajatului său și
pe care îl oferea acum cu atâta impudoare repugnantă.
Înnebunit de furie, Louis-Marie Enault călcă acceleratorul
tractorașului și apăsă butonul de pornire al lamei dințate care
începu să se învârtească din ce în ce mai repede.
Nu mai erau decât trei metri, doi metri.
Fesele grăsuțe ale lui Bernadette dansau în fața ochilor lui un
sabat insuportabil.
 Un metru...
Cu mâinile crispate pe volan, Louis-Marie Enault continua să
avanseze.
Bernadette scoase un urlet inuman care se pierdu în zgomotul
motorului.
Lama ascuțită îi secționase picioarele chiar de deasupra
gleznelor.
Strigătul éi se transformă în horcăit, apoi într-un jalnic gâlgâit.
Se prăbuși pe covorul de mușchi și de frunze moarte.

În furia lui sălbatică, Louis-Marie Enault nu slăbi deloc

acceleratorul și tractorașul trecu peste corpul prăbușit al lui
Bernadette, măcinându-i mâinile și picioarele între roțile și șasiul
vehiculului cu margini tăioase.
— lată ce trebuie făcut cu demonii de felul tău, rânji Louis-
Marie Enault cu bale pe buze. Te-am tocat, te-am distrus, așa
cum ar fi făcut Sfântul Mihail!
Întoarse tractorașul și se îndreptă din nou spre corpul ciopârțit
al lui Bernadette.
Lama dințată penetră pieziș în bustul ei și îi smulse jumătate
din sânul stâng.
În sfârșit, Louis-Marie Enault ridică piciorul de pe accelerație și
utilajul se opri pe marginea lacului.
Speriate de zgomot, cele două rațe își luară zborul deasupra
arborilor.
Inginerul lăsă să-i cadă, plângând, capul pe volan. îi trebuiră
mai multe minute să-și regăsească respirația normală și să-și
potolească bătăile surde din timpane.
Pe măsură ce îi revenea calmul, își dădea seama de nebunia pe
care o comisese.
De când începuse cruciada lui de purificare, preferase să-și
mutileze victimele cu unelte portabile.
Ș i asta pentru că supraveghea în fiecare dimineața
dezinfectarea lor, cu o atenție deoșebită, ca să fie sigur că nu
scapă nici una necurățată și că se șterge orice urmă de pe ele
care l-ar fi trădat.
Cu inima bătând nebunește, se îndepărtă de lac în direcția
hipodromului Auteuil.
Aici comisese prima eroare și el o știa prea bine. Pentru că,
prin forța lucrurilor, urme de sânge și fragmente de carne
rămăseseră încrustate în roțile mașinii și sub șasiu.
Ș i, în ziua în care curcanii vor afla că o oarecare prostituată a
rămas în pădure după sosirea serviciului de
curățenie, ar fi descoperit repede acele pete pe tracto- rașul de
care se servise să comită această “dreptate”.
Louis-Marie Enault se șterse cu doâul mâinii stângi pe frunte
pentru a alunga broboanele de sudoare care apăruseră din
abundență.
Nu era dificil de prevăzut ceea ce avea să urmeze: toți
muncitorii vor fi suspectați, deci supravegheați. Ș i el, Justițiarul,
va fi jenat în acțiunea lui.
Cine știe? Poate că va fi chiar obligat să renunțe la cruciada pe
care o întreprindea?
Louis-Marie Enault întâlni un alt tractoraș pe o alee noroioasă
unde rămăseseră câteva băltoace de apă sălcie în urma ploii care
căzuse de dimineața până seara.
Din cauza vizierei nu-l recunoscu pe muncitorul care îl
conducea.
Se strădui să pară cât mai calm.
Se îndreptă în scaun. Nu, chiar dacă apăreau pericole, nu
trebuia să se oprească. Trebuia să-și continue misiunea.
Adică să ucidă, din ce în ce mai mult.
François Lenoyer se opri din mers pentru a face câteva mișcări
de mlădiere. Era la cel de-al doilea tur al lacului, dar nu resimțea
nici un pic de oboseală.
Îi contemplă pentru o clipă pe ceilalți alergători'care, ca și el,
profitau de soarele acestei după-amieze pentru a veni aici să se
dezmorțească puțin.
 François Lenoyer răsuflă satisfăcut: reuniunea cu comitetul de
antrepriză al uzinelor Marcel-Dassault fusese amânată pentru
luni. Și astfel el, cel mai tânăr șef de personal, căruia toată lumea
îi prevedea un viitor frumos, se trezise cu o după-amiază liberă.

De cum a aflat a vrut să-i facă o surpriză lui Marie- Pierre,

soția lui, să se ducă la galeria de artă de pe strada Saint-Honoré,
de care aceasta se ocupa trei după-amieze pe săptămână.
Dar într-un final nu putuse rezista plăcerii de a-și pune
treningul și a merge să alerge în pădure.
Își consultă ceasul: orele șaisprezece. Mai avea timp să facă
încă un tur înainte să meargă să-l ia pe fiul lui, Marc, de la
școală.
François Lenoyer începu să alerge din nou când privirea îi fu
atrasă de o pată roșie, în stânga lui, pe jumătate ascunsă de
tufișuri.
“Fără îndoială o bluză de trening uitată de vreun jogger”, gândi
el apropiindu-se.
Dădu la o parte crengile care, la interval de numai câteva zile,
se acoperiseră de frunzulițe de un verde cald.
Trebuise să se prindă de trunchiul arborelui cel mai apropiat
ca să nu cadă. Avusese impresia că primise un pumn puternic în
stomac și începu să vomite sughițând.
Ceea ce vedea el chiar în fața lui trebuia să fie o femeie,
judecând după pletele-i lungi Și brunete întinse pe mușchiul de
pe jos.
Nu rămăsese din ea decât o masă de carne însângerată,
desfigurată.
Pentru a doua oară în ultimele două zile, judecătorul Beaulieu
era pe prima pagină la actualități.
Numai că de data asta arborase o figură lungă ca după ozi de
nemâncare.
Boris, așezat în fața lui, între Badolini și Aimé, suporta cu greu
să-și ascundă ironia. Nu era genul care să se bucure de eșecurile
altora, dar în cazul ăsta, dacă
judecătorul Beaulieu a dorit să-și facă publicitate în fața
presei, anunțând arestarea “căpcăunului din pădurea Boulogne”,
reușise.
Erau orele nouăsprezece și trecuseră deja trei ore de când un
alergător descoperise corpul lui Bernadette Rivière, schingiuit de
nu se știe ce instrument barbar.
Încă de la ora cinci după-amiază jurnaliștii de la toate
posturile de radio nu s-au reținut să persifleze într-o manieră
deloc caritabilă “loviturile de fileu” ale judecătorului Beaulieu.
Dar ceea ce-l agasa și mai mult pe Boris era că ei, polițiștii,
erau vârâți în egală măsură în aceeași oală, cu toate că încă de la
bun început avuseseră îndoieli în privința culpabilității lui
Francis Clair.
Judecătorul Beaulieu se aplecă înspre cei trei bărbați din fața
lui, pocnind nervos pe birou cu stiloul Dupont.
— Domnilor, zise el cu o voce neutră, mi se pare că ați făcut
dovada'unei mici precipitări în această afacere. Nu trebuie să vă
mai spun că sunt puțin nemulțumit.
Charlie Badolini își îndesă în gură guma de mestecat fără
zahăr.
— Domnule judecător, zise el stăpânindu-se cu greu, Vă fac
observația că dumneavoastră v-ați asumat responsabilitatea să-l
inculpați pe Francis Clair și, pe deasupra, să anunțați asta în
toată presa.
Judecătorul Beaulieu se domoli și surâse abia vizibil:
— Nu neg, comisăre, și n-am intenția să fug de
responsabilități. Dar asta nu ne împiedică să vedem cum reglăm
situația. Atunci vă întreb: ce vă gândiți să faceți acum?
Boris își adună picioarele și se ridică brusc:
— Ceea ce am făcut până în acest moment, domnule
judecător. Hărțuim asasinul.
Simți privirea judecătorului ațintită asupra lui:
 — Vreau să spun pe adevăratul asasin.
— Oricum, Boris, l-ai luat cam tare pe judecător!
— Ș tiu, dar nu m-am putut abține. Ai văzut cum a încercat să
ne pună în cârcă faptul că suntem ipocriți? Nu trebuia să
exagereze!
Boris se așeză din nou în fața ordinatorului. Era aproape nouă
seara și nu se putea hotărî să plece din birou.
Adevărul trebuia să fie ascuns în vreo parte din datele pe care
le furnizase computerului. Dar unde oare se ascundeau ele?
— Avem ceva în plus despre această Bernadette Rivière?
întrebă Aimé care relua pentru a suta oară dosarele celorlalte
fete omorâte.
Boris își șterse fruntea cu un gest automat:
— Nu, din nefericire. Corpul ei a ajuns la Institutul Medico-
legal la orele șaptesprezece și jumătate și autopsia nu va avea loc
decât mâine dimineață, la prima oră.
— Mă întreb oare cu ce fel de unealtă de grădinărit a putut s-o
aducă în starea asta, suspină Aimé care privea fotografiile
cadavrului desfigurat, evaluând locurile vătămate ale fetei ucise.
— în orice caz, nu cu vreuna din cele care îi aparțin lui Francis
Clair, replică Boris amărât. ~
Se concentré din nou asupra ecranului. în afară de zgomotul
circulației de pe șoseaua Saint-Michel, liniștea se așternuse în
biroul lor. Charlie Badolini plecase pe la orele douăzeci: '
— Bineînțeles că o să mă sunați la orice oră dacă aveți noutăți,
ținu el să le precizeze.
Boris îl privi cum pleacă, surâzând:

— Nu vă uitați guma de mestecat, șefu’l

Badolini plecă bombănind.
Boris, cu mânecile cămășii suflecate, bătea cu degetul în colțul
biroului:
— Bine, Mémé, vom relua totul de la zero. Mai întâi vârsta lor.
Pentru a suta oară, făcu să apară pe ecran datele de naștere
ale lui Cristelle Pierre, Michèle Gallot, Marie- Thérèse Ventre și
Maria Joao Ferreira.
Toate aveau între douăzeci și treizeci de ani.
Boris oftă: era cazul a cel puțin optzeci la sută din
prostituatele din pădure, femei și travestiți confundați. Asta nu
era edificator.
Soneria telefonului îi făcu să tresară. Aimé ridică receptorul și
îl întinse imediat lui Boris.
— E pentru tine, zise el punând mâna pe receptor ca să nu fie
auzit. E de la comisariatul 12.
Boris suspină plictisit. Ș tia foarte bine despre ce era vorba. De
când îl scoseseră dintre hârtii ca să-l pună din nou pe teren,
inspectorul Henri nu avea deloc astâmpăr:
— Alo! Tu ești, fiule? Atunci, mai ai de umblat din cauza mea,
nu?
— Da, zise Boris, dar n-are importanță...
— Pe naiba! Sunt sigur de ceea ce ți-am spus, cre- de-mă:
tunisienii sunt cei care sunt de vină. Sunt sigur că ei sunt cei
care le-au căsăpit pe parașutele alea. Mai caută, fiul meu, și o să-
mi mulțumești mai târziu! Ș i dacă ai nevoie de-o mână de ajutor,
să nu cumva să eziți, bine?
Boris puse receptorul în furcă. Ultimul lucru de care avea
nevoie era o mână de ajutor din partea inspectorului Henri care
nu avea decât o singură idee în cap: să interogheze tunisienii la
foc automat. Cu “picătura chinezească”, după cum spusese chiar
el însuși.

— în fine, zise Aimé scoțându-și nasul din dosare, singurul

punct comun al acelor fete e că sunt prostituate și că lucrează în
pădure.
Boris își aprinse o Gallia și suflă fumul spre tavan:
— Just, Mémé, ăsta e singurul punct de sprijin.
— Nu dispera, bodogăni Aimé răsucindu-și mustața.
— Nu înțeleg sub nici o formă de ce criminalul operează
întotdeauna în pădure, unde riscă să fie descoperit, cu toți
curcanii care patrulează în fiecare noapte pe acolo. La urma
urmei, ar fi putut foarte bine să schimbe cartierul, nu?
El și Aimé rămaseră câteva minute tăcuți, pierduți fiecare în
gândurile lui.
Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât Boris își spunea că
criminalul trebuia să aibă vreo legătură oarecare cu pădurea
Boulogne. Dar care?
Ceea' ce voia cu orice preț să descopere, și cât mai repede.
Adică înaintea uhei alte crime.
Capitolul XVIII
Mașinile se încrucișaseră, încetiniseră, plecaseră din nou,
umpluseră pădurea Boulogne cu zbârnâitul lor neîncetat.
Ca în fiecare noapte.
Numai că în noaptea aceasta de joi spre vineri, doar mașinile
de poliție erau acolo ca să brăzdeze aleile și șoselele pădurii.
Terorizate de anunțul morții lui Bernadette Rivière, după ce-l
crezuseră pe criminal după gratii, prostituatele părăsiseră
aproape toate locul lor de muncă obișnuit.
Încă de la orele nouă ale serii, clienții, voyoriștii și obsedații de
toate felurile începuseră să invadeze pădurea. Dar își dădură
imediat seama că numărul curcanilor și cel al prostituatelor era
invers proporțional cu cel obișnuit și, prudenți, făcură stânga
împrejur.
Așa că la orele douăzeci și trei nu rămăseseră decât polițiștii,
îmbrăcați în uniformă sau în civil, să bântuie pădurea.
Motiv să arate opiniei publice că puterea luase lucrurile în
mână, un comunicat emis de prefectura de poliție ajunsese la
orele douăzeci în toate sălile de redacție: domnul Prefect de
poliție se va deplasa în persoană la fața locului pentru a dirija
operațiunile.
Ș tirea nu l-a prea emoționat pe Boris:
— Praf în ochi, îi spuse el lui Aimé. Trebuie asigurați oamenii
cumsecade, cei care, din păcate, nu se duc în pădure noaptea.
 — Ș i, după părerea mea, criminalul nu se va duce nici atât,
zise Aimé debusolat. Cu toți curcanii ăștia care patrulează peste
tot, ar fi sinucidere curată din partea lui.
— Sau nebunie, replică Boris. Și e suficient să arunci o
singură privire peste fotografiile lui Bernadette Rivière să fii sigur
că individul ăsta e bolnav.
— Un bolnav diabolic, în orice caz. Bine, ce-ar trebui să facem
acum?
Boris închise ordinatorul și suspină:
— Din păcate nu prea putem face nimic. Doar să așteptăm.
Du-te acasă, Mémé, și încearcă să dormi.
— Și tu?
— Eu voi merge să fac o tură prin pădure să văd dacă totul e
în ordine și apoi voi merge să trag un pui de somn la Ghislaine...
Cu condiția să mă lase să dormi
Boris se ridică și-și luă bluzonul de pe cuier:
— Hai, vino, o să te las acasă în drum. Nu e un ocol prea
mare.
O oră mai târziu își parca mașina de serviciu pe bulevardul
Sablons din Neuilly, la vreo cincizeci de metri de locuința lui
Ghislaine.
Se opri în fața grilajului din fața locuinței ei. Totul era calm, în
afară de huruitul intermitent al camioanelor care se auzea de pe
bulevardul Charles-de-Gaulle din direcția Défense.
Sufla un vânt ușor ca o briză de primăvară.
Boris sună la interfon spunându-și că această liniște era
înșelătoare: la câteva sute de metri distanță, zeci de polițiști
patrulau în toate sensurile pentru a încerca să dea peste un
criminal nebun, care putea să fie oricine, ascuns oriunde, gata
să atace din nou.
Ghislaine îi deschise ușa într-un neglijeu din dantelă neagră
decoltat în față și crăpat în partea stângă până la talie.
 — Intră, dragul meu, zise ea cu o voce caldă și catifelată.
O voce care se dovedi suficientă pentru Boris ca să-l facă să
uite de grijile lui și de oboseală.
Ghislaine reglase intensitatea celor două lămpi cu halogen la
minimum și lumina dulce dădea imensei încăperi contururi
imprecise.
Boris își dezbrăcă bluzonul și se lăsă să cadă pe canapeaua
moale, crem, din piele.
— Pari foarte obosit, remarcă Ghislaine, ocupată să pună două
doze de whisky Glennfidish în pahare de cristal de Baccarat.
— Ț ine, zise ea, făcând să sune bucățile de gheață de marginile
paharului, bea asta. O să-ți facă bine. Vrei să pun puțină
muzică?
Boris răsuflă adânc. Se simțea deja bine.
— Da, zise el, dar ceva foarte frumos și foarte liniștit. Contra
ororilor de care am parte în aceste zile.
Ghislaine îl sărută tandru în colțul buzelor.
— Armani bărbătesc, zise Boris respirând parfumul ușor
piperat.
— Ai ghicit! răspunse Ghislaine îndreptându-se înspre
combina muzicală. Uite, cred că asta va merge de minune. O să
vedem dacă ești la fel de înzestrat pentru muzică în felul în care
ești pentru parfumuri.
Primele note muzicale umplură spațiul cu o prezență
uimitoare, ca și cum pianistul s-ar fi aflat în mijlocul încăperii.
— Atunci? întrebă Ghislaine surâzătoare.
— Aș spune că sunt Variațiuni Goldberg de Bach.
— Bravo! Și cântate de cine?
Boris făcu o grimasă decepționată:
— Aici recunosc că m-am blocat.

— Glenn Gould, anunță Ghislaine cuibărindu-se la pieptul lui.

Hai, destinde-te și savurează...
Dar Boris nu asculta decât cu o ureche distrată, deoarece
Ghislaine, atunci când se așezase lângă el, își descoperise în
întregime piciorul drept, până la nivelul blăniței ei blonde.
Boris îi puse mâna pe genunchiul rotund și bronzat și urcă
ușor, făcând-o pe Ghislaine să fie străbătută de un ușor fior și își
înfundă fața la gâtul lui, murmurând:
— Credeam că ești obosit...
— Ș tii foarte bine că tu ești cel mai bun remediu al meu,
replică Boris continuându-și mângâierile.
Ajunse la înălțimea coapselor fine când pagerul începu să sune
din buzunarul de la bluzon.
Ghislaine înțepeni:
— în mod sigur, zise ea puțin ironică, acest truc e ideal ca să
rămâi cast.
Boris se ridică dintr-un salt și deblocă pagerul înainte să se
așeze în fața telefonului. Formă codul lui de acces și imediat
pătrunse în interiorul listei.
Mesajul care defila pe ecran era de la Fanfan, căruia îi dăduse
codul lui secret.
— Sună-mă urgent, îmi lipsești, citi Ghislaine cu voce tare din
spatele lui Boris. După câte văd eu, domnul Seducător face încă
ravagii!
Boris tăie contactul pagerului și o îmbrățișă pe Ghislaine care
se lipi de el:
— Poate că vom putea face ca și cum acest blestemat de bip ar
fi în pană, sugeră el mângâind crupa de-a lungul țesăturii fine a
neglijeului ei.
— E rezonabil? întrebă Ghislaine împingându-și vintrea către
pantalonii lui Boris.
— Rezonabil, rezonabil, bombăni el strecurându-și
mâna în deschizătura dintre picioare. Pentru astăzi am fost
suficient de rezonabil.
Louis-Marie Enault înaintă înspre grupul de polițiști care
stăteau aproape de pavilionul Armenonville unde, în fiecare
sâmbătă, încă veneau cupluri să se căsătorească în rochii albe și
în fracuri.
În mod excepțional, inginerul nu-și îmbrăcase combinezonul.
Se simțea obosit. Incapabil să-și închidă ochii noaptea, nu
încetase să se gândească la corpul măcinat al ultimei sale
victime. Cel descoperit după-amiază.
Grupul de polițiști se despărți ca să-i facă loc să treacă. în
mijlocul cercului format de ei, Prefectul de poliție răspundea
întrebărilor a patru jurnaliști care își petrecuseră și ei noaptea în
pădure ca să înțeleagă modul în care erau conduse operațiunile.
Prefectul, un bărbat la vreo cincizeci și cinci de ani, cu
tâmplele argintii și cu nasul coroiat, avea fața trasă. Nu era
obișnuit să-și petreacă nopțile bătând aleile din pădurea
Boulogne.
— După cum ați putut constata împreună cu mine, domnilor,
avem situația sub control.
— Situația poate, dar nu și criminalul!
Prefectul îi aruncă o privire săgetătoare jurnalistului de la
Cotidianul de Paris, o rusoaică micuță, de vreo douăzeci și cinci
de ani, cu fața plină de pistrui.
— Domnișoară, zise el încercând să pară amabil, ar fi fost prea
frumos dacă acest turbat ar fi venit să se arunce pe vreuna din
fetele noastre încă de noaptea trecută. Dar ochiurile acestui fileu,
ați văzut ca și mine, sunt foarte strânse și, mai devreme sau mai
târziu, se va prinde în ele. E doar o problemă de zile.

— Cu condiția ca de data asta să-l arestați pe cel adevărat,

concluzionă jurnalista care voia să aibă ultimul cuvânt. «
Prefectul îi întoarse spatele, incapabil să-și mai ascundă faptul
că îl agasa.
Îl zări pe Louis-Marie Enault care aștepta răbdător sfârșitul
acestei mini conferințe de presă. înaintă înspre el cu mâna
întinsă:
— Ah, domnule inginer, iată-vă! exclamă el. Vă vom elibera
terenul în câteva minute.
 Apoi strânse mâna moale și transpirată a lui Louis- Marie
Enault.
— între noi fie vorba, continuă el, nu cred că veți avea mult de
lucru astăzi: “ele" nu prea au fost multe la treabă în noaptea
asta.
Louis-Marie Enault se înclină fără să răspundă.
Nu prea multe... Louis-Marie Enault își reprimă un surâs de
milă; Ce știa el? Ș i chiar dacă prostituatele erau efectiv mai
puține decât în celelalte nopți, ce se schimba cu asta?
Atâta timp cât rămâneau zece, atâta timp cât rămânea una,
misiunea cu care era învestit trebuia continuată.
Trebuia să elimine Răul. Complet. Fără reminiscențe. Ce,,
Sfântul Mihail fusese preocupat să știe dacă era mai mult sau
mai puțin rău decât înainte? Bineînțeles că nu. Tăia cu sabia
lovind la întâmplare până când Binele triumfa.
Ș i exact la fel trebuia să facă și el, Louis-Marie Enault, cu
aceeași fermitate.
Nu prea multe... Louis-Marie Enault privi lung spre prefectul
de poliție care nu-l mai băga în seamă întorcân- du-se să
vorbească cu jurnaliștii.
Bineînțeles că ele nu fuseseră numeroase astăzi. Dar
el știa unde să le găsească pe retardatele care îi seduceau pe
oamenii lui ca să-i atragă în capcanele lor scârboase. .
Ș i nu putea să le lase să facă asta.
Profitând de faptul că nimeni nu-l băga în seamă, Louis-Marie
Enault înconjură pavilionul Armenonville și se îndreptă spre
Micul Lac.
Acolo unde era sigur că le va găsi.
Boris se întoarse cu spatele, cu infinite precauții, grijuliu ca să
n-o trezească pe Ghislaine.
Era ora cinci dimineața și ea dormea de mai puțin de o oră.
După mesajul primit de la Fanfan, ea făcuse tot posibilul ca
să-l împiedice pe Boris să telefoneze acestei rivale pe care nu o
cunoștea.
 Dezlănțuită.
Timp de ore întregi, Boris avusese impresia că fusese victima
unei furii erotice inepuizabile.
O victimă de bunăvoie, evident.
Ghislaine câștigase: Boris uitase de apelul lui Fanfan și nu îi
mai telefonase.
Dar, de îndată ce Ghislaine adormise, lucrurile se schimbară.
Instinctul lui de vânător reieșea din adâncuri.
Ora cinci dimineața era ora la care soseau muncitorii de la
curățenie. Adică polițiștii împrăștiați în toată pădurea părăseau
câmpul și plecau.
Cu coada între picioare.
O dată în plus.
Boris se dădu jos din patul cu cearceafuri boțite reținându-și
răsuflarea. Dacă Ghislaine îl auzea că se ridică, ar fi fost în stare,
în ciuda oboselii, să-l facă să uite din nou de toate.

Or, el trebuia să o sune pe Fanfan. Chiar dacă exista o șansă

dintr-o sută ca ea să-i poată fi utilă.
Boris se îmbrăcă în liniște și ieși pe furiș, ca pisica pe urmele
șoricelului.
Aerul rece al dimineții îi puse ideile la locul lor. Se îndreptă
spre cabina telefonică pe care o reperase la intersecția dintre
strada Orléans și bulevardul Charles- de-Gaulle.
Fanfan, care trebuie că dormea la ora asta în garsoniera ei de
pe strada Cadet, nu răspunse decât la cea de-a cincea sonerie.
Scoase o exclamație de fericire recunoscându-i vocea lui Boris.
— Ești rău, îi reproșă ea cu vocea îmbufnată, am crezut că m-
ai uitat deja.
— Cum aș fi putut să te uit după toate câte s-au întâmplat
între noi doi? răspunse Boris foarte diplomat. Ce voiai să-mi
spui?
— Că mi-e dor de tine, de imensul tău..., răspunse ea râzând,
fără să pronunțe fraza până la capăt.
 Lăsă să treacă două-trei secunde de liniște, după care reluă cu
o voce gravă:
— Dar nu pentru asta te-am sunat. E vorba despre ceva ce mi-
am amintit. E un detaliu, dar poate că te interesează.
— Spune-I repede, zise Boris alertat imediat.
Fanfan ezită:
— Prefer să nu vorbim prin telefon, sfârși ea să-l anunțe. Te-ar
mira dacă ți-aș cere să treci pe la mine?
— Ajung imediat, zise Boris reproșându-și că nu o căutase mai
devreme.
— Locuiesc la numărul 69, preciză ea. La etajul trei. E numele
meu scris pe ușă.
Boris puse receptorul în furcă și se îndreptă spre
mașină. Ceva îi spunea că Fanfan îi va aduce noutăți
interesante.
Oricum, nu avea nimic altceva de ce să se lege în anchetă.
Demară în trombă și se îndreptă spre ieșirea Maillot pentru a
ajunge la periferie. La această oră, pe aici era încă drumul cel
mai rapid pentru a ajunge pe strada Cadet, trecând prin ieșirea
Villette.
În zona ieșirii Saint-Ouen, declanșă flașul unui radar. Ridică
instinctiv piciorul, dar imediat zdrobi pedala de accelerație la loc,
expunându-se ca un idiot.
Zece minute mai târziu ajunsese pe strada Cadet din spatele
Gării de Est.
Înjură camionul de curățători care bloca strada, spunându-și
că poate chiar în acel moment, în pădure, alți curățători erau, de
asemenea, pe punctul de a-și începe munca.
Își parcă mașina ca naiba, jumătate pe trotuar, jumătate pe
șosea.
Fanfan îi deschise ușa îmbrăcată într-un chilot minuscul bleu-
ciel și un tricou mulat care îi acoperea cu greu pieptul opulent.
Se îndreptă în brațele lui și se lipi cu toată forța de el:
— Boris, iubitule, mi-ai lipsit atât de mult. Cred că m-am
îndrăgostit de tine. Spune-mi că mă iubești!
Fata ridică spre el niște ochi de câine fidel plin de adorație față
de stăpânul lui.
Boris își spuse că i-ar fi fost suficient un cuvânt pentru a-l
înlocui pe Francis Clair și ca Fanfan să se prostitueze pentru el.
Numai că era un obstacol de netrecut: era complet
incoruptibil. Și, în plus, banii nu îl interesau deloc.
— Iubitul meu, am nevoie de tine, repetă Fanfan atârnată de
gâtul lui.

Ca să dea și mai mult sens cuvintelor ei, fata îi desfăcu șlițul și

începu să-l maseze ușor.
Dar lui Boris nu-i stătea nici mintea, nici sufletul la prostioare.
Imediat ce plecase din Neuilly și pe măsură ce conducea prin
Parisul adormit, un presentiment rău îi încolțise pe dinăuntru. Și
acest gen de presentiment rareori îl înșela.
O îndepărtă pe Fanfan de el.
— Spune-mi ce voiai să mă anunți, ordonă el cu o voce calmă
pentru a nu risca să o blocheze pe Fanfan.
Ea își trecu mâna prin părul brunet.
— Uf, știi, de fapt nu e cine știe ce, zise ea nesigură. De fapt a
fost mai degrabă un pretext ca să te fac să vii să mă vezi!
— Spune-mi, oricum, insistă Boris care își stăpânea cu greu
nerăbdarea.
— Uite despre ce e vorba. E legat de fata aia care a fost găsită
ieri moartă. Bernadette Rivière.
— Da, și?
— Ea venise acum vreo șase luni la Ivry. Peștele ei a adus-o la
Francis pentru că i se părea că nu este suficient de docilă.
Boris ardea prin interior. Ar fi vrut să-i smulgă cuvintele din
gură cât mai repede.
— Mai erau încă două fete cu ea. Prietene. Ele o strigau
“Benne Adette”, ca să râdă de ea. Asta m-a intrigat foarte tare și
mi-a venit să le întreb ce voiau să spună prin asta. Ele mi-au
explicat că o porecliseră astfel pentru că, contrar majorității
fetelor care munceau în pădure, ea nu respecta sub nici o formă
consemnele.
— Ce vrea să însemne asta?
— Că rămânea după sosirea curățătorilor de gunoaie ca să-și
mai facă două, trei sute de biștari înainte să
plece acasă. Asta însemna în fiecare zi două, trei sute de franci
în plus, ceea ce nu era rău deloc, nu?
Boris n-o mai ascultă.
Imediat începură să i se aprindă toate beculețele roșii în cap,
creierul lui începând să se învârtească cu două mii de ture pe
minut.
Reușise să înțeleagă totul într-o fracțiune de secundă. Să
înțeleagă că, încă de la început, toți se înșelaseră evacuând
pădurea la sosirea serviciului de curățenie. •
Dacă era câte o fată care rămânea după, asta nu putea să
însemne decât un singur lucru: că criminalul era chiar unul
dintre însărcinați! cu curățirea gunoaielor.
Boris revăzu instrumentele de grădinărit și de curățenie cum
se învârteau în cuva mare plină de detergent.
Asta era soluția. Totul coincidea. Fetele nu fuseseră omorâte la
sfârșitul nopții, după cum se gândise el tot timpul, ci la începutul
dimineții. Evident, eroarea era de înțeles, mai ales că nici o
autopsie nu e capabilă să determine momentul morții după ce
trecuseră două ore.
O dădu la o parte pe Fanfan care rămase interzisă, și se
năpusti spre telefon. Formă numărul din memorie.
“Mai repede, mai repede, mai repede!” zise el printre dinți, cu
fălcile încleștate.
In sfârșit răspunse, iar la celălalt capăt al firului recunoscu
imediat vocea răgușită de fumat a șefului lui:
— Șefu’? Sunt dezolat că a trebuit să vă trezesc la ora asta. Am
găsit răspunsul. Trebuie imediat să-l sunați pe responsabilul
serviciului de securitate și să îi transmiteți să continue
patrularea în pădurea Boulogne.
— Dar de ce? întrebă Badolini somnoros. E ora cinci și un
sfert, ora la care serviciul de curățenie tocmai trebuie să
sosească. •

— Tocmai de aceea, șefu’! strigă Boris. Chiar unul dintre ei

este cel care le-a omorât pe acele fete. Sunt absolut sigur. Ș i
trebuie acționat foarte repede, dacă nu vrem să ne trezim pe cap
cu o a șasea victimă.
Badolini reacționă pe sfert:
— O.K., Boris, O să fac tot ceea ce e necesar. Voi năpustiți-vă
acolo ca să evitați ce-i mai rău. Dacă mai este posibil.
Boris nu-și lăsă timp nici măcar să-și ia la revedere de la
Fanfan. Năvăli în fugă pe scările imobilului și se năpusti în
mașina de serviciu Renault 11.
Odată ajuns la periferie, cu pedala accelerației la podea,
deschise stația de bord pentru a-i apela pe Rabert și Tarbet care
se aflaseră în pădure tot timpul în ultimele ore.
— Rabert? Aici Boris. Unde sunteți? Pavilionul Armenonville,
da, știu unde este. Prefectul mai este încă acolo? Nu, nici o
problemă, ajung acolo în cinci minute.
Boris părăsi periferia pe la ieșirea Dauphine și se îndreptă spre
pădure din direcția Saint-Cloud.
Opri cu un scârțâit puternic de frâne și sări din mașină sub
privirea suspicioasă a polițiștilor care îl înconjurau pe prefectul
care stăteau încă de vorbă cu jurnaliștii.
Se îndreptă direct spre ei:
— Unde e responsabilul cu curățenia? strigă el. Trebuie să-l
avertizăm de urgență că unul dintre oamenii lui este, fără
îndoială, asasinul! -
Prefectul îl scrută cu o privire întrebătoare:
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu știu unde a plecat l-am
strâns mâna acum câteva minute, dar se pare că a dispărut.
Unul dintre polițiștii îmbrăcați în civil îl bătu pe umăr pe Boris:
 — L-am văzut plecând într-acolo, zise el arătând
aleea strâmtă și sinuoasă care ducea spre pavilionul
Armenonville.
Boris plecă imediat în direcția arătată. Era absolut necesar să-
l prevină pe inginerul Enault să fie cu ochii în patru.
În clipa următoare rămase încremenit.
Acolo, în tufele dese, la câțiva metri în dreapta lui, auzise un
foșnet de frunze mult prea puternic pentru a fi produs de briza
dimineții.
Părăsi aleea și se apropie atent să nu strivească crengile
uscate sub pașii lui.
Alarmă falsă: nu era decât unul dintre angajații de la curățenie
care-și făcea o felație cu o prostituată ce stătea în genunchi în
fața lui.
Lângă ei, un alt angajat se masturba așteptându-și rândul
liniștit.
Boris dădu să se îndepărteze discret, când brusc privirea îi
rămase încremenită.
În tufișul aflat chiar în fața lui, de cealaltă parte a prostituatei
și a celor doi muncitori, zări o pereche de ochi.
Ochi ficși, lucitori, care observau scena fără să piardă vreo
mișcare.
Cu toți mușchii încordați, Boris se retrase, centimetru cu
centimetru, cu prudența unei fiare aflată la pândă.
Ceva îi spunea că acea privire...
Înconjură arborele masiv ca să-l surprindă pe necunoscut din
spate.
Nu erau mai mult de șase sau șapte metri între cei doi. Un
bărbat scund, îmbrăcat într-un costum sobru de zi.
Dar detaliul pe care îl remarcase imediat Boris apropiindu-se
de el, era cuțitul pe care-l. ținea în mâna dreaptă. O unealtă de
grădinărit.

Boris își scoase revolverul RMR Special Police din tocul prins la
centură și trase piedica. Celălalt, fascinat de spectacolul
prostituatei care îi sugea alternativ pe cei doi bărbați aflați în fața
ei, nu îl auzi că se apropie de el.
Când fu la doar trei metri de el, Boris îndreptă arma spre el.
— Ridică mâinile încet, zise el cu o voce perfect calmă, și
întoarce-te! -
Bărbatul tresări surprins.
Rămase o clipă inert, apoi se întoarse ușor.
Ochii lui Boris se căscară dintr-o dată: se aștepta la orice,
numai să se găsească față în față cu Louis-Marie Enault,
responsabilul cu întreținerea pădurii Boulogne, căruia îi
strânsese mâna acum patru zile, nu.
Văzându-I pe Boris că se apropie, cu revolverul în mână, i se
încovoiară umerii. Nu schiță nici o mișcare ca să scape.
Boris îl percheziționă ușor și îi confiscă pistolul ascuns după
centura pantalonilor.
Îl recunoscu imediat: un Smith & Wesson “622 target" de
calibru 11,43 mm, același cu care fuseseră omorâte primele
patru prostituate.
Îl prinse ferm pe inginer de braț și îl trase. Dar cu câteva
lacrimi în colțul ochilor, Louis-Marie Enault rezistă și îi arătă
spre prostituata care continua să sugă cele două sexuri
îndreptate înspre gura ei.
— Priviți, domnule inspector. Priviți porcăria asta pe care mi-
au făcut-o. Credeți că pot să-i las să facă asta?
Își înghiți! un sughiț:
— Nimeni n-a vrut să mă asculte, domnule inspector. Știți câte
scrisori am scris eu timp de doi ani autorităților ca să fie atente?
O mie cinci sute, domnule inspector, o mie cinci sute! Ei bine, n-
am primit nici măcar un singur răspuns.

Boris îl trase din nou spre aleea strâmtă. De data asta nu mai
opuse rezistență.
— A trebuit să fac dreptate eu însumi, continuă el ca pentru
sine. Trebuie să existe cineva care să salveze lumea, nu credeți?
. Boris păstra tăcerea. Ce-ar fi putut răspunde la o astfel de
întrebare? înțelesese că Louis-Marie Enault, sub fața lui rigidă,
era un biet individ, nimic mai mult dècât un biet individ pierdut
într-o lume care nu-l înțelegea.
Ș i teama pe care o avea față de această lume îl transformase
într-o bestie sălbatică.
Acum, Louis-Marie Enault nu mai zicea nimic și se lăsa târât
ca un robot.
Ajunseră aproape de pavilionul Armenonville unde prefectul,
de îndată ce-i zărise, înaintă înspre ei.
— Domnule inginer, zise el cu o voce neliniștită, ce s-a
întâmplat cu dumneavoastră? Sunteți rănit. Doriți să chemăm o
ambulanță?
Boris îl privea cu un surâs șters:
— Nu o ambulanță, domnule prefect, ci o mașină de poliție.
Acesta e criminalul din pădurea Boulogne.
Imediat polițiștii puseră mâna pe inginerul care se lăsă prins
fără nici un fel de reacție, în timp ce blițurile aparatelor de
fotografiat ale jurnaliștilor sclipeau într-un ritm amețitor.
Micuța rusoaică de la Cotidianul de Paris se plantă în fața lui
Boris cu reportofonul în mână.
— Sunteți bine, inspectare Corentin, nu-i așa? întrebă ea cu
un surâs cuceritor. Acceptați să-mi acordați un interviu în
exclusivitate?
Boris îi surâse și își trecu mâna prin păr:

— Eventual, domnișoară, dar mai târziu. Pentru moment am

ceva mult mai urgent de făcut.
Jurnalista îl privi cucerită:
— Ah, da? Și ce anume aveți de făcut?
Boris își reprimă un căscat:
— Să dorm, domnișoară, pur și simplu să dorm!
Capitolul XIX
 Charlie Badolini ridică cupa de șampanie:
— Domnilor, de această dată suntem siguri de lovitura
noastră: adevăratul criminal. în cinstea voastră!
Boris și Aimé își ridicară paharele lor de șampanie la unison.
Erau orele nouăsprezece și nu se vorbea decât despre ei, atât
la radio cât și la televizor.
Atunci când judecătorul anunțase că-l prinsese pe adevăratul
criminal din pădurea Boulogne, câteva rânjete s-au făcut auzite
din rândul jurnaliștilor prezenți la conferința de presă.
Dar judecătorul îi făcu rapid să tacă:
— Omul a recunoscut totul acum aproape o oră.
Badolini își scoase un pachet de țigarete Celtiques din
buzunarul de la vestă, și extrase o țigaretă.
— Ei bine, șefu’, făcu Boris o remarcă, credeam că v-ați lăsat
de fumat definitiv.
Badolini ridică din umeri:
— Uf! Căutam un mijloc să sărbătoresc succesul vostru și mi-
am spus că ăsta ar fi unul bun.
Apoi redeveni serios: •
— Ciudat personaj Louis-Marie Enault ăsta, din toate punctele
de vedere... Familie excelentă, student strălucit, o căsătorie
reușită, copii la fel. Traiectorie fără pic de probleme. Și, dintr-o
dată, iată-l că derapează și că devine un nebun furios. Cum vă
explicați voi asta?

Boris așeză cupa goală pe colțul biroului lui Charlie Badolini:

— Oare putem ști ce se întâmplă în capul unui bărbat? Enault
era un om slab, după cum am putut observa și la interogatoriu.
Poate că faptul că se afla mereu în preajma prostituatelor, în
fiecare dimineață, combinat cu educația lui puritană care îl
împiedica să aibă de-a face cu ele, i-a provocat un declic care i-a
dat totul peste cap. Puțin câte puțin, a ajuns să se creadă un
justițiar. Justițiarul din pădurea Boulogne. în sfârșit, a fost
anunțată soția lui?
 — Cred că judecătorul Beaulieu se ocupa de asta personal,
interveni Aimé.
Boris surâse fără chef:
— Presupun că a primit asta cu multă demnitate, cum se
procedează în mediul lor.
— Am văzut-o când a ajuns la Palatul de Justiție, zise Badolini
rezervându-și o cupă de cristal- Roederer. E o femeie foarte
frumoasă. Foarte clasică.
— Bine, nu vreau să fac pe ursuzul, zise Aimé, dar m-aș simți
mai bine găsind-o acasă pe soția meal
Boris îl privi surâzând:
— A, tu nu prețuiești fericirea de a avea o soție fidelă și
drăgăstoasă care te așteaptă acasă.
Aimé se întoarse spre el ușor neliniștit:
. — Ce, tu ai vrea o ușuratică? Vrei să vii să cinezi la noi
acasă? Să știi că nu e prea complicat: îi dau un telefon lui
Jeanette și îi spun să pună un tacâm în plus.
Boris râdea cu toată fața:
— Ești drăguț, Mémé, că te preocupă moralul meu! Dar îți
mulțumesc: totul merge bine acum. Mai ales după ce am reușit
să punem mâna pe turbatul ăla- Voi putea în sfârșit să-mi petrec
o seară liniștită cu Ghislaine fără să fiu deranjat de satanicul ăla
de pager malefic. Am început să am dese “coitus interruptus”!

Badolini tuși ca să atragă atenția asupra lui:

— Domnilor, vă puteți petrece seara după bunul plac. Mă
gândesc că meritați din plin puțin repaus.
Imediat Aimé se îndreptă în fotoliul său, cu ochii sclipind de
încântare:
— Asta ar vrea să însemne că ne putem lua o vacanță, șefu’?
întrebă el plin de speranță.
— Să nu exagerăm, inspectare principal Brichot, zise Badolini
cu o voce fals severă. Am vrut să spun că aveți dreptul la
patruzeci și opt de ore de odihnă. Adică la week-end-ul vostru.
 Aimé suspină:
— Presupun că e mai bine decât nimic. Oricum, luni va trebui
să ne izbim inevitabil de hârțogăraiele administrative.
Se ridică în același timp cu Boris și plecară împreună de pe
cheiul Orfèvres, de la numărul 36.
— Vezi tu, zise Aimé în timp ce traversau Sena, ceea ce mă
demoralizează, de fiecare dată când băgăm un dezaxat la
răcoare, este că mă gândesc că sunt sute de alții care așteaptă
ocazia ca să se vâre în gura lupului.
Boris îl lovi prietenește pe umăr:
— Ș tiu, Mémé. Asta e. Ș i nu cred că se va schimba vreodată.
Ceea ce trebuie spus aici, este că cel pe care tocmai l-am arestat
nu va mai omorî, chiar dacă și-ar dori să continue. Deci am
salvat viețile multor femei.
Boris își-oferi surâsul unei blonde în pantaloni scurți:
— Da, prietene, femei, cu cât sunt mai multe, cu atât sunt mai
fericit!
Redactor. Maria Cap
Tehnoredactare computerizată: Càtàina Radu