DOBROIU OVIDIU-MIHAI

GRUPA 8201

DIFERENȚA DINTRE STATUL PREMODERN ȘI CEL BIROCRATIC MODERN

Așa cum am observat, perspectiva lui Max Weber este construită la antipodul celei
durkheimiene, încercând o definiție a statului ce trimite la rezolvarea raporturilor conflictuale,
lucru care ne introduce direct în problema dominației și a ordinii politice: Statul este instituția
care deține monopolul asupra violenței legitime pe un teritoriu determinat.
Pentru statul premodern, agenții și personalul specializat care gestionează violența, funcționarii
aparatului administrativ sunt, în același timp, supușii regelui. Clientelismul este o primă
caracteristică a statului tradițional de tip patrimonial. O a doua caracteristică a statelor
premoderne ține de natura și substanța instituționalizării. Statul este în acest caz divizat în mai
multe centre de putere, cum a fost cazul statelor feudale, în care regele nu avea o Curte stabilă,
plimbându-se astfel de la un domeniu la altul. Cum seniorii vasali ai regelui dețineau armată
proprie și erau chemați să îl ajute pe rege în războaie, este clar că atributul monopolului statal
asupra violenței nu poate exista decât într-o formă difuză, așa cum remarca E.Gellner în Națiuni
șI naționalism (1981).
Statul premodern (patrimonial) este un stat în care separarea public/privat devine foarte
confuză. Nu este foarte clar ce aparține regelui din avuția unei națiuni, deși acțiunile
funcționarilor publici se fac „în numele regelui”, după cum tot astfel se justifică intervenția
aparatului represiv într-un caz sau altul. Încă mai mult, nu se știe nici suma sau cuantumul de
care poate dispune regele din finanțele publice. Statul premodern este insuficient legiferat,
justiția făcându-se în numele regelui. Statul premodern este insuficient instituționalizat, el fiind o
etapă tranzitorie către statul birocratic de tip modern.
Pentru Weber, birocrația reprezintă tipul pur de dominație legal-rațională. Prin ce se
caracterizează ea?
Este un mod de selecție a personalului fondat pe numire (nomination). Ea presupune o
disciplină administrativă care generează eficacitate, membrii ei fiind posesorii anumitor
competențe specifice locului în care lucrează (profesionalizare), eliminându-se astfel din selecție
practicile clienteliste sau alte privilegii anterioare.
Birocrația exclude aproprierea privată a bunurilor administrate. Dacă seniorii aveau drepturi
totale asupra supușilor șI puteau percepe orice impozit doreau, funcționarul statului modern are
un venit stabilit anterior și activează într-un spațiu public, net delimitat de spațiul privat propriu.
Promovarea se face pe bază de merit și experiență, apărând cariera de funcționar.
Introducerea funcționarilor într-o ierarhie. Libertatea personală sau auto-evaluarea dispare în
momentul programului de lucru, care are reguli proprii și reprezintă o putere publică cu rol
funcțional și de control asupra activității membrilor instituției.