Prevenirea dificultăţilor de integrare a copiilor noi veniţi în

grădiniţă

Preşcolaritatea aduce schimbări importante în viaţa copilului, atât în planul dezvoltării

somatice, cât şi a celei psihice, dar şi în ceea ce priveşte planul relaţional. Marea majoritate a
copiilor sunt cuprinşi în învăţământul preşcolar, cadrul grădiniţei depăşind orizontul restrâns
al familiei şi punând în faţa copiilor cerinţe noi, mult deosebite de cele din familie şi mai ales
de cele din etapa anterioară. Aceste diferenţe de solicitări antrenează după ele surescitarea
tuturor posibilităţilor de adaptare a copilului, dar şi diversificarea conduitelor sale.
Lărgirea cadrului relaţional, constituie una dintre premizele dezvoltării psihice a
copilului în toate planurile. Copilul devine mai deschis la însuşirea unor reguli şi norme
comportamentale; achiziţionarea unor deprinderi alimentare, igienice, de îmbrăcare sporeşte
gradul de autonomie a copilului.
Copilul, la vârsta preşcolară este foarte puţin deosebit de antepreşcolar. El are
dificultăţi de adaptare la mediul grădiniţei deoarece este dependent de mamă, dar şi datorită
faptului că nu înţelege prea bine ce i se spune şi nu ştie să se exprime destul de clar. Intrarea
în grădiniţă este un eveniment social important. Procesul adaptării la noua situaţie nu este
foarte uşor. În funcţie de mediul socio- cultural sau familial din care provin, nu toţi copiii se
adaptează la fel de repede,pentru a beneficia de acelaşi mod de predare. Unora le este greu să
se integreze la grădiniţă. Un refuz care durează câteva zile, la început, este normal, mai ales la
un copil care n-a părăsit niciodată căminul familial, dar plânsetele prelungite, ori cele care
revin repetat, cer să fie înţelese în mod specific. Cele mai frecvente, sau cele mai evidente
sunt furia şi plânsetele. În fiecare dimineaţă, acelaşi ritual reîncepe, copilul se agaţă de mama
sau de tatăl său, refuzând să-i lase să plece. Alţi copii îşi vor manifesta refuzul prin suferinţe
fizice nejustificate, ori prin boli uşoare, repetate. La grădiniţă unii copii îşi manifestă
neliniştea printr-o atitudine agresivă, care îi fac să fie repede înlăturaţi de ceilalţi copii. Alţii
dimpotrivă, vor rămâne abătuţi, indiferenţi şi inactivi. Cauzele acestor refuzuri de durată sunt
extrem de variate: un copil supraprotejat de mama lui, care încă nu este autonom şi de aceea
este convins că nu se poate descurca fără ea; certurile din familie, iar de aici teama de ceea ce
s-ar putea întâmpla în lipsa lui; gelozia faţă de un frate mai mic, pentru că mama se ocupă în
mod special de el, iar exemplele ar putea continua. Pentru un copil neliniştit, a fi adus la
grădiniţă înseamnă excludere şi lipsa de dragoste din partea părinţilor.

1
 Important este însă rolul familiei care trebuie să-l pregătească pe copil pentru acest
moment. Aceasta înseamnă a-l obişnui pe copil cu gândul că pentru părinţi el este foarte
important, ca şi pentru bunici sau alte persoane din familie. De asemenea, trebuie obişnuit să
gândească că el se poate descurca foarte bine atunci când e lăsat singur ori când se joacă în
parc alături de alţi copii. El trebuie să ştie clar de ce este necesar să meargă la grădiniţă:
pentru a cunoaşte alte jocuri, pentru a vedea cum sunt alţi copii, pentru că acolo este o lume a
lor, creată pe măsura lor şi pentru că acolo sunt doamnele educatoare care ştiu o mulţime de
lucruri şi care îi vor învăţa şi pe ei tot ceea ce este necesar să ştie un copil de vârsta lor.
Acesta este un prim examen al său. Acum vor vedea cum au ştiut să-şi îndeplinească rolul,
cum şi-au ajutat copilul, pentru că în acest moment copilul este ceea ce părinţii au făcut din el.
De aici încolo va interveni rolul grădiniţei.
Preşcolarul mic, la intrarea în grădiniţă, are de înfruntat dificultatea integrării într-un
colectiv mare, diferit de cel familial, trebuie să înveţe să acţioneze alături de parteneri de
aceeaşi vârstă şi să ţină seama de indicaţiile educatoarei. Ei nu manifestă dorinţa de a se juca
cu alţi copii ori nu şi-o exteriorizează din cauza timidităţii. Sub îndrumarea educatoarei, ei
învaţă să se joace tot mai mult cu ceilalţi. Se obişnuieşte cu viaţa de colectivitate, deşi la
început se teme puţin de ceilalţi copii. „Ceilalţi” reprezintă pentru el o ameninţare, ca pe
cineva care îl poate deranja, îi poate lua jucăriile sau răsturna construcţiile. Copilul trebuie să
găsească la grădiniţă un climat de siguranţă ca să se poată simţi bine. Dificultăţile începutului
sunt absolut normale. Ele nu trebuie nici negate, nici minimalizate.
În principal, obiectivele socializării copiilor în grădiniţă urmăresc familiarizarea
copilului cu joaca şi lucrul în echipă şi vizează interiorizarea unor valori morale şi a unor
comportamente specifice altor grupuri sociale decât familia. Este important ca în cadrul
grupului de preşcolari să se creeze un climat psihoafectiv benefic pentru valorificarea
potenţialului fiecărui copil în parte, iar acest lucru trebuie realizat încă de la intrarea copilului
în invăţământul preşcolar.
Nou veniţi în grădiniţă, copiii au nevoie de ajutor pentru a căpăta încredere şi respect
de sine în relaţiile cu ceilalţi, mai ales în prima etapă a integrării. Este important ca preşcolarii
să fie încurajaţi să-ţi asume roluri în activitate. Dacă în perioada iniţială acesta nu depăşeşte
ideea de partener momentan de joacă, pe măsură ce copilul se adaptează la viaţa de grup este
dorit ca prieten de ceilalţi. A împărţi jucării este primul pas în dezvoltarea unor relaţii sociale
pozitive. Dacă la început activitatea ludică este la început solitară, pe parcurs copiii încep să
comunice şi să se asocieze, realizând veritabile raporturi sociale. Autonomia şi adaptarea
socială sunt complementare. Autonomia semnifică conformarea la mediul social. Interpretate

2
în corelaţie, rezultă că integrarea trece prin adaptarea la realitate, adaptare ce nu se poate
realiza în afara unei autonomii pe care copilul o câştigă pe parcursul învăţării rolurilor care îi
marcheză la fiecare vârstă atât iniţiativele cât şi limitele.
La grădiniţă copilul trebuie să înveţe să colaboreze cu cei din jur, atât cu adulţii, cât şi
cu cei de-o seamă cu ei, trebuie să înveţe să coopereze, să dobândească o relativă autonomie
şi să se raporteze la ceilalţi. Prin varietatea şi natura activităţilor propuse copilului, instituţia
preşcolară contribuie la adaptarea şi socializarea lui. Ea impune un orar diversificat şi
complex, ceea ce constituie noi solicitări de adaptare. Rigorile impuse, afecţiunea mult mai
reţinută decât în familie şi o mare solicitare de a controla personal propria igienă, modul de a
mânca, de a se spăla pe mâini,etc., toate solicită eforturi de adaptare. Adaptarea la mediul
grădiniţei oferă însă un potenţial foarte mare de socializare a copilului.

3
4