Psihologia individuală - Alfred Adler

(după John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan 2004, Counseling and Psychotherapy Theories in
Context and Practice. Skills, strategies and techniques , John Wiley and Sons, New Jersey)

În februarie 1911, Adler, ca preşedinte al Societăţii Psihanalitice din Viena, ţinea un discurs despre Protestul
masculin în faţa membrilor acesteia. Discursul venea în contradicţie cu ideile lui Freud şi cu concepţiile epocii. În
loc să accentueze importanţa factorilor biologici şi psihologici şi a influenţei lor asupra comportamentelor excesiv
masculine ale bărbaţilor şi femeilor, Adler sublinia puterea culturii şi a socializării. El susţinea că femeile au fost
ţinute într-o poziţie neprivilegiată politic şi social. Ca urmare a puternicii reacţii a membrilor, Adler s-a retras
împreună cu alţi câţiva membri, fondând Societatea de Cercetare Psihanalitică Liberă numită apoi Societatea de
Psihologie Individuală. În epocă, Adler a surprins ca feminist ceea ce reflectă unele influenţe din partea soţiei sale
care avea o orientare feministă şi socialistă. Noul grup recunoştea influenţa puternică a factorilor sociali, culturali,
familiali, asupra funcţionării umane. Pentru Adler, cheia sănătăţii psihice şi a stării de bine este încurajarea,
descurajarea fiind specifică disfuncţiilor.

Principii teoretice ale psihologiei individuale

Persoana ca întreg

Adler nu a crezut în dihotomii sau în împărţirea individului în părţi funcţionale diferite. Dimpotrivă, el a subliniat
unitatea gândirii, simţirii, acţiunii, atitudinilor, valorilor, minţii conştiente, minţii inconştiente ş.a.m.d.
Denumirea sistemului său de gândire (psihologia individuală) vine de la latinescul individuum, însemnând întreg,
complet, indivizibil. Mosak şi Maniacci (1999) afirmă că problema la care încercat Adler să răspundă nu a fost în
ce mod afectează mintea trupul , nici cum afectează trupul mintea , ci mai curând cum îşi utilizează individul corpul
şi mintea pentru a-şi atinge scopurile . Adler nu credea în psihologia tripartită (id – eu - supraeu) a lui Freud.
Acesta este motivul pentru care mulţi îl consideră ca fiind primul propunător adevărat al unei psihologii a eului –
pentru că el credea că întreaga persoană ia decizii pentru care este complet responsabilă. Ideea unei entităţi id
sau instinct care ar împinge spre obţinerea plăcerii din interiorul persoanei este incompatibilă cu credinţele
fundamentale ale lui Adler despre holism.

Strădania cu scop

Credinţa centrală a psihologiei individuale este că oamenii îşi modelează activ sinele şi mediul înconjurător. Noi nu
suntem recipiente pasive ale trăsăturilor noastre biologice sau simpli reactanţi la mediul extern. Există un al treilea
element - dincolo de biologie şi mediu - care influenţează comportamentul uman, numit de Adler „atitudinea faţă
de viaţă”, compusă dintr-o combinaţie a alegerii umane individuale şi a simţului individual al scopului.
Într-un sens foarte practic, pentru adlerieni, viaţa de zi cu zi poate fi analizată prin referire la scopurile
sale. Când un terapeut adlerian observă o trăsătură dezadaptativă a modelelor de comportament ale clientului, se
întreabă de ce are loc acel comportament. Fără să-l întrebe pe client de ce ai făcut aceasta, rămâne interesat de
scopul urmărit de acesta. Conceptul străduinţei cu scop şi-a dovedit utilitatea în psihologia copilului şi a părinţilor.
Rudolph Dreikurs (1948) a identificat patru scopuri ale comportamentelor neadecvate ale copiilor (să obţină
atenţie, să obţină putere şi control, să se răzbune, să manifeste inadecvare). Atunci când copiii nu au dezvoltat
sentimentul utilităţii şi al apartenenţei, sunt motivaţi prin scopuri mai puţin pozitive. Copiii nu se comportă la
întâmplare. Ei au un scop, ei ştiu ce vor.

Lupta pentru superioritate

1
Pentru Adler, motivul uman de bază, atât pentru copii, cât şi pentru adulţi este lupta pentru superioritate, aceasta
neînsemnând că el credea că oamenii încearcă inerent să-şi demonstreze superioritatea dominându-i pe alţii. Mai
curând, indivizii luptă pentru a percepe un plus în ei înşişi şi în vieţile lor.
Adler nu crede că oamenii ar avea o natură înnăscută bună sau rea. El crede că noi suntem ceea ce ne
facem noi înşine: avem în noi potenţialul atât pentru bine, cât şi pentru rău.
În context interpersonal, lupta pentru superioritate individuală poate fi considerată o trăsătură a
individualismului occidental. Din fericire pentru umanitate nu aceasta a fost perspectiva adleriană. El a văzut lupta
pentru superioritate individuală ca semn de psihopatologie. Considera conceptele de simţ al comunităţii şi interes
social ca motivaţii prosociale sau pozitive înnăscute. Trebuie să subliniem că termenul superioritate este o
simplificare a scrierilor adleriene. Heinz Ansbacher explica lupta pentru superioritate ca luptă pentru
autodesăvârşite, pentru excelenţă. Autodesăvârşirea nu trebuie confundată cu perfecţiunea. Însuşi Adler (1956)
afirmă că legea fundamentală a vieţii este depăşirea propriilor deficienţe. Acesta este un alt mod de a privi
conceptul de completitudine.

Fenomenologia

Ne putem întreba dacă Adler a fost existenţialist, având în vedere concepţia sa despre devenirea spre
autodesăvârşire a fiinţelor umane. Adler a fost un existenţialist timpuriu. Conceptul de fenomenologie este o
presupoziţie centrală a psihologiei individuale a lui Adler. Alder a scris despre nevroze în acelaşi timp şi în acelaşi
loc cu Edmund Husserl, fondatorul şcolii de fenomenologie.

O abordare idiografică

Pentru Adler, afirmaţiile generale despre om şi psihologia umană au o utilitate limitată. Adler (1935) spune: „o
fiinţă umană nu poate fi tipizată sau clasificată”.
Psihologia individuală este o psihologie a individului singular, unic, considerat ca întreg. De aceea informaţia
generală sau nomotetică despre schizofrenie, de exemplu, oferă un ajutor minim în studiul unui individ
diagnosticat cu schizofrenie. În viziune adleriană, este mult mai important să se petreacă timp cu clienţii decât să
se ataşeze o etichetă diagnostică.

Determinismul lejer

Abordarea psihologică a lui Adler nu este deterministă. El nu urmăreşte să identifice determinanţii cauzali ai
comportamentului uman. Determinismul lejer este un punct intermediar între gândirea de tip cauză şi efect şi
nondeterminism care presupune că nu există conexiuni cauzale.
Din perspectiva psihologiei individuale, comportamentul uman este funcţie de o combinaţie de influenţe.
De obicei nu există un factor cauzal singur, direct, care produce un singur comportament. Există mai multe
influenţe sau factori care contribuie.
Adler consideră că fiecare individ este responsabil de propriul său comportament. Oamenii au libertatea
de a alege dintr-o arie (uneori destul de limitată) de opţiuni comportamentale. Deşi în poziţia adleriană indivizii
sunt consideraţi responsabili de faptele lor, aceasta nu blamează indivizii pentru greşelile lor. Adler consideră că
oamenii pot să nu fie pe deplin conştienţi sau să nu înţeleagă complet consecinţele potenţiale ale acţiunilor lor.
Altfel spus, oamenii nu trebuie blamaţi, ci educaţi (Mosak şi Maniacci, 1999). Teoria adleriană este optimistă.

Interesul social şi sentimentul comunităţii

Oamenii se nasc într-un context interpersonal; în consecinţă, dezvoltarea fiecărei personalităţi individuale este
modelată de factori interpersonali. De aceea este foarte importantă înţelegerea individului în contextul constelaţiei
familiale. Simţul comunităţii reprezintă simţul legăturii cu ceilalţi – conştiinţa că eşti membru al unei comunităţi

2
umane. Interesul social sau simţul responsabilităţii sociale este simţul comunităţii în acţiune. O dată cu interesul
social se dezvoltă capacitatea de empatie şi altruism. Indivizii psihic sănătoşi au simţul comuniunii cu ceilalţi şi se
străduiesc să acţioneze pentru a-i ajuta pe ceilalţi oameni.

Stilul de viaţă: harta cognitivă timpurie

Adepţii teoriei adleriene consideră că comportamentul prezent al individului este influenţat de scopuri sau finalităţi
ficţionale orientate spre viitor. Stilul de viaţă este atât conştient, cât şi inconştient. Acesta este o hartă cognitivă
subiectivă despre cum se întâmplă lucrurile în lume. Dacă în copilărie, cineva învaţă din modelul tatălui că bărbaţii
sunt duri, critici şi înspăimântători, este probabil să preia acea schemă pentru mulţi ani. În timp persoana poate
deveni conştientă de această credinţă, dar inconştient poate evita să fie în preajma bărbaţilor.
Conceptul de stil de viaţă este oarecum similar transferului. Acesta include concepţii generale despre
sine, despre felul cum funcţionează lumea, convingeri etice personale – nu doar dinamici interpersonale. Întreaga
fiinţă este ghidată prin stilul propriu de viaţă.
Pentru un adlerian, viitorul este acum. Aceasta deoarece concepţia ta despre viitor are o puternică
influenţă asupra comportamentului prezent. Viitorul a fost stabilit într-o anumită măsură de propriile experienţe din
copilăria timpurie. Constructul teoretic care operează aici este continuitatea. Oamenii sunt caracterizaţi de
continuitate: trecutul, prezentul şi viitorul se împletesc strâns. Continuitatea personală a individului sau stilul de
viaţă pot fi mai mult mai puţin adaptative. Unii oameni au referitor la sine, lume şi ceilalţi credinţe care le cauzează
tristeţe şi durere. Adler numeşte aceste credinţe drept greşeli fundamentale. Aceste greşeli cognitive sunt evident
ţinte pentru terapie. Alder este optimist în privinţa posibilităţii de a modifica hărţile cognitive ale oamenilor prin
terapie sau prin experienţe de viaţă terapeutice. Deşi suntem caracterizaţi de continuitate, schimbarea este şi ea
posibilă.

Conceptele fundamentale ale psihologiei individuale a lui Adler sunt: holismul, lupta pentru superioritate, scopul,
simţul comunităţii, idiografia, fenomenologia (experienţa individuală ca ficţiune subiectivă bazată pe percepţiile
individuale ale fiecăruia; individul îşi creează sau îşi adaptează propria realitate personală), determinismul lejer,
libertatea de a alege (educaţia trebuie să faciliteze alegerea liberă şi responsabilitatea personală), harta cognitivă
timpurie (stilul nostru de viaţă este personalitatea noastră, ne conferă continuitate, vorbeşte despre noi, ceilalţi şi
felul cum funcţionează lumea; o hartă deficientă poate fi modificată prin experienţe terapeutice, educaţionale),
optimism.

Sarcini ale vieţii

Teoria adleriană nu este doar o psihologie a individului, ci acordă atenţie şi sarcinilor sociale pe care individul
trebuie să le îndeplinească: muncă sau ocupaţie, relaţii sociale şi dragoste şi familie . Aceste trei sarcini de viaţă
principale sunt completate ulterior de colaboratorii lui Adler – Dreikurs şi Mosak – cu încă alte două sarcini: sine şi
spiritualitate, iar un alt adlerian Dinkmeyer adaugă o a şasea sarcină creşterea copiilor. Problemele în viaţă se
leagă de incapacitatea de a rezolva una sau mai multe dintre aceste sarcini. Problemele derivă din percepţii
incorecte, dezadaptative asociate cu stilul de viaţă. De aceea, scopul general al terapiei este de a ajuta clienţii să-
şi adapteze stilul de viaţă pentru a face faţă mai eficient sarcinilor de viaţă.

Munca sau ocupaţia

Adler considera că cea mai bună cale de a rezolva sarcinile ce ţin de muncă sau ocupaţie este rezolvând cel de-al
doilea tip de sarcini de viaţă – relaţiile sociale – prin prietenie, simţ social şi cooperare . Dacă o persoană este
incapabilă să lucreze în cooperare, să împartă responsabilităţile de muncă, să menţină relaţii prieteneşti, este
probabil să eşueze în domeniul profesiei. Persoana care a fost supraprotejată în copilărie este dispusă să aibă
dificultăţi legate de viaţa ocupaţională. Dacă anumite experienţe îl ajută să îşi schimbe credinţa că viaţa n-ar trebui
să-i ofere deloc probleme, este probabil ca problema ocupaţională să nu mai reapară în viitor.

3
Relaţiile sociale
Adler a fost un susţinător puternic al relaţiilor sociale pozitive. El considera că stabilirea unor relaţii sociale
sănătoase este cheia pentru rezolvarea problemelor ocupaţionale sau de muncă. În esenţă, oamenii sunt
interdependenţi. Lydia Sicher (1991) în Declaraţia de Interdependenţă afirma că relaţiile sociale pot prospera
numai dacă acceptăm această interdependenţă şi dezvoltăm empatia şi grija faţă de ceilalţi . În 1950, Dreikurs
exprima importanţa apartenenţei. Oricine are nevoie să aparţină unui anumit grup social, fie că acesta este familie,
şcoală, echipă, club sau grup muzical.
Unii clienţi apelează la consiliere pentru că au probleme în relaţiile sociale. Acest fapt este piatra
unghiulară a multor abordări terapeutice. Din perspectivă adleriană, problemele sociale ale clienţilor provin din
aşteptări, credinţe şi obiceiuri interpersonale inadecvate incluse în stilurile de viaţă personale.

Dragoste şi căsătorie

Unii numesc această sarcină de viaţă dragoste, alţii o numesc sex; Adler o numea dragoste şi căsătorie. El afirma:
„fiecare partener trebuie să fie mai interesat de celălalt decât de propria persoană. Aceasta este singura bază pe
care dragostea şi căsătoria pot fi reuşite. Fiecare trebuie să facă eforturi de a uşura şi de a îmbogăţi viaţa celuilalt.
Fiecare va simţi că este valoros şi că este necesar. Garanţia fundamentală a căsătoriei, sensul fericirii maritale,
este sentimentul că eşti valoros, că nu poţi fi înlocuit, că partenerul tău are nevoie de tine, că te porţi
corespunzător, că îi eşti un prieten adevărat”.
Clienţii care vin la terapie pentru probleme familiale vor fi trataţi prin modificarea stilului de viaţă, dezvoltarea
simţului comunităţii, a empatiei şi asumarea hotărârii de a gândi şi a acţiona diferit în fiecare zi.

Sinele
Dreikurs şi Mosak (1967) şi Schulman (1965) au scris despre sarcina de viaţă a sinelui ca relaţie a fiecăruia cu
sine însuşi. Natura relaţiei cu noi înşine este stabilită în timpul copilăriei.
Mosak şi Maniacci descriu patru dimensiuni ale sarcinii sinelui:
 Supravieţuirea sinelui: Am suficientă grijă de sinele meu fizic? Am suficientă grijă de sinele meu psihic?
Am suficientă grijă de sinele meu social?
 Imaginea corporală: percepţia mea asupra propriului corp este rezonabilă şi congruentă cu corpul meu
real?
 Opinia: care este opinia mea despre mine? Clienţilor li se cere să completeze fraze incomplete de tipul
„eu mă consider ...”.
 Evaluarea: unii clienţi au diferite perspective extreme asupra sinelui. Din perspectiva relaţiilor obiect,
întrebarea ar putea fi: „sunt bun sau sunt rău?”
Rezolvarea optimă a sarcinii sinelui este caracterizată printr-o bună grijă faţă de sine, prin percepţii şi aşteptări
corecte faţă de propriul corp, o opinie corectă, rezonabilă, pozitivă faţă de sine, şi o concepţie echilibrată despre
sine, nici foarte bune, nici extrem de rău.

Spiritualitate

Cea mai importantă sarcină impusă de religie a fost întotdeauna „Iubeşte-ţi aproapele” (Adler, 1958).
Mosak şi Maniacci (1999) descriu cinci aspecte legate de sarcina spiritualităţii, cu care indivizii au de-a face atunci
când indivizii cresc şi trebuie să facă faţă vieţii:
 Relaţia cu Dumnezeu: Crede individul în Dumnezeu? Dacă da, în ce fel îl percepe pe Dumnezeu? Dacă
nu, în ce crede?
 Religie: individul îmbrăţişează credinţe religioase sau le evită? Cum face faţă sentimentului de vinovăţie?
 Relaţia cu universul: Mosak şi Maniacci afirmă că „unii indivizi văd ceilalţi oameni ca fiind pur şi simplu
alte animale, alţii îi văd ca pe o culme a creaţiei lui Dumnezeu”. Acest concept este împletit cu credinţele

4
 religioase, dar poate fi şi separat. Întrebarea este care este natura relaţiilor oamenilor cu restul lumii şi cu
universul?
 Aspecte metafizice: majoritatea indivizilor au credinţe despre rai, iad, reîncarnare, karma, mântuire,
ş.a.m.d. felul cum văd indivizii aceste aspecte este funcţie a stilului lor de viaţă, şi un stil individual de
viaţă trebuie să se conformeze credinţelor din această arie.

Creşterea copiilor şi familia

Naşterea şi creşterea copiilor şi funcţionarea ca o familie sunt consecinţe ale dragostei şi căsătoriei. Creşterea
copiilor constituie totuşi o sarcină în sine. Unii oameni cresc singuri copii, în afara căsătoriei. Părinţii dezvoltă
credinţe şi sentimente puternice despre cum ar trebui crescuţi copiii.

Psihopatologia şi schimbarea umană

Adlerienii definesc psihopatologia ca descurajare, dar ea este desigur mai mult decât atât. Un individ descurajat
este acela care nu doreşte sau este incapabil să rezolve sarcinile esenţiale de viaţă . Adler afirmă că cine este
capabil să îşi facă prieteni, să desfăşoare o activitate profesională cu încredere şi curaj şi îşi poate adapta viaţa
sexuală în acord cu sentimentele sociale bune, este ferit de riscul nevrozelor. Cine nu se poate adapta la una sau
mai multe din aceste cerinţe inexorabile ale vieţii, trăieşte sentimente de degradare şi nevroză. Schizofrenia este
rezultatul unui eşec în toate cele trei direcţii în acelaşi timp.
În cazul unei disfuncţii mentale, una sau mai multe sarcini de viaţă devin covârşitoare. Aici se potriveşte
conceptul de descurajare. Persoana se simte inferioară sau incapabilă de a face faţă adecvat cerinţelor sarcinii de
viaţă şi de aceea apare descurajarea.
Pacienţii simptomatici suferă de efecte ale stilurilor de viaţă imprecise (inacurate) sau greşite. Din cauza
experienţelor de viaţă din copilăria timpurie, stilul de viaţă este disfuncţional. Simptomele devin un răspuns la
întrebarea: „ce ar trebui să fac dacă nu reuşesc să fac faţă cu succes acestei sarcini de viaţă?” din perspectivă
adleriană, simptomele ajută indivizii să evite confruntarea cu sarcini de viaţă pentru care ei nu se simt suficient
sau corespunzător pregătiţi. Adler afirmă că „ anxietatea este totdeauna simptomatică pentru o atitudine timidă faţă
de cele trei probleme ale vieţii, iar cei care suferă de aceasta sunt invariabil copii distruşi”.
Mosak (1989) consideră să relaţiile interpersonale sărace sunt efectul percepţiilor greşite, concluziilor
eronate şi anticipărilor neîndreptăţite incorporate în stilul de viaţă. Stilul de viaţă dezadaptativ şi asocierea sa cu
disfuncţii interpersonale cauzează dezamăgiri, sentimente de inferioritate şi eventual descurajare.

Practica terapiei adleriene

Pregătirea terapeutului pentru practicarea terapiei adleriene

Adler (1964) afirma că prima regulă în terapie este de a câştiga pacientul; a doua este ca terapeutul să nu se
îngrijoreze niciodată de propriul său succes: dacă face astfel îl pierde.
Adler cere evitarea capcanei superiorităţii. Terapia adleriană este un proces profund interpersonal, interactiv.
Adlerienii consideră că transferul este o funcţie a stilului de viaţă. Acesta trebuie urmărit la începutul terapiei.
Mosak (1989) afirma că pacientul se poate simţi neînţeles, tratat nedrept, neiubit şi poate anticipa că terapeutul se
va comporta ca atare. Adesea pacientul creează inconştient situaţii care îl invită pe terapeut să se comporte în
această manieră. Una dintre sarcinile terapeutului este de a contracara aşteptările clientului bazate pe un stil de
viaţă neadecvat. Acesta este similar conceptului de experienţă emoţională corectivă (Alexander şi French, 1946).

Strategia terapeutică generală

În strategia terapeutică adleriană se porneşte de la câteva elemente principiale:

 Fii un model suportiv, prietenos pentru clienţi;

5
  Utilizează încurajarea pentru a ajuta clienţii să aibă mai mult potenţial de succes şi mai multă încredere în
ei;
 Ajută clienţii să-şi conştientizeze propriul stil de viaţă şi finalismul ficţional;
 Ajută clienţii să-şi modifice greşelile fundamentale utilizând o gamă largă de proceduri educaţionale;

Pregătirea clientului, proceduri de evaluare, procesul terapeutic

Consilierea sau psihoterapia este un proces colaborativ şi prietenesc constând în patru faze (Dreikurs, 1969):
1. Formarea relaţiei terapeutice;
2. Evaluarea şi analiza stilului de viaţă;
3. Interpretarea şi conştientizarea;
4. Reorientarea.
1. Formarea relaţiei terapeutice presupune respectarea primei reguli adleriene: câştigă pacientul. Aceasta este
esenţa pregătirii clientului pentru perspectiva alderiană. Relaţia terapeutică este egalitară, caracterizată prin
ascultare eficientă şi grijă. Terapeutul şi clientul stau pe scaune de aceeaşi înălţime, uitându-se mai mult sau mai
puţin direct unul la altul. Terapeuţii adlerieni par să fie mai curând nişte profesori prietenoşi sau nişte consultanţi
de afaceri a căror afacere este de a ajuta individul să-şi negocieze mai eficient sarcinile de viaţă. Terapia este
realizată colaborativ. Terapeutul acţionează pentru ameliorarea colaborării şi interesului de comunicare cu clientul
considerat ca persoană. Întâlnirea şi valorizarea persoanei este esenţială pentru schimbarea pozitivă; relaţia nu
este singurul aspect care contează, dar este aproape tot ceea ce contează. Clienţii sunt încurajaţi să fie
participanţi activi în terapie. Deşi terapeutul are rolul de „predare”, clientul are rolul de educat activ, nu pasiv.

Alinierea scopurilor

Un mod prin care terapeutul manifestă respectul faţă de client este încercarea de a înţelege clientul ca persoană
şi scopurile clientului în cadrul terapiei. Pentru ca terapia să aibă şanse de succes, terapeutul şi clientul trebuie să
îşi alinieze scopurile. Cu toate că scopurile terapiei vor fi stabilite de comun acord cu clientul, terapeutul va avea în
vedere o serie de scopuri prestabilite:
 Dezvoltarea interesului social şi a simţului comunităţii
 Ajutarea clienţilor să depăşească sentimentele de inferioritate şi descurajare
 Ajutarea clienţilor să-şi schimbe credinţele greşite din stilul de viaţă
 Schimbarea motivaţiei clientului de la superioritatea focalizată pe sine la o focalizare pe comunitate, mai
adaptativă
 Ajutarea clienţilor să creadă şi să se simtă ca şi cum ar fi egali în relaţiile lor
 Ajutarea clienţilor să devină membri activi în societate
Clienţii şi problemele lor sunt consideraţi unitar. În consecinţă, terapeutul nu va formula o listă de probleme cu
clientul. Problema şi persoana sunt o singură entitate şi nu trebuie separate decât în scopuri terapeutice specifice.

Focalizarea pe aspecte pozitive

Adepţii teoriei adleriene se focalizează pe persoană cu punctele sale tari şi cu slăbiciunile sale. De exemplu, se
obişnuieşte să se întrebe despre calităţile personale: Care au fost cele mai bune trăsături ale dumneavoastră ca şi
copil? Povestiţi-mi despre unul dintre succesele dumneavoastră din copilărie. Aceasta nu înseamnă că se evită să
se vorbească despre probleme sau dificultăţi, ca în abordările terapeutice orientate pe soluţii. Dimpotrivă,
terapeutul arată interes pentru întreaga, persoană, cu calităţile şi punctele sale slabe. În ansamblu, scopul este de
a construi un mediu caracterizat de încurajare.

Interpretări ale stilului iniţial de viaţă

6
La finalul primei întâlniri se recomandă ca terapeutul să spună clientului ce a învăţat despre el. Scopul acestei
interpretări timpurii este de a stabili o legătură între terapeut şi client şi de a începe procesul unei analize mai
adânci a problemelor. Deoarece are loc atât de timpuriu, această interpretare este mai curând o ghicitoare şi
trebuie formulată ca atare. Ea pregăteşte clientul pentru interpretări şi tehnici ulterioare.

2. Evaluarea şi analiza stilului de viaţă

În acest scop se pot utiliza chestionare, proceduri de testare formală (Stein, 2002), dar principalele strategii de
evaluare sunt: interviul constelaţiei familiei, întrebarea, amintirile timpurii şi analiza viselor.

Interviul constelaţiei familiale este o abordare specifică pentru obţinerea unei informaţii pertinente despre
experienţele din copilăria clientului care i-au modelat stilul de viaţă. Temele acoperite în interviu includ descrieri
ale fiecărui membru al familiei, descrierea modului în care diferiţii membri ai familiei interacţionau cu ceilalţi, felul
în care fiecare membru al familiei este văzut de către client (în relaţia cu acesta), cine s-a luptat, cine nu s-a luptat
ş.a.m.d. Adler considera că ordinea naşterii este un predictor important al stilului de viaţă. El sublinia că fiecare
membru al unei familii este născut într-o familie diferită, deoarece adăugând un nou membru familiei, dinamica
familiei se schimbă şi se naşte o nouă familie.

Întrebarea
Pentru a obţine informaţii despre simptomele clientului, Adler recomandă formularea următoarei întrebări: Cum ar
trebui să se schimbe viaţa ta ca să fie mai bună? Sau Cum ar trebui să acţionezi în viaţă dacă nu ai mai avea
această problemă? După adresarea acestei întrebări terapeutul ascultă cu atenţie cum ar trebui să se rezolve
problema în viziunea sa, altfel spus ce sarcini de viaţă evită clientul din cauza simptomelor sale.

Amintirile timpurii
Amintirile timpurii reprezintă una dintre cele mai importante descoperiri ale psihologiei individuale. Ele sunt
utilizate ca instrumente puternice pentru înţelegerea stilului de viaţă şi scopurilor ficţionale ale clientului.
Continuitatea mesajului din trecut este activă în viaţa prezentă a clientului. Acurateţea memoriei este mult mai
puţin importantă decât existenţa sa. Dacă memoria există, este o expresie activă a stilului de viaţă al clientului. N-
ar trebui să surprindă ca amintirile clientului să fie deformate astfel încât să se potrivească scopurilor, gândurilor,
sentimentelor şi atitudinilor sale faţă de sine şi faţă de viaţă. Dacă amintirile nu ar fi fost importante în prezent,
clientul nu ar fi avut motiv să şi le reamintească.
Cele mai bune amintiri pentru interpretarea stilului de viaţă trebuie să fie clare; de obicei se leagă de
evenimente petrecute la vârsta de 8-9 ani. Sweeney (1989) identifică o serie de aspecte importante în judecarea
sensului amintirilor:
 Individul este activ sau pasiv?
 Este observator sau participant?
 Dă sau primeşte?
 Acţionează sau este rezervat?
 Este singur sau cu alţii?
 Este preocupat de oameni, lucruri sau idei?
 În ce relaţie se plasează cu ceilalţi de inferioritate sau de superioritate?
 Ce emoţii trăieşte?
 Sunt menţionate detalii şi culori?
 Se evidenţiază stereotipuri ale autorităţii, subordonării, feminin/masculin.
 Pregăteşte un titlu pentru esenţa evenimentului.
 Caută teme şi un model general.
Aceste informaţii trebuie să fie coroborate cu cele referitoare la constelaţia familiei.

7
Analiza viselor

În abordarea adleriană, visele reprezintă pentru individ o încercare de rezolvare a problemelor de viaţă imediate.
Fiecare persoană care visează şi fiecare vis este unic. Nu poţi interpreta un vis decât dacă cunoşti persoana care
visează şi situaţia sa de viaţă. Spre deosebire de Freud, Adler nu interpretează situaţiile din vis după o serie de
sensuri simbolice generice. Această abordare gen carte de bucate este contrară teoriei lui Adler. Fiecare individ şi
experienţa sa personală merită o privire proaspătă necontaminată de interpretări simbolice stereotipice.
Visele, la fel ca şi comportamentul uman au un scop. Adler (1964) spune: somnul este un alt fel de veghe.
El pune în discuţie existenţa în vise a unui continuum al conştientului şi inconştientului: „în vise nu vom găsi alte
tendinţe decât cele manifestate în stilul de viaţă din stare de veghe. Nu putem opune conştientul inconştientului ca
şi cum ar fi două jumătăţi contrare ale existenţei individuale. Viaţa conştientă devine inconştientă atunci când nu
reuşim să o înţelegem şi imediat ce am reuşit să înţelegem o tendinţă inconştientă ea a devenit deja conştientă.”
La Adler, interpretarea viselor derivă din următoarea întrebare: ce funcţie poate îndeplini acest vis în
ansamblul vieţii clientului? Răspunsul lui Adler este că visul este şi o expresie metaforică a unei probleme şi o
autoînşelare. Este autoînşelare, deoarece, având gânduri şi sentimente în forma unui vis permite individului să se
distanţeze de propriile gânduri şi sentimente . Adler descrie experienţa unui om care a avut dificultăţi maritale şi
care şi-a pierdut încrederea în femei. Omul a avut următorul vis: se făcea că este o bătaie pe străzi într-un oraş,
că erau împuşcături şi că nişte femei erau aruncate în aer ca într-o explozie. În acest vis omul are sentimente de
furie, oroare şi descrie anihilarea femeii. Adler leagă această temă de nenorocirile maritale ale persoanei. În
esenţă, visând bătălia, omul minimalizează conflictul cu soţia sa, şi nu se angajează într-o relaţie completă cu ea.
Este important să se înţeleagă semnificaţia visului în contextul stilului de viaţă al clientului, şi apoi să-l ajute să
abordeze cu succes gândurile şi sentimentele în starea de veghe. În mod interesant, Adler susţine că „cu cât o
persoană este de acord cu realitatea, cu atât visează mai puţin” şi „oamenii foarte curajoşi visează foarte rar,
pentru că ei fac faţă adecvat situaţiilor din timpul zilei” . Dacă oamenii nu-şi amintesc ce au visat se poate
presupune, conform lui Adler (1936), că ei au ajuns într-o stare şi au stabilit o situaţie nevrotică pe care nu vor să
o schimbe.
În terapie, spre finalul fazei de evaluare, terapeutul va fi capabil să identifice „greşelile fundamentale” ale
clientului. Mosak (1995) identifică cinci principale tipuri de erori:
 Suprageneralizarea – nu există corectitudine în lume sau mereu sunt cel care trebuie să aibă grijă de tot;
 Scopurile false sau imposibile – trebuie să ajung neapărat şef ca să demonstrez că sunt bun, sau ceilalţi
ar trebui să aibă grijă întotdeauna de nevoile mele;
 Percepţiile greşite ale vieţii şi cerinţelor vieţii – lumea este împotriva mea sau lumea este cochilia mea;
 Negarea propriei valori – sunt un fraier sau nimeni nu ar putea să mă iubească;
 Valori false – un set de valori contrare interesului social: trebuie să înving şi să fiu cel mai bun, indiferent
cât îi fac pe ceilalţi să sufere.

3. Interpretarea şi conştientizarea

Conştientizarea are o valoare centrală în terapia adleriană. Ea este conceptualizată oarecum diferit faţă de terapia
psihanalitică. Adler presupune existenţa unei puternice legături între conştientizare, motivaţie şi acţiune.
Conştientizarea implică acţiune, deoarece dacă te gândeşti la un anumit aspect, eşti motivat să te schimbi după
descoperirea stilurilor de viaţă şi a credinţelor despre sine dezadaptative. Conştientizarea care nu produce acţiune
sau eforturi de schimbare nu este autentică, este un semn că clientul nu ia terapia în serios, se joacă.
Conştientizarea este în general dobândită prin interpretare, deşi există şi alte tehnici prin care se poate produce.
Scopul interpretării este a demonstra continuitatea unui stil de viaţă dezadaptativ, incorect; nu este important să
arătăm o legătură cauzală între trecut şi prezent. O dată evidenţiată această continuitate într-un mod în care
clientul să o poată înţelege, poate începe faza următoare a terapiei: reorientarea.

4. Reorientarea (tehnici terapeutice specifice)

8
Exemple de tehnici adleriene

Autobiografia viitoare
Pentru adlerieni, viitorul modelează comportamentul nostru cotidian. Pornind de la această presupoziţie,
autobiografia viitoare este o tehnică excelentă pentru a ajuta clienţii să-şi remodeleze concepţia asupra viitorului.
Este recomandată în special clienţilor cărora le place să scrie, dar poate fi adaptată şi pentru clienţii cărora le
place să deseneze sau să povestească.
Această tehnică se poate aplica cel puţin în două moduri. În primul mod poate fi utilizată ca tehnică de
evaluare. Trebuie să i se spună clientului următoarele:
Fiecare are o poveste de viaţă. Dumneavoastră aveţi un trecut şi un prezent şi, dacă v-aş cere aţi putea
să scrieţi o foarte interesantă poveste despre acest subiect. Eu însă vă voi cere un lucru şi mai interesant. Până
săptămâna viitoare, să scrieţi un eseu despre restul vieţii dumneavoastră, cât de detaliat sau de succint doriţi.
Important este să priviţi spre punctul în care sunteţi acum şi să vă proiectaţi viaţa viitoare aşa cum o doriţi. Cu alte
cuvinte să terminaţi povestea vieţii dumneavoastră în modul în care doriţi ca aceasta să se desfăşoare. Putem să
citim povestea săptămâna viitoare.
Autobiografia viitoare ne poate ajuta să descoperim scopurile ficţionale de viaţă ale clientului şi să
descoperim dacă acele scopuri sunt facilitatoare sau piedici pentru funcţionarea sa cotidiană. Discutarea
autobiografiei viitoare poate fi utilă pentru o mai bună conştientizare a responsabilităţii pentru dirijarea şi
modelarea propriei vieţi.
Autobiografia viitoare poate fi utilizată şi numai într-un scop pur terapeutic. În acest caz trebuie utilizată
după ce am obţinut informaţii despre stilul de viaţă şi trecutul clientului. De vreme ce există o înţelegere iniţială a
credinţelor fundamentale ale clientului despre lume, sine şi ceilalţi, putem antrena clientul să scrie o autobiografie
viitoare realistă şi adaptativă. Putem cere clientului să abordeze una dintre greşelile sale fundamentale în
contextul acestei sarcini:

Am discutat despre modul în care dumneavoastră gândiţi că trebuie să fiţi perfect tot timpul. Această credinţă vă
cauzează o anxietate fără sfârşit. Ca temă pentru această săptămână, trebuie să scrieţi o autobiografie viitoare,
adică să vă scrieţi povestea restului vieţii de aici încolo. Atunci când scrieţi, aveţi mereu în vedere că: scrieţi o
poveste în care nu sunteţi perfect, în care faceţi greşeli, dar în ansamblu, trăiţi în lume într-un mod acceptabil şi
sunteţi iubit. OK?

Biografia viitoare abordează tema stilului de viaţă şi a conceptelor finalismului ficţional.

Crearea de noi imagini

Clienţii au în mod natural imagini despre sine în trecut, în prezent, în viitor. Această procedură poate fi utilizată în
diferite moduri. În unele cazuri, terapeutul poate încerca să utilizeze o frază scurtă pentru a vizualiza şi captura
metaforic comportamentul, atitudinea sau valoarea clientului. Această tehnică este deosebit de utilă în activitatea
cu adolescenţii, poate şi pentru că acestora le place în mod deosebit să primească feedback, în special feedback
care este neobişnuit, constrângător, plin de semnificaţii.
Un băiat de 15 ani critica mereu averea mamei sale. Nu era de acord cum îşi cheltuia aceasta banii. El
prefera să se îmbrace în tricouri lăbărţate, pantaloni largi, şi ieşea cu prieteni ai căror părinţi îi dădeau puţini bani
de buzunar. Afirma că este stânjenit să îşi aducă prietenii în casa drăguţă a mamei sale. Pe de altă parte, băiatul
se plângea sistematic că mama sa nu îi dă suficienţi bani. Această inconsistenţă face loc posibilităţii ca băiatul să
fi încercat să-şi controleze mama şi o determine să-i dea tot ce şi-ar fi dorit. Pentru a crea o nouă imagine, i se
poate spune băiatului: „eu cred că tu eşti un băiat bogat distrus. Tu vrei să ai bani, dar nu vrei ca cineva să ştie
despre asta”. Această nouă imagine a băiatului bogat stricat îl ajută pe tânăr să recunoască mai direct aşteptările
sale financiare şi conflictele asociate cu stilul său de viaţă.

9
 Această tehnică poate fi utilizată şi pentru a încuraja clienţii să-şi dezvolte activ noi imagini de sine mai
adaptative. După analizarea amintirilor timpurii ale clientului şi a erorilor sale fundamentale, se poate lucra la
construirea unei noi imagini. Această nouă imagine este generată de sine şi este utilizată pentru a înlocui
imaginile vechi mai dezadaptative, negative, perturbatoare.

A acţiona ca şi când
Clienţii îşi doresc trăsături pe care nu le au. De exemplu, unii oameni îşi doresc o mai mare încredere în sine. Alţii
îşi doresc să fie mai calmi, mai organizaţi în ceea ce fac.
Tehnica ca şi când este utilizată când clienţii îşi exprimă dorinţa de a fi diferiţi. Atunci li se poate spune
„ce-ar fi dacă ai avea încredere în tine?” „cum ar fi?”. Apoi clientul îţi împărtăşeşte imaginea încrederii în sine, iar
acesta este un pas pozitiv către adaptare. Apoi îi putem spune: ce-ar fi dacă, pentru restul zilei de astăzi şi restul
săptămânii, aţi încerca să acţionaţi ca şi cum aţi fi plin de încredere în sine? Desigur, întotdeauna există
posibilitatea ca clientul să se sustragă de la această sugestie, să susţină că dacă ar acţiona astfel ar fi fals.
Misiunea noastră în acest caz este să încurajăm clientul să încerce oricum. Această tehnică este în principal
experimentală. Ea permite clientului să vadă cum se simte în noi moduri de a fi. Angajându-se în astfel de
experimente şi apoi vorbind despre ele în terapie, clienţii dobândesc noi perspective şi noi motivaţii de a se
comporta diferit, în moduri mai adaptative.

Tehnica apăsării butonului

Adler considera că în spatele oricărui sentiment stă o cogniţie (Mosak, 2000). În baza acestei asumpţii teoretice,
Mosak a descris această tehnică a apăsării butonului, destinată să ajute clienţii să aibă un mai mare control
asupra emoţiilor lor. Tehnica poate fi introdusă astfel:
Este un experiment compus din trei părţi. Închideţi ochii şi ţineţi-i închişi până se termină cele trei părţi. Prima: mi-
ar place să vă reamintiţi şi să retrăiţi o amintire foarte plăcută – un succes, un sunet foarte plăcut, un moment
când aţi fost iubit – şi vizualizaţi această amintire, ca şi când v-aţi uita la TV. Urmăriţi-o de la început la sfârşit şi
ataşaţi-i sentimentele pe care le-aţi avut când a avut loc evenimentul. Când sunteţi în acest proces apucaţi-vă un
deget pentru a arăta că parcurgeţi acest proces şi apoi trecem la partea următoare
Acum vreau să vă reamintiţi o amintire oribilă, să retrăiţi un incident oribil. Aţi avut un eşec, v-aţi lovit sau
vă este rău. Viaţa vă încearcă. Cineva a murit. Sunteţi umilit.
Vizualizaţi această amintire, ca şi când v-aţi uita la TV. Urmăriţi-o de la început la sfârşit şi ataşaţi-i sentimentele
pe care le-aţi avut când a avut loc evenimentul. Amintiţi-vă cât de teribil a fost. Când sunteţi în acest proces
apucaţi-vă un deget pentru a arăta că parcurgeţi acest proces şi apoi trecem la partea următoare
Acum aş dori să vă reamintiţi un alt eveniment plăcut. Dacă nu reuşiţi să vă reamintiţi alt eveniment
plăcut, întoarceţi-vă la prima amintire. Vizualizaţi această amintire, ca şi când v-aţi uita la TV. Urmăriţi-o de la
început la sfârşit şi ataşaţi-i sentimentele pe care le-aţi avut când a avut loc evenimentul. Amintiţi-vă ce minunat a
fost evenimentul. Când sunteţi în acest proces vă rog să deschideţi ochii.

Tehnica apăsării butonului este un instrument util prin care putem să le arătăm clienţilor puterea gândurilor şi
imaginilor asupra sentimentelor. După ce clientul trăieşte schimbarea stărilor afective prin această tehnică, putem
să îi spunem: nu e de mirare că oamenii deprimaţi se simt deprimaţi. Aceasta deoarece ei gândesc în mod
consistent gânduri deprimante. În final terapeutul spune clientului:

Dacă veniţi săptămâna viitoare şi mai sunteţi încă deprimat, vă voi cere să explicaţi de ce aţi ales să vă simţiţi în
continuare deprimat, când aveţi butonul de producere a fericirii la dispoziţia dumneavoastră. Vom afla ce preţuiţi
în a fi deprimat.

Această tehnică poate fi utilizată ca tehnică generală de educaţie emoţională în şcoli.

10
A scuipa în supa clientului
Clienţii evită adesea cerinţele şi responsabilităţile asociate cu sarcinile fundamentale ale vieţii. A scuipa în supa
clientului este o metaforă ca desemnează o strategie de a descuraja clientul de a utiliza strategii de evitare sau
nevrotice.

Iată un exemplu de utilizare a acestei tehnici. Un bărbat de 30 de ani, era neangajat, separat recent de soţia sa şi
reîntors să trăiască în casa părinţilor săi. Soţia sa i-a cerut să participe la o consiliere pentru cuplu, dar el a
refuzat, acceptând în schimb să participe la consiliere individuală. Când a fost întrebat de consilier despre
progresul său în căutarea unui loc de muncă, el a răspuns: deocamdată bat pasul pe loc. trebuie mai întâi să mă
decid iar apoi voi reîncepe. În acest moment consilierul a scuipat în supa clientului, spunând: acesta este vechiul
tău pattern de a evita lucrurile când crezi că nu vei fi acceptat necondiţionat. Este ceea ce alegi în loc să mergi cu
soţia la consiliere, este ceea ce îţi spui în loc să te întâlneşti cu un eventual angajator. Această tehnică trebuie
utilizată în contextul unei relaţii terapeutice prietenoase.

Catching oneself
(automonitorizare)
Conştiinţa de sine şi autocontrolul sunt fundamentale în teoria adleriană. Această tehnică este construită pentru a
ajuta clienţii să devină conştienţi de modelele şi scopurile lor comportamentale dezadaptative. Pentru a utiliza
tehnica, terapeutul trebuie să-l antreneze pe client să se surprindă pe sine, când persistă în comportamente vechi
şi inutile. De exemplu, un student jucător de baschet vine la terapie pentru ieşirile sale violente din timpul
antrenamentelor. Antrenorul i-a dat un ultimatum: să-şi stăpânească furia sau să părăsească echipa. Primul pas al
acestei terapii a implicat ajutarea acestui tânăr să identifice momentele când începe să gândească sau să
acţioneze în moduri care conduc de obicei la răbufniri de furie. Deoarece pentru acest client sursele primare ale
furiei sale au fost perfecţionimul şi blamul, i s-au dat următoarele instrucţiuni:
Pe parcursul acestei şedinţe şi al acestei săptămâni ne vom focaliza pe tendinţa ta de a crede că trebuie să fii
perfect şi apoi blamul celorlalţi când nu eşti perfect. Acesta este începutul drumului tău alunecos către furie.
Sarcina ta este să notezi când nu performezi corect şi când gândeşti critic despre tine. Doar observ-o, surprinde-
te şi gândeşte – ah iată, am iar tendinţa de a mă critica. De asemenea, observă când autocritica se transformă în
blamare a celorlalţi pentru performanţa proprie. Doar observă, deocamdată nu este nevoie să faci nimic în
această privinţă.
Această tehnică este un predecesor istoric al automonitorizării comportamentale şi cognitive.

Stabilirea sarcinilor şi sugestia indirectă

Adler a utilizat un stil de terapie interesant, angajant, dar nu întotdeauna direct. Printre cele mai indirecte strategii
regăsim instrucţiunile paradoxale. Uneori utiliza atât strategii de stabilire a sarcinilor, cât şi metode sugestive,
indirecte pentru interpretarea acestora.

Exemplu de procedură de stabilire a sarcinilor (Adler, 1964):

„După stabilirea unei relaţii simpatetice, fac sugestii de schimbare a conduitei în două etape. În prima etapă,
sugestia este: fă numai ceea ce este agreabil pentru tine; de obicei, pacientul răspunde: Nimic nu este agreabil,
terapeutul răspunde: atunci nu te strădui să faci ceea ce este dezagreabil. Pacientul care, de obicei, a fost sfătuit
să facă tot felul de lucruri pentru a-şi remedia condiţia, găseşte o noutate îmbucurătoare care poate ameliora
comportamentul. Mai târziu insinuez o a doua regulă de conduită spunând: „această regulă este mult mai dificilă şi
nu ştiu dacă o puteţi respecta”. După ce spun aceasta păstrez liniştea şi mă uit îngrijorat spre client. Astfel îi
trezesc curiozitatea şi mă asigur de atenţia lui. După aceea îi spun: „dacă ai putea urma această regulă, în
paisprezece zile ai putea fi vindecat. Aceasta înseamnă să te gândeşti din când în când să faci plăcere unei alte
persoane. Aceasta îţi va permite să dormi bine şi să-ţi alungi gândurile triste. Te vei simţi util şi valoros”.
Primesc diferite răspunsuri la sugestie, fiecare pacient crede că e prea dificil pentru a acţiona. Dacă
răspunsul este „cum pot să ofer plăcere altora când eu însumi nu am plăcere?”. Atunci reduc speranţele clientului

11
spunând: atunci ai nevoie de patru săptămâni” Dacă pacientul întreabă „Cine îmi oferă mie plăcere?” răspund cu
cea mai dură replică: poate mai bine ar trebui să te antrenezi puţin singur astfel: nu fă de fapt nimic care să placă
altcuiva, doar gândeşte-te la cum ai putea să o faci .”

Strategii paradoxale
Adler a fost printre primii care au scris despre strategiile paradoxale. Acestea implică prescrierea simptomului. De
exemplu, dacă clientul este excesiv de autocritic, îi poţi sugera să se comporte încă şi mai critic săptămâna
viitoare. Deşi există unele dovezi empirice care sprijină abordările paradoxale, totuşi, ele sunt considerate ca
tehnici de mare risc (Hill, 1987). În consecinţă, atunci când utilizăm paradoxul, trebuie să-l utilizăm cu moderaţie.
De exemplu, unei femei de 43 de ani, care se „îngrijorează constant” nu i se spune „să se îngrijoreze mai mult”, ci
să-şi aloce 20 de minute de două ori pe zi pentru a se îngrijora intens. Adesea, apare un fenomen interesant.
Prescripţia paradoxală are un rezultat pozitiv: clientul simte că poate controla îngrijorarea mai mult decât înainte.

Sfat, sugestie şi direcţie

Terapeutul adlerian oferă sfaturi sincere. Desigur, aceasta se întâmplă doar în contextul unei relaţii pozitive,
prieteneşti, de colaborare.
Corsini (1998) descrie o tehnică directivă directivă de oferire a sfaturilor, numită Pariul, aceasta este o
formă de a plasa responsabilitatea către client şi în acest sens conţine calităţi paradoxale (dar pare mult mai puţin
riscantă decât prescrierea unui simptom):
„Sugerez clientului să facă un anumit lucru pentru a atinge un anumit scop şi clientul spune că nu va
funcţiona. Eu voi persista şi voi spune că pun pariu că va funcţiona. Apoi precizez pariul – întotdeauna 2 dolari.
Dacă clientul acceptă pariul, condiţiile sunt următoarele: trebuie să facă exact ceea ce spun eu. Dacă acesta nu
funcţionează, el câştigă pariul, dacă funcţionează, atunci câştig pariul. De-a lungul anilor am pus aproximativ 50
de astfel de pariuri şi nu am pierdut nici unul. Partea interesantă este că pacientul decide dacă metoda
funcţionează sau nu.”

Oferirea de sfaturi, sugestii, orientare, este în general asociată cu faza de reorientare a consilierii. Aceasta
deoarece, în acest moment, clientului i s-au oferit deja interpretări, şi prin urmare este conştient şi motivat.
Motivaţia determinată prin conştientizare este motivaţia pentru excelenţă şi ameliorare personală.

Roluri ale consilierului

1. Modelarea rolului. În adoptarea unui model de rol par a fi importante atât teama de consecinţe, cât şi
anticiparea câştigurilor.
2. Observarea punctelor tari şi a abilităţilor. Observarea talentelor, deprinderilor, calităţilor personale are un
efect de încurajare.
3. Evidenţierea a ceea ce interesează pe oameni. Individul se simte încurajat când interesele sau calităţile
sale personale sunt recunoscute.
4. A da de înţeles oamenilor că sunt speciali. Dacă cineva vede o persoană ca fiind specială, în ciuda
celorlalţi care nu o văd aşa, acest fapt are efect de încurajare.
5. Încurajarea unor alegeri privind cariera. Indivizii sunt încurajaţi când ceilalţi le sprijină alegerile şi atributele
specifice unei cariere.
6. Sprijinirea pe tot parcursul terapiei. Feedbackul pozitiv consistent este încurajator.
7. Sprijinirea pe perioada crizelor. Este puternic încurajator să ai pe cineva alături în perioade dificile.

12