Instrumente de percuție

Chiar dacă nu știți nimic despre muzica clasică, puteți fi siguri că știți câte ceva despre
percuție: este imposibil să nu fi văzut un set de tobe, să nu fi auzit un trianglu sau să nu știți cum
arată un gong. După cum vedeți, instrumentele de percuție se deosebesc de alte categorii de
instrumente în primul rând prin diversitatea sonoră: deși instrumentele cu coarde, de exemplu,
depășesc numeric instrumentele de percuție dintr-o orchestră, în general există doar patru tipuri de
instrumente cu coarde într-o orchestră modernă – vioara, viola, violoncelul și contrabasul;
instrumentele de percuție? - timpani, trianglu, marimbafon, xilofon, tamburină, gong, tam-tam,
castaniete , glockenspiel și multe altele.
Vă întrebați, probabil, ‘cum se produc sunetele?’. Ei bine, instrumentele de percuție se
împart în două grupuri: cele care produc sunetul prin lovirea unei membrane (o suprafață de plastic
sau de piele, întinsă pe un cerc de metal), exemple fiind timpanul, tamburina sau toba– și cele care
produc sunete prin lovirea unor suprafețe solide, de obicei metal sau lemn; exemple aici sunt
gongul, castanietele sau marimbafonul.
O altă grupare se poate face după felul de sunet produs: există instrumente ce produc sunete
fixe, definite, pe care le-am putea folosi într-o melodie – marimbafon, timpan sau glockenspiel; în
cealaltă categorie se află instrumentele care produc sunete nedeterminate, pe care le-am putea
denumi zgomote sau, mai degrabă, efecte sonore: tam-tam, castaniete sau trianglu. Doar imaginația
muzicianului limitează efectele pe care le pot produce instrumentele de percuție; iată, însă, un
exemplu simpatic: pe un timpan se poate așeza un bol tibetan (un instrument de percuție,
asemănător cu un vas/bol/castron de metal), iar împreună, cele două instrumente vor produce un
sunet asemănător cu vocea unei balene.
Instrumentele de percuție diferă și în privința ambitusului dintre cel mai grav sunet și cel
mai acut sunet. Timpanul, de exemplu: cel mai grav sunet este re din octava mare (sau do din octava
mare), iar cel mai acut sunet este si din octava mică (sau do din octava centrală); * pe de altă parte,
xilofonul are de obicei un ambitus de 3 octave – de la do din octava mică, până la do din octava a
treia însă întidenrea lui poate varia de la cateva sunete, la o octava, maximul fiind de 4 octave. Un
mafimbafon se extinde de la 4 octave, la 4 octave si o terță, 5 octave și chiar mai nou 6 octave. Cel
mai folosit si popular in literatura contemporana pentru marimbă este marimbafonul de 5 octave de
la do din octava mare până la do din octava a treia. Diferența dintre cele doua instrumente este că
tastele marimbei sunt mai mari și mai late și se întind mai mult în registrul grav. Xilofonul are taste
mai mici și mai înguste care se extind spre registrul acut.
În orchestră veți putea vedea atât instrumente simple, precum tamburina (un cerc de lemn,
cu talgere mici încadrate în lemn și, deseori, cu o membrană de piele) sau chiar mai simplu,
trianglul (o bară de metal, în forma unui triunghi, care e lovită cu un băț de metal), cât și
instrumente complexe precum marimbafonul (două rânduri de plăci din lemn aranjate precum
tastele de la pian,pe un suport tot de lemn, iar sub fiecare placă se află câte un tub de rezonanță
confecționat din metal, pentru ca sunetul să se audă mai tare) sau timpanul (un bol mare din metal
adică un rezonator în formă de cilindru, cu piele întinsă peste capătul deschis; sunetul devine mai
înalt sau mai grav prin ajutorul unei pedale care întinde sau relaxează membrana de piele).
Cu siguranță ați văzut instrumente pentru care se folosesc baghete: marimbafonul, timpanul
sau gongul. Mingea/bila de la capătul baghetei face diferența, prin materialul din care e făcută;
poate fi vorba de fetru, lână, cauciuc sau burete, printre altele. Aceasta va face sunetul să fie mai
tare sau mai moale.
Instrumentele de percuție au un rol bine definit în orchestră. În general acestea produc
anumite secvențe ritmice, iar exemple foarte bune sunt: Bolero de Maurice Ravel și Capriciul
spaniol de Nikolai Rimski-Korsakov, unde compozitorul preia un ritm tradițional spaniol la
percuție.
Când mergeți la un concert de muzică clasică, intrumentele de percuție vor fi, de obicei, în
spatele orchestrei. Numărul acestora variază, nu este constant; el depinde de lucrare și de intențiile
compozitorului. Puteți asculta simfonii întregi în care percuția e reprezentată doar de timpani, însă
există și lucrări orchestrale în care instrumentele de percuție sunt centrul atenției.

________________________________________________________________________________
 * Marimbafonul și xilofonul sunt două instrumente foarte asemănătoare. Ambele au tastele
așezate la fel însa: tastele difera ca și grosime ( o marimbă are în general tastele mai late și
mai lungi decât xilofonul și o întindere mai mare în registrul grav- xilofonul merge mai mult
în acut; cu cât coboară mai mult în registrul grav, cu atât tastele sunt mai subțiri), la
marimbă se folosesc baghete ce in interior au o bila de plastic sau de lemn ce poate avea
diferite calități sonore ( tare, mediu-tare, moale) învelite în spire de lână, bumbac sau alte
tipuri de ațe, iar în funcție de tipul de bilă din interior și numărul de spire, bețele vor avea
anumite caracteristici (nu este indicat să se cânte cu bețe tari în bas deoarece tastele se pot
sparge); la xilofon se cantă cu baghete/bețe ce în vârf au o bila de lemn sau plastic care la
fel, pot fi mai dure sau mai moi, deoarece instrumentul favorizează acest lucru (tastele sunt
mai mici și mai groase, iar cu maniera de atac potrivită și o tehnică corectă, tastele nu se vor
tasa)