DREPT PENAL.

PARTEA GENERALĂ

DR. CRISTINEL GHIGHECI

JUDECĂTOR – CURTEA DE APEL BRAŞOV

I. LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE

1. Partea generală a dreptului penal presupune o discuţie teoretică mai accentuată, deoarece fiecare soluţie
aleasă de legiuitor are la bază o anumită teorie, aleasă dintr-un număr mai mare de teorii propuse de doctrină.
În raport cu art. 1 (Legalitatea incriminării) s-ar putea considera ca improprie formularea aliniatului 2 al
art. 1, deoarece face trimitere la sancţiune (nicio persoană nu poate fi sancţionată penal dacă nu se respectă regula
anteriorităţii), deşi textul ar trebui să se refere la descrierea faptei incriminate în normă şi nu la pedeapsă, deoarece art.
1 consacră legalitatea incriminării şi nu a pedepsei (G. Antoniu).
2. Art. 2 (Legalitatea sancţiunilor de drept penal). Deşi ar fi lăudabilă sub aspect didactic, soluţia
prezintă neajunsul că separă artificial principiul legalităţii incriminării şi pedepsei în două principii distincte, pe care
le consacră în texte diferite ale noului C.pen. (G. Antoniu). În doctrina penală s-a observat că o atare soluţie separă
nejustificat elementele structurii normei penale care este compusă din precept şi sancţiune ceea ce ar implica o
formulare unitară în cadrul principiului legalităţii, a preceptului şi a sancţiunii. „Legalul şi ilegalul în dreptul penal
trebuie să fie privite sub un îndoit aspect: al infracţiunii şi al pedepsei. Împreună aceste două aspecte constituie ceea
ce se numeşte legalitatea incriminării” (V. Dongoroz, Explicaţii…).
Principiul legalităţii incriminărilor şi pedepselor nu are o enunţare unitară nici în cuprinsul Constituţiei,
art. 23 alin. 9 referindu-se doar la legalitatea pedepselor (nu şi a celorlalte măsuri ce pot fi luate faţă de cei care
săvârşesc fapte prevăzute de legea penală), iar legalitatea incriminărilor din conţinutul prevederilor art. 72 lit. f, care
rezervă legilor organice reglementarea infracţiunilor, pedepselor şi a regimului executării acestora (V. Paşca).
Regula anteriorităţii prevederii unei fapte ca infracţiune în raport cu data comiterii faptei din cuprinsul art.
2 alin. 2 din noul C.pen. (sub titlul marginal Legalitatea sancţiunilor de drept penal) se regăseşte în legea în vigoare în
art. 11 C.pen. din 1968 (la capitolul „Aplicarea legii penale în timp”, sub titlul marginal „Neretroactivitatea legii
penale”).
Neretroactivitatea sancţiunilor penale nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu neretroactivitatea incriminărilor,
deoarece ar face inaplicabile sau ar restrânge aplicarea dispoziţiilor privind legea penală mai favorabilă (V. Paşca).
Prevederile cuprinse în aliniatul al doilea, în sensul că „nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua
o măsură educativă sau măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost
săvârşită”, ar putea duce la concluzia că legea mai favorabilă trebuie să se limiteze în a prevedea doar limite diferite
ale sancţiunilor penale, nu şi sancţiuni noi, neprevăzute de legea veche, dar care sunt mai favorabile. De ex. munca în
folosul comunităţii, în loc de închisoare. Acesta ar trebui reformulat în sensul că „nu se poate aplica o pedeapsă ori
nu se poate lua o măsură educativă sau măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data
când fapta a fost săvârşită, decât dacă acestea sunt mai favorabile” (V. Paşca).
Ultimul aliniat al art. 2 din noul C.pen. conţine o dispoziţie regăsită în C.pen. din 1968 în materia
sancţionării pluralităţii de infracţiuni, în sensul că prin sporurile aplicate pedepsei rezultante nu se poate depăşi
maximul general al pedepsei. Acest text pare a fi în contradicţie cu cel de la art. 43 alin. 3 din noul C.pen., care a fost
interpretat în doctrină ca fiind un text ce permite depăşirea maximului general al pedepsei (30 de ani), în cazul
recidivei postcondamnatorii (Gh. Ivan). Există şi opinia contrară, că nu poate fi depăşit maximul general al pedepsei,
opinie care pare a fi mai întemeiată, având în vedere dispoziţiile explicite ale art. 2 alin. 3 din noul C.pen. (V. Paşca).
Această divergenţă de opinii a fost favorizată probabil de amplasarea neinspirată a dispoziţiilor art. 2 alin. 3 din noul
C.pen. în capitolul privind „Principiile generale”, în loc să fie amplasată în capitolul referitor la pedepse sau la
sancţionarea concursului de infracţiuni.
Principiul legalităţii cunoaşte noi valenţe, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, având în vedere
principiul supremaţiei dreptului comunitar, consacrat în jurisprudenţa CJUE. În practica legislativă italiană s-a admis
că se poate reţine vinovăţia unei persoane care nu respectă regulile privind concurenţa din Tratatul de la Roma chiar
1
dacă nu ar exista o normă corespunzătoare în legislaţia internă. Tot astfel s-a admis că exercitarea unui drept
recunoscut de legislaţia comunitară poate să constituie o cauză justificativă de natură să înlăture existenţa infracţiunii
prevăzute în legea internă (G. Antoniu).
3. Mai înainte de a se examina aplicarea legii penale în spaţiu trebuie ca voinţa legiuitorului să se înscrie
în anumite condiţii temporale, adică să ia forma de lege care să intre în vigoare la o dată determinată şi să devină
obligatorie pentru toţi destinatarii ei. Pe de altă parte, sistematizarea regulilor de aplicare în timp a legii penale, mai
înainte de cele care privesc aplicarea în spaţiu, este menită să asigure o continuitate a principiului fundamental al
legalităţii incriminării şi sancţiunilor de drept penal prevăzute în art. 1 şi 2 din noul C.pen., principiul care îşi
fundamentează existenţa şi rolul în raport cu timpul de existenţă al legii şi al actelor de conduită ale destinatarilor legii
penale (G. Antoniu).
4. Spre deosebire de Codul penal în vigoare, în care aplicarea legii penale mai favorabile infracţiunilor
definitiv judecate este prevăzută în două variante, cu reglementări diferite (art, 14 şi 15), în noul C.pen. aplicarea
legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei a fost prevăzută într-o singură variantă (art. 6),
referindu-se doar la aplicarea obligatorie a legii noi când maximul special al pedepsei prevăzute de legea nouă este
mai redus sau de o specie mai uşoară decât pedeapsa pe care o execută condamnatul.
Se pune problema dacă art. 15 din C.pen. din 1968 va continua însă să se aplice faptelor săvârşite sub
imperiul Codului penal în vigoare, ca fiind legea mai favorabilă sub acest aspect? Legea de punere în aplicare a noului
Cod penal interzice expres acest lucru, iar în doctrină s-a subliniat că aceasta nu ar contraveni dispoziţiilor
constituţionale (F. Streteanu).
Criteriile de stabilire a legii mai favorabile au fost reduse la unul singur şi anume compararea pedepsei
aplicate în baza legii în baza căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei prevăzut în
legea nouă, pedeapsa aplicată fiind mai mare decât maximul pedepsei prevăzut de legea nouă.
Art. 6 alin. 2 din noul C.pen. nu se aplică decât în cazul în care legea nouă prevede doar pedeapsa
închisorii pentru această infracţiune, nu şi în cazul în care aceasta prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu
pedeapsa închisorii (G. Antoniu). Rămâne de văzut dacă această afirmaţie este valabilă şi în cazul în care legea nouă
prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, alternativ cu pedeapsa închisorii, însă aceasta din urmă are maximul special
mai redus decât cuantumul pedepsei pe care o execută condamnatul. Nu poate fi vorba de aplicarea legii mai favorabil
pedepselor definitive, în cazul în care limitele pedepsei închisorii sunt aceleaşi, dar legea nouă prevede alternativ şi
pedeapsa amenzii.
5. Este o noutate pe care noul C.pen. o consacră, de a determina legea penală mai favorabilă nu numai
după criteriul pedepselor principale ci şi a pedepselor complementare ori a măsurilor de siguranţă, când pedepsele
principale rămân neschimbate (art. 6 alin. 6). În doctrină s-a susţinut că această reglementare, neregăsită în cazul
faptelor în curs de judecată, permite ca în cazul aplicării legii mai favorabile faptelor definitiv judecate să se realizeze
o lex tertia, în sensul că rămâne pedeapsa principală aplicată în baza legii vechi, fiind mai favorabilă, iar pedepsele
complimentare şi măsurile de siguranţă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute sub legea nouă, mai favorabilă
sub acest aspect (V. Paşca). S-a susţinut însă că aplicarea regulii instituite de art. 6 alin. 6 din noul Cod penal în cazul
în care legea nouă este mai severă sub aspectul pedepsei principale faţă de reglementarea anterioară, dar este mai
favorabilă în privinţa pedepsei complementare sau a măsurilor de siguranţă, rupe coerenţa sistemului prezentat,
întrucât conduce la o dublă verificare a incidenţei legii penale mai favorabile, o dată cu privire la pedeapsa principală
şi apoi, separat, cu privire la pedeappsa complementară sau la măsura de siguranţă (F. Streteanu).
S-a renunţat la aplicarea legii mai conforme cu nevoile societăţii, în ceea ce priveşte pedepsele
complementare sau măsurile de siguranţă (aceasta fiind legea nouă), deoarece se contravine dispoziţiilor art. 15 alin. 2
din Constituţie (F. Streteanu).
Prevederile art. 5 din noul C.pen. ar trebui completate cu o prevedere identică celei din art. 6 alin. 6, altfel
s-ar crea un regim diferenţiat pentru faptele în curs de judecată faţă de cele definitiv judecate în ceea ce priveşte
aplicarea legii mai favorabile pedepselor complimentare (V. Paşca).
În doctrină se susţine opinia că ultraactivitatea legii penale temporare nu este influenţată de faptul că
legea ordinară în vigoare după abrogarea legii temporare este mai favorabilă (G. Antoniu). S-a susţinut şi opinia
contrară, anume că are prioritate principiul aplicării legii penale mai favorabile, care este un principiu constituţional
(V. Paşca).

6. În raport cu dispoziţiile Codului penal în vigoare, în care principiul ubicuităţii este limitat numai la
locul unde s-a efectuat un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii, în noul Cod penal (art. 8 alin. 4)
principiul ubicuităţii a fost extins şi la cazurile în care pe teritoriul României ori pe o navă sub pavilion românesc ori
2
pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de instigare sau de complicitate ori s-a produs chiar în
parte rezultatul infracţiunii (I. Griga). Potrivit art. 73 din noul C.pen., în cazul infracţiunilor săvârşite în condiţiile art.
8, art. 9, art. 10 sau art. 11, partea din pedeapsă, precum şi durata măsurilor preventive privative de libertate executate
în afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România. Nu sunt aplicabile
în acest caz dispoziţiile privind autoritatea de lucru judecat, cu excepţia situaţiei prevăzute în art. 141 alin. 1 din Legea
nr. 302/2004, potrivit căreia o persoană în privinţa căreia s-a pronunţat o hotărâre definitivă pe teritoriul unui stat din
spaţiul Schengen nu poate fi urmărită sau judecată pentru aceeaşi faptă dacă hotărârea de condamnare a fost executată,
este în curs de executare sau nu mai poate fi executată conform legii statului care a pronunţat condamnarea.
7. La dispoziţiile privind personalitatea legii penale (art. 9) a fost introdusă condiţia dublei incriminări,
care este însă limitată numai la situaţia infracţiunilor de gravitate mică şi medie, pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de cel mult 10 ani. Se apreciază că soluţia este discutabilă, deoarece dubla incriminare s-ar fi impus şi în
cazul infracţiunilor grave (I. Griga).
O altă noutate este cea a extinderii aplicării legii penale române şi cu privire la alţi subiecţi activi
(personalitatea legii penale) sau subiecţi pasivi (realitatea legii penale), respectiv la persoana juridică română.
8. În acord cu dispoziţiile art. 19 din Constituţia României a fost exclusă posibilitatea acordării sau
solicitării extrădării în temeiul legii, aşa cum prevede textul actual al art. 9 din Codul penal în vigoare. O dispoziţie
nouă este şi aceea, în acord cu prevederile Legii nr. 302/2002 privind cooperarea judiciară, care prevede că predarea
sau extrădarea unei persoane în relaţia cu statele membre ale U.E., se acordă şi se solicită în condiţiile legii. În
aliniatul 3 se prevede posibilitatea predării unei persoane către un tribunal internaţional.

II. INFRACŢIUNEA

1. Noua definiţie a infracţiunii abandonează ideea că infracţiunea ar fi fapta care prezintă pericol social,
supunându-se cerinţelor doctrinei în sensul de a se renunţa la pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii. Se
acordă prioritatea meritată trăsăturii ca fapta să fie prevăzută de legea penală, urmată de o altă trăsătură, respectiv
vinovăţia. Noua definiţie adaugă alte două trăsături esenţiale ale infracţiunii şi anume caracterul nejustificat şi
imputabil al faptei.
Prin aceste modificări s-a făcut trecerea de la o definiţie substanţială (C.pen. din 1968) la o definiţie
formală a infracţiunii (noul C.pen.).
Trăsăturile infracţiunii sunt: tipicitatea, antijuridicitatea şi imputabilitatea.
Prevederea imputabilităţii în conţinutul definiţiei infracţiunii ca o caracteristică a acesteia reprezintă o
dorinţă a deplasării „abordării vinovăţiei ca trăsătură generală a infracţiunii, dinspre teoria psihologică înspre teoria
normativă” (Expunerea de motive), dar a eşuat într-o definiţie redundantă, după intervenţia comisiei parlamentare
asupra textului proiectului de cod, aceasta reintroducând şi vinovăţia printre trăsăturile caracteristice ale infracţiunii,
deşi imputabilitatea acesteia înseamnă implicit săvârşirea faptei cu vinovăţie (F. Streteanu). În plus, în art. 16 din noul
C.pen. formele legale ale vinovăţiei sunt definite tot în termenii teoriei psihologice a vinovăţiei (V. Paşca).
Tipicitatea fiind enumerată ca o trăsătură esenţială, deosebită de vinovăţie, nu poate să se refere decât la
concordanţa elementelor obiective ale faptei cu cele ale conţinutului incriminării (G. Antoniu).
Faptul că pericolul social al faptei nu mai apare menţionat în conţinutul definiţiei legale a infracţiunii nu
înseamnă că el nu este o caracteristică intrinsecă a acesteia, altfel nu s-ar explica limitele diferite ale pedepselor
prevăzute de lege pentru diferite infracţiuni (V. Paşca).
2. Conceptul de vinovăţie este definit mai cuprinzător (art. 19), introducându-se în sfera faptelor comise
cu vinovăţie nu numai cele comise cu intenţie sau din culpă, dar şi pe cele comise cu intenţie depăşită. Potrivit noului
Cod penal, atât fapta constând într-o acţiune cât şi cea constând într-o inacţiune constituie infracţiuni numai când sunt
comise cu intenţie. Fapta comisă din culpă trebuie anume prevăzută de lege ca infracţiune.
Legea noastră penală nu a adoptat în materia definirii vinovăţiei teoria reprezentării, preferată de
profesorul Dongoroz, ci teoria voinţei (G. Antoniu).
3. Săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune a fost reglementată în art. 17 din noul Cod penal,
pentru respectarea principiului legalităţii incriminării, deoarece în caz contrar s-ar fi ajuns la o analogie in mala
partem, interzisă de lege. Obligaţia poate să rezulte din lege sau din contract (cum prevede şi legea spaniolă), dar
poate să reprezinte şi încălcarea unei obligaţii naturale (de pildă mama care îşi ucide copilul nou născut refuzându-i
hrana) ori să rezulte dintr-o situaţie de fapt (acela care sapă o groapă pe un drum circulat are obligaţia să avertizeze pe

3
cetăţeni asupra pericolului). Aşadar obligaţia încălcată de făptuitor poate să aibă surse mai numeroase decât cele
enumerate de lege (G. Antoniu).
4. Conceptul de cauzele justificative (art. 18) presupune ca infracţiunea poate să nu existe atunci când fapta
concretă este comisă în situaţii care îi conferă un caracter licit, adică permis în lumina unor cerinţe superioare ordinii
juridice. Fapta comisă nu este contrară ordinii juridice în ansamblul său, adică tuturor ramurilor dreptului
(antijuridicitate). Normele permisive, spre deosebire de cele de interdicţie sau onerative, nu operează numai în cadrul
unei ramuri determinate a dreptului (de ex. dreptul penal), ci îşi manifestă incidenţa în raport cu toate ramurile
dreptului. Aceasta înseamnă că normele permisive izvorăsc nu din cerinţele ordinii juridice specializate şi realizate
prin respectarea normelor aparţinând unei ramuri determinate a dreptului (ordinea juridică penală, civilă,
administrativă etc.), ci exprimă cerinţele unei ordini juridice superioare, formată din ansamblul ordinelor juridice
specializate (G. Antoniu).
Sunt considerate cauze justificative: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau
îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul victimei. Ultimele două cauze justificative sunt instituţii complet noi,
primele două fiind reglementate şi în Codul penal din 1968 sub forma unor cauze care înlătură caracterul penal al
faptei. Noul Cod penal împarte cauzele care înlătură caracterul penal al faptei în cauze justificative, enumerate
anterior şi cauze de neimputabilitate, care înlătură cea de-a treia trăsătură esenţială a infracţiunii, anume ca fapta să fie
imputabilă (acestea sunt: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului,
iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea, cazul fortuit).
Diferenţa esenţială dintre cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate constă în aceea că primele,
fiind permise de ordinea juridică în ansamblu, adică fiind permise de „lege”, produc efecte in rem, pentru toţi
participanţii, şi înlătură toate formele de răspundere (penală, civilă, administrativă), nu doar răspunderea penală.
Când sunt incidente cauzele justificative nu se poate lua contra persoanei care a săvârşit fapta în aceste condiţii nici
măsuri de siguranţă.
Noul Cod de procedură penală nu face distincţie între soluţiile pronunţate în cursul procesului penal, ca
efect al cauzelor justificative sau al cauzelor de neimputabilitate (art. 16 lit. d), în ambele cazuri instanţa pronunţând
achitarea.
5. În lumina celor de mai sus trebuie privită formularea de la art. 19 şi următoarele, în sensul că „este
justificată fapta prevăzută de legea penală …”. Prin recunoaşterea legitimei apărări ca o cauză justificativă, operând
in rem , noul Cod penal a abandonat concepţia Codului penal din 1968 care justifica legitima apărare pe ideea de
constrângere morală şi a imposibilităţii determinării libere a voinţei celui care ripostează (G. Antoniu). Din acest
motiv noul Cod penal a abandonat soluţia Codului penal din 1968, de a asimila excesul de apărare datorat tulburării
sau temerii (legitimă apărare improprie) cu legitima apărare proprie, considerând că în primul caz suntem în
prezenţa unei cauze de neimputabilitate, iar în al doilea caz în prezenţa unei cauze justificative. A fost criticată această
soluţie deoarece acest caz este mai apropiat de legitima apărare proprie decât de o cauză de neimputabilitate, atât prin
aceea că o atare cauză (temerea, tulburarea) intervine în executarea legitimei apărări, adică în condiţiile existenţei unui
atac material, direct, imediat, injust, adică a îndeplinirii majorităţii condiţiilor legitimei apărări, iar pe e altă parte,
legitima apărare improprie se extinde şi asupra participanţilor, ceea ce nu ar fi posibil dacă socotim această cauză ca
aparţinând acelora care înlătură vinovăţia (G. Antoniu).
Avându-se în vedere atât opiniile exprimate în doctrină, cât şi experienţa altor state, s-a renunţat la
condiţia pericolului grav generat de atac, gravitatea acestuia şi a acţiunilor comise pentru înlăturarea sa fiind apreciate
pe terenul proporţionalităţii (Expunerea de motive).
S-a înlocuit noţiunea de interes public cu cea de interes general , care priveşte atât autorităţile publice,
instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează proprietatea publică, cât şi interesele
private ale cetăţenilor sau colectivităţilor (V. Paşca).
S-a renunţat la extinderea prezumţiei de legitimă apărare şi la orice loc împrejmuit sau marcat prin semne
de hotar, care putea fi considerată excesivă (V. Paşca).
6. Ca şi în cazul legitimei apărări improprii, legiuitorul noului Cod penal a reglementat excesul de acţiune
salvatoare în rândul cauzelor de neimputabilitate (art. 26 alin. 2), separat de cauza justificativă a stării de necesitate.
Noţiunea de interes obştesc a fost înlocuită cu cea de interes general, care este considerată în doctrină ca
fiind mult mai echivocă decât prima (V. Paşca).
7. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii (art. 21) a mai fost reglementată şi în Codul
penal din 1936, fiind abordată şi în doctrină sub denumirea de „Ordinul legii şi ordinul ierarhic”. Sub imperiul
Codului penal din 1968 se considera că în cazul în care o faptă este conformă cu legea privită în general, se poate
considera că fapta nu este prevăzută de legea penală şi ca atare nu există nici infracţiune şi nici răspundere penală. Un
4
alt argument invocat a fost şi acela că în acest caz fapta prevăzută de legea penală nu poate fi considerată infracţiune
şi datorită lipsei pericolului social, ca trăsătură esenţială necesară. În noul Cod penal nu a mai fost însă prevăzut
pericolul social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fiind necesară reglementarea expresă acestor cauze justificative.
În plus, conflictul dintre norma de incriminare şi norma care îngăduie sau chiar impune săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală nu poate fi soluţionat decât pe cale juridică, prin lege (I. Molnar).
Se pune problema incidenţei cauzei justificative a exercitării unui drept în cazul prevederilor care
îndreptăţesc săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, de pildă în cazul utilizării forţei sau a armelor din dotare
de către agenţii poliţiei sau jandarmeriei, efectuarea înregistrărilor audio-vizuale ca mijloace de probă, folosirea
investigatorilor sub acoperire în activităţi incriminate de normele penale, plângerile penale contra judecătorilor şi
procurorilor pentru soluţiile date, operaţiile medicale periculoase, jocurile sportive, imunităţile politice, juridice,
familiale, în exercitarea dreptului la libera exprimare, cumpărătorul de bună credinţă a bunurilor sustrase.
Hotărârile de guvern, regulamentele, instrucţiunile sau alte asemenea acte normative pot fi date doar în
executarea legii, motiv pentru care ele nu pot înlătura caracterul penal al faptei, impunând sau autorizând conduite
care constituie fapte prevăzute de legea penală (V. Paşca).
Ordinul ierarhic superior (îndeplinirea unei obligaţii) a fost invocat, în practica judiciară, de cei care, în
calitate de demnitari a regimului comunist sau de militari, au fost implicaţi în actele de reprimare a manifestaţiilor
revoluţionare. Nu a fost acceptată această apărare de către instanţe, printre altele, deoarece nu era prevăzută de legea
penală, iar ordinul avea un caracter vădit ilegal. În doctrina penală şi în dreptul pozitiv au fost promovate de-a lungul
timpului atât teoria subordonării necondiţionate cât şi teoria baionetei inteligente, dominând în prezent teoriile
eclectice, apte să promoveze un echilibru care să dea satisfacţie atât interesului represiunii penale a faptelor
periculoase cât şi interesului bunei funcţionări a administraţiei publice. Astfel, executantul are dreptul să exercite un
control formal al legalităţii ordinului primit; în afara acestui control formal, agentul executor nu are dreptul, în
principiu, să cenzureze ordinul primit, sub aspectul legalităţii lui substanţiale, cu excepţia situaţiei în care ordinul este
vădit ilegal.
8. Cauza justificativă a consimţământului persoanei vătămate (art. 22) are menirea de a concilia
conflictul ce poate să apară între o normă care incriminează o faptă, pe de o parte şi o altă normă juridică, aparţinând
altei ramuri de drept, în temeiul căreia o persoană poate să dispună de un bun juridic, de un drept al său, chiar şi în
ipoteza în care acest drept al său s-ar afla sub protecţia unei norme juridico-penale (I. Molnar). Trebuie să fie vorba de
o valoare socială cu privire la care persoana vătămată să poată dispune în mod legal, făcându-se distincţia în doctrină
între drepturi alienabile şi drepturi inalienabile (ex, la trafic de persoane, e prevăzut expres). Au fost discuţii în
practica franceză dacă operaţiile de schimbare de sex privesc un drept alienabil sau un drept inalienabil.
Exercitarea unui drept constituie o cauză justificativă pentru fapta prevăzută de legea penală săvârşită de
titularul dreptului, pe când consimţământul persoanei vătămate constituie o cauză justificativă pentru fapta prevăzută
de legea penală, săvârşită de o altă persoană (V. Paşca).
În doctrina italiană şi practica judiciară se consideră că falsul în înscrisuri sub semnătură privată, chiar
dacă este executat cu consimţământul titularului, nu este cauză justificativă, deoarece valoarea ocrotită este încrederea
publică în aceste înscrisuri (V. Paşca).
Consimţământul poate fi în unele cazuri un element care înlătură tipicitatea faptei (de ex. la furt, violare
de domiciliu, raport sexual cu un minor).

9. Cauzele de neimputabilitate. În literatura penală mai veche noţiunea de cauze care exclud
imputabilitatea era considerată, alături de cauzele justificative, ca făcând parte dintre cauzele care exclud infracţiunea
(T. Pop). Cauzele care înlătură caracterul imputabil al faptei înlătură vinovăţia, inclusiv în cazul fortuit, însă, acesta,
având o cauzalitate obiectivă, operează in rem, pe când celelalte cauze privesc stări sau împrejurări strâns legate de
persoana făptuitorului, motiv pentru care au efect in personam (V. Paşca). Dacă în cazul unei cauze justificative
suntem în prezenţa a două valori sociale sau interese în conflict, dintre care numai una poate fi salvată, în ipoteza
cauzelor de excludere a vinovăţiei există o situaţie excepţională care exclude un raproş la adresa autorului pentru
comiterea faptei tipice şi antijuridice (H.H. Jescheck, T. Weigend).
10. Noul Cod penal reglementează distinct constrângerea fizică (vis major) şi constrângerea morală
(vis compulsiva), subliniind prin aceasta deosebire calitativă dintre cele două cauze de neimputabilitate. Constrângerea
fizică elimină posibilitatea făptuitorului de a acţiona liber, pe când constrângerea morală înlătură posibilitatea acestuia
de a decide liber (V. Paşca).
11. Denumirea de exces justificat nu ar mai fi adecvată în condiţiile noii reglementări, depăşirea legitimei
apărări nefiind o cauză justificativă, ci o cauză de neimputabilitate. De aceea s-a adoptat denumirea de exces
5
neimputabil. În literatura de specialitate s-a arătat că excesul de legitimă apărare nu priveşte fapta, ci făptuitorul,
astfel că nu înlătură antijuridicitatea faptei, efectele acesteia nerăsfrângându-se asupra tuturor participanţilor la
săvârşirea faptei, ci numai asupra persoanei aflate în stare de puternică tulburare (F. Streteanu). Se susţine în doctrină
că excesul justificat exclude vinovăţia şi în privinţa despăgubirilor civile (V.Paşca).
12. Legiuitorul foloseşte denumirea de intoxicaţie pentru cauza de neimputabilitate, în locul celei de
beţie, utilizată pentru cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei (art. 29). Nu se mai prevede în acest articol
efectele atenuante sau agravante ale intoxicaţiei, îndepărtându-se doar aparent de reglementarea existentă în Codul
penal din 1968, deoarece la art. 77, printre circumstanţele agravante este prevăzută săvârşirea infracţiunii în stare de
intoxicaţie voluntară cu alcool sau alte substanţe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii.
Pe cale de consecinţă, intoxicaţia voluntară cu alcool sau alte substanţe psihoactive, când nu a fost provocată în
vederea comiterii infracţiunii, poate constitui circumstanţă atenuantă judiciară ca şi în actuala reglementare. Deşi
noua reglementare nu mai cere ca starea de intoxicaţie involuntară să fie completă, se consideră că doar într-o
asemenea stare fapta nu este imputabilă, lipsind vinovăţia făptuitorului (V. Paşca).
13. În noul Cod penal (art. 30) nu a mai fost menţionată eroarea de drept penal, fiind reglementată
eroarea asupra normei de drept extrapenal şi eroarea asupra caracterului ilicit al faptei. Procedând în acest fel
legiuitorul a dat satisfacţie sugestiilor doctrinei penale de a alinia legislaţia noastră la legislaţiile moderne,
recunoscând posibilitatea ca necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale să-şi producă efecte în anumite
cazuri: să înlăture caracterul penal al faptei, când este invincibilă, iar când este vincibilă, să atragă răspunderea penală
numai pentru faptele incriminate din culpă (V. Paşca).
În doctrina penală română s-a admis soluţia după care eroarea asupra unei legi nepenale este asimilată cu
eroarea de fapt (G. Antoniu) şi ca atare, dacă este invincibilă exclude răspunderea penală, iar dacă este vincibilă
exclude răspunderea penală numai pentru faptele comise cu intenţie, nu şi pentru cele comise din culpă (afară de cazul
când eroarea nu s-ar datora culpei făptuitorului). Această soluţie este acum consacrată legislativ, în art. 30 alin. 4 din
noul Cod penal. Au fost discuţii în practică cu privire la necunoaşterea unor prevederi legale extrapenale, cuprinse în
Instrucţiunile nr. 103/1970, care enumerau substanţele stupefiante. Se arată în doctrină că au caracterul de norme
extrapenale şi dispoziţiile care apar în unele incriminări ca element constitutiv sub forma condiţiei săvârşirii „pe
nedrept” sau „contrar prevederilor legale” (V. Paşca).
La alin. 1, 2 şi 4 din art. 30 din noul C.pen. este reglementată eroarea asupra tipicităţii, întrucât eroarea
priveşte elementele constitutive ale infracţiunii, eroare care înlătură intenţia ca element al laturii subiective şi culpa,
dacă este invincibilă. La alin. 5 al art. 30 este reglementată eroarea asupra antijuridicităţii, care poartă asupra
caracterului ilegal al comportamentului, făptuitorul considerând că fapta sa este autorizată de legea penală. Ea poate fi
o eroare de fapt – autorul crede greşit că se află în faţa unui atac ce ar legitima o apărare, deşi în realitate nu este aşa
(legitimă apărare putativă), sau o eroare asupra normei de drept penal. Eroarea asupra caracterului ilicit înlătură
imputabilitatea doar atunci când este invincibilă. În situaţiile în care aceasta este culpabilă, ea poate fi valorificată
doar ca o circumstanţă atenuantă judiciară (V. Paşca). În cazul erorii asupra antijuridicităţii, autorul este conştient de
comiterea unei fapte tipice, a unei fapte prevăzute de legea penală, dar consideră că fapta este autorizată de ordinea
juridică, ceea ce în realitate nu se întâmplă; spre exemplu, comite fapta sub imperiul erorii asupra antijuridicităţii cel
care consideră în mod eronat că aceasta nu este prevăzută de o normă penală ori că în cazul stării de necesitate nu este
necesar ca acţiunea de salvare să fie singura modalitate de a înlătura pericolul (F. Streteanu).

III. TENTATIVA

1. Noul Cod penal se deosebeşte de Codul penal din 1968 în reglementarea tentativei, prin modul cum
aceasta este definită şi prin faptul că nu mai cuprinde prevederi referitoare la aşa-numita tentativă relativ improprie
(art. 32).
În noul Cod penal se prevede că tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul. Într-o opinie s-a considerat că sub imperiul
Codului penal din 1968, care făcea vorbire de punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, tentativa nu
ar fi posibilă decât la infracţiunile săvârşite cu intenţie directă (V. Dongoroz, Explicaţii). Într-o altă opinie majoritară,
se consideră că tentativa este posibilă şi în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie indirectă.
De asemenea, legiuitorul Noului Cod penal a considerat că precizările privind existenţa tentativei şi în
cazul în care consumarea tentativei nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ar fi
inutile, câtă vreme sunt îndeplinite condiţiile cerute pentru existenţa tentativei, aşa cum sunt acestea prevăzute de lege.
6
Nu au relevanţă motivele neproducerii rezultatului în cazul tentativei, ele putând fi de orice natură, dar independente
de voinţa făptuitorului, pentru a angaja răspunderea penală a acestuia (Expunerea de motive). Tentativa relativ
improprie preluată din Codul penal din 1936 nu se mai justifică şi pentru că fapta comisă în aceste condiţii se
sancţionează în aceleaşi limite de pedeapsă ca şi tentativa proprie, în timp ce în Codul penal din 1936 se sancţiona în
alte limite de pedeapsă (C. Bulai). Reglementarea tentativei relativ improprii a fost socotită oportună de către
radactorii Codului penal din 1936 (de unde a fost preluată ulterior în Codul penal din 1968), pentru a pune capăt
discuţiilor referitoare la sancţionarea sau nesancţionarea aşa-numitei infracţiuni imposibile. În prezent aceste chestiuni
au fost definitiv tranşate, astfel încât nu se mai justifică menţinerea textului în discuţie (F. Streteanu). Reglementând
aşa-zisa tentativă absolut improprie, când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a
fost concepută executarea, se consideră într-o altă opinie că era util să se menţină definiţia tentativei relativ improprii,
cu atât mai mult cu cât ea este pedepsibilă şi în condiţiile noului Cod penal (V. Paşca).
Legiuitorul se referă în alin 2 şi la ipoteza în care existenţa tentativei este cu neputinţă, şi anume
atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea. Este
vorba de o concepţie neraţională de a acţiona, în contradicţie cu legile naturii care guvernează fenomenele care au loc
în societate, inclusiv fenomenele antisociale prin care se vatămă sau se pun în pericol valorile sociale. Modul iraţional
în care este concepută executarea unei infracţiuni se referă la mijloacele care sunt absolut inapte să producă rezultatul
urmărit, la inexistenţa în realitate a obiectului material asupra căruia ar urma să se îndrepte acţiunea, la modul absurd
în care este concepută executarea (C. Bulai).
2. Cu privire la pedepsirea tentativei, noul Cod penal nu mai reproduce dispoziţia din art. 21 alin. 2
din Codul penal din 1968, potrivit căreia minimul pedepsei pentru tentativă nu poate fi mai mic decât minimul general
al pedepsei. În literatura de specialitate s-a considerat că legiuitorul noului Cod penal a considerat această limitare ca
neîntemeiată şi a lăsat judecătorului libertatea de a individualiza pedeapsa pentru tentativă, folosind în acest scop
mijloacele prevăzute de lege (C. Bulai). Această afirmaţie trebuie privită prin prisma art. 2 alin. 3 din noul C.pen.,
care interzic aplicarea pedepsei în afara limitelor generale.
Pentru pedeapsa detenţiunii pe viaţă, în afara prevederii unui maxim special mai redus al pedepsei (20
de ani, în loc de 25 de ani), în noul Cod penal se precizează că aceste limite speciale de pedeapsă pentru tentativă nu
se stabilesc în mod automat, ci numai în cazul când instanţa, în urma aprecierii probelor, ajunge la concluzia că, în
cazul infracţiunii consumate respective, ea ar fi optat pentru pedeapsa detenţiunii pe viaţă, ştiut fiind că această
pedeapsă este prevăzută aproape totdeauna alternativ cu pedeapsa închisorii.
Este de precizat că limitele pedepsei prevăzute de lege pentru tentativă privesc numai pedepsele
principale, nu şi pedepsele complementare, care se aplică în condiţiile şi limitele prevăzute de lege (C. Bulai).
3. Prevederile noului Cod penal prevede două moduri în care autorul tentativei poate acţiona pentru
împiedicarea consumării infracţiunii: fie încunoştinţând în timp util autorităţile despre săvârşirea infracţiunii, astfel
încât consumarea să poată fi împiedicată, fie procedând el însuşi la împiedicarea producerii rezultatului.
În cazul în care autorităţile nu vor acţiona la timp pentru împiedicarea consumării infracţiunii, se pot
contura două soluţii: autorul nu va fi pedepsit, deoarece a anunţat în timp util autorităţile sau autorul va fi pedepsit,
putându-se trage la răspundere şi persoana vinovată din cadrul autorităţii, pentru infracţiunea proprie. Problema este
dacă legiuitorul a reglementat un caz nou de nepedepsire a tentativei sau este doar un caz particular, o modalitate de
împiedicare a producerii rezultatului (V. Paşca). În doctrină s-a precizat că legiuitorul i-a creat autorului posibilitatea
de a încunoştinţa autorităţile competente pentru ca acestea să intervină în vederea producerii rezultatului, „iar dacă
prin aceasta rezultatul a fost efectiv împiedicat să se producă, autorul se va bucura de impunitate” (C. Bulai). Legea
condiţionează nepedepsirea făptuitorului numai de neproducerea rezultatului, nu şi de simpla punere în mişcare a
procesului cauzal de împiedicare a rezultatului, persoanele din cadrul autorităţilor sesizate putând eventual răspunde
pentru fapta proprie (V. Paşca).
Pentru infracţiunile comise în participaţie se prevede, la art. 51 din noul Cod penal, că participantul
nu se pedepseşte dacă, înainte de descoperirea faptei împiedică consumarea acesteia sau „dacă denunţă săvârşirea
infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată”.
Desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei,
adică înainte ca fapta să fie cunoscută de către organele de urmărire penală sau chiar de către orice persoană care ar fi
putut înştiinţa organele de stat competente. Acest fapt este incompatibil cu desistarea voluntară. În caz de nereuşită în
acţiunea de împiedicare voluntară, cauza de nepedepsire nu va opera, astfel că făptuitorul va răspunde pentru
infracţiunea consumată (C. Bulai).

7
 Într-o opinie s-a considerat că desistarea voluntară este necesar să fie şi definitivă (G. Antoniu, V.
Papadopol), iar într-o altă opinie este suficient ca desistarea să reprezinte o renunţare voluntară la continuarea acţiunii,
fiind imposibil de dovedit că renunţarea este definitivă (T. Pop, V. Dongoroz, V. Paşca).

IV. UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

1. În materia unităţii de infracţiuni o primă modificare se referă la definiţia legală a infracţiunii

continuate, în care a fost introdusă o nouă condiţie, anume unitatea de subiect pasiv. Comisia de redactare a noului
Cod penal s-a oprit la această soluţie a incompatibilităţii totale a unităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea de
subiecţi pasivi, deoarece se deschidea calea extinderii nejustificate a domeniului de incidenţă al acesteia în cazuri în
care după unii autori ar fi vorba despre un concurs de infracţiuni. Soluţia a fost criticată în doctrină (G. Antoniu).
2. O altă modificare are în vedere definiţia infracţiunii complexe, la care expresia „ca element sau
circumstanţă agravantă” este înlocuită cu expresia „ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant”,
modificare cerută de doctrina penală.
3. Tratamentul penal al infracţiunii continuate este mai blând decât cel din Codul penal din 1968,
având în vedere că aceasta se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim
se poate majora cu cel mult 3 ani, în cazul pedepsei închisorii, respectiv cel mult o treime, în cazul pedepsei amenzii
(în loc de cel mult 5 ani, respectiv până la jumătate din pedeapsa amenzii).Tratamentul penal mai blând pentru
infracţiunea continuată, spre deosebire de concursul de infracţiuni, a fost justificat prin aceea că la infracţiunea
continuată, chiar dacă există o pluralitate de acte similare, toate au la bază o rezoluţie unică, pe când la concursul de
infracţiuni există mai multe hotărâri infracţionale.
4. A fost tranşată şi controversa legată de sancţionarea tentativei la infracţiunea complexă
praeterintenţionată, în cazul în care infracţiunea principală a rămas în faza de tentativă, ar s-a produs în întregime
rezultatul infracţiunii secundare. La art. 36 alin. 3 se prevede că infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită,
dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea complexă consumată. De ex. la infracţiunile de tâlhărie sau viol, care au avut ca urmare moartea victimei,
acestea vor fi sancţionate cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, chiar dacă furtul sau violul au
rămas în faza de tentativă, dar s-a produs moartea victimei.
5. Prin art. 154 alin. 3 din noul Cod penal a fost rezolvată controversa legată de data săvârşirii
infracţiunii progresive, respectiv dacă aceasta este data executării acţiunii sau inacţiunii specifice infracţiunii de bază
sau data producerii definitive a rezultatului mai grav. Deşi soluţia se regăseşte în materia privind prescripţia
răspunderii penale, ea are valoare de principiu, cu privire la data la care se consideră săvârşită infracţiunea progresivă.
Potrivit soluţiei din textul legal menţionat anterior, în cazul infracţiunii progresive, termenul de prescripţie a
răspunderii penale va începe să curgă la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii, dar se va calcula în raport cu pedeapsa
corespunzătoare rezultatului definitiv produs. De pildă, dacă la infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte făptuitorul avea sub 14 ani la data comiterii lovirii, dar împlinise 14 ani la data producerii morţii victimei,
acesta nu va răspunde penal pentru fapta comisă.
În doctrină şi practică sunt controverse cu privire la existenţa autorităţii de lucru judecat, în cazul în
care autorul a fost definitiv condamnat pentru infracţiunea de bază, mai înainte de a se produce rezultatul mai grav.
Într-o primă opinie (L. Biro, N.T. Buzea) se consideră că în acest caz ne aflăm în faţa unei alte fapte ilicite, faţă de
care nu va opera autoritatea de lucru judecat. Într-o altă opinie (I. Dobrinescu, D. Pavel), sub influenţa unei decizii a
fostului Tribunal Suprem (Plenul T.S., d.î. nr. 1/1987, C,D., 1987, p. 12), s-a susţinut că, în materia lucrului judecat,
noţiunea de faptă se identifică cu acţiunea constitutivă, astfel că, în cazul infracţiunii progresive, ceea ce apare nou nu
este o altă faptă, ci doar o altă urmare, ce poate atribui faptei o nouă încadrare juridică.
6. În legătură cu cauzele juridice de întrerupere a infracţiunilor continue, continuate şi de obicei,
într-o opinie începerea urmăririi penale are caracter întreruptiv (V. Dongoroz), într-o altă opinie pronunţarea hotărârii
de condamnare de către prima instanţă are un asemenea efect (V. Papadopol). În ce priveşte întreruperea rezoluţiei
infracţionale unice, în cazul infracţiunii continuate, există şi opinia că aceasta este determinată de condamnarea
definitivă a făptuitorului (R. Garraud, F. Streteanu).
7. În cazul complicităţii la infracţiunea continuată, nu este posibilă reţinerea acesteia în formă
continuată, dacă se ajută sau înlesneşte săvârşirea mai multor infracţiuni, chiar dacă complicele ar acţiona în baza
aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Instanţa supremă a decis că în sistemul dreptului nostru penal, actele de complicitate
nu constituie infracţiuni autonome, ci sunt indisolubil legate de cele de autorat, cu care formează un întreg (T.S., s.p.,
8
d. nr. 1825/1974, R1, p. 216). Această concluzie este valabilă atât în cazul complicităţii proprii, cât şi în cazul
complicităţii improprii (C. Duvac). Daca a înlesnit un singur act material, într-o opinie se poate reţine complicitate la
infracţiunea continuată, dacă a cunoscut că autorul comite o astfel de infracţiune (M Petrovici, M. Basarab, I.
Tănăsescu), într-o altă opinie se va reţine complicitate la forma simplă a infracţiunii (M. Zolyneak, V. Papadopol, C.
Bulai).

8. Noul Cod penal reproduce soluţia Codului penal din 1968, tratând concursul formal de infracţiuni
ca o pluralitate reală de infracţiuni şi nu ca o pluralitate aparentă. Spre deosebire de alte legislaţii (germană, italiană) şi
de Codul penal adoptat prin Legea nr. 301/2004 (care nu a mai intrat în vigoare), noul Cod penal prevede acelaşi
tratament juridic atât pentru concursul real cât şi pentru concursul formal de infracţiuni, menţinând concepţia
promovată de prof. Vintilă Dongoroz cu prilejul elaborării Codului penal din 1968. Trebuie menţionat că doctrina
majoritară se situează pe poziţia contrară celei adoptate de noul Cod penal, referitor la caracterul real al pluralităţii de
infracţiuni, în cazul concursului formal (G. Antoniu, O. Predescu).
Există concurs de infracţiuni şi în cazul în care una din infracţiuni a fost comisă după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare, însă aceasta a fost ulterior desfiinţată în urma unei căi extraordinare de atac,
dar s-a menţinut apoi condamnarea.
9. Noul Cod penal a consacrat, în sancţionarea concursului de infracţiuni, sistemul absorbţiei, în
cazul în care una din pedepse este detenţiunea pe viaţă, sistemul cumulului juridic, cu spor obligatoriu şi fix, în cazul
în care sunt aplicate mai multe pedepse cu închisoarea sau mai multe pedepse cu amenda şi sistemul cumulului
aritmetic,atunci când s-au aplicat o pedeapsă cu închisoarea şi o pedeapsă cu amenda.
Sistemul cumulului aritmetic este cel mai vechi sistem de sancţionare, fiind o aplicare a teoriei
expiaţiunii, conform căreia fiecare faptă merită o pedeapsă distinctă pentru ispăşire (quod delicta, tot poena). A fost
criticat pentru că ar putea conduce la o pedeapsă excesivă, neraţională sau pentru că produce un plus de suferinţă, însă
doctrina majoritară recunoaşte că aceste critici privesc o totalizare nelimitată, excesivă a pedepselor şi nu o totalizare
limitată.
Sistemul cumulului juridic consacrat de noul Cod penal diferă de cel din Codul penal din 1968 prin
faptul că sporul care se aplică este obligatoriu şi nu facultativ, prin cuantumul sporului (fie că sunt stabilite pedepse
cu închisoarea, fie că este vorba de pedepse cu amenda, cuantumul său este de o treime) şi prin baza la care se
raportează (totalul celorlalte pedepse). Această soluţie are în vedere existenţa unor pedepse principale omogene (O.
Predescu). Sistemul adoptat de noul Cod penal a fost denumit în doctrină sistemul cumulului juridic cu spor
obligatoriu şi fix (V. Paşca).
În doctrină se susţine că dispoziţiile art. 40 alin. 4 din noul C.pen., potrivit cărora dispoziţiile
privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii, nu are sens. Se arată că în cazul comutării
(operaţiune specifică graţierii) sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă în condiţiile art. 58 C.pen., aceasta se
înlocuieşte cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei
maximă; prin urmare nu mai pot avea loc operaţiunile de contopire la care se face trimitere, deoarece maximul general
de 30 de ani al pedepsei închisorii nu poate fi depăşit, ci din acesta se deduce perioada de detenţiune executată (V.
Paşca).
10. Nu se mai reglementează distinct aplicarea pedepselor complementare sau a măsurilor de
siguranţă în cazul concursului de infracţiuni, deoarece acestea sunt reglementate la art. 45 pentru toate formele de
pluralitate de infracţiuni.
În cazul condamnărilor succesive pentru infracţiuni concurente, partea din pedeapsa complementară
executată până la data contopirii pedepselor principale se scade din durata pedepsei complementare aplicate pe lângă
pedeapsa rezultantă, iar, în principiu, măsurile de siguranţă se cumulează
11. O prevedere nouă se referă la situaţia în care pedeapsa pentru infracţiunea concurentă a fost
aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate. Aceasta va fi luată în considerare de instanţa
penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
12. Practica judiciară a decis că în caz de contopire a pedepselor aplicate anterior, nu se poate dispune
micşorarea sau înlăturarea sporului de pedeapsă stabilit prin hotărârea anterioară, fiind vorba de autoritate de lucru
judecat. În acest sens poate fi invocat şi art. 37 din noul Cod penal, privitor la recalcularea pedepsei pentru
infracţiunea continuată şi complexă, din care rezultă cu valoare de principiu, că în caz de reindividualizare post
judicium pedeapsa pronunţată nu poate fi mai mică decât cea anterioară, dacă infractorul este judecat ulterior şi pentru
alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni (O. Predescu). De asemenea, practica a stabilit că
9
în cazul în care pedeapsa rezultantă este închisoarea, la care s-a adăugat amenda, nu se poate dispune suspendarea
condiţionată numai a pedepsei închisorii; într-un asemenea caz se dispune suspendarea executării pedepsei pentru
ambele componente ale pedepsei rezultante (C.S.J., s.pen., d.nr. 174/1997, Culegere de practică judiciară).

13. Legiuitorul a renunţat la reglementarea micii recidive, considerând că aceasta nu relevă aceeaşi
periculozitate ca şi marea recidivă.
Legislaţia germană consideră recidiva ca o circumstanţă agravantă şi rămâne la aprecierea
judecătorului individualizarea pedepsei în acest caz. În doctrina noastră se consideră că recidiva este o cauză de
agravare obligatorie a pedepsei şi că pentru acest motiv ea nu constituie o circumstanţă agravantă, nu intră în
conţinutul abstract sau concret al infracţiunii şi nu serveşte la încadrarea juridică a faptei (V. Paşca).
Primul termen al recidivei a fost modificat în sensul că poate fi considerat ca recidivist numai acea
persoană care a fost condamnată la pedeapsa închisorii de o anumită gravitate (închisoarea mai mare de 1 an). În caz
de concurs de infracţiuni se are în vedere pedeapsa rezultantă, care trebuie să fie mai mare de 1 an şi nu pedeapsa
stabilită pentru fiecare infracţiune, care poate să fie de 1 an sau mai mică (G. Ivan).
Stabilirea săvârşirii unei noi infracţiuni are loc, cu efectul autorităţii de lucru judecat, cu ocazia
pronunţării hotărârii definitive de condamnare, aceasta având rolul de a transforma o situaţie de fapt verificată prin
intermediul probaţiunii într-o stare de drept de natură să producă efecte juridice. În acest moment se stabileşte şi
săvârşirea de către făptuitor a infracţiunii în stare de recidivă, aplicându-se tratamentul juridic al acesteia (M. Basarab
ş.a.).
Nu poate constitui prim termen al recidivei o hotărâre în privinţa căreia s-a amânat aplicarea pedepsei
sau instanţa a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei, deoarece în aceste cazuri se înlătură orice efect penal al
hotărârii, cu excepţia aceluia al executării măsurilor de siguranţă şi al obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre (G.
Ivan).
Pentru existenţa stării de recidivă, în cazul în care primul termen este format dintr-un concurs de
infracţiuni, într-o opinie se susţine că pedeapsa pentru cel puţin o infracţiune intenţionată trebuie să fie mai mare de 1
an (G. Antoniu, M. Basarab, M. Udroiu), în timp ce într-o altă opinie se susţine că se ia în considerare pedeapsa
rezultantă şi nu pedeapsa stabilită pentru infracţiunea din culpă, chiar dacă aceasta din urmă este cea mai ridicată (G.
Ivan).
Starea de recidivă va apărea la data săvârşirii infracţiunii constituind cel de-al doilea termen al
recidivei. Deci, făptuitorul devine recidivist la data săvârşirii celei de-a doua infracţiuni şi nu la data condamnării
inculpatului pentru această infracţiune. Cu ocazia condamnării, instanţa verifică doar existenţa condiţiilor recidivei şi
aplică tratamentul juridic corespunzător (M. Basarab, C. Bulai, T.S., s.pen., d.nr. 2049/1973). Hotărârea
judecătorească nu are caracter constitutiv al stării de recidivă, ci doar constatator , întrucât priveşte o situaţie care s-a
petrecut anterior, în momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni, moment în care s-a conturat starea de pericol
social al inculpatului şi s-a pus în evidenţă necesitatea unui tratament penal agravat corespunzător (V. Papadopol). La
această dată făptuitorul devine recidivist, iar nu la data condamnării (V. Paşca).
Cel de-al doilea termen al recidivei poate consta, fie într-o singură infracţiune, fie dintr-un concurs de
infracţiuni, ceea ce interesează este doar ca pedeapsa prevăzută de lege pentru cel puţin una dintre infracţiunile care
compun concursul să fie închisoarea mai mare de 1 an sau detenţiunea pe viaţă (V. Paşca). Starea de recidivă se
examinează şi se stabileşte în raport cu fiecare infracţiune în parte (T.M. Bucureşti, s. I p, s.pen. nr. 124/1974,
Repertoriu II, p. 366). La determinarea pedepsei prevăzute de lege nu se va avea în vedere decât textul incriminator,
fără a se ţine seama de circumstanţele agravante sau atenuante, ori de prevederile privind concursul de infracţiuni,
infracţiunea continuată sau pluralitatea intermediară (V. Paşca).
Infracţiunea care constituie cel de-al doilea termen al recidivei poate îmbrăca şi forma continuă, fiind
suficientă existenţa unei părţi din activitatea infracţională şi intervalul de timp necesar existenţei recidivei. Într-un
asemenea caz subzistă starea de recidivă deoarece infracţiunea continuă se consumă în momentul în care începe
activitatea infracţională şi se epuizează când această activitate încetează (G. Ivan). Aceeaşi soluţie, reţinerea recidivei,
se impune şi atunci când începerea infracţiunii continue se situează înainte de intervenirea unei condamnări definitive,
iar epuizarea are loc după aceea, fiind suficient ca o parte din activitatea infracţională să se situeze în intervalul de
timp necesar existenţei recidivei (V. Papadopol, G. Ivan). Dacă infracţiunea continuă s-a epuizat după ce durata
pedepsei s-a împlinit, într-o opinie recidiva va fi postexecutorie, deoarece se ia în considerare data epuizării
infracţiunii (V. Papadopol), iar într-o altă opinie, va fi o recidivă postcondamnatorie, deoarece o parte din activitatea
infracţională continuă se situează în intervalul de timp necesar existenţei acestei modalităţi a recidivei (G. Ivan). Acest
din urmă autor motivează şi prin argumentul că potrivit Codului penal din 1968, dacă infracţiunea continuă s-a epuizat
10
după împlinirea termenului de încercare al suspendării executării pedepsei anterioare, inculpatul este reabilitat de
drept, astfel încât nu mai este posibilă reţinerea stării de recidivă postexecutorie. În concepţia noului Cod penal, dacă
noua infracţiune este săvârşită după împlinirea termenului de supraveghere, atunci ne aflăm în faţa recidivei
postexecutorii, deoarece nu mai intervine reabilitarea de drept.
La fel, în cazul infracţiunii continuate, este suficient ca una dintre acţiuni sau inacţiuni care intră în
conţinutul său să se situeze în intervalul de timp necesar existenţei recidivei (G. Ivan).
În cazul infracţiunii progresive se susţine că recidiva subzistă dacă data comiterii acţiunii sau
inacţiunii ori data producerii rezultatului mai grav s-a situat în intervalul de timp necesar existenţei recidivei (G.
Ivan). S-ar putea susţine şi punctul de vedere rezultat din dispoziţiile art. 154 alin. 3 din noul Cod penal, potrivit
căruia termenul de prescripţie în cazul infracţiunilor progresive începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau
inacţiunii.
Nu aceeaşi soluţie este promovată în cazul infracţiunilor de obicei, susţinându-se că dacă unele
acţiuni incriminate au fost săvârşite înainte de intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare pentru
pedeapsa anterioară, iar altele, care fac ca infracţiunea de obicei să îmbrace forma consumată, au intervenit după,
existenţa recidivei este exclusă (G. Ivan).
În ce priveşte al doilea termen al recidivei, în forma iniţială a Codului penal din 1968 nu era
prevăzută nicio limitare a gravităţii infracţiunii care constituia cel de-al doilea termen al recidivei, considerându-se
suficientă pentru existenţa recidivei numai gravitatea infracţiunii anterioare. Ulterior s-a introdus condiţia existenţei
unui cuantum minim al pedepsei prevăzute de lege. Şi în noul Cod penal se prevede un astfel de cuantum, de minim 1
an închisoare. În cazul în care infracţiunea care constituie al doilea termen al recidivei este sancţionată cu pedeapsa
închisorii de 1 an sau mai mare, alternativ cu amenda (iar condamnatului i s-a aplicat amenda), după unii autori este
exclusă starea de recidivă, în timp ce alţii consideră că există recidivă, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec
nos distinguere debemus (G. Antoniu, G. Ivan).
În cazul în care inculpatul este obligat, prin aceeaşi hotărâre, să execute două pedepse cumulate,
Inalta Curte de Casatie si Justitie (ICCJ) a stabilit, prin decizia nr. 3/2009, ca termenul de reabilitare judecatoreasca se
va socoti in raport de pedeapsa cea mai grea ce intra in componenta pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic
sau aritmetic. În raport de acesta se calculează recidiva. Sub imperiul Codului penal din 1968, într-o opinie s-a
susţinut că împlinirea termenului de reabilitare priveşte doar reabilitarea judecătorească, deoarece reabilitarea de drept
operează ope legis, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească (V. Rămureanu, G. Antoniu, M Zolyneak), într-o altă
opinie s-a considerat că acesta priveşte doar reabilitarea de drept, deoarece pentru reabilitarea judecătorească trebuie
îndeplinite şi celelalte condiţii legale (M. Basarab. Gh. Mateuţ). Această dispută este depăşită prin definiţia dată de
legiuitor recidivei în noul Cod penal. Din moment ce legiuitorul nu a făcut nicio distincţie între reabilitare şi
împlinirea termenului de reabilitare în definirea recidivei, împlinirea termenului de reabilitare este limita temporară
ultimă până la care săvârşirea unei infracţiuni intenţionate atrage starea de recidivă, indiferent dacă sunt sau nu
îndeplinite celelalte condiţii ale reabilitării judecătoreşti (V. Paşca).
La art. 42 din noul C.pen. nu mai sunt enumerate, printre condamnările care nu atrag starea de
recidivă, cele pentru care a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare (deoarece rezultă acest lucru
din definirea recidivei) şi condamnările pentru infracţiuni comise în minorat (deoarece pentru acestea se aplică doar
măsuri educative).
Recidiva internaţională, în raport cu noul Cod penal, recidiva internaţională prezintă următoarele
trăsături caracteristice: a) Recidiva internaţională are un caracter obligatoriu, spre deosebire de art. 37 alin. ultim din
C.pen. din art. 1968, care prevede că “se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate”. b)
Fapta la care se referă condamnarea pronunţată de o instanţă străină trebuie să fie prevăzută şi de legea română (dubla
incriminare). c) Hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate trebuie să fie recunoscută de o instanţă română
potrivit legii noastre. Această formă de recidivă este posibilă atât pentru forma recidivei postcondamnatorii cât şi
pentru recidiva postexecutorie (V. Paşca). Se consideră în doctrină că cererea de contopire a unor pedepse nu
formează obiectul unui proces penal în sensul legii şi, ca atare, în acest cadru nu se poate cere recunoaşterea pe cale
incidentală a unei hotărâri străine (V. Paşca).
Dacă primul termen al recidivei îl constituie o pedeapsă graţiată condiţionat, aceasta se consideră
executată după împlinirea termenului stipulat expres în actul de clemenţă. În cazul în care noua infracţiune a fost
săvârşită în interiorul termenului condiţie prevăzut de legea de graţiere, atunci ne aflăm în faţa unei recidive
postcondamnatorii, iar dacă a fost comisă după aceea, există recidivă postexecutorie (C.A. Ploieşti, s.pen., d. nr.
289/1994).

11
 La stabilirea stării de recidivă nu se va ţine seama de infracţiunile săvârşite din culpă. Această
condiţie nu a fost prevăzută iniţial în Codul penal din 1968, deoarece în cazul culpei cu prevedere, este relevată o stare
de pericol la fel de mare ca în cazul intenţiei.
14. Pedepsa în caz de recidivă. În concepţia noului Cod penal, ca şi a Codului penal din 1968,
recidiva nu constituie o circumstanţă agravantă, chiar dacă în esenţă reprezintă o împrejurare privitoare la persoana
infractorului (circumstanţă personală de identitate sau de individualizare). Legiuitorul a înscris recidiva în rândul
cauzelor modificatoare, considerând-o stare de agravare. Doctrina consideră că doar în cazul recidivei postexecutorii
putem vorbi de o cauză de agravare a pedepsei, deoarece doar aceasta permite aplicarea unei pedepse mai mari decât
totalul pedepselor infracţiunilor ce constituie termenii recidivei (G. Antoniu).
Pentru recidiva postcondamnatorie pedeapsa se stabileşte prin adăugarea pedepsei stabilite pentru
infracţiunea săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie la pedeapsa anterioară neexecutată sau la restul de
pedeapsă rămas neexecutat, din aceasta. În doctrină se susţine că atâta timp cât noua lege foloseşte o exprimare
imperativă, regula cumulului aritmetic al celor două pedepse este obligatorie, neexistând nicio excepţie de la aceasta,
chiar dacă s-ar depăşi maximul general al pedepsei (G. Ivan). Această opinie contravine însă dispoziţiei din art. 2 alin.
3 din noul Cod penal.
În doctrină s-a susţinut că noul Cod penal duce la stabilirea unui regim sancţionator mai grav pentru
recidiva postcondamnatorie, decât pentru cea postexecutorie, deşi aceasta din urmă este considerată cea mai gravă
formă a recidivei. Se arată că în cazul recidivei postexecutorii nu s-ar putea aplica niciodată pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, ca în cazul recidivei postcondamnatorii, chiar dacă prin majorarea cu jumătate a limitelor pedepsei pentru noua
infracţiune s-ar depăşi maximul general de 30 de ani (V. Paşca).
În cazul săvârşirii infracţiunii de evadare, pedeapsa stabilită pentru această infracţiune se adaugă la
restul rămas neexecutat din pedeapsă, la data evadării (art. 285 alin. 4 din noul C.pen.), indiferent dacă această
infracţiune a fost săvârşită în stare de recidivă sau nu. Potrivit noului Cod penal, în cazul săvârşirii unei infracţiuni
după evadare, pedepsele stabilite pentru infracţiunea de evadare şi pentru infracţiunea săvârşită după evadare se
contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultantă se adaugă la restul rămas
de executat din pedeapsa în a cărei executare se afla condamnatul în momentul evadării. Aceeaşi soluţie şi în cazul
săvârşirii mai multor infracţiuni după evadare (G. Ivan).
15. Tratamentul recidivei postcondamnatorii este identic şi în cazul în care noua infracţiune este
săvârşită înăuntrul termenului de supreveghere (de încercare, în concepţia C.pen. din 1968) al suspendării executării
pedepsei sub supraveghere, iar aceasta îndeplineşte condiţiile recidivei (G. Ivan). Această situaţie era denumită de
doctrină ca recidivă postcondamnatorie specială.
La fel, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni înăuntrul termenului de încercare (de definitivare,
condiţie) al graţierii condiţionate sau în termenul de liberare condiţionată.
În cazul săvârşirii unui concurs de infracţiuni, mai înainte de executarea sau considerarea ca executată
a pedepsei anterioare, dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă postcondamnatorie, noul Cod penal (art. 43
alin. 2) a îmbrăţişat opinia că pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de
infracţiuni, iar pedeapsa rezultantă se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din
aceasta. Sub imperiul Codului penal din 1968 era controversată această problemă, susţinându-se şi opinia că în acest
caz se face aplicarea mai întâi a dispoziţiilor referitoare la recidiva postcondamnatorie şi apoi a celor care guvernează
concursul de infracţiuni (M. Basarab, C. Bulai, V. Rămureanu, V. Dongoroz). La recidiva postexecutorie nu mai poate
fi aplicat acest model, consacrat de art. 43 alin. 2 din noul C.pen., şi pe cale de consecinţă, neexistând o altă prevedere
legală, pentru fiecare infracţiune concurentă pedeapsa va fi stabilită între limitele speciale majorate cu jumătate, după
care pedepsele astfel aplicate, vor fi contopite după regulile privind concursul de infracţiuni (V. Paşca).
Dacă prin însumarea pedepselor se depăşeşte cu mai mult de 10 ani maximul general, iar pentru una
dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul
pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă (art. 43 alin. 3 din noul C.pen.). S-ar putea
obiecta că prin această dispoziţie se agravează şi pedeapsa pentru infracţiunile din culpă aflate în componenţa
concursului, deşi acestea nu pot constitui termen al recidivei (V. Paşca).
16. Tratamentul recidivei postexecutorii nu se mai stabileşte în doi timpi, ci se aplică într-un singur
timp, între limitele de pedeapsă majorate cu jumătate.
Dacă un condamnat săvârşeşte o pluralitate de infracţiuni, unele în stare de recidivă
postcondamnatorie iar altele în stare de recidivă postexecutorie, instanţa va aplica regulile recidivei postcondamnatorii
în raport cu infracţiunile aflate în această situaţie (art. 43 alin. 1-4 din noul C.pen.) şi, separat, regulile recidivei
postexecutorii în raport cu infracţiunile aflate în această situaţie (art. 43 alin. 5 din noul C.pen.). Astfel, în prima
12
situaţie (a recidivei postcondamnatorii), pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente se contopesc potrivit
dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultantă se adaugă la pedeapsa anterioară
neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta, rezultând o pedeapsă rezultantă. În a doua situaţie, aplicând
regulile recidivei postexecutorii, se vor stabili pedepsele între minimul special şi maximul special ale pedepselor
prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite ulterior majorate cu jumătate, după care se contopesc potrivit
dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, ajungându-se la o pedeapsă rezultantă. În final, se vor contopi cele
două rezultante, potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, astfel ca inculpatul să execute o pedeapsă
unică pentru toate infracţiunile, indiferent de modalitatea recidivei în care s-au săvârşit infracţiunile concurente (G.
Ivan).
Dacă printr-o hotărâre definitivă s-a constatat existenţa recidivei postcondamnatorii, însă nu s-a
procedat la cumularea aritmetică, potrivit noului Cod penal, pedepselor, aceasta nu se mai poate face pe baza unei
cereri ulterioare a condamnatului, ci eventual, în condiţiile noului Cod de procedură penală, s-ar putea apela la
recursul în casaţie, invocându-se motivul de la art. 438 alin. 1 pct. 12 (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele
prevăzute de lege), cu condiţia să nu fi fost invocat cu ocazia judecării apelului, ori, dacă a fost invocat instanţa de
apel să-l fi respins sau să fi omis să se pronunţe asupra lui (G. Ivan). Sub imperiul C.pen. din 1968 în doctrină s-a
apreciat că în acest caz contopirea pedepselor ca urmare a recidivei postcondamnatorii poate fi făcută oricând (dacă
instanţa a omis să o facă) din oficiu, ori la cererea condamnatului interesat să execute pedepse multiple totalizate, dacă
legea permite contopirea acestora, potrivit art. 449 din C.pr.pen. din 1968 (G. Antoniu, C. Bulai). Într-o altă opinie, se
susţine că descoperirea ulterioară a stării de recidivă desemnează situaţia înstanţa n-a putut cunoaşte starea de recidivă
în momentul stabilirii şi aplicării pedepsei, nu şi atunci când proba recidivei există la dosar, dar a fost ignorată de
instanţă sau aceasta a apreciat greşit că nu există recidivă (V. Paşca).

17. Pluralitatea intermediară este reglementată distinct, sub această denumire marginală, în art. 44
din noul C.pen., spre deosebire de Codul penal din 1968, care reglementează această pluralitate de infracţiuni sub
denumirea marginală “pedeapsa în unele cazuri în care nu există recidivă”. Se apreciază în doctrină că denumirea
marginală este discutabilă deoarece nu există în relitate o pluralitate distinctă între concurs şi recidivă; această
denumire poate fi folosită în scopuri didactice, dar nu ca un termen tehnic consacrat în legea penală (G. Ivan). Această
pluralitate de infracţiuni nu este decât o recidivă postcondamnatorie de fapt şi nu de drept (G. Antoniu). Trebuie ca
infracţiunile successive să nu îndeplinească condiţiile legale ale recidivei postcondamnatorii, fie că această
neîmplinire se referă la primul ori la al doilea termen al pluralităţii menţionate (G. Ivan).
În ce priveşte sancţionarea pluralităţii intermediare, noul Cod penal reglementează numai tratamentul
aplicabil persoanei fizice (art. 44), omiţând să-l reglementeze şi pe cel aplicabil persoanei juridice (art. 146). Se
apreciază că, pentru identitate de raţiune, se impune aplicarea aceluiaşi tratament şi persoanei juridice, cum se
procedează şi în present potrivit Codului penal în vigoare (G. Ivan).
Potrivit art. 44 alin. 2 noul C.pen., sancţionarea pluralităţii intermediare se realizează potrivit regulilor
stabilite pentru sancţionarea concursului de infracţiuni. Sub imperiul Codului penal în vigoare practica judiciară a
statuat că nu este posibil, în acest caz, ca pedeapsa ulterioară să se contopească cu restul rămas de executat din prima
pedeapsă, ci ea se contopeşte cu întreaga pedeapsă aplicată pentru infracţiunea anterioară (T.S., s.pen., d.nr.
218/1981). Din pedeapsa rezultantă se va deduce pedeapsa anterioară executată integral sau parţial. Dar în felul acesta
nu este avantajat făptuitorul, care ar executa mai puţin decât în cazul recidivei postcondamnatorii sau chiar a
concursului de infracţiuni?

18. Pedepsele complementare, pedepsele accesorii şi măsurile de siguranţă în caz de pluralitate

de infracţiuni. Spre deosebire de Codul penal în vigoare, care reglementează regimul pedepselor complementare şi a
măsurilor de siguranţă numai în cazul concursului de infracţiuni, noul Cod penal le reglementează în raport cu toate
formele pluralităţii de infracţiuni. În plus, noul Cod penal reglementează şi regimul pedepselor accesorii în cazul
pluralităţii de infracţiuni.
În cazul pedepselor complementare de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, se
aplică principiul totalizării pedepselor complementare.
În cazul în care s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut: a)
dacă există concurs de infracţiuni sau pluralitate intermediară, se aplică principiul absorbţiei pedepselor
complementare; b) dacă există recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară stabilită pentru noua
infracţiune. În cazul în care nu a fost executată nicio parte din pedeapsa complementară anterioară se aplică principiul
totalizării pedepselor (G. Ivan). În caz de recidivă, indiferent că este postcondamnatorie sau postexecutorie, dacă pe
13
lângă pedeapsa care constituie primul termen al recidivei a fost aplicată şi o pedeapsă complementară de aceeaşi
natură şi cu acelaşi conţinut cu pedeapsa complementară aplicată pentru noua infracţiune se va aplica sistemul
cumulului pedepselor în sensul că partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se adaugă la pedeapsa
stabilită pentru noua infracţiune (V. Paşca). În cazul contopirii ulterioare a pedepselor principale aplicate pentru
infracţiuni concurente , partea din pedeapsa complementară executată până la data contopirii se scade din durata
pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultantă (V. Paşca).
Noul Cod penal distinge între pedeapsa accesorie care însoţeşte pedeapsa principală şi pedeapsa
accesorie care însoţeşte detenţiunea pe viaţă. Dintr-o asemenea perspectivă se poate vorbi de două pedepse accesorii
de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit: prima are un conţinut variabil, fiind dependentă de pedeapsa principală, a
doua are un conţinut bine determinat, nefiind dependentă de pedeapsa principală (G. Ivan).
În caz de concurs de infracţiuni sau de pluralitate intermediară la rezultanta pedepselor principale
privative de libertate s-ar părea că ar trebui aplicată o singură dată pedeapsa accesorie, şi anume, cea mai grea (potrivit
principiului absorbţiei pedepselor accesorii). În caz de recidivă, pedeapsa accesorie va avea tratamentul pedepsei
principale, ca urmare, toate modificările pe care le suferă pedeapsa principală, în caz de recidivă, se răsfrâng şi asupra
pedepselor accesorii.
De la sistemul absorbţiei, legiuitorul a prevăzut un regim derogatoriu pentru măsura de siguranţă a
confiscării speciale. Astfel, în cazul în care au fost luate mai multe măsuri de siguranţă dintre cele prevăzute de noul
Cod penal în art. 112, acestea se cumulează.

V. AUTORUL ŞI PARTICIPANŢII

1. Noul Cod penal corectează parţial greşeala din Codul penal în vigoare, care enumeră pe autor
alături de instigator şi comlice, ca participant la infracţiune, deşi între aceştia există o deosebire calitativă; autorul
comite în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, iar instigatorii şi complicii săvârşesc fapta în mod mijlocit,
prin autor. Însă trebuiau excluşi şi coautorii din rândul participanţilor la infracţiune, deoarece în definiţia acestei
noţiuni (art. 46 alin. 2) se prevede că aceştia sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea
penală. Trebuie evitată confuzia care se face între noţiunea de în sens comun de participant la o activitate (în acest
sens sunt participanţi toate persoanele care îşi aduc contribuţia la efectuarea acelei activităţi: autori, coautori,
instigatori, complici) şi noţiunea în sens tehnic, juridico-penal de participant la o faptă prevăzută de legea penală (I.
Pascu).
Pentru existenţa unei pluralităţi de infractori, trebuie să se constate, sub aspectul laturii obiective, o
contribuţie efectivă a doi sau mai mulţi subiecţi activi la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală, iar sub
raportul laturii subiective, voinţa acestora de a coopera la comiterea faptei respective. Voinţa este comună chiar dacă
există deosebiri din punctul de vedere al modului în care s-a produs psihic determinarea voinţei fiecăruia (previziune,
scop, mobil, etc. ). Întrunirea acestor condiţii face posibilă distincţia dintre pluralitatea de infractori şi un grup sau un
lot de infractori (I. Pascu).
Unicitatea infracţiunii ca temei al răspunderii penale a făptuitorilor face ca toate cauzele care, în mod
obiectiv înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripţia răspunderii penale) sau care o exclud (abrogarea
incriminării, lipsa unui element constitutiv al infracţiunii) să producă efecte faţă de toţi făptuitorii deopotrivă şi în
acelaşi timp (I. Pascu).
2. Doctrina penală face distincţia între pluralitatea naturală, pluralitatea constituită şi pluralitatea
ocazională (participaţia) de infractori. Doar această din urmă formă a pluralităţii de infractori este reglementată în
partea generală a Codului penal. Participaţia este posibilă şi la infracţiunile la care norma de incriminare prevede ca
necesară o pluralitate naturală cu incriminare nedisociată (unică), dar numai sub forma instigării sau a complicităţii; în
cazul pluralităţii naturale de infractori cu incriminare disociată, participaţia penală este posibilă şi sub forma
coautoratului, dar pentru existenţa acestuia este necesar ca făptuitorul să aibă calitatea specială cerută de lege
autorului (V. Paşca). În ceea ce priveşte pluralitatea constitutivă, unii autori apreciază că ea este compatibilă cu
pluralitatea ocazională (V. Dongoroz, V. Papadopol), alţii că participaţia penală nu este compatibilă cu pluralitatea
constitutivă (M. Basarab, V. Paşca).
3. Participaţia penală ca formă ocazională a pluralităţii de făptuitori constituie, în principiu, potrivit
majorităţii opiniilor doctrinare şi a soluţiilor legislative, o circumstanţă obiectivă cu efecte in rem de agravare a
regimului sancţionator al participaţiei (V. Paşca).

14
 Definind participaţia prin referire la fapta prevăzută de legea penală, legiuitorul român a urmărit să
atragă în sfera participaţiei penale nu numai pe cei care au contribuit la săvârşirea cu vinovăţie a faptei prevăzute de
legea penală, de către autor, dar şi pe aceia a căror contribuţie nu îndeplinea această condiţie, deoarece autorul a
săvârşit fapta fără vinovăţie (I. Pascu). În doctrină s-a apreciat că legiuitorul nu trebuia să se ghideze după situaţiile de
excepţie (participaţia improprie) ci după cele care constituie regula (participaţia proprie). În toate celelalte legislaţii
participaţia penală este definită prin raportarea la o infracţiune şi nu la o faptă prevăzută de legea penală (G. Antoniu).
Contribuţia mai multor persoane la săvârşirea faptei poate interveni din momentul conceperii faptei şi
până în momentul consumării sau epuizării acesteia. În cazul infracţiunilor continui, continuate sau progresive ,
contribuţia poate avea loc până în momentul când prelungirea în timp a încetat, ori s-a executat ultimul act din
componenţa infracţiunii continuate sau rezultatul s-a produs în cazul infracţiunii progresive. Infracţiunile de obicei
pot fi săvârşite în participaţie dacă participantul a contribuit la un număr de acţiuni care să dea caracterul de
obişnuinţă sau îndeletnicire. Dacă participantul a cooperat la o singură acţiune sau la un număr de acţiuni care nu pot
conduce la stabilirea unei obişnuinţe, nu vom avea participaţie (I. Pascu).
Ca urmare a adoptării teoriei unităţii de infracţiune, infracţiunea se consideră comisă la data
consumării ei sau a rămânerii în formă de tentativă pedepsibilă, indiferent de momentul în care fiecare participant şi-a
adus contribuţia. Ca urmare, amnistia şi graţierea operează din acel moment pentru toţi participanţii, chiar dacă
instigarea sau complicitatea a avut loc înainte de adoptarea actului de amnistie sau graţiere, deoarece acestea au
căpătat semnificaţie penală numai din momentul începerii acţiunii (inacţiunii) de către autor sau coautor. De
asemenea, legea aplicabilă reportului juridic este legea sub care a avut loc actul de executare şi tot potrivit acesteia se
sancţionează toţi participanţii indiferent de data săvârşirii actului de instigare şi complicitate (V. Paşca).
4. Conceptul de autor. În doctrină este controversată chestiunea dacă prin autor înţelegem numai
autorul material, adică acela care realizează direct şi imediat acţiunea tipică a faptei incriminate sau ar trebui socotiţi
autori toţi cei care realizează substanţa intrinsecă a infracţiunii (care cuprinde atât elemental material, cât pe cel
psihic), astfel încât ar trebui consideraţi autori ai infracţiunii şi autorii morali (instigatorii). În legislaţia unde autorul
este definit ca persoana care săvârşeşte nemijlocit infracţiunea în mod consecvent instigatorul trebuie considerat un
participant secundar şi nu principal. Numai într-o legislaţie care ar defini autorul ca persoana care realizează
substanţa intrinsecă a infracţiunii, instigatorul ar fi cuprins în sfera autoratului, fiind un participant principal la
infracţiune. Legea penală română, definind numai autorul ca fiind acela care realizează nemiijlocit fapta prevăzută de
legea penală, a adoptat teza caracterului secundar al instigării. Pe de altă parte, dacă s-ar defini noţiunea de autor,
socotind că are această calitate şi persoana care realizează substanţa intrinsecă a infracţiunii (elemental material şi cel
psihic) caracterizarea autorului şi instigatorului ar trebui să se refere, în mod obligatoriu, la infracţiune şi nu la fapta
prevăzută de legea penală, care este un concept pur obiectiv, excluzând orice referire la poziţia psihică cu care se
comite infracţiunea (I. Pascu).
În cazul infracţiunilor caracterizate printr-un anumit scop, este suficient ca unul dintre coautori să fi
urmărit realizarea lui, ceilalţi însă trebuie doar să-l fi cunoscut (de ex, la furt, scopul însuşirii pe nedrept trebuie
urmărit doar de unul din coautori).
În cazul în care este necesară o anumită calitate a subiectului activ al infracţiunii, lipsa acesteia face
ca activitatea făptuitorului, deşi una specifică autoratului, să se transforme într-una de complicitate (ex. la delapidare,
lipsa calităţii de funcţionar a unuia dintre făptuitori atrage reşinerea complicitaţii la delapidare, chiar dacă acesta a
efectuat aceleaşi acte ca şi autorul).
Doctrina penală recentă (C. Bulai) şi mai veche (V. Dongoroz) precum şi practica judiciară sunt în
favoarea tezei existenţei coautoratului la infracţiunile săvârşite din culpă. Există însă şi opinia imposibilităţii
existenţei acestei forme de pluralitate de infractori, la infracţiunile din culpă (M. Basarab, V. Papadopol). Doctrina şi
practica judiciară admit însă fără reserve posibilitatea coautoratului la infracţiunile praeterintenţionate.
Coautoratul nu este posibil la infracţiunile cu autor unic (ex. conducerea unui autovehicul fără permis
de conducere) şi la infracţiunile omisive proprii (V. Paşca). În acest din urmă caz s-a susţinut şi opinia contrară, în
cazul în care obligaţia unei anumite conduite revine unui organ colectiv şi membrii săi se înţeleg să nu o îndeplinească
(V. Dongoroz). În opinia altui autor, atunci când obligaţia de a face este impusă, în raport cu aceeaşi situaţie de fapt,
mai multor persoane, şi acestea rămân în inacţiune, fiecare persoană este autor al unei fapte de omisiune săvârşită
individual, iar nu coautor. Dacă obligaţia de a face care revine mai multor persoane este supusă unui termen,
îndeplinirea ei în termen de către una dintre acestea profită tuturor. Dacă însă obligaţia de a face este impusă unui
organ colectiv, în caz de omisiune a acestuia, membrii colectivului vor fi coautori ai faptei (I. Pascu).
5. Instigatorul este definit la fel ca în Codul penal din 1968. Noul Cod penal nu mai preia însă
dispoziţiile art. 29 din acest cod, referitoare la instigarea neurmată de executare, deoarece acestea puteau duce la
15
pronunţarea unor hotărâri inechitabile, răspunderea penală a instigatorului putând să depindă, în acest caz, doar de
declaraţia celui instigat, care putea să arate că a fost sau nu determinat să săvârşească o infracţiune.
Raportarea, în definiţia instigatorului, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi nu la
săvârşirea unei infracţiuni, după unii autori, extinde noţiunea de instigare şi la situaţiile în care fapta este săvârşită de
un autor din culpă sau fără vinovăţie, deci la fapte care nu constituie infracţiuni, dar sunt prevăzute de legea penală.
Acţiunea de instigare are un caracter complex, presupunând atât o activitate psihică cât şi una fizică;
însă o atare activitate nu poate fi asimilată cu executarea nemijlocită a faptei de către autor, spre a avea caracterul unei
forme principale de participaţie.
Activitatea de determinare trebuie să se manifeste în mod efectiv printr-o acţiune (V. Paşca). Ea nu se
poate realiza prin omisiune, iar omisiunea de a nu dezaproba comiterea infracţiunii nu poate fi considerată instigare,
ci, eventual, o complicitate morală, prin întărirea ideii infracţionale (M. Basarab).
Instigarea poate exista la infracţiunile intenţionate comisive sau omisive; este discutabil dacă şi la
cele din culpă ar fi posibilă instigarea. E posibilă la cele săvârşite de o singură persoană, cât şi la cele cu pluralitate
naturală sau constituită de subiecţi activi (I. Pascu).
Activitatea de determinare trebuie să se efectueze cu intenţie, adică instigatorul să fie conştient că îl
determină pe instigat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală şi să urmărească sau să accepte rezultatul
acelei fapte (I. Pascu).
Instigarea ca act de participaţie penală este condiţionată de începerea executării de către cel instigat.
Dacă instigatul se va desista ori va împiedica producerea rezultatului, va exista participaţie dacă legea pedepseşte
tentativa, iar instigatorul va fi pedepsit pentru instigare la tentativă, chiar dacă instigatul va fi apărat de pedeapsă
conform art. 34 C.pen., apărarea de pedeapsă având doar efecte in personam. În ceea ce priveşte sancţionarea
instigării urmată de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, noul Cod penal
este o lege mai aspră în raport cu Codul penal din 1968 (V. Paşca).
Este posibil ca instigatul să comită o infracţiune mai uşoară sau mai gravă decât cea la care a fost
determinat (excessus mandati). În cazul în care persoana instigată a săvârşit o infracţiune mai gravă, instigatorul va
răspunde pentru infracţiunea la care a instigat. Dacă autorul săvârşeşte o faptă mai uşoară, instigatorul va răspunde şi
el pentru această infracţiune. Aceste reguli sunt valabile în cazul în care între infracţiunea mai gravă sau mai uşoară,
efectiv comisă şi infracţiunea la care s-a instigat există un raport de la infracţiune calificată la infracţiune simplă; dacă
între cele două fapte nu există o asemenea relaţie, instigatorul şi complicele nu va răspunde nici în raport cu fapta mai
gravă, efectiv săvârşită, deoarece reprezentarea pe care o implică intenţia lor nu s-a referit la această faptă, nici în
raport cu fapta mai uşoară la săvârşirea căreia au înţeles să-şi aducă contribuţia, întrucât acea faptă nu s-a săvârşit (I.
Pascu).
În cazul infracţiunilor complexe praeterintenţionate, într-o opinie se susţine că răspunderea
instigatorului nu poate fi reţinută pentru rezultatul mai grav, produs din culpă, deoarece instigarea nu se poate săvârşi
din culpă, iar într-o altă opinie instigatorul va răspunde şi pentru rezultatul mai grav (V. Dongoroz). Instanţa supremă
s-a pronunţat în sensul că atunci când instigatorul determină pe autor să săvârşească o tâlhărie fără a prevedea că
victima va deceda în urma exercitării actelor de violenţă, putând însă prevedea un asemenea rezultat, dar a socotit fără
temei că un asemenea rezultat nu se va produce, iar autorul tâlhăriei va ucide victima cu intenţie, fapta celui dintâi
constituie instifare la infracţiunea de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei, iar fapta autorului constituie
infracţiunea de omor deosebit de grav; s-a motivat că soluţia se impune ţinând seama de forma de vinovăţie a fiecărui
participant, caracterizată prin intenţie depăşită, în cazul instigatorului şi prin intenţie, în cazul autorului infracţiunii
(T.S., dec. nr. 23/1987).
6. Complicele este definit la fel ca şi în Codul penal din 1968. Complicitatea este o formă de
participaţie secundară în raport cu actele autorului sau ale instigatorului, deoarece actele de complicitate sunt extranee
conţinutului constitutiv al infracţiunii (V. Paşca).
Înlesnirea , ca act de complicitate, vizează acele activităţi efectuate de complice anterior săvârşirii
faptei de către autor. Ajutorul se referă la actele îndeplinite de complice chiar în cursul realizării de către autor a
acţiunii incriminate. Promisiunea de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului constituie un sprijin de care
autorul are nevoie după executarea faptei (I. Pascu).
După ce infracţiunea s-a consumat (adică după ce s-a executat acţiunea tipică) nu mai poate exista
participaţie penală şi deci nu mai există nici complicitate.
Dacă o persoană, după ce determină altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală,
ajută pe aceasta prin procurarea mijloacelor de săvârşire a acestei fapte sau în orice alt mod, va fi sancţionată pentru
instigare, întrucât instigarea este o formă mai cuprinzătoare în raport cu actele de complicitate.
16
 Este necesară legătura subiectivă dintre participanţi, care în cazul complicităţii porneşte de la
complice către autor; legătura poate fi bilaterală atunci când între autor şi complice există o înţelegere prealabilă,
autorul cunoscând cine este complicele şi cine l-a ajutat, sau unilaterală când autorul nu cunoaşte cine este
complicele, care este prestaţia şi în ce constă contribuţia sa la săvârşirea faptei (legătură specifică participaţiei
improprii) (I. Pascu).
În practica judiciară s-a reţinut că paznicul unităţii care permite unor persoane străine să pătrundă în
magazin şi să sustragă diferite lucruri este complice la furt prin inacţiune şi nu favorizator (T. Constanţa, dec. pen. nr.
316/1992); paznicul care, în schimbul unei sume de bani, lasă uşa de la magazie deschisă, astfel ca o altă persoană să
poată sustrage anvelope auto, comite o complicitate prin omisiune la furt şi luare de mită în concurs real de infracţiuni
(C.A. Craiova, dec.pen. nr. 320/1992).
Complicitatea anterioară reprezintă de fapt acte preparatorii săvârşite de o altă persoană decât autorul
şi care devin acte de complicitate atunci când autorul folosind acest sprijin a trecut la săvârşirea faptei, realizând cel
puţin o tentativă pedepsibilă (I. Pascu).
La infracţiunile continue şi continuate, contribuţia complicelui poate interveni oricând până la
epuizarea inracţiunii. Dacă activitatea complicelui se rezumă la ajutorarea sau înlesnirea unui singur act al infracţiunii
continuate şi el nu are reprezentarea şi a celorlalte acte, el va răspunde doar pentru infracţiunea în formă simplă, nu
pentru forma continuată a infracţiunii (V. Paşca). În cazul infracţiunilor de obicei, actele de complicitate trebuie să fie
la rândul lor într-un număr sificient ca să denote obişnuinţa (V. Dongoroz).
Complicitatea prin inacţiune presupune neîndeplinirea de către complice, cu intenţie, a unor acte (pe
care era obligat să le efectueze), spre a ajuta astfel la săvârşirea faptei de către autor. Interesul distincţiei între
complicitatea prin acţiune şi complicitatea prin inacţiune rezidă, pe de o parte, în faptul că atrage atenţia asupra valorii
cauzale a contribuţiei prin omiciune la săvârşirea infracţiunii, iar pe de altă parte, în necesitatea de a deosebi
complicitatea prin inacţiune de aşa numita complicitate negativă. (I. Pascu). În acest din urmă caz nu există în realitate
complicitate, deoarece nu există o obligaţie legală generală de denunţare sau de împiedicare, pe care cel care rămâne
inactiv să o încalce.
7. În doctrină au fost identificate şi anumite forme speciale de participaţie penală, cum sunt
organizatorul, conducătorul sau finanţatorul, care apar în Legea nr. 143/2000 (V. Paşca).

8. Pedeapsa în cazul participanţilor. Textul art. 49 din noul Cod penal a lăsat autorul în afara
participanţilor şi a introdus în această categorie coautorul.
În cadrul teoriei unităţii, participaţia este o instituţie care priveşte pe subiecţii activi ai infracţiunii sau
ai faptei prevăzute de legea penală, fără a aduce atingere conţinutului juridic al infracţiunii sau conţinutului real al
faptei prevăzute de legea penală. În cadrul teoriei participaţiei delict distinct sau a autonomiei actelor de participaţie,
minoritară, se consideră că fiecare participant săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.
În ce priveşte sancţionarea participanţilor, după importanţa care se acordă fie laturii subiective, fie
laturii obiective a faptei săvârşite de participanţi, se deosebeşte sistemul parificării, potrivit căruia toţi participanţii,
acţionând cu aceeaşi formă de vinovăţie, trebuie să fie sancţionaţi în aceleaşi limite de pedeapsă şi sistemul
diversificării, potrivit căruia contribuţia efectivă a fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii este diferită iar aceştia
trebuie sancţionaţi în limite de pedeapsă diferite. În ambele sisteme se admite necesitatea diferenţierii pedepsei
concrete, însă este preferabil sistemul parificării, deoarece în abstract toţi cei care au contribuit la săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală trebuie să fie consideraţi ca având o poziţie egală (I. Pascu). Noul Cod penal, ca şi Codul
penal în vigoare, a consacrat sistemul parificării pedepsei, în cazul participaţiei penale proprii şi sistemul diversificării
pedepsei, în cazul participaţiei improprii. Sistemul diversificării pedepsei este consacrat şi în cazul participaţiei penale
la unele infracţiuni-program specifice criminalităţii organizate (V. Paşca).
În ipoteza în care în norma de incriminare a faptei săvârşite în participaţie se prevăd pedepse
alternative, s-a pus problema dacă este posibil ca pentru unii dintre participanţi să se aplice una din pedepsele
alternative, iar pentru alţii cealaltă. Într-o opinie, acest lucru nu este cu putinţă, deoarece acţiunea fiind unică, se va
aplica pentru toţi participanţii pedeapsa care corespunde gravităţii infracţiunii concrete. Într-o altă opinie, concordantă
cu art. 49 C.pen., instanţa trebuie să se fixeze mai întâi pentru fiecare participant, asupra uneia dintre cele două feluri
de pedepse alternative prevăzute în textul de incriminare şi apoi să se stabilească pedeapsa concretă a fiecăruia.
Regulile privind sancţionarea participanţilor se aplică şi în cazul faptelor prevăzute de legea penală
care nu pot fi săvârşite decât de o pluralitate naturală sau constituită de autori, ţinându-se seama că în cea dintâi există
de cele mai multe ori un iniţiator, iar un altul aflat în situaţia de dominat, iar în cea de-a doua unul sau mai mulţi
autori au rolul de organizatori ai grupului, alţii de susţinători ai acestuia (I. Pascu).
17
 9. Circumstanţele personale şi reale. Modificările faţă de textul art. 28 din C.pen. din 1968 sunt
determinate de faptul că în concepţia noului Cod penal autorul nu mai face parte dintre participanţii la infracţiune.
Aceasta este raţiunea pentru care în dospoziţiile art. 50 din noul Cod penal, a fost introdusă expresia “privitoare la
persoana autorului sau a unui participant”, în loc de “persoana unui participant”.
Circumstanţele nu fac parte din conţinutul legal al infracţiunii, ele făcând parte din conţinutul concret
sau circumstanţial al infracţiunii, determinând gradul concret de pericol social şi elementele în funcţie de care se
califică fapta ori numai se individualizează pedeapsa (V. Paşca).
Circumstanţele privitoare la persoană sunt atât circumstanţe personale subiective (legate de poziţia
subiectivă a autorului sau participantului, cauzele de neimputabilitate, retragerea mărturiei mincinoase de către autor,
împăcarea părţilor, împiedicarea de către participant a consumării infracţiunii) şi circumstanţe personale de
individualizare (calitatea făptuitorului, starea civilă, situaţia faţă de victimă).
Este posibil ca o circumstanţă să fie personală mai multor participanţi, cum ar fi săvârşirea
infracţiunii de către un infractor major împreună cu un minor, caz în care va fi incidentă doar pentru aceştia, nu şi
pentru ceilalţi participanţi (I. Pascu).
Sunt situaţii de fapt în care o circumstanţă, prin natura ei personală, să capete un aspect obiectiv şi să
dobândească semnificaţia unei circumstanţe privitoare la faptă, răsfrângându-se asupra participanţilor, în măsura în
care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Într-o opinie premeditarea se poate converti în circumstanţă reală, dacă
participantul efectuează acte de pregătire a executării împreună cu alte persoane care cunosc scopul pregătirii şi modul
de concepere a executării (V. Dongoroz), iar într-o altă opinie, care porneşte de la concepţia psihologică asupra
premeditării, aceasta nu se poate obiectiviza în circumstanţă reală, deoarece aspectul subiectiv ce o caracterizează se
întâlneşte strict în persoana celui care premeditează (M. Basarab). Starea de provocare a fost considerată fie ca o
circumstanţă ce se poate obiectiviza (L. Biro), fie ca una ce nu poate fi întrunită decât în persoana fiecărui participant,
ca orice emoţie sau tulburare (M. Basarab). Aceeaşi observaţie s-a făcut şi cu privire la prncucidere, la care starea de
tulburare gravă determinată de naştere este personală şi nu se poate răsfrânge asupra participanţilor (V. Paşca).
De asemenea, sunt fapte prevăzute de legea penală, la care autor nu poate fi decât o persoană care are
o anumită calitate (funcţionar public, militar) ori este rudă apropiată sau membru de familie. În măsura în care aceste
calităţi califică subiectul activ al unei infracţiuni determinate, devenind elemente constitutive sau circumstanţiale de
agravare ale infracţiunii, nu mai sunt luate în seamă ca circumstanţe personale, încetează de a mai fi astfel de
circumstanţe, ele se obiectivează, având regimul elementelor constitutive ale infracţiunii în conţinutul tipic sau
agravat al acesteia (I. Pascu). De pildă, dacă o persoană ajută pe autor la săvârşirea infracţiunii de omor sau de viol
asupra unui membru de familie, va răspunde pentru formele agravate ale acestor infracţiuni.
Dacă unul din elementele ce constituie circumstanţe personale este prevăzut expres în norma de
incriminare, ca element de tipicitate, condiţionând conţinutul legal al infracţiunii, el încetează a mai fi o circumstanţă
personală, devenind o circumstanţă reală, legată în mod direct de conţinutul infracţiunii (V. Paşca).

Circumstanţe privitoare la faptă privesc circumstanţele exterioare persoanei autorului sau

participanţilor şi care se referă ori aparţin infracţiunii înseşi. Sunt circumstanţe privitoare la faptă: cauzele
justificative, circumstanţele ce ţin de actul material al infracţiunii, mijloacele folosite, împrejurările de loc şi timp,
rezultatul produs, circumstanţele personale care se obiectivează (I. Pascu).
Sunt circumstanţe reale concomitente: săvârşirea faptei de către trei persoane împreună, prin cruzimi,
prin mijloace de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, de un infractor major împreună cu un minor (?),
profitând de starea de vădită vulnerabilitate a victimei (I. Pascu). Într-o altă opinie, în mod unanim este apreciată ca
fiind o circumstanţă personală obiectivizabilă comiterea faptei împreună cu un infractor minor (V. Paşca).
Cunoaşterea sau prevederea participantului pot rezulta, uneori, din însăşi înţelegerea explicită dintre
participanţi anterior comiterii infracţiunii, alteori ea poate fi dedusă din ansamblul împrejurărilor de fapt care au
precedat săvârşirea infracţiunii, precum şi a condiţiilor în care aceasta s-a comis (I. Pascu).
În cazul infracţiunilor praeterintenţionate instigatorul şi complicele răspund dacă trebuiau şi puteau să
prevadă consecinţele mai grave ale faptei săvârşite de autor. Această soluţie se impune deoarece rezultatul mai grav,
cauzat din culpă, constituie – în raport cu infracţiunea de bază la care participanţii au înţeles să contribuie – o
circumstanţă reală (I. Pascu).

10. Împiedicarea săvârşirii infracţiunii. Noul Cod penal a înlocuit termenul de “faptă” cu cel de
“infracţiune”, deoarece în art. 51 se instituie o cauză de nepedepsire, or numai în cazul săvârşirii unei infracţiuni se
18
pune problema ca participantul să nu fie pedepsit; dacă fapta nu constituie infracţiune nu mai putem vorbi de pedeapsă
şi, respectiv, de nepedepsire (I. Pascu). A doua modificare faţă de textul Codului penal din 1968 constă în precizarea
obligaţiei pe care o are de îndeplinit participantul pentru a nu fi pedepsit, în noul Cod penal această obligaţie constând
în împiedicarea consumării infracţiunii înainte de descoperirea acesteia, fie prin denunţarea săvârşirii infracţiunii, fie
prin împiedicarea cu forţe proprii a consumării infracţiunii.
Justificările pentru această soluţie au fost diferite: lipsa intenţiei de a săvârşi infracţiunea, lipsa
pericolului social al faptei sau lipsa voinţei de a continua executarea faptei, pentru a-I da un impuls participantului să
nu finalizaze activitatea infracţională, raţiuni de politică penală.
Participantul poate să îndeplinească obligaţia cerută de lege în timpul executării (cum se prevede în
actualul Cod penal) dar şi după executare, dar mai înainte de a se produce rezultatul, în cazul infracţiunilor materiale
de rezultat (I. Pascu).
Când sunt mai mulţi autori, aceştia n-ar putea să renunţe la infracţiune decât dacă toţi se manifestă în
acest mod, adică împiedică producerea rezultatului ca să beneficieze de impunitate. E o circumatnţă personală.
Împiedicarea trebuie să se producă înainte de descoperirea infracţiunii. Se admite că nu poate fi
asimilată descoperirii cunoaşterea faptei de către anumite persoane care în mod inevitabil trebuie să ştie despre
comiterea ei (victima, instigatorul, complicele) sau care nu ar fi în măsură să o denunţe sau să prevină survenirea
urmărilor (copii mici, alienaţi mintal) precum nici încunoştinţarea cu privire la cele săvârşite făcută de participant
unor persoane chemate să-l ajute să împiedice consumarea infracţiunii (I. Pascu). Participanatul poate beneficia de
dispoziţiile art. 51 C.pen. şi în unele situaţii în care a acţionat după ce autorităţile luaseră cunoştinţă despre săvârşirea
infracţiunii, dacă acestea n-ar fi fost în măsură să împiedice consumarea fără contribuţia participantului la acea
infracţiune sau dacă n-a cunoscut că autorităţile descoperiseră între timp fapta (V. Papadopol, I. Pascu). S-a considerat
că această din urmă aserţiune contravine atât dispoziţiilor art. 30 din Codul penal din 1968 cât şi celor ale art. 51 din
noul Cod penal, care se referă la împiedicarea consumării infracţiunii înainte de descoperirea ei (V. Paşca).
Denunţul făcut la timp, înainte de descoperirea infracţiunii şi care a condus la împiedicarea
consumării acesteia, va atrage pentru participantul denunţător împiedicarea de pedeapsă, chiar dacă datorită
întârzierilor cu care a intervenit autoritatea infracţiunea s-a consumat, fiindcă acţiunea de împiedicare a participantului
putea avea rezultat şi dacă acesta nu s-a produs nu este din vina denunţătorului (I. Pascu). Într-o altă opinie, la fel ca în
cazul împiedicării producerii rezultatului în cazul tentativei perfecte, legiuitorul a prevăzut că împiedicarea
consumării infracţiunii se poate datora acţiunii proprii a participantului sau împiedicarea se poate datora altor
persoane, dacă participantul denunţă înainte de descoperirea infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi
împiedicată; dacă terţele persoane chemate în ajutor sau autorităţile sesizate de făptuitor nu vor putea împiedica
producerea rezultatului, făptuitorul va fi pedepsit, deoarece legea condiţionează nepedepsirea sa numai de
neproducerea efectivă a rezultatului (V. Paşca). Este greu de crezut că ar putea opera “un transfer” al răspunderii
autorului, prin simpla anunţare a faptei, fără împidicarea efectivă a rezultatului.

11. Participaţia improprie. În Codul penal din 1968 participaţia improprie este reglementată numai
prin raportarea la persoana instigatorului şi a complicelui, ca participanţi, în timp ce noul Cod penal completează
această reglementare prin referire şi la coautor, ca un alt participant la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Această completare se justifică, dar nu în raport cu reglementarea participaţiei potrivit noului Cod penal (după care
coautorii sunt participanţi la infracţiune), ci pentru că în cazul coautoratului de asemenea există mai multe persoane
(care însă săvârşesc nemijlocit fapta) fiecare putând acţiona cu o formă diferită de vinovăţie (I. Pascu). Impropriu
denumit coautorat, această formă de participaţie penală la comiterea aceleiaşi fapte materiale nu însemnă şi comiterea
aceleiaşi infracţiuni, deoarece autorul care acţionează cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
fapta comisă cu intenţie, pe când autorul care acţionează din culpă, va fi pedepsit pentru o altă infracţiune, săvârşită
din culpă (V. Paşca).
Teoria autorului mediat nu a fost împărtăşită deoarece s-a apreciat că lipsa vinovăţiei executantului
acţiunii nu poate duce la modificarea naturii activităţii instigatorului sau complicelui, care nu se poate converti în act
de executare (G. Antoniu).
Pentru separarea participanţilor infractori de cei neinfractori şi a participaţiei propriuzise de de cea
improprie, instituţia participaţiei a fost definită nu prin referire la entitatea obiectivă, la fenomentul concret, adică la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, aceasta fiind o realitate unică pentru toţi făptuitorii, indiferent dacă
fapta săvârşită în participaţie ar constitui infracţiune pentru autorul acelei fapte sau nu (I. Pascu).
Deşi textul art. 52 alin. 2 din noul Cod penal se referă numai la contribuţia coautorului, instigatorului
sau a complicelui cu intenţie, la infracţiunile comise din culpă, în doctrina penală s-a exprimat opinia că există
19
participaţie improprie şi când acestea se referă la o infracţiune săvârşită de autor cu intenţie depăşită sau
praeterintenţie (V. Papadopol). În realitate în acest caz suntem în prezenţa participaţiei proprii la infracţiunea
intenţionată şi problema care se pune este în ce fel se răsfrânge rezultatul mai grav produs din culpă asupra
instigatorului sau complicelui (V. Paşca).
Participaţia improprie, modalitatea intenţie-culpă, este posibilă numai în cazul acelor fapte care sunt
incriminate atât atunci când sunt comise cu intenţie cât şi atunci când sunt comise din culpă sau cu praeterintenţie.
Complicitatea în modalitatea intenţie-culpă şi intenţie-lipsă de vinovăţie poate consta doar în acte de
înlesnire sau de ajutor, fiind excluse cazurile de promisiune a tăinuirii sau favorizării (V. Paşca).
Deşi textul art. 52 din noul Cod penal, la fel ca şi art. 1 din Codul penal din 1968, nu prevede expres,
în literatura de specialitate s-a exprimat opinia că prevederile amintite se referă la culpa fără prevedere, opinie
îmbrăţişată de majoritatea autorilor (V. Paşca).
Participaţia în modalitatea intenţie-lipsă de vinovăţie presupune ca autorul să acţioneze fără acea
formă de vinovăţie prevăzută de lege sau în prezenţa unei cauze de neimputabilitate. Neincriminarea faptei comise din
culpă, echivalează practic cu lipsa de vinovăţie a autorului (V. Paşca).
Participaţia improprie se poate manifesta şi împreună cu cea proprie, dacă unii din participanţi
acţionează cu intenţie iar alţii din culpă sau fără vinovăţie (V. Paşca).

VI. RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE

Dispoziţii generale

Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice. Spre deosebire de Codul penal din 1968, în care
condiţiile privitoare la răspunderea penală a persoanei juridice sunt dispersate în titluri diferite, în noul Cod penal
toate dispoziţiile care reglementează această răspundere sunt grupate într-un singur titlu.
Cu privire la modul în care se justifică răspunderea penală a persoanei morale se confruntă teza
răspunderii primare (prin ricoşeu), potrivit căreia răspunderea penală a persoanei juridice este o răspundere indirectă,
pentru fapta altuia, iar răspunderea persoanei morale nu poate fi angajată decât dacă a fost identificat individul care a
comis fapta ilicită, în persoana căruia se analizează existenţa vinovăţiei (consacrată în C.pen. din 1936) şi teza
răspunderii directe (primare), potrivit căreia răspunderea penală a persoanei morale este o răspundere pentru fapta
proprie (consacrată de cele mai multe legislaţii europene) (M. K. Guiu).
În Expunerea de motive ale noului Cod penal se arată că legiuitorul a optat pentru modelul de
răspundere directă a persoanei juridice, iar răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată de orice persoană
fizică ce acţionează în condiţiile prevăzute de lege (art. 135) şi nu doar de acţiunile organelor sau reprezentanţilor
acesteia.
În doctrină s-a susţinut că expresia “cu excepţia statului şi a autorităţilor publice”, din art. 135 alin 1
din noul Cod penal (inspirată din legislaţia franceză) ar trebui înlăturată, deoarece este în evidentă discordanţă cu
concepţia pe care o consacră acest cod, care nu cuprinde nicio excepţie de la regula că persoana juridică răspunde
penal; cel mult, ţinând seama de dispoziţia din alin. 2 al art. 135 din noul Cod penal, se poate spune că răspunderea
penală a persoanei juridice suportă unele nuanţări în cazul instituţiilor publice (M.K. Guiu). Soluţia excluderii
răspunderii penale a statului sau a instituţiilor publice se întemeiază pe argumentul că statul având monopolul
dreptului de a pedepsi, nu se poate pedepsi pe sine însuşi (J. Pradel).
Cele mai multe legislaţii condiţionează răspunderea penală a persoanei juridice atât de o legătură
personală (in personam), cât şi de o legătură obiectivă (in rem) între făptuitor şi persoana juridică (de pildă, în Olanda,
infracţiunea poate atrage răspunderea penală a persoanei juridice numai dacă s-a săvârşit de către un prepus al
persoanei juridice şi numai dacă ea are legătură cu obiectul social), în timp ce alte legislaţii par să condiţioneze
răspunderea penală a persoanei juridice de două circumstanţe personale (de pildă Codul penal francez pretinde, pe de
o parte, ca infracţiunea să fi fost comisă de un organ sau reprezentant al persoanei morale, iar, pe de altă parte, să fi
fost comisă “pe seama” persoanei morale). Pornind de la aceste modele şi observând, totodată, că există o anumită
identitate între legătura personală şi cea obiectivă, legiuitorul român a decis să renunţe la cerinţa legăturii personale şi
să condiţioneze răspunderea penală a persoanei juridice exclusiv de existenţa unei legături reale, obiective, între
persoana juridică şi infracţiunea ce I se impută – ceea ce reprezintă soluţia cea mai raţională, deoerece permite
legiuitorului să fixeze în limite mult mai precise sfera infracţiunilor ce pot fi imputate persoanei juridice (M.K. Guiu).

20
Art. 135 alin. 1 din noul Cod penal prevede că “Persoana juridică (…) răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în
realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei jurdice”.
Trebuie să existe o conexiune între infracţiunea săvârşită şi activitatea persoanei juridice, conexiune
ce derivă fie din realizarea obiectului de activitate al acesteia , fie din interesul urmărit, care trebuie să profite
persoanei juridice, fie fapta să fie săvârşită în numele persoanei juridice de către persoanele care pot acţiona legal şi
statutar în numele acesteia; această conexiune trebuie dovedită de către organele de urmărire penală, persoana juridică
beneficiind, ca şi persoana fizică, de prezumţia de nevinovăţie (V. Paşca). S-au exprimat însă şi opinii contrare (G.
Dimofte, C. Rus).
În ceea ce priveşte organele de conducere, acestea sunt atât organele statutare, cât şi persoanele care
exercită conducerea de facto a persoanei juridice (V. Paşca). Se consideră că răspunderea persoanei juridice nu ar
putea fi antrenată dacă aceasta face dovada că a luat măsuri rezonabile de supraveghere a activităţilor angajaţilor săi
pentru a evita comiterea unor fapte ilicite (G. Dimofte, C. Rus).
Textul art. 135 alin. 3 din noul Cod penal, inspirat din Codul penal francez, ar consacra, într-o opinie,
regula cumulului de răspunderi, impunând ca răspunderea penală a persoanei juridice să se cumuleze cu răspunderea
penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte, iar într-o altă opinie un atare text consacră
regula răspunderii penale independente şi exclusive a persoanei juridice (M.K. Guiu).
Datorită interconexiunilor care există între răspunderea persoanei juridice şi răspunderea persoanei
fizice care a săvârşit infracţiunea şi persoana juridică răspunde în aceeaşi calitate ca şi agentul său, respectiv ca autor,
instigator sau complice, fără ca legătura dintre persoana juridică şi persoana fizică să poată fi caracterizată ca fiind
coautorat. Cauzele justificative şi cauzele care înlătură caracterul imputabil al faptei persoanei fizice profită şi
persoanei juridice (V. Paşca).
Pedepsele aplicabile persoanei juridice. Pedeapsa principală este în continuare amenda, iar ca
pedeapsă complementară s-a introdus în plus “plasarea sub supraveghere” (art. 136 alin. 3 lit. e din noul Cod penal).
Spre deosebire de pedeapsa amenzii, care poate fi aplicată singură, pedepsele complementare nu pot
fi pronunţate sau aplicate decât alături de pedeapsa amenzii.
Stabilirea amenzii pentru persoana juridică. Spre deosebire de Codul penal din 1968, care
stabileşte limite de pedeapsă, în noul Cod penal se stabileşte pedeapsa amenzii prin sistemul zilelor-amendă. Aceasta
presupune, ca şi în cazul stabilirii pedepsei amenzii pentru persoanele fizice, mai întâi stabilirea numărului zilelor-
amendă, între minimul de 30 de zile şi maximul de 600 de zile, apoi stabilirea sumei corespunzătoare unei zile
amendă, între minimul de 100 de lei şi maximul de 5000 de lei şi în final stabilirea cuantumului amenzii, prin
înmulţirea numărului de zile-amendă cu suma stabilită pentru o zi-amendă.
Potrivit art. 137 alin. 5 din noul Cod penal, în cazul în care, prin săvârşirea infracţiunii, persoana
juridică a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor amendă se pot majora cu o treime, fără
a depăşi maximul general al amenzii. În doctrină s-a susţinut că acest articol stabileşte o circumstanţă agravantă
legală, aplicabilă exclusiv persoanei juridice (M.K. Guiu).

Regimul pedepselor complementare aplicate persoanei juridice

Aplicarea şi executarea pedepselor complementare în cazul persoanei juridice. Pedepsele

complementare aplicabile persoanei juridice se pot cumula, iar executarea acestora începe după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare.
Dizolvarea persoanei juridice. În jurisprudenţă s-a considerat că este suficient, pentru aplicarea
acestei pedepse complementare, ca realizarea planului delictuos să fi constituit unul din motivele care au determinat
înfiinţarea persoanei juridice, în timp ce în doctrină (F. Desportes, F. Le Gunehec) predomină părerea că ar fi necesar
ca realizarea planului delictuos să fi constituit motivul principal care a determinat înfiinţarea persoanei juridice (M.K.
Guiu).
De asemenea, s-au exprimat opinii diferite, în legătură cu faptul dacă este sau nu necesar ca planul
delictuos să fi fost cunoscut şi împărtăşit de toţi fondatorii persoanei juridice (în sens afirmativ, J.Pradel). O altă
problemă este aceea dacă asociaţii vor răspunde sau nu pentru asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni (în sens
afirmativ, F. Streteanu şi M.K. Guiu).
În tăcerea legii s-a considerat că în noul Cod penal pedeapsa complementară a dizolvării persoanei
juridice poate fi atrasă chiar de săvârşirea unor infracţiuni de mică gravitate, cum ar fi de pildă falsul material în
înscrisuri oficiale (M.K. Guiu).

21
 Potrivit art. 139 alin. 2 din noul Cod penal, în caz de neexecutare cu rea credinţă a uneia din
pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. 3 lir. b)-e) din noul Cod penal, instanţa va dispune dizolvarea
persoanei juridice. Doctrina a considerat că în acest caz dizolvarea încetează de a mai fi o pedeapsă complementară şi
devine o pedeapsă principală, de sine stătătoare, ceea ce nesocoteşte dispoziţia din art. 136 alin. 2 potrivit căreia,
pentru persoana juridică, singura pedeapsă principală este amenda (M.K. Guiu).
Suspendarea activităţii persoanei juridice. Cu privire la condiţiile de aplicare a pedepsei
complementare a suspendării activităţii, art. 140 alin. 1 face o singură precizare, anume aceea ca infracţiunea să fi fost
săvârşită în realizarea activităţii a cărei suspendare dispune, ceea ce înseamnă că textul instituie cerinţa ca fapta pentru
care se aplică această pedeapsă să aibă legătură cu obiectul social; totuşi această cerinţă nu poate fi analizată ca o
condiţie specială de aplicare a pedepsei complementare a suspendării activităţii, din moment ce potrivit prevederilor
art. 135 alin. 1 ea reprezintă o condiţie comună de existenţă a infracţiunilor de corporaţie (M.K. Guiu).
S-a observat că în ceea ce priveşte durata durata susppendării, acelaşi text prevede o durată maximă
de 3 luni, ceea ce contravine prevederilor art. 136 alin. 3 lit. b din noul Cod penal, potrivit cărora limitele generale
(care nu pot fi depăşite) ale pedepsei suspendării activităţii sunt de minimum 3 luni şi de maxim 3 ani (M.K. Guiu).
Neaplicarea dizolvării sau suspendării activităţii persoanei juridice. Aceste pedepse
complementare nu pot fi aplicate instituţiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor
religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii, precum şi persoanelor juridice din domeniul
presei. În doctrină s-a susţinut că raţiunea excluderii acestor persoane juridice de la aplicarea celor două pedepse
complementare este dificil de precizat, atâta vreme cât intră în această categorie nu numai statul şi unităţile
administrativ-teritoriale, dar şi alte persoane juridice, chiar constituite din fonduri private (M.K. Guiu).
Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice. Pedeapsa complementară a închiderii unor
puncte de lucru se poate aplica numai persoanelor juridice cu scop lucrativ şi numai cu privire la punctele de lucru în
care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.
S-a remarcat că, fiind formulat în termeni imperativi, textul art. 142 lasă să se înţeleagă că aplicarea
pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru ar fi întotdeauna obligatorie, ceea ce este discutabil faţă de
prevederile art. 138, după care aplicarea pedepselor complementare este facultativă (M.K. Guiu).
Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice. În doctrină s-a susţinut că aplicarea
acestei pedepse complementare nu împiedică persoana juridică să participa la procedurile de atribuire a unui contract
de concesiune de lucrări publice, ceea ce este foarte greu de înţeles (M.K. Guiu).
Este controversat conţinutul noţiunii de participare “indirectă” la procedura de achiziţie publică. Într-
o opinie s-a susţinut că textul ar avea în vedere exclusiv simulaţia prin interpunerea de persoane, iar nu şi cazul în care
persoana juridică condamnată ar beneficia, în calitate de subcontractant, de pe urma unui contract de achiziţie publică
încheiat de o altă persoană juridică (F. Streteanu). Într-o altă opinie se consideră că interdicţia priveşte şi acest din
urmă caz, având în vedere că raţiunea unei asemenea pedepse nu poate fi decât aceea de a interzice accesul persoanei
juridice la fondurile publice (M.K. Guiu).
Interdicţia priveşte doar dreptul de a obţine în viitor, pe durata pedepsei, un contract de achiziţie
publică; altfel spus aplicarea pedepsei interzicerii de a partcicipa la procedurile de achiziţii publice nu poate avea
drept efect rezilierea unui asemenea contract, pe care persoana juridică l-a încheiat anterior condamnării sale la
această pedeapsă (F. Streteanu, M.K. Guiu).
Plasarea sub supraveghere judiciară. A fost criticată limitarea textului la activitatea “ce a ocazionat
săvârşirea infracţiunii” a fost criticată, deoarece nu este posibilă o delimitare precisă a unei activităţi de alta, din
moment ce activitatea principală a oricărei persoane juridice se întrepătrunde cu alte activităţi conexe (M.K. Guiu). De
asemenea textul a fost criticat deoarece lasă nelămurită chestiunea, care era esenţială, de a şti cărei persoane îi revine
obligaţia de a stabili acel program de măsuri: instanţei, administratorului judiciar ori persoanei juridice condamnate; s-
a considerat că aceata ar trebui să revină persoanei juridice condamnate, urmând ca ea să supună propriului program
controlului mandatului judiciar (M.K. Guiu).
Din moment ce înlocuirea pedepsei survine pentru o faptă subsecventă condamnării şi din moment ce
noua faptă atrage o nouă pedeapsă, mult mai gravă, înseamnă că vorbim nu de o normă penală generală, ci de o normă
de incriminare, care trebuie să-şi găsească loc în partea specială a Codului penal, iar nu în partea lui generală (M.K.
Guiu).
Afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare. Această pedeapsă are corespondent în
dispoziţiile art. 717 din Codul penal din 1968, care are un conţinut identic.
Textul din Codul penal francez stabileşte regula că, prin afişarea sau difuzarea hotărârii, nu poate fi
dezvăluită identitatea victimei, afară de cazul când aceasta sau reprezentantul ei legal şi-a dat acordul, în acest sens. În
22
schimb, art. 145 alin. 2 din noul Cod penal român stabileşte regula că prin afişarea sau difuzarea hotărârii de
condamnare “nu poate fi dezvăluită identitatea altor persoane” – ceea ce înseamnă că, în legislaţia noastră, nu numai
identitatea victimei, dar nici identitatea persoanei sau persoanelor fizice care au săvârşit infracţiunea n-ar putea fi
dezvăluită, ceea ce este imposibil de justificat (M.K. Guiu). Trebuie precizat că noul Cod penal prevede ca pedeapsă
complementară distinctă pentru persoanele fizice condamnate, publicarea hotărârii de condamnare, fapt care ar putea
justifica dispoziţia din art. 145 alin. 2 din noul Cod penal.
În baza art. 145 alin. 4 din noul Cod penal, instanţa trebuie să stabilească dacă publicarea extrasului
din hotărâre se va face prin presa scrisă (în Monitorul Oficial, în ziare sau în alte publicaţii), prin cea audiovizuală (la
un post de radio sau de televiziune) ori prin alte mijloace audiovizuale (de exemplu, se publică pe Internet); în Franţa,
Curtea de Casaţie a decis (Crim. 13 mai 1997) că reprezintă o violare a principiului legalităţii faptul că instanţa de
apel a ordonat atât afişarea hotărârii de condamnare, cât şi publicarea ei în presă, din moment ce textul art. 135-35
prevede afişarea “sau” difizarea hotărârii de condamnare, soluţia fiind considerată legală în doctrina noastră (M.K.
Guiu).

Dispoziţii comune

Recidiva în cazul persoanei juridice. Ca şi în cazul recidivei pentru persoanele fizice, se

menţionează în definiţia recidivei pentru persoanele juridice condiţia ca noua infracţiune să fi fost săvârşită “după
rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la reabilitare”, deoarece legiuitorul noului Cod penal a
considerat că, spre deosebire de dezincriminare şi amnistie, reabilitarea şi împlinirea termenului de reabilitare ar
reprezenta nişte simple limite de timp, până la care se poate săvârşi noua infracţiune. S-a considerat că aceasta
constituie o eroare, deoarece termenul limită până la care se poate săvârşi noua infracţiune poate fi marcat şi de
intervenţia dezincriminării sau a amnistiei, cât şi pentru că dezincriminarea, amnistia sau reabilitarea (inclusiv
împlinirea termenului de reabilitare) reprezintă, toate, cauze de excludere a recidivei şi, mai exact, cauze de
inexistenţă a primului termen al recidivei (M.K. Guiu).
În ce priveşte tratamentul penal al recidivei, recidiva constituie o cauză de agravare obligatorie a
pedepsei principale care se aplică persoanei juridice, limitele de pedeapsă majorându-se cu jumătate. S-a considerat că
prin această reglementare instanţa ar fi privată de dreptul său de a individualiza pedeapsa şi nu se vede care mai este
utilitatea stabilirii unor criterii de individualizare a răspunderii penale, pentru aceste persoane (M.K. Guiu).
În cazul în care pedeapsa anterioară a amenzii nu a fost executată (situaţia similară recidivei
postcondamnatorii din cazul persoanei fizice), se aplică sistemul cumulului aritmetic al pedepselor.
Atenuarea şi agravarea răspunderii penale a persoanei juridice nu mai sunt limitate la cazul
pluralităţii de infracţiuni, ci devin incidente în toate cazurile în care instanţa reţine existenţa unor stări de atenuare a
pedepsei sau a unor circumstanţe atenuante ca şi în toate situaţiile în care instanţa reţine existenţa unor stări de
agravare a pedepsei sau a unor circumstanţe agravante (M.K. Guiu).
S-a susţinut că dispoziţiile art. 147 alin. 1 din noul Cod penal incită în fond la săvârşirea de cât mai
multe infracţiuni, din moment ce, pentru persoana juridică, tratamentul penal este mai blând în caz de concurs de
infracţiuni sau de intervenţie a altor cauze de agravare răspunderii; acest articol omite că în obiectul său de
reglementare intră, pe lângă cauzele de atenuare şi cauzele de agravare a pedepsei (altele decât recidiva), astfel că el
impune, pentru toate aceste cauze, un unic regim sancţionator, anume “regimul amenzii prevăzut de lege pentru
persoana fizică” (M.K. Guiu).
S-a mai susţinut că regulile din art. 147 alin. 2 din noul Cod penal nu se pot aplica, pentru simplul
motiv că nici în lege şi nici în doctrină nu există o clasificare a pedepselor complementare, fie ea după natura ori
conţinutul acestora, fie după vreun alt criteriu (M.K. Guiu).
Prescripţia răspunderii penale a fost considerată o instituţie neclară, fiind de fapt vorba de o
prescripţie a acţiunii penale, care ar trebui reglementată în Codul de procedură penală (M.K. Guiu).
Prescripţia executării pedepsei curge de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă.
Criteriul distincţiei între întreruperea şi suspendarea cursului prescripţiei este incert. La originea
acestei distincţii a stat, se pare, ideea că ar trebui să separăm situaţiile în care imposibilitatea de a acţiona în care se
află titularul dreptului se datorează unor cauze obiective (cauze de “suspendare”) de situaţiile în care imposibilitatea
titularului dreptului de a acţiona se datorează unei fapte ilicite a aceluia căruia îi revine obligaţia corelativă (cauze de
“întrerupere”), nevoia acestei separări fiind discutabilă (M.K. Guiu).
Noul Cod penal introduce o nouă cauză de întrerupere, constând în înlocuirea obligaţiei de plată a
amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, deşi schimbarea modalităţii de
23
executare a pedepsei nu poate fi, nici ea, analizată ca o situaţie de imposibilitate în care s-ar afla organele statului de a
pune în executare pedeapsa (M.K. Guiu).
Este considerată discutabilă dispoziţia din art. 149 alin. 2 din noul Cod penal, deoarece neavând
autonomie, pedepsele complementare ar trebui să urmeze soarta pedepsei principale şi ar trebui să se prescrie odată cu
pedeapsa amenzii; pe de altă parte o reglementare care tinde să confere autonomie pedepselor complementare riscă să
transforme aceste pedepse din pedepse secundare în pedepse principale, cu consecinţa că nu se mai pot cumula decât
nesocotind principiul unicităţii pedepsei, înscris în art. 4 din Protocolul adiţional nr 7 la Convenţia europeană a
drepturilor omului (M.K. Guiu). Acest ultim text invocat nu exclude posibilitatea aplicării a două pedepse principale
pentru aceeaşi infracţiune, soluţie adoptată de noul Cod penal şi în alte cazuri.
Din moment ce, potrivit art. 138 alin. 4 din noul Cod penal, executarea pedepselor complementare începe la
data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, stabilirea unui moment ulterior acestei date, echivalează cu
instituirea unei cauze sui generis de suspendare a prescripţiei, care, spre deosebire de celelalte cauze de suspendare,
nu se mai justifică prin imposibilitatea titularului dreptului de a acţiona (M.K. Guiu).
Reabilitarea persoanei juridice operează de drept, dacă în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa
amenzii sau pedeapsa complementară a fost executată sau considerată ca executată, aceasta nu a mai săvârşit nicio
infracţiune.
Profesorul Dongoroz arăta că reabilitarea constituie “un mijloc legal de înlăturare a pedepselor
complementare” şi a consecinţelor perpetue ale condamnării, oar, dacă se porneşte de la această premisă, nu se poate
institui ca o condiţie a reabilitării cerinţa ca pedepsele complementare să fi fost executate ori considerate ca executate
(M.K.Guiu).
Efectele comasării şi divizării persoanei juridice. Stabilind regula transmiterii răspunderii penale de la
persoana juridică dispărută la persoana juridică succesoare, acest text contravine vechii reguli potrivit căreia moartea
infractorului înlătură răspunderea penală (împiedică punerea în mişcare sau continuarea acţiunii penale) – fiindcă
încetarea persoanei juridice are, în drept, aceeaşi semnificaţie ca şi moartea individului (M.K. Guiu). Se nesocoteşte
funcţiile retributivă şi de prevenţie ale pedepsei, în virtutea cărora a fost formulat principiul Nulla poena sine culpa
(B. Bouloc).
În Franţa, Curtea de Casaţie s-a pronunţat expres, în sensul că societatea absorbantă sau rezultată prin fuziune
nu răspunde penal pentru infracţiunile comise de persoanele juridice absorbite sau care au fuzionat (Crim. 20 iunie
2000).
Art. 151 din noul Cod penal nu arată cum se stabileşte pedeapsa în sarcina persoanei sau persoanelor juridice
succesoare, ci se mulţumeşte să prevadă, în aliniatul 2 că, la individualizarea pedepsei se ţine seama de cifra de
afaceri, respectiv de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice care a comis infracţiunea, precum şi de partea
din patrimoniul acesteia care a fost transmisă fiecărei persoane juridice participante la operaţiune (M.K. Guiu).
Nu s—ar putea admite o răspundere penală a aşa-numitelor societăţi create de fapt sau a asociaţiilor în
participaţie, fiindcă o societate fără personalitate juridică nu reprezintă un subiect de drept de sine stătător şi, în
consecinţă, răspunderea care intervine nu poate fi decât o răspundere personală a acelora care au săvârşit infracţiunea
(M.K. Guiu).

VII. PEDEPSELE

Pedepsele principale

1. Este de necontestat faptul că în dreptul penal fundamentul pedepsei, justificarea ei nu poate fi decât
apărarea socială (V. Dongoroz).
Pedepsele principale. O primă deosebire faţă de legea penală în vigoare o constituie renunţarea de
către noul Cod penal la un capitol distinct “Dispoziţii generale” care să cuprindă definiţia pedepsei şi a scopului
acesteia. Noul legiuitor a avut în vedere că o atare dispoziţie este mai mult proclamativă, o declaraţie de principiu care
şi-ar avea locul mai potrivit în lucrările de doctrină decât în legislaţie. Pe de altă parte, s-a ţinut cont că textul în
discuţie (art. 52 din C.pen. din 1968) putea da naştere la controverse, deoarece concepea pedeapsa ca având o dublă
esenţă: măsură de constrângere şi mijloc de reeducare, în contradicţie cu părerea unanimă a specialiştilor după care
pedeapsa nu poate fi decât un rău, o măsură de constrângere; eventuala reeducare a celui condamnat, ca şi prevenirea
generală şi specială realizându-se ca o consecinţă a constrângerii sau a ameninţării cu constrângerea (Ş. Daneş).

24
 Art. 53 din noul C.pen. cuprinde o enumerare limitativă a pedepselor principale: detenţiunea pe viaţă,
închisoarea şi amenda, fără a le arăta în acelaşi loc şi limitele generale ale acestora. Acestea vor fi arătate odată cu
descrierea conţinutului fiecărei categorii de pedepse. S-a susţinut în doctrină că regimul detenţiunii şi regimul
închisorii au în vedere conţinutul acestor pedepse şi modul lor de executare, nu şi limitele de pedeapsă ce
caracterizează pedeapsa respectivă; ceea ce caracterizează pedepsele principale nu este numai denumirea lor, ci şi
durata lor, sau cuantumul, în cazul amenzii (Ş. Daneş). În ciuda discuţiilor şi sugestiilor din doctrină, de lărgire a
sferei pedepselor principale, pentru a oferi organelor represive posibilităţi mai mari de adaptare a pedepsei gravităţii
faptelor comise, împrejurărilor în care acestea s-au săvârşit şi a trăsăturilor care particularizează persoana
infractorului, noul legiuitor prevede ca pedepse principale detenţiunea pe viaţă şi închisoarea, preluate identic din
Codul penal în vigoare, iar amenda penală s-a stabilit după un sistem nou, acela al zilelor-amendă.
Cuvântul pedeapsă s-a transmis de la romani, care denumeau sancţiunea penală “poena”. Cuvântul are
însă o origine şi mai veche, deoarece romanii l-au preluat de la greci, “poini”, iar aceştia din limba sanscrită –
“koena”, care înseamnă “verificare”, “socotire” (Ş. Daneş).
2. Pedeapsa accesorie este prevăzută în noul Cod penal după pedepsele principale, adică în ordinea
în care acestea urmează să fie executate. Această sistematizare subliniază mai bine faptul că această categorie de
pedepse însoţeşte pedeapsa principală privativă de libertate, chiar dacă nu întotdeauna durata pedepsei accesorii este
identică cu durata pedepsei principale privative de libertate. Dacă numai în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă
interzicerea unor drepturi este de drept înseamnă că pedeapsa accesorie este modificată în esenţă şi ar trebui să
distingem între pedepse accesorii care operează de drept şi pedepse accesorii care operează facultativ, ipoteză în care
nu s-ar mai putea numi accesorie, adică strânsă legată de pedeapsa principală privativă de libertate (Ş. Daneş).
O abatere de la regula că pedeapsa accesorie urmează soarta pedepsei principale, o constituie
dispoziţia art. 65 alin. 4 din noul C.pen., din care pare a rezulta că interzicerea unuia din drepturile de la art. 65 alin. 2
şi art. 66 alin. 1 lit. c, în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, începe nu de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, ci de la data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată. Această
dispoziţie constituie şi o abatere de la regula că pedeapsa accesorie nu poate să existe decât concomitent cu pedeapsa
principală, deoarece pedeapsa accesorie prevăzută la art. 65 alin. 2 lit. c din noul C.pen. (dreptul străinului de a se afla
pe teritoriul României) se pune în executare de la data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca
executată. De asemenea se poate susţine că aceste dispoziţii constituie o abatere şi de la regula că aplicarea pedepsei
accesorii derivă automat din pedeapsa principală, deoarece această pedeapsă accesorie derivă dintr-o altă realitate, pe
care ar trebui să o aibă în vedere organul de aplicare a legii (Ş. Daneş).
Se consideră că încălcarea obligaţiei de a se abţine de la efectuarea vreunui act care implică
exercitarea vreunuia din drepturile interzise, ar putea constitui infracţiunea de uzurpare a calităţii oficiale sau
infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi sau infracţiunea de fals în declaraţii, după caz (Ş.
Daneş).
Omisiunea de a se face menţiune despre pedeapsa accesorie în hotărârea de condamnare constituie o
simpă eroare materială, fiindcă pedeapsa accesorie operează în baza legii, iar nu în temeiul unei intervenţii a organului
de aplicare a legii; ca urmare, îndreptarea unei asemenea omisiuni se poate face pe căi procedurale şi nu în baza unei
hotărâri pronunţate de instanţa judecătorească ierarhic superioară (Ş. Daneş).
Practica judiciară a decis că de vreme ce legea prevede interzicerea dreptului de a exercita profesia şi
nu o anumită specializare în cadrul profesiei, este ilegală interzicerea specializării de medic chirurg, în loc de
interzicerea profesiei de medic (T.S., dec. nr. 164/194).
3. Pedepsele complementare nu au caracter de sine stătător, ele acţionând numai alăturat unor
pedepse principale privative de libertate de o anumită gravitate.
Noul cod penal lărgeşte sfera drepturilor a căror exercitare poate fi interzisă cu titlu de pedeapsă
complementară şi extinde considerabil libertatea judecătorului în alegerea acestora (V. Paşca). Acesta conţine o
pedeapsă complementară nouă, anume publicarea hotărârii de condamnare (care era prezentă în Codul penal de la
1936), iar durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi este de la 1 la 5 ani, spre deosebire de
Codul penal în vigoare care prevede o durată de la 1 la 10 ani.
Aplicarea pedepsei complementare are ca scop completarea pedepsei principale privative de libertate
şi ca atare, nu poate fi niciodată aplicată singură. Îşi are justificarea în faptul că de multe ori pedeapsa principală,
datorită caracterului infracţiunii săvârşite sau a trăsăturilor proprii persoanei infractorului, apare ca insuficientă pentru
atingerea scopului urmărit prin pedeapsă. Are un conţinut variabil şi divizibil, poate fi uşor individualizată în raport cu
nevoile de reeducare a infractorului, contribuind la o mai justă individualizare a pedepselor (Ş. Daneş).

25
 Spre deosebire de Codul penal din 1968, în noul Cod penal, pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală este amenda sau închisoarea, indiferent de durata
pedepsei închisorii prevăzute de lege. În cazul în care instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare şi nu după terminarea duratei de suspendare a executării pedepsei închisorii.
Noul Cod penal nu conţine un text care să prevadă explicit faptul că pedepsele complementare nu se
aplică minorului, această concluzie rezultă însă din art. 133, unde se precizează că măsurile educative – prin măsuri
educative se înţelege potrivit legii noi, atât cele neprivative de libertate, cât şi cele privative de libertate – nu atrag
interdicţii, decăderi sau incapacităţi. Ar fi fost mai bine să se reproducă textul art. 109 alin. 3 din legea penală în
vigoare, spre a se evita unele eventuale interpretări greşite în activitatea instanţelor judecătoreşti (Ş.Daneş).

4. Regimul detenţiunii pe viaţă. Noul Cod penal se deosebeşte de Codul penal în vigoare prin faptul
că înainte de a se referi la regimul de executare, defineşte conţinutul pedepsei detenţiunii pe viaţă ca privare de
libertate perpetuă a unei persoane. Gravitatea detenţiunii pe viaţă, ca şi a altor pedepse privative de libertate, se
exprimă însă nu numai prin durata lor, dar şi prin condiţiile sau prin regimul lor de executare. Sub acest aspect, noul
Cod penal prevede că pedeapsa detenţiunii pe viaţă se execută în penitenciare anume destinate pentru aceasta sau în
secţii speciale ale celorlalte penitenciare (B. Bulai).
Odată fixată asupra pedepsei detenţiunii pe viaţă, activitatea instanţei ia sfârşit în ceea ce priveşte
individualizarea pedepsei principale, având în vedere că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi nu poate fi pronunţată pe lângă pedeapsa detenţiunii pe viaţă, ci numai pe lângă pedeapsa alternativă a
închisorii (B. Bulai).
5. Neaplicarea detenţiunii pe viaţă, este un mijloc de individualizare legală a pedepsei, pe care
instanţa este obligată să-l folosească în procesul penal, ce subliniază umanismul politicii penale a legiuitorului, văzând
în pedeapsă un mijloc de îndreptare a condamnatului, iar nu un scop în sine (B. Bulai). S-a majorat vârsta la care
operează această instituţie, de la 60 la 65 de ani, precum şi cuantumul pedepsei închisorii care se aplică în acest caz,
de la 25 la 30 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi pe durata ei maximă.
6. Înlocuirea detenţiunii pe viaţă este un mijloc de individualizare judiciară a pedepsei, deoarece
hotărârea instanţei cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor impuse de lege condamnatului este
hotărâtoare pentru luarea acestei măsuri, iar instanţa este suverană în această apreciere (B. Bulai).
Reglementarea se deosebeşte de cea din Codul penal din 1968 în primul rând prin modificarea vîrstei
condamnatului de la 60 la 65 de ani şi a pedepsei închisorii ce se aplică în acest caz, de la 25 la 30 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi pe durata ei maximă. În al doilea rând, în timp ce Codul penal din 1968 prevede
că simpla constatare a îndeplinirii vârstei de 60 de ani de către condamnatul la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pe care o
execută, determină, fără alte condiţii, înlocuirea acesteia cu pedeapsa închisorii de 25 de ani, noul Cod penal prevede
că, prin înplinirea de către condamnat a vârstei de 65 de ani devine numai posibilă înlocuirea pedepsei detenţiunii pe
viaţă, instanţa dispunând aceasta numai dacă a constatat că cel condamnat a avut într-adevăr o bună conduită pe toată
durata executării pedepsei detenţiunii pe viaţă, că şi-a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare sau a făcut dovada că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească şi că a făcut progrese constante şi
evidente în vedere reintegrării sociale (B. Bulai).
În doctrină s-a susţinut că aceste modificări pot pune din nou problema constituţionalităţii pedepsei
detenţiunii pe viaţă deoarece au un caracter discriminatoriu. Astfel, inculpaţii care au împlinit vârsta de 65 de ani până
la data pronunţării hotărârii de condamnare beneficiază în mod obligatoriu de înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă
cu pedeapsa închisorii de timp de 30 de ani şi pedeapsa complementară, în schimb pentru inculpaţii care împlinesc 65
de ani în timpul executării pedepsei , pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii pe timp de
30 de ani şi pedeapsa complementară numai condiţionat, ei având doar o vocaţie la înlocuirea pedepsei (V. Paşca).
În acest caz, ca şi în cazul neaplicării detenţiunii pe viaţă, perioada de detenţie executată se consideră
ca parte executată din pedeapsa închisorii.
7. Regimul închisorii conţine atât cuantumul general al pedepsei închisorii, de la 15 zile la 30 de ani,
ci şi definiţia pedepsei închisorii, care constituie o privare de libertate pe durată determinată.
Perioada în care condamnatul s-a aflat în stare de arest preventiv se deduce din pedeapsa amenzii, în
cazul în care instanţa va aplica inculpatului numai pedeapsa amenzii. Dacă pedeapsa amenzii este însă aplicată
cumulată cu pedeapsa închisorii, durata arestului preventiv se deduce din pedeapsa cea mai grea, respectiv pedeapsa
închisorii (V. Paşca).

26
 8. Stabilirea amenzii se face, spre deosebire de Codul penal din 1968, printr-un sistem nou, denumit
sistemul zilelor-amendă, care se regăseşte şi în legislaţiile finlandeză, suedeză, germană, austriacă ş.a. Potrivit acestui
sistem amenda este prevăzută de lege nu sub forma unei sume de bani ci sub forma unui număr de zile amendă, iar
suma corespunzătoare unei zile amendă urmează a fi stabilită de instanţă între anumite limite prevăzute de lege. S-a
observat contradicţia existentă între noul Cod penal, care prevede pedeapsa amenzii sub forma zilelor-amendă şi
dispoziţiile din legile speciale, care prevăd amenda sub forma sumelor de bani, fiind necesar ca prin legea de punere
în aplicare a noului Cod penal să se prevadă modul în care pedeapsa amenzii din legile speciale poate fi convertită în
pedeapsă sub forma zilelor-amendă (B. Bulai).
În art. 61 alin. 5 din noul Cod penal se prevede că dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial, iar pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanţa optează pentru
aplicarea acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor amendă se pot majora cu o treime. S-a observat în doctrină că,
după această majorare, se poate atinge în anumite cazuri maximul general al zilelor-amendă, fără însă a-l depăşi, dar
acest lucru nu înseamnă că, printr-o lege specială, nu s-ar putea prevedea un maxim special al zilelor amendă care să
depăşească maximul general, deşi acest lucru se apreciază că nu este recomandabil (B. Bulai). E discutabil acest punct
de vedere, faţă de dispoziţiile art. 2 alin. 3 din noul Cod penal.
Noul Cod penal foloseşte două elemente pentru determinarea cuantumului amenzii şi anume: numărul
zilelor-amendă, care exprimă gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului, considerent pentru care
numărul acestora se stabileşte pe baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei şi valoarea unei zile-amendă
ce se determină ţinând seama de situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile legale ale acestuia faţă de
persoanele aflate în grija sa (V. Paşca).
9. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii este o dispoziţie care nu se regăseşte în Codul penal
din 1968, dar care a existat în Codul penal din 1936, justificându-se renunţarea la ea prin aceea că aplicarea amenzii
cumulativ cu pedeapsa închisorii constituie o pedeapsă excesivă şi nejustificată sub raportul politicii penale. Noul Cod
penal reintroduce, după modelul Codului penal francez din 1994, posibilitatea aplicării pedepsei amenzii pe lângă
pedeapsa închisorii, însă numai în cazul infracţiunilor prin săvârşirea cărora s-a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial. S-a considerat necesar să se pună la dispoziţia instanţei un mijloc adecvat de reacţie antiinfracţională şi
de combatere mai eficientă a aşa-numitei criminalităţi achizitive, a infracţiunilor comise în scop de înavuţire (B.
Bulai).
Potrivit art. 62 alin. 2 din noul Cod penal, limitele speciale ale zilelor-amendă, prevăzute în art. 61
alin. 4 lit. b şi c se determină, în acest caz, în raport cu durata pedepsei închisorii stabilite de instanţă şi nu pot fi
reduse sau majorate ca efect al cauzelor de atenuare sau de agravare a pedepsei.
Întrucât aplicarea amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii reprezintă un caz special de
individualizare a pedepsei, destinat să combată un anumit gen de criminalitate, caracterizată prin scopul obţinerii de
către infractor a unui folos patrimonial prin săvârşirea infracţiunii, legiuitorul prevede că, la stabilirea cuantumului
sumei corespunzătoare unei zile-amendă, de care depinde cuantumul amenzii, instanţa trebuie să ţină seama de
valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit de infractor (B. Bulai).
10. Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, spre deosebire de Codul penal din 1968,
este obligatorie în noul Cod penal, în cazul în care persoana condamnată, cu rea credinţă, nu execută pedeapsa
amenzii, în tot sau în parte.
În cazul unei neexecutări parţiale, instanţa trebuie să stabilească în mod corect numărul de zile
amendă neexecutate, raportându-se la cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă stabilit anterior. În cazul
unei amenzi aplicate pe lângă pedeapsa închisorii, zilele de închisoare care înlocuiesc pedeapsa amenzii se adaugă la
pedeapsa închisorii, având în vedere că pedeapsa amenzii a fost aplicată cumulativ cu pedeapsa închisorii, ca
pedeapsă corespunzătoare unei infracţiuni săvârşite cu scopul obţinerii unui folos patrimonial (B. Bulai).
În cazul neexecutării amenzii cu rea credinţă, se trece mai întâi la executarea silită a condamnatului şi
dacă nici în acest fel nu se poate obţine contravaloarea amenzii, din cauza relei credinţe a condamnatului, care şi-a
diminuat patrimoniul ori a înstrăinat bunurile care puteau fi executate silit, instanţa procedează la înlocuirea pedepsei
amenzii cu pedeapsa închisorii prin transformarea zilelor de amendă stabilite prin hotărârea iniţială de condamnare în
zile de închisoare. În felul acesta dispare inconvenientul din reglementarea actuală care permitea înlocuirea amenzii
cu înschisoarea numai dacă aceasta din urmă era prevăzută de norma de incriminare (V. Paşca).
11. Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii
nu este prevăzută şi în Codul penal din 1968, fiind reglementată detaliat în art. 64 din noul Cod penal. Aceasta
operează numai în cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată din motive neimputabile.

27
 În art. 64 alin 6 din noul Cod penal se prevede înlocuirea pedepsei amenzii neexecutate din motive
neimputabile cu pedeapsa închisorii, în cazul în care condamnatul nu-şi dă consimţământul la executarea pedepsei
amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii. În doctrină a fost criticată această dispoziţie,
deoarece asimilează lipsa consimţământului cu neexecutarea cu rea credinţă a pedepsei amenzii; or numai în caz de
înlocuire obligatorie a obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii lipsa acordului condamnatului, care de altfel nu era cerut, putea fi privită ca o sustragere de la executarea
pedepsei, care să atragă înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii (B. Bulai).
Reglementată în acest fel, munca în folosul comunităţii apare, sub aspectul naturii juridice, ca o formă
substitutivă de executare a pedepsei amenzii, în cazul persoanelor de bună-credinţă, insolvabile. Până la executarea
integrală a obligaţiei de muncă, aceasta poate înceta dacă persoana condamnată achită suma de bani corespunzătoare.
Dacă săvârşeşte o nouă infracţiune, zilele amendă neexecutate la data comiterii noii infracţiuni, înlocuite cu
închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua infracţiune. În acest caz, regimul sancţionator este asemănător celui al
recidivei postcondamnatorii, deşi amenda nu poate constitui temei al recidivei pentru persoanele fizice (V. Paşca). În
acest caz ce se va întâmpla cu munca prestată între data comiterii noii infracţiuni şi rămînerea definitivă a hotărârii de
condamnare pentru această infracţiune?
12. Conţinuul şi modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi.
Opţiunea legiuitorului de a reglementa pedeapsa accesorie mai înainte de pedepsele complementare ar putea fi supusă
unor critici ce ţin de tehnica legislativă, deoarece în art. 65 se face referire la un articol următor cu care se
completează (art. 66); se consideră că ar fi fost mai bine ca referirea să privească o dispoziţie anterioară, deja
cunoscută (Cristian Mitrache).
În noul Cod penal, ca şi în Codul penal în vigoare, aplicarea pedepsei accesorii se face în virtutea
legii (ope legis), dar în unele cazuri este lăsată la aprecierea instanţei (ope judicis), ceea ce se abate principial de la
noţiunea de accesoriu, care presupune a avea la bază numai voinţa legiuitorului. În Codul penal din 1968 deosebirea
între aplicarea de drept şi facultativă se face pe criteriul conţinutului drepturilor interzise, în timp ce în noul Cod penal
doar aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă atrage de drept aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor
drepturi, pe când aplicarea pedepsei închisorii atrage interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. 1 lit
a, b şi lit. d-n din noul Cod penal, ca pedeapsă accesorie, doar dacă exercitare acestor drepturi a fost interzisă de
instanţă şi ca pedeapsă complementară. În sistemul Codului penal din 1968, anterior modificării aduse prin Legea nr.
278/2006, condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii atrăgea de drept interzicerea tuturor
drepturilor de la art. 64. Ulterior, ÎCCJ prin Decizia nr. 74 din 2007 (RIL) a decis că “Dispoziţiile art. 71 din Codul
penal referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.
a (teza I) – c din Codul penal nu se face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii în funcţie de
criteriile stabilite în art. 71 alin. 3 din Codul penal”. Interpretarea dată de instanţa supremă a fost întemeiată pe
motivele care au condus la modificarea dispoziţiilor art. 71 din Codul penal, în acord cu dispoziţiile art. 8 din CEDO
şi art. 52 alin. 2 din Constituţie, care prevăd că restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor poate fi dispusă
numai dacă este necesară, precum şi că o asemenea măsură trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.
Aşadar s-ar putea susţine că în sistemul Codului penal în vigoare aplicarea pedepsei accesorii se face în toate cazurile
în urma aprecierii de către instanţă a existenţei temeiurilor pentru interzicerea drepturilor respective, ope judicis
(Cristian Mitrache).
Pedepsele accesorii sunt obligatorii sau facultative. Întotdeauna sunt obligatorii pedepsele accesorii
care constau în interzicerea exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, ori
de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, raţiunea fiind starea de vădită incompatibilitate dintre
starea de persoană condamnată aflată în executarea unei pedepse şi exigenţele cerute pentru reprezentarea sau slujirea
interesului public (V. Paşca).
Singurele categorii de drepturi care nu pot fi interzise pe perioada executării pedepsei închisorii sunt
dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României şi dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau
alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, deoarece aceasta ar însemna evident şi negarea executării
pedepsei principale (V. Paşca).
În noul Cod penal pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi are un conţinut mai bogat decât cel
al Codului penal din 1968, iar acest fapt se datorează modificării substanţiale a conţinutului pedepsei complementare
a interzicerii exercitării unor drepturi. De asemenea, aceasta nu mai are prevăzută o dispoziţie în sensul că “intervine
de drept”, deoarece aplicarea ei este în funcţie de aplicarea pedepsei complementare. Doar în cazul pedepsei
detenţiunii pe viaţă este interzisă de drept exercitarea unor drepturi, printre care şi drepturile părinteşti. Se pune

28
întrebarea dacă prin noua reglementare s-a consacrat o altă orientare a legiuitorului sau a fost o eroare ce poate fi
corectată, având în vedere motivarea ÎCCJ din decizia menţionată anterior? (Cristian Mitrache).
Două dintre cele 15 categorii de drepturi ce pot fi interzise ca pedeapsă complementară nu au fost
prevăzute şi ca pedeapsă accesorie, respectiv dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României (art. 66 alin. 1 lit. c)
şi dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale
(art. 66 alin. 1 lit. o).
S-a pus problema dacă pe lângă pedeapsa detenţiunii pe viaţă ar putea fi luată pedeapsa accesorie a
interzicerii altor drepturi decât cele enumerate în art. 65 alin. 2 din noul C.pen., care în mod obligatoriu trebuie
interzise în acest caz? Interzicerea exercitării drepturilor la care se referă art. 65 alin. 1 din noul C.pen. este posibilă
doar dacă aceleaşi drepturi au fost interzise şi ca pedeapsă complementară. Legea nu prevede aplicarea pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi pe lângă pedeapsa detenţiunii pe viaţă, ci doar pe lângă pedeapsa
închisorii sau amenzii. S-ar putea susţine că, întrucât aplicarea interzicerii exercitării drepturilor respective ca
pedeapsă complementară nu este posibilă pe lângă pedeapsa detenţiunii pe viaţă, exercitarea aceloraşi drepturi nu
poate fi interzisă nici ca pedeapsă accesorie pe lângă detenţiunea pe viaţă. În noul Cod penal, ca şi în Codul penal din
1968, nu s-a prevăzut în mod expres posibilitatea aplicării pedepsei complementare pe lângă pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, deoarece executarea acesteia după executarea detenţiunii pe viaţă, teoretic, nu ar mai fi posibilă. Însă în mai
toate cazurile în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se prevede şi
obligativitatea aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi. Aşadar, răspunsul nu poate fi decât
afirmativ şi un argument în plus ar putea fi că, întrucât interzicerea exercitării acestor drepturi ca pedeapsă accesorie
este posibilă pe lângă pedeapsa închisorii, cu atât mai mult s-ar putea aplica o astfel de pedeapsă pe lângă o pedeapsă
principală privativă de libertate mai grea, cum este cazul detenţiunii pe viaţă (Cristian Mitrache).
Executarea pedepsei accesorii începe la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi
durează până la executarea pedepsei principale sau până la considerarea ca executată a acesteia. Excepţie, punerea în
executare a pedepsei accesorii a interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, care însoţeşte în
mod obligatoriu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se face la data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost
considerată ca executată, potrivit art. 65 alin. 4 din noul Cod penal (Cristian Mitrache). Această prevedere ar putea
pune probleme din prisma dispoziţiilor art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, aşa cum au fost
interpretate în jurisprudenţa CEDO.
În noul Cod penal nu a mai fost reglementată expres situaţia pedepsei accesorii, când executarea
pedepsei principale a fost suspendată. Doctrina a considerat că şi în noua reglementare executarea pedepsei accesorii
urmează soarta pedepsei principale, deci executarea acesteia se suspendă odată cu suspendarea executării pedepsei
principale. O astfel de soluţie rezultă din dispoziţiile art. 68 alin. 1 lit. b şi art. 68 alin. 3 din noul C.pen., potrivit
cărora executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de
condmnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Or, pedeapsa accesorie nu se poate
executa în acelaşi timp cu executarea pedepsei complementare. Dacă intervine revocarea suspendării executării
pedepsei principale, executarea pedepsei complementare va avea loc după terminarea executării pedepsei închisorii
(Cristian Mitrache).
Dacă pedeapsa principală privativă de libertate nu a fost pusă în executare ori nu a fost executată în
întregime, fiindcă cel condamnat s-a sustras de la executare, odată cu împlinirea termenului de prescripţie a executării
pedepsei principale încetează şi pedeapsa accesorie (Cristian Mitrache).

Pedepsele complementare

1. Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi. În noul Cod penal
este reglementată posibilitatea restrângerii exercitării unui număr de 15 drepturi (art. 66 alin. 1 lit. a-o) faţă de 5
categorii de drepturi a căror exercitare este interzisă în Codul penal din 1968 (art. 64 alin. 1 lit. a-e). În noul Cod penal
se foloseşte denumirea de interzicerea exercitării unor drepturi, care este de preferat faţă de cea de interzicere a unor
drepturi, deoarece această pedeapsă poartă asupra exerciţiului drepturilor respective (Cristian Mitrache).
Unle din drepturile ce pot fi interzise ca pedeapsă complementară sunt incluse în Codul penal din
1968 în categoria măsurilor de siguranţă (dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României, dreptul de a se afla în
anumite localităţi stabilite de instanţă) sau a obligaţiilor impuse condamnatului, în cazul suspendării executării
pedepsei sub supraveghere (dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă, dreptul de a se
afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori alte adunări publice, stabilite de instanţă,

29
dreptul de a nu comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele care au comis infracţiunea
sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea).
Multe din aceste categorii de drepturi a căror exercitare poate fi interzisă ca pedeapsă complementară,
s-ar justifica mai degrabă ca măsuri de siguranţă, deoarece raţiunea interzicerii acestora este starea de pericol şi nu
pedepsirea făptuitorului, impunerea unei suferinţe (de ex. dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme,
dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă, dreptul de a se afla în anumite localităţi
stabilite de instanţă, dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori alte adunări
publice, stabilite de instanţă, dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele
care au comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea, dreptul de a se
apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoală sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile
stabilite de instanţa de judecată).
În doctrină s-a precizat că interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României nu se
aplică în cazul în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, deoarece în acest caz pedeapsa ar
fi un non sens, pedeapsa complementară negând însăşi esenţa suspendării executării pedepsei sub supraveghere (V.
Paşca).
Noul Cod penal disociază interzicerea dreptului de a alege, de dreptul de a fi ales, dat fiind că
exercitarea celui de-al doilea nu exclude exercitarea primului, noua reglementare fiind în acord cu practica CEDO,
potrivit căreia interzicerea automată a dreptului de a participa la alegerile legislative, aplicabilă tuturor deţinuţilor
condamnaţi la executarea unei pedepse cu închisoarea, care nu lăsa nicio marjă de apreciere judecătorului naţional,
reprezintă o încălcare a art. 3 Protocol 1 din Convenţie (Cauza Sabou şi Pârcălab c. Romîniei).
Sfera de acţiune a pedepsei complimentare a interzicerii drepturilor părinteşti este mai restrânsă ca
acelorlalte pedepse complimentare, întrucât se pot aplica numai părinţilor şi numai pentru infracţiuni săvârşite de
aceştia şi care-I fac nedemni să mai exercite drepturile părinteşti un interval de timp, după executarea pedepsei
închisorii. Şi această pedeapsă complimentară îndeplineşte în paralel cu funcţiile preventive ale oricărei pedepse şi pe
acelea ale unei măsuri de siguranţă, pentru evitarea pericolului la care vor fi expuşi copiii (V. Paşca).
În cazul interzicerii dreptului de a purta şi folosi orice categorii de arme, trebuie să existe o legătură
între deţinerea, portul sau folosirea armei şi infracţiunea săvârşită, interdicţia vizând înlăturarea unui potenţial pericol
pe care l-ar reprezenta asemenea activităţi desfăşurate în continuare de condamnat (V. Paşca). La fel pentru
interzicerea dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule.
Interzicerea dreptului de a părăsi teritoriul României nu poate fi aplicată cetăţenilor străini şi
apatrizilor, ci doar cetăţenilor români (V. Paşca).
Dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, prevăzută în Codul penal din 1968 ca
măsură de siguranţă, devine în noul Cod penal pedeapsă complimentară, fără ca prin aceasta să-şi piardă caracterul de
măsură de prevenire a unei stări de pericol, decurgând din prezenţa inculpatului în localităţile respective (V. Paşca).
La fel interdicţia de a comunica cu victima sau cu membrii familiei ai acesteia sau cu alte persoane.
2. Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi se poate face nu
numai pe lângă pedeapsa principală a închisorii, dar şi pe lângă pedeapsa amenzii. De asemenea pedeapsa
complementară poate fi aplicată pe lângă pedeapsa închisorii indiferent de durata acesteia, nemaifiind condiţionată de
cuantumul acestei pedepse, de minim 2 ani.
Aplicarea pedepsei complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru
infracţiunea săvârşită, iar în lipsa unei astfel de prevederi aplicarea ei este facultativă.
Pedeapsa complementară va putea fi aplicată indiferent dacă instanţa a hotărât executarea amenzii sau
a închisorii ori a dispus amânarea aplicării pedepsei (în condiţiile art. 83 din noul Cod penal) sau suspendarea
executării sub supraveghere (în condiţiile art. 91 din noul Cod penal). Nu trebuie confundată aplicarea pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi cu executarea ei. Ca efect al amânării aplicării pedepsei
principale, dacă nu s-a săvârşit o nouă infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus
revocarea amânării şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, persoana în cauză nu este supusă niciunei decăderi,
interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită (art. 90 alin. 1 din noul Cod penal) (Cristian
Mitrache).
În cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, instanţa nu va putea aplica şi pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi întrucât, potrivit art. 67 alin. 1 din noul Cod penal, pedeapsa
complementară se aplică pe lângă pedeapsa principală a închisorii sau amenzii. Dacă însă condamnatul, pe parcursul
executării detenţiunii pe viaţă, împlineşte 65 de ani, va putea beneficia de înlocuirea detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa

30
închisorii pe timp de 30 de ani şi obligatoriu i se va aplica pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi pe durată maximă (V. Paşca).
3. Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi are loc, spre
deosebire de Codul penal anterior, de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii sau a
hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Se precizează explicit că în cazul în care condamnatul este liberat condiţionat, executarea pedepsei
complementare are loc după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, fapt care era acceptat şi sub
imperiul Codului penal din 1968, chiar dacă nu se menţiona expres. Pe durata termenului de supraveghere a liberării
condiţionate condamnatul se află în executarea pedepsei accesorii. Excepţie face pedeapsa complementară a
interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, care se execută la data liberării condiţionate (art. 68
alin. 2). Textul priveşte doar pedeapsa complementară luată alături de pedeapsa închisorii, deoarece atunci când se
aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României se interzice ca pedeapsă
accesorie, care se execută tot la momentul liberării condiţionate, potrivit art. 65 alin. 4 din noul Cod penal.
O prevedere deosebită este cea de la art. 68 alin. 3 din noul Cod penal, potrivit căruia în cazul
revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau înlocuirii pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte
motive decât săvârşirea unei noi infracţiuni, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi
neexecutată la data revocării sau înlocuirii se va executa după executarea pedepsei închisorii.
4. Degradarea militară constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă şi se pune în
executare de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Ca şi în codul penal din 1968, pedeapsa complementară a degradării militare este obligatorie, în cazul
aplicării pedepsei principale a închisorii mai mari de 10 ani sau a detenţiunii pe viaţă şi facultativă, în cazul pedepsei
principale a închisorii cuprinse între 5 şi 10 ani, aplicate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie. Nu are importanţă
modalitatea intenţiei cu care s-a comis infracţiunea: intenţie directă, indirectă sau intenţie depăşită (Cristian Mitrache).
5. Publicarea hotărârii definitive de condamnare este o pedeapsă complementară aplicabilă
persoanelor fizice, introdusă în noul Cod penal, dar care a mai existat şi în Codul penal din 1936. Ea exista şi în Codul
penal din 1968, însă doar ca pedeapsă complementară aplicabilă persoanelor juridice, sub denumirea de “afişarea sau
difuzarea hotărârii de condamnare”. Este corectă o unificare a acestei pedepse complementare pentru persoanele fizice
şi juridice.
Formularea folosită de legiuitor, că aplicarea acestei pedepse complementare se dispune când
“instanţa apreciază că publicarea va contribui la prevenirea săvârşirii altor asemenea infracţiuni” este discutabilă,
deoarece pedeapsa (inclusiv pedeapsa complementară) nu poate avea exclusiv un rol de prevenţie. Mai degrabă este
vorba de o pedeapsă cu caracter infamant, care are rolul de a provoca făptuitorului o suferinţă morală, prin supunerea
la oprobriul public.
Doctrina apreciază că în lipsa unei prevederi contrare această pedeapsă complementară se poate
aplica indiferent de natura şi gravitatea pedepselor pronunţate, chiar şi în cazul în care, cu privire la pedeapsa
principală, s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere (Cristian Mitrache).
În lege nu s-a prevăzut un termen de punere în aplicare a pedepsei complementare a publicării
hotărârii definitive de condamnare, ceea ce înseamnă că executarea ei se poate face imediat după rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare. Pedeapsa trebuie să vizeze exclusiv persoana faţă de care a fost aplicată, identitatea
victimei neputând fi dezvăluită (Cristian Mitrache). Interdicţia de a nu dezvălui identitatea victimei poate să rămână
fără eficacitate în cazul faptelor care au o anumită notorietate, fie în comunitatea unde s-au comis, fie una mai largă.

Calculul duratei pedepselor

1. Durata executării. Noul Cod penal conţine o prevedere care nu are corespondent în Codul penal
din 1968, deoarece, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod nu mai este posibil ca pedeapsa închisorii să fie
executată la locul de muncă. Pe cale de consecinţă, nu a mai fost menţinută prevederea potrivit căreia “În durata
executării pedepsei închisorii la locul de muncă nu intră timpul în care condamnatul lipseşte de la locul de muncă”. În
schimb, art. 71 alin. 4 din noul Cod penal conţine o prevedere nouă, care rezolvă o problemă concretă, precizând că
“Permisiunea de ieşire din penitenciar, acordată condamnatului conform legii de executare a pedepselor, intră în
durata executării pedepsei” (Ş. Daneş).
31
 2. Computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate. Deşi în formulări diferite,
noul Cod penal păstrează soluţiile din Codul penal din 1968, referitoare la deducerea din pedeapsa închisorii a duratei
măsurilor preventive privative de libertate, chiar dacă aceste măsuri s-au dispus pentru alte infracţiuni, concurente. Un
sistem mai bun îl reprezintă însă înlăturarea în tot sau în parte a zilelor amendă corespunzătoare zilelor în care
condamnatul a fost privat de libertate, prin luarea faţă de acesta a unor măsuri preventive. În codul penal din 1968 se
prevede că pedeapsa amenzii poate fi înlăturată în tot sau în parte, ca urmare a luării măsurilor preventive faţă de
făptuitor, fără însă a se stabili un sistem clar de deducere.
Trebuie menţionat că în noul Cod de procedură penală se prevede inclusiv posibilitatea deducerii
măsurii preventive a arestului la domiciliu, echivalându-se trei zile de arest la domiciliu cu o zi de pedeapsă a
închisorii.
Justificarea scăderii duratei măsurilor preventive constă în aceea că deţinerea preventivă constituie o
consecinţă a faptei, la fel ca şi pedeapsa, iar în cazul în care nu s-ar proceda în acest mod condamnatul ar executa o
pedeapsă mai mare decât cea aplicată de instanţă. Nu toate sistemele de drept prevăt însă această obligativitate (de ex.
C.pen. din 1864), deoarece se consideră că deţinerea preventivă este o custodia honesta, care are alt scop decât
pedepsirea făptuitorului. Pentru aceste motive au existat legislaţii în care deducerea măsurilor preventive era
obligatorie, altele în care aceasta era facultativă şi altele în care nu era posibilă.
Problemele de practică judiciară au fost legate de posibilitatea rectificării erorii de deducere, în sensul
înrăutăţirii situaţiei inculpatului, în calea de atac declarată exclusiv de către acesta, considerându-se că nu ar fi posibil
acest lucru (C.A. Bucureşti, dec.pen. nr. 27/1995), sau dacă se impune efectuarea deducerii, în cazul condamnării la o
pedeapsă cu închisoarea, cu suspendarea executării acesteia sau dacă este posibilă deducerea deţinerii preventive pe
calea înlăturării omisiunilor vădite.
3. Computarea pedepselor şi măsurilor preventive executate în afara ţării este prevăzută în
ambele coduri, cu mici deosebiri. Potrivit noului Cod penal, deducerea pedepsei sau a deţinerii preventive executate în
afara teritoriului ţării se face şi în baza infracţiunilor săvârşite în condiţiile principiului teritorialităţii (comise în parte
sau în totalitate pe teritoriul Romîniei), pentru care s-a aplicat o pedeapsă sau s-a dispus o măsură preventivă în
străinătate. Codul penal din 1968 face referire doar la deducerea în cazul infracţiunilor săvârşite în străinătate, pentru
care se aplică legea română potrivit principiilor personalităţii legii penale, realităţii legii penale sau universalităţii legii
penale.
Totodată se menţionează expres în noul Cod penal că deducerea se face şi în cazul în care pedeapsa
executată în afara ţării este amenda. În doctrină s-a considerat că nu era necesară această precizare, deoarece termenul
de pedeapsă folosit de legea penală se referă atât la pedeapsa ănchisorii, cât şi la pedeapsa amenzii (Ş. Daneş).
Potrivit unei opinii computarea privaţiunii de libertate executate în afara teritoriului ţării presupune
recunoaşterea hotărârilor de condamnare străine şi a actelor prin care s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă.
Recunoaşterea actelor de urmărire penală şi a hotărârii de condamnare a instanţei străine presupune ca instanţa
judecătorească română să verifice legalitatea acestora şi, dacă constată că emană de la organele competente ale ţării
unde s-a săvârşit infracţiunea, să dispună computarea restului de pedeapsă, precum şi a măsurilor preventive privative
de libertate din durata pedepsei aplicate în România pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni (Ş. Daneş). Considerăm că
în acest caz nu este vorba de o recunoaştere a hotărârilor penale pronunţate în străinătate, procedură reglementată de
dispoziţiile Legii nr. 302/2004, în cazul transferării în vederea executării pedepselor pronunţate în străinătate. Art. 73
din noul Cod penal se referă la cazurile în care făptuitorul este din nou judecat în România, în baza principiilor
teritorialităţii, personalităţii, realităţii sau universalităţii legii penale, pentru aceeaşi infracţiune pentru care a fost
condamnat în străinătate.

Individualizarea pedepselor

1. Criteriile generale de individualizare a pedepsei. În noul Cod penal nu se mai menţionează

printre criteriile de individualizare a pedepsei: dispoziţiile Părţii generale, limitele de pedeapsă fixate în partea
specială a Codului penal şi cauzele care atenuează sau agravează răspunderea penală. S-a considerat probabil că ceea
ce interesează, în procesul de individualizare a pedepsei, în principal sunt doar acele elemente care urmează a fi avute
în vedere la stabilirea pedepsei între limitele speciale prevăzute de lege. Soluţia este considerată discutabilă, deoarece
individualizarea judiciară nu se poate lipsi de cea legală, întrucât efectele atenuării sau agravării pedepsei concrete
pune în discuţie limitele legale ale pedepsei, care nu se pot depăşi prin individualizarea judiciară, precumpeciale de
care trebuie să se ţină seama atât în cazul atenuării, cât şi al agravării pedepsei concrete (I. Ristea). După unii autori,
criteriul privind dispoziţiile părţii generale a Codului penal şi criteriul referitor la limitele de sancţionare fixate în
32
partea specială ar fi nespecifice operaţiei de individualizare propriu-zisă a pedepsei, întrucât se identifică cu baza
legală a individualizării (F. Streteanu).
În efectuarea operaţiunii de individualizare, punctul de plecare îl constituie fapta penală în raport cu
complexul de date care indică periculozitatea ei socială (gravitate, frecvenţă, posibilitate de prevenire, mod de
săvârşire, urmări), iar ca punct final situaţia personală a infractorului privită în raport cu personalitatea socială a
acestuia (rolul avut la săvârşirea faptei, forma şi gravitatea vinovăţiei, starea psiho-fizică, antecedente, etc.) (V.
Dongoroz). S-a subliniat că există şi un argument dedus din fundamentul şi funcţiile pedepselor; cauza pentru care se
aplică o pedeapsă este gravitatea infracţiunilor; or, a individualiza sancţiunea înseamnă a statornici o ecuaţie între
pedeapsă şi cauza ei (infracţiunea).
Pericolul social al fapei, “izgonit” dintre trăsăturile caracteristice ale infracţiunii definită ca fapt
abstract, se reîntoarce în câmpul penal ca element al individualizării judiciare a pedepsei în raport de gravitatea
infracţiunii (V. Paşca).

Circumstanţele atenuante şi circumstanţele agravante

1. Circumstanţele atenuante legale (art. 75 alin. 1) sunt aceleaşi din Codul penal din 1968. Printre
circumstanţele atenuante judiciare (art. 75 alin. 2) noul Cod penal nu a mai menţionat conduita bună a infractorului
înainte de săvârşirea infracţiunii şi nici atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea
sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor. Se
constată că noul Codul penal reglementează unitar, într-un singur articol, circumstanţele atenuante legale şi cele
judiciare.
Practica judiciară a statuat că nu poate exista provocarea în cazul infracţiunilor comise din culpă
(C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 109/1995).
Opiniile au fost diferite cu privire la posibilitatea coexistenţei provocării cu premeditarea, fie în
sensul că acestea se exclud reciproc, fie în sensul că sunt compatibile, fie în sensul că sunt incompatibile doar în cazul
în care provocarea precede premeditarea, nu şi în cazul în care premeditarea este anterioară provocării.
În doctrină s-a subliniat că existenţa stării de tulburare sau emoţie se analizează prin raportare la
făptuitorul concret şi nu prin raportare la omul mijlociu (V. Papadopol).
Deşi iniţial practica judiciară acreditase ideea că trecerea unui interval de timp exclude starea de
provocare (T.S., dec.pen. nr. 41/1957), ulterior s-a ajuns la concluzia trecerea timpului poate duce şi la amplificarea
tulburării sau a emoţiei (T.S., dec.pen. 2279/1986).
În cazul comiterii unei pluralităţi de infracţiuni, în aceleaşi împrejurări, nu este obligatorie reţinerea
stării de provocare pentru toate, deoarece este posibil ca unele dintre acestea să nu se afle în relaţie cauzală cu actul
provocator (T.S., dec.pen. nr. 1860/1978).
În doctrină s-a reţinut că întrucât textul nu cuprinde vreo menţiune cu privire la latura subiectivă a
faptei ce constituie actul provocator, în principiu orice astfel de faptă, considerată exclusiv sub aspectul său material,
obiectiv, poate constitui izvorul stării de provocare, indiferent de ceea ce şi-a reprezentat voit autorul (V. Papadopol).
Se susţine că circumstanţa atenuantă a provocării poate fi reţinută şi în cazul unui act provocator comis din culpă sau
fără vinovăţie (I. Ristea). Rămâne de reflectat dacă această din urmă afirmaţie poate fi valabilă întotdeauna. De altfel,
acelaşi autor face o distincţie, după cum făptuitorul a cunoscut sau nu situaţia provocatorului (I. Ristea).
Faptul că în cazul provocării acţiunea se comite după executarea actului provocator face diferenţa faţă
de legitima apărare, unde fapta se comite fie în condiţii de iminenţă, fie în timpul agresiunii (I. Ristea).
Doctrina şi practiva au considerat iniţial este necesară existenţa unei proporţionalităţi între actul
provocator şi infracţiune (V. Papadopol). Ulterior practica instanţei supreme a fost în sensul că pentru existenţa
provocării interesează starea psihică a infractorului (T.S., dec.pen. nr. 71/1976, T.S., dec.pen. nr. 475/1979).
Depăşirea limitelor legitimei apărări se referă doar la depăşirea proporţionalităţii dintre apărare şi
atac, nu a oricăror limite (exces intensiv de apărare).
Pentru ca fapta săvârşită prin depăşirea stării de necesitate să cadă sub incidenţa legii penale, este
necesar ca făptuitorul să fi acţionat cu intenţie directă sau indirectă, ori din culpă, dar numai în modalitatea uşurinţei,
pentru că numai în aceste cazuri poziţia sa subiectivă implică reprezentarea disproporţiei vădite dintre cele două
categorii de urmări (I. Ristea).
În cazul depăşirii limitelor stării de necesitate făptuitorul trebuie să-şi dea seama că urmările faptei
sunt vădit mai grave decât cele cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat, ceea ce

33
presupune sub aspectul formei de vinovăţie prezenţa intenţiei directe, a intenţiei indirecte şi a culpei cu prevedere (V.
Paşca). Este o circumstanţă concomitentă săvârşirii unei infracţiuni (V. Paşca).
Circumstanţele atenuante ale provocîrii, depăşirii legitimei apărări şi depăşirii stării de necesitate sunt
circumstanţe personale (V. Paşca).
Circumstanţele atenuante judiciare sunt tot realităţi obiective, care nu pot fi ignorate, dar,
constatându-le, instanţa nu este obligată să recunoască în mod automat, caracterul lor uşurător (T.S., dec.pen. nr.
55/1976).
Noul Cod penal a înlăturat circumstanţa privitoare la conduita bună a infractorului anterior săvârşirii
infracţiunii, rămânând ca o asemenea împrejurare să fie avută în vedere în cadrul criteriilor generale de individualizare
a pedepsei (V. Paşca). Sub imperiul Codului penal din 1968 s-a pus problema reţinerii circumstanţei atenuante a
recunoaşterii faptei, alături de cauza de reducere a pedepsei a judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei, ÎCCJ
considerând că cele două nu pot fi reţinute concomitent.
Într-o opinie se susţine că circumstanţele atenuante judiciare ar trebui reţinute în raport cu toate
infracţiunile aflate în concurs, pe când într-o altă opinie se susţie că circumstanţele atenuante pun într-o lumină
favorabilă persoana făptuitorului numai în raport cu o infracţiune determinată.
2. Efectele circumstanţelor atentante sunt diferite în noul Cod penal, faţă de Codul penal din 1968.
Astfel, reţinerea acestora nu mai atrage aplicarea în mod obligatoriu a unei pedepse sub minimul special prevăzut de
lege, ci reducerea limitelor minimă şi maximă cu câte o treime. Noul Cod penal nu mai cuprinde reglementarea de
excepţie care reduce efectul uşurător al circumstanţelor atenuante, în cazul săvârşirii anumitor infracţiuni, enumerate
limitativ în art. 76 alin. 2 din C.pen. din 1968. În cazul pedepsei principale a detenţiunii pe viaţă, dacă se reţin
circumstanţe atenuante este obligatorie aplicarea în locul acesteia a pedepsei închisorii de la 10 la 20 de ani.
Prin reducerea limitei minime a pedepsei cu o treime nu se poate coborâ sub minimul general al
pedepsei şi nici nu poate fi înlocuită pedeapsa închisorii cu amenda, aşa cum prevede Codul penal din 1968 (V.
Paşca).
3. Circumstanţe agravante. În noul Cod penal s-a extins sfera de aplicare a circumstanţei privind
comiterea infracţiunii de către o persoană în stare de intoxicaţie preordinată care poate fi produsă, pe lângă alcool, şi
de alte substanţe psihoactive, a căror consumare reprezintă o încălcare a unei interdicţii legale sau medicale şi s-a
introdus o nouă circumstanţă agravantă, constând în săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate
a persoanei vătămate datorită vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze.
În schimb s-a renunţat la agravarea răspunderii penale în cazul comiterii infracţiunii din motive
josnice, probabil deoarece acesta reprezintă un concept destul de vag şi în general persoanele care comit fapte comise
de legea penală nu sunt animate de mobiluri lăudabile. În plus, conţinutul acestei circumstanţe nu a fost niciodată
delimitat cu precizie în doctrină sau jurisprudenţă (V. Paşca).
De asemenea s-a renunţat la categoria circumstanţelor atenuante judiciare, deoarece se consideră că
acestea aduc atingere principiului legalităţii incriminării şi pedepsei, având în vedere că nu sunt precizate în lege şi nu
puteau fi cunoscute de făptuitori.
Practica a decis că nu ar putea fi admisă reţinerea circumstanţei agravante a săvârşirii faptei de trei
sau mai multe persoane împreună, în cazul unor activităţi concomitente de la distanţă (de ex. complicele ţine de vorbă
victima la telefon). De asemenea ea nu poate fi reţinută în cazul pluralităţii naturale de infractori, deoarece ar însemna
ca aceeaşi împrejurare – numărul de făptuitori – să constituie un element al infracţiunii şi totodată o circumstanţă
agravantă, ceea ce nu ar fi de conceput (I. Ristea). Doctrina a susţinut, într-o opinie, că această agravantă se va extinde
şi asupra complicilor, instigatorilor care nu au fost de faţă, dacă au ştiut sau au prevăzut că fapta se va comite în
condiţiile menţionate, fiind vorba de o circumstanţă reală (V. Dongoroz şi colab., Plenul T.S., dec. nr. 13/1965), iar
într-o altă opinie, că săvârşirea împreună nu poate însemna decât o săvârşire în comun, o conlucrare conjugată,
simultană, la comiterea faptei (Ş. Daneş, V. Papadopol).
În definirea noţiunii de cruzime în practica fostului Tribunal Suprem s-a considerat iniţial că au acest
caracter actele care au provocat indignarea, oroarea, groaza celor din jur (T.S., dec. pen. nr. 18/1980) după care s-a
revenit, considerându-se că au acest caracter acele acte care produc suferinţe grele, prelungite, victimei, din cauza
modului feroce în care inculpatul a înţeles să realizeze infracţiunea (T.S., dec. pen. nr. 1445/1983). În ce priveşte
chestiunea dacă este necesar ca făptuitorul să fi urmărit anume producerea suferinţelor sau este suficient să fi acceptat
numai survenirea lor, soluţia dominantă în practica instanţei supreme a fost în sensul primei opinii (T.S. dec.pen. nr.
1557/1978). Noul Cod penal, într-o redactare mai raţională, a asociat cruzimii şi supunerea victimei la tratamente
degradante; acestea constau în faptul de a produce asupra unei persoane acte care îi provoacă suferinţe fizice sau

34
mentale puternice, acestea fiind compatibile doar cu existenţa intenţiei directe de a produce astfel de consecinţe,
precum şi urmărirea unui scop precis (V. Paşca).
Săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri
presupune o simplă potenţialitate. Dacă folosirea acestor mijloace constituie un element al infracţiunii sau al
conţinutului agravant al acesteia (ex. distrugerea) agravanta nu se mai reţine.
În doctrină se susţine că agravanta săvârşirii infracţiunii de un infractor major împreună cu un minor
ar trebui extinsă şi la cazurile de pluralitate naturală şi pluralitate constituită de făptuitori (I. Ristea). Alţi autori susţin
că e aplicabilă doar în cazul participaţiei şi pluralităţii naturale (V. Paşca). Este vorba de o circumstanţă reală, care se
răsfrânge asupra participanţilor, în măsura în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o (V. Papadopol). Este
exclusă în cazul infracţiunilor in persona propria.
Doctrina susţine că prin natura sa, beţia preordinată este o circumstanţă personală, dar, ca şi
premeditarea pe care o dă în vileag, ea se poate converti în circumstanţă reală, atunci când este cunoscută de
participanţi, care îşi însuşesc scopul urmărit prin provocarea stării de beţie (I. Ristea).
Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate, de
starea de asediu sau de starea de urgenţă, este o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra participanţilor în măsura
în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o (I. Ristea).
Săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etc. este o circumstanţă cu caracter
personal subiectiv, care nu se răsfrânge asupra participanţilor, conform art. 28 alin. 1 C.pen. (I. Ristea). Săvârşirea
infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate etc. poate fi reţinută doar în cazul infracţiunilor comise cu
intenţie directă (V. Paşca)
4. Efectele circumstanţelor agravante. În noul Cod penal sporul care se poate adăuga în cazul
reţinerii circumstanţelor agravante, în cazul pedepsei închisorii, este de până la 2 ani şi nu până la 5 ani, ca în Codul
penal din 1968.
În prezenţa unor asemenea circumstanţe agravarea pedepsei este facultativă. În literatura juridică s-a
exprimat opinia că ar trebui ca circumstanţele agravante să atragă agravarea obligatorie a răspunderii penale, ca
simetrie cu circumstanţele atenuante şi cu faptul că celelalte cauze de agravare a răspunderii penale (concursul,
recidiva) au devenit în noul Cod penal cauze de agravare obligatorie a răspunderii penale (V. Paşca).
A fost introdus aliniatul 2 al art. 78 din noul Cod penal potrivit căruia majorarea limitelor speciale ale
pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor agravante reţinute, dar în realitate este vorba
numai despre limita specială maximă, nu şi limita specială minimă (I. Ristea).
Circumstanţele agravante produc efecte numai asupra pedepselor principale, nu şi asupra pedepselor
complementare.
5. Concursul între cauze de atenuare sau de agravare. Potrivit art. 79 alin. 1 din noul Cod penal,
dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă,
circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.
Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale,
pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante, infracţiune
continuată, concurs sau recidivă.
Sub imperiul Codului penal din 1968 fostul Tribunal Suprem a statuat, într-o decizie de îndrumare
(nr. 9/1970) că în cazul în care circumstanţele atenuante sunt în concurs cu starea de recidivă, pedeapsa trebuie
stabilită în acelaşi mod ca în cazul concursului dintre circumstanţe agravante şi circumstanţe agravante şi deci
coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatoriu. Aceeaşi decizie preciza că noţiunea de “maxim special”
este cel prevăzut de lege pentru infracţiuna respectivă şi nu cel redus ca urmare a circumstanţelor atenuante. Acest
punct de vedere al instanţei supreme a fost criticat de doctrină, care a susţinut că legea nu face o astfel de precizare şi
că ar trebui ca recidiva să-şi producă efect după aplicarea efectelor circumstanţelor atenuante.
S-a mai reţinut în doctrină că nu este întemeiată opinia că art. 80 ar îndreptăţi o soluţie care nu ar ţine
seama de ordinea de aplicare a cauzelor de agravare şi de atenuare, arătată de acest articol şi că dispoziţiile amintite ar
fixa numai limita inferioară şi limita superioară a sancţiunii ce s-ar putea aplica în caz de concurs între aceste cauze.
S-a spus că aceasta ar însemna o aplicare concomitentă a cauzelor de agravare şi atenuare menţionate în art. 80 alin. 1
C.pen. din 1968, în ciuda deosebirilor calitative care există între ele şi care au impus ordinea statornicită de legiuitor
în dispoziţia examinată (I. Ristea).
Toate aceste controverse au fost înlăturate prin art. 79 alin. 3 din noul Cod penal, potrivit căruia în caz
de concurs între cauze de reducere şi cauze de majorare a pedepsei, mai întâi limitele de pedeapsă se reduc potrivit
35
alin. 1 al articolului, după care limitele rezultate se majorează, potrivit alin. 2 al articolului. Această soluţie este mai
echitabilă decât cea propusă în doctrină, de a se ţine seama doar de cauzele care sunt preponderente.

Renunţarea la aplicarea pedepsei

1. Atât renunţarea la pedeapsă cât şi renunţarea la urmărirea penală au ca efect înlocuirea răspunderii
penale cu o răspundere administrativă (V. Paşca).
Chiar dacă s-a renunţat la noţiunea de pericol social ca trăsătură caracteristică a conceptului de
infracţiune, vedem că în realitate nu se poate face abstracţie de acesta (V. Paşca).
Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei. Renunţarea la aplicarea pedepsei este o instituţie
introdusă prin noul Cod penal, ce constituie o alternativă la pedepsele privative de libertate, a căror eficienţă a devenit
tot mai discutabilă. Ea are drept temei încrederea – mai întâi a legiuitorului care o instituie şi apoi a judecătorilor care
o aplică la cazurile concrete – în posibilitatea de îndreptare a persoanei care a săvârşit o infracţiune, fără a I se aplica o
pedeapsă (Ş. Daneş).
Legea prevede posibilitatea folosirii acestei instituţii numai la infracţiunile de o gravitate relativ
redusă, anume în cazul celor sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de până la 3 ani inclusiv. Este consecinţa
renunţării la instituţia pericolului social concret, care permitea procurorului şi instanţei de judecată să înlăture
aplicarea legii penale în cazul faptelor prevăzute de legea penală de o gravitate foarte redusă. Echivalentul acestei
instituţii, din cursul urmăririi penale, este instituţia renunţării la urmărirea penală, reglementată în art. 318 din noul
Cod de procedură penală, care dă conţinut unui nou principiu de drept procesual penal, respectiv principiul
oportunităţii urmăririi penale. O necorelare între cele două instituţii există totuşi, având în vedere că renunţarea la
urmărirea penală se poate dispune în cazul infracţiunilor sancţionate cu pedeapsa închisorii de până la 5 ani. Criteriile
de aplicare a acestei măsuri sunt similare celor prevăzute în art. 181 din Codul penal din 1968 (modul şi mijloacele
folosite de infractor, întinderea urmărilor produse, motivul şi scopul urmărit, persoana infractorului, etc.).
S-a susţinut că instituţia renunţării la aplicarea pedepsei trebuie condiţionată de recunoaşterea
vinovăţiei, altfel renunţarea la aplicarea pedepsei s-ar putea transforma într-un mod de a scăpa de o cauză în care
dovedirea vinovăţiei este un proces dificil (V. Paşca).
În doctrină s-a susţinut că instanţa nu are obligaţia să motiveze respingerea cererii inculpatului de a
nu I se aplica o pedeapsă, ci numai măsura luată de renunţare la pedeapsă, pentru ca instanţele de control să-şi poată
exercita misiunea de control, în cazul în care procurorul declară apel sau recurs împotriva hotărârii pronunţate. Ca
urmare, renunţarea la pedeapsă nu este un drept al inculpatului, ci o facultate a instanţei, care va lua această măsură
numai dacă ca aprecia că există elemente suficiente de a ajunge la concluzia că cel în cauză se va îndrepta chiar fără
aplicarea unei pedepse şi că nu există pericolul ca acesta să săvârşească o nouă infracţiune (Ş. Daneş).
Alte condiţii (negative) pentru aplicarea instituţiei sunt lipsa antecedentelor penale, condiţia ca acelaşi
infractor să nu fi beneficiat de renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anterior datei comiterii infracţiunii şi
condiţia ca inculpatul să nu se fi sustras de la urmărirea penală sau judecată sau să nu fi încercat zădărnicirea aflării
adevărului sau tragerii la răspundere a participanilor.
În caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare
infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 80 alin. 1 noul Cod penal. De remarcat că pentru
aplicarea instituţiei suspendării condiţionate a executării pedepsei, reglementată în art. 81 din Codul penal din 1968,
în cazul unui concurs de infracţiuni, se cere ca pedeapsa aplicată concursului să fie de maxim 2 ani închisoare.
2. Avertismentul care se aplică infractorului în cazul renunţării la aplicarea pedepsei conţine două
componente: arătarea motivelor de fapt care au determinat renunţarea la aplicarea pedepsei şi atenţionarea
infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor comiterii altor infracţiuni.
În doctrină s-a susţinut că o trăsătură caracteristică avertismentului priveşte specificitatea acestuia;
instanţa, în fiecare cauză modelează avertismentul în raport cu conţinutul şi gravitatea faptei, cu atitudinea
făptuitorului faţă de fapta sa şi mai ales în raport cu receptivitatea acestuia la avertismentul aplicat de instanţă (Ş.
Daneş).
În noul Cod penal avertismentul nu este prevăzut în rândul sancţiunilor de drept penal şi nu este
considerat nici sancţiune având caracter administrativ (aşa cum este considerată sancţiunea “mustrării cu
avertisment”, de la art. 91 lit. b din C.pen. din 1968). Neavând o valoare cu caracter sancţionator, avertismentul nu
poate fi consemnat în niciun act judiciar; numai administrativ se ţine seama de avertismentele aplicate persoanelor de
către instanţe (Ş. Daneş). Existenţa interdicţiei de renunţare la aplicarea pedepsei în cazul celor care au mai beneficiat
de această instituţie în ultimii 2 ani anterior datei comiterii infracţiunii(art. 80 alin. 2 lit. b) impune, în opinia noastră,
36
înscrierea în cazierul judiciar a acestei sancţiuni. Acest fapt impune şi concluzia că natura juridică a acetuia nu poate
fi decât cea a unei sancţiuni (similară celei din materia contravenţională).
S-a susţinut că este inadmisibil ca în caz de renunţare la aplicarea pedepsei judecătorul să aibă doar
posibilitatea avertizării inculpatului, iar procurorul în caz de renunţare la urmărirea penală să aibă o paletă mai largă
de măsuri, deşi în cazul infracţiunilor pentru care instanţa ajunge la concluzia oportunităţii renunţării la pedeapsă,
anterior procurorul a apreciat că interesul general reclamă sesizarea instanţei (V. Paşca).
În cazul unui concurs de infracţiuni se va aplica un singur avertisment pentru toate infracţiunile (art.
81 alin. 3 din noul C.pen.).
3. Efectele renunţării la aplicarea pedepsei se extind doar asupra decăderilor, interdicţiilor sau
incapacităţilor care ar putea decurge din infracţiunea săvârşită, nu şi asupra executării măsurilor de siguranţă şi a
obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.
În doctrină s-a susţinut că acest din urmă efect (art. 82 alin. 2) subliniază natura diferită de aceea a
pedepsei sau a măsurilor de siguranţă, fiecare dintre acestea fiind menite să înlăture o stare de pericol şi să
preîntâmpine săvârşirea de noi infracţiuni, nu să exercite o acţiune represivă împotriva făptuitorului care a să exercite
o acţiune represivă împotriva făptuitorului care a săvârşit o infracţiune (Ş. Daneş).
Măsurile de siguranţă pot fi aplicate în situaţia în care instanţa dispune renunţarea la aplicarea
pedepsei, deoarece ele se justifică fie din considerente de ocrotire a inculpatului şi pentru înlăturarea stărilor maladive
care au favorizat săvârşirea infracţiunii, fie de periculozitatea generată de lăsarea unor bunuri în posesia inculpatului
(V. Paşca).
Deşi repararea pagubei sau înţelegerea cu partea civilă asupra modalităţilor de despăgubire, până la
pronunţarea hotărârii trebuie să constituie unul din criteriile de apreciere a eforturilor depuse de inculpat pentru
înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, nu este exclusă posibilitatea ca prin hotărârea de renunţare la
aplicarea pedepsei instanţa să rămână legată de soluţionarea acţiunii civile. În acest sens trebuie înţeleasă exprimarea
improprie a legiuitorului potrivit căreia renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra obligaţiilor civile
prevăzute în hotărâre (V. Paşca).

Amânarea aplicării pedepsei

1. Condiţiile amânării aplicării pedepsei. Amânarea aplicării pedepsei este o nouă modalitate de
individualizare a pedepsei şi poate fi aplicată de instanţa de judecată atunci când scopul pedepsei poate fi atins fără
executarea acesteia. Este o instituţie similară suspendării condiţionate a aplicării pedepsei, de la art. 81 C.pen. din
1968. Noul Cod penal menţine şi instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere (chiar dacă într-o formă
diferită), care se deosebeşte de amânarea aplicării pedepsei prin aceea că în primul caz, la împlinirea termenului de
încercare pedeapsa se consideră executată, în timp ce în cazul amânării aplicării pedepsei pedeapsa stabilită nu se mai
execută şi infractorul nu este supus niciunei decăderi sau interdicţii. Amânarea aplicării pedepsei se deosebeşte de
renunţarea la aplicarea acesteia prin aceea că în acest din urmă caz infractorul nu este supus vreunui termen de
supraveghere.
Originea ei trebuie căutată în sistemul anglo-american (common law), respectiv în acţiunea
filantropică a unui cizmar din Boston, John Augustus, de a se prezenta ca garant în faţa judecătorului pentru anumiţi
infractori, a căror conduită viitoare urma să fie supravegheată o perioadă de timp pentru care judecătorul amâna
pronunţarea sentinţei (V. Paşca).
Amânarea aplicării pedepsei poate fi dispusă în cazul în care pedeapsa stabilită de instanţă, inclusiv
în cazul concursului de infracţiuni, este închisoare de 2 ani.
O altă condiţie este ca infractorul să nu mai fi fost condamnat la pedeapsa închisorii, cu excepţia
cazurilor în care faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală, infracţiunile au fost amnistiate, a intervenit reabilitarea
sau s-a împlinit termenul de reabilitare. Chiar dacă acestea sunt şi cazuri care nu atrag recidiva, nu există o
suprapunere între cazurile care nu atrag starea de recidivă şi cele care fac posibilă amânarea aplicării pedepsei,
deoarece printre primele cazurile care nu trag starea de recidivă se regăseşte şi cel ca infracţiunile să fie săvârşite din
culpă. Deci în cazul în care infractorul a mai fost anterior condamnat pentru o infracţiune săvârşită din culpă, chiar
dacă acesta nu este recidivist, el tot nu poate beneficia de amânarea aplicării pedepsei.
O altă condiţie pozitivă pentru aplicarea instituţiei este aceea ca infractorul să-şi fi manifestat acordul
de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. Această condiţie va ridica dificultăţi în practică, deoarece ar
putea crea impresia că instanţa s-a antepronunţat, solicitând inculpatului să-şi exprime acest acord, înainte de a da o
soluţie în cauză. Această condiţie ca şi cea de la lit. d a art. 83 din noul Cod penal, ne-ar putea conduce la concluzia că
37
instituţia amânării aplicării pedepsei nu ar fi posibilă decât în cazul în care inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei.
Este greu de acceptat această condiţie, de vreme ce legiuitorul nu a menţionat-o explicit, iar practica judiciară a
considerat că instituţia similară din Codul penal din 1968, a suspendării condiţionate a executării pedepsei (art, 81
C.pen. din 1968), putea fi aplicată şi în cazul în care inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei.
O ultimă condiţie poszitivă este aceea ca instanţa să aprecieze că aplicarea imediată a unei pedepse nu
este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Criteriile după care se face
această evaluuare sunt legate exclusiv de persoana infractorului şi de conduita acestuia.
Deşi legea nu o prevede, s-a considerat că numai o conduită procesuală concretizată în recunoaşterea
infracţiunii şi a vinovăţiei poate justifica motivarea instanţei, în sensul că aplicarea imediată a unei pedepse nu este
necesară (V. Paşca).
Legiuitorul prevede şi nişte condiţii negative, anume ca pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită să nu fie închisoarea mai mare de 7 ani, iar infractorul să nu se fi sustras de la urmărirea penală
ori judecată sau să fi încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere a participanţilor.
Instanţa e obligată să atragă atenţia celui condamnat asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor
la care se va expune dacă va comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere; pentru acest motiv
amânarea aplicării pedepsei nu poate fi dispusă în lipsa inculpatului din instanţă, iar dacă instanţa a amânat
pronunţarea hotărârii, trebuie ca inculpatul să fie prezent la pronunţare (V. Paşca). E discutabil acest punct de vedere,
având în vedere că atragerea atenţiei se poate face şi în scris, în minută.
2. Termenul de supraveghere este de 2 ani şi se calculează de la data rămânerii definitive a
hotărârii.
3. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse de instanţă sunt enumerate în art. 85 din noul Cod
penal.
Un prim grup de obligaţii au caracter facultativ, în sensul de a obliga pe condamnat să urmeze un curs
de pregătire şcolară sau profesională, să presteze o muncă neremunerate în folosul comunităţii, frecventarea unor
programe de integrare socială, efectuarea controlului sau tratamentului medical indicat de instanţă; un al doilea grup
de obligaţii au caracter prohibitiv pentru inculpat, în sensul să nu comunice cu victima sau cu apropiaţii acesteia, să nu
frecventeze anumite manifestări sociale, să nu conducă anumite vehicule, să nu deţină arme, să nu părăsească
teritoriul României, să nu ocupe poziţii profesionale de genul celei de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii (C.
Sima).
Legea prevede că la stabilirea conţinutului obligaţiilor instanţa “va consulta” serviciul de probaţiune,
care este obligat să formuleze propuneri în acest sens (art. 85 alin. 3 noul C.pen.). Se pare că această consultare este
obligatorie pentru instanţă, fapt ce ar putea să ridice probleme de antepronunţare, în cazul în care inculpatul nu
recunoaşte săvârşirea faptelor.
La alin. ultim al art. 85 se prevede obligativitatea persoanei condamnate de a îndeplini integral
obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere,
pentru a preîntâmpina dificultăţile născute din actuala formulare de la art. 84 din Codul penal din 1964, care a
necesitat pronunţarea unui RIL cu privire la termenul în care se impune sesizarea instanţei, în cazul neîndeplinirii
obligaţiilor civile în termenul de încercare a suspendării condiţionate a executării pedepsei.
Când stabileşte în sarcina condamnatului obligaţia să nu comunice cu victima sau cu membrii de
familie ai acesteia, instanţa are obligaţia de a stabili în concret conţinutul acestei obligaţii. S-a considerat că interdicţia
trebuia să prevadă nu atât comunicarea cu aceste persoane cât dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă,
şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, deoarece acestea sunt de natură să perpetueze starea
de temere (V. Paşca).
4. Supravegherea se exercită de către serviciul de probaţiune, care are obligaţia de a sesiza instanţa
de judecată în cazul în care au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie
încetarea executării unora dintre acestea, fie în cazul în care persoana supravegheată nu respectă măsurile de
supraveghere, fie în cazul în care aceasta nu a îndeplinit obligaţiile.
Codul nu precizează dacă partea civilă are dreptul de a sesiza instanţa de judecată, în cazul
neîndeplinirii obligaţiilor civile, însă acest lucru nu este un motiv pentru care să-I fie exclus acest drept. De altfel, art.
583 alin. 2 din noul C.pr.pen. prevede explicit că în cazul neîndeplinirii obligaţiilor civile în termenul prevăzut la art.
95 alin. 2 C.pen. sesizarea instanţei poate fi făcută, pe lângă serviciul de probaţiune, de procuror sau de partea
interesată, până la expirarea termenului de supraveghere.
5. Revocarea amânării aplicării pedepsei are loc în cazul în care pe parcursul termenului de
supraveghere persoana supravegheată, cu rea credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile
38
impuse, nu îndeplineşte integral obligaţiile civile sau a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită. În
cazul săvârşirii unei noi infracţiuni din culpă, în termenul de supraveghere, revocarea amânării aplicării pedepsei nu
este obligatorie. Deşi legea nu prevede expres, s-a considerat în doctrină că în acest caz nerevocarea pedepsei
anterioare se justifică numai în măsura în care şi pentru infracţiunea din culpă se dispune amânarea aplicării pedepsei
sau suspendarea pedepsei sub supraveghere, deoarece executarea în regim penitenciar a celei de-a doua pedepse ar
face inaplicabile măsurile de supraveghere şi obligaţiile stabilite de instanţă (V. Paşca).
De reţinut, că spre deosebire de soluţia Codului penal din 1968 adoptată pentru revocarea suspendării
condiţionate a executării pedepsei, noul Cod penal prevede că în cazul revocării amânării aplicării pedepsei pentru
săvârşirea unei noi infracţiuni se aplică regulile concursului de infracţiuni (art. 88 alin. 3 teza a II-a). În opinia
legiuitorului noului Cod penal nu suntem deci în prezenţa unui caz de recidivă postcondamnatorie, deşi s-a pronunţat
o hotărâre de condamnare, în care s-a stabilit o pedeapsă (chiar dacă s-a dispus amânarea aplicării pedepsei), după
care condamnatul a săvârşit o nouă infracţiune. În doctrină s-a susţinut că practic, în acest caz, suntem în prezenţa
unei pluralităţi intermediare, între cele două infracţiuni existând o hotărâre definitivă de condamnare; nu există însă
nicio justificare pentru abaterea de la regulile sancţionării recidivei postcondamnatorii, persistenţa infracţională şi
încălcarea încrederii ce i-a fost acordată condamnatului justificând un asemenea tratament (V. Paşca).
6. Anularea amânării aplicării pedepsei are loc în cazul în care pe parcursul termenului de
supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai săvârşise o infracţiune mai înainte de rămânerea definitivă
a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, pentru care I s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după
expirarea acestui termen. Din formularea “i s-a aplicat” am putea deduce că nu se dispune anularea amânării aplicării
pedepsei în cazul în care pentru infracţiunea nou descoperită instanţa a dispus tot amânarea aplicării pedepsei. Textul
de la art. 89 alin. 2 din noul Cod penal, potrivit căruia în cazul în care se reţine concursul de infracţiuni instanţa poate
dispune amânarea pedepsei rezultante pare să impună soluţia contrară. Altfel, dacă nu s-ar putea dispune anularea
amânării aplicării pedepsei în cazul în care instanţa ar dispune amânarea aplicării pedepsei pentru infracţiunea nou
descoperită, ce rost ar mai avea dispoziţiile art. 89 alin. 2 din noul Cod penal?
Doctrina a precizat că pentru a se dispune anularea amânării aplicării pedepsei este necesar ca pentru
infracţiunea săvârşită anterior să se pronunţe o hotărâre de condamnare; o hotărâre de încetare a procesului penal ca
efect al amnistiei, a retragerii plângerii prealabile ori a împăcării părţilor, nu are ca efect anularea amânării aplicării
pedepsei (V. Paşca).
Legea nu distinge dacă este vorba de o infracţiune săvârşită cu intenţie sau din culpă, ceea ce
înseamnă că săvârşirea unei infracţiuni, indiferent de forma de vinovăţie, înainte de rămânerea definitivă a hotărârii a
hotărârii de amânare a aplicării pedepsei, determină anularea măsurii (C. Sima).
În caz de concurs de infracţiuni, instanţa poate dispune din nou amânarea aplicării pedepsei
rezultante, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 83 C.pen.; în acest caz termenul de supraveghere se
calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior amânarea aplicării pedepsei (V.
Paşca).
7. Efectele amânării aplicării pedepsei. Potrivit art. 90 alin. 1 din noul Cod penal, persoanei faţă de
care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa şi nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii
sau incapacităţi. Nici pe durata termenului de supraveghere persoana nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau
incapacităţi, desigur cu excepţia măsurilor de supraveghere sau obligaţiilor stabilite potrivit art. 85 din noul Cod
penal.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

1. Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Suspendarea executării pedepsei

sub supraveghere este singura formă de suspendare a executării pedepsei în noul Cod penal, care prevede însă pentru
aceasta condiţii de dispunere şi efecte diferite, faţă de dispoziţiile Codului penal din 1968. Potrivit noului Cod penal
se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de 3 ani,
inculpatul nu a mai fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor care atrag starea de recidivă,
instanţa apreciază că aceasta este suficientă şi, în plus faţă de Codul penal din 1968, infractorul şi-a manifestat acordul
de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii (art. 91 alin. 1 din noul Cod penal). Cu privire la această din
urmă condiţie, pe care o regăsim şi în cazul amânării aplicării pedepsei, rămâne vlabilă obiecţiunea legată de
posibilitatea concretă de manifestare a acestui acord, în cazul în care inculpatul nu recunoaşte săvârşirea faptei.
Trebuie precizat însă că acordul persoanei care este obligată să presteze o muncă este o condiţie impusă de Convenţia
europeană a drepturilor omului. În doctrină s-a afirmat că exprimarea acestui acord trebuie corelată cu recunoaşterea
39
vinovăţiei; nerecunoaşterea vinovăţiei este ireconciliabilă cu acordul de a presta o muncă în folosul comunităţii şi cu
convingerea instanţei că nu se mai impune executarea pedepsei (V. Paşca).
O precizare importantă, care face deosebirea dintre soluţia noului Cod penal şi cea a Codului penal
din 1968, este cea din art. 91 alin. 2 din noul Cod penal, potrivit căreia atunci când pedeapsa închisorii este însoţită de
pedeapsa amenzii, amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere. În
doctrină s-a menţionat că deşi art. 91 alin. 2 din noul Cod penal prevede explicit că pedeapsa amenzii se execută
numai în cazul în care amenda însoţeşte pedeapsa închisorii în condiţiile art. 62 din noul Cod penal, pedeapsa amenzii
se execută şi în cazul în care amenda se adaugă la pedeapsa închisorii în condiţiile art. 39 alin. 1 lit. d şi e din noul
Cod penal, referitor la pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni, iar executarea pedepsei închisorii aplicată
pentru concursul de infracţiuni a fost suspendată sub supraveghere (A. Vlăşceanu). Sub imperiul Codului penal din
1968 practica judiciară a statuat că nu este posibilă suspendarea doar a executării pedepsei închisorii, atunci când în
urma contopirii acesteia i-a fost adăugată şi pedeapsa amenzii, deoarece este vorba de o singură pedeapsă rezultantă,
pentru care nu se pot stabili două modalităţi de individualizare a executării acesteia.
Dacă noul Cod penal exclude posibilitatea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul
în care s-a dispus iniţial amânarea aplicării pedepsei, iar ulterior revocarea amânării, acesta nu exclude posibilitatea
instanţei de a dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în cazul în care s-a dispus iniţial amânarea
aplicării pedepsei, iar ulterior anularea amânării, dacă în urma aplicării dispoziţiilor privitoare la concursul de
infracţiuni pedeapsa rezultantă aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani şi sunt îndeplinite celelalte condiţii
prevăzute în art. 91 Cod penal. Dacă pedeapsa stabilită este amenda, instanţa dispune amânarea aplicării pedepsei,
neputând dispune suspendarea executării pedepsei amenzii sub supraveghere cu încălcarea art. 91 alin. 1 lit. a şi art.
91 alin. 3 lit. a din noul Cod penal, iar dacă aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, iar ulterior amânarea a fost
revocată, instanţa nu va putea dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere cu încălcarea art. 91 alin. 3
lit. b din noul Cod penal, întrucât, chiar în cazul infracţiunii de abandon de familie, legiuitorul prevede fie amânarea
aplicării pedepsei, fie suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dar nu prevede posibilitatea instanţei de a
dispune, succesiv, ambele măsuri de individualizare (A. Vlăşceanu).
Potrivit art. 91 alin. 3 lit. c din noul Cod penal, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu
poate fi dispusă, dacă instanţa constată că infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată ori a încercat
zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
Aşadar, în concepţia noului Cod penal conduita infractorului în cursul procesului penal constând în sustragerea de la
urmărirea penală sau judecată ori în încercarea de a zădărnici aflarea adevărului sau identificarea şi tragerea la
răspundere penală a autorului ori a participanţilor, constituie un impediment al suspendării executării pedepsei sub
supraveghere (A. Vlăşceanu).
În forma reglementată în noul Cod penal, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se
apropie de o altă instituţie cunoscută în dreptul francez, anume suspendarea cu obligaţia de a îndeplini o muncă de
interes general (sursis assorti de l`obligation d`accomplir un travail d`intèrêt gènèral ), instituţie care combină
suspendarea cu punere la încercare şi obligaţia de a îndeplini o muncă de interes general (A. Vlăşceanu).
Decizia-cadru nr. 2008/947/JAI permite ca, în cazul suspendării executării pedepsei, supravegherea
“măsurilor de probaţiune” impuse condamnatului (măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului) într-un stat
membru al Uniunii Europene (statul de condamnare) să fie realizată într-un alt stat membru al Uniunii Europene
(statul de executare). (A. Vlăşceanu).
2. Termenul de supraveghere este cuprins între 2 şi 4 ani, fără a putea fi mai mic decât durata
pedepsei aplicate.
Efectele graţierii asupra pedepselor a căror executare este suspendată şi asupra termenului de
încercare, nu rămân valabile în raport cu dispoziţiile noului Cod penal, întrucât pe de o parte durata pedepsei aplicate
nu constituie în concepţia noii legi penale o componentă a termenului de supraveghere, iar graţierea nu are efecte,
conform art. 160 alin. 4 din noul Cod penal, asupra pedepselor a căror executare a fost suspendată sub supraveghere,
în afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de graţiere; în consecinţă, urmează ca, prin actele de graţiere în
care se dispune altfel, să se stabilească efectele graţierii asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub
supraveghere şi asupra duratei termenului de supraveghere (A. Vlăşceanu). Această precizare este importantă,
deoarece în noul Cod penal împlinirea termenului de supraveghere nu mai are ca efect reabilitarea de drept a
condamnatului, iar în cazul în care actele de graţiere nu ar preciza nimic în legătură cu persoanele condamnate la
pedepse a căror executare a fost suspendată sub supraveghere, s-ar crea acestora din urmă o situaţie mai grea decât
persoanelor condamnate la pedepse cu executarea în regim de detenţie.

40
 3. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile sunt relativ similare celor prevăzute în Codul penal din
1968, cu deosebirea că Noul Cod penal stabileşte exclusiv serviciul de probaţiune, ca autoritate în faţa căreia trebuie
să se prezinte condamnatul, eliminând referirea la judecătorul desemnat cu supravegherea condamnatului, se referă la
anunţarea oricărei deplasări care depăşeşte 5 zile (în loc de 8 zile) şi nu se mai referă şi la anunţarea întoarcerii (aspect
criticat în doctrină, deoarece ţine de efectuarea supravegherii – A. Vlăşceanu), se referă numai la anunţarea schimbării
locului de muncă, nu şi la justificarea acestui lucru. Noul Cod penal prevede însă, pe lângă obligaţia de a comunica
informaţiile de natură a fi controlate mijloacele de existenţă, şi obligaţia de a comunica documentele de natură a
permite controlul mijloacelor de existenţă a condamnatului.
S-a prevăzut în plus obligaţia condamnatului de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei
şi de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii (numărul zilnic de ore şi modalitatea de executare se va
stabili prin legea de executare a pedepselor).
Nu au mai fost realuate în noul Cod penal o serie de obligaţii existente în Codul penal din 1868 (de a
nu frecventa anumite locuri stabilite, de a nu intra în legătură cu anumite persoane şi de a nu conduce anumite
vehicule), deoarece acestea pot fi impuse ca pedeapsă complementară (art. 66 alin. 1 din noul Cod penal).
De remarcat că impunerea uneia sau mai multor obligaţii persoanei consamnate constituie o facultate
a instanţei în concepţia art. 863 alin. 3 din Codul penal din 1968 şi o obligaţie, în viziunea art. 93 alin. 2 din noul Cod
penal (A. Vlăşceanu).
S-a remarcat în doctrină că sfera obligaţiilor condamnatului în cazul suspendării executării pedepsei
sub supraveghere este mult mai retrânsă decât sfera obligaţiilor ce pot fi impuse, conform art. 85 alin. 2 din noul Cod
penal, persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, deoarece, pe de o parte, impunerea cel puţin a
unei obligaţii în cazul suspendării executării pedepsei este obligatorie, pe când în cazul amânării aplicării pedepsei,
este facultativă, iar condamnatului la o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere I se pot impune anumite obligaţii
cu titlu de pedeapsă complementară (A. Vlăşceanu).
Obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, prevăzută în art. 93 alin. 3 din
noul Cod penal, poate coexista cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii prevăzută în art.
64 din noul Cod penal (în cazul în care persoana condamnată nu poate executa, din motive neimputabile, pedeapsa
amenzii). În acest din urmă caz, dacă persoana condamnată nu va executa munca în folosul comunităţii, se va dispune
înlocuirea pedepsei amenzii neexecutate prin muncă neremunerată în folosul comunităţii cu pedeapsa închisorii, fapt
care va atrage şi revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dacă cele două pedepse coexistau (A.
Vlăşceanu).
4. Supravegherea condamnatului. Un prim element de diferenţiere faţă de reglementarea Codului
penal din 1968 este atribuirea supravegherii condamnatului şi a sesizării instanţei în sarcina serviciului de probaţiune,
iar nu a judecătorului desemnat cu supravegherea sau serviciului de probaţiune, iar un al doilea element de
diferenţiere în constituie reglementarea în art. 94 alin. 3 cazurilor în care serviciul de probaţiune are obligaţia de a
sesiza instanţa (A, Vlăşceanu).
Modul de îndeplinire a obligaţiei de a se supune măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală
şi a obligaţiei de a nu părăsi teritoriul României se verifică de organele abilitate, respectiv de instituţiile sanitare şi de
autorităţile de frontieră, care vor sesiza serviciul serviciul de probaţiune cu privire la orice încălcare, conform art. 94
alin. 2 din noul Cod penal.
Obligaţia serviciului de probaţiune de a sesiza instanţa, pe durata termenului de supraveghere, în
cazul în care au intervenit motive ce justifică fie modificarea obligaţiilor impuse (art. 94 alin. 1 lit. a), este un element
de noutate, care nu are corespondent în Codul penal din 1968. În acest din urmă caz nu există posibilitatea de a se
dispune modificarea obligaţiilor impuse condamnatului în cazul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.
De pildă, în cazul în care s-a dispus ca persoana condamnată să urmeze un curs de recalificare, de frizer, nu s-ar putea
dispune modificarea acestei obligaţii, cu una de a urma un curs de operator calculator.
5. Modificarea sau încetarea obligaţiilor este o posibilitate pe care noul Cod penal o oferă instanţei,
pentru a se asigura o mai bună supraveghere şi o mai bună realizare a reintegrării sociale a persoanei condamnate.
Noul Cod penal nu limitează numărul intervenţiilor instanţei asupra obligaţiilor, astfel pe parcursul
termenului de supraveghere pot fi dispuse mai multe modificări succesive ale obligaţiilor sau încetarea succesivă a
executării mai multor obligaţii impuse, aşa cum pot fi dispuse succesiv modificarea obligaţiilor şi încetarea executării
unora dintre obligaţiile impuse. Reglementarea cuprinsă la art. 95 din noul Cod penal priveşte exclusiv obligaţiile
prevăzute în art. 93 alin. 2 şi 3 din acelaşi cod. Ea nu priveşte măsurile de supraveghere înscrise în art. 93 alin. 1,
întrucât textul art. 95 se referă numai la obligaţii, iar nu şi la măsurile de supraveghere (A. Vlăşceanu).

41
 Modificarea obligaţiilor poate consta fie în impunerea unor noi obligaţii, fie în sporirea sau
diminuarea condiţiilor de executare a celor existente (art. 95 alin. 1).
În doctrină s-a apreciat că obligaţia serviciului de probaţiune de a sesiza instanţa nu exclude
posibilitatea condamnatului de a sesiza instanţa în scopul modificării sau încetării obligaţiilor, întrucât instanţa este
suverană să constate că motivele intervenite justifică modificarea sau încetarea obligaţiilor condamnatului şi să
dispună aceasta (A. Vlăşceanu).
6. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în noul Cod penal este obligatorie,
potrivit noului Cod penal, în cazul în care condamnatul, cu rea credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu
execută obligaţiile, nu îndeplineşte obligaţiile civile stabilite, nu execută pedeapsa amenzii care a însoţit pedeapsa
închisorii sau a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită. În cazul săvârşirii unei noi infracţiuni,
din culpă, revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere este facultativă (art. 96 alin. 6 din noul Cod
penal).
Aceste patru cauze de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere se aplică şi în
cazul infracţiunii de abandon de familie, prevăzută în art. 378 din noul Cod penal, întrucât în cuprinsul acestui text de
lege nu a fost reluată dispoziţia art. 305 alin. 5 din Codul penal din 1968, care permite revocarea suspendării numai în
cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de abandon de familie (A. Vlăşceanu).
Spre deosebire de art. 864 alin. 1 C.pen. raportat la art. 83 din 1968, care se referă la pronunţarea unei
hotărâri de condamnare indiferent de natura pedepsei aplicate, art. 96 alin. 4 din noul Cod penal condiţionează
revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere de pronunţarea unei hotărâri de condamnare la pedeapsa
închisorii. Tot spre deosebire de Codul penal din 1968, conform căruia în caz de revocare pedeapsa suspendată se
adaugă la pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, în art. 96 alin. 5 din noul Cod penal se prevede că în acest caz
pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la
recidivă sau la pluralitatea intermediară (A. Vlăşceanu). Soluţia este mai echitabilă în noul Cod penal, deoarece evită
transformarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii într-o adevărată “capcană” pentru
persoanele condamnate.
S-a susţinut că interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 94 alin. 4 lit. c şi art. 96 alin. 2 cu cele ale art.
98 alin. 1 din acelaşi cod conduce la concluzia că instanţa, sesizată de serviciul de probaţiune cu privire la
neîndeplinirea de către persoana condamnată a obligaţiilor civile înainte de expirarea termenului de supraveghere,
dispune revocarea executării pedepsei sub supraveghere la momentul expirării termenului de supraveghere, dacă până
la acest moment persoana condamnată nu a îndeplinit integral obligaţiile civile şi nici nu a dovedit că nu a avut nicio
posibilitate să le îndeplinească (A. Vlăşceanu).
Deşi textul art. 96 alin. 3 din noul Cod penal nu precizează că înlocuirea amenzii neexecutate cu
pedeapsa închisorii trebuie să se producă până la expirarea termenului de supraveghere, pentru a atrage revocarea,
această concluzie poate fi desprinsă din interpretarea dispoziţiilor art. 98 alin. 1 din noul Cod penal, care prevăd că
pedeapsa se consideră executată dacă până la expirarea termenului de suptaveghere nu s-a dispus revocarea
suspendării executării sub supraveghere, ceea ce înseamnă că în lipsa unei dispoziţii care să permită revocarea după
expirarea termenului de supraveghere (cum este dispoziţia de la art. 96 alin. 4), aceasta nu poate interveni după
expirarea acestui termen şi, implicit, nici înlocuirea care atrage revocarea (A. Vlăşceanu).
Dispoziţiile art. 98 alin. 1 din noul Cod penal se interpretează în sensul că referirea la săvârşirea unei
noi infracţiuni priveşte exclusiv săvârşirea unei noi infracţiuni care atrage revocarea în condiţiile art. 96 alin. 4, chiar
după expirarea termenului de supraveghere, şi numai o astfel de infracţiune împiedică producerea efectului prevăzut
în art. 98 alin. 1 – considerarea pedepsei ca executată (A. Vlăşceanu).
Este necesar, pentru a putea fi dispusă revocarea executării sub supraveghere a pedepsei anterioare, ca
infracţiunea să fie nu numai comisă în termenul de supraveghere, ci şi descoperită în acest termen (V. Paşca).
Revocarea se dispune chiar dacă doar o parte a infracţiunii continuate sau continue a fost săvârşită
înauntrul termenului de supraveghere (Constantin Butiuc, Cristian Mitrache).
Pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor
referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară (V. Paşca).
7. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Conform art. 97 alin. 1 din noul
Cod penal, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se anulează, dacă pe parcursul termenului de
supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise a infracţiune până la rămânerea definitivă a
hotărârii prin care s-a dispus suspendarea, pentru care I s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui
termen.

42
 Spre deosebire de art. 865 alin. 2 din Codul penal din 1968 – care prevede că anularea suspendării nu
are loc, dacă “infracţiunea” care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după expirarea termenului de încercare -
, art. 97 alin. 1 din noul Cod penal prevede că, dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana
condamnată mai săvârşise o infracţiune, suspendarea se anulează, iar art. 98 alin. 1 din acelaşi cod prevede că, dacă
până la expirarea termenului de supraveghere nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.
În raport cu prevederile noului Cod penal, se consideră că pentru a opera anularea suspendării, ceea ce trebuie să se
descopere până la expirarea termenului de supraveghere este faptul că persoana condamnată mai săvârşise o
infracţiune. Prin urmare, nu este suficientă descoperirea infracţiunii până la expirarea termenului de supraveghere, ci
trebuie să se descopere că persoana condamnată este autorul acesteia. Concluzia menţionată pare să se desprindă atât
din dispoziţiile art. 97 alin. 1 şi art. 98 alin. 1 din noul Cod penal, cât şi din faptul că legiuitorul noului Cod penal nu a
preluat dispoziţiile separate ale art. 85 alin. 2 din Codul penal din 1968, care se referă la descoperirea “infracţiunii”, ci
a comprimat dispoziţiile art. 85 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1968 în dispoziţiile art. 97 alin. 1 din noul Cod penal,
care nu se mai referă la descoperirea “infracţiunii”, ci la descoperirea faptului că persoana condamnată mai săvârşise o
infracţiune (A. Vlăşceanu).
Constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 97 alin. 1 din noul Cod penal, instanţa
anulează suspendarea şi aplică, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate
intermediară, dar nu este obligată să dispună executarea pedepsei prin privare de libertate decât în cazul recidivei, care
conduce la neîndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 91 alin. 1 lit. b şi în cazul concursului de infracţiuni sau al
pluralităţii intermediare, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 91 (A. Vlăşceanu).
Din punct de vedere al duratei termenului de supraveghere, instanţa poate menţine durata stabilită
iniţial sau o poate majora, iar în cazul în care durata termenului de supraveghere stabilită iniţial este mai mică decât
durata pedepsei rezultante, instanţa este obligată să o majoreze, întrucât art. 92 alin. 1 din noul Cod penal nu permite
ca durata termenului de supraveghere, cuprinsă între 2 şi 4 ani, să fie mai mică decât durata pedepsei aplicate (A.
Vlăşceanu).
8. Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere spre deosebire de Codul penal din
1968, constau în considerarea pedepsei ca executate şi nu în reabilitarea de drept a condamnatului. Termenul de
reabilitare curge de la data împlinirii termenului de supraveghere, potrivit art. 167 alin. 4 din noul Cod penal.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu produce efecte conform art. 98 alin. 2 din noul
Cod penal, nici provizorii şi nici definitive, asupra măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotîrârea
de condamnare.
Sub imperiul Codului penal din 1968 s-a stabilit că săvârşirea unei noi infracţiuni, în sine, nu
împiedică producerea efectului definitiv al suspendării executării pedepsei sub supraveghere, ci numai săvârşirea unei
noi infracţiuni care determină revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere (C. Bulai).
Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi începe de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform
art. 68 alin. 1 lit. b din noul Cod penal şi poate continua şi după expirarea termenului de supraveghere, ori de câte ori
durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi stabilită de instanţă depăşeşte durata termenului
de supraveghere fixat de instanţă (A. Vlăşceanu).

Liberarea condiţionată

1. Opţiunea legiuitorului de a include reglementarea liberării condiţionate în capitolul privitor la

individualizarea pedepselor este pe deplin justificată, având în vedere că liberarea condiţionată este unanim
considerată în doctrină ca fiind un mijloc legal cu ajutorul căruia este posibilă individualizarea pedepselor privative de
libertate în cursul executării lor (I. Molnar).
Cu privire la natura juridică a liberării condiţionate, într-o opinie s-a susţinut că aceasta ar fi un mijloc
de individualizare administrativă a pedepsei (V. Dongoroz), deoarece se dispune întotdeauna post judicium, în cursul
executării pedepsei, executare care implică, prin natura sa, preponderent activităţi administrative. Într-o altă opinie s-a
susţinut că liberarea condiţionată este un mijloc judiciar de individualizare a pedepsei, în cursul executării acesteia (S.
Kahane), deoarece decizia de acordare şi de revocare a acesteia aparţine exclusiv instanţei de judecată, chiar dacă
aceasta este sesizată şi primeşte informaţii de la autorităţi administrative.
În doctrină s-a menţionat că liberarea condiţionată are un caracter general, personal, discreţionar şi
provizoriu (I. Molnar).

43
 2. Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă în noul Cod penal, fac referire,
printre altele, doar la condiţia bunei conduite a condamnatului, fără a mai menţiona stăruinţa în muncă, disciplina sau
antecedentele penale. În viziunea noului Cod penal antecedentele penale ale condamnatului constituie un criteriu
general de individualizare a pedepsei, prevăzut explicit în art. 74 alin. 1 lit. e din noul Cod penal şi trebuie avute în
vedere în momentul judecării şi condamnării acestuia; cu toate acestea s-a susţinut că nu se poate exclude de plano
evaluarea antecedentelor penale ale condamnatului la momentul evaluării propunerii sau cererii de liberare
condiţionată (I. Molnar). Într-o altă opinie s-a susţinut că orientarea europeană în această materia dar şi a Legii nr.
275/2006 privind executarea pedepselor, pe deplin justificată, este de a reglementa acordarea liberării condiţionate
ţinând cont exclusiv de conduita condamnatului pe durata executării pedepsei, pentru că numai în acest fel poate fi
influenţată şi modelată mai eficient conduita condamnatului care dobândeşte astfel o motivare în plus, cunoscând că o
bună conduită îl aduce mai aproape de punerea în libertate (V. Paşca). Dacă criteriul stăruinţei în muncă putea fi
eliminat, având în vedere realităţile social-economice, care nu permit asigurarea posibilităţii prestării unei munci
pentru toate persoanele private de libertate, considerăm că este discutabilă înlăturarea celorlalte două criterii,
referitoare la discipina şi antecedentele penale al condamnatului.
Noul Cod penal impune în plus, pentru beneficiul liberării condiţionate, ca cel condamnat să-şi fi
îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut
nicio posibilitate să le îndeplinească (art. 99 alin. 1 lit. c). Prin decizia nr. 463/1997, Curtea Constituţională a stabilit
că o astfel de condiţie, prevăzută pentru acordarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, ar încălca principiul
egalităţii în drepturi a cetăţenilor pe criteriul averii. Valoarea prejudiciului produs prin infracţiune nu are nicio
legătură cu averea infractorului, iar obligaţia reparării integrale a acestuia nu este stabilită în funcţie de averea
acestuia, ci exclusiv în funcţie de criteriul obiectiv al cuantumului prejudiciului produs. Altfel, s-ar putea ajunge la
situaţia absurdă ca făptuitorul să poată rămâne cu bunurile sustrase şi să beneficieze totodată şi de instituţiile ce permit
aplicarea unui regim mai blând de executare a pedepsei.
De asemenea, se menţionează că una din condiţiile liberării condiţionate este aceea ca instanţa să aibă
convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate (art. 99 alin. 1 lit. d).
Deşi este obligatorie motivarea tuturor hotărârilor judecătoreşti, noul Cod penal a menţionat explicit
în art. 99 alin. 2 că este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiţionate,
precizând totodată că este obligatorie şi atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la
care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere. Acestea nu sunt condiţii
în sine ale liberării condiţionate, ci mijloace prin care se urmăreşte respectarea riguroasă a condiţiilor prevăzute în
primul aliniat al art. 99 din noul Cod penal (I. Molnar). Atenţionarea ar avea un efect mai puternic dacă persoana
condamnată ar fi prezentă la pronunţarea hotărârii de liberarea condiţionată.
Introducerea condiţiei ca instanţa să aibă convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat, ca şi a
obligativităţii prezentării motivelor de fapt care au determinat acordarea liberării condiţionate, reprezintă o afirmare a
caracterului discreţionar al liberării condiţionate, în sensul că aceasta ar trebui acordată doar în cazul în care persoana
condamnată ar face dovada unei îndreptări reale, nu doar prin simpla executare de către acesta a unei fracţii de 20 de
ani detenţiune. În cazul în care instanţa nu are niciun element pe baza căruia să poată motiva acordarea liberării
condiţionate, aceasta va trebui să respingă propunerea de liberare sau cererea condamnatului. Pe de altă parte, aşa cum
s-a subliniat în doctrină, deşi noul Cod penal vorbeşte de convingerea instanţei asupra faptului că cel condamnat s-a
îndreptat şi are posibilităţi reale de reintegrare socială, este evident că această convingere nu poate fi de natură
subiectivă ci dimpotrivă, trebuie fundamentată pe dovezi, pe probe (I. Molnar).
Noul Cod penal nu mai prevede posibilitatea ca partea din pedeapsă ce trebuie executată să fie redusă
de la 20 de ani la 15 ani de detenţie, în cazul condamnaţilor trecuţi de 60 de ani, bărbaţii şi 55 de ani, femeile. Însă
fracţiunea de pedeapsă ce trebuie obligatoriu executată efectiv este de 20 de ani, în calculul acesteia neputând intra
zilele câştigate prin muncă. S-a considerat că nu există nicio raţiune pentru a nu lua în considerare şi zilele câştigate
prin muncă, neexistând o corelare între prevederile Codului penal şi prevederile Legii nr. 275/2006, privind
executarea pedepselor (V. Paşca).
3. Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii. În noul Cod penal se renunţă la
depoziţiile cuprinse în art. 591 din Codul penal din 1968, deoarece s-a considerat că forma de vinovăţie a fost
valorificată în operaţiunea de individualizare a pedepsei şi se reflectă în natura, durata sau modul de executare a
acesteia, aşa cum s-a stabilit prin hotărârea de condamnare şi, ca atare, este greu de identificat raţiunea pentru care
aceeaşi împrejurare să constituie temei pe care să se fundamenteze regimuri diferenţiate de acordare a liberării
condiţionate (I. Pascu, P. Buneci).

44
 De asemenea, s-a eliminat referirea la minori, deoarece aceasta a rămas fără obiect, având în vedere
că pentru infractorii minori s-a instituit un sistem de sancţiuni alcătuit exclusiv din măsuri educative.
Nu se mai face distincţia în funcţie de sexul persoanei condamnate, stabilindu-se o limită de vârstă
unică pentru bărbaţi şi femei, de 60 de ani, după care liberarea condiţionată se dispune cu executarea unei fracţii de
jumătate sau de două treimi din pedeapsă. Aici s-a semnalat inadvertenţa cuprinsă în textul prevăzut în art. 100 alin. 2,
care se referă la fracţia de pedeapsă pe care trebuie să o execute condamnatul care a împlinit vârsta de 60 de ani, text
care prevede că liberarea condiţionată a acestuia poate fi dispusă după executarea efectivă a jumătate din pedeapsa
care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin a două treimi din pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, ori această dispoziţie
este contrazisă de prevederea cuprinsă în alin. 4 al aceluiaşi articol, care stabileşte că în calculul duratei pedepsei pe
care trebuie să o execute condamnatul care a împlinit vârsta de 60 de ani se ţine seama şi de partea de pedeapsă care
poate fi considerată ca executată, ca urmare a muncii prestate. S-a propus în acest caz renunţarea la cuvîntul
“efectivă” din alin. 2 al art. 100 din noul Cod penal (I. Molnar).
O condiţie nou-introdusă este cea privitoare la regimul de executare a pedepsei în care trebuie să de
afle condamnatul care urmează să fie liberat condiţionat, în sensul că acesta trebuie să fie în regim deschis sau
semideschis. Această condiţie înlocuieşte condiţia ca persoana condamnată să fi avut o bună conduită, considerându-
se probabil că este inutilă o astfel de condiţie, de vreme ce nu se poate ajunge la regimul deschis sau semideschis de
executare a pedepsei decât printr-o bună conduită (I. Molnar).
Spre deosebire de liberarea condiţionată din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, în cazul liberării
condiţionate din executarea pedepsei închisorii zilele câştigate prin prestarea unei munci în regim penitenciar sunt
avute în vedere la calcularea fracţiilor de pedeapsă care dau naştere vocaţiei la propunerea de liberare condiţionată (V.
Paşca).
Cererea de liberare condiţionată va fi examinată de instanţă, sub aspectul îndeplinirii tuturor
condiţiilor legale, la momentul judecării acesteia şi nu la momentul introducerii ei (ÎCCJ, dec. nr. LXVII/2007).
4. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile sunt dispuse în cazul în care restul de pedeapsă rămas
neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai mare. Ele nu se regăsesc în Codul penal din 1968 decât la instituţia
suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.
Măsurile de supraveghere se dispun în mod cumulativ şi obligatoriu, fiind aceleaşi ca şi în cazul
suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (de a se prezenta la serviciul de probaţiune, de a primi vizitele
persoanei desemnate să o supravegheze, de a anunţa în prealabil orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care
depăşeşte 5 zile, de a comunica schimbarea locului de muncă şi de a comunica informaţii şi documente de natură a
permite controlul mijloacelor de existenţă). Executarea acestora începe din momentul acordării liberării pe o perioadă
egală cu o treime din durata termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani.
Obligaţiile ce pot fi impuse condamnatului liberat condiţionat sunt facultative şi implică restrângerea
sau interzicerea exercitării unor drepturi, motiv pentru care multe din acestea formează şi obiectul pedepsei
complementare sau accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi. Având în vedere acest fapt, legea prevede că
obligaţiile prevăzute în art. 101 alin. 2 lit. c-g pot fi impuse celui liberat condiţionat doar în măsura în care acestea nu
au fost aplicate în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi. Dacă obligaţiile
prevăzute în art. 101 alin. 2 lit. c-g au fost impuse condamnatului cu titlu de pedeapsă complementară, aceste obligaţii
urmează să fie îndeplinite şi pe durata termenului de supraveghere, ca pedeapsă accesorie, în temeiul art. 65 alin. 1 şi
3 coroborat cu art. 66 alin. 1 din noul Cod penal (I. Molnar).ste interdicţii sunt prevăzute în cadrul obligaţiilor ce pot
fi impuse condamnatului liberat şi numai cu acest titlu (V. Paşca).
Numai în măsura în care anumite interdicţii nu au fost stabilite cu titlu de pedeapsă accesorie, iar la
data liberării instanţa apreciază ca utilă aplicarea unora dintre acestea, o poate face numai în măsura în care ac
5. Supravegherea condamnatului se exercită, la fel ca şi în cazul suspendării sub supraveghere a
executării pedepsei, în principal de către serviciul de probaţiune. Verificarea îndeplinirii obligaţilor prevăzute de art.
101 alin. 2 lit. c-g este de competenţa autorităţilor abilitate (poliţie, jandarmerie, poliţie de frontieră), care au obligaţia
să sesizeze serviciul de probaţiune de câte ori constată încălcarea de către condamnat a obligaţiilor ce-I revin.
Similitudinea reglementărilor liberării condiţionate şi suspendării sub supraveghere a executării
pedepsei poate fi motivată prin faptul că în acest din urmă caz condamnatul este, în anumite condiţii, scutit de
obligaţia executării efective a pedepsei privative de libertate în integralitatea sa, fapt decis în chiar momentul
pronunţării hotărârii de condamnare, în timp ce în cazul liberării condiţionate condamnatul este scutit de executare
efectivă a unei părţi din pedeapsă, printr-o decizie a instanţei pronunţate după ce condamnatul la o pedeapsă privativă
de libertate a executat efectiv o parte din durata acesteia (I. Molnar).

45
 6. Modificarea sau încetarea obligaţiilor poate fi solicitată, potrivit art. 103 din noul Cod penal,
dacă au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea celor existente.
În art. 102 alin. 4 se prevede că aceasta poate fi solicitată de către serviciul de probaţiune, însă
doctrina apreciază că cererea de diminuare sau de încetare a condiţiilor sau obligaţiilor poate fi formulată şi de cel
condamnat, caz în care se va solicita un punct de vedere serviciului de probaţiune (I. Molnar).
7. Revocarea liberării condiţionate are loc, potrivit noului Cod penal nu doar în cazul săvârşirii unei
noi infracţiuni în termenul de supraveghere ci şi în cazul nerespectării, cu rea credinţă, a măsurilor de supraveghere
sau neexecutării, cu rea credinţă, a obligaţiilor impuse de instanţă. În ambele cazuri revocarea este obligatorie,
nemaifăcându-se nicio distincţie după natura infracţiunii săvârşite în termenul de supraveghere, aşa cum se face în
Codul penal din 1968, între infracţiunile intenţionate şi cele din culpă.
Textul prevede că revocarea liberării condiţionate are loc dacă pentru infracţiunea săvârşită în
termenul de supraveghere s-a aplicat pedeapsa închisorii. A controario revocarea liberării condiţionate nu poate
interveni dacă pentru infracţiunea săvârşită a fost pronunţată o hotărâre de condamnare la pedeapsa amenzii sub forma
zilelor amendă. A fortiorii revocarea se impune dacă prin hotărârea de condamnare s-a pronunţat pedeapsa detenţiunii
pe viaţă (I. Molnar).
Dacă cel liberat condiţionat din executarea pedepsei închisorii săvârşeşte o nouă infracţiune pentru
care I se aplică tot pedeapsa cu închisoarea, pedeapsa rezultantă se stabileşte prin cumul aritmetic, dacă cel condamnat
se află în stare de recidivă sau prin contopire, în ipoteza în care se reţine o pluralitate intermediară de infracţiuni, în
condiţiile prevăzute de art. 39 C.pen. (I. Molnar).
În cazul revocării liberării condiţionate pentru nerespectarea cu rea credinţă a măsurilor de
supraveghere sau neexecutarea cu rea credinţă a obligaţiilor, restul de pedeapsă se execută în regim de detenţie, având
în vedere că textul art. 104 alin. 1 teza a II-a din noul Cod penal prevede că în aceste cazuri “instanţa revocă
liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă”. Aceeaşi ar fi trebuit să fie soluţia şi în cazul revocării liberării
condiţionate pentru săvârşirea unei noi infracţiuni în termenul de încercare, pentru pedeapsa rezultantă stabilită,
deoarece cu atât mai mult condamnatul a dovedit, prin săvârşirea unei noi infracţiuni, că procesul de resocializare a
acestuia a eşuat. În acest din urmă caz însă, textul art. 104 alin. 2 teza a II-a din noul Cod penal trimite doar la regimul
stabilirii pedepsei în caz de recidivă sau pluralitate intermediară, fapt care face posibilă, în anumite cazuri, stabilirea
unui alt regim de executare pentru pedeapsa rezultantă.
În doctrină s-a susţinut că în raport cu reglementarea liberării condiţionate în noul Cod penal român,
restul de pedeapsă rămas de executat se calculează prin scăderea din durata termenului de supraveghere a perioadei
scurse din momentul liberării condamnatului până la momentul în care s-a dispus revocarea liberării condiţionate,
deoarece legiuitorul a promovat concepţia că pe durata termenului de supraveghere, în care condamnatul este supus
unor măsuri de supraveghere ori obligaţii, el practic se află în executarea pedepsei, dar într-o formă nouă, care, deşi nu
implică lipsirea efectivă de libertate, presupune restrângerea semnificativă a unor drepturi şi libertăţi sub aspectul
exercitării lor (I. Molnar). E discutabil acest punct de vedere, în special în cazul revocării pentru săvârşirea unei noi
infracţiuni, când în majoritatea cazurilor se împlineşte termenul de supraveghere până când condamnatul este judecat
şi condamnat pentru noua infracţiune. De altfel, ideea că în perioada liberării condiţionate persoana condamnată
execută pedeapsa în stare de libertate se regăseşte şi în doctrina elaborată sub imperiul Codului penal din 1968 (V.
Dongoroz), fapt ce nu a împiedicat adoptarea soluţiei că în cazul revocării liberării condiţionate pentru săvârşirea unei
noi infracţiuni se execută restul de pedeapsă rămas neexecutat.
8. Anularea liberării condiţionate. Săvârşirea de către condamnatul liberat condiţionat a unei
infracţiuni înainte de obţinerea liberării , fapt pe care acesta l-a ascuns, pune în discuţie validitatea temeiurilor care au
stat la baza deciziei instanţei instanţei de acordare a liberării condiţionate (I. Molnar). Această instituţie nu este
reglementată în Codul penal din 1968.
Nu are importanţă natura şi gravitatea infracţiunii care atrage anularea, aceasta trebuie descoperită
înauntrul termenului de supraveghere şi trebuie să i se fi aplicat pentru aceasta pedeapsa închisorii.
Dacă în raport cu pedeapsa rezultantă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 99 sau art. 100
C.pen. instanţa poate acorda liberarea condiţionată; dacă aceasta este soluţia instanţei (de acordare a liberării
condiţionate), termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări. S-a remarcat că dispoziţiile
cuprinse în art. 105 alin. 2 C.pen. intră în contradicţie, cel puţin în parte, cu prevederile cuprinse în alin. 1 al aceluiaşi
articol, unde se prevede că “liberarea se anulează”; efectul acestei anulări ar trebui să se concretizeze în obligarea
condamnatului să execute restul de pedeapsă efectiv în penitenciar, or dispoziţia din alin. 2 conferă instanţei care
judecă infracţiunea ulterior descoperită posibilitatea acordării din nou a liberării condiţionate (I. Molnar).

46
 Dacă anularea liberării condiţionate intervine după împlinirea termenului de supraveghere, partea din
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data anulării liberării se va executa
după executarea pedepsei închisorii (art. 105 alin. 3).
9. Efectele liberării condiţionate reglementate în art. 106 din noul Cod penal, au în vedere exclusiv
efectele definitive ale liberării condiţionate (I. Molnar).
În doctrină s-a susţinut că formularea textului de la art. 106 pare defectuoasă deoarece apare ca inutil
ca în sfera condiţiilor negative de a căror îndeplinire depinde producerea efectelor liberării condiţionate să se prevadă
atât nesăvârşirea de către condamnatul liberat condiţionat a unei noi infracţiuni, cât şi condiţia privitoare la
nerevocarea liberării condiţionate, deoarece în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni, revocarea liberării condiţionate
este obligatorie (I. Molnar). Aşa cum am arătat anterior, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni, în art. 104 alin. 2 din
noul Cod penal se fece trimitere la stabilirea pedepsei rezultante potrivit dispoziţiilor privind recidiva sau pluralitatea
intermediară, fără a se preciza că “instanţa dispune executarea restului de pedeapsă”, fapt ce ar putea implica
posibilitatea stabilirii unui alt regim de executare decât cel în detenţie. Aceasta ar putea explica şi formularea din art.
106 din noul Cod penal, care vrea să fie cât mai precisă. Deşi revocarea liberării condiţionate se dispune în mod
obligatoriu în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de supraveghere, este posibil ca aceasta să nu ducă în
final la executarea restului de pedeapsă în regim de detenţie.

VIII. MĂSURILE DE SIGURANŢĂ

Dispoziţii generale

1. Scopul măsurilor de siguranţă este acelaşi cu cel menţionat în art. 111 din Codul penal din 1968.
Spre deosebire de acesta din urmă, în noul Cod penal se prevede explicit că măsurile de siguranţă se iau faţă de
persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, “nejustificată”. Această din urmă precizare are ca rol
afirmarea interdicţiei de a se aplica măsuri de siguranţă în cazul faptelor prevăzute de legea penală săvârşite în
condiţiile existenţei unor cauze justificative (legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii sau al autorităţii
legitime şi consimţământul victimei).
Nu se mai face distincţia dintre măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi,
pentru care este necesară săvârşirea unei infracţiuni şi celelalte măsuri de siguranţă, pentru aplicarea cărora este
suficientă săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, deoarece în noul Cod penal interzicerea de a se afla în
anumite localităţi nu mai figurează printre măsurile de siguranţă, fiind trecută doar în rândul pedepselor
complementare (art. 66 lit. i).
Starea de pericol care impune luarea unei măsuri de siguraţă poate privi persoana făptuitorului sau
anumite bunuri, dar în acest din urmă caz pericolul pe care îl prezintă acestea este raportat tot la persoana celui care a
săvârşit fapta prevăzută de legea penală. De natura şi gravitatea pericolului se ţine seama şi la individualizarea
măsurilor de siguranţă sau la stabilirea duratei acestora (A. Boroi).
Luarea unei măsuri de siguranţă este însă exclusă în cazul în care a intervenit dezincriminarea faptei
sau a expirat termenul de introducere a plângerii prealabile, deoarece în aceste cazuri lipseşte calitatea de subiect de
drept penal al făptuitorului (V. Dongoroz). Măsurile de siguranţă se iau numai faţă de persoanele care au comis fapte
prevăzute de legea penală; încetarea procesului penal împotriva inculpatului pe motiv că fapta nu există, nu a fost
săvârşită de inculpat, ori nu este prevăzută de legea penală, exclude luarea unei măsuri de siguranţă faţă de acesta (V.
Paşca).
Principiile de aplicare şi executare a măsurilor de siguranţă sunt: principiul legalităţii, principiul
umanismului, caracterul postdelictual al măsurilor de siguranţă, starea de pericol ca temei al măsurilor de siguranţă,
caracterul eminamente preventiv al măsurilor de siguranţă, măsurile de siguranţă sunt sancţiuni care se iau pe durată
nedeterminată, imprescriptibile, dar revocabile (A. Boroi).
2. Categoriile măsurilor de siguranţă. Noul Cod penal a trecut în categoria măsurilor de siguranţă
doar a) obligarea la tratament medical, b) internarea medicală, c) interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării
unei profesii şi c) confiscarea specială.
Nu au mai fost trecute a) interzicerea de a se afla în anumite localităţi, b) interzicerea de a reveni în
locuinţa familiei şi c)expulzarea străinilor.

Regimul măsurilor de siguranţă

47
 1. Obligarea la tratament medical. Cauza stării de pericol în noul Cod penal o constituie “o boală
sau o tulburare prihică, inclusiv cea produsă de consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive”.
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical este o obligaţie sancţiune, impusă pe cale
judiciară; constrângerea juridică specifică acestei obligaţii priveşte două aspecte: în primul rând pe acela al prezentării
la tratament medical şi în al doilea rând pe acela al regularităţii acestei prezentări (A. Boroi).
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical nu poate fi înlocuită cu măsura internării
medicale decât cu avizul comisiei medicale, întrucât această măsură are un dublu caracter: medical şi privativ de
libertate, astfel că responsabilitatea izolării bolnavului revine atât medicului, cât şi judecătorului, care dispun privarea
sa de libertate având în vedere afecţiunile psihice pe care le prezintă şi care generează o stare de pericol pentru
societate (ÎCCJ, s.pen., dec.nr. 22 din 6 ianuarie 2004).
Instanţa nu poate hotărâ asupra tratamentului de urmat, acesta urmând a fi stabilit de medic, potrivit
normelor deontologice medicale. Pentru acele tratamente pentru care se cere consimţământul pacientului, acesta nu
poate fi suplinit prin hotărârea instanţei judecătoreşti (V. Paşca).
2. Internarea medicală. Potrivit noului Cod penal, această măsură poate fi luată numai dacă
făptuitorul este “bolnav mintal sau consumator cronic de substanţe psihoactive” sau “suferă de o boală
infectocontagioasă”.
Constă în acea obligaţie-sancţiune impusă pe cale judiciară persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută
de legea penală, pe de o parte de a se supune privării de libertate prin internarea într-un institut medical de specialitate
şi pe de altă parte de a se supune unui tratament medical adecvat (A. Boroi).
Ca un aspect nou privind respectarea dreptului la un tratament în cunoştinţă de cauză reţinem că
suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a măsurii obligării provizorii la tratament
medical să fie asistat şi de către un medic desemnat de acesta, care poate prezenta concluzii judecătorului de drepturi
şi libertăţi (V. Paşca).
Această măsură poate fi luată şi faţă de inculpaţii care răspund penal. Noul Cod penal prevede explicit
că această măsură poate fi luată, pe lângă bolnavul psihic ori consumator cronic de substanţe psihoactive, faţă de
persoana care suferă de o boală infecto-contagioasă şi prezintă pericol pentru societate (persoană care de regulă este
responsabilă penal).
Doctrina a susţinut că în situaţia în care instanţa a fost învestită cu judecarea cauzei prin rechizitoriu,
confirmarea măsurii de siguranţă a internării medicale luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale, se va face
prin hotărârea dispusă în cauză (V. Paşca). Mai greu de susţinut este această părere în cazul în care cauza necesită mai
mult timp pentru soluţionare pe fond, caz în care se poate pune problema unui termen rezonabil de deţinere a
inculpatului.
3. Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii este reglementată identic cu
măsura din Codul penal din 1968.
Nu este justificată luarea acestei măsuri de siguranţă atunci când consecinţele faptei prevăzute de
legea penală sunt legate oarecum de riscurile obişnuite ale exercitării respectivei activităţi. Conţinutul măsurii diferă
în funcţie de felul activităţii al cărei exerciţiu a fost interzis; în cazul activităţilor cu multiple posibilităţi de exercitare
este necesară distincţia între inaptitudinea totală de a exercita acea activitate, oricare ar fi modalităţile sale şi
inaptitudinea parţială limitată la una sau unele dintre aceste modalităţi (A. Boroi).
Nerespectarea acestei măsuri de siguranţă atrage sancţiunea prevăzută în art. 287 combinat cu art. 288
alin. 1 din noul Cod penal, care incriminează fapta de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prin sustragerea de la
executarea măsurii de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii. Atunci când prin nerespectarea obligaţiei s-a
săvârşit o altă infracţiune, ca de exemplu uzurparea de calităţi oficiale (art. 258 din noul Cod penal), exercitarea fără
drept a unei profesii (art. 348 din noul Cod penal), fals în declaraţii sau privind identitatea (art. 326, art. 327 din noul
Cod penal), cel în cauză va răspunde pentru un concurs de infracţiuni (A. Boroi).
În cazul în care făptuitorul este socotit ca inapt de a exercita o activitate din cauza stării sale
psihofizice poate fi luată, concomitent cu măsura interzicerii exercitării unei activităţi şi măsura obligării la tratament
medical sau măsura internării medicale. În acest caz măsura de siguranţă a interzicerii unei activităţi nu va putea fi
revocată decât după ce în prealabil va fi revocată măsura de siguranţă privitoare la starea psihofizică (A. Boroi).
Potrivit reglementării Codului penal din 1968, măsura de siguranţă poate fi luată doar prin hotărârea
judecătorească prin care instanţa soluţionează fondul cauzei cu care a fost investită. Soluţionarea în fond a cauzei
poate trena chiar ani de zile, perioadă în care starea de pericol social generată de incapacitatea inculpatului, poate să
ducă la consecinţe imprevizibile (V. Paşca).
48
 Deşi legea nu condiţionează luarea acestei măsuri de aplicarea unei pedepse, ea nu reglementează
modul în care o asemenea măsură ar putea fi luată în cazurile în care s-a dispus netrimiterea în judecată (V. Paşca).
În măsura în care incapacitatea sau nepregătirea care a generat starea de pericol social ce a motivat
luarea măsurii de siguranţă nu mai subzistă, se poate revoca această măsură la cererea celui interesat, după trecerea a
cel puţin un an de la luarea măsurii.
4. Confiscarea specială. Este singura măsură de siguranţă compatibilă cu răspunderea penală a
persoanei juridice (V. Paşca).
În general, bunurile în legătură cu care se ia în mod frecvent măsura de siguranţă s confiscării în
practica judiciară sunt bunuri mobile, dar posibilitatea confiscării unor bunuri imobile nu ar putea fi exclusă. În cazul
bunurilor frugifere, sunt supuse confiscării şi fructele produse de acestea după dobândirea lor de către infractor (V.
Paşca).
În baza art. 112 lit. a C.pen. se confiscă “lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală”, dar
şi sumele dobândite prin traficarea, vânzarea, punerea în circulaţie a bunurilor produse prin fapta prevăzută de legea
penală, cu excepţia cazurilor în care aceste sume servesc la despăgubirea cumpărătorilor înşelaţi, necunoscând
provenienţa ilicită a bunurilor ori caracterul lor contractual (V. Paşca). În practica judiciară s-a dispus confiscarea pe
acest temei a mijloacelor de plată străine falsificate (T.S., dec. pen. nr. 1159/1979), biletele de tren false (T.S., dec.
pen. nr. 1385/1976).
La lit. b a art. 112 din noul Cod penal s-a prevăzut că sunt supuse confiscării speciale bunurile care au
fost “folosite în orice mod” la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, neavând relevanţă modul cum au fost
folosite, ci doar dacă bunurile au contribuit efectiv la aceasta (A. Boroi). De asemenea în acelaşi text se prevede că se
confiscă şi bunurile care “au fost destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt
ale făptuitorului sau dacă, aparţinând unei alte persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor”. Textul va opera
obiectiv atunci când bunul a fost anume “produs sau adaptat” pentru a servi ca mijloc sau instrument la săvârşirea
infracţiunii, sau şi subiectiv atunci când făptuitorul şi-a procurat un anumit lucru care, într-adevăr, i-ar fi putut fi,
eventual, util la săvârşirea faptei, dar la comiterea faptei nu s-a ivit necesitatea de a se servi de acel bun (A. Boroi).
După modul de exprimare a legiuitorului în dispoziţiile art. 112 lit. b C.pen. se desprinde concluzia că măsura
confiscării în acest caz poate fi luată doar în cazul infracţiunilor intenţionate şi nu a celor din culpă; spre exemplu, în
cazul unei ucideri din culpă nu se poate considera că autorul a folosit respectivul autovehicul la comiterea infracţiunii,
în măsura în care el nu a dorit sau acceptat producerea unui asemenea rezultat (A. Boroi). Proprietatea asupra lucrului
care a servit la săvârşirea infracţiunii poate fi exclusiv a făptuitorului ori poate constitui proprietatea comună a
acestuia şi a altei persoane (V. Paşca, T.S., C7, dec. pen. nr. 54/1985).
În doctrină s-a susţinut că ipoteza în care bunul ar aparţine altei persoane, dacă aceasta a cunoscut
scopul folosirii lui, nu şi-ar găsi justificarea întrucât o asemenea persoană ar avea calitatea de complice la săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală, situaţie acoperită de prima ipoteză (A. Boroi). S-ar putea susţine că precizarea
acestei ipoteze ar fi necesară pentru a acoperi situaţiile în care ar interveni o cauză de nepedepsire pentru cel căruia îi
aparţine bunul folosit de autor la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
În legătură cu uneltele de muncă folosite pentru exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi în
condiţiile exercitării neautorizate a acesteia şi săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 348 C.pen., unele instanţe au
dispus confiscarea specială (T.J. Cluj, dec.pen. nr. 38/1980, RRD nr. 2/1981), iar alte instanţe au considerat că acestea
nu îndeplinesc condiţia de a prezenta o stare de pericol (T.S. dec.pen. nr. 1515/1980).
Potrivit art. 112 lit. c din noul Cod penal, sunt supuse confiscării speciale “bunurile folosite, imediat
după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului obţinut dacă sunt ale
infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor”. S-a afirmat că includerea
acestei categorii de bunuri în sfera celor supuse confiscării speciale este reclamată de practica judiciară şi de
necesitatea combaterii fenomenului criminalităţii prin lărgirea sferei bunurilor supuse confiscării speciale cu referire
specială la cele care au fost folosite pentru împiedicarea sau îngreunarea descopririi infracţiunilor şi a asigurării
folosului infracţiunii. Astfel se pune capăt practicii neunitare în ceea ce priveşte folosirea vehiculului pentru
transportul bunurilor sustrase şi ascunse în afara unităţii sau a vehiculului folosit pentru a transporta la domiciliul
făptuitorului bunurile sustrase (A. Boroi).
Prin transpunerea Deciziei – cadru nr. 2005/212/JAI privind confiscarea produselor, instrumentelor şi
altor bunuri aflate în legătură cu criminalitatea, a fost reglementată pentru prima oară în legislaţia noastră măsura
confiscării extinse, fără a contraveni dispoziţiilor constituţionale în materie (art. 113).
Măsura de siguranţă a confiscării speciale având incidenţă obiectivă, se aduce la îndeplinire şi se
realizează imediat. Executarea măsurii este posibilă oricând ar fi descoperite lucruri în privinţa cărora s-a luat măsura
49
confiscării, dar care nu au putut face încă obiectul executării din cauză că se aflau ascunse. Luându-se cu privire la
anumite bunuri măsura arătată, aceasta produce efecte in rem, adică bunurile confiscate trebuie predate autorităţilor
indiferent de persoanele care le deţin ca urmare a dobândirii ulterioare a bunurilor respective. Ea are caracterul unei
sancţiuni de drept penal şi nu a unei despăgubiri civile, nefiind posibilă obligarea în solidar a făptuitorilor (A. Boroi).
Potrivit art. 112 lit. d din noul Cod penal sunt supuse confiscării “bunurile care au fost date pentru a
determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor”. Se referă la bunuri cu
valoare patrimonială, care pot fi date înainte de săvârşirea faptei sau care au fost promise înainte de comiterea faptei,
dar predate efectiv după săvârşirea faptei (A. Boroi). Confiscarea specială a acestor bunuri are loc chiar dacă fapta a
rămas în forma tentativei sau dacă ea constituie o altă faptă decât cea proiectată de făptuitor, confiscarea are loc chiar
dacă cel instigat nu a trecut la executarea faptei sau a denunţat oferta ce i s-a făcut (A. Boroi). Pentru a se dispune
confiscarea acestor bunuri este necesar ca acestea ca acestea să fi fost efectiv predate infractorului, neputând fi
confiscate lucrurile care au fost doar promise (T.S., dec.pen.nr. 2095/1984).
Potrivit art. 112 lit. e din noul Cod penal sunt supuse confiscării “bunurile dobândite prin săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la
despăgubirea acesteia”. Sunt considerate ca bunuri dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală
bunurile care au luat locul unor bunuri iniţial dobândite prin faptă (banii obţinuţi prin vânzarea lucrurilor furate),
întrucât banii sau bunurile substituite sunt deţinute fără drept şi ilicit, ca şi bunurile sau banii cărora li s-a substituit
(A. Boroi). Aceste bunuri sunt preexistente infracţiunii şi ajung în posesia infractorului prin consumarea infracţiunii
(V. Paşca).
Potrivit art. 112 alin. 2 din noul Cod penal în cazurile de la art. 112 alin. 1 lit. b şi c, dacă valoarea
supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin
echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă şi de contribuţia bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost
produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în
întregime. Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, mult mai dificilă se va dovedi soluţionarea acestei
probleme atunci când infracţiunea comisă nu este susceptibilă de o evaluare bănească, directă sau indirectă (ex. omor,
vătămare corporală, săvârşite prin folosirea unui camion) (A. Boroi) Confiscarea prin echivalent a bunurilor folosite
sau produse, modificate, adaptate în scopul săvârşirii unor infracţiuni, în cazul în care acestea nu sunt ale
infractorului, iar proprietarul nu a cunoscut scopul în care au fost folosite, deschide calea spre un sistem de pedepse
cumulativ (închisoarea plus amenda); această sancţiune se abate de la caracteristicile măsurilor de siguranţă cîtă
vreme acestea sunt justificate de starea de pericol social pe care potenţial o are bunul (V. Paşca). S-a susţinut că este
discutabilă constituţionalitatea acestei prevederi, deoarece art. 41 alin. 9 din Constituţie permite doar confiscarea
bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni (V. Paşca).
Dacă bunul sau bunurile nu se găsesc, fie că au fost distruse sau au fost înstrăinate către terţi de bună
credinţă, în locul acestora se vor confisca bani sau bunuri până la concurenţa acestora (art. 112 alin. 5 C.pen.).
Posibilitatea confiscării echivalentului bănesc al bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni, atunci când
nu se mai găsesc, a fost controversată sub imperiul Codului penal din 1968, într-o opinie susţinându-se că numai
lucrurile prevăzute de legiuitor relevă o stare de pericol (V. Papadopol), în timp ce în alte opinii s-a susţinut că aceasta
este necesară pentru înlăturarea stării de pericol (V. Paşca, C. Turianu, L. Mihai). Stabilirea valorii acestora poate
ridica unele probleme, deoarece confiscarea echivalentului valoric al acestora presupune determinarea valorii lor la
data săvârşirii infracţiunii, nu la data dobândirilor (V. Paşca).
Practica judiciară a decis că paguba produsă părţii vătămate neconstituită parte civilă, al cărei
corespondent valoric nu a intrat în patrimoniul făptuitorului, cum este prejudiciul cauzat prin degradarea unui bun al
părţii vătămate, nu poate face obiect al confiscării prin obligarea făptuitorului la plata echivalentului bănesc al pagubei
(CSJ, dec. nr. 818/2001).
5. Confiscarea extinsă. Prin introducerea acestei noţiuni atât în Codul penal din 1968 cât şi în noul
Cod penal, prin Legea nr. 63/2012, legiuitorul român a transpus Decizia-cadru 2005/212/JAI, privind confiscarea
produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea.
S-a considerat că această prevedere este compatibilă cu prezumţia caracterului licit al dobândirii
averii, instituită în art. 44 pct. 8 din Constituţie, deoarece acest text instituie o prezumţie relativă, iar doctrina admite
în mod unanim că o prezumţie legală relativă poate fi răsturnată nu doar prin probe, ci şi prin prezumţii simple (F.
Streteanu). De cele mai multe ori, în astfel de cazuri instanţa va utiliza o serie de prezumţii de fapt, care nu sunt prin
ele însele incompatibile cu prezumţia de nevinovăţie, astfel cum a decis în mod constant jurisprudenţa CEDO (R.
Chiriţă, M. Udroiu, O. Predescu).

50
 În cazul confiscării extinse s-a considerat că prezumţia stării de pericol a bunurilor care trebuie
confiscate este una absolută, nefiind admisă proba contrară, în sensul că acestea nu ar prezenta un pericol (F.
Streteanu).
Spre deosebire de confiscarea specială, confiscarea extinsă nu cunoaşte o aplicabilitate generală,
domeniul său de incidenţă fiind limitat la categoriile de infracţiuni enumerate în lege, pentru care pedeapsa prevăzută
de lege să fie închisoarea mai mare de 5 ani, iar infracţiunea să susceptibilă să îi procure inculpatului un folos material
(F. Streteanu).
S-a considerat că se pot lua în considerare nu doar bunurile transmise persoanelor enunţate în lege ci
şi bunurile care au fost transferate în mod fictiv unei alte persoane, cu care cel condamnat nu se află în relaţii de
natura celor avute în vedere de textul legal, dacă s-a făcut dovada prin orice mijloace legale de probă că ele aparţineau
în realitate inculpatului (F. Streteanu).
Diferenţa dintre bunurile dobândite de inculpat în perioada de referinţă de 5 ani şi veniturile licite
trebuie să fie una vădită, legiuitorul preferând să lase o anumită marjă de apreciere judecătorului decât să-l încătuşeze
în limite matematice (F. Streteanu).
Instituirea prezumţii simple de dobândire ilicită a bunurilor, prezumţie construită pe baza elementelor
probate în cauză, impune imposibilitatea fundamentării convingerii instanţei exclusiv pe comiterea infracţiunii şi pe
disproporţia între valoarea bunurilor şi veniturile licite; instanţa trebuie să identifice şi elemente suplimentare în starea
de fapt, care să îi permită să îşi fundamenteze şi argumenteze convingerea că bunurile supuse confiscării provin din
activităţi de această natură (F. Streteanu). Aşa cum s-a arătat în doctrină, elementul primar şi fundamental al
prezumţiilor judecătorului îl constituie indiciile (I. Deleanu). Orice element conex şi pertinent poate constitui un astfel
de indiciu, însă judecătorul trebuie să construiască şi să se întemeieze doar pe prezumţii care să aibă greutatea şi
puterea de a naşte probabilitatea după cum impunea şi art. 1203 din vechiul Cod civil (F. Streteanu).
S-a susţinut în doctrină că, în ciuda formulării literale textului legal, este necesară existenţa unei
omogenităţi între infracţiunea care a atras condamnarea şi activităţile din care provin bunurile supuse confiscării
extinse (F. Streteanu).
În caz de concurs de infracţiuni, confiscarea extinsă nu poate fi aplicată global, direct pe lângă
rezultantă, ci ea trebuie aplicată pe lângă fiecare pedeapsă principală (F. Streteanu).

IX. MINORITATEA

Regimul răspunderii penale a minorului

1. Limitele răspunderii penale a minorului sunt aceleaşi ca în Codul penal din 1968.
Ambele coduri prevăd un regim sancţionator special pentru infractorii minori şi acesta este elementul
comun principal al lor. Fundamentarea ştiinţifică a acestei politici este dată de cercetările criminologice asupra
delicvenţei juvenile, care scot în evidenţă particularităţile personalităţii minorului infractor, caracterizat printr-o
insuficientă formare şi dezvoltare biopsihică, ce se reflectă în luarea şi punerea în executare a hotărârii de a săvârşi o
infracţiune (C. Bulai).
În ambele coduri, termenii “minor” şi “minoritate” au înţelesul stabilit de legea civilă.
Pentru infracţiunile continue sau continuate se va ţine seama doar de faptele comise cu discernământ,
adică după ce minorul a împlinit 14 sau 16 ani.
2. Consecinţele răspunderii penale. Noul Cod penal prevede numai sancţiunea măsurilor educative,
pentru infractorii minori, fiind eliminate în totalitate pedepsele pentru această categorie de persoane. Art. 114 din
noul Cod penal prevede că regula este luarea unei măsuri educative neprivative de libertate, măsurile educative
privative de libertate putându-se lua doar dacă minorul a mai săvârşit o infracţiune, pentru care I s-a aplicat o măsură
educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat
(similar recidivei postexecutorii sau postcondamnatorii) sau atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă. Formularea folosită de legiuitor
“se poate” induce concluzia că luarea unei măsuri educative privative de libertate este facultativă şi în aceste cazuri,
nefiind obligatorie.
Ţinând seama de deosebirea calitativă, sub aspectul gravităţii lor, între măsuri educative şi pedepse,
se poate aprecia că, în situaţii tranzitorii, dispoziţiile din noul Cod penal, care nu prevăd pedepse pentru minori, sunt
mai favorabile infractorului (C. Bulai).

51
 3. Măsurile educative. Noul Cod penal prevede patru măsuri educative neprivative de libertate:
stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână şi asistarea zilnică. Criminologic aceste
măsuri se bazează pe concepţia că principala cauză a delicvenţei juvenile o constituie gravele deficienţe în educaţia
copiilor şi tinerilor, iar calea firească pentru combaterea acestei cauze nu este alta decât activitatea educativă în
vederea resocializării tinerilor cu conduită deviantă (C. Bulai). Există şi alte concepţii, potrivit cărora cauzele
delicvenţei juvenile sunt mediul social, cauze genetice, etc.
Măsurile educative privative de libertate sunt internarea într-un centru educativ şi internarea într-un
centru de detenţie, aceasta din urmă aplicându-se în cazul săvârşirii de către minor a unei infracţiuni grave sau
deosebit de grave şi poate avea o durată de până la 15 ani. S-ar putea obiecta că o privare de libertate de o asemenea
durată (15 ani) n-ar mai putea fi denumită măsură educativă, având în vedere caracterul predominant represiv. S-a
avut însă în vedere, pe de o parte, faptul că acţiunea trebuie să corespundă gravităţii deosebite a unor infracţiuni
săvârşite de minori, iar, pe de altă parte, că regimul de executare a măsurii educative, deosebit de acela al închisorii,
nu poate numai atenua caracterul coercitiv al privaţiunii de libertate, dar poate contribui mult mai mult la reeducarea
minorului (C. Bulai).
Măsurile educative se iau chiar dacă în cursul procesului şi până rămânerea definitivă a hotărârii
minorul a împlinit 18 ani (V. Paşca).
În cazul măsurilor educative săvârşite în timpul minorităţii, cauzele de atenuare şi agravare sunt avute
în vedere la alegerea măsurii educative şi produc efecte doar între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură
educativă; în cazul măsurilor educative, cauzele de atenuare şi agravare nu atrag micşorarea sau majorarea limitelor
temporale ale măsurii educative, precum în cazul pedepselor (V. Paşca).
4. Referatul de evaluare este un act obligatoriu, potrivit art. 116 din noul Cod penal, în toate cazurile
în care instanţa dispune asupra măsurilor educative sau obligaţiilor impuse minorului. Acesta cuprinde şi propuneri
motivate referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze,
precum şi alte obligaţii ce pot fi impuse acestuia de către instanţă. Această dispoziţie este una de procedură penală,
inserată în Codul penal.

Regimul măsurilor educative neprivative de libertate

1. Stagiul de formare civică constă în obligarea minorului să participe la un program cu o durată de

cel mult patru luni, sub coordonarea serviciului de probaţiune.
2. Supravegherea constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului zilnic, pe o
durată cuprinsă între 2 şi 6 luni, sub coordonarea serviciului de probaţiune, pentru a asigura participarea la cursuri
şcolaresau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu anumite
persoane.
Supravegherea nu presupune o implicare directă a serviciului de probaţiune în realizarea activităţilor
din programul minorului, rolul acestui serviciu fiind doar acela de a monitoriza modul în care minorul îşi respectă
programul obişnuit (frecventarea cursurilor, activităţi sportive, recreative, etc.). Deşi impunerea respectării uneia sau a
mai multora dintre obligaţiile prevăzute la art. 121 din noul Cod penal este facultativă pentru instanţă, pentru luarea
măsurii educative a supravegherii, impunerea respectării obligaţiilor de a urma un curs de pregătire şcolară sau
formare profesională, de a nu intra în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de înderptare al
acestuia, apare ca fiind obligatorie aceste obligaţii formând însăşi conţinutul măsurii educative (V. Paşca).
În noul Cod penal supravegherea minorului nu mai este încredinţată de instanţă unor persoane fizice,
ca în Codul penal din 1968, ci este dată prin lege serviciului de probaţiune, iar obligaţiile ce pot fi impuse minorului,
care sunt şi ele diferite, nu sunt prevăzute special pentru această măsură educativă, ci într-un articol aparte şi pentru
toate măsurile educative neprivative de libertate (C. Bulai).
3. Consemnarea la sfârşit de săptămână constă în obligaţia minorului de a nu părăsi locuinţa în
zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, sub coordonarea serviciului de probaţiune.
4. Asistarea zilnică constă în obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de
probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi interdicţiile impuse minorului, pe
o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni.

52
 Prin însăşi natura sancţiunii, serviciul de probaţiune este abilitat să-I stabilească minorului programul
zilnic de activitate, orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi unele interdicţii privind alte activităţi
decât cele cuprinse în program sau care ar contraveni programului (V. Paşca).
5. Obligaţiile ce pot fi impuse minorului în cazul luării unei măsuri educative neprivative de
libertate sunt enumerate în art. 121 din noul Cod penal: să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare
profesională, să nu depăşească (fără acordul serviciului de probaţiune) limita teritorială stabilită de instanţă, să nu se
afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, să nu se apropie ori să
nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii, ori alte
persoane, să se prezinte la serviciul de probaţiune la data fixată de acesta şi să se supună măsurilor de control,
tratament sau îngrijire medicală.
Instanţa poate modifica alegerea iniţială a măsurilor educative sau a obligaţiilor stabilite în sarcina
infractorului minor (C. Bulai).
6. Modificarea sau încetarea obligaţiilor stabilite iniţial în sarcina inculpatului, se face de către
instanţă, la sesizarea serviciului de probaţiune.
Întrucât legea nu distinge, modificarea sau încetarea obligaţiilor putând fi dispusă de către instanţă pe
parcirsul “supravegherii”, o astfel de dispoziţie poate fi luată şi în cazul în care instanţa a dispus înlocuirea unei
măsuri educative privative de libertate cu măsura educativă a asistării zilnice sau a dispus liberarea din centrul
educativ sau de detenţie, fiindcă în astfel de cazuri una sau unele din obligaţiile de supraveghere prevăzute de art. 121
din noul Cod penal se impun în mod obligatoriu iar minorul se află sub supravegherea serviciului de probaţiune (V.
Paşca).
Deşi legea prevede posibilitatea pentru instanţă de a dispune încetarea executării doar a unora dintre
obligaţiile pe care le-a impus, se impune modificarea textului legal în sensul de a se stabili îndreptăţirea pentru
instanţă de a putea dispune încetarea tuturor obligaţiilor impuse, dacă se va aprecia că menţinerea acestora nu mai este
necesară (V. Paşca).
7. Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate se dispune de către
instanţă, în cazul în care minorul nu respectă, cu rea credinţă, condiţiile de executare a măsurii educative sau
obligaţiile impuse, săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o altă infracţiune concurentă.
În cazul prelungirii măsurii educative aceasta nu poate depăşi maximul prevăzut de lege pentru
această măsură.

Regimul măsurilor educative privative de libertate

1. Internarea într-un centru educativ se dispune de către instanţă pe baza criteriilor generale de
individualizare a pedepsei prevăzute în art. 74 din noul Cod penal, pe o durată cuprinsă între unu şi 3 ani, nefiind
influenţată de împlinirea de către minor a vârstei de 18 ani, ca în Codul penal din 1968 (C. Bulai).
Dacă minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă, instanţa
poate menţine măsura internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăşi maximul prevăzut de
lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într-un centru de detenţie (art. 124 alin. 3).
Potrivit dispoziţiilor art. 124 alin. 4 din noul Cod penal, în cazul în care, pe perioada internării într-un
centru educativ, minorul a dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale în vederea
reintegrării sale sociale, legea prevede că după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate
dispune fie înlocuirea internării în centrul educativ cu măsura educativă a asistării zilnice pe o durată egală cu durata
internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni (care reprezintă durata maximă a acestei măsuri educative neprivative
de libertate), dacă minorul internat n-a împlinit vârsta de 18 ani, fie liberarea lui din centrul educativ, dacă a împlinit
vârsta de 18 ani (C. Bulai).
Noul Cod penal prevede la art. 124 alin. 7 că în cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a
unei noi infracţiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii
internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune executarea
restului rămas din durata măsurii internării iniţiale sau internarea într-un centru de detenţie. În doctrină s-a criticat
această referire doar cel care nu a împlinit vârsta de 18 ani, nu şi la cel care a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care
s-a dispus liberarea din centrul educativ, susţinându-se că această omisiune nejustificată a legiuitorului vine în
contradicţie cu voinţa de a se ţine sub control nu numai pe minor ci şi pe cel care a împlinit vârsta de 18 ani, liberat
din centrul educativ, cu impunerea de obligaţii până la împlinirea duratei internării (C. Bulai).

53
 2. Internarea într-un centru de detenţie se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de
cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori
detenţiunea pe viaţă, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani.
Dacă pe perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune
concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte măsura internării, fără a depăşi maximul prevăzut de lege,
determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite. Din durata
măsurii educative se scade perioada executată până la data hotărârii (art. 125 alin. 3).
Se poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura asistării zilnice sau liberarea din centrul de
detenţie, ca şi în cazul măsurii internării într-un centru educativ, precum şi executarea restului rămas sau prelungirea
duratei acestei internări, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni. Rămîne valabilă aceeaşi critică a neluării în calcul şi a
situaţiei în care cel care a împlinit 18 ani a săvârşit o nouă infracţiune în perioada în care a fost liberat din centrul de
detenţie (C. Bulai).
Distincţia dintre centrul educativ şi centrul de detenţie constă în aceea că în centrul de detenţie
procesul de recuperare a minorului urmează să aibă loc în regim de pază şi supraveghere, programele de reintegrare
socială urmând să aibă un caracter intensiv, spre deosebire de centrul educativ, în cadrul căruia procesul de recuperare
nu va avea loc sub pază şi supraveghere (V. Paşca).
3. Schimbarea regimului de executare se dispune în cazul în care persoana internată, care a împlinit
vîrsta de 18 ani, are un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi
reintegrare a acelorlalte persoane internate şi presupune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar.
S-au exprimat îndoieli cu privire la această soluţie a legiuitorului, având în vedere că în acest fel
măsura educativă devine o pedeapsă, mai ales în lipsa unor reguli speciale privid executarea în penitenciar a unei
astfel de măsuri (C. Bulai).
Doctrina a subliniat că în acest caz sancţiunea iniţială nu se transformă într-o pedeapsă, ea îşi
păstrează aceeaşi natură juridică – de măsură educativă – modificându-se doar instituţia de executare (V. Paşca).
4. Calculul duratei măsurilor educative se face după regulile aplicabile pedepselor (art. 71 – 73 din
noul Cod penal).

Dispoziţii comune

1. Efectele cauzelor de atenuare şi agravare. Art. 128 din noul Cod penal prevede că în cazul
infracţiunilor sîvârşite în timpul minorităţii cauzele de atenuare şi agravare sunt avute în vedere la alegerea măsurilor
educative şi produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă.
În doctrină această dispoziţie a fost interpretată în sensul că în cazul circumstanţelor atenuante,
limitele duratei măsurilor educative se reduc cu o treime, o singură dată, iar în cazul circumstanţelor agravante, durata
măsurilor educative poate fi sporită până la maximul ei (C. Bulai).
2. Pluralitatea de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii atrag aplicarea unei singure măsuri
educative.
Dacă una din infracţiuni este comisă în timpul minorităţii şi alte este comisă după majorat, se face
contopirea între măsura educativă şi pedeapsa aplicată, conform regulilor stabilite în art. 129 din noul Cod penal.
Regula generală prevăzută în Noul Cod penal este că în acest caz se aplică făptuitorului o singură
sancţiune, care poate fi pedeapsă sau o măsură educativă privativă de libertate, aleasă pe baza legii (C. Bulai).
În cazul săvârşirii mai multor infracţiuni, se vor aplica mai întâi regulile referitoare la concursul de
infracţiuni, după care se face aplicarea regulilor de contopire dintre o măsură educativă şi o pedeapsă.
3. Descoperirea unei infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii are ca efect anularea amânării
aplicării pedepsei, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau a liberării condiţionate şi aplicarea
dispoziţiilor privitoare la pluralitatea de infracţiuni săvârşite de minor sau de fostul minor (art. 130).
4. Prescripţia răspunderii penale a minorilor. Termenele de prescripţie se reduc la jumătate pentru
cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori şi se întrerup sau se suspendă în condiţiile prevăzute pentru majori.
Textul se referă la prescripţia răspunderii penale şi nu la prescripţia executării pedepsei, deoarece acestea nu se aplică
infractorilor minori.
5. Prescripţia executării măsurilor educative are loc într-un termen de 2 ani, pentru măsurile
educative neprivative de libertate sau într-un termen egal cu durata măsurii educative privative de libertate (dar nu mai
puţin de 2 ani).
6. Efectele măsurilor educative. Acestea nu atrag interdicţii, decăderi sau incapacităţi.
54
 7. Minorul devenit major. În acest caz instanţa poate dispune executarea măsurii educative privative
de libertate într-un penitenciar. Particularităţile criminologice ale infracţiunilor săvârşite de minori nu dispar prin
faptul că la data când este judecat pentru infracţiunea săvârşită de făptuitor a devenit major şi de aceea ar fi nefiresc ca
el să fie judecat şi sancţionat ca şi majorii (C. Bulai).

X. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

1. Răspunderea penală, infracţiunea şi sancţiunile penale constituie instituţiile fundamentale ale

dreptului penal, aflate într-o strânsă interdependenţă. Răspunderea penală este identificată într-o opinie cu însuşi
raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat pe de o parte şi infractor pe
de altă parte (C. Bulai, C. Mitrache), iar într-o altă opinie cu o parte a acestui raport juridic penal de constrângere,
respectiv cu conţinutul acestui raport, adică cu acel complex de drepturi şi obligaţii corelative subiecţilor raportului
juridic penal (I. Mircea, V. Paşca).
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt acele fapte juridice în sens larg, cu efect extinctiv
asupra raportului juridic penal, survenite ulterior săvârşirii infracţiunii şi care fac să se stingă dreptul statului de a-l
trage la răspundere penală pe infractor şi obligaţia acestuia de a se supune vreunei sancţiuni. Spre deosebire de
cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate care sunt anterioare sau concomitente cu infracţiunea, cauzele care
înlătură răspunderea penală sunt întotdeauna posterioare acesteia. Noul Cod penal reglementează aceste cauze în
Titlul VII sub denumirea “Cauze care înlătură răspunderea penală”, separând aceste cauze de cauzele care înlătură
executarea pedepsei, reglementate în Titlul VII şi de cauzele care înlătură consecinţele condamnării reglementate în
Titlul IX. Această nouă sistematizare răspunde, pe de o parte, opiniilor exprimate în doctrina penală, iar pe de altă
parte, naturii diferite a acestor cauze, cât şi temeiurilor care stau la baza incidenţei lor. Cauzele care înlătură
răspunderea penală împiedică pronunţarea unei hotărâri de condamnare deoarece intervin înainte de pronunţarea ei, pe
când cauzele care înlătură executarea pedepsei ori consecinţele condamnării intervin, de regulă, după pronunţarea
hotărârii de condamnare, cu excepţia graţierii care poate fi şi antecondamnatorie (V. Paşca).
Pe lângă cauzele care înlătură răspunderea penală prevăzute în Titlul VII din Partea generală a
codului, în Partea specială a acestuia sunt reglementate cauze speciale de înlăturare a răspunderii penale denumite şi
cauze de impunitate sau de nepedepsire, cu o sferă de incidenţă mai restrânsă, în legătură doar cu anumite infracţiuni
(ex, denunţarea faptei de către mituitor). Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia antecondamnatorie,
prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea ei, împăcarea părţilor, decesul infractorului,
cauzele de nepedepsire (de impunitate) şi înlocuirea răspunderii penale prin renunţarea la urmărirea penală sau
renunţarea la aplicarea pedepsei (V. Paşca).
Cauzele care înlătură răspunderea penală nu au în principiu efect asupra răspunderii civile a
infractorului, acesta fiind ţinut să răspundă pentru paguba produsă prin infracţiune, cu excepţia cazului în care a
intervenit împăcarea părţilor pentru infracţiunile prevăzute de lege, aceasta stingând şi dreptul la acţiunea civilă în
despăgubiri (V. Paşca).
2. Efectele amnistiei. Legiuitorul noului Cod penal păstrează aceeaşi redactare a textului privind
efectele amnistiei precum şi calificarea acesteia drept cauză de înlăturare a răspunderii penale, deşi amnistia
postcondamnatorie înlătură doar executarea pedepsei, fapt ce dovedeşte o anumită inconsecvenţă sistematizatorie a
legiuitorului, de vreme ce cauzele care înlătură executarea pedepsei sunt reglementate în Titlul VIII al Codului penal.
Legiuitorul a sacrificat însă sistematizarea în favoarea reglementării unitare a amnistiei, cu toate că efectele ei sunt
diferite după cum amnistia este antecondamnatorie sau postcondamnatorie (V. Paşca).
Art. 152 alin. 1 din noul Cod penal a înlocuit sintagma “înlătură răspunderea penală pentru fapta
săvârşită” prevăzută în Codul penal din 1968, cu expresia “înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită”,
având în vedere că pentru a înlătura răspunderea penală este necesar ca fapta să fie infracţiune, în caz contrar, amnistia
nu poate opera, nu poate avea obiect, infracţiunea constituind unicul temei al răspunderii penale (V. Paşca).
Amnistia nu constituie cauză care înlătură caracaterul penal al faptei, cel care beneficiază de amnistie
fiind considerat mai departe infractor. Chiar dacă acesta nu va fi considerat recidivist, se poate ţine seama de această
situaţie la individualizarea pedepsei (V. Teodorescu).
Legile de amnistie au în vedere maximul special al pedepsei prevăzut de legea în vigoare la data
apariţiei legii de amnistie şi nu maximul special prevăzut de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei. De
asemenea se are în vedere maximul special pentru infracţiunea fapt consumat şi nu maximul special pentru
infracţiunea fapt tentat (V. Paşca).

55
 Amnistia are în vedere limitele de pedeapsă precizate de lege pentru infracţiunea consumată şi nu se
extinde asupra favorizatorilor sau tăinuitorilor ori omisiunii denunţării, decât dacă aceste infracţiuni sunt prevăzute
expres în actul de clemenţă (V. Teodorescu).
Instanţa va soluţiona acţiunea civilă pentru infracţiunea amnistiată, efectuând în acest scop cercetarea
judecătorească.
Pentru infractorii minori la data săvârşirii infracţiunii se pot aplica doar măsuri educative neprivative
de libertate sau măsuri educative privative de libertate; aceste măsuri beneficiază de amnistie (V. Teodorescu).
Amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă.
3. Prescripţia răspunderii penale este o cauză de înlăturare a răspunderii penale care cere doar o
condiţie pasivă – trecerea unui anumit termen de la săvârşirea infraciunii.
Inexorabila trecere a timpului este marcată şi în planul raporturilor juridice de drept penal prin
instituţia prescripţiei ca sancţiune a neexercitării în termen util a drepturilor subiective recunoscute de lege. Prescripţia
răspunderii penale mai este denumită şi prescripţia acţiunii penale (V. Dongoroz), fapt pentru care unele legislaţii
penale o reglementează în cadrul codurilor de procedură penală (V. Paşca).
Instanţa poate dispune luarea unei măsuri de siguranţă, chiar dacă, răspunderea penală fiind prescrisă,
s-a dispus încetarea procesului penal pentru infracţiunea respectivă (V. Teodorescu).
Prescripţia răspunderii penale nu are efect nici asupra drepturilor părţii vătămate întrucât prescripţia
răspunderii penale nu coincide cu prescrierea acţiunii civile, termenul de prescripţie a acţiunii civile curgând din
momentul în care persoana vătămată a cunoscut cine este cel care i-a cauzat prejudiciul prin infracţiunea săvârşită,
curgerea lui fiind suspendată pe perioada în care se efectuează cercetări penale (V. Paşca).
În ce priveşte calificarea prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial sau una de procedură, în
doctrina contemporană şi în legislaţie au fost propuse trei soluţii: a) este o instituţie de drept procesual, fiind supusă
regulii aplicării immediate a legii noi (doctrina germană, franceză şi belgiană); b) prescripţia aparţine dreptului
substanţial, întrucât de eventuala intervenţie a acesteia ţine dreptul statului de a aplica o sancţiune sau de a constrânge
la executarea acesteia (doctrina spaniolă, elveţiană, italian şi român); c) caracterul mixt al prescripţiei, ca instituţie
care aparţine deopotrivă dreptului penal substanţial sau procedurii penale (V. Paşca, G. Şt. Ungureanu). În
jurisprudenţa Curţii Constituţionale din România, dacă o normă conduce la înlăturarea răsunderii penale, ea va fi
calificată ca o normă de drept substanţial şi va fi supusă principiului neretroactivităţii legii mai severe (F. Streteanu).
4. Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt identice cu cele din Codul penal din 1968. O
prevedere nouă în legislaţia penală este cea privitoare la data de la care curge termenul de prescripţie în cazul
infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale săvârşite faţă de minor, când termenul de prescripţie începe să
curgă de la data la care acesta a devenit major.
Pentru toţi participanţii la săvârşirea infracţiunii termenul începe să curgă de la săvârşirea infracţiunii,
oricare ar fi data la care diferiţi participanţi au prestat contribuţia lor (V. Teodorescu).
În cazul infracţiunilor progresive termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la
data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv
produs (V. Paşca).
Termenele de prescripţie a răspunderii penale depind de maximul special al pedepsei pentru acea
infracţiune în forma consumată chiar dacă infracţiunea a rămas în forma tentativei, deoarece legiuitorul se referă la
infracţiunea săvârşită, or prin săvârşirea unei infracţiuni legiuitorul a înţeles săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care
legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate
de coautor, instigator sau complice (V. Paşca).
Termenele de prescripţie sunt unele de drept substanţial.
Prin Legea nr. 27/2012 s-au modificat atât Codul penal din 1968 cât şi noul Cod penal, în sensul că au
fost declarate imprescriptibile infracţiunile de omor şi infracţiunile praeterintenţionate care au avut ca urmare moartea
victimei şi pedepsele aplicate pentru acestea, prevăzându-se că noile dispoziţii sunt aplicabile şi la prescripţiile în
curs. Această ultimă dispoziţie a fost apreciată ca fiind contrară dispoziţiilor art. 15 alin. 2 din Condtituţie, care nu
limitează interdicţia aplicării retroactive la textele de incriminare ori la cele privind sancţiunile penale, ci o ridică la
rang de principiu constituţional, de aplicare generală (F. Streteanu).
5. Întreruperea cursului prescripiei răspunderii penale are loc prin îndeplinirea oricărui act de
procedură în cauză. Spre deosebire de soluţia din Codul penal din 1968, acesta nu mai trebuie comunicat învinuitului
sau inculpatului, pentru a produce efect întreruptiv de prescripţie.
Aceste acte trebuie să fie efectuate înainte de expirarea termenului de prescripţie, să fie emise de
organe competente şi să nu fie nule (C. Bulai).
56
 În doctrină s-a susţinut că întreruperea cursului prescripţiei este posibilă şi prin efectuarea actelor
premergătoare deoarece, chiar dacă nu este începută urmărirea penală, nu mai există condiţia din Codul penal din
1968, de a comunica acele acte învinuitului sau inculpatului (V. Teodorescu).
Efectuarea urmăririi penale faţă de o altă persoană decât făptuitorul, dintr-o eroare invincibilă, în
aceeaşi cauză, întrerupe cursul prescripţiei. Chiar dacă actele de întrerupere s-au efectuat numai faţă de unii
participanţi, întreruperea prescripţiei produce efecte pentru toţi participanţii, fiind o cauză care produce efecte in rem
(V. Teodorescu).
Spre deosebire de Codul penal din 1968 care reglementează într-un articol separat un termen de
prescripţie specială a răspunderii penale, noul Cod penal conţine şi el o asemenea reglementare, dar în cuprinsul art.
155 privind cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (V. Paşca).
Tot ca un element de noutate este şi prevederea potrivit căreia admiterea în principiu a cererii de
redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale. În doctrină s-a
considerat însă că admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal nu poate dispusă dacă s-a
împlinit termenul de prescripţie specială, altfel reglementarea unui termen de prescripţie specială nu ar mai avea nicio
utilitate, de vreme ce s-ar putea admite, în principiu, o cerere de redeschidere a procesului penal, care ar face să curgă
un nou termen de prescripţie (V. Paşca).
6. Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale se produce în condiţii similare celor din
Codul penal din 1968, atunci când apar cauze de ordin legal (de ex. suspendarea judecăţii pe motiv de boală) sau o
împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat, care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului penal.
Sustragerea suspectului sau a inculpatului de la urmărire sau judecată prin părăsirea teritoriului ţării
nu are acest efect, chiar dacă nu putea fi prevăzută, deoarece procesul penal poate continua şi în lipsa suspectului sau
inculpatului (V. Paşca).
Spre deosebire de întreruperea prescripţiei răspunderii penale care are efecte in rem, suspendarea
cursului prescripţiei penale are efecte in personam, operând doar faţă de acele persoane faţă de care nu poate fi
exercitată acţiunea penală, datorită cauzelor prevăzute de art. 156 C.pen. (V. Paşca).
În literatura de specialitate s-a menţionat că atunci când suspendarea prescripţiei răspunderii penale
este cauzată de existenţa unei dispoziţii legale care condiţionează exerciţiul acţiunii penale de o manifestare de voinţă
a unui organ, care trebuie să dea o autorizare prealabilă sau o încuviinţare, ar opera totuşi prescripţia specială,
deoarece legiuitorul nu admite decât în mod excepţional imprescriptibilitatea răspunderii penale, în cazul
infracţiunilor de genocid, a infracţiunilor contra umanităţii şi a infracţiunilor de război (C. Bulai).
7. Lipsa plângerii prealabile este reglementată într-un mod similar celui din Codul penal din 1968,
cu singura deosebire că au mai fost adăugate două cazuri în care acţiunea penală se poate pune în mişcare din oficiu,
alături de lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei vătămate sau existenţa unei capacităţi de exerciţiu restrânsă. Astfel,
la art. 157 alin. 4 din noul Cod penal s-a adăugat situaţia persoanei juridice reprezentate de făptuitor, iar la art. 157
alin. 5 din noul Cod penal s-a adăugat situaţia în care persoana vătămată a decedat sau persoana juridică a fost
lichidată înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii.
Termenul de introducere a plângerii prealabile în noul Cod de procedură penală este de “3 luni din
ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei” (art. 296 alin. 1 din noul C.pr.pen.). Pare mai bună
soluţia din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia termenul de depunere a plângerii prealabile curge “din
ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul”.
Termenul de depunere a plângerii prealabile este un termen de prescripţie, nu un termen de decădere,
ca atare el este susceptibil de întrerupere ori suspendare în condiţiile legii (V. Paşca).
Noul Cod penal a fost criticat pentru faptul că nu se referă şi la situaţia în care persoana vătămată a
decedat sau persoana juridică a fost lichidată în cursul procesului penal. Mai poate fi exercitată acţiunea penală din
oficiu în această situaţie? Un răspuns afirmativ ar însemna o interpretare prin analogie a legii (art. 157 alin. 5 din noul
Cod penal), dar analogia in mala partem nu este permisă (V. Paşca).
8. Retragerea plângerii prealabile este reglementată într-un mod diferit, faţă de Codul penal din
1968, legiuitorul încercând să înlăture paralelismul dintre această instituţie şi instituţia împăcării părţilor. Retragerea
plângerii prealabile este posibilă doar în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, pe când împăcarea părţilor este posibilă doar în cazul infracţiunilor pentru
care punerea în mişcare a acţiunii penale are loc din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres (art. 159 alin. 1).
Aceasta rezultă din dispoziţia art. 158 alin. 4 din noul Cod penal, potrivit căruia în cazurile excepţionale în care
acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, deşi era necesară plângerea prealabilă, retragerea plângerii produce
57
efecte numai dacă este însuşită de procuror. Aşa cum s-a precizat în doctrină, când punerea în mişcare a acţiunii
penale a fost realizată de procuror din oficiu, declaraţia părţii vătămate (minoră cu capacitate de exerciţiu restrânsă) că
îşi retrage plângerea privind infracţiunea (de exemplu: viol), săvârşită asupra sa, are efecte numai dacă este însuşită de
către procuror; în acest caz nu poate opera nici împăcarea, deoarece legea nu prevede o asemenea modalitate (V.
Teodorescu).
În doctrină s-a susţinut că nu există nicio justificare, nici logică, nici de politică penală, pentru ca
retragerea plângerii prealabile, care este o manifestare de voinţă contrară plângerii (contrarius actus) să nu aibă efecte
simetrice, în virtutea principiului simetriei actelor juridice. În acest fel o dispoziţie legală care are drept scop ocrotirea
celor incapabili sau cu capacitatea de exerciţiu restrânsă (punerea în mişcare a acţiunii penale din oficiu), se
transformă într-o dispoziţie care-l privează de un drept procesual, care corespunde mai bine intereselor sale (V.
Paşca).
Potrivit art. 158 alin. 2 din noul Cod penal, retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală
numai a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă (efect in personam), aceasta nemaiavând efecte cu privire
la toţi participanţii la săvârşirea faptei (in rem). Această prevedere vine în contradicţie cu principiul indivizibilităţii
pasive a plângerii prealabile, consacrat în art. 157 alin. 3 din noul Cod penal.
Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală şi necondiţionată, trebuind să privească ambele
laturi, penală şi civilă, a cauzei, neputându-se înlătura răspunderea penală a inculpatului sub vreo condiţie viitoare.
Retragerea plângerii prealabile poate avea loc şi în cursul judecării cauzei şi în căile extraordinare de
atac (V. Paşca).
Retragerea plângerii prealabile are efecte irevocabile, nemaiputându-se formula o nouă plângere cu
privire la aceeaşi faptă.
Retragerea plângerii prealabile este valabilă şi dacă este consemnată într-un înscris autentificat de un
notar public ori certificat de avocat pentru identitatea şi autenticitatea semnăturii autorului (V. Paşca).
9. Împăcarea poate interveni, potrivit noului Cod penal, în toate cazurile, numai dacă punerea în
mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi legea o prevede în mod expres. Asemenea infracţiuni sunt foarte puţine
în noul Cod penal: însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor (art. 243), înşelăciunea (art. 244),
înşelăciunea privind asigurările (art. 245). A fost criticată în doctrină soluţia din noul Cod penal, potrivit căruia
retragerea plângerii prealabile se poate face în tot cursul procesului penal, iar împăcarea doar până la citirea actului de
sesizare (V. Paşca).
Împăcarea este personală, este un act juridic bilateral, în principiu nu poate fi realizată printr-un
mandatar şi trebuie să fie definitivă. Practica judiciară a stabilit că organele judiciare trebuie să constate nemijlocit
acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat de
aceste părţi, personal sau persoane cu mandat special, ori prin înscrisuri autentice (ÎCCJ, s.u., dec. nr. 27/19.09.2006).
S-a susţinut că acordul părţilor poate fi consemnat şi într-un înscris certificat de avocat în condiţiile art. 3 din Legea
nr. 51/1995 privind exercitarea avocaturii (V. Paşca).
Pe lângă înlăturarea răspunderii penale, împăcarea părţilor stinge şi acţiunea civilă alăturată acţiunii
penale. Efectele împăcării părţilor se realizează la data împăcării (ex tunc), iar nu la data încetării procesului penal la
instanţă şi nici la data soluţiei de neurmărire penală dispusă de procuror (ex nunc).
În cazul în care intervine împăcarea, inculpatul nu mai are însă posibilitatea de a cere continuarea
procesului penal pentru a dovedi că nu este vinovat de săvârşirea infracţiunii, împăcarea având semnificaţia
recunoaşterii infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului (V. Paşca).
Împăcarea intervenită între persoana juridică care a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată nu
produce efecte faţă de persoanele fizice care au participat la comiterea acelor fapte. Soluţia se explică prin aceea că
împăcarea produce efecte in personam, şi nu in rem. În cazul în care infracţiunea este săvârşită de reprezentantul
persoanei juridice vătămate, dispoziţiile art. 158 alin. 4 se aplică în mod corespunzător. Această dispoziţie are un
caracter confuz, deoarece face trimitere la un text care priveşte retragerea plângerii, instituţie diferită de aceea a
împăcării (V. Teodorescu).

XI. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ

EXECUTAREA PEDEPSEI

58
 Se deosebesc de cauzele care înlătură răspunderea penală prin aceea că ele nu obstaculează exerciţiul
acţiunii penale, înlăturând doar executarea pedepsei stabilite de instanţă prin hotărârea de condamnare sau modificând
executarea acesteia (V. Paşca).
Referindu-se la amnistia postcondamnatorie, noul Cod penal prevede că “dacă intervine după
condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării”, de unde
prezentarea de către majoritatea autorilor a amnistiei postcondamnatorie ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale,
ceea ce este inexact; nu se poate înlătura ceea ce a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat, răspunderea a fost
stabilită, legiuitorul renunţând doar la executarea sancţiunii care este consecinţa răspunderii penale (V. Paşca).
1. Efectele graţierii. Noul Cod penal califică graţierea ca fiind o cauză care înlătură sau modifică
executarea pedepsei, aşa cum de altfel este considerată şi de doctrina penală, spre deosebire de Codul penal din 1968,
care include graţierea printre cauzele care înlătură răspunderea penală (V. Teodorescu).
În art. 160 alin. 2 din noul Cod penal, se prevede expres că graţierea nu produce efecte asupra
pedepselor complementare şi a măsurilor educative neprivative de libertate, în afară de cazul când se dispune altfel
prin actul de graţiere. Doctrina considera şi sub imperiul Codului penal din 1968 că graţierea nu produce efecte asupra
pedepselor complementare decât atunci când se prevede expres aceasta în actul de graţiere. În ce priveşte măsurile
educative, trebuie menţionată soluţia din noul Cod penal, potrivit căruia graţierea nu are efecte asupra măsurilor
educative neprivative de libertate, ceea ce conduce la concluzia că aceasta va avea efecte asupra măsurilor educative
privative de libertate. Opţiunea legiuitorului se explică prin intenţia de a înlătura un eventual tratament inegal, între
infractorii minori şi cei majori.
De asemenea, în art. 160 alin. 4 din noul Cod penal s-a prevăzut explicit că graţierea nu are efecte
asupra pedepselor a căror executare a fost suspendată sub supraveghere, în afară de cazul când legea prevede altfel. În
Codul penal din 1968 se consacră soluţia contrară, graţierea având ca efect reducerea corespinzătoare a termenului de
încercare, cu durata pedepsei graţiate.
Graţierea nu produce efecte asupra pedepselor executate (T.S. dec. nr. 2319/1977).
Graţierea individuală poate fi un mijloc de individualizare administrativă a pedepselor, un mijloc de
atenuare a exceselor judiciare ori de rezolvare a unor cazuri sociale, având efecte in personam; graţierea colectivă este
o măsură de politică penală cu efecte in rem (V. Paşca).
Graţierea se aplică în raport cu durata pedepselor concrete, aşa cum au fost aplicate de instanţă şi nu
cu durata redusă ca urmare a unei graţieri anterioare (T.S. dec.pen. 886/1985).
Statutul de recidivist este o trăsătură intrinsecă a personalităţii condamnatului reflectând gradul de
pericol social în totalitate, ceea ce impune exceptarea şi de la graţiere în raport cu orice alte infracţiuni anterioare sau
concomitente, indiferent dacă sunt sau nu întrunite condiţiile stării de recidivă (M. Cosma, ÎCCJ, dec.pen. nr.
548/2005).
Săvârşirea unei infracţiuni în termenul de încercare al graţierii condiţionate, dacă sunt îndeplinite
condiţiile art. 37 C.pen. din 1968, dă naştere recidivei postcondamnatorii, iar tratamentul penal va fi cel prevăzut în
actul de clemenţă şi nu cel din art. 39 alin. 2 din Codul penal din 1968 (CSJ, dec.pen. nr. 3042/1998). Criticată de unii
autori pe motiv că ar crea condamnatului graţiat condiţionat o situaţie mai grea în cazul revocării graţierii condiţionate
decât celorlalţi recidivişti după condamnare, graţierea condiţionată rămâne un mijloc de stimulare a unui
comportament social adecvat ordinii juridice şi un mijloc de control asupra conduitei acestuia, criticile formulate
neavând consistenţă deoarece regimul sancţionator al recidivei este unitar în noul Cod penal (V. Paşca).
Dacă graţierea totală este necondiţionată, săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate după data la care
pedepsa se consideră executată ca urmare a graţierii, atrage starea de recidivă postexecutorie, iar dacă graţierea a fost
condiţionată, săvârşirea unei noi infracţiuni în termenul de încercare al graţierii condiţionate atrage starea de recidivă
postcondamnatorie (V. Paşca).
2. Prescripţia executării pedepsei este reglementată în mod similar cu cea din Codul penal din 1968,
cu singura deosebire că în noul Cod penal sunt exceptate de la prescripţia executării pedepsei infracţiunile de genocid,
contra umanităţii şi de război, în loc de “infracţiuni contra păcii şi omenirii”.
Instituţie juridică a dreptului penal, prescripţia operează din oficiu la data împlinirii termenului, iar nu
când este reţinută de organul judiciar (V. Teodorescu).
Deoarece legiuitorul s-a referit expres doar la înlăturarea executării pedepsei principale, consecinţa
este că prescripţia executării pedepsei nu înlătură executarea pedepselor complementare; executarea pedepsei
complementare a interzicerii unor drepturi începe după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei (V.
Paşca).

59
 3. Termenele de prescripţie a executării pedepsei sunt identice cu cele din Codul penal din 1968
(20 de ani, 5 ani plus durata pedepsei şi 3 ani).
Termenele amintite fiind termene de drept substanţial, se socotesc pe zile pline şi nu pe zile libere ca
şi termenele procedurale (V. Paşca).
Potrivit art. 162 alin. 3 din Codul penal din 1968, în cazul revocării sau anulării amânării aplicării
pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţionate, termenul de prescripţie începe să
curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă. În cazul revocării liberării condiţionate,
pentru nerespectarea cu rea credinţă a obligaţiilor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de
revocare a rămas definitivă şi se calculează în raport cu restul de pedeapsă neexecutat.
Textul art. 162 alin. 6 din noul Cod penal prevede expres că pedepsele complementare aplicate
persoanei fizice şi măsurile de siguranţă nu se prescriu.
Data încarcerării provizorii într-o ţară străină, în baza cererii de extrădare a statului român,
corespunde începerii executării pedepsei, iar partea din pedeapsă executată în afara teritoriului ţării se scade din durata
pedepsei aplicate de instanele române (Dreptul nr. 11/2003).
În cazul prescripţiei executării pedepsei, condamnatul nu poate depune cerere de reabilitare dacă lipsa
executării este imputabilă acestuia (art. 532 alin. 3 C.pr.pen.).
4. Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei are loc prin începerea executării pedepsei
sau prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni. Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei amenzii are loc şi
prin înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii.
Potrivit art. 132 alin 3 din noul Cod penal termenele de prescripţie a executării măsurilor educative se
întrerup şi se suspendă în condiţiile prevăzute de lege pentru majori, iar conform art. 149 alin. 3, dispoziţiile art. 163
(întreruperea cursului prescripţiei) şi art. 164 (suspendarea cursului prescripţiei) se aplică în mod corespunzător pentru
persoane juridice.
Nu au efect întreruptiv emiterea mandatului de executare şi nici darea în urmărire a acestuia. În cazul
pedepsei amenzii are efect întreruptiv plata unei rate din amendă, dacă s-a dispus eşalonarea plăţii acesteia (V. Paşca).
5. Suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei. Spre deosebire de Codul penal din 1968,
noul Cod penal a reglementat separat suspendarea cursului prescripţiei corespunzător celor două forme de prescripţie,
reglementând prin dispoziţii distincte suspendarea prescripţiei răspunderii penale (art. 156) şi suspendarea prescripţiei
executării pedepsei (art. 164) (V. Teodorescu).
Cauzele de suspendare a prescripţiei executării pedepsei sunt reglementate în Codul de procedură
penală, de pildă în cazul suspendării executării hotărârii împotriva căreia s-a exercitat calea de atac a contestaţiei la
executare sau în cazul amânării şi întreruperii executării pedepsei.
Prescripţia executării pedepsei fiind o instituţie de drept material, în cazul când termenul acestei
prescripţii a început să curgă sub codul penal în vigoare, dar a continuat şi sub noul Cod penal, se vor aplica
dispoziţiile legii penale mai favorabile, având în vedere cuantumul sau felul pedepsei, hotărârea de condamnare, şi se
va face o examinare comparativă a duratei termenului de prescripţie (V. Dongoroz).

XII. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINŢELE

CONDAMNĂRII

1. Reabilitarea este singura cauză de înlăturare a consecinţelor condamnării reglementată de legea

penală (V. Paşca).
În doctrină s-a considerat că soluţia din Codul penal din 1968, care reglementează reabilitarea
începând cu efectele acesteia este mai potrivită, fiindcă explică de la început rostul acestei reglementări, consecinţele
(efectele) acesteia. Opţiunea legiuitorului noului Cod penal de a reglementa efectele reabilitării după ce au fost
prevăzute modalităţile acesteia şi ale condiţiilor în care intervine sau se acordă, se poate întemeia pe considerentul că
efectele sunt aceleaşi, indiferent de modalitateaa reabilitării (C. Mitrache).
Reabilitarea are în concepţia Codului penal are caracter general şi integral (V. Paşca).
2. Reabilitarea de drept are loc în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii
care nu depăşeşte 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs
de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune.
În doctrină s-a afirmat că reabilitarea de drept poate interveni şi în cazul când condamnarea constă
într-o pedeapsă cu închisoarea de până la 2 ani şi amendă, aplicată pentru un concurs de infracţiuni, potrivit art. 39
alin. 1 lit. d Cod penal şi care au fost executate ori executarea lor a fost stinsă prin modalităţile prevăzute de lege. De
60
asemenea s-a mai susţinut că potrivit art. 91 alin. 1 lit. a din noul Cod penal suspendarea sub supraveghere se poate
dispune pentru pedeapsa închisorii de până la 3 ani, pedeapsă aplicată pentru o infracţiune sau pentru un concurs de
infracţiuni, ceea ce înseamnă că în acest caz intervine reabilitarea de drept şi pentru pedeapsa închisorii de până la 3
ani; în acest caz însă termenul de reabilitare de 3 ani începe să curgă de la data când a expirat termenul de
supraveghere, moment în care pedeapsa se consideră executată (C. Mitrache).
Într-o opinie se consideră că reabilitarea de dreot intervine şi în cazul condamnărilor succesive dacă
pentru fiecare condamnare sunt îndeplinite condiţiile pentru a interveni şi între executarea pedepsei anterioare ori
stingerea executării acesteia şi săvârşirea noii infracţiuni se împlineşte termenul de 3 ani; când nu s-a împlinit
termenul de ani de la executarea pedepsei anterioare ori stingerea executării acesteia şi săvârşirea noii infracţiuni,
reabilitarea de drept nu mai intervine pentru condamnarea anterioară şi nici pentru condamnări ulterioare, deoarece
reabilitarea priveşte întreg trecutul condamnatului şi nu doar o parte din acesta (C. Mitrache). Într-o altă opinie se
susţine că reabilitarea de drept operează şi în cazul unor condamnări succesive, dacă fiecare dintre pedepse nu
depăşeşte 2 ani; în acest caz termenul de reabilitare curge de la executarea sau considerarea ca executată a ultimei
pedepse (V. Paşca).
Întrucât în lege nu se precizează ca pentru noua infracţiune să se fi aplicat o pedeapsă, în doctrină s-a
considerat că s-a urmărit înlăturarea de drept a celui care “nu s-a îndreptat” şi a comis o nouă infracţiune calificată ca
atare de un organ judiciar (C. Mitrache). Într-o altă opinie se consideră că dacă în termenul de 3 ani condamnatul a
săvârşit o ingracţiune dar pentru aceasta a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală (ex. amnistia, împăcarea
părţilor, etc.), o asemenea infracţiune nu împiedică reabilitarea de drept pentru condamnările anterioare deoarece
cauzele care înlătură răspunderea penală înlătură şi consecinţele condamnării (V. Paşca). Aceeaşi ar fi soluţia şi în
cazul în care pentru noua infracţiune s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.
Deşi noul Cod penal nu prevede în mod expres constatarea reabilitării de drept printr-o hotărâre
judecătorească, soluţia din practica judiciară dezvoltată sub imperiul Coului penal din 1968 se va menţine şi după
intrarea în vigoare a noului Cod penal (C. Mitrache).
3. Reabilitarea judecătorească intervine după trecerea unor termene fixe, stabilite de art. 166 din
noul Cod penal, fără a se mai adăuga la acestea şi o fracţiune din durata pedepsei pentru care se cere reabilitarea. În
acest fel termenele de reabilitare se reduc considerabil în noul Cod penal.
Această soluţie a noului Cod penal se poate întemeia pe argumente ce decurg din împrejurarea că
periculozitatea infractorului şi gravitatea faptei au fost avute în vedere o dată în cazul individualizării aplicării
pedepsei şi încă o dată când s-au stabilit categoriile de pedepse cu termenele fixe pentru fiecare din aceste categorii.
S-a considerat că aceste argumente nu ar fi pe deplin convingătoare fiindcă prevederea din noul Cod penal realizează
în fapt o uniformizare a acestora pentru pedepsele cuprinse între limitele categoriilor pe care le-a stabilit (C.
Mitrache).
Potrivit art. 166 alin. 2 condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate fi
reabilitat dacă instanţa, evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu.
Această dispoziţie are un profund caracter umanist şi este menită să stimuleze pe orice condamnat la un comportmanet
licit, pentru obţinerea unui statut de încredere şi demnitate, nu numai în timpul vieţii ci şi după decesul său, făcând să
rămână nu numai în memoria familiei, ci şi a celor care l-au cunoscut, ca un om care s-a îndreptat şi s-a reinserat
social în urma condamnării suferite (C. Mitrache). În lege nu s-a prevăzut un termen anume după împlinirea căruia
soţul sau rudele apropiate să poată introduce cerere pentru reabilitarea la instanţa de judecată; în tăcerea legii s-a
apreciat că trebuie să fi trecut un termen rezonabil de la executarea pedepsei ori stingerea executării acesteia graţiere,
în care instanţa poate aprecia îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege pentru a decide reabilitarea fostului condamnat
care a decedat (C. Mitrache). În doctrină s-a considerat că pentru condamnatul care a decedat mai înainte de
împlinirea termenului de reabilitare, se poate introduce cererea de reabilitare de către soţul sau ruda apropiată oricând
după decesul acestuia, comportamentul condamnatului putând fi apreciat cât timp era în viaţă; când decesul
condamnatului a intervenit la scurt timp după executarea pedepsei, ori stingerea executării acesteia, instanţa ar putea
constata că termenul scurs este prea scurt şi să nu-I acorde acest beneficiu al reabilitării (C. Mitrache). S-ar putea
obiecta acestui punct de vedere că art. 166 alin. 1 din noul Cod penal, care reglementează termenele de reabilitare, nu
face nicio distincţie după cum condamnatul a decedat sau nu în cursul termenului de reabilitare.
În cazul în care condamnatul a fost obligat la plata unor despăgubiri periodice este suficient să se facă
dovada că cel condamnat şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile. Condiţia amintită este suficientă şi atunci când
condamnatul a convenit cu partea civilă asupra eşalonării plăţii (V. Paşca).
Noul Cod penal nu a mai preluat condiţiile privitoare la dovedirea asigurării existenţei prin muncă sau
alte mijloace oneste şi cea privitoare la conduita bună în cursul termenului de reabilitare, deşi acestea se impuneau a fi
61
avute în vedere pentru ca instanţa să aibă suficiente elemente de apreciere asupra modului de reintegrare socială a
condamnatului. Însă Codul de procedură penală prevede în continuare obligaţia ca cererea de reabilitare să conţină
localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă (V. Paşca).
Nu s-a mai prevăzut în noul Cod penal posibilitatea reducerii, în cazuri excepţionale, a termenului de
reabilitare judecătorească de către procurorul Parchetului de pe lângă ÎCCJ.
Reabilitarea se întemeiază pe principiul general, profind umanist, că orice condamnat se poate
îndrepta şi astfel se poate integra deplin în societate, indiferent de condamnarea suferită şi indiferent de infracţiunea
care a atras condamnarea. Hotărârea de reabilitare judecătorească nu este un “dar” pe care îl face instanţa de judecată
fostului condamnat, ci consfinţirea prin hotărâre că sunt îndeplinite condiţiile pentru ca acesta să se integreze în
societate. Acordarea reabilitării nu are la bază principiul oportunităţii care ar conferi instanţei dreptul de a decide, de a
aprecia asupra reabilitării unui condamnat, chiar dacă condiţiile prevăzute de lege pentru acesta nu ar fi îndeplinite ori
ar fi îndeplinite (C. Mitrache).
În cazul prescripţiei executării pedepsei nu poate depune cerere de reabilitare de către condamnat,
soţul sau rudele apropiate ale acestuia, dacă lipsa executării este imposibilă persoanei condamnate; practic sustragerea
de la executarea pedepsei constituie potrivit Codului de procedură penală (art. 532 alin. 3 C.pr.pen.) un impediment la
reabilitare (V. Paşca).
Termenele pentru reabilitare pot privi condamnări pentru o infracţiune unică sau pentru un concurs de
infracţiuni.
4. Calculul termenului de reabilitare are loc de la executarea pedepsei principale sau de la data
când aceasta s-a prescris (art. 167 alin. 1 şi 2 din noul Cod penal). Deci calcularea termenelor de reabilitare se face în
raport cu executarea pedepselor principale şi nu a pedepselor complementare, care au alt regim de executare (C.
Mitrache).
În dispoziţiile art. 167 alin. 3 din noul Cod penal se face o precizare privind stingerea pedepsei prin
graţiere, pe care doctrina penală şi practica judiciară a desprins-o şi din interpretarea textelor art. 136 alin. 3 din Codul
penal din 1968, respectiv aceea că în caz de graţiere totală sau de graţiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la
data actului de graţiere, dacă la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă, sau de la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare, dacă actul de graţiere se referă la infracţiuni în curs de judecată. În această ipoteză graţierea
nu poate fi decât colectivă, fiindcă graţierea individuală nu poate fi acordată decât în cazul pedepselor definitive (C.
Mitrache).
Pentru pedeapsa suspendată sub supraveghere s-a precizat explicit în art. 167 alin. 4 din noul Cod
penal că termenul de reabilitatare curge de la data împlinirii termenului de supraveghere.
La alin. 5 din art. 167 din noul Cod penal s-a reglementat de asemenea o practică constantă a
instanţelor de judecată, consacrată sub imperiul Codului penal din 1968, anume aceea că în cazul condamnărilor
succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea şi curge de la data executării
ultimei pedepse. În doctrină s-a susţinut că interpretarea dată prin Decizia nr. 3/2009 pronunţată de ÎCCJ, Secţiile
Unite, prin care s-a stabilit că “termenul de reabilitare judecătorească se socoteşte în raport cu pedeapsa cea mai grea
ce intră în componenţa pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic”, nu va mai avea aplicabilitate
fiindcă prin aplicarea pedepselor în astfel de situaţii se ajunge la o singură pedeapsă ce a fost agravată obligatoriu.
Totodată s-au exprimat serioase rezerve cu privire la interpretarea făcută prin Decizia nr. 3/2009 a ÎCCJ, în raport cu
dispoziţiile Codului penal din 1968, fiindcă implică o descontopire a pedepsei rezultante aplicate pentru un concurs de
infracţiuni, pentru reţinerea stării de recidivă şi chiar pentru o pluralitate intermediară de infracţiuni. S-a precizat că
atunci când pentru infracţiunile săvârşite aflate în concurs s-a aplicat o pedeapsă rezultantă formată din pedeapsa cea
mai grea la care s-a adăugat un spor, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa rezultantă, sporul
făcând parte din pedeapsă şi reprezentând un echivalent al pedepselor care nu se mai execută. S-a afirmat că decizia
nr. 3/2009 a ÎCCJ ar fi întemeiată doar în cazurile când, pentru pluralitatea de infracţiuni pedepsele nu se contopesc,
cum este cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei sub supraveghere sau a graţierii condiţionate
(C. Mitrache).
Termenele de reabilitare de drept sau judecătorească sunt termene de drept penal material şi se
calculează potrivit dispoziţiilor art. 186 C.pen.
5. Condiţiile reabilitării judecătoreşti reglementate în art. 168 din Noul Cod penal se referă la
conduita condamnatului, care trebuie să nu mai săvârşească în acest timp o nouă infracţiune şi la achitarea integrală a
cheltuielilor de judecată şi îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin hotărârea de condamnare.
Nu au mai fost prevăzute distinct în noul Cod penal condiţiile din Codul penal din 1968, ce priveau pe
condamnat, care trebuia să aibă asigurată asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste şi să fi avut o
62
bună conduită în termenul de reabilitare, acestea regăsindi-se, cel puţin în parte, în condiţiile prevăzute în noul Cod
penal şi în noul Cod de procedură penală C. Mitrache).
S-a menţionat că prima condiţie cerută de noul Cod penal, ca persoana condamnată să nu mai fi
săvârşit o altă infracţiune, este mai severă decât cea prevăzută în Codul penal din 1968, care prevede ca fostul
condamnat să nu fi suferit o nouî condamnare în termenul de reabilitare, fiindcă nu restrânge această condiţie la
pronunţarea unei condamnări, ci are în vedere un spectru larg al conduitei condamnatului, care nu trebuie să mai
săvârşească o nouă infracţiune în acel interval al termenului de reabilitare. S-a remarcat uniformizarea în felul acesta a
reglementării reabilitării de drept cu reabilitarea judecătorească, spre deosebire de Codul penal din 1968, care
prevedea doar pentru reabilitarea de drept condiţia ca persoana condamnată să nu mai fi săvârşit din nou o infracţiune
în termenul de reabilitare, în timp ce pentru reabilitarea judecătorească era prevăzută condiţia să nu fi suferit o nouă
condamnare în termenul de reabilitare (C. Mitrache).
S-a precizat că nu are importanţă natura şi gravitatea infracţiunii comise în termenul de reabilitare,
dacă aceasta este săvârşită cu intenţie sau din culpă, dacă pentru aceasta s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei
potrivit art. 80 Cod penal, ori amânarea aplicării pedepsei potrivit art. 83 Cod penal sau s-a dispus suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, potrivit art. 91 Cod penal sau când pentru infracţiunea comisă în termenul de
reabilitare sunt incidente cauze care înlătură răspunderea penală – retragerea plângerii prealabile, împăcarea părţilor
ori incidenţa amnistiei, neavând relevanţă modul cum s-a soluţionat procesul penal, prin condamnare sau aplicarea
cauzelor care înlătură răspunderea penală (C. Mitrache). S-a susţinut că atunci când pentru fapta săvârşită în termenul
de reabilitare este incidentă o cauză justificativă sau de neimputabilitate (art. 18-31 din noul Cod penal) o astfel de
faptă nu poate să reprezinte în sensul legii o infracţiune, fiind îndeplinită condiţia prevăzută în dispoziţiile art. 168 lit.
a din noul Cod penal (C. Mitrache).
În ce priveşte condiţia achitării despăgubirilor civile, s-a precizat că neachitarea acestora poate genera
noi conflicte între persoana dăunată şi fostul condamnat şi ar fi nedrept şi imoral ca fostul condamnat să fie reabilitat
cu nesocotirea drepturilor victimei care ar rămâne nedespăgubită (C. Mitrache). Îndeplinirea acestei condiţii se
apreciază în concret de către instanţă, care poate dispune reabilitarea sau poate acorda un termen de cel mult 6 luni
pentru achitarea în întregime sau în parte a sumei datorate cu titlu de cheltuieli de judecată sau despăgubiri civile (C.
Mitrache).
6. Efectele reabilitării de drept sau judecătoreşti sunt aceleaşi ca şi cele din Codul penal din 1968.
Reabilitarea ca instituţie de drept penal material este aşadar definită prin efectele pe care ea este
chemată să le producă faţă de o persoană care a fost condamnată şi prin care se certifică integrarea acesteia în
societate cu încetarea tuturor decăderilor, incapacităţilor şi interdicţiilor ce decurg din condamnare (C. Mitrache).
Reabilitarea are efecte in personam fiindcă ea nu operează pentru alţi condamnaţi pentru aceeaşi
infracţiune, în mod simultan, fiecare dintre aceştia urmând să obţină reabilitarea numai dacă îndeplinesc condiţiile
prevăzute de lege, în timp ce amnistia produce efecte in rem şi profită tuturor participanţilor la infracţiune. De
asemenea, în timp ce amnistia după condamnare înlătură şi pentru trecut toate consecinţele penale ale condamnării,
reabilitarea înlătură doar pentru viitor incapacităţile, decăderile şi interdicţiile ce decurg din condamnare (C.
Mitrache).
Reabilitarea obţinută în străinătate produce efecte şi în România în măsura în care hotărârea
judecătorească prin care a fost obţinută reabilitarea a fost recunoscută în România (V. Paşca).
Limitele reabilitării sunt reglementate în art. 169 alin. 2 C.pen., potrivit căruia reabilitarea nu
echivalează cu o restitutio in integrum şi în alin. 3 al aceluiaşi articol, potrivit căruia reabilitarea nu are efecte asupra
măsurilor de siguranţă.
7. Reînoirea cererii de reabilitare judecătorească poate avea loc, potrivit dispoziţiilor din noul Cod
penal, după un termen de un an de la data respingerii cererii de reabilitare, indiferent de natura şi gravitatea
condamnării pentru care se cere reabilitarea.
Această dispoziţie are ca rol preîntâmpinarea folosirii abuzive a cererilor de reabilitare.
În art. 170 alin. 3 din noul C.pen. se prevede că cererea respinsă ca urmare a neîndeplinirii unor
condiţii de formă poate fi reînoită potrivit Codului de procedură penală, deducându-se că în acest caz nu mai este
necesară trecerea vreunui termen, aşa cum se cere în cazul neîndeplinirii condiţiilor de fond.
8. Anularea reabilitării are loc, potrivit art. 171 din noul Cod penal, atunci când, după acordarea ei,
s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârşise o infracţiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea
cererii de reabilitare.
În doctrină s-a subliniat că dispoziţiile noului Cod penal sunt mai severe în această materie, fiindcă
prevăd anularea reabilitării pentru neîndeplinirea condiţiei exprese de către fostul condamnat, de a nu fi săvârşit nicio
63
infracţiune, spre deosebire de Codul penal din 1968 care condiţionează anularea reabilitării de existenţa unei alte
condamnări suferite de cel condamnat, în termenul de reabilitare (C. Mitrache).
Nu are importanţă dacă infracţiunea descoperită după rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare
era săvârşită în termenul de reabilitare ori mai înainte, dacă se aplică pentru aceasta o pedeapsă sau nu şi nici
gravitatea acesteia ori forma de vinovăţie (C. Mitrache).
Dacă în dosarul cauzei de reabilitare erau probe că petiţionarul a mai comis o infracţiune, pe care
instanţa de judecată le-a ignorat, hotărârea de admitere a cererii de reabilitare este nelegală şi poate fi îndreptată
printr-o cale de atac (C. Mitrache).
Prin anularea reabilitării, condamnatul se consideră a fi fost sub incidenţa decăderilor şi interdicţiilor
decurgând din condamnare tot timpul, iar dacă în acest interval de timp a comis o nouă infracţiune intenţionată aceasta
atrage starea de recidivă (V. Paşca).

XIII. ÎNŢELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII

ÎN LEGEA PENALĂ

Dispoziţii generale. Indicaţiile cuprinse în norma de interpretare sunt obligatorii, afară de cazul când
legea penală ar indica un alt sens noţiunii explicate (V. Paşca).
Legea penală nu poate însemna decât un act normativ adoptat de parlament ca lege organică şi care
cuprinde dispoziţii penale; eventualele excepţii de la aceste reguli (decretele de graţiere individuală ale preşedintelui
României, decretele cu inctiminări şi pedepse care aparţin legislaţiei penale anterioare anului 1989 şi care sunt pe cale
de dispariţie, precum şi dispoziţiile penale din cuprinsul legilor extrapenale nu ar fi justificat atribuirea unui alt înţeles
decât acesta expresiei “lege penală” (C. Duvac).
Prin explicarea expresiei “lege penală” s-a urmărit a se trage o linie de demarcaţie între noţiunea de
normă penală şi noţiunea de norme de drept penal, întrucât prima priveşte incriminările, răspunderea penală şi
sancţiunile penale, iar cea de-a doua priveşte orice regulă menită să servească la realizarea scopului şi funcţiilor
normelor penale. Substanţial, norma explicativă a adoptat un criteriu de determinare general, arătând că prin “lege
penală” se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal, adică orice dispoziţie care prevede incriminări şi pedepse, dar şi
cele din Partea generală a noului Cod penal (C. Duvac).
În doctrina constituţională s-a afirmat că în situaţia în care o Cameră este sesizată de către Guvern cu
un proiect de lege privitor la aprobarea unei ordonanţe de urgenţă al cărei conţinut normativ reglementează în materia
legilor organice, adoptarea lui se face cu majoritate absolută de voturi; în cazul în care nu se obţine această majoritate,
proiectul de lege privitor la aprobarea ordonanţei se transformă automat în proiect de lege sau lege de respingere a
ordonanţei, indiferent de numărul celor care au votat împotriva proiectului legii organice (I. Vida).
După 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, dispoziţii cu caracter penal se
pot regăsi şi în actele normative cu caracter obligatoriu (acestea sunt izvoare directe de drept penal), ce vor avea
prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare (C. Duvac).
Săvârşirea unei infracţiuni. Sub imperiul Codului penal din 1968 s-a exprimat opinia că expresiile
amintite au aplicare doar în cazurile în care o dispoziţie legală se referă în mod nedeterminat la săvârşirea unei
infracţiuni, nu şi în acele cazuri în care o anumită infracţiune este nominalizată în cuprinsul normei juridice (de
exemplu, omorul comis de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la
infracţiunea de omor) (Ş. Daneş).
Funcţionar public. Definiţia noţiunii de funcţionar public este fundamental schimbată: astfel, acesta
nu mai este definit prin referirea la termenul public, nu mai apare în definiţie ideea că însărcinarea există “indiferent
cum a fost învestită”, menţiune care apare în formularea din legea penală în vigoare. S-au manifestat rezerve asupra
acestei omisiuni, considerându-se că menţinerea acestei condiţii ar fi explicat mai bine intenţia legiuitorului (C.
Duvac).
În doctrină s-a susţinut că nu orice persoană care exercită o profesie de interes public poate fi
asimilată funcţionarului public dacă aceasta nu exercită o activitate în serviciul vreunei persoane juridice de drept
public, nu se subordonează nimănui, nu este plătită din buget (avocaţii, executorii judecătoreşti, notarii, etc.) (G.
Antoniu).
Termenul de funcţionar public are acelaşi înţeles şi în legea de procedură penală (art. 602 din noul
C.pr.pen.).

64
 Pentru a înlătura anumite dificultăţi şi controverse apărute în practică în legătură cu sfera
funcţionarului public, legiuitorul din anul 2009 a ales o nouă abordare a acestei categorii de persoane prin preluarea
unor noţiuni, cu precădere, din dreptul constituţional şi din dreptul administrativ (C. Duvac).
S-a remarcat o necorelare a dispoziţiei din art. 178 alin. 2 C.pen. cu cea din art. 175 C.pen., care,
nemaifiind definit prin trimiterea la norma explicativă a noţiunii de public, cuprinde şi alte entităţi decât cele
menţionate expres în art. 176 C.pen.. Astfel, aşa cum este configurat textul art. 178 alin. 2 C.pen., în prezent, rezultă
că avem o categorie de funcţionari publici care nu emit înscrisuri oficiale, ci înscrisuri sub semnătură privată, ceea ce
e inadmisibil (C. Duvac).
Public. Noul Cod penal nu se mai referă la persoanele juridice de interes public dacă acestea sunt
persoane juridice de drept privat şi nici la serviciile de interes public, dacă acestea sunt exercitate de persoane juridice
de drept privat, rezumându-se doar la alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate
publică. Spre deosebire de legea penală în vigoare, norma cuprinsă în art. 176 C.pen. nu mai constituie o normă
complinitoare pentru norma interpretativă cuprinsă în art. 175 C.pen. cu toate că anumite menţiuni sunt comune
acestor texte (C. Duvac).
Locuţiunea “persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică”
desemnează nu doar acele persoane juridice de drept public care au în folosinţă bunurile proprietate publică, ci orice
persoane juridice (inclusiv de drept privat) care desfăşoară una din cele două activităţi enumerate limitativ de norma
explicativă examinată (C. Duvac).
Membru de familie. Textul art. 177 reprezintă o contopire a prevederilor din art. 149 şi din art. 1491
C.pen. din 1968, cu unele modificări, la care au fost adăugate şi acele persoane care au stabilit relaţii asemănătoare
acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc (C. Duvac). Această soluţie este în
concordanţă cu jurisprudenţa CEDO, care a statuat că familia cuprinde şi relaţii de facto între persoane care
convieţuiesc în afara căsătoriei (Kroon ş.a. c, Pais-Bas).
În noua concepţie, expresia mambru de familie a fost extinsă şi absoarbe integral în conţinutul său
noţiunea de rude apropiate; această soluţie a fost criticată în doctrină, deoarece cele două noţiuni nu au aceeaşi
semnificaţie, astfel încât s-ar impune texte distincte (G. Antoniu).
În doctrină a fost criticat faptul că afinii nu fac parte din categoria membrilor de familie, susţinându-
se că aceste definiţii ale noţiunii de membru de familie nu pornesc de la realitatea socială şi nu servesc prevenirii şi
combaterii violenţei în familie (V. Paşca).
Informaţii secrete de stat şi înscrisuri oficiale. Legiuitorul a renunţat la criteriul real de delimitare a
categoriei informaţiilor clasificate, îmbrăţişând numai caracterizarea formală potrivit căreia au acest caracter doar
informaţiile clasificate ca atare prin lege (C. Duvac).
Problema care s-ar putea pune în legătură cu art. 178 alin. 2 din noul Cod penal este cea a naturii
juridice a înscrisurilor ce emană de la persoanele care exercită un serviciu de interes public – înscris oficial sau sub
semnătură privată – dacă, desigur, prin voinţa legiuitorului, s-ar crea această categorie mixtă de persoane dintr-un text
de sine stătător (C. Duvac).
Înscrisurile oficiale pot proveni fie de la persoanele juridice de drept public, fie de la funcţionarii
publici asimilaţi (C. Duvac).
Arme. Artificiile, petardele şi alte asemenea obiecte, deşi aruncă la distanţă substanţe, aprinse sau
luminoase, nu constituie arme în sensul legii penale, neregăsindu-se în anexele Legii nr. 295/2004; în schimb acestea
pot fi arme assimilate (V. Paşca).
Instrument de plată electronică. În sensul larg, prin “plăţi” putem înţelege şi contracte de
recumpărare de tip overnight, acţiuni la fonduri mutuale de tip money market, obligaţiuni de trezorerie lichide, opţiuni
financiare de tip futures, etc. Legiuitorul penal din art. 180 din noul C.pen. a preferat să fie laconic, preluând din
Legea nr. 365/2002 (care are la bază o reglementare europeană) o definiţie care acoperă şi instrumental de plată cu
acces la distanţă şi instrumentul de monedă electronică (C. Duvac).
Având în vedere faptul că articolul 180 a fost inclus pentru a servi la corecta înţelegere a calificărilor
legale de la art. 250 C.pen. (Efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos) şi art. 251 C.pen. (Acceptarea
operaţiunilor financiare effectuate în mod fraudulos), este utilă şi necesară o definire a fiecărui concept-cheie utilizat
de legiuitorul penal, nu doar o definiţie cu character general, cum este cea pe care a preferat-o legiuitorul nostrum
penal în acest articol (C. Duvac).
Sistem informatic şi date informatice. În domeniul sistemelor informatice pot fi detectate cel puţin
trei interpretări diferite: abordarea ca sistem ethnic, implementat cu calculatoare şi tehnologia telecomunicaţiilor,

65
abordarea ca sistem social (o organizaţie în legătură cu nevoi informaţionale) şi abordarea ca sistem conceptual (adică
o abstracţie a uneia din cele de mai sus) (E.D. Falkenberg ş.a.).
Exploatarea unei persoane. Distincţia dintre munca împotriva voinţei persoanei şi munca
obligatorie constă în aceea că în primul caz victima este supusă la prestarea unei munci contra voinţei acesteia, pe
când în al doilea caz victima este constrânsă la prestarea unei munci pe care ea nu are obligaţia să o efectueze; în
ambele situaţii apare caracterul de silnicie pe care îl îmbracă prestaţia subiectului pasiv, caracterul de muncă impusă
(G. Diaconescu).
Consecinţe deosebit de grave. Cuantumul pagubei prevăzute în dispoziţia explicativă se referă
numai la prejudiciul cert şi efectiv (damnum emergens) cauzat pein activitatea ilicită a subiectului activ la data
săvârşirii faptei, nu şi la folosul de care a fost lipsită partea civilă prin pricinuirea pagubei, aspect de care se va ţine
seamă la stabilirea despăgubirilor civile (C. Duvac).
Se va menţine regula că nu se poate proceda, pe calea contestaţiei la executare, la schimbarea
încadrării juridice a faptei din hotărârea rămasă definitivă şi apoi la reducerea pedepsei aplicate în cauză, întrucât
modificarea înţelesului noţiunii de consecinţe deosebit de grave nu este identică cu cerinţa să fi intervenit o lege care
prevede o pedeapsă mai uşoară (ÎCCJ, SU, dec. nr. VIII/2007).
Fapta săvârşită în public. În noul Cod penal legiuitorul nu a mai considerat ca fiind o faptă comisă
în public aceea săvârşită prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la
cunoştinţa publicului (publicitatea eventuală), omisiune care a fost criticată în literatura de specialitate (G. Antoniu).
Pentru ca o faptă să fie considerată săvârşită într-o adunare sau reuniune a mai multor persoane, este
suficient ca la o asemenea adunare sau reuniune să fi fost prezente de la trei persoane în sus (C. Duvac).
Unele evenimente cu caracter familial (de exemplu nuntă) organizate într-un local public, cu multe
persoane între care nu există relaţii reciproce de intimitate, nu exclud caracterul de faptă săvârşită în public al unei
infracţiuni săvârşite cu acest prilej (V. Paşca).
Locurile accesibile publicului, dar care prin natura sau destinaţia lor nu sunt locuri care să presupună
prezenţa umană continuă (de ex. câmpul liber, pădurea, poienile, crângurile), realizează condiţia publicităţii numai
dacă se face dovada existenţei în locul şi la momentul săvârşirii faptei a cel puţin două persoane, dovedirea prezenţei
acestora fiind în sarcina acuzării (V. Paşca).
Timp de război. În această situaţie timpul este luat în seamă de lgiuitor sub aspect calitativ , adică
timp caracterizat de un anumit eveniment petrecut într-o durată de timp, eveniment care determină unele consecinţe
penale deosebite (condiţie temporală calitativă), dar şi ca o realitate pasivă (timpului I se poate atribui această
caracterizare ori de câte ori oferă numai fundalul temporal, limitele în cadrul cărora se desfăşoară o activitate cu
implicaţii penale) în realizarea represiunii penale (Şt.G. Ungureanu).
Calculul timpului. Noul Cod penal introduce mai multe menţiuni, ce nu se regăsesc în Codul penal
din 1968, referitoare la situaţia în care fracţia de majorare sau de reducere ce ar urma să se aplice într-un caz concret
se referă la o limită de pedeapsă exprimată într-un termen pe luni sau ani ce nu este divizibil cu această fracţie, având
în vedere majorările şi reducerile de pedeapsă prevăzute de lege (C. Duvac).
Dacă în cazul termenelor calculate pe zile şi săptămâni legiuitorul a stabilit un criteriu real (natural)
(computatio naturalis) de evaluare, în cazul termenelor calculate în luni şi ani, dat fiind numărul variabil de zile al
lunii şi anului, legiuitorul a preferat un criteriu convenţional (C. Duvac).
Pedeapsă prevăzută de lege. Toate controversele existente cu privire la natura juridică a minorităţii
- cauză de atenuare sau sistem specific de sancţionare – vor înceta prin intrarea în vigoare a noului Cod penal (C.
Duvac).

66