NOŢIUNI GENERALE

Turismul este un fenomen social-economic în continuă expansiune, generat de

nevoia umană de cunoaştere, recreare şi recuperare fizico-psihică în condiţiile unei
civilizaţii solicitante, dar cu posibilităţi materiale superioare pentru majoritatea
populaţiei.
Resursele turistice reprezintă totalitatea elementelor atractive ale unui
teritoriu, indiferent de originea lor şi de relaţiile dintre ele. Este una dintre categoriile
de bază ale turismului, stând la baza apariţiei şi dezvoltării fenomenului turistic, a
cărui "materie primă" se constituie. Ele determină mărimea, intensitatea şi
diversitatea fluxurilor turistice, respectiv valoarea nemijlocită a consumului turistic
şi, prin aceasta, a eficienţei economice. Se deosebesc două grupe majore de obiective
ce compun fondul turistic, şi anume, cele aparţinând cadrului natural - resursele
turistice naturale, şi cele de provenienţă antropică - resursele turistice antropice.
Resursele turistice naturale reprezintă componente ale mediului care prin
natura, calitatea şi specificul lor sînt recunoscute de turism şi valorificate prin acesta:
elementele geomorfologice, climatologice, hidrologice, floristice şi faunistice, peisaje,
substanţe minerale balneare şi alţi factori.
Condiţiile naturale reprezintă un element multifuncţional în peisaj: elementele
naturii reprezintă obiectele importante ale potenţialului turistic, natura oferă tuturor
activităţilor turistice mediul pentru desfăşurare, de asemenea, condiţiile naturale
determină apariţia la turişti a motivaţiilor de deplasare.
Natura are o implicare variată în turism, de la o participare simbolică, greu
sesizabilă, la una complexă, polivalentă, devenind, prin intermediul componentelor
proprii, un obiectiv propriu zis.
Exploatarea economică, a cadrului natural, prin intermediul turismului, are
diverse forme. Însă, indiferent de formele de exploatare, toate ele au ca scop
principal - satisfacerea cerinţelor turiştilor. Având în vedere, că preferinţele masei de
vizitatori sunt extrem de variate, rezultă că gama de exprimare a participării
cadrului natural va fi asemănătoare. Astfel, o mare parte dintre turişti proveniţi din
mediul urban, stresant, preferă o natură nemodificată şi exotică. Dar, pentru a
ajunge şi pătrunde în aceste locuri, pentru a-i admira valenţele în deplină securitate
şi confort este nevoie, în primul rând, de căi de acces moderne. Construirea acestora,
înseamnă o primă modificare de proporţii a cadrului natural.
Pe de altă parte, există numeroase componente ale cadrului natural, care în
stare brută sunt inaccesibile turiştilor de rând, unde punerea în valoare a resursei
atractive înseamnă intervenţii de amploare în chiar structura obiectivului
(amenajarea peşterilor, cheilor). Strategia unor astfel de acţiuni, rămâne cea a
neafectării (sau a modificării minime) a trăsăturilor iniţiale ale peisajului, cu
asigurarea unui echilibru dinamic, menit a proteja şi conserva obiectivul.
Principalele grupe de obiective aparţinând cadrului natural sunt: relieful,
structurile geologice inedite, climatul, hidrografia, vegetaţia şi fauna.

1
Macro- Forme
structur
i

Relief Structuri Climat Hidrografie Vegetaţie

geologice Faună
inedite

RESURSELE TURISTICE
NATURALE

RESURSELE TURISTICE

RESURSELE TURISTICE
ANTROPICE

Activităţi şi
Edificii şi instituţii
evenimente cu
cu funcţie turistică
atribute atractive

2
 RESURSELE TURISTICE NATURALE
Resursele turistice geomorfologice

Relieful reprezintă cea mai bogată şi mai variată resursă atractivă a globului terestru.
Importanţa reliefului pentru turism derivă, pe de o parte, din faptul, că el constituie cadrul general,
în care acesta se desfăşoară. Relieful reprezintă pe de altă parte, unul dintre cei mai importanţi
factori naturali de atracţie, care generează mai multe tipuri de motivaţii turistice, adică tipuri de
turism.

Atracţia pe care o exercită relieful asupra turistului potenţial, se află în strânsă legătură cu
formele acestuia. Dintre aceste forme menţionăm: abrupturile, crestele, pasurile şi trecătorile,
cheile, defileele şi canioanele, conurile şi craterele vulcanice, văile, ţărmurile, câmpurile cu dune
sau doline, ponoarele, ravinările, peşterile, meandrele, etc. Dintre peisajele rezultate din
asocierea unor astfel de forme subliniem atractivitatea reliefului montan, de podiş, de
câmpie; carstic, vulcanic, glaciar, eolian.

* Atractivitatea motivată de contrast; inedit; noutate; curiozitate...

Abrupturile montane devin obiective turistice de mare rezonanţă în psihologia
turiştilor prin etalarea pe verticală a versanţilor, măreţia şi grandoarea lor. Ele întrerup brusc o
continuare firească a peisajului, terminându-se într-un obstacol în calea privirilor. Se poate
insista mult asupra rolului înălţimii abrupturilor în clasificarea atractivităţii lor. Trasarea unei
limite inferioare sau superioare între care, acesta devine obiect al interesului călătorilor este
greu de făcut. Ea are valori diferite în accepţiunea fiecărui turist, iar raporturile acestei
variabilităţi sunt de natură psihologică. În general, puterea de atracţie creşte proporţional cu
înălţimea, luată ca diferenţă de nivel între bază şi fruntea versantului (energia reliefului sau
altitudinea relativă) şi nu altitudine absolută. Astfel, abrupturile cu înălţimi de câteva mii de
metri ale Himalaiei, Anzilor, Cordilierilor sau Alpilor sunt repere superioare, în vreme ce
cornişa falezelor litorale ale malurilor înalte exprimă, dimensional, postura lor inferioară.
Deosebit de frecvente sunt abrupturile în zonele carstice, unde au rezultat fie prin
aportul structurii, fie prin denudare diferenţială.
Cu nimic mai prejos sunt pereţii verticali ai unor masive izolate cu statut de inselberg
(relief rezidual format din roci dure, cu pante abrupte, având forma unui munte sau a unui
monticul izolat – munte insular), ce răsar în perimetrul suprafeţelor intens aplatizate de joasă
altitudine ale lumii (regiunile carstului tropical din China de Sud, Noua Guinee, Cuba,
Jamaica; humurile /relief rezidual calcaros, ce se ridică deasupra unor suprafeţe carstice, mai
ales deasupra fundului poliilor/ din poliile /depresiune închisă, cu fundul neted, într-o regiune
calcaroasă, având dimensiuni relativ mari/ carstului dinaric; masivele cristaline Tassili şi Tibesti
3
din nordul Africii, etc.). În aceeaşi categorie putem include abrupturile laterale ale podişurilor
de tip "mesas" (platou bazaltic pus în evidenţă prin eroziune diferenţială şi inversiune de
relief) din America de Nord sau ale sierrelor (lanţ muntos sau culme muntoasă) din podişul
Braziliei (Espinhaco, Bandeira, Borborema) sau Guianei (Roraima), unde brusca desfăşurare pe
verticală a flancurilor înviorează peisajul monoton.
Pe lângă covârşitoarea masă a turiştilor de rând, abrupturile atrag o categorie aparte de
iubitori ai naturii şi anume, alpiniştii. În funcţie de gradul lor de dificultate traseele alpine alese
pentru practicarea celui mai temut dintre sporturi, sunt ierarhizate de la I la IV, fiecare grad având
două variante, A şi B. Cunoscute pentru dificultăţile lor sunt abrupturile munţilor Himalaya
(Everest – 8848 m, Kanchenjunga – 8585 m, Dhaulagari – 8178 m, Annapurna – 8078 m ş.a.),
Karakorum (Nanga Parbat – 8126 m, K2 – 8611 m, Batura Muztang I – 7785 m, neucucerit încă)
sau Alpi (Materhorn, Eiger), pe care sau efectuat ascensiuni foarte complicate.
Integrarea abrupturilor în circuitele turistice se realizează diferenţiat, în funcţie de poziţia
lor în cadrul arealului sau regiunii turistice, a potenţialului atractiv, infrastructura existentă,
perspectivele afirmării regionale, etc. În majoritatea cazurilor, pentru turism ele joacă rolul unor
obiective de fundal, ce menţin trează atenţia călătorului, îl reconfortează. Exceptând, desigur, acele
forme, care prin spectaculozitate deosebită (Eiger, Materhorn) au devenit puncte de atracţie de sine
stătătoare.
În afara alpiniştilor încercaţi, zestrea atractivă a abrupturilor este apreciată prin contemplare
de la distanţă şi mai puţin prin percepţie directă, prin parcurgerea lor. Din această cauză acţiunile
de amenajare propriu-zisă, extrem de costisitoare, sunt singulare şi concentrate în vecinătatea unor
astfel de obiective.
Crestele şi piscurile muntoase reprezintă, din punct de vedere fizionomic (după înfăţişare,
formă), linii şi puncte de intersecţie a unor versanţi, adesea extrem de înclinaţi, ce populează vaste
regiuni montane şi le atribuie un aspect de bazar morfologic, plin de pitoresc şi spectaculozitate. Cu
cât piscurile sunt mai înalte şi mai izolate, mai singulare în peisaj, cu atât individualizarea lor creşte
şi se impun atenţiei vizitatorilor (ex. Kilimanjaro). Ascensiunea pe un astfel de pisc oferă
posibilitatea unor priviri panoramice asupra regiunilor înconjurătoare, insuflând omului sentimente
înălţătoare, de reală satisfacţie sufletească. Şi în acest caz, dar mai pregnant decât în situaţia
abrupturilor, ceea ce contează nu este altitudinea absolută, ci diferenţa de nivel între fondul
peisajului limitrof şi masivul izolat (energia reliefului). Cunoscute sunt atributele atractive ale
martorilor de eroziune, dispersaţi în zona podişurilor vechi ale Europei sau Americii de Nord
(piscuri alese adesea de locuitorii aşezărilor apropiate pentru edificarea unor castele sau mănăstiri -
Salzburg, Lourdes, San Marino, Monte Casino), unde altitudinea absolută este modestă dar, prin
energia de relief rolul punctelor de belvedere creşte.

4
 Cu atât mai mult creşte sfera de interes pentru vârfurile şi piscurile de mare înălţime din
toate grupele montane ale globului, devenite ţinta unor abordări frecvente.
Crestele ascuţite pot avea, la rândul lor dimensiuni impresionabile, atât ca lungime, cât şi ca
altitudine. Relieful muntos al Himalaiei, Anzilor şi Cordilierilor se detaşează tocmai prin afirmarea
unor astfel de aliniamente de sute de kilometri lungime şi înălţimi cuprinse între 4000-7000 m. Ele
pot apărea în peisaj ca forme unitare bine individualizate sau se pot grupa generând complexe de
custuri pietrificate (creastă montană îngustă şi zimţată), cum sunt cele din Pirinei, Alpi, Caucaz sau
Himalaia.
Incrustaţiile morfologice, de o mare diversitate, au la origine un complex de factori
modelatori. Unele creste nu sunt decât rămăşiţele unor vechi structuri vulcanice sau cristaline,
cizelate de agenţii exogeni. Culmile calcaroase sau creasta ascuţită deseori reprezintă fragmentele
ale unor structuri calcaroase fragmentată şi dislocată de puternici intruziuni. Un rol major în
afirmarea înfăţişării actuale a crestelor muntoase de mai mare altitudine a revenit fenomenelor
glaciare, care au dus la formarea unor forme de relief specifice: circuri (depresiune semisferică),
morene (depuneri, aluviuni glaciare), văile sub formă de U, etc.
Crestele şi piscurile devin obiective turistice de sine stătătoare în contextul unui relief
limitrof uniform, puţin fragmentat, cu linii domole. Dimpotrivă, numeroase creste de mari
dimensiuni, situate în interiorul lanţurilor muntoase, stau în „umbra" unor obiective de mai mare
interes sau alcătuiesc, prin însumare, un peisaj cu funcţie turistică.
Amenajarea turistică este în strânsă concordanţă cu locul şi rolul crestelor şi piscurilor, în
conturarea patrimoniului de atractivitate ai regiunii date. Situaţia cea mai favorabilă sub acest aspect
o întâlnim în cazul crestelor şi piscurilor bine înscrise în relief prin unicitatea lor. Ele vor atrage un
anumit flux de vizitatori şi vor impune edificarea unei infrastructuri specifice (ambele fenomene
fiind facilitate de valorificarea mai intensă a regiunilor joase şi mai puţin fragmentate). Pentru
crestele şi piscurile din marile sisteme orografice, punerea în valoare ridică probleme mai greu
suportabile, pornind de la drumurile de acces, edificarea bazei tehnico-materiale şi terminând cu
amenajarea propriu-zisă a obiectivelor.
Tipul de turism stimulat de prezenţa crestelor şi piscurilor montane este drumeţia de scurtă
şi lungă durată, în funcţie de potenţialul lor poziţional, în raport cu marile axe de circulaţie şi
arealele de concentrare a cererii turistice.
Pasurile şi trecătorile joacă un rol decisiv în concentrarea fluxurilor de turişti, pe anumite
direcţii preferenţiale. Această concentrare este determinată, în majoritatea cazurilor de facilităţile
acordate accesului dintr-o regiune în alta, prin reducerea facilităţilor de ordin morfologic sau
altitudinal, deoarece ele se interpun crestelor sau masivelor greu accesibile (pasurile) sau se
desfăşoară de-a lungul văilor hidrografice (trecătorilor). Astfel, atribuţia acestor resurse este mai

5
puţin de ordin atractiv; deşi astfel de însuşiri sunt deseori prezente; cât mai ales de natură
funcţională.
Facilitarea accesului a determinat amplasarea cu preponderenţă a căilor de transport rutiere
sau feroviare. În construirea acestora, sectoarele cu dificultăţi morfologice au fost depăşite prin
construirea unor tuneluri (Simplon, Mont Blanc, Frejus în Alpi).
Renumite sunt în contextul turismului european pasurile munţilor Alpi (St. Bernard -2478
m altitudine; St. Gotthard, Simplon, Frejus şi Brenner), Pirinei (Pas de la Casa – 2406 m), Carpaţi
(Predeal – 1033 m). Datorită poziţiei lor privilegiate, între două regiuni geografice, deseori în
puncte cu panorame asupra împrejurimilor, în arealul multor păsuri s-au edificat baze turistice
intens solicitate (hoteluri, moteluri, campinguri etc.). Cel mai înalt pas este Muztang Davan (la
altitudinea 5781m), situat între vârfurile Batura Muztang şi K2 din Munţii Karakorum. Ea asigură
legătura, peste cel mai înalt sistem muntos de pe glob (Himalaya-Karakorum), între Câmpia Indo-
Gangetică şi întinsa depresiune a Kaşgariei (Kashgaria).
Trecătorile se suprapun sectoarelor de îngustare hidrografică, respectiv cheilor şi defileelor.
Cheile, defileele si canioanele alcătuiesc, împreună, una dintre cele mai importante grupe
de obiective turistice naturale. Formarea lor se datorează realizării prin epigeneză (instalarea şi
încătuşarea unui curs de apă şi a văii sale în roci dure, după traseul avut anterior în rocile moi
situate deasupra), antecedenţă (menţinerea traseului unui râu şi adâncirea văii sale pe un curs
preexistent mişcărilor tectonice care au afectat regiunea respectivă pe direcţie transversală),
captare subterană ( - în carst, când un râu subteran captează un râu de suprafaţă sau captarea se
produce asupra unui râu dintr-o peşteră superioară) sau subsidenţă periferică (scufundarea lentă şi
progresivă a fundului unui bazin sau depresiuni, paralel cu sedimentarea acestora) a unor
străpungeri morfo-hidrografice de amploare. Fiecare dintre aceste forme cumulează un evantai larg
de trăsături recreative, abrupturile laterale găzduind adesea abrupturi şi peşteri; din aceeaşi pereţi
se revarsă în râul colector izbucuri sau se rostogolesc cascade. Să amintim de ineditul vegetaţiei şi
specificitatea faunei multor sectoare, devenite adevărate nişe ecologice indispensabile conservării
unor relicte faunistice sau floristice.
Cheile reprezintă prima treaptă, cea mai sălbatică, a văilor de acest tip, adică faza de
sculptare propriu-zisă a îngustărilor morfo-hidrografice când firul apei (şi albia minoră) se suprapun
unui talveg (linia care uneşte punctele cele mai joase din lungul unei albii) permanent inundat (ex.
Cheile Bicazului). Cheile reprezintă un sector de vale îngustă şi adâncă cu versanţi prăpăstioşi, tăiat
ăn roci dure. Există cazuri, când profilul transversal este atât de îngust, încât accesul omului este
deosebit de dificil. Cheile aflate într-o etapă de evoluţie mai avansată au pereţii mai îndepărtaţi,
dar verticalitatea acestora se păstrează prin retragerea paralelă cu ei însăşi a celor doi versanţi.
Înălţimea abrupturilor laterale este dependentă de ritmul şi intensitatea adâncirii văii, de potenţialul

6
ei denudativ şi captările carstice realizate în perimetrul unor chei, ce a dus la apariţia
spectaculoaselor arcade şi poduri naturale.
Defileele rezultă prin amplificarea în timp sau intensitate a acţiunii de adâncire şi lărgire a
văilor de suprafaţă. Ele nu sunt altceva decât nişte chei mai evoluate (deşi se întâlnesc defilee care
în formarea lor n-au trecut prin stadiul de cheie), unde pereţii îşi păstrează dispunerea în plan
vertical, dar ei se îndepărtează în plan orizontal, făcând loc unei albii majore şi, izolat, terasei de
luncă (exemplu este defileul Dunării – Porţile de Fier).
Canioanele reprezintă expresia supremă a unei evoluţii morfologice de amploare, ca durată
şi intensitate. Acolo unde structura litologică prezintă alternanţe de straturi cu o duritate diferită
au rezultat fenomene aparte, de o mare atractivitate. Etalonul superior în acest sens ni-l oferă
fluviul Colorado care şi-a sculptat, într-un complex de formaţiuni geologice mezozoice şi
paleozoice tabulare, o vale în trepte, din ce în ce mai apropiate, pe măsură ce coborâm spre talveg,
cu o lungime de circa 450 km şi adâncimi până la 2,5 km. Versanţii canionului se aseamănă unui
bazar de forme de detaliu, cu culoarea generală de roşu deschis (dar, în dependenţă de strat, ea
diferă de la galben pal, verde şi roz, în stratele de deasupra, la brun, violet în adâncime). Sectorul
cel mai spectaculos al canionului se află în zona decretată în anul 1919 parc naţional (Grand
Canyon National Park). În acest sector, cu o lungime de 90 km, fluviul meandrează puternic,
măsurând aproape dublu (170 km). În aceiaşi regiune a podişurilor interioare nord-americane se
dezvoltă alte sectoare de canioane, intrate în atenţia iubitorilor de natură (Bryce Canion, canionul
râurilor Yosemite şi Yellowstone, etc.). Cel mai adânc canion (2448m) se socoate Hells Canyon
(Canionul Infernului), parte a Marelui Canion al Râului Snake din Nord-vestul S.U.A., la graniţă dintre
statele Idaho şi Oregon. Canionul are o lăţime minimă de numai 30m. Cea mai mare adâncime a
canionului este atinsă în dreptul Muntelui Diavolului (Devil Mountain).
Deşi tot au o adâncime foarte mari (după unele surse de până la 6000 m), canioanele
fluviilor Brahmaputra, Salween şi Mekong sunt mai puţin cunoscute şi vizitate, întreaga mişcare
turistică din Asia de Sud şi Sud-vest având intensităţi reduse.
Cheile, defileele şi canioanele îşi întregesc potenţialul atractiv cu însuşiri aparţinând altor
elemente ale cadrului natural, cum ar fi structurile geologice inedite (Grand Canyon), vegetaţie sau
faună endemică sau relictă. Rezultă astfel o asociere fertilă de trăsături cu funcţie atractivă, un
peisaj al văilor de acest tip, încântător şi inconfundabil.
O particularitate activă au la integrarea fondului turistic şi alte tipuri de văi cum ar fi, în
special, văile oarbe şi sohodolurile din regiunile carstice. Văile oarbe sunt nişte văi carstice
formate parţial prin dizolvare, închise şi în partea din aval, uneori curgând din două sensuri opuse.
Farmecul lor constă în dispariţia bruscă a cursului de apă în adâncurile masivelor de calcar, spre
aval de punctul de captare valea rămânând (în funcţie de vechimea captării) într-o involuţie

7
evidentă. Fenomenul în sine atrage mulţi turişti prin atmosfera de misteritate creată de această
penetrare a râului sau prin abruptul treptei în locul de infiltraţie a apelor.
Sohodolurile reprezintă o albie sau vale seacă, din regiunile carstice, rezultată prin
pierderea apei (prin fisuri, crăpături etc.). După înfăţişarea, ele amintesc de vechi reţele
hidrografice subaerine, dispărute undeva spre capătul superior al văii, prin dezorganizarea
carstică. Peisajul lor este odihnitor. Regiunile carstice din Munţii Apuseni (România), din Podişul
Karst (Slovenia) sunt bogate în astfel de tronsoane ale evoluţiei naturale.
Ponoarele sunt forme specifice reliefului carstic, cu o funcţie polivalentă, morfo-
hidrografică. Tocmai această funcţie le atribuie şi însuşiri turistice. Reprezintă o fisuri (puţuri)
carstice. Ele fragmentează terenul, formează adevărate „prăpăstii" spre care se îndreaptă pâraie şi
râuri. Fizionomia lor este nuanţată, putând să apară ca doline-ponor (depresiuni închise de 10-200
m lăţime şi 5-50 m adâncime), ca faleză abruptă la baza căreia, pătrund apele sau ca impresionante
premise, dincolo de care se desfăşoară peşteri grandioase. În prejma peşterilor sentimentele
privitorului sunt contradictorii: misteritatea cornişelor stâncoase îndeamnă la priveghere sporită, în
vreme ce dispariţia apelor în adâncul peşterii stârneşte curiozitate.
Ravinările exemplifică cum un fenomen natural catalogat ca un dezechilibru al peisajului cu
efecte negative asupra integrităţii acestuia poate deveni un reper de marcă pentru cererea turistică.
Ravinările sunt efecte ale proceselor erozionale intense, areale şi de profunzime, concretizate în
spălarea rapidă a depozitelor friabile, indiferent de vârsta şi grosimea lor. Concepţia acestei evoluţii
este apariţia unui relief extrem de fragmentat, cu abrupturi, turnuri, creste şi văi în miniatură. Un
farmec aparte îl au formele reziduale constituite din roci dure ce se evidenţiază deasupra
substratului geologic predominant. La nivel mondial se impun atenţiei marile ravinări din Podişul
Preriilor, respectiv din bazinul râului Missouri, desfăşurate pe mari suprafeţe. Aici argilele
oligocene, cu intercalaţii subţiri de marne, nisipuri, gresii şi conglomerate sunt intens erodate,
rezultând vestitele Bad-land-uri (pământuri rele). O altă regiune cu astfel de forme se află în Munţii
Stâncoşi, unde este localizat Parcul Naţional Badland, precum şi în Zion National Park sau în zonele
marilor canioane. Nu lipsesc şi din alte regiuni ale globului, unde se realizează cele două condiţii
genetice principale: existenţa rocilor friabile şi precipitaţii abundente în intervale scurte de timp.
Ravinările confirmă, însă-şi prin denumirea adoptată, una dintre valenţele principale ale
fenomenului turistic: aceea de a valorifica eficient suprafeţe improprii altui mod de folosinţă
(agricolă, forestieră, etc.). Prin aceasta el devine o ramură economică complementară de mare
importanţă în organizarea şi utilizarea spaţiului geografic.
Craterele şi conurile vulcanice sunt localizate numai în anumite regiuni geografice
afectate, în trecut sau în prezent, de activităţi de acest gen. Spectaculozitatea craterelor şi conurilor
vulcanice constă în fizionomia lor specifică, ne întâlnită în alte tipuri de edificii muntoase, din

8
detaşarea lor faţă de relieful limitrof şi din fenomenele actuale ce au loc în interiorul vulcanului.
Însăşi istoria activităţii unor vulcani constituie o sursă de mare interes, ştiute fiind efectele
asupra unor aşezări umane. Erupţiei catastrofale a Vezuviului din anul 79 e.n. îi datorează omenirea
conservarea în întregime a unui oraş antic - Pompei, devenind actualmente un mare muzeu în aer
liber. Spectaculoasele erupţii ale Etnei atrag numeroşi turişti, iar vulcanul Fudji din Japonia a
devenit muntele sfânt al japonezilor. Pentru Africa, vulcanii Kilimanjaro şi Kenia sunt repere de
prim ordin sub raport peisagistic şi turistic, ca dealtfel conurile măreţe ale edificiilor ce compun
Sierra Vulcanică Transversală din Mexic (Popocatepetl, Citlatepetl, Colima, Paricutin) sau ce se
ridică din adâncurile Oceanului Pacific în insulele Havai (Mauna Loa, Mauna Kea, Kilaulea).
Acelaşi rol îl au vulcanii din Cordilierii nord-americani, Indonezia, unde erupţia vulcanului
Krakatau a intrat în istorie, sau Kamceatka. Farmecul edificiilor vulcanice rezultă şi din dinamismul
evoluţiei vulcanilor activi, deşi contemplarea acesteia înseamnă adeseori o nesiguranţă în plus. Din
aceasta cauză amenajarea turistică în zonele cu astfel de forme are caracteristici aparte, ţinându-se
seama de posibilele consecinţe ale erupţiilor. Bazele turistice trebuie amplasate dincolo de limita
siguranţei maxime, activităţile vulcanice fiind imprevizibilă ca desfăşurare sau amploare.
Cu totul alta este situaţia în ceea ce priveşte vulcanii stinşi, unde singurătăţii conurilor,
fizionomiei interesante a craterelor se adaugă numeroase fenomene post-vulcanice exploatate
turistic (emanaţiile gazoase, mofete, ape termale şi minerale etc.). Staţiuni de acest tip se întâlnesc
în numeroase regiuni: Carpaţi (Karlovy Vari – Cehia, Călimani, Borsec, Slănic Moldova –
Romănia), Caucazul de Nord – Kislovodsk, Mineralinâe Vody, Esentuki etc.

Pèşterile. Locul peşterilor în zestrea turistică a multor regiuni şi ţări nu este încă apreciat la
adevărata valoare, deşi peşterile intrate deja într-o exploatare organizată nu-şi dezmint
atractivitatea şi eficienţa.
Puternica atracţie exercitată de peşteri asupra vizitatorilor se datorează resurselor lor
recreative multiple ca număr, bogate ca răspândire şi concentrate adesea pe suprafeţe deosebit de
restrânse. Dintre acestea enumerăm: fascinaţia produsă de ineditul formei în sine; morfologia
variată; vestigiile paleontologice şi arheologice; gheţarii fosili etc.
Statutul de excepţie al peşterii între celelalte forme de relief datorează mult structurii sale
complexe. Oricare altă formă de relief (conurile vulcanice, abrupturile munţilor, cheile etc.), în
ciuda dimensiunilor fără precedent, a înfăţişării grandioase nu posedă o alcătuire atât de nuanţată.
Ineditul formei provine din desfăşurarea sa tridimensională, lungimea, lăţimea şi înălţimea
primind în subteran o consistenţă concretă. De asemenea, majoritatea elementelor de detaliu ce
alcătuiesc sistemul morfodinamic subteran nu-şi au corespodent în peisajul de la exterior.
Speleotemele, în marea lor diversitate fizionomică şi structurală, sunt un atribut exclusiv al

9
endocarstului; numeroase minerale, cu forme şi culori dintre cele mai atrăgătoare, se formează
numai în condiţiile particulare oferite de galeriile din calcare: asocierea pe suprafeţe restrânse a
formelor de cele mai diferite origini, este şi ea proprie cavităţilor endocarstice. Căutarea acestui
inedit estetic, posesor a celor mai surprinzătoare însuşiri, constituie unul dintre motivele
esenţiale ale penetrării omului modern în adâncurile masivelor carstificate.
Pe lângă ineditul peisajului său morfologic, peştera îşi atrage vizitatorii şi prin câteva
elemente aparţinând „atmosferei" subterane. Prin aceasta se înţelege nu atât climatul sau
microclimatul subteran, ci ansamblul de factori care concură la instaurarea în interiorul
acestora a unui mediu odihnitor, atât de necesar actului recreativ.
Unul dintre aceşti factori este întunericul absolut ce domneşte în adâncurile peşterilor.
Al doilea element caracteristic pentru atmosfera subterană este acustica deosebită. Ea
poate fi pusă în evidentă prin contrast, adică prin raportare la liniştea desăvârşită întâlnită în
numeroase sectoare de galerii fosile. Referitor la acustica peşterilor se impune menţionării
rezonanţa lor deosebită, particularitate valorificată sub aspect turistic prin amenajarea unor săli
de concerte în subteran, cum ar fi cele din Peştera de la Româneşti din Munţii Poiana Rusca,
Jeita (Liban), Aggtelek (Ungaria), etc.
Atributele morfologice de excepţie sunt date, în primul rând, de amploarea încăperilor
multor peşteri. Este de ajuns ca un gol subteran să aibă dimensiuni apreciabile pentru ca
fascinaţia indusă vizitatorilor să fie deosebită.
Săli cu dimensiuni remarcabile sunt în numeroase peşteri: Sarawak din peştera Nasib
Bagus (Peştera Norocului) din Nord-vestul insulei Kalimantan este cea mai mare (700m lungime,
190m lăţimea medie şi 100m înălţimea medie) şi voluminoasă (12 mln km 2), Big Rum din
Peştera Karlsbad (S.U.A.) are următorii parametri - lungimea 540m, lăţimea 330m şi înălţimea
77m; Holoch Eisrienselwelt - Munţii Alpi; Av. Pierre, St. Martin - Munţii Pirinei; Mamouth
Cave ş.a.
Alte elemente spectaculare sunt galeriile largi şi înalte, specifice peşterilor străbătute de
râuri cu potenţial de denudare apreciabil (Coridorul Principal din Peştera Karlsbad are 250m în
lungime).
O impresie favorabilă lasă şi dimensiunile largi ale intrărilor în peşteri. Mai ales acolo
unde ele nu sunt urmate de desfăşurări asemănătoare ale sălilor şi galeriilor.
În acelaşi context se impune varietatea morfologiei majore şi de detaliu a peşterilor. Se
pot delimita două grupe majore de obiective, şi anume: forme aparţinând acţiunii de sculptare a
cavităţilor subterane şi forme rezultate în urma acţiunii de depunere şi acumulare.
Formele generate în etapa de sculptare a golurilor endocarstice alcătuiesc aşa numita
morfologie austeră, compusă din meandre, hieroglifele de coroziune, marmitele (cavitate

10
circulară scobită pe fundul albiei unei ape curgătoare), hornurile (sondă de origine carstică, ce face
legătura între o peşteră şi suprafaţa), conurile de dărâmături sau blocurile suspendate.
Marea atracţie a lumii subpământene este motivată de prezenţa formelor de depunere,
speleotemele. Principalele tipuri de speleoteme sunt: stalactitele, stalagmitele, coloanele,
baldachinele, draperiile, curgerile stalagmitice, coralitele, cristalictele, anthoditele etc.
Stalactitele îmbracă forma unor ţurţuri pietrificaţi, dezvoltaţi de sus în jos, dinspre tavanul
galeriilor şi sălilor înspre planşeul acestora. În general configuraţia lor este cilindrică sau conică, iar
lungimea variază între câţiva centimetri la l-2m. În cazuri excepţionale pot atinge 5-7m (Peştera
Karlsbad) sau chiar 59,4m, cum este cazul unei stalactite din peştera Cueva de Nerja din sudul
Spaniei.
Unele formaţiuni stalactitice au configuraţii curioase, cum ar fi stalactitele-macaroane numite
şi stiolite, cu diametre de câţiva milimetri şi lungimi de până la 2m. Anemolitele se dezvoltă pieziş,
iar stalactitele bulboase apar ca forme masive, cu fizionomii aparte.
Stalagmitele devin, prin dependenţa lor faţă de punctele de picurare, o replică, dezvoltată de
această dată de jos în sus, a stalactitelor. Dimensiunile lor variază de asemenea în limite foarte largi,
ajungând la 7m înălţime sau chiar 32m (peştera Krasnohorska din estul Slovaciei).
Coloanele reprezintă, în plan morfologic, o conexiune între o stalactită şi o stalagmită, iar în
cel atractiv o punte de legătură între planşeul şi tavanul galeriilor endocarstice. Se întâlnesc în
majoritatea peşterilor lumii, afectate de procesele de depunere.
Baldachinele sunt formaţiuni de tavan şi perete rezultate prin depunerea areală a calcitului
pe proeminenţele stâncoase. Ulterior, prin creşterea continuă a formei, ea devine suspendată, iar
marginile inferioare intens crestate.
Draperiile sunt cruste calcitice ondulate, ataşate structural pereţilor înclinaţi. Ele se
dezvoltă perpendicular pe linia peretelui, izolat sau grupate, şi au grosimi variate. Când apele de
prelingere conţin minerale argiloase (oxizi de fier sau mangan), acestea se depun o dată cu ionii de
calciu, rezultând suprafeţe ondulate, policrome, de mare frumuseţe.
Curgerile stalagmitice împodobesc pereţii moderat înclinaţi şi planşeele galeriilor. Ele nu
sunt altceva decât crustele provenite din depunerile calcitului de către apele de percolaţie ce acoperă,
în perioadele ploioase, îndeosebi, suprafeţe însemnate din galeriile fosile. În funcţie de compoziţia
carbonaţilor şi a impurităţilor, întâlnim scurgeri de calcit, cu un colorit cuprins între alb, cafeniu şi
roşietic. Dealtfel scurgerile stalagmitice mai sunt considerate cascade înţepenite. Aria lor de
răspândire este foarte largă, neexistînd practic sectoare concreţionate unde să nu-şi facă apariţia.
Când depozitele calcitice ocupă albia fosilă a galeriilor, suprapunându-se unui substrat friabil,
nisipos sau bolovănos, la reactivarea hidrologică a acestei albii, suportul friabil poate fi înlăturat,
punându-se în evidenţă planşele suspendate.

11
 Gururile sunt bazinele ce populează planşeele sălilor şi culoarelor subterane, fiind
constituite din baraje rectilinii, sinuoase, triunghiulare, dreptunghiulare sau în trepte. După
fizionomia barajelor şi condiţiile genetice se deosebesc variate tipuri: etajate, pâlnie, cupă, pană.
Coralitele apar în morfologia de detaliu a golurilor carstice sub forma unor structuri ce
amintesc de corali. Numărul limitat al peşterilor posesoare de astfel de forme le face cu atât mai
valoroase sub aspect atractiv,
Helictitele fascinează prin dispunerea spaţială, cu orientarea agregatelor cristaline spre
toate direcţiile posibile.
Cristalictitele au faima celor mai fragile formaţiuni subterane. Sunt alcătuite din
monocristale de calcit şi aragonit, cu orientări diverse, din care cauză adesea au aspect dendritic.
Anthoditele (flori de piatră) au o răspândire limitată. Ele sunt alcătuite din gipsul depus în
mediul subteran sub forma unor rozete cu petalele revărsate spre în afară.
Un alt atribut al peşterilor se află înmagazinat în depozitele de gheaţă fosilă, cantonate în
anumite peşteri. Gheţarii se întâlnesc mai des în peşterile zonelor subpolare şi celor de la altitudini
mari, şi mai rar în zonele cu un climat mai cald. Castleguard Cave (din sud-vesul Canadei) este peştera
cu cel mai mare volum de gheaţă (150 mii m3).
În unele peşteri s-au păstrat diferite fosile sau imagini vechi, servind în prezent ca adevărate
muzee paleontologice şi arheologice. Cea mai renumită în acest sens este peştera Altamira din Spania
(între Munţii Cantabrici şi câmpia litorală a Golfului Biscaia). Aici sunt înmagazinate cele mai
renumite şi reuşite picturi rupestre paleolitice, din care cauză mai este supranumită „Capela Sixtină a
Artei Cuaternare”.
Alte peşteri renumite sunt: Jean Bernard (între Franţa şi Elveţia) este cea mai adâncă
(1602m); Holloch (Alpii calcaroşi elveţieni) – cea mai lungă (104 km); Mamouth Cave System
(S.U.A. – statul Kentucky) – cu cel mai mare complex speleologic, format de peste 25 de cavităţi cu
o lungime totală de 560 km; Malham Ma’ara (sud-estul Israelului) – cea mai mare (lungă) peşteră
formată în sare (5,45 km); Optimisticeskaia (Ucraina – podişul Volâno-Podolean) – cea mai mare
(lungă) peşteră în ghips (183 km).
Integrarea peşterilor în sfera turismului prezintă câteva aspecte dificile. În primul rând, orice
peşteră care este vizată să fie deschisă accesului vizitatorilor, presupune o amenajare complexă şi
foarte costisitoare. Începând cu obligativitatea iluminatului, construirea potecilor de acces şi
terminând cu măsurile de protecţie a acestui ecosistem extrem de sensibil. Investiţiile sunt mari,
dar prin funcţionarea permanentă a obiectului turistic se amortizează rapid. Astfel de exemplu este
Peştera Postoina din Slovenia.
Structurile geologice inedite sunt situate adesea în puncte de mare concentrare a cererii
turistice, îndeosebi în plan local. Atractivitatea lor provine din unicitatea repartiţiei spaţiale,

12
grandoarea desfăşurării, înfăţişarea splendidă etc.
Structuri geologice de mare amploare, deosebit de spectaculoase, apar în Alpi, Pirinei,
Anzi, Carpaţi, Cordilieri, Himalaia. Agenţii modelatori ai reliefului le-au deshumat şi sculptat,
aducându-le un spor de diversitate fizionomică. Canioanele nord-americane şi cele himalaiene sunt
adevărate ferestre deschise spre interiorul scoarţei terestre.
La scară regională, formele de relief constituie asociaţii peisagistice de mare relevanţă
atractivă. Deosebim altfel anumite tipuri de relief (carstic, vulcanic, fluviatil, litoral), unde
asocierea diferitelor elemente, fiecare din ele cu o funcţie recreativă proprie, ridică la cote
superioare valoarea potenţialului natural. Apare astfel acel coeficient de armonie, care exprimă
diferenţa înregistrată prin cumularea valorii obiectivelor luate ca entităţi de sine stătătoare şi cea a
peisajului care le înglobează. Diferenţa, întotdeauna pozitivă, rezultă din relaţiile ce se instaurează
în cadrul operaţiunii de punere în exploatare între diversele obiective apropiate, prin eliminarea
monotoniei turistice, diversificarea ofertei, stimularea opţiunii turiştilor pentru cât mai multe din
elementele ofertei etc.
Atolii sunt formaţiuni coraligene specifice zonelor intertropicale ale lumii. Aici, pe
platformele litorale cu ape calde şi puţin adânci, vieţuitoarele marine construiesc edificii unice, cu
aspect circular, inelare în centrul cercului izolând un ochi de apă sub forma unui lac în mare sau
ocean. Atolul devine astfel o insulă cu centrul lichid, o oglindă în apa căreia se reflectă palmierii ce a
porţiunile emerse.
Frumuseţea atolilor este indiscutabilă, majoritatea fiind atraşi şi încântaţi de exotismul lor.
Adică stârnesc acele motivaţii psihologice pentru care practicarea turismului înseamnă recreare
adevărată.
Astfel de areale se întâlnesc pe litoralul peninsulei Florida, pe ţărmurile Mării roşii, Indiei,
Oceaniei. Un loc aparte revine Marii Bariere de Corali din partea estică a Australiei unde, chiar
dacă activitatea organismelor cu schelet calcaros n-a dus la apariţia atolilor, se poate practica cel
mai spectaculos turism subacvatic din lume. Această regiune reprezintă un veritabil paradis al
faunei marine, ascunsă şi protejată de formaţiunile coraligene.
Cel mai mare atol (Kwajalein) are o lungime de 283 km şi închide o lagună cu o suprafaţă de
2850 km2. Insula face parte din arhipelagul Marshall, are o formă ovală, măsurând 65 km lungime şi
30 km lăţime. Atolul cu cea mai mare suprafaţă de uscat (477 km 2) se numeşte Christmas din grupul
de insule Linee (statul Kiribati).
Dunele si câmpurile de dune caracterizează peisajul multor regiuni deşertice din lume.
Dunele reprezintă valuri şi movile asimetrice de nisip construite de către vânt. Ele au variate forme
(valuri de nisip, barcane, dune parabolice) şi se asociază spaţial generând câmpuri de dune extinse
pe sute sau mii de km 2 în Sahara, deserturile peninsulei Arabia, Australia. Le putem întâlni şi în

13
zonele temperate ale globului, în special cele litorale, cu depozite nisipoase. Elementul cel mai
atrăgător al dunelor este înălţimea lor (de la 1-5m până la zeci de metri). Cele mai înalte dune se
întâlnesc în Sahara – 200-300m. Dunele diversifică morfologic suprafaţa deşertului generând un
peisaj vălurit, auster prin lipsa vegetaţiei şi aflat într-o continuă metamorfoză fizionomică.
Barcanele sunt dune de nisip în formă de semilună, asimetrică, cu partea convexă expusă
vânturilor dominante. Sunt tipice în Turkestan, Sahara, Gobi etc. Ating 20-40m înălţime şi 200-
800m lăţime şi lungime. Fără a se institui în obiective de sine stătătoare, dunele şi barcanele au
coeficientul lor de atractivitate în cadrul unui peisaj deşertic inedit. Restricţii de alt ordin
acţionează încă foarte mult în astfel de regiuni. Implantarea unor baze turistice în deserturi rămâne
foarte problematică.
Printre alte forme ale reliefului de suprafaţă, cu o putere de atracţie notabilă mai amintim:
vulcanii noroioşi (prezenţi în Subcarpaţii Româneşti, Caucaz sau Parcul Yellowstone), forme aparte
ale eroziunii (pietrele oscilante, înfăţişările antropo- şi zoomorfe de tipul Sfinxului din Bucegi,
arcadele şi podurile naturale), meandrele, plajele, etc.

Malurile apelor (plajele)

O condiţie importantă a dezvoltării turismului reprezintă malurile apelor, unde recrearea se
asigură în primul rând prin practicarea înotului, datorită apariţiei plajelor. Ţărmul maritim şi
malurile apelor continentale se deosebesc însă din punct de vedere al gradului lor de atractivitate.
Cea mai mare importanţă prezintă în acest sens litoralul maritim. Uneori însă, lacurile pot rivaliza
oarecum cu marea. Este vorba în aceste cazuri de ţări lipsite de ieşire la mare şi care dispun de lacuri
mari, ce satisfac restul cerinţelor în acest sens, de exemplu, lacul Balaton din Ungaria.
Litoralul maritim. Valoarea turistică a litoralului maritim depinde de mai mulţi factori. Se
iau în consideraţie în acest sens configuraţia ţărmului, climatul regiunii respective, asocierea unor
obiective de atracţie de natură diferită, etc.
În ceea ce priveşte tipurile de ţărm, prezintă o deosebită importanţă ţărmul jos, neted, aflat
în curs de sedimentare şi acoperit cu plaje de nisip, de exemplu, litoralul italian al Adriaticii, în
contrast cu cel înalt, abrupt şi stâncos, afectate de procese de eroziune, de exemplu, litoralul dalmatic
(Croaţia).
De o importanţă deosebită dispun acele ţărmuri maritime, la care temperatura apei rămâne
constantă (+20°C, +26°C) o perioadă mai îndelungată, adică nu exclusiv în lunile de vară şi care
prin prezenţa unor masive muntoase, care adăpostesc curenţii de aer rece, îşi aduc contribuţia la
prelungirea sezonului turistic. Condiţii ideale apar în această privinţă în partea sudică a zonei
temperate şi anume pe întregul litoral nordic al Mării Mediterane. Acesta se evidenţiază prin veri
nu prea calde; prin durata lungă, de mai multe luni, începând din primăvară timpurie şi până

14
toamna târzie a sezonului cald. Existenţa unor lanţuri muntoase cu direcţia est-vest, fereşte unele
porţiuni ale litoralului mediteranean european în timpul iernii de invaziile frecvente dinspre nord a
unor curenţi de aer rece, creând condiţii speciale. Este vorba de Riviera italiană şi cea franceză,
cuprinsă între Genova şi Nisa, unde s-au dezvoltat centre turistice cu renume mondial.
Ţărmul mediteranean african prezintă o importanţă turistică mult mai redusă de cât litoralul
mediteranean european, din cauza infrastructurii slab dezvoltate.
Aproape de aceeaşi valoare turistică ca ţărmul mediteranean se mai bucură şi alte ţărmuri,
ca de exemplu partea sudică a ţărmului atlantic francez (Biarritz), litoralul atlantic al S.U.A.,
începând de la New York spre Sud, litoralul pacific californian, litoralul Mării Negre începând din
Ucraina şi până în Bulgaria (în România - Mamaia, Constanţa, Eforie Nord, Eforie Sud, complexul
Mangalia, etc.; în Bulgaria - Varna, Burgas, Sozopol, etc.). În unele porţiuni ale litoralului Mării
Negre apar, într-o anumită măsură, condiţii de rivieră, cum este cazul părţii sudice a Crimeii
(împrejurimile Ialtei) şi litoralului caucazian (Soci, Suhumi, Batumi). Pe unele ţărmuri din zona
tropicală apare un dublu sezon turistic, de exemplu la Maiami, Acapulco, Copacabana etc. În afara
acestor zone tradiţionale ale turismului litoral, pe glob se înregistrează unele zone de „enclavă",
polarizate de staţiuni cunoscute precum: Durban (R.S.A.), Punta del Este (Uruguay), Mar del Plata
(Argentina), Rio de Janeiro şi Santos (Brazilia), Sydney şi Brisbane (Australia), Honolulu (Havai)
ş.a. Între zonele mai recente ale turismului balnear maritim se pot menţiona cele din arhipelagul
Antilelor, bazinul Asiei Pacifice, Asiei de Sud-est şi Oceaniei. În caracterizarea plajelor, trebuie de
adăugat, că lăţimea şi lungimea lor, plus calitatea nisipului sunt elementele de bază luate în
consideraţie la edificarea infrastructurii din zonele litorale. În aprecierea acestor parametri se ţine
seama de existenţa şi menţinerea naturală a stratului de nisip, aportul antropic fiind costisitor şi nu
totdeauna eficient (de exemplu, în sectoarele cu platforma continentală abruptă şi îngustă este
spălat rapid de valuri).

Malurile apelor continentale. În lipsa litoralului maritim, prezintă o atractivitate turistică

şi malurile apelor curgătoare şi stătătoare. În folosirea acestor zone în scop turistic joacă rol mai
mulţi factori. În ceea ce priveşte configuraţia malurilor, cele joase şi netede sunt mai favorabile
decât cele înalte, stâncoase şi abrupte. Este nevoie de asemenea de prezenţa unor plaje, acoperite
de un nisip mai fin, de condiţii climatice lipsite de extremităţi. Temperatura apei trebuie să fie
cuprinsă între +20°C, +26°C, la apele stătătoare condiţiile de temperatură fiind mai favorabile.
Joacă rol şi adâncimea râului sau lacului, mai potrivite fiind cele mai mici. Cele mai avantajoase
condiţii pentru recreere apar în cursul inferior al râurilor, datorită existenţei unor pante mai domole
şi unor adâncimi mai reduse. De asemenea, datorită vitezei reduse, temperatura apei este mai
ridicată şi plăcută. În cursul superior, unde apa are o viteză mare, aceasta se menţine şi în timpul
verii destul de rece. Mai vine în considerare şi compoziţia chimică a apelor, adică conţinutul lor în

15
săruri. Acest factor joacă un rol important mai ales la apele stătătoare, cărora le conferă în anumite
condiţii un caracter terapeutic.
O necesitate tot mai acută este păstrarea calităţii apelor sau refacerea acesteia, în condiţiile
poluării lor, mai ales în regiunile industrializate.
Prin asocierea ţărmurilor şi malurilor cu alte obiective aflate în împrejurime, valoarea
turistică a acestora înregistrează o amplificare. Se i-au în considerare în acest sens frumuseţile
peisagistice, prezenţa unui relief variat, de exemplu, muntos, microclimatul favorabil, obiective
cultural-istorice etc. În asemenea condiţii se poate ajunge la prelungirea sezonului turistic.

Potenţialul turistic al reliefului în R. Moldova

Valorile caracteristicilor reliefului, din punct de vedere turistic, pe teritoriul R. Moldova se
prezintă destul de şters şi nu prezintă, în majoritatea cazurilor, obiective principale de atracţie
turistică. Însă împreună cu vegetaţia (pădurile) şi apele de suprafaţă, el poate contribui la formarea
unor importante obiective turistice. Punând în aplicaţie acest concept, V. Efros a evidenţiat trei
tipuri de peisaje pitoreşti în limitele republicii: toltrele, înălţimilor împădurite şi de câmpie.
În limitele teritoriului R. Moldova toltrele (recifi coraligeni fosili) sunt răspândite în
bazinele afluenţilor de stânga al Prutului (Larga, Vilia, Lopatnic, Draghişte, Racovăţ, Ciuhur,
Camenca). Alte formaţiuni recifale se aflorează în cursul de mijloc al Nistrului (până la Dubăsari)
şi în văile râurilor Răut, Cubolta, Căinări. Toltrele reprezintă formaţiuni recifale unice în Europa.
Peisajul ce include toltrele constituie o alternanţă de formaţiuni recifale stâncoase cu apele
curgătoare şi vegetaţie de fâneaţă sau chiar păduri (nord-vestul Moldovei).
Un alt tip de peisaje pitoreşti este cel al înălţimilor împădurite, ce cuprinde Podişul
Codrilor - una din cele mai atractive regiuni ale R. Moldova. Relieful actual al podişului este
predominant deluros, puternic fragmentat de reţeaua hidrografică şi hârtoape. Acest tip de peisaje
presupune îmbinarea masivelor împădurite în limitele podişului puternic fragmentat.
Specificitatea peisajului se datorează interfluviilor înguste ce alternează cu versanţii împăduriţi.
Tipul peisajelor de câmpie cu importanţă recreativă este caracteristic luncilor cursurilor
inferioare ale Prutului şi Nistrului. Aici doar pe alocuri s-au mai păstrat porţiuni de teren acoperite
cu păduri din plop, salcie şi stejar (zăvoaie). Atractivitatea acestui tip de peisaje este dată de
îmbinarea complexelor împădurite ale luncilor, terenurilor arabile şi livezilor cu oglinda suprafeţelor
acvatice.
Astfel se poate de menţionat, că potenţialul reliefului la scara internaţională este redus.
Combinându-se cu potenţialul peisajului în ansamblu, el poate constitui o atractivitate destul de
mare chiar la nivel regional. La nivel local elementele peisajului permit utilizarea potenţialului lor
în scopuri recreative. O utilizare particulară îl are relieful legat de formaţiunile recifale, prezentând

16
în unele locuri (Butuceni-Trebujeni, malurile Nistrului în cursul său de mijloc) abrupturi destul de
înalte, ce permit practicarea alpinismului (turismului sportiv).

Resursele turistice climatice

Climatul impune „starea" de desfăşurare al tuturor activităţilor recreative. El

generează „atmosfera" favorabilă sau nefavorabilă actului recreativ, catalizând sau
dimpotrivă, inhibând, derularea acestuia. Majoritatea absolută a turiştilor, dar şi
numeroşi cercetători, reduc importanţa climei la „timpul frumos" a cărui frecvenţă
şi durată este definitorie pentru recreere într-o regiune dată.
În definirea „timpului frumos" sunt implicate o serie de elemente climatice:
nebulozitatea, frecventa precipitaţiilor şi starea lor de agregare, temperatura aerului,
vânturile etc.
Nebulozitatea este factorul ce influenţează direct durata strălucirii soarelui,
parametru vital pentru cura heliomarină din regiunea litorală, dar şi pentru
desfăşurarea excursiilor montane. Există diferenţieri nete între valorile înregistrate
pe faţadele vestice ale continentelor, supuse influenţei maselor de aer vestice, ce
stimulează o nebulozitate ridicată şi litoralele unor mări intracontinentale (Marea
Mediterană, Marea Roşie) sau de pe faţada estică (Marea Caraibelor), unde durata
strălucirii soarelui este maximă. O excepţie o constituie California, unde curentul
rece omonim determină inversiuni termice şi o stabilitate pronunţată a ariilor
anticiclonale din vecinătate, ceea ce explică lungimea sezonului turistic în zonă.
Pentru regiunile montane, frecventa şi durata „timpului frumos" sunt mai
reduse datorită proceselor convective şi ascensiunilor orografice ale maselor de aer.
În masivele mai înalte, „vremea frumoasă" creşte ca durată în fâşiile situate deasupra
plafonului obişnuit de nori.
Nebulozitatea, atunci când nu se manifestă excesiv, respectiv când este
constituită din nori subţiri (grupa Cirus), joacă un rol pozitiv, reducând intensitatea
radiaţiei calorice în orele amiezii. De asemenea, norii în formaţiuni izolate, în zonele
montane, ridică valenţa estetică a peisajului.
Frecvenţa şi intensitatea precipitaţiilor este şi ea o consecinţă imediată a
nebulozităţii. Timpul ploios adaugă, pe plan psihologic, un stres în plus, determinând
sedentarizarea temporară a turistului în locul de sejur. Dacă precipitaţiile lichide sunt
un factor nefavorabil, împiedicând, sub diverse forme derularea activităţilor turistice,
cele sub formă de zăpadă au un efect contrar. Ele generează nu numai o stare
benefică turismului, dar şi un substrat aparte, utilizat cu intensitate pentru variate
tipuri de agrement (schi, săniuş, patinaj etc.).
Temperatura aerului intră în calcul numai în situaţia manifestării sale
excesive. Perioadele toride de vară (peste +30°C), cu o radiaţie solară puternică, sunt
tot atât de nefavorabile activităţilor de recreere, ca şi intervalele geroase de iarnă, cu
temperaturi sub – 15°C. Dincolo de aceste valori temperatura aerului are efecte
negative asupra turismului.
Vânturile, în funcţie de durata şi intensitatea lor, au o influenţă diferită. Astfel,
17
brizele marine sau montane au un puternic rol modelator, mai ales în zona litorală,
unde joacă rolul şi de agent de transport şi dispersie a aerosolilor. Dimpotrivă,
vânturile puternice aduc prejudicii actului recreativ, atât pe ţărmul mării (spulberând
nisipul plajelor şi agitând suprafaţa mării), cât, mai ales pe crestele muntoase, unde
spulberă zăpada, troienesc potecile, devenind o sursă de risc potenţial.
Dintre alte fenomene climatice, legate parţial de prezenta celor susmenţionate,
menţionăm efectele negative ale poleiului, care împiedică circulaţia vizitatorilor în
condiţii de siguranţă.
Parametrii meteorologici analizaţi acţionează, de regulă, într-o strânsă
interrelaţie, determinând anumite tipuri de climat şi o ierarhie a importanţei acestora
pentru turism. Evaluarea condiţiilor climatice favorabile pentru scopuri recreative
presupune determinarea timpului şi duratei perioadei confortabile. Pentru multe
tipuri de activităţi turistice cea mai prielnică vreme este cea însorită, moderat
călduroasă, semiumedă. Perioada cu condiţii favorabile pentru recreere este
împărţită în mai multe tipuri recreative de vreme: confortabilă, călduroasă
subconfortabilă, răcoroasă subconfortabilă, caldă neconfortabilă şi rece
neconfortabilă. Se detaşează, ca urmare, pentru regiunile temperate, cele două tipuri
de climă specifice anotimpurilor extreme: climatul estival (vara) şi climatul hivernal
(iarna).
Climatul estival se caracterizează printr-o nebulozitate mai redusă, insolaţie
mare, temperaturi optime, vânturi puţin frecvente şi reduse ca intensitate. Este
climatul curei heliomarine şi a drumeţiilor montane. Tipul de turism practicat este cel
recreativ şi mixt (curativ-recreativ-cultural). În această perioadă se desfăşoară în
toată plenitudinea sa turismul din zona preorăşănească, de scurtă durată.
Durata maximă a timpului frumos în acest anotimp explică dealtfel vârful
absolut al cererii turistice. Majoritatea turiştilor alocă recreerii timpul şi resursele
proprii vara, adică perioadei celei mai optime pentru călătorie.
În funcţie de desfăşurarea în latitudine şi altitudine a suprafeţelor, precum şi
influenta unor factori locali, climatul estival va prezenta un larg evantai de
particularităţi, faţă de care turismul se adaptează prin amplificare sau restrângere.
Climatul de vară este definit prin temperaturi scăzute, precipitaţii sub formă
de zăpadă, nebulozitate accentuată. În acest caz, în altitudine, mersul elementelor
climatice prezintă sensuri diferite: în timp ce valorile temperaturii scad, durata
strălucirii soarelui creşte. Se recomandă, din punct de vedere termic, două trepte
altitudinale nefavorabile turismului: cea situată la peste 1200m, cu un climat aspru şi
cea din baza depresiunilor, cu temperaturi scăzute datorită inversiunilor termice.
Fenomenele de ceaţă, frecvente în acest anotimp, duc la creşterea nebulozităţii la
altitudini mici(sub 1000m).
Resursa principală a climatului hivernal sub aspect turistic este zăpada. Ea
interesează, în primul rând, prin durata menţinerii şi grosimea stratului său.
Grosimea stratului de zăpadă este un factor de mare importanţă în practicarea
sporurilor de iarnă. Menţionăm că o grosime excesivă (peste 80-100cm) împiedică
însă alte forme de practicare a turismului (în principal drumeţiile) şi buna desfăşurare
a accesului în teritoriu.
Durata menţinerii stratului de zăpadă variază în funcţie de latitudine, altitudine
18
şi expoziţia versanţilor. El este minim în sudul zonei temperate şi maxim la latitudini
polare; la poalele munţilor faţă de piscurile înalte; pe versanţii sudici în raport cu cei
nordici, etc. Se consideră că pentru practicarea turismului de iarnă într-un mod mai
eficient, durata menţinerii stratului de zăpadă trebuie să fie mai mare de 90 zile.

Indicele climato-turistic
Interdependenţa dintre elementele meteorologice şi variabilitatea lor în spaţiu şi
timp a condus la necesitatea calculării unui indice climato-turistic. O expresie a
acestuia este oferită de savanţii Clausse şi Guerault, care i-au în considerare trei
elemente principale, şi anume: durata strălucirii soarelui, temperatura şi durata
precipitaţiilor într-o regiune dată, pe care le asociază în formula:
S  T  5D
I 
5
Unde:
I – indicele climato-turistic
S – durata strălucirii soarelui (în ore)
T – temperatura medie lunară (în zecimi de grade)
D – durata precipitaţiilor din timpul zilei (considerând că o oră cu ploaie
valorează cât 5 ore cu soare)
După autorii menţionaţi, în caracterizarea climatică a unui areal turistic nu se
iau în considerare o serie de elemente implicate în mersul vremii (vânturile, tipul
precipitaţiilor) ceea ce conferă rezultatelor o valoare relativă, suficientă însă pentru o
apreciere de ansamblu. Analizând valorile obţinute, la latitudinile temperate, se
individualizează trei tipuri de climate suprapuse la tot atâta tipuri de relief: munte,
deal(podiş) şi câmpie.
Climatul de munte se întâlneşte la altitudini de peste 700m. Durata
sezonului de vară este sub 200 zile(lunile V-X), la altitudini coborâte şi sub 120
zile la altitudini superioare (VI-IX). În schimb, pe măsura schimbării altitudinii,
apar premisele optime sezonului de iarnă, desfăşurate în lunile decembrie-aprilie.
În zonele joase, durata sezonului turistic hivernal scade sub 100 zile. Climatul de
munte are două subtipuri caracteristice: alpin şi subalpin.
Climatul de deal (podiş) se caracterizează prin creşterea sezonului de vară
la mai puţin de 240 zile (III-15.XI), cea a sezonului turistic de iarnă fiind de 60-80
zile(lunile cele mai favorabile sunt ianuarie şi februarie.
Climatul de câmpie are o durată a sezonului de vară de peste 240 zile.
Sezonul de iarnă este limitat, iar importanţa zăpezii (în lipsa denivelărilor
morfologice) scade. Varianta sa cea mai expresivă este climatul litoral maritim.
La scară globală, celelalte tipuri climatice relevă fiecare în parte însuşiri
turistice diferite. Astfel, clima ecuatorială, datorită umidităţii şi căldurii
excesive atrage puţini vizitatori interesaţi de flora sau fauna bogată, respectiv de
unele obiective antropice.
Clima tropicală oceanică are în vânturile de vest şi alizee factorul
moderator sub aspectul reducerii temperaturilor mari şi aridităţii, ceea ce duce la
creşterea numărului turiştilor pe coastele Americii Centrale şi de Sud, a Australiei
sau Indochinei. La polul opus se situează climatul tropical continental deşertic
19
şi semideşertic al Africii, Australiei, Asiei Centrale. În aceste regiuni, cu unele
mici excepţii (Valea Nilului, Mecca, Tassili), se înregistrează o circulaţie turistică
minimă, asemănătoare celei din zona deserturilor reci ale Antarctidei,
Groenlandei şi părţii de nord a Eurasiei. Pentru climatul tropical cu două sezoane
(umed şi uscat), activităţile turistice se practică în perioada secetoasă, iar în
regiunile cu o climă subtropicală – în perioada primăvară - toamnă. În regiunile
subpolare anotimpul optim este vara, când, pentru câteva luni, temperaturile medii
depăşesc 0°C.
Clima ca resursă atractivă. Rolul climei nu se reduce numai la descrierea
atmosferei de desfăşurare a activităţilor turistice, ea se impune, prin anumite
trăsături, ca un obiectiv de sine stătător. Astfel de trăsături sunt cele aparţinând
climatului de adăpost, climatului subteran şi climatului litoral.
Climatul de adăpost este propriu unor areale a căror configuraţie
morfologică a condus la manifestarea, fără rigori deosebite, a elementelor
meteorologice. Se are în vedere depresiunile închise, anumite culoare de vale sau
sectoare de podişuri sau platouri aflate în „umbra" circulaţiei dominante a maselor
de aer. Amplitudinea redusă a oscilaţiilor climatice conferă acestor arii un coeficient
superior de atractivitate, îndeosebi pentru fluxurile turismului curativ. Ca exemplu,
pot servi staţiunile Borsec şi Vatra Dornei din România.
Climatul subteran se întâlneşte în peşteri sau în cavităţi artificiale şi este
definit de o constantă remarcabilă a temperaturii, umidităţii sau circulaţiei aerului.
Nu toate peşterile au un astfel de topoclimat, ci numai cele cu o singură intrare, fără
denivelări de amploare, etc. Măsurătorile topoclimatice îndelungate efectuate în
unele peşteri, relevă faptul că, într-un ciclu anual, valorile medii ale temperaturii au o
amplitudine maximă de 0,8°C, iar cele ale umidităţii relative de numai 3%. Pe lângă
marea sa constanţă, climatul subteran se impune ca factor terapeutic de prim ordin
prin ionizarea puternică a aerului(aerosoli). Cantitatea de aerosoli din cavităţile
subterane ale vechilor saline explică apariţia sanatoriilor subterane pentru tratarea
afecţiunilor respiratorii.
Climatul litoral se asociază duratei lungi de strălucire a soarelui, insolaţia
puternică (ultraviolete) şi aerosoli în cantităţi sporite (conţinutul de iod este cu 20-
30 % mai mult ca în regiunile interioare). Aceşti factori concură la afirmarea
talasoterapiei, orientând opţiunile turiştilor şi oferta dinspre trăsătura recreativă
spre cea mixtă (curativ-recreativă).

20
 Potenţialul turistic al climei în R. Moldova
Spre deosebire de alte elemente ale cadrului natural, sub aspect turistic
(recreativ), clima a fost mai bine studiată. În primul rând se atrăgea atenţia la
influenţa condiţiilor climatice asupra organismului uman. V. Efros, în lucrarea sa
„Resursele recreative din R. Moldova" scoate în evidenţă câţiva factori mai
importanţi din acest punct de vedere. În primul rând, este necesară cunoaşterea
duratei de expunere la soare în sezonul estival. Această durată se exprimă în
timpul necesar obţinerii unei doze biologice în urma acţiunii radiaţiei solare. O
doză biologică este egală cu 24-28 kalorii de căldură pe l cm 2 al suprafeţei
corpului. Cantitatea de radiaţie solară primită nu trebuie să depăşească 2-3 doze
biologice pe zi. Atingerea acestei cifre trebuie însă să se efectueze treptat:
începând cu 1/4 din doză în prima zi, la l doză se ajunge abia în ziua a 7-a. Apoi,
adăugându-se câte 1/4 din doză pe zi se ajunge la cantitatea maximă admisă. E.S.
Feldman a calculat timpul necesar pentru a obţine o doză biologică pe teritoriul R.
Moldova.
Durata iradierii solare pentru a obţine o doză biologică în R. Moldova
Ora zilei Timpul necesar pentru a obţine o doză biologică, în min
Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie
9-10 50 36 28 34 34 50
10-11 42 28 23 22 24 35
11-12 30 24 19 18 20 27
12-13 29 24 19 18 20 27
13-14 37 28 23 22 24 35
14-15 50 36 29 28 31 50
15-16 52 42 36 36 41 55
16-17 80 58 52 48 62 --
În al doilea rând, trebuie de menţionat faptul că factorii climatici, între anumite
limite nu influenţează starea organismului, sau creând o stare de confort, de relaxare.
Depăşind limitele de toleranţă, aceşti factori influenţează starea generală a
organismului, devenind stresanţi. În acest caz se produce o tulburare a sistemelor de
reglare biologică ale organismului, provocând îmbolnăviri la persoanele cu sănătate
mai şubredă. De aici rezultă nevoia cunoaşterii perioadelor cu starea vremii
favorabilă desfăşurării activităţilor turistice.
În urma analizelor succesiunii stărilor de vreme favorabile desfăşurării
activităţilor balneo-turistice făcute de V. Efros s-a ajuns la următoarele concluzii:
• particularităţile condiţiilor climatice ale R. Moldova permit aplicarea largă a helio- şi
aeroterapiei în unităţile locale de odihnă şi tratament;
• republica dispune de condiţii climatice favorabile desfăşurării activităţilor recreative în
perioada estivală. Perioada hivernală (noiembrie – martie) nu este favorabilă din acest
21
 punct de vedere;
• numărul de zile favorabile variind între 168 în nordul ţării şi 183 în sud;
• frecvenţa maximă a zilelor cu starea favorabilă pentru desfăşurarea activităţilor
recreative se înregistrează în august şi septembrie (câte 14-20 de zile pe lună);
• compararea potenţialului relativ ridicat a condiţiilor de vreme a ţării şi nivelul de
dezvoltare a reţelei sale turistice scoate în evidenţă valorificarea incompletă a
resurselor recreative.
Într-adevăr, clima R. Moldova este destul de favorabilă activităţilor balneo-
turistice şi recreative, mai ales, în combinaţie cu alte resurse (de ape minerale, cele
biologice etc.). Însă starea actuală a turismului, dar şi a economiei în genere, nu
permit valorificarea completă a lor.
Resursele turistice hidrografice

Alături de relief, hidrografia se instituie în principala sursă de atracţie turistică aparţinând

cadrului natural. Elementele hidrografiei posedă atribute pitoreşti înmagazinate în sistemul lor de
organizare, particularităţile fizico-chimice sau dimensiunea acumulărilor acvatice. Principalele
forme de prezenţă a hidrografiei în turism sunt: reţele fluviatile (de suprafaţă şi subterane);
lacurile; apa mărilor şi oceanelor; cascadele; izbucurile şi gheizerii; apele termale, minerale şi
termo-minerale; gheţarii.
Reţelele fluviatile, indiferent de mărimea şi importanţa lor devin o sursă turistică de prim
ordin, prin: geneza efectului de margine, posibilităţile oferite agrementului prin înot sau pescuit,
diversificarea valenţelor peisagistice etc.
Malurile apelor, prin microclimatul şi peisajul specific reprezintă o fâşie vizată de turismul
sfârşitului de săptămână. Configuraţia şi morfologia de detaliu a malurilor are un rol major în
orientarea preferinţelor pentru unul sau altul al acestora. De exemplu, tronsonul meandrat al unor
râuri se impune prin spectaculozitatea lui, iar malurile joase prin coeficientul ridicat de
accesibilitate. Un alt criteriu ce influenţează opţiunile cererii este adâncimea şi viteza apei. Ca
urmare, vor fi preferate sectoarele cu un curs domol şi cu adâncimi de până la 2m, creşterea
adâncimii apei fiind un factor restrictiv în practicarea înotului. Pentru turismul sportiv axat pe
pescuit sau canotaj se i-au în vedere râurile sau fluviile bogate în peşte sau care oferă condiţii
optime desfăşurării regatelor nautice.
Un loc aparte revine reţelelor hidrografice ce străbat marile oraşe (Dunărea pentru
Bratislava, Viena, Budapesta şi Belgrad; Rinul pentru Zurich, Strasbourg; Sena pentru Paris; Tamisa
pentru Londra etc.), intens amenajate şi utilizate atât pentru navigaţie şi agrement, cât şi pentru
transportul turiştilor dintr-o parte în alta a aglomeraţiilor urbane. Dealtfel rolul turistic al
hidrografiei nu se rezumă numai la atracţia în sine, ci şi la aportul său ca element indispensabil
funcţionării infrastructurii, inclusiv a transporturilor.
Dintre toate râurile lumii, câteva se evidenţiază printr-un potenţial turistic ridicat: Enisei –

22
diversitatea condiţiilor naturale prin care curge (stepe, mlaştini, lanţuir înzăpezite etc); Nil –
castrele şi piramidele antice, cascadele, cheile şi lacurile montane din Etiopia, lacul Victoria;
Congo, Niger, Okavango ş.a. – o foarte bogată biodiversitate, concentrată în numeroase parcuri şi
rezervaţii naturale; Amazon – cel mai mare râu (după debit), cel mai mare masiv de păduri
tropicale cu o diversitate mare de plante şi animale.
Pe lângă apele curgătoare de suprafaţă, sunt numeroase râuri endocarstice, ce străbat
peşterile de mari dimensiuni (Punkva, Mamouth Cave, cetăţile Ponorului, Postoina etc.) incluse, în
unele cazuri, în exploatarea de tip turistic, prin amenajările ce facilitează navigaţia subterană.
Lacurile. Spre deosebire de apele curgătoare, acumulările lacustre se individualizează mai
bine. În consecinţă, zestrea lor turistică este mai bogată şi constă într-o serie de atribute legate de
pescuit, canotaj, înot sau peisaj.
Valoarea turistică a majorităţii lacurilor este strâns dependentă de geneza lor. Astfel,
lacurile glaciare şi vulcanice se impun prin pitorescul peisajului limitrof, de mare spectaculozitate;
lacurile carstice prin ineditul alimentării hidrologice; lacurile sărate prin posibilităţile lor curative;
limanele sau lagunele ca domenii ale pescuitului şi canotajului etc.
Lacurile de mai mare extensiune, situate în ţări fără ieşire la mare (Balaton, în Ungaria;
Lehman şi Bodense în Elveţia; Ciad; Victoria, pentru Uganda) devin poli de atracţie majoră a
turiştilor, jucând rolul unor adevărate mări interioare.
Unele lacuri se evidenţiază şi prin alte elemente atractive: Plitviţ – format din 16 lacuri,
despărţite prin 140 de cascade; Marea Moartă – apa cu proprietăţi curative (salinitatea - 340‰);
Baikal – diversitatea florei şi faunei, frumuseţea peisagistică a litoralelor.
În peşterile de mari dimensiuni se întâlnesc lacuri subterane pe suprafaţa cărora se
navighează spre profunzimile galeriilor (Kungur – Munţii Ural).
Apa mărilor şi oceanelor intervine în turism prin intermediul complexului morfo-hidro-
climatic al litoralelor. Apreciată la adevărata sa semnificaţie, participarea acestui complex la
alcătuirea potenţialului turistic mondial este deosebit, situându-se pe o poziţie de vârf între celelalte
forme de organizare hidrografică sau peisagistică.
Începând de la latitudini mijlocii şi până la ecuator, apa mărilor şi oceanelor participă la
realizarea curei heliomarine, a talasoterapiei. Fără prezenţa acesteia, turismul estival al litoralelor
din întreaga lume ar fi de neconceput.
Deşi apa marină este un accesoriu indispensabil actului recreativ, valoarea turistică a
rivierelor depinde şi de morfologia sau clima lor. Astfel, ţărmurile joase sunt preferate celor înalte
datorită plajelor larg dezvoltate (ţărmul mediteranean în sectorul Nisa, Cannes, în comparaţie cu
ţărmul Coastei Esterel, mai abrupt şi cu plajele foarte înguste).
Climatul de ansamblu al regiunii poate conduce la o utilizare permanentă a însuşirilor

23
recreative ale apelor marine (Florida, Antilele Mari, Azore) sau sezonieră (mai îndelungată, în
cazul Mării Mediterane, sau mai restrânsă în cazul Mării Negre).
Cascadele sunt elemente morfo-hidrografice reprezentând mari căderi de apă peste pragurile
reliefului. Forţa lor de atracţie se datoreşte înălţimii de cădere a apei, care creează senzaţii acustice şi
optice. Se întâlnesc des în regiunile calde şi umede (unde râurile nu transportă aluviuni grosiere),
peste fostele praguri glaciare, în unităţile înalte de relief cu bancuri de roci dure, ce alternează cu altele
mai moi. Dimensiunea, concretizată în desfăşurarea pe verticală a căderii de apă, este factorul
definitoriu al valorii lor atractive. Cele mai înalte cascade sunt: Angel (1054m, Venezuela -
Guyana), Tughela (948m, R.A.S.), Belba-Foss (866m, Norvegia), Yosemite (740m, S.U.A.) ş.a.
Cascada Angel este situată în sud-estul Venezuelei, pe platoul Auyn-tepui din cadrul
Podişului Guyanelor, pe un subafluent (Rio Carrao, afluent al lui Rio Caroni) al fluviului Orinoco.
Cascada este formată din două trepte: superioară – de peste 800m şi inferioară – de circa 200m.
Cascada, fiind situată în plină junglă, este greu accesibilă. În afara unui lung parcurs fluvial, se mai
poate ajunge la ea pe calea aerului. Regiunea dată mai este renumită prin fauna şi flora relictă.
În alte situaţii, pitorescul cascadelor are la origine amploarea (lăţimea) căderii, deşi
înălţimea pragului este modestă, în această situaţie se remarcă urmîtoarele cascade:
Cascada Niagara este amplasată pe râul omonim, ce leagă lacul Erie cu Ontario. Are forma
unei potcoave, cu o lăţime totală de 1200m, din care: 300m (partea dreaptă) – se află pe teritoriul
S.U.A., iar ceilalţi 900m – pe teritoriul Canadei. Partea americană are înălţimea căderii de 60m, iar
cea canadiană 48m. Cascada Niagara este vizitată anual de 16 mln de turşti.
Cascada Victoria este situată pe râul Zambezi (Zimbabwe). Are o lăţime totală de circa
2000m şi înălţimea căderii apei de 122m.
Cascada Iguasu este situată pe râul Iguasu, la 28 km de punctul de confluenţă cu râul Parana
(Brazilia). Cascada are forma unui arc ascuţit cu lăţimea totală de 3600m. Apa cade în două trepte
relativ egale, cu înălţimea totală de 52m. Cascada Iguasu se socoate ca una dintre cele mai frumoase
din lume.
Cea mai lată este cascada Khone situată pe fluviul Mekong, în aval de oraşul laoţian
Kemmarat. Înălţimea lanţului de cascade este cuprinsă între 18 şi 21m, iar lăţimea totală ajunge la 12
km.
Dintre alte cascade, care se evidenţiază după lăţimea şi volumul de cădere apei se evidenţiază
Paulo Affonso (81m, Brazilia), Livingston (40m, R. D. Congo) etc.
Izbucurile sunt izvoare cu scurgere şi izbucnire intermitentă (perioadică) şi cu un debit
apreciabil, ce se formează în zonele carstice, funcţionând pe principiul sifonajului. Apa se adună
într-un gol carstic de unde începe să curgă în exterior, printr-un canal situat spre partea superioară,
până ce aerul poate pătrunde în golul respectiv, când izvorul se opreşte brusc. Cu o mare forţă

24
atractivă sunt înzestrate izbucurile arteziene (de tip vauclusian) sau intermitente (cu simplă sau
dublă intermitenţă). Se asociază peisagistic cu abrupturile laterale ale văilor, cu versanţii cheilor sau
obârşiile unor văi de recul.
Gheizerii sunt izvoare fierbinţi care, datorită presiunii interne, ţişnesc cu o periodicitate
regulată la înălţimi apreciabile. Se întâlnesc în unele regiuni cu activitate vulcanică sau
postvulcanică intensă. În lume sunt cunoscute numai 4 zone termale cu activitate intensă ale
gheizerelor: Islanda, Rusia, S.U.A. şi Noua Zeelandă.
În Islanda sunt cunoscute circa 250 grupe de izvoare termale. Cele mai renumite sunt
amplasate în valea Haucadalur, evidenţiindu-se Marele Gheizer, ce îşi aruncă apele la o înălţime de
40-60m, în decurs de 10 minute.
A doua regiune este situată pe peninsula Kamceatca, la poalele vulcanului Kihpinici. Aici, în
valea râului Şumnaia se află 22 de gheizere mari şi numeroase izvoare termale pulsative. Cel mai
mare gheizer - „Velican" – erupe la fiecare 5 ore un jet de apă fierbinte de 1m în diametru, ce se
ridică până la înălţimea de 40m. Gheizerul „Fontan" este cel mai activ - erupe la fiecare 17 minute
până la 28m. Foarte frumos este şi gheizerul „Vodopadnîi", mai jos de care un râuşor de apă
fierbinte cade de pe o stâncă de 27m, formând o cascadă.
Altă regiune de răspândire a gheizerelor este amplasată în renumitul Yellowstone Park, din
Munţii Stâncoşi. Pe o suprafaţă de numai 16km 2 există 5 arii termale, fiecare din ele având izvoare
termale cu coloane de aburi, fumarole, gheizere şi vulcani noroioşi. Cele mai multe sunt localizate în
lungul faliilor, în trei bazine bine conturate: Norris, Superior şi Inferior. Dintre gheizere, „Bătrânul
Credincios" („Old Faithful"), rămâne cea mai cunoscută atracţie a parcului. El aruncă o coloană
fierbinte, o dată pe oră, la o înălţime de 38m, pe o durată de 4 minute. Gheizerul „Uriaşul" erupe la
fiecare 30-60minute, timp de 5 minute. „Clepsidra" are 4 jeturi în faza de erupţie, fiind printre cele
mai înalte. Însă cel fascinant este gheizerul „Excelsior" - în lac erupe o coloană gigantică de apă
fierbinte cu 10m în diametru şi înălţimea de 100m.
Valea Rotorua din Noua Zeelandă este o altă regiune de răspândire a gheizerelor. Aici se
întâlnesc peste 10 gheizere, cel mai mare – Pohutu - îşi aruncă apele la peste 30m înălţime.
Apele termale şi termo-minerale sunt cantonate la mari adâncimi şi ajung la suprafaţă fie
prin izvoare localizate pe dislocaţii profunde, fie prin foraje. Termalismul lor determină o dizolvare
rapidă şi masivă a sărurilor, rezultând adesea o mineralizare dependentă de compoziţia chimică a
substratului geologic în care este cantonat acviferul sau pe care-l străbat în ascensiunea spre
suprafaţă. În România, cel mai important acvifer termal este amplasat în subsolul Câmpiei şi
Dealurilor de Vest, Munţilor Apuseni şi Carpaţilor Meridionali.
Principala funcţie turistică a apelor termale şi termo-minerale este cea curativă (în tratarea
afecţiunilor reumatismale, ale aparatului locomotor), dar se extinde şiexploatarea recreativă

25
(ştranduri, piscine). Pentru alte continente, remarcabilă este concentrarea de izvoare termale în
Parcul Yellowstone (peste 3000), Japonia, Filipine, China, etc.
Apele minerale alcătuiesc o categorie aparte de resurse, atât din punct de vedere genetic,
cât, mai ales, a funcţiei turistice. Importanţa lor atractivă constă în conţinutul de minerale, răsfrânsă
pozitiv în contextul utilizării lor în cura internă (cea mai frecventă) sau externă. Gama afecţiunilor
tratate este extrem de largă, începând de la cele ale aparatului locomotor (reumatism degenerativ
sau inflamator), cardiovascular, digestiv, neurologic, respirator, boli metabolice etc.
Repartiţia apelor minerale relevă concentrări ale resurselor în anumite ţări şi lipsa lor pe
suprafeţe vaste. România posedă peste 3000 izvoare cu ape minerale, situându-se pe primul loc
între statele europene. O urmează, la mare distanţă, Ungaria (447), Italia (264), Germania (165),
Franţa (116), Cehia şi Slovacia (57) etc. Dintre staţiunile turistice, localizate lângă astfel de surse
menţionăm: Karlovy-Vary, Marianske Lazne (Cehia), Rogonsca Slatina (Iugoslavia), Călimăneşti-
Căciulata, Borsec (România), etc.
În funcţie de principiul lor terapeutic, apele minerale se clasifică astfel: ape oligominerale;
ape carbogazoase; ape alcaline şi alcalino-feroase; ape feruginoase; ape iodurate; ape
sulfuroase; ape sulfatate; ape radioactive; ape clorurato-sodice.
În România predomină ape carbogazoase, conţinutul de CO 2 (280 mg/1) depăşind cu mult
apele similare din Franţa sau Germania.
Adesea împreună cu apele minerale se întâlnesc mofetele şi solfaterele. Astfel, la Covasna
(România), se află cele mai concentrate mofete din Europa (97-98% CO2), iar în masivul Puciosul,
câteva solfatare cunoscute.
Spre deosebire de apele de suprafaţă (râuri, lacuri, mări, oceane) a căror exploatare se poate
intensifica datorită prezenţei lor continue şi, practic, inepuizabilă, valorificarea apelor minerale şi
termale are o limită critică, a cărei depăşire poate duce la epuizarea zăcământului sau la
deprecierea calitativă a acestuia.
Gheţarii reprezintă acumulări de apă solidificată, proprii regiunilor reci ale globului,
piscurilor muntoase înalte sau unor cavităţi subterane de excepţie. Rolul lor turistic este, în primul
rând, de ordin peisagistic. Pe de altă parte, suprafeţele multor gheţari alpini se transformă în
terenuri ideale pentru schi, prelungind mult sezonul recreativ la altitudinea de maximă persistenţă
a limbilor gheţarilor.
Dintre tipurile de turism influenţate în desfăşurarea lor, de prezenta hidrografiei
menţionăm: turismul de scurtă durată, pe malurile râurilor şi lacurilor; turismul de medie şi lungă
durată în zona litoralelor, cu o tentă majoră a recreerii; turismul curativ de medie şi lungă durată
ce valorifică apele termale şi minerale; turismul de recreere sportivă etc.

26
 Potenţialul turistic al apelor în R. Moldova
În R. Moldova, din punct de vedere al importanţei pentru turism şi recreere, se evidenţiază
două forme în care apar apele: apele minerale subterane şi lacurile de acumulare; râurile, în mare
parte, fiind mici, se folosesc în proporţie foarte mică pentru turism (doar râul Nistru).
De lacurile de acumulare sunt legate mai multe tipuri de activităţi recreative, cu utilizare
directă (scăldatul, plimbările cu barca, pescuitul, sporturile nautice etc.) sau indirectă, ca element al
peisajului (picnic pe malul lacului, băile de soare). Practicarea acestora este dependentă de durata
perioadei favorabile. În cazul utilizării directe, perioada cuprinde lunile mai -septembrie, iar
activităţilor indirecte – aprilie-octombrie.
Bazinele artificiale sunt inegal repartizate pe teritoriul Republicii, în raioanele nordice ele
sunt mai multe, decât în cele sudice şi sud-estice. În R. Moldova se enumără peste 2000 de izvoare
cu apă potabilă, din care aproximativ 75% se află în raioanele nordice şi centrale şi numai 25% - în
cele sudice. Un volum de peste l mln m3 au 24 de bazine artificiale. Suprafaţa totală a oglinzii apelor
lor este de 27,3 mii ha. Malurile acestor bazine au devenit cele mai vizitate (după râul Nistru)
pentru odihna de scurtă durată. O importanţă tot mai mare au căpătat lacurile Ghidighici, Dubăsari
şi Cuciurgan, care la sfârşitul anilor "80 au atras cei mai mulţi turişti. Pe malurile lor s-au construit
unităţi de cazare ce măreau atractivitatea lor. Dealtfel numai aceste lacuri au fost amenajate parţial
pentru turism. Lacurile naturale sunt puţine la număr (Manta, Beleu, Fontan, Dracele), cele mai mari
fiind legate de lunca inundabilă a Prutului. Acestea se folosesc, în primul rând, în scopul conservării
mediului înconjurător. Printre modalităţile de utilizare a acestora de către turişti se remarcă
pescuitul şi vânarea păsărilor acvatice, alte activităţi fiind mai puţin recomandate.
Râurile fiind mici şi insalubre (poluate), pot fi utilizate doar în proporţie foarte restrânsă,
lacurile de acumulare acoperind practic toate posibilităţile de valorificare a lor. Se remarcă din
acest punct de vedere doar r. Nistru, pe care poate fi practicat turismul acvatic.
La ora actuală R. Moldova dispune de importante resurse acvatice de suprafaţă, care pot fi
folosite în scopuri recreative şi turistice. Valorificarea lor necesită însă salubrizarea apelor şi
amenajarea teritoriilor riverane.
Un alt component al resurselor turistice acvatice îl constituie apele minerale. Din punct de
vedere al gradului de mineralizare şi compoziţiei chimice se disting două moduri de folosinţă a
apelor minerale: terapeutic şi potabil.
Apele minerale terapeutice au un grad de mineralizare foarte ridicat (ajungând până la 250
g/1), conţinând şi unele elemente specifice (brom, iod, fluor, radon etc.) şi pot fi folosite în
alimentaţie numai după o demineralizare parţială. Ele au o importanţă foarte mare pentru turismul
curativ. Cele mai importante (ca importanţă şi volum) sunt apele sulfuroase. Cele mai bogate
rezerve ale acestor ape le deţine raionul Ungheni, unde funcţiona şi o unitate de tratament cu ape

27
sulfuroase extrase din sonda de foraj. Rezerve mari de ape sulfuroase puternic mineralizate au fost
evidenţiate în sudul ţării, în apropiere de or. Cahul. În această zonă se mai întîlnesc ape iodurate (54
mg/1) şi bromurate (300 mg/1).
Apele minerale potabile au un grad de mineralizare scăzut (2-10 mg/1). Ele pot fi folosite în
scopuri terapeutice şi alimentare, în funcţie de compoziţia chimică, pe teritoriul R. Moldova au fost
identificate 7 tipuri de ape minerale:
• Apele hidrocarbonatate sodice sunt răspândite în zonele central-vestice şi nord-vestice
ale ţării. Gradul de mineralizare a lor variază între 2,1-3,8 g/1 iar debitul lor este până la
11,9 l/sec. După compoziţia lor chimică apele identificate în or. Hînceşti şi or. Corneşti
se aseamănă cu apele staţiunii balneare Borjomi.
• Apele hidrocarbonatate clorosodice şi cloro-hidrocarbonatate sodice au fost identificate
în s. Şamalia (com. Vişniovca, raionul Cantemir), or. Camenca (sanatoriul „Dnestr"), s.
Copanca, raionul Căuşeni) etc. Mineralizarea lor variază între 1,2 - 5,0g/l.
• Apele clorosodice a fost descoperită în sonda de foraj din s. Moscovei (raionul Cahul),
având mineralizarea de 11,8 g/1, în satele Cureşniţa şi Golosniţa (raionul Cahul).
• Apele hidrocarbonate sulfatat-sodice şi sulfatat-hidrocarbonatate sodice sunt răspândite,
în mare parte, în lungul văii Prutului. După compoziţia ele se aseamănă cu cele de la
staţiunea balneară Karlovy Vary (Cehia).
• Apele sulfatat-hidrocarbonatat-sodico-potasico-magneziene au fost identificate în mai multe
foraje, având debitul până la 280 l/sec şi mineralizare variată. Cu un debit maxim se
caracterizează sursa din s. Criva (raionul Briceni), apa provenind din depozite carstice.
• Apele sulfatate sodico-magneziene puţin mineralizate au fost descoperite în forajele din
apropierea satelor Prodăneşti (raionul Floreşti) şi Brătuşeni (raionul Edineţ).
• Apele sulfatate clorosodice au fost identificate în raionul Căuşeni (s. Varniţa, s. Chişcăeşti,
mun. Tighina).
Multe din aceste ape, prin asemănarea compoziţiei chimice cu apele unor staţiuni renumite pot
fi folosite în scopuri balneo-terapeutice şi în alimentaţie. La ora actuală, din păcate, numai un număr
restrâns din aceste ape este folosit în alimentaţie - „Varniţa", „Dnestreanca" etc. În cadrul cercetărilor
apelor subterane şi a forajelor pentru petrol şi gaze au fost identificate ape cu caracter termal,
temperaturile ajungând, în unele cazuri, valori de până la +46° C. Aceste ape pot fi folosite cu
succes în scopuri balneare. Cea mai mare concentrare a apelor subterane cu caracter termal este
semnalată în lungul faliei Baimaclia din sudul ţării.
Din toate cele prezentate mai sus rezultă, că în republică nu s-au făcut cercetări sistematice
pentru evidenţierea apelor minerale folosite în scopuri balneare. Aceste surse pentru a fi folosite şi a
fi rentabile de exploatat, necesită pe de o parte amenajări cu investiţii pe termen lung, iar pe de altă

28
parte – o clientelă destul de bogată, ceea ce este foarte complicat pentru ţara noastră.

Resursele turistice floristice (vegetale)

Vegetaţia, alături de relief şi climă, joacă unul din principalele roluri în atracţia turistică.
Rolul turistic al vegetaţiei este conţinut în următoarele elemente: compoziţia asociaţiilor
vegetale; prezenţa unor plante endemice şi relicte; prezenţa unor plante cu modificări
teratologice; dimensiunile şi vârsta anumitor plante; efectul de margine şi efectul de insulă;
vegetaţia ca ecotop; elemente de ordin spiritual legate de existenţa vegetaţiei.
a) Compoziţia asociaţiilor vegetale se manifestă diferit în alcătuirea zestrei turistice. Curba
atractivităţii scade dinspre păduri către pajişti, cu un indice mediu la pădurile-parcuri din savană sau
din zonele mai intens valorificate. La nivel mondial varietatea tipurilor de pădure atinge parametrii
notabili, începând cu pădurile ecuatoriale, tropicale umede, musonice, subtropicale sau temperate.
 Pădurea ecuatorială din Amazonia, Zair sau Indonezia, în ciuda bogăţiei în specii şi a etajării pe mai
multe nivele, constituie o atracţie doar pentru cei, care se încumetă să înfrunte climatul excesiv de
cald şi umed, şi riscurile junglei. Particularităţi asemănătoare relevă şi pădurea tropicală umedă din
America Centrală, Filipine, Indochina, nord-estul Australiei.
29
  Pădurile musonice sunt mai puţin ostile accesului uman. Se întâlnesc în sudul şi estul Indiei, Asia de
Est. Cunoscute sunt asociaţiile regiunii biogeografice chino-japoneză, unde speciile tropicale şi
subtropicale se întrepătrund cu cele temperate.
 În zona temperată pădurea se distinge prin două asociaţii dominante – foioase şi conifere. Dacă
prima asociaţie favorizează drumeţiile lungi, cele din a doua categorie oferă un grad ridicat de
ozonificare a aerului.
 Pe lângă asociaţiile forestiere regionale de mare extensiune, o funcţie turistică apreciabilă o au
pădurile, mai restrânse ca suprafaţă, din oaze, parcuri, de-a lungul râurilor (pădurile-galerii), a
căilor de acces sau a litoralelor. Pajiştile au o valoare turistică mai redusă, impunându-se doar prin
policromia lor în perioadele de înflorire.
b) Vegetaţia devine un obiectiv turistic de prim ordin prin plantele endemice şi cele relicte
pe care le conservă. Plantele endemice sunt specifice numai unui anumit teritoriu, de obicei restrâns.
(exemple: R. Moldova (Cartea Roşie: keleria, bujorul de pădure (românesc), albăstreaua Angelescu);
Crimeea (pinul de Crimeea) ş.a.) Cele relicte sunt caracteristice unei perioade geologice trecute şi
care au supravieţuit până în prezent. (exemple: R. Moldova (Cartea Roşie: salba-moale-pitică,
bumbăcăriţa, şiverechia podoleană, gimnospermiu-de-Odesa); Crimeea (arborele de fragă (рус.
Земляничник мелкоплодный / Бесстыдница); pinul de Crimeea) ş.a.)
c) Fenomenele teratologice (din grec. „teras” – monstru; teratism – malformaţie,
monstruozitate, vicii şi anomalii de structură a organismelor vii (ştiinţa care le studiază se numeşte
teratologie)) din lumea plantelor pot genera modificări în fizionomia sau desfăşurarea ciclurilor
vegetale (ex. fag cu frunzele necăzătoare, molid excesiv ce ramificat etc.).
d) O altă categorie de elemente ale vegetaţiei forestiere se impune prin vârsta şi
dimensiunea unor exemplare. Unele specii şi exemplare atrag prin grosimea fără precedent a
trunchiurilor (având şi o vârstă de până la 6000 de ani): Baobabul savanelor, (Sequoia gigantea) –
arbore gigant din California care poate atinge înălţimea de 150 m, circumferinţa de peste 40 m şi
vârsta de 5000 de ani, numit şi Arbore-mamut ; eucalipţii sau cedrii de Liban – prin supleţea şi
înălţimea acestora. În peisajul nostru, o vârstă seculară ating stejarii.
e) Pentru covorul vegetal al regiunilor cu climă divizată în sezoane, ritmurile evoluţiei
naturale constituie ele însele motivaţii ale atractivităţii. Astfel, în regiunile subpolare şi temperate
reci, anotimpul de vară oferă posibilitatea unei explozii vegetale ce înnobilează prin policromia şi
armonia cu peisajul auster; în regiunile temperate sau tropicale cu două sezoane – anotimpul cald,
respectiv cel ploios, asigură dezvoltarea asociaţiilor vegetale. Perioada de înflorire a diverselor
specii de ierburi, transformă pajiştile dealurilor şi munţilor în peisaje splendide. Înflorirea
cactuşilor în deserturi şi semideşerturi este un eveniment de la care mulţi admiratori ai culorilor vii
nu concep să lipsească. Dimpotrivă, iarna sau în sezonul uscat al savanelor, rolul şi funcţia turistică
a vegetaţiei se reduce la minim.

30
 f) „Efectul de margine" şi „efectul de insulă” sunt generate de alternanţa sau izolarea
diferitor componente floristice (forestieră sau ierboasă), în toate situaţiile menţionate acţionează
„legea contrastului” fizionomic şi structural, conform căreia schimbarea bruscă a însuşirilor
peisajului atrage după sine o creştere a interesului manifestat de călători. Marginea pădurii devine
astfel o fâşie predilectă de concentrare cu caracter temporar a turiştilor, unde pajiştile oferă
posibilităţi pentru amenajarea campingurilor, iar suprafeţele împădurite - ambianţa necesară
recreerii propriu-zise. Pentru turismul zonelor suburbane valoarea marginii pădurilor adiacente
este dată de lungimea şi configuraţia ei, precum şi de compoziţia de specii a vegetaţiei dominante.
Importanţa acestui element se reflectă şi în tendinţa infrastructurii de a se implanta în perimetrul
său.
Suprafeţele ocupate cu păduri întinse generează şi „efectul de insulă", conform căruia
arealele de maximă concentrare a vizitatorilor vor coincide, de regulă, poienilor şi rariştilor din
interiorul pădurilor. Se constată încă o dată reacţia paradoxală a cererii turistice orientată spre
unicitate, raritate, noutate. Prezenţa pădurii devenind copleşitoare, vizitatorul încearcă să evadeze
dintr-un univers pe care anterior şi la dorit, căutând luminişurile unor pajişti, a „insulei"
despădurite. Ea joacă rolul terenului optim pentru instalarea corturilor, dar şi pentru construcţia
unor baze de cazare permanente. Deşi efectul de margine nu se rezumă la contrastul peisagistic
dintre terenurile cultivate sau pajiştilor cu pădure (întâlnindu-se şi în cazul malurilor apelor
curgătoare sau al lacurilor), în primul caz el se manifestă mai evident şi are o desfăşurare spaţială
mult mai largă.
Ca element peisagistic, pădurea atrage vizitatorii prin sentimentul ce-1 induce de întoarcere
în natură, de eliberare totală faţă de stresul cotidian, prin posibilităţile oferite de plimbările
îndelungate, atmosfera de intimitate a actului recreativ, prin cura de aer ozonificat.
Pădurea trebuie asociată, inclusiv pe plan turistic, unei biocenoze de mare complexitate,
compusă, pe lângă esenţele lemnoase şi de alte specii de plante şi în care îşi găsesc condiţii
optime de vieţuire multe alte specii de animale. Fiecare în parte, într-o proporţie mai mică sau
mai mare, vor participa la diversificarea atractivităţii de ansamblu.
g) Elemente de ordin spiritual legate de existenţa vegetaţiei. Conexiunea perpetuă dintre
om şi vegetaţie se reflectă şi în plan spiritual. Ca o consecinţă a acestei reflectări, anumite
elemente primesc o încărcătură emoţională aparte, devenind o sursă de certe atracţii. Stejarul lui
Ştefan, teiul lui Eminescu sunt repere vii pe orice ghid turistic. Plante sacre pentru anumite religii:
exemple – budismul „Ficus religiosa” (rom. Ficus; copacul Bodhi; ficus sacru) (рус. смоковница)
(The Bodhi Tree, also known as Bo (from the Sinhalese Bo), was a large and very old
Sacred Fig tree located in Bodh Gaya). Lotus sau nufăr – pentru Yoga, budism ... ; Cedru de
Liban (în Orientul Apropiat antic) .......................

31
 Dacă prin cumulul de însuşiri prezentate pădurea reuşeşte să se impune direct, ca un
domeniu turistic important, ea îşi sporeşte şi indirect atractivitatea prin:
• influenţarea topoclimatului prin creşterea umidităţii, scăderea temperaturilor excesive, a
vitezei vântului sau a fluxului de radiaţie solară;
• purificarea aerului datorită proceselor de fotosinteză şi elaborarea de oxigen şi aerosoli;
• diminuarea poluării sonore (cu circa 20%);
• armonizarea liniilor peisajului prin mascarea fragmentării de detaliu a reliefului etc.
Relaţia pădurii cu cererea turistică este strâns dependentă de raporturile spaţiale dintre acesta
şi elementele infrastructurii. Astfel, asociaţiile forestiere amplasate la o distanţă mai mică de 50 km
de marile oraşe se înscriu, prin efectele de margine şi insulă, într-un domeniu de recreere preferat.
La distanţe mai mari numărul participanţilor scade, fiind căutate alte atracţii.
Legate de prezenţa vegetaţiei se impun menţionării două modalităţi de diversificare a ofertei
recreative din marile metropole şi anume parcurile şi grădinile botanice. Suprafaţa spaţiilor verzi
din oraşe tinde să crească, estimările specialiştilor vizând 40 km2 spaţiu verde pe locuitor.
Concomitent, grădinile botanice concentrează, într-un spaţiu limitat, vegetaţia şi flora unor teritorii
vaste, iar prin mijloace specifice (sere) prezintă vizitatorilor specii aparţinând altor regiuni
biogeografice.
Pădurea, ca simbol al întoarcerii omului în peisajul originar lipsit de traumele lumii
moderne, îndeplineşte în turism o funcţie polivalentă, de obiectiv propriu-zis şi de mediu propice
unui agrement fructuos.

Potenţialul turistic al vegetaţiei în R. Moldova

Poziţia geografică a R. Moldova în cadrul continentului european a permis interferenţa pe
teritoriul ţării a 3 zone biogeografice - central-europeană, în special, în Podişul Codrilor (54% din
teritoriul ţării), euro-asiatică în regiunile de silvostepă şi stepă (30%) şi mediteraneană - fragmente
de silvostepă xerofită din sudul republicii (16%). Aceste zone, împreună cu alţi factori naturali şi
cu intervenţia omului, au dat naştere la mai multe tipuri de ecosisteme care au fost grupate în trei
grupe mari, în funcţie de gradul de modificare antropic: naturale (forestiere, de stepă, de luncă,
petrofite, acvatice), semiantropizate (grădini botanice şi zoologice) şi antropizate (agrare şi
urbane). Toate grupele de ecosisteme sunt importante nu numai pentru conservarea biodiversităţii,
dar şi din punct de vedere turistic.
Ecosistemele naturale se caracterizează prin intervenţii reduse ale omului, în special, în
domeniul compoziţiei specifice (introducând specii necaracteristice condiţiilor climatice locale) sau
a ariei de extindere (înlocuindu-le cu cele semiantropizate sau antropizate).
Cele mai importante pentru desfăşurarea activităţilor recreativ-turistice sunt ecosistemele

32
forestiere. Ele sunt reprezentate în R. Moldova de păduri de foioase de tipul celor din Europa
Centrală, în afară de funcţiile de protecţie a solurilor şi resurselor acvatice pădurea are
funcţiile igienice, estetice şi recreative.
Suprafaţa totală a Fondului Forestier Naţional ocupă 417,5 mii ha (1.01.2003). El
cuprinde circa 800 corpuri de pădure cu o suprafaţă de la 5 la 1500 ha, repartizate neuniform
pe teritoriul ţării. Gradul mediu de împădurire a teritoriului este de 9,6%. Vârsta medie a
arboretului este de 40 de ani. Majoritatea pădurilor seculare, care constituie cca. 2% din
totalul fondului forestier, sunt incluse în rezervaţii. Specii edificatoare ale pădurilor sunt
stejarul (56,4% din totalul fondului forestier), fagul, carpenul, teiul, frasinul, în luncile Prutului
şi Nistrului se întâlnesc sectoare cu zăvoaie (plopul, salcia, stejarul, ulmul).
În structura funcţională a fondului forestier se evidenţiază categoria pădurilor de
recreere 94,5 mii ha (29% din totalul pădurilor), ceea ce reprezintă resurse importante având în
vedere că şi celelalte categorii pot fi folosite în scopuri turistice.
Gradul de împădurire a teritoriului ţării diferă mult de la o zonă la alta: zona de nord -
7,2%, zona centrală - 13,5%, (având 65% din totalul pădurilor), zona sudică - 6,7%), zona
centrală având şi cele mai întinse corpuri de pădure.
Ecosistemele forestiere joacă un rol important în activităţile turistico-recreative,
contribuind la îmbunătăţirea stării generale de sănătate, la satisfacţia simţului estetic, la
relaxare. În păduri sunt amplasate, în mare parte, şi terenurile de vânătoare.
Ecosistemele de stepă dominau odinioară partea sud-estică, est-sud-estică şi central-
nordică a republicii, dar în ultimii 40 de ani şi-au redus suprafaţa cu 70 %. Actualmente
formaţiunile ierboase de stepă ocupă 65 mii ha şi s-au păstrat sub formă de pâlcuri în zonele de nord
(stepa Bălţilor) şi de sud (stepa Bugeacului).
Ecosistemele de luncă ocupă circa 3 % din teritoriul ţării, prezentând o vizual - estetică şi
adăpostind unele specii cinegetice de păsări.
Ecosistemele petrofite ocupă suprafeţe neînsemnate (0,7 %) pe văile râurilor din zona de
aflorare a formaţiunilor calcaroase, oferind o tentă vie stâncăriilor moarte.
Ecosistemele acvatice şi palustre, deşi s-au redus în ultimul timp, adăpostesc efective
importante ale fondului piscicol.
Ecosistemele semiantropizate agricole ocupă spaţii înseninate în cadrul republicii (75,6 %) şi
permit utilizarea lor în scopuri recreativ - turistice, în special, vânatul unor specii de animale
(fazanul, iepurele etc.), precum şi folosirea acestora la practicarea unor forme de turism (pomicol,
viticol).
Ecosistemele urbane sunt deosebit de importante din punct de vedere turistic, influenţând, în
primul rând, calitatea mediului în oraşele mari. Din analiza repartiţiei spaţiilor verzi în localităţile

33
urbane din R. Moldova (13,4%) rezultă un grad înalt de acoperire a zonei intravilane cu spaţii verzi,
ceea ce diminuează proporţia celor plecaţi în afara oraşului în week-end. În cadrul mun. Chişinău
sunt prezente arii întinse de veritabile păduri. Ele pot fi folosite pentru recreere de week-end în mod
intensiv, dar unele necesită o amenajare parţială.

Resursele turistice faunistice

Dintre toate componentele cadrului natural, fauna este elementul cel mai mobil, fapt ce se
răsfrânge asupra modului ei de integrare în grupa atracţiilor turistice şi a exploatării propriu - zise.
Formele prin care fauna îşi atrage vizitatorii sunt diferite. Astfel, ca parte integrantă a unor
biocenoze terestre, la rândul lor extrem de variate de la un tip de relief la altul, de la o regiune
climatică la altă regiune, ea se evidenţiază prin diversitatea sa structurală. Turismul de cunoaştere,
de informare, va căuta să valorifice pentru sine acest atribut. Descinderile în zonele polare şi
subpolare nu pot fi imaginate fără a admira urşii albi, vulpea polară, focile, morsele, pinguinii sau
renii; călătoriile în savană - fără a întâlni turmele de elefanţi, rinoceri, zebre sau gazele; explorarea
pădurilor tropicale - fără a cunoaşte fauna exotică ce le populează etc.
Pentru a facilita cunoaşterea lumii animale din regiuni îndepărtate, inaccesibile majorităţii
turiştilor de rând, s-a recurs la înfiinţarea grădinilor zoologice şi a acvariilor. Dacă fauna, în
totalitatea sa şi în mediul propriu de viaţă nu poate deveni un obiectiv turistic (datorită şi
mobilităţii sale) prin organizarea grădinilor zoologice şi a acvariilor, respectiv prin concentrarea
spaţială a diverselor specii şi localizarea lor într-un areal bine definit acest lucru devine posibil.
Implicarea faunei în turism este mult mai pregnantă şi directă în cazul anumitor forme de
practicare a acestuia. Se are în vedere vânătoarea (turismul cinegetic) şi pescuitul (sportiv).
Turismul cinegetic este practicat de o anumită categorie de participanţi, relativ redusă
numeric, dar acest aspect nu influenţează eficienţa sa, ci dimpotrivă. Obiectul principal al recreerii
îl constituie prezenţa şi vânarea animalelor mari sau a celor cu blănuri preţioase. Trofeele
reprezintă una din motivaţiile esenţiale ale practicării sale. Speciile de animale vizate diferă de la o
regiune la alta. În zonele polare ţinta principală este ursul polar; în taigaua siberiana şi canadiană
animalele cu blănuri preţioase (hermelina, samurul, jderul, râsul); în pădurile de răşinoase ale
munţilor înalţi - urşii sau cerbii, iar în savană leul sau elefantul.
Pentru facilitarea recreerii de tip cinegetic, prin înmulţirea şi localizarea animalelor căutate,
dar şi pentru menţinerea sub control a vânătoarei, s-au înfiinţat fondurile de vânătoare şi parcurile
naturale, unde riscul decimării faunei şi a dispariţiei unor specii valoroase este înlăturat.
Pe lângă vânătoarea cu caracter sportiv, de agrement, se întâlneşte şi ocupaţia similară, dar
a cărei finalitate nu este recreerea participantului, ci obţinerea unor bunuri alimentare sau
industriale (vânătoarea de balene, spre exemplu).
34
 Eficienţa turismului cinegetic este dependentă de densitatea vânatului într-o regiune dată.
Ea se calculează după formula:
N
D
S
unde: D - densitatea vânatului;
N - numărul animalelor de interes cinegetic;
S - suprafaţa în hectare a fondului de vânătoare.
Pescuitul sportiv este practicat de o anumită categorie de participanţi, desfăşurându-se în
perimetrul acumulărilor lacustre sau de-a lungul râurilor şi litoralului, îmbinarea relaxării cu
avantajul economic sporeşte importanţa sa. Şi în acest caz sunt vizate anumite specii de peşti, cu
valoare alimentară mai ridicată (păstrăv, sturioni).
Fauna susţine turismul de recreere şi cunoaştere, indiferent de regiunea în care se
desfăşoară. Sensibilitatea sa deosebită la impactul antropic impune însă măsuri severe de control a
vânătorii şi pescuitului, fie prin organizarea fondurilor şi parcurilor, fie prin instituirea unui statut
de protecţie absolută a acelor specii, care sunt ameninţate cu dispariţia (declararea lor ca
monumente ale naturii).

Potenţialul turistic al faunei R. Moldova

R. Moldova este relativ săracă în specii de animale, mai ales, în specii de mamifere mari.
Astfel, pe teritoriul ţării sunt înregistrate cea. 14800 specii de animale, inclusiv 461 specii de
vertebrate.
Arealele de viaţă ale speciilor comune sunt legate de masivele împădurite, protejate sau nu de
stat. Aici se întâlnesc mistreţul, cerbul pătat, vulpea, iepurele, bursucul – principalele mamifere
cinegetice din republică. În mare parte ele sunt răspândite în rezervaţiile naturale – „Codrii",
„Pădurea Domnească”, „Plaiul Fagului". Dintre mamiferele cu blană preţioasă la noi în ţară se
întâlnesc vidra, nurca, jderul de pădure, hermelina, dihorul de stepă, pisica sălbatică. Ele sunt
răspândite, pe lângă arealele menţionate, în rezervaţiile „Prutul de Jos", „Pădurea Domnească" şi
în cursul inferior al Nistrului. Sectoarele inferioare ale văilor Nistrului şi Prutului dispun şi de
cea mai variată faună avicolă (păsări): egreta mare, lebăda de vară, barza neagră, lopătarul,
dropia, vulturul pescar. Pentru turismul de masă o importanţă deosebită o are fauna din grădinile
zoologice (la Chişinău, spre exemplu).
Comparativ cu turismul de masă, aproape indiferent faţă de fauna sălbatică, cel de elită
(inclusiv ecoturismul şi turismul cinegetic) este primul beneficiar al acesteia.
Pe teritoriul R. Moldova, se vânează intens cca. 15 specii de animale terestre şi 30 specii de păsări acvatice.
Suprafaţa destinată activităţilor cinegetice în republică constituie 2800 mii ha.
Analizând dinamica şi structura fondului cinegetic de mamifere, se evidenţiază scăderea

35
 (până în anul 1996) a efectivelor acestor animale (în special, cerbul, mistreţul şi căpriorul), cauza
fiind braconajul, fragmentarea habitatelor lor naturale şi altele. În scopul prevenirii degradării
fondului cinegetic al republicii în anul 1996 a fost interzis vânatul speciilor mai valoroase (cerbul,
căpriorul şi mistreţul).
Dinamica efectivelor unor specii cinegetice în R. Moldova

1992 1996 1997 1998

Cerb 1076 370 385 426
Căprior 3818 2410 2800 2954
Mistreţ 2775 1254 1280 2120
Iepure 42360 56760 60000 63000
Vulpe 12310 12390 12450 12600
Lotul de vânătoare al păsărilor îl constituie gâscă (3,1%), raţa (20,3%), lişiţa (17,8%),
turturica, potârnichea etc. Resursele piscicole ale R. Moldovei, din cauza crizei economice generale, au
înregistrat scăderi importante. La ora actuală republica dispune de bazine acvatice (care pot fi
folosite pentru pescuitul sportiv, industrial şi recreativ) ce ocupă cca. 2,8 % din teritoriu. Principalele
zone de pescuit sunt lacurile de acumulare sau cele naturale mai mari (Dubăsari, Costeşti - Stânca,
Cuciurgan, Manta) şi râul Nistru, În structura principalelor specii pescuite din cursul inferior al
Nistrului se evidenţiază plătica (73%), babuşca (12%) şi carasul (11%), altele specii participând
doar cu 4%. În ansamblul său, resursele faunistice nu constituie o atracţie pentru turismul de masă,
singurul obiectiv cu potenţial de atracţie (grădina zoologică din Chişinău) fiind în stare precară.
Doar fondul cinegetic începe să-şi contureze clientela în cadrul elitei locale. Pe de altă parte,
pescuitul a căpătat în ultimul timp şi o altă motivaţie decât cea turistică (aceea de o sursă de
existenţă suplimentară). Din această cauză el nu poate fi inclus în întregime în activităţi turistico-
recreative.

RESURSELE TURISTICE ANTROPICE

36
 Obiectul de studiu
Valoarea fondului turistic antropic se află într-o dependenţă directă de suma şi
însemnătatea evenimentelor ce au avut loc pe teritoriul unei ţării în decursul istoriei
sale sau a celor contemporane. Dacă evenimentele contemporane sunt puţin
importante la scara internaţională, cele din trecut (poziţia la intersecţia multor
drumuri comerciale, căi de migraţie ale popoarelor, interferenţei zonelor de influenţă
ale marilor imperii) au avut o însemnătate mult mai mare. Migraţiile popoarelor,
fortificaţiile medievale, războaiele au lăsat numeroase urme în cultura spirituală a
oricărui popor, urme, care în prezent pot constitui puncte de atracţie turistică.
Spre deosebire de resursele turistice naturale, care sunt un dar al naturii, zestrea
turistică antropică reprezintă o însumare de elemente cu funcţie recreativă creată de
omul însuşi. Apariţia lor ca obiective turistice nu poartă întotdeauna pecetea
premeditării, adică n-au fost edificate în acest scop, ci dimpotrivă, în majoritatea
cazurilor, au îndeplinit alte atribuţii (economice, strategice, culturale etc.). Însuşirea
recreativă şi-au câştigat-o însă în timp, ajungând adeseori ca să se prevaleze în
comparaţie cu vechile atribuţii, devenind un obiectiv turistic propriu-zis.
Încă de la începutul afirmării sale ca specie cu trăsături superioare, omul şi-a
satisfăcut nevoile recreative şi de cunoaştere prin contemplarea peisajului
înconjurător. În această perioadă, prelungită până în antichitatea timpurie, resursele
turistice aparţinând mediului natural aveau o pondere absolută.
Ulterior, pe măsura avansării pe scara civilizaţiei, aportul uman la
diversificarea zestrei turistice se multiplică şi diversifică ajungând astăzi, pentru
anumite regiuni terestre, să fie hotărâtoare. Ponderea obiectivelor create de om se află
într-o ascendenţă evidentă în comparaţie cu frumuseţile naturii care, cantitativ, sunt
finite.
Principalele atribute recreative ale obiectivelor de provenienţă antropică au la
origine următoarele însuşiri:
 vechimea obiectivului
 unicitatea
 ineditul
 dimensiunea
 funcţia
Vechimea unui obiectiv construit de mâna omului, indiferent de dimensiune şi
fizionomia acestuia, devine adesea o sursă de real interes pentru privitori. Omul
epocii actuale tinde să cunoască trecutul său. Astfel se explică atracţia exercitată de
uneltele de silex sau de os, atât de simple în alcătuirea lor, dar care au asigurat omului
preistoric supraveţuirea şi progresul. Uneltele sunt concentrate în colecţii şi muzee
risipite în toate continentele, în aproape toate ţările lumii. Aceleaşi motivaţii atrag
privirile asupra picturilor ce împodobesc din abundenţă pereţii abrupturilor şi
peşterilor de la poalele Pirineilor, Alpilor sau Carpaţilor.
Efectul atractiv al vechimii se diminuează odată cu apropierea de vremurile
noastre, fără a se putea stabili o anumită limită. Aceasta, deoarece nu toate obiectele
produse de mâna omului impresionează în acelaşi mod vizitatorul. Apare
concomitent, îndeosebi la produsele cu aceeaşi destinaţie, o implicare a esteticului, a
forţei artistice care reuşeşte să surmonteze influenţa vechimii ca atribut valoric
37
(podoabele giuvaeriilor din evul mediu, prin rafinamentul lor artistic ridică mult cota
valorică în comparaţie cu obiectele antice, cu menire şi compoziţie asemănătoare).
Vechimea elementelor atractive antropice pune în mişcare stimuli psihologici
al căror efect este cu atât mai mare, cu cât masa de turişti este mai bine informată, iar
crearea atmosferei locului lor de provenienţă, mai bine conturată.
Unicitatea anumitor obiecte, edificii sau activităţi umane înmagazinează, de
asemenea, o sursă notabilă de atractivitate. Este de ajuns a cataloga cu acest atribut o
realizare antropică, pentru ca ea să intre definitiv în sfera de interes a turiştilor (se are
în vedere nu o individualizare dimensională, ci singularitatea efectivă a produsului în
sine). Unicitatea poate reieşi – fie dintr-o acţiune deliberată a creatorului autor al unui
singur produs, fără copii sau variante – fie prin distrugerea sau dispariţia obiectelor
de acelaşi gen. Obiective unice sunt statuile (cel puţin prin prisma subiectului reliefat)
şi casele memoriale dedicate unor personalităţi distincte. Dar şi Turnul din Pissa prin
înclinarea sa maximă faţă de planul vertical al locului cu circa 4,25 m este unicat
mondial; Regata Storica este singulară prin fastul şi grandoarea ei; defilarea gărzii
engleze prin ceremonialul ce o însoţeşte etc.
O altă însuşire turistică a obiectivelor de provenienţă antropică provine din
ineditul lor fizionomic, poziţional sau structural-compoziţional. Fizionomia diferită
este rodul veşnicei tendinţe a spiritului uman spre originalitate şi depăşire de sine. A
reliefa ceea ce n-a mai fost reliefat, a construi mai durabil, mai impozant, mai frumos
reprezintă principala sursă a ineditului din lucruri. Întreaga artă mondială îşi are şi ea
rădăcinile adânc înfipte în această pătimaşă tendinţă. Iar arta reprezintă o resursă de
neînlocuit pentru turism, indiferent dacă o desluşim în arhitectura clădirilor, pe
pânzele expuse în colecţii şi muzee, cu ocazia marilor evenimente culturale şi
artistice etc.
Catedrala din Chartres este celebră prin asocierea celor două turnuri diferite ca
arhitectură şi înălţime; castelul Chenonstau prin situarea sa deasupra râului Cher,
domul din Milano prin stilul constructiv şi mulţimea statuilor ce-i împodobesc
exterioarele.
Ineditul poate rezulta şi din neterminarea unor proiecte, cum este cel al
domului din Strasbourg, unde unul din cele două turnuri n-a fost construit.
Aceleaşi valenţe le putem descifra şi în ceea ce priveşte materialul utilizat în
ridicarea unor edificii (lemnul, piatra, sticla, oţelul, betonul armat), în numărul de
proiecte elaborate, a perioadei cât a durat construcţia, a personalităţilor care au
contribuit la definitivarea aspectului ei actual etc. Arhitectura din sticlă şi beton armat
a Centrului Pompidou din Paris, silueta zvealtă a Turnului Eiffel durată din oţel,
clădirea Centrului comercial din Santa Fe, capitala statului New Mexico ridicată din
lut modelat reprezintă exemple ale unor realizări de excepţie în materialele
respective.
Ineditul, ca resursă atractivă, este dependent şi de locul ales de om pentru
amplasarea edificiilor sale. Astfel, construirea castelelor medievale pe promontoriile
stâncoase ale văilor sau munţilor era motivată în vremurile date prin raţiuni de
apărare. Astăzi, castelele văii Rinului, castelul Foix, Lourdes sau Salzburg, cetatea
San Marino se impun pentru totdeauna în memoria turiştilor şi prin poziţia lor
insolită.
38
 Dacă vechimea, unicitatea sau ineditul unor obiective de origine antropică
rămâne apanajul turiştilor bine informaţi, dimensiunea acestora este un atribut
accesibil tuturor, uşor de evaluat sub aspect atractiv. Ca şi elementele cadrului
natural, şi în acest caz întâlnim exemple aparţinând ambelor extreme dimensionale,
maxime sau minime. Versailles rămâne cel mai impozant castel francez, turnurile de
televiziune din Moscova şi Toronto depăşesc 500 m înălţime, turnurile gemeni ale
companiei Petronas din Cuala Lumpur de cca. 500 m (cea mai înaltă clădire din
lume). În mod similar putem include pe aceeaşi treaptă şi bogăţia în exponate a
Luvrului sau Ermitajul, monumentalitatea statuii Libertăţii din New York sau a
piramidelor din Mexic sau Egipt; splendoarea albastrului de Voroneţ şi Chartres,
înălţimea de excepţie a barajelor Rogun (325m, Tadjikistan) şi Grande Dixence
(285m, Elveţia) etc. La polul opus regăsim obiecte miniaturizate – cărţi unelte,
ustensile – concentrate în colecţii şi muzee.
În sfârşit, funcţiile anterioare sau actuale ale anumitor edificii poartă o
încărcătură atractivă cu o tentă specifică. Astfel, Bastilia sau Turnul Londrei au
devenit puncte de focalizare a cererii turistice mai puţin prin arhitectura sau
dimensiunile lor, cât mai ales prin şansa ce o oferă rememorării unor bogate file de
istorie scrise între zidurile lor. În mod similar se înscriu în circuitele turistice sediile
politice (Palatul ONU din New York, Casa Albă, Palatul Bukingham), ştiinţifice,
culturale etc.
O situaţie aparte, favorabilă, o relevă obiectivele cu funcţie turistică propriu –
zisă din categoria Disney-Landurilor, Praterului, etc. construite pentru a diversifica
oferta atractivă a unor centre sau regiuni cu o cerere turistică majoră.
Potenţialul turistic antropic este constituit din două grupe de obiective:
 edificii şi elemente cu funcţie turistică
 activităţi antropice cu funcţie atractivă.

Construcţiile megalitice
Îşi au originea în trecutul îndepărtat al comunităţilor umane din vestul Europei.
Datează dinaintea de anul 3000 î.e.n. şi îmbracă trei forme distincte: menhiri (blocuri
de piatră înfipte vertical în pământ), folceni (blocuri sau plăci de piatră orizontale
sprijinite pe doi brahiri) şi cromlechiuri (menhiri dispuşi în cerc sau semicerc). Un
număr apreciabil de menhiri se află în Bretania (vestul Franţei), Anglia şi Spania. În
Bretania complexul de la Carnac Menec este format din aproape 3000 menhiri şi se
extinde pe o distanţă de peste 4 km. În aceeaşi regiune, la Locmarioquer se află cel
mai mare menhir cunoscut, Nen-er-Hroec’h cu înălţimea de peste 10 m şi Masa
negustorilor, un dolmen granitic cu urme de sculpturi.
O vârstă şi funcţie asemănătoare au construcţiile megalitice din Anglia, între
care se detaşează ansamblul de la Stoenehenge, construit în trei etape, cea mai recentă
fiind cuprinsă între anii 2100-1900 î.e.n. Deşi s-a crezut că au avut iniţial un caracter
religios şi simbolistic cercetările moderne confirmă rolul său de observator
astronomic. În ciuda simplităţii construcţiei, simbolul lor atrage numeroşi turişti, o
şosea modernă şi un parking auto integrând acest ansamblu în sfera turismului
regional. Megaliţii sânt prezenţi şi în nordul Spaniei, la Almeria, Viera sau Pemeral.

39
 Edificiile istorice
Însumează o gamă variată de construcţii, aparţinând mileniilor şi secolelor
demult apuse, răspândite cu predilecţie în regiunile de afirmare a marilor civilizaţii.
Deşi în număr mai restrâns, ele se regăsesc însă în toate arealele umanizate ale
globului, ca dovadă a continuităţii şi creativităţii spiritului uman.
Din această grupă de obiective menţionăm: castrele, forturile, cetăţile,
castelele, fortificaţiile etc.
Castrele romane împânzesc teritoriul fostului imperiu roman, din Britania
până în Asia Mică, fiind edificate în scopuri militare, ca puncte întărite la graniţele
imperiului. Construcţia lor datează din perioada de expansiune a acestuia, iar funcţia
iniţială dispăre rapid din cauza distrucţiei avansate: popoarele aflate în conflict cu
romanii vizau înainte de orice distrugerea fortificaţilor. În consecinţă vestigiile de
acest tip se păstrează într-o formă ce poate sugera dimensional şi fizionomic vechea
construcţie. Zidul şi porţile de întrare în castrul român se conservă aproape în
integralitatea lor, împrejmuind centrul oraşului actual.
Cel mai mare castru de pe teritoriul României a fost construit la Apulum (Alba
Iulia), apoi în întregime distrus de fortificaţiile medievale.
Forturile au jucat un rol asemănător castrelor, dar într-o perioadă istorică mult
mai recentă. Sunt specifice îndeosebi continentului nord-american, unde penetrarea
spre interiorul uscatului s-a sprijinit, strategic şi logistic, pe astfel de fortificaţii.
Vechimea lor descreşte de la est la vestul Americii, în sensul de avansare a
colonizatorilor.
Arhitectura forturilor este proprie funcţiilor de apărare. În general ele se impun
prin masivitatea zidurilor incintei, numărul mare al turnurilor de supraveghere, porţile
masive. Sânt frecvente în Noua Anglie, Ontario, Quebec, în statele interiore ale SUA,
pe litoralul californian etc. Însăşi toponimia multor aşezări este edificatoare în acest
sens: Fort St. John, Fort Worth, Fort Lauderdale etc.
Castelele sunt locuinţele fortificate ale seniorilor feudali, răspândite de la
Atlantic, până la Pacific şi, mai recent, în America. Spre deosebire de castre şi forturi,
edificii cu funcţii de apărare propriu zise, castelele au o diversitate funcţională mai
mare. Ele sunt, în primul rând, elemente de habitat, construite de feudali în interiorul
proprietăţii. Castelul exercita asupra regiunilor din jur o autoritate politică şi
administrativă, asociindu-şi, indirect şi atribuţii de sediu. Datând dintr-o perioadă de
mare fărâmiţare statală, în care războiul servea ca mijloc de rezolvare a tuturor
neînţelegelor, majoritatea castelelor apar ca edificii puternic întărite, cu ziduri, turnuri
de apărare, şanţuri periferice şi poduri mobile. Ele erau amplasate pe promontorii
stâncoase, pe falezele surplombate ale unor versanţi abrupţi, precum cele din văile
Rinului, Tirolului, Prealpilor, Pirineilor.
O altă categorie de castele sunt cele construite în locuri de vânătoare, la care
predominante sunt virtuţile artistice. Ele sunt amplasate în mijlocul unor domenii
întinse, parcuri sau grădini, cu o accesibilitate ridicată. Castelele din această categorie
sunt construite sub sceptrul spiritului, ca dovadă fiind nu numai arhitectura lor mult
mai bogată, mai elevată sub raport stilistic, ci şi o grijă deschisă pentru decoraţiile
interioare, indiferent dacă sunt reprezentate prin elemente arhitecturale sau prin
mobilier, picturi, tapisării etc. Din această grupă fac parte în primul rând, cele 17
40
mari castele din Valea Loirei risipite între Angers şi Bourges (între care Chambord,
Chenonceau, Amboise, Cheverny, Blois, Anges). Faima acestor castele este întregită
de istoria lor zbuciumată şi aureolată de trecere prin incintele lor a unor mari
personalităţi. Leonardo da Vinci îşi petrece ultimii ani la Amboise, unde va fi şi
înmormântat (în bazilica St. Hubert) Caterina de Medici construieşte galeria din
castelul Chenoceaux, Francois Villon vizitează în peregrinările sale Blois, iar Regele
Ludovic al XIV, primeşte la Chambord pe Molier etc.
Castelele fortificate sunt mai spectaculoase în aşezarea lor pe piscurile colinelor
sau munţilor. O astfel de localizare se întâlneşte în cazul castelului din Foix, situat pe
drumul care leagă Franţa cu Spania, prin Andorra. Replica sa spaniolă este castelul
Urgel, amplasat pe versantul sudic al Pirineilor, pe un pisc asemănător. O amplasarea
pitorească caracterizează şi castelului Lourdes din aceeaşi zonă a Franţei, dar şi
castelului din Zalzburg, edificat pe culmea unei septe stâncoase modelată de apele
Salzachului.
Castele înconjurate de aura misterului şi a fantomelor populează insulele
britanice (Warwich); castelele se întâlnesc în peisajul arid al Spaniei sudice sau lângă
lacurile elveţiene. Fontainbleau, Heidelberg sau Hradcany, Muzot, Stolzenfels sau
Sforza sunt unele din castele înscrise pe hărţile turistice ale Franţei, Germaniei ,
Elveţiei, Cehiei sau Slovaciei.
Pe măsură ce ne apropiem de vremurile noastre edificiile de acest tip cresc în
monumentalitate şi somptuozitate. Funcţia strategică dispare fiind înlocuită de cea
artistică sau politico-administrativă. Castelul medieval face loc palatului înconjurat
de parcuri şi grădini, adevărate opere de artă prin liniile şi coloritul lor natural,
Versailles (construit între 1643-1715), Schomburn sau Buckingham sunt trei dintre
exemplele mai ilustrative în acest sens.
În funcţie de mărimea lor şi bogăţia zestrei interioare, castelele se constituie ca
obiective turistice de real interes pentru o pondere majoră din cererea turistică. Există
frecvente situaţii când puterea lor de atractivitate este susţinută de istoria desfăşurată
între zidurile roase de vreme sau de valoarea decoraţiilor interioare şi mai puţin de
construcţie ca atare. De asemenea, în contextul unui peisaj înconjurător spectaculos
oferta atractivă creşte prin contribuţia reliefului, apelor, vegetaţiei etc.
În America, datorită colonizării mai recente, vârsta castelelor este mai redusă.
Dealtfel, în acest caz, se pare că ele sunt mai degrabă rodul nostalgiei proprietarilor
după un continent pierdut şi mai puţin al necesităţii efective.
Actualmente, unele castele şi palate sunt scoase parţial sau total din circuitul
turistic, datorită transformării lor în reşedinţe oficiale (cazul castelului Peleş sau al
palatului Cotroceni din Romania, Hradul în Cehia, Buckingham în Marea Britanie).
Cetăţile. Alături de castele, se situează în fruntea obiectivelor turistice de
rezonanţă istorică. În raport cu acestea cetăţile se detaşează prin creşterea gradului de
complexitate constructivă, prin funcţiile multiple şi prin concentrarea, în perioada
funcţionării lor ca unităţi de habitat, a unei populaţii mai numeroase. Cetatea este
expresia concentrată a aşezării antice sau medievale, aşezare nevoită permanent a se
apăra. Ca urmare, apar fortificaţii, îndeosebi sub forma zidurilor, bastioanelor şi
şanţurilor periferice.
Apariţia cetăţilor ca formă de habitat de mare vitalitate, încă din antichitate ne-o
41
confirmă nu numai vestigiile rămase în vetrele vechilor civilizaţii, ci şi rezultatul
săpăturilor arheologice întreprinse, în primul rând, în perimetrul oicumenei euro-
asiatice. Sunt renumite cetăţile greceşti, construite în perioada marilor colonizări pe
ţărmurile Mediteranei şi ale Mării Negre. (Gela, Micene, Tirint, Histria, Tomis,
Galatia) ale căror ruine au fost deshumate.
Cetatea Troia ne aminteşte însă, prin istoria sa epopeică, de existenţa unor
edificii asemănătoare mult anterioare colonizărilor greceşti, feniciene sau romane. Ea
va fi cucerită tocmai de armatele polisurilor greceşti reunite în expansiunea lor spre
bazinul Mării Negre. Troia demonstrează, asemenea, că faima atractivă a multor
cetăţi sau vestigii arheologice nu constă în elementele de ordin arhitectural, ci în
rememorarea istoricului lor uneori deosebit de palpitant. Majoritatea vestigiilor
arheologice de orice natură, relevă importanţa creşterii gradului de culturalizare al
masei de turişti; cu cât acesta este mai ridicat, cu atât resursele atractive ale unor
obiective sunt mai intens exploatate.
Puternica dezvoltarea a statului dac este oglindită şi în numărul mare de cetăţi
răspândite între Bug şi Tisa, cu o concentrare remarcabilă în Transilvania, unde îşi
avea capitala (Sarmisegetusa Regia).
Cetăţile feudale se impun prin masivitatea şi fortificaţiile lor, consecinţă a
creşterii nevoilor de apărare în urma apariţiei artileriei de asalt, dar şi a îmbunătăţirii
tehnicilor şi mijloacelor constructive. În acest scop sunt preferate cele mai
inaccesibile terenuri, care să ofere o protecţie naturală suplimentară (cum este cazul
cetăţii San Marino, amplasată pe un pisc ocrotit din trei părţi de abrupturi de peste
100 m înălţime, imposibil de escaladat cu mijloacele evului mediu). Zidurile cresc în
grosime şi înălţime, bastioanele şi contraforturile se înmulţesc (Constantinopolul,
Viena, Buda, Suceava, Neamţ).
Multe oraşe contemporane păstrează în arhitectura lor numeroase relicve ale
cetăţilor de odinioară. Astfel, Moscova şi-a lărgit în mai multe etape perimetrul
construit începând de la fortăreaţa Kremlinului. Kievul a fost iniţial o aşezare
fortificată, St. Petersburg a urmat aceeaşi cale, începând din 1703. Veneţia a apărut ca
o cetate lagunară, iar Parisul s-a răsfiat în jurul Insulei Cetăţii (Ile de la Cite), etc.
Funcţia de apărare îndeplinită de majoritatea cetăţilor antice a dictat o dispoziţie
spaţială preferenţială: de-a lungul frontierelor diferitelor state din vremea aceea (cum
se remarcă în cazul Moldovei), la intersecţia sau pe axele de intensă circulaţie
(Babilon, Palmira, Damasc), pe malurile fluviilor şi mărilor intens navigate
(Constantinopol, Genova, Veneţia, Cadiz, La Rochelle, Dubrovnic) etc. Acest aspect
influenţează pozitiv acţiunile de integrare turistică în circuite specifice.
Fortificaţiile îmbracă forme diverse de la o epocă la alta, de la o regiune la alta.
În această grupă de obiective se includ zidurile şi turnurile, în măsura în care ele nu
sunt părţi constitutive ale unor ansambluri arhitecturale analizate deja (castele, cetăţi).
Cel mai important obiectiv din această categorie este Marele Zid Chinezesc, cu
o lungime de peste 5000 km, singura construcţie pământeană ce poate fi văzută de pe
Lună. Uriaşul edificiu porneşte din nordul peninsulei Liapdong şi se orientează spre
vestul ţării, până în provincia Gansu. Debutul construcţiei are loc în perioada antică şi
continuă până la mijlocul sec. XVII. Zidul chinezesc rămâne cea mai grandioasă
realizare antropică de la începuturile omenirii până astăzi, şi constituie unul dintre
42
principalele obiective turistice mondiale.
Turnurile de apărare şi pază sunt ataşate, în cele mai frecvente situaţii, unor
edificii de mare amploare, făcând corp comun cu sistemul de fortificaţii al cetăţii sau
aşezării respective. Datorită masivităţii lor, ele au rezistat mult mai bine distrucţiei
de-a lungul timpului, apărându-ne astăzi ca obiective izolate, impozante. Astfel de
atribute sunt caracteristice celor trei turnuri din La Rochelle (St. Nicolas, Chaine, de
la Lanterne), Pamiers, York.
Un loc mai aparte îl are Turnul Londrei, de fapt un castel construit în secolul XI,
ce a jucat un rol de prim rang în istoria politică a Angliei medievale. În acest caz
noţiunea de turn este improprie, fiind atribuită unui ansamblu arhitectural complex de
tip castel întărit, cu mai multe turnuri interioare.

Potenţialul turistic arheologic din Republica Moldova

Valoarea potenţialului arheologic al unui teritoriu depinde de poziţia lui fizico-,
economico- şi politico-geografică în trecut, precum şi de gradul de păstrare a
obiectelor. R. Moldova are o poziţie de importanţă medie: nici în centrele
civilizaţiilor antice sau din evul mediu timpuriu, nici foarte departe de aceste centre.
În mil. al IV-lea î.e.n., teritoriul actual al ţării a fost situat în mijlocul spaţiului
ocupat de cultura neolitică foarte dezvoltată – Cucuteni-Tripolie. Mai târziu, un rol
benefic l-a avut poziţia de la periferia lumii civilizate antice, ce a lăsat în urma sa
multe obiecte de provenienţă greacă sau romană. Pe de altă parte popoarele
migratoare au lăsat în urma sa mai multe gorgane.
Astfel, din perioadele anterioare se cunosc mai multe tipuri de aşezăminte.
Aşezămintele de tip deschis au apărut în condiţiile absenţei ameninţărilor din exterior
din perioadele de relativă linişte în stepele din nordul Mării Negre. Ele se
caracterizează printr-un nivel înalt de cultură (de exemplu, cultura Cucuteni -
Tripolie). Aceste aşezări de importanţă arheologică şi turistică sunt prezente pe
teritoriul ţării din Neolitic până în Evul Mediu târziu (sec. XV-XVII). Din totalul
aşezărilor de acest fel descoperite pe teritoriul ţării, doar cca. 8% sunt luate sub
protecţia statului şi prezintă o valoare ştiinţifico-turistică.
0 dată cu venirea triburilor nomade s-au produs contradicţiile între acestea şi
populaţiile sedentare, ce a dus la diversificarea urmelor păstrate. Astfel, populaţiile
sedentare s-au retras în aşezările fortificate, amenajate, de obicei, în locurile greu
accesibile: pe înălţimi, pe malurile sau terasele abrupte ale unor râuri. Asemenea
aşezări, atribuite triburilor tracice, sunt datate începând din sec. al VII-lea î.e.n. În
Evul Mediu timpuriu apar aşezările fortificate construite de triburile slave (sec. X-
XII). Aşezările fortificate de o importanţă mai mare se găsesc în apropierea satelor
Temeleuţi, Rudi, Mateuţi, Alcedar, Saharna Nouă, Raşcov ş.a.
0 altă formă de protecţie împotriva năvălitorilor o constituie valurile de
pământ şi şanţurile de diferite feluri. Cele mai cunoscute şi cele mai studiate sunt
aşa numitele Valurile lui Traian. Acestea sunt 2 la număr, unul nordic ("Valul lui
Traian de Sus") şi unul sudic ("Valul lui Traian de Jos"), fiecare reprezentând un val
de un metru înălţime însoţit de un şanţ dinspre nord, care intersectează teritoriul
republicii, aproximativ între Leova şi Bender (cel de sus) şi pe la nord de Vulcăneşti
43
(cel de jos). Contrar părerii larg răspândite în popor aceste valuri nu au fost construite
de împăratul roman Traian, ci mai târziu. Valul lui Traian de Jos a fost ridicat de
romani în sec. III, ca să protejeze graniţa de nord contra goţilor, iar cel de Sus a fost
construit în sec. IV de triburile barbare (probabil, goţii cu scopul de apărare împotriva
hunilor). La ora actuală valurile s-au păstrat doar pe alocuri, aceste rămăşiţe fiind
protejate de stat.
Şi popoarele nomade au lăsat unele amprente de pe urma sa, în special, sub
forma movilelor funerare - gorgane. Acestea reprezintă movile de pământ de formă
conică, semisferică sau prelungită, putând fi simple, duble sau triple. Dimensiunile
lor variază între 15 şi 50 m în diametru, având înălţimea de la 1 până la 20 m. Cea
mai cunoscută este Movila Măgurii situată la nord de s. Măgurele (raionul Ungheni).
Un interes deosebit prezintă movilele în terasamentul cărora s-au efectuat câteva
înmormântări din epoci diferite, precum şi terasamentele marcate la suprafaţă cu
lespezi de piatră şi semne sau stele antropomorfe de piatră. 0 asemenea movilă se află
lângă s. Ciobruciu (de lângă Slobozia), cu o figură antropomorfă din piatră datând din
sec. XVI-XIV î.e.n. Sculptura reprezentă un luptător, posibil, un conducător de trib.
Un alt element arheologic de importanţă turistică sunt săpăturile pe locurile
unor oraşe medievale. Din acest punct de vedere trebuie menţionate urmele unui
oraş din perioada Hoardei de Aur din sec. al XIV-lea, situat pe malul Răutului între
satele Butuceni şi Trebujeni, precum şi oraşul moldovenesc din sec. XV-XVI,
cunoscut în literatura ştiinţifică sub denumirea de Orheiul Vechi. Alte săpături ale
oraşelor medievale se efectuează pe locurile oraşului moldovenesc Tighina (sec.
XIV-XVI) şi a celui turcesc Bender, vechilor oraşe Raşcov (sec. XIV-XVI) şi
Lăpuşna.
De asemenea, în vremurile instabile oamenii au fost preocupaţi de păstrarea
averilor proprii prin tezaurizare. Astăzi, obiectele din asemenea tezaure sunt expuse
în muzeele din ţară. Cele mai importante fiind tezaure din s. Cărbuna (raionul
Ialoveni) datând din mil. III î.e.n. (tezaurul conţine topoare de cupru şi marmură,
brăţări, figuri antropomorfe, mărgele de cupru etc.), s. Chirileni (raionul Sângerei)
(monedele din de aur din sec. IV-V) etc.
Importanţa ştiinţifică a acestor monumente este de necontestat, însă utilizarea lor
în turism (mai ales în cel de masă) este destul de problematică. Aceste obiecte sunt
puţin cunoscute, de ele nu sunt legate legendele, nici specificul şi starea lor nu permit
vizitarea lor în masă, însă, acestea constituie un loc bun pentru organizarea
conferinţelor ştiinţifice, ceea ce face din aceste monumente puncte de atracţie pentru
turismul specializat.

Monumentele istorice din R. Moldova

Fondului istorico-turistic îi aparţin diferite monumente ce au ca scop să
comemoreze anumite fapte istorice, culturale, politice, să consemneze locurile legate
de activitatea unor oameni de cultură, artă, a unor oameni politici ş. a.
Printre monumentele legate de activitatea diferiţilor oameni politici care au
trăit pe teritoriul ţării trebuie menţionate monumentele lui Ştefan cel Mare din
Chişinău, stejarul lui Ştefan cel Mare din s. Cobâlnea (raionul Soroca) (acesta având
44
 mai mult semnificaţii politico-culturale, decât cele ale unui arborele secular),
monumentul lui Vasile Lupu din Orhei.
Participarea populaţiei R. Moldova la mai multe războaie ce au avut loc pe
teritoriul ţării şi în afara ei a fost comemorată în mai multe monumente, însă nu toate
războaiele au beneficiat de aceeaşi atenţie din partea puterii. Războaiele ce nu au avut
o încărcătură ideologică favorabilă nu au beneficiat de atenţia organelor de putere (în
special, a celor socialiste). Această afirmaţie se referă, în primul rând, la Primul
Război mondial, puţine monumente ce se referă la acesta sunt înălţate în anii '30.
Deosebit de multe monumente sunt legate de evenimentele din timpul celui de-al
Doilea Război mondial (ce a avut şi o încărcătură ideologică pozitivă în timpul
perioadei socialiste), multe din ele reprezentând tancurile şi tunurile căzute în luptă şi
instalate pe soclu după terminarea războiului. Cel mai important dintre monumentele
consacrate acestui război este complexul monumental al Gloriei militare din Chişinău
(1976). Nici evenimentele militare recente nu s-au lipsit de monumente: războiul din
Afganistan sau cel din 1992 din Transnistria (în afară de comemorarea persoanelor
căzute în lupte, aceste monumente au şi o importantă semnificaţie ideologică).
Multe evenimente ştiinţifice şi culturale ce au avut loc pe teritoriul R. Moldova
au fost consemnate prin plăci comemorative şi monumente. La Chişinău, pe Aleea
clasicilor au fost înălţate monumentele unor oameni de cultură, ca: D. Cantemir, N.
Milescu, G. Asachi, A. Donici, V. Alecsandri, M. Eminescu, A. Mateevici, L.Blaga ş.
a. Tot la Chişinău, în 1948, a fost deschisă Casa-muzeu a lui A.S. Puşkin, iar in s.
Dolna a fost înălţat un monument de bronz dedicat acestui poet rus. De asemenea, şi
locurile legate de viaţa unor mari oameni de cultură originari din R. Moldova au fost
comemorate de diferite monumente, stele şi busturi.
Pe teritoriul R. Moldova s-au născuţi mulţi savanţi de renume mondial, însă nu
toţi au beneficiat de atenţia din partea autorităţilor pentru ca locurile legate de viaţa
lor să fie consemnate prin diferite monumente. Astfel, în s. Ofatinţi (la sud de
Râbniţa) s-a născut compozitorul şi pianistul A.G. Rubinştein, la Orhei s-a născut
academicianul N.A. Dimo, la Tiraspol - academicianul N.D. Zelinskii, la Dubăsari -
chirurgul N.V. Sklifosovskii, în s. Abaclia (jud. Lăpuşna) - teoreticianul ştiinţei
militare I.F. Secrieru, la Bender - savanţii L.S. Berg, E.C. Fiodorov, C.C. Ghedroiţ,
la Chişinău şi-a făcut studiile academicianul A.V. Şciusev.
Multe din monumentele istorice de pe teritoriul ţării sunt legate de
evenimentele politice şi culturale din perioada socialistă. Astăzi, ele nu şi-au pierdut
din importanţă cultural-artistică sau ştiinţifică, dar atitudinea populaţiei s-a schimbat
şi interesul faţă de ele aproape că a dispărut.
Fondul istorico-turistic al ţării nu este de neglijat şi poate fi valorificat chiar pe
plan internaţional, ţinând cont de importanţa evenimentelor istorice, ce au avut loc pe
acest teritoriu.

Edificiile religioase
Au o răspândire, cel puţin asemănătoare cu cele istorice. La început funcţiile
45
religioase le îndeplinea peştera. Ulterior, edificiilor cu o astfel de funcţie se
diversifică foarte mult, în strânsă dependenţă cu varietatea religiilor tradiţionale,
vechimii şi intensităţii populării teritoriului, cu gradul de dezvoltare al societăţii etc.
Edificiile religioase sunt răspândite pe toate continentele şi în toate statele,
densităţi mai ridicate constatându-se acolo unde societăţile umane s-au consolidat
mai timpuriu şi au avut o creativitate, pe toate planurile, mai bogată.
Spre deosebire de castele sau cetăţi, edificiile religioase au supraveţuit mai
bine, exceptând situaţiile când forţele aflate în conflict aveau religii diferite
(musulmanii cu creştinii) sau aveau concepţii antireligioase (ideologia comunistă). Ca
exemplu servind distrugerea bisericilor creştine de către turci în evul mediu, a
templelor aztece sau incaşe de către conchistadori sau a lăcaşurilor de cult din estul
Europei de către regimurile comuniste. Însă şi aici sunt unele excepţii – ocrotirea de
către turci a catedralei Sfânta Sofia în chiar centrul Imperiului lor sau a catedralelor
din Moscova de către comuniştii sovietici.
Din grupa edificiilor turistice cu funcţie religioasă fac parte: templele,
sanctuarele, bisericile, catedralele (moscheile, sinagogile), mănăstirile, mausoleele
(piramidele) sau cimitirile îndeplinesc o funcţie ritualică, de înmormântare.
Sanctuarele reprezintă suprafeţele de teren dedicate zeilor, incinte delimitate
prin pietre sau ziduri. În interiorul limitelor acestuia sunt amplasate construcţiile cu
destinaţie religioasă şi, în primul rând, templele.
După menţionările lui Herodot, în Grecia antică existau 18 sanctuare, dar
numărul lor, conform vestigiilor scoase la iveală de săpăturile arheologice, este mult
mai mare. Aşa sunt sanctuarele de la Dodona, Patras, Epidaur, Olimpia, Trofonios,
Delos, Eleusis, Didyna, Acropole sau Delfi. Nici unul nu putea rivaliza cu sanctuarul
din Delfi, dedicat lui Apollo, unde Pitia îşi desfăşura prezicerile. Terenul acestui
vestit oracol avea o suprafaţă de 130×190 m şi era închis cu un zid şi mai multe porţi.
În interiorul său se află mai multe altare, un templu, statui. Din monumentele de
odinioară s-au mai păstrat coloanele templului lui Apollo, ale tolosului (o rotondă cu
20 coloane dorice), tezaurul atenienilor (clădire ce adăpostea ofrandele cetăţilor).
În Japonia se întâlnesc sanctuarele shintoiste, dintre cele mai cunoscute fiind
cele de la Nikko, Izumo, Nagoya, Ise, Itsukusima etc. Unele păstrează reminiscenţe
ale vechii arhitecturi pe piloni de influenţă malaeziană.
Templele erau considerate ca o „casă a divinităţii, a zeilor”. Acest atribut a
constituit imboldul principal în construirea unor edificii de mare amploare şi
originalitate. Iniţial, în preistorie, funcţia templului a fost atribuită peşterii, unde omul
primitiv şi-a amenajat primele altare, decorate cu picturi parietale. Sunt renumite
templele subterane (speos-urile) din insula Elephanta, situată pe ţărmul vestic al
Indiei, în apropierea oraşului Bombay. Ele sunt săpate în granit, au dimensiuni mici şi
sunt dedicate lui Shiva. Tot în India se află templele subpământene de la Ellora, de o
monumentalitate deosebită. Ele poartă numele zeilor cărora le-au fost dedicate:
Kailasa, Visnacarna, Indra, Der-Wara. Alte temple, din aceeaşi categorie sunt
localizate în insula Salcette, Pandan-Lena, d’Ajanyanti, Mhar. Tradiţia acestor
temple se extinde şi în Afganistan (Bamiyan), Asia Centrală şi, mai ales în China (la
Dunhang – „Grotele celor o mie de Buda”; Datong, Longmen, grotel Mogao).
Mai „tinere” ca templele subterane indiene, dar cu o construcţie mai complexă
46
sunt speos-urile egiptene din Valea Nilului, în Nubia Inferioară. Cunoscute sunt
templele de la Abu Simbel, dedicate zeului Phre şi zeiţei Hator. Templul lui Phre are
trei încăperi (naos, pronaos şi sanctuarul) şi un număr mare de statui de până la 10 m
înălţime, imaginând pe Rhemses al II-lea şi trinitatea egipteană Amon-Ra, Phre şi
Phtha. Datorită lacului de acumulare de la Assuan, ce riscă să le inunde, templele au
fost mutate pe platoul stâncos de deasupra oglinzii lacustre.
În valea Nilului speos-urile sunt parţial eclipsate de marile temple ridicate la
suprafaţa pământului la Karmak (unde se află cea mai extinsă suprafaţă cu caracter
religios din lume), Luxor, Taba, Napata. Coloanele de mari dimensiuni, sălile
grandioase, sfincşii şi statuile abundă, stârnind curiozitatea vizitatorilor.
Templele, ca obiective turistice, sunt prezente pretutindeni în Grecia. Fiecare
sanctuar îşi avea templul său. Existau însă numeroase sanctuare ce adăposteau un
număr mai mare de temple. Astfel, la Delfi, mai pot fi admirate incinta şi coloanele
templului lui Apollo şi Neoptolem; la Olimpia se află templul lui Zeus, unde Fidias,
cel mai mare sculptor al antichităţii, înălţase una din cele şapte minuni ale lumii –
statuia din lemn, fildeş şi aur, de 12 m înălţime a lui Zeus. Tot aici era un templu al
Herei. Alte vestigii din această categorie sunt la Delos (templul Artemidei), Efes
(ruinile altei minuni a lumii antice – templul Artemidei), Samotrace (templul lui
Zeus) etc. Dintre toate construcţiile greceşti cu funcţie turistică religioasă aparţinând
antichităţii, cele mai bine conservate şi mai vizitate de turişti aparţin complexului
arhitectural al Acropolei ateniene. Primul, în sensul accesului pe Acropole, este
templul zeiţei Nike Apteroa (în stil ionic). Urmează Erechteionul, dedicat lui
Poseidon şi Atenei, templul lui Hefaistos şi, ca o încununare a desăvârşirii stilului
doric, Pantheonul, unde acelaşi Fidias sculptase o statuie impozantă a Atenei.
Construirea templelor este substituită, odată cu trecerea la credinţa creştină, în
Europa cu cea a bisericilor, iar în lumea musulmană cu a moscheilor. Ea se menţine
însă înfloritoare în India, China şi Japonia, ţări în care expansiunea şi consolidarea
budismului îi asigura suportul religios. Remarcabile opere de artă arhitecturală,
devenite obiective turistice de prim rang, sunt templele Mudhera, Khajuraho,
Mysore în India; în Japonia sunt binecunoscute templele din Nara (Todaiji – o
pagodă cu şapte nivele), Kyoto, iar în China la Nanjing, Jiangling, Lushan,
Datong, Luoyang, în Tibet etc.
Influenţele indiene şi chineze sau răspândit în sud-estul Asiei din Birmania
până în Indonezia. Ca exemple notabile menţionăm templele Wat-Arun din
Bangkok, Angkor Thom din Angkor (Cambodgia), templul Borobudur din insula
Java etc. Acesta din urmă a fost construit în secolele VIII – IX, iar destinaţia sa
precisă este incertă; templul funerar, loc de pelerinaj sau edificiu dedicat cultului
familiei regale locale. Acoperit de junglă mai multe secole este redescoperit în anul
1814. Templul de la Borobudur este împodobit cu un mare număr de statui şi 1460
panouri decorative de peste 5 km lungime, formate din basoreliefuri din istoria,
religia şi filosofia epocii respective.
Temple impozante au înălţat şi vechii locuitori ai Americii (olmecii, toltecii,
aztecii, mayaşii sau incaşii), începând din Mexic şi până pe platourile andine.
Templul lui Quetzalcoatl şi templul Broaştelor din Teotihuacan, templul Soarelui
din Machu Pichu sunt exemple cele mai ilustrative dintre multe altele existente.
47
 Bisericile sunt edificii religioase specifice spaţiului euro-american, unde
creştinismul, sub diferitele sale variante, s-a răspândit rapid, ridicându-şi lăcaşuri de
cult adecvate. Bisericile atrag masa de vizitatori printr-o serie de atribute comune
tuturor construcţiilor antropice (vechime, grandoare), dar şi prin însuşiri particulare,
specifice, cum ar fi stilul constructiv, decoraţiile interioare, funcţia îndeplinită etc.
Sub aspectul vechimii, bisericile din peninsula balcanică şi Italia – leagănul
creştinismului european – se situează mult înaintea celor din America, ridicate
începând cu secolul XVI.
Bisericile se împart în mai multe tipuri constructive şi o gamă extrem de
variată de stiluri. Astfel se cunosc biserici din piatră, altele au fost întărite cu
fortificaţii, respectiv cu ziduri, contraforturi sau turnuri ale căror vestigii se înscriu
printre elementele actuale de ordin atractiv.
Fortificaţiile puteau înconjura biserica propriu-zisă sau puteau îmbrăca forma
unor curţi domneşti întărite, în incinta cărora stăpânul feudal să înalţe un lăcaş de
cult. Aceasta este situaţia bisericii Arbore din nordul Moldovei, construită în anul
1503 de către portarul Sucevei şi mare dregător al lui Ştefan cel Mare, Luca Arbore.
Faima ei derivă de la pictura murală, interioară şi exterioară, exemplu elocvent al
marii descătuşări creatoare ce a zămâslit Voroneţul sau Moldoviţa. În pronoasul
acestui lăcaş de cult, unde influenţa arhitecturii populare moldoveneşti este decisivă,
se află mormântul lui Luca Arbore, cel mai de seamă monument de stil gotic din
Moldova.
O mare valoare arhitecturală şi turistică au şi bisericile din lemn, răspândite în
regiunile cu un grad înalt de împădurire.
O altă atracţie a bisericilor constă în pictura interioară sau frumuseţea icoanelor
găzduite.
Dintre bisericile celebre din Europa menţionăm Sainte Chapelle din Paris,
capodoperă a stilului gotic, împodobită cu 1134 vitralii. Ea a fost construită între
1243-1248 evidenţiindu-se preintr-un mare echilibru constructiv.
La Lichtenfels, lângă oraşul german Bayreuth, vestitul arhitect Neuman
conduce în a doua jumătate a secolului XVIII lucrările de înălţare a unei biserici în
stil rococo, în care, abandonând tradiţia, formele diferă de funcţia lor, iar relaţia între
arhitectura interioară şi cea exterioară nu este obligatorie. El apelează la arcuri
elipsoidale, care fac posibilă fuziunea volumelor, reuşind spectaculoase ornamente şi
efecte de lumină.
Elemente inedite, pe plan arhitectural, sculptural şi pictural introduc şi
bisericile San Ambroggio din Milano, construită în stil romanic în secolul XI,
bisericile din Perigueux (sec. XII), Arles sau Vezelau (Franţa), precum şi cea din
Kondopog (Ucraina) a cărei înălţime (70 m) o situează pe primul loc, între bisericile
din lemn, în lume.
Catedralele, moscheile şi sinagogile alcătuiesc o grupă importantă de edificii
religioase, în care grandoarea şi complexitatea arhitecturii atinge apogeul.
Catedralele sunt caracteristice spaţiului european şi american, unde predomină
creştinismul. Valoarea turistică a catedralelor o dă, înainte de orice, arhitectura
proprie stilului constructiv (romanic, baroc, gotic, rococo, clasic, neogotic).
O capodoperă indiscutabilă este basilica Sfânta Sofia din Constantinopol
48
(Istanbul), construită în anul 537 şi care a fost ocrotită de cuceritorii. Aparţine stilului
romanic, în care senzaţia de dilatare a spaţiului interior este evidentă. Datorită unei
cupole cu diametrul de 33 m şi o înălţime de 45 m, la baza căreia se află 40 ferestre a
căror lumină dau impresia că întreaga construcţie este suspendată de cer cu un lanţ de
aur „(Procopiu)”.
Valenţe turistice dificil de apreciat posedă basilica San Marco din Veneţia, a
cărei înălţare începe în secolul X şi a concentrat un aport substanţial, material şi
spiritual. Întreaga artă a bazinului mediteranean este onorată să înalţe un edificiu fără
seamăn. Valori artistice create în alte locuri (cai de bronz aurit aduşi de la
Constantinopol, coloane de marmură policromă egiptene etc.) sunt transferate la
Veneţia pentru a împodobi basilica ce ocroteşte relicvele sfântului Marcu. Superbe
mozaicuri interioare sunt prinse într-un fond aurit al pereţilor şi cupolelor.
Aceluiaşi stil romanic, cu puternice influenţe bizantine, îi aparţin catedralele
San Vitale şi Sant Apollinaire Nuovio din Ravena, cunoscute prin arhitectura lor,
dar şi prin mozaicurile executate din marmură, sidef, aur, argint şi pietre preţioase.
Tot în Italia, unde stilul romanic a înflorit, se află catedralele din Pisa, Florenţa (San
Miniato al Monte), Monreale etc.
Influenţele romanice pătrund şi în Germania, vizibile în fizionomia artistică a
catedralelor din Mainz, Worma, Limburg sau Speyer; Franţa (Angouleme,
Clouny), Anglia (Durham şi Ely), Spania (Santiago de Compostela), Bulgaria
(Sfânta Sofia din Sofia), Polonia (Cracovia), Croaţia (Dubrovnik) etc. Catedrala
din Santiago de Compostela a devenit centrul unui mare pelerinaj („Ierusalimul
occidentului”), având formă de cruce latină, două turnuri de 75 m înălţime,
numeroase porţi, capele, sculpturi, vitralii şi adăpostind mormântul Sf. Iacob.
Sub influenţa renaşterii italiene, în arhitectura europeană apar două noi curente,
barocul şi clasicismul, reprezentate prin numeroase edificii de tip catedrală. În Spania
barocul se afirmă ca o artă naţională – stilul chiurrigueresc (de la arhitectul Jose
Chiurriguero) – transpus ulterior în spaţiul latino-american.
Edificii baroce sunt ridicate în Spania (Salamanca, Madrid), Germania,
Austria, Rusia. Pentru Italia expresia de vârf a artei barocului o întruchipează
catedrala San Piedro din Roma (Vatican), cea mai vastă construcţie religioasă din
lume (15160 m2 suprafaţă, 143 m înălţime), susţinută de 868 coloane de marmură,
travertin, bronz sau stuc. Nava centrală şi cupola sunt opera lui Michelandgelo, a
cărui celebră statuie, Pieta, se află în prima capelă din dreapta intrării.
Clasicismul, un curent artistic răspândit îndeosebi în Franţa şi Anglia, are ca
întruchipare de marcă cunoscuta catedrală Sf. Paul din Londra. Construcţia ei începe
în anul 1675. Se remarcă printr-o desăvârşită unitate stilistică, o cupolă de mari
dimensiuni şi numeroase coloane corintice.
Mai numeroase şi mai variate constructiv sunt însă catedralele gotice. Dintre
monumentele aparţinând acestui stil se evidenţiază: Notre Dame de Paris, Chartres,
Reims şi Amiens (Franţa); Canterbury, York, Londra (Anglia); Koln, Ulm,
Freiburg (Germania); Burgos, Leon, Sevilla (Spania); Milano, Siena, Orvietto
(Italia), Linz, Viena, Praga, Cracovia etc.
În Italia, centrul arhitecturii gotice se află la Siena, unde Jacopodella Quercia
definitivează în acest stil construcţia domului, începută în anul 1065. În perioada de
49
consolidare a manierei respective, desfăşurată de-a lungul secolului XIII, este înălţată
catedrala romano-gotică din Orvietto, cunoscută prin policromia mozaicurilor, fineţea
sculpturilor, mulţimea basireliefurilor şi picturile lui Fra Angelico. Numeroase
superlative întruneşte însă Domul din Milano, operă a mai multor generaţii de
arhitecţi italieni, francezi şi germani. Construcţia edificiului debutează în timpul
domniei ducelui Gian Galeazzo Visconti (1378-1402) şi se continuă, cu numeroase
întreruperi, până în anul 1858. Clădirea are 148 m lungime şi 91 m înălţime, fiind o
operă fără unitate arhitecturală („o capodoperă a falselor capodopere”). Posedă peste
2300 statui, numeroase arcade, contraforturi etc. Durata îndelungată a construcţiei a
favorizat influenţarea puternică a goticului de către baroc. Rămâne cel mai important
obiectiv turistic al oraşului Milano.
Catedrala Notre Dame a fost construită în etape succesive între anii 1163-1345
şi a îndeplinit iniţial funcţia unei adevărate instituţii statale, unde se desfăşurau
adunările publice sau se încoronau regi sau împăraţi (Henric IV şi Napoleon
Bonaparte). Poate adăposti 6500 persoane, având 130m lungime, 48m lăţime şi 69m
înălţime. Armonia proporţiilor, puritatea liniilor şi eleganţa bogatelor ornamente i-au
dus faima pe toate meridianele, odată cu operele literare sau cinematografice, care au
ales-o ca loc de desfăşurare a unor acţiuni palpitante. Portalurile faţadei principale
sunt bogat ornamentate cu sculpturi şi scene biblice.
O altă capodoperă a goticului francez este catedrala din Chartres, ridicată pe
vestigiile unei biserici romanice între anii 1194-1260. Se detaşează aici numărul
apreciabil de figuri sculptate, între care nu lipsesc întruchipările celor şapte arte
liberale (Gramatica, Retorica, Dialectica, Aritmetica, Geometria, Astronomia şi
Muzica), respectiv chipurile unor iluştri exponenţi ai lor (Aristotel, Cicero, Pitagora).
Chartres este renumită şi prin marea suprafaţă a vitraliilor, care atinge incredibila
cifră de 2500 m2, unde abundă cunoscutul „albastru de Chartres”. Un farmec aparte
rezervă catedrala privitorilor săi sub aspectul arhitecturii, prin cele două turle inegale
ca înălţime şi diferite ca stil constructiv. Turla din dreapta intrării, mai înaltă (155 m)
şi mai masivă, se ridică sub o formă dreptunghiulară mult deasupra acoperişului,
pentru ca în continuare să treacă într-o formă prismatic-octogonală. Turla din stânga,
înălţată mai târziu cu patru secole, este mai scundă (106 m înălţime) şi renunţă la
tiparul dreptunghiular, îmbrăţişând o formă poliedrică.
Un loc aparte îl ocupă, în suita construcţiilor gotice din Franţa, catedrala din
Strasbourg (142 m înălţime), a cărui atracţie derivă şi din asimetria produsă de
neridicarea celei de a doua turle, dar şi din prezenţa orologiului astronomic, celebru
prin executarea mecanismului său.
În Anglia, printre monumentele gotice de mare atracţie se înscrie catedrala din
Canterbury, edificată între anii 1175-1503. Lungimea mare (154 m) şi ridicarea părţii
vestice mai târziu, în altă manieră, creează impresia unui edificiu compus din două
biserici. Ferestrele sale sunt acoperite cu cele mai vechi vitralii engleze (sec. XII-
XIII).
Trăsătura tipică a goticului englez o întâlnim la catedrala din Salisbury (1220-
1270). Are 140 m lungime, 45 m lăţime, un turn înalt în centru şi o faţadă de mare
bogăţie sculpturală.
Domul din York pare o copie fidelă a catedralei Notre Dame din Paris,
50
interesul de care se bucură în rândul turiştilor datorându-se şi istoriei zbuciumate,
care a ales-o ca loc de încoronare a multor regi.
Catedrala Westminster din Londra, impune goticul englez prin dimensiuni
(156 m lungime, 22 m lăţime), etalată îndeosebi pe înălţime şi prin elementele
arhitecturii de detaliu, care conservă formele ogivale.
În Germania port-drapelul construcţiilor religioase revine catedralei din Koln,
construită între 1248-1280. Ea se aseamănă mult cu cea din Amiens, fapt explicat de
specialişti prin originea franceză a primului său arhitect. Este cea mai înaltă clădire
din lume (156 m) executată în întregime din piatră. Pe locul doi într-o astfel de
ierarhie se situează catedrala din Ulm (154 m), a cărei construcţie începe în anul
1337 şi se sfârşeşte în secolul XVI. Brodarea impunătorului turn este completă, de la
bază până în vârful fleşei. De mare valoare este şi decorul flamboiant al marelui
portal de la întrarea principală.
Influenţa ordinelor călugăreşti şi a meşterilor veniţi din Franţa au transformat
oraşul spaniol Burgos, vechea capitală a Castiliei, într-un oraş gotic de primă
rezonanţă. Construcţia vestitei sale catedrale începe în anul 1221 şi a durat trei secole.
Turiştii vin la Burgos pentru a admira monumentalitatea porţilor decorate cu statui şi
basoreliefuri (cunoscut este cel numit „Intrarea Mântuitorului în Ierusalim”), picturile
lui Murillo, Jordanes, El Greco etc. Nu fără motive Th. Gautier considera catedrala
din Burgos ca una dintre „cele mai frumoase din lume”. În interiorul ei se află
mormântul lui Rodrigo Diaz de Bolivar, cunoscut sub numele cavaleresc de Cid
Campeador, întruchiparea celor mai nobile idealuri ale evului mediu spaniol.
„La Pulcra leonina” – catedrala din Leon – şi-a derulat edificarea de-a lungul
multor generaţii, între anul 1205 şi sfârşitul secolului XV. Impresionează aici
puternica luminozitate asigurată de cele 862 vitralii şi 60 rozaşe de mari proporţii.
Influenţa catedralei din Chartres se vădeşte nu numai în mulţimea vitraliilor, ci şi în
arhitectura celor două turle, cea din stânga întrării, mai veche, eminamente gotică, iar
cea din dreapta trădând un amestec de stiluri de la gotic la baroc.
Cea mai impozantă catedrală gotică din Spania se află la Sevilia (116m
lungime, 76m lăţime). Construcţia se datează din anul 1401. Cupolele, capelele şi
porţile sunt monumentale şi înfrumuseţate cu numeroase decoraţii. În faţa porţii
principale se află mormântul lui Cristofor Columb, iar în interior – picturi de
Jordaens, Valdes Real şi Murillo.
Paralel construcţiilor gotice sau ce aparţin barocului din Europa apuseană, în
răsăritul continentului înfloreşte arta rusă şi a slavilor de sud, în care sunt sintetizate
influenţe apusene şi orientale. Catedrale monumentale se înalţă la Kiev (Sfânta
Sofia), Novgorod, Vladimir, Moscova (Vasile Blajenâi, Uspenski), St. Petersburg
(Kazan, Sf. Isaak), Suzdal.

Edificiile religioase mai recente, aparţinând celor mai diverse stiluri şi

maniere (neogotice, moderniste etc.)
Catedrala Sagrada Famalia din Barcelona, construită la sfârşitul secolului XIX
are elemente gotice transfigurate în plan simbolistic şi asociate cu cele neogotice sau
folclorice. A rezultat o structură de tip arborescent, inedită şi spectaculoasă.
Modernismul poate fi ilustrat elocvent în arhitectura catedralei ridicată de
51
celebrul arhitect Oscar Niemeyer în Brasilia, căreia i-a conferit o volumetrie de
ansamblu tronconică.
În America Latină cuceritorii spanioli şi portughezi pun bazele unei arhitecturi
cu destinaţie religioasă, menită a înlocui vechile temple aztece sau incaşe. Se înalţă
astfel falnice catedrale la Mexico City, Leon, Caracas, Bogota, Lima, Santiago de
Chile, Buenos Aires, Sao Paulo, Rio de Janeiro etc.
Moscheile se instituie în edificii religioase reprezentative pentru lumea islamică.
Se întâlnesc, sub formă de vestigii, şi în vechile teritorii cucerite de musulmani în
Europa sau Africa. Cunoscute prin măreţia şi mozaicurile lor sunt: Moscheea
Albastră şi Moscheea Valid din Istambul; Moscheea Kalean din Buhara;
Moscheile Ibn Tulun, Al-Azhar şi Hasan din Cairo; Marea Moschee din Cordoba
(785 e.n.), Moscheea Omeazilor din Damasc (705-715), Moscheile Bibi-hanâm şi
Sir-dor din Samarkand; Moscheea Selimiye din Edirne, Moscheea El Mansur din
Marakech, Moscheea Şahului din Ispahan (Iran); Moscheea lui Mohamed de la
Medina etc. Un element de atracţie al moscheilor sunt minaretele, turnuri de o supleţe
şi înălţime remarcabilă, destinate chemării credincioşilor la rugăciune. Minaretul
moscheii Kalean din Buhara are o înălţime de 46 m şi o scară în spirală ce duce spre
vârf, ornamentată cu desene geometrice. Extrem de picturale şi pline de atracţie sunt
minaretele Moscheii Albastre din Istambul.
Sinagogile sunt edificii religioase ale lumii semite diseminate din Israel
(Ierusalim, Tel Aviv, Haifa), dar şi în numeroase alte ţări europene, unde diaspora
evreiască a fost sau este numeroasă.
Mănăstirile alcătuiesc ansambluri arhitectonice, centrate în jurul unui edificiu
de cult din categoria bisericilor şi a catedralelor. Pe lângă funcţia religioasă propriu-
zisă, mănăstirile sunt şi habitate caracteristice, producătoare de bunuri şi atracţii
turistice (articole de artizanat, hramuri, pelerinaje). În îndelungata lor existenţă au
devenit centre de cultură şi învăţământ, acumulând valori istorice (tipărituri,
manuscrise, cărţi vechi etc.).
Dintre obiectele turistice din această categorie, sunt foarte atractive ale
mănăstirilor româneşti, prezente în toate provinciile istorice ale ţării. Dar mai cu
seamă în Bucovina şi Subcarpaţii Moldovei unde, în secolele XV-XVI a înflorit o
artă constructivă de mare originalitate (în perioada domniei lui Ştefan cel Mare şi
Petru Rareş).
Pe treapta superioară a oricărei ierarhii valorice se situează Mănăstirea Voroneţ,
a cărei biserică a fost ridicată în decurs de numai patru luni ale anului 1488.
Dimensiunile edificiului, în raport cu cele ale catedralelor menţionate anterior sunt
modeste: 25,5 m lungime şi 10,5 m lăţime. Dar unitatea stilistică îi conferă
masivitate, derivată şi din elansarea turlei şi proporţiile bine calculate. Frumuseţea
fără seamăn a frescelor exterioare fac din Voroneţ o capodoperă a artei arhitecturale
româneşti (monument UNESCO). Picturile exterioare includ diverse scene şi
personaje biblice. Celebră este vasta compoziţie „Judecata de Apoi”, inclusă între
bijuteriile artei mondiale. Unitatea ansamblului, monumentalitatea viziunii şi
expresivitatea execuţiei o înscriu la loc de frunte între toate realizările similare.
În timpul domniei lui Ştefan cel Mare au fost ctitorite, refăcute şi fortificate şi
alte mănăstiri, cum ar fi Humor, Pătrăuţi, Probota, Neamţ, Bistriţa sau Putna, cea din
52
urmă ocrotind mormântul voievodului şi spre care se îndreaptă, într-un pelerinaj, mii
de români de pretutindeni.
Mănăstirea Moldoviţa este o ctitorie a domnitorului Petru Rareş (anul 1532).
Lungimea sa (32,8 m) o situează în fruntea construcţiilor moldoveneşti de cult,
conservând, ca element de mare originalitate, bolta moldovenească, cu arce diagonale
deasupra cheilor arcelor mari, pentru a reduce diametrul interior al turlei. Pictura
exterioară ridică mult importanţa istorică, artistică şi turistică a monumentului. Se
remarcă fresca „Asediul Constantinopolului”.
Un aspect clasic de cetate întărită îl relevă Mănăstirea Suceviţa, edificată între
anii 1581-1586, în perioada domniei Movileştilor. Incinta mănăstirii are laturi de 100
şi 104 m lungime, iar în colţuri – patru turnuri masive. În decoraţia pereţilor se
renunţă la compoziţiile de mare amploare în favoarea unor teme restrânse, ceea ce
conduce la o mare varietate a subiectelor surprinse. Tehnica desenului, aplicării
culorilor se menţine la cote înalte, cu nimic mai prejos Voroneţului sau Moldoviţei.
Mănăstirea Dragomirna, a fost înălţată în anul 1609 prin grija lui Anastasie
Crimca, mitropolitul Moldovei. Construcţia se detaşează prin supleţea rezultată din
raportul dintre înălţimea mare şi lăţimea redusă a construcţiei. În arhitectura de
detaliu se observă o sinteză fertilă a numeroase influenţe venite din întreg spaţiul
spiritual românesc. Biserica este înconjurată cu ziduri înalte de 7-10 m lăţime şi
puternice turnuri de apărare.
La nivelul continentului european, mănăstirile sunt extrem de răspândite. Aşa
sunt mănăstirile de pe Muntele Athos (Grecia), Rila şi Nesabar din Bulgaria,
Dubrovnik (Croaţia), Pavia şi Monte Casino (Italia), Grand Chartreuse, Cluny şi
Mont Saint Michel (Franţa); Nara (Japonia) etc.
Mănăstirea Rila îşi ridică turlele în mijlocul unui peisaj sălbatic, dominat de
munţii Rila Planina (2925 m). Este ctitoria unui boier (Kreliu) din anul 1335,
devenită ulterior fortăreaţă şi un puternic centru al culturii bulgare. Galeriile susţinute
de arcuri şi coloane sunt pictate de renumiţi artişti bulgari, din vechile fresce
păstrându-se doar fragmentate.
Mănăstirea Pavia, din nordul Italiei, a fost edificată între anii 1396-1497.
Complexul arhitectural din Pavia include Palatul Ducal – reşedinţa ducilor Visconti şi
Sforza – precum şi biserica în stil gotic (excepţie făcând faţada acesteia, construită în
stil renascentist). Interiorul bisericii adăposteşte picturile lui Ambrogio Bergognone,
cenotaful lui Ludovico Moro şi Beatrice d’Este, mausoleul ducelui Visconti, reliefuri
în marmură etc. Curtea mănăstirii este delimitată de galerii cu arcade decorate şi
numeroase chilii monahale.
Mănăstirea Mont Saint Michel este rezultatul amplificării în timp sub raport
arhitectural şi constructiv, a edificiilor localizate pe un inselberg semeţ scăldat de
apele Oceanului Atlantic, în largul golfului Saint Malo. Pe acest promontoriu se
înalţă, în anul 708, o capelă înlocuită în secolul X de o biserică carolingiană. Această
va fi substituită, între 1023-1034, de un edificiu romanic. În secolul XIII întregul
complex se fortificată primind o înfăţişare apropiată de cea de azi. Cadrul natural
insolit, istoria zbuciumată a edificiului, melanjul arhitectural îi conferă o atractivitate
deosebită, valorificată intens printr-o infrastructură turistică modernă.
Există o altă grupă de edificii religioase, care au menirea de-a adăposti
53
rămăşiţele pământeşti ale anumitor personalităţi sau chiar oameni de rând. Din
această grupă fac parte stupele, tumulii, mausoleele, piramidele şi cimitirele.
Atractivitatea tuturor acestor obiective, constă în arhitectura construcţiilor, dar şi în
simbolul material al perenităţii în lumea concretă a unor personalităţi de excepţie.
Printre cele mai vechi edificii din această categorie se înscriu stupele sau
dagobele, movile de pământ de mari proporţii, acoperite cu sculpturi, statui, coloane
sau porticuri. Dintre stupele renumite amintim: marea stupă a lui Aşoka din Sanchi
(sec. III î.e.n.), stupele din Sarmath şi Amaranti (India); stupa Shwe Dagon din
Rangcon, placată cu aur şi pietre preţioase; stupele chineze de la Xi’an şi Sangyesi. În
peisajul est-european locul stupelor este luat de tumulii tracici, movile de pământ
asemănătoare, dar neacoperite, astfel că ele s-au conservat mai precar sau acoperite
cu alunecările de teren monticulare.
Expresia superioară a artei funerare o constituie mausoleele (topic provenit de
la regele Cariei, Mausol, a cărei soţie a ridicat, după moartea regelui, un somptuos
monument de acest gen la Halicarnas, devenit una dintre minunile lumii antice).
Întâlnim astfel de construcţii în Grecia antică, India – Taj Mahal din Agra, mausoleul
lui Hirmayaun din New Delhi, China, Coreea (Phenian), Rusia (mausoleul din
Kremlin), în Japonia mausoleele şogunior din Nikko şi Edo, Sofia, Paris etc.
Piramidele au aceeaşi funcţie ca şi mausoleele, dar arhitectura lor îmbracă
trăsături particulare. Ea se impune prin masivitate, rigoare şi grandoare – dovadă
fiind şi conservarea lor de-a lungul mileniilor. Ele sunt înfăşurate într-o aură
misterioasă, menită a ascunde locul anumitor încăperi, greu de identificat, chiar cu
sprijinul mijloacelor tehnice actuale.
Piramidele egiptene sunt concentrate, mai ales, la Gizeh, suburbie actuală a
capitalei Cairo. Ansamblul de la Gizeh cuprinde construcţiile funerare ale lui Keops
(Khuful) şi Mikerinos, ridicate între anii 2613-2494 î.e.n. Marea piramidă a lui Keops
avea iniţial o înălţime de 148,2 m, iar lungimea ei – 232,8 m. Astăzi, din cauza
distrucţiei, ele ating cote mai mici. Armonia acestor edificii se explică prin estetizarea
tuturor cunoştinţelor tehnice ale antichităţii şi materializarea lor cu o precizie
geometrică.
Piramidele maya din America Centrală datează din secolele II-III e.n., când
această civilizaţie a atins pragul superior al înfloririi sale. Multe secole după cucerirea
spaniolă obiectivele au fost ascunse în păienjenişul junglei tropicale. Remarcabile
sunt piramidele de la Chichen Itza, construcţie, peste care la fiecare 52 ani se
acoperea cu o nouă piramidă peste cea veche, rezultând un monolit arhitectural cu 8-
10 straturi suprapuse. Alt centru cu piramide fastuoase este Teotihuacan, cu Piramida
Soarelui (235 m lungime şi 65 m înălţime), Piramida Lunii etc. O caracteristică a
piramidelor mayaşe sau aztece este dispunerea lor sub formă de trunchi de piramidă,
platforma superioară jucând rolul unui observator astronomic sau de desfăşurare a
unor ritualuri.
Cimitirile reprezintă o categorie de obiective a căror atractivitate constă în
dorinţa de reculegere şi rememorare lângă mormintele din incinta lor, aparţinând,
unor personalităţi de excepţie. Ca exemple menţionăm cimitirul Piere Lachaise,
Arlington, Bellu etc. În alte cazuri ele atrag prin valenţele arhitecturale ale
mormintelor cum este cazul Cimitirului monumental din Pisa.
54
 Mănăstirile din Republica Moldova
Mănăstirile din R, Moldova constituie un grup aparte de obiecte de atracţie
turistică prin specificul său religios, cultural, motivaţional, generând o formă
specifică de turism – pelerinajul.
Primele mănăstiri din principatul Moldovei au fost atestate documentar încă
din sec. al XIV-lea: mănăstirea Neamţ, întemeiată în 1392 şi Pobrata (din 1398). Pe
teritoriul actual al R. Moldova prima mănăstire a fost atestată în 1420 la Vărzăreşti,
apoi a urmat cea de la Căpriana în 1422, ambele fiind întemeiate de Alexandru cel
Bun. Acestea sunt cele mai vechi mănăstiri atestate documentar. În urma cercetărilor
arheologice, însă, mănăstirile rupestre de la Ţâpova şi Butuceni au fost atribuite
secolului al XII-lea, fiind considerate cele mai vechi de pe teritoriul R. Moldova, dar
nu s-au găsit atestările documentare despre continuitatea lor istorică.
Interesantă este repartiţia pe secole a datelor de apariţie a mănăstirilor, astfel,
cel mai "roditor" veac a fost cel de-al XVIII-lea – 15 mănăstiri, dar cu o frecvenţă
maximă între anii 1772-1786. În acest interval de 14 ani au fost înfiinţate nu mai
puţin de 10 mănăstiri. Faptul acesta este legat, evident, de nesiguranţa maximă din
timpul războaielor ruso-turce, care în acel timp s-au purtat pe teritoriul principatului.
Mănăstirile au continuat să apară şi în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, dar având o
amploare mai mică. Acum se şi închid unele mănăstiri, precum cele de la Rudi şi
Cosăuţi, însă se deschid şi altele noi: Frumoasa, Neculaievca, Bocancea sau Noul
Neamţ.
La venirea puterii sovietice în R. Moldova aproape toate mănăstirile au fost
închise în perioada 1947-1970, în funcţiune rămânând doar una singură - mănăstirea
de maici din s. Japca. Averile mănăstireşti au fost confiscate, mănăstirile au fost
jefuite, iar unele distruse; călugării şi maicile au fost transferate la alte mănăstiri din
fosta U.R.S.S. sau pur şi simplu alungate. Mănăstirile au fost transformate în tabere
de copii (Dobruşa, Condriţa), sanatorii (Hâncu, Hârjauca), spitale, în special, de
tuberculoză şi de neuro-psihiatrie (Ţâganeşti, Curchi, Saharna, Calaraşovca,
Suruceni, Cuşelăuca, Noul Neamţ), muzee (Butuceni), închisori (Sadaclia).
Bisericile se foloseau drept depozite sau cluburi săteşti, chiar grajduri. Unele s-au
aflat sub ocrotirea statului, dar modul de folosinţă a lor (depozit, club) nu s-a
schimbat. Începând de la sfârşitul anilor '80, renunţarea la ideologia comunistă,
redescoperirea credinţei în Dumnezeu şi moda la pelerinaje a permis deschiderea şi
redeschiderea multor mănăstiri de pe teritoriul Republicii Moldova. Mănăstirile trec
sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei şi în 1988 se redeschide prima mănăstire -
Cuşelăuca, după care au urmat: Căpriana şi Tabăra în 1989; Vărzăreşti, Bursuc,
Răciula şi Noul Neamţ în 1990 şi altele. Din 1992 încep să fie înfiinţate mănăstirile
în locuri noi: Chiştelniţa, Nicoreni sau pe locuri unor mănăstiri distruse Veveriţa,
Cosăuţi.
Răspândirea geografică a mănăstirilor (în special a celor înfiinţate până în sec.
al XIX-lea) indică o evidentă concentrare a lor în zonele greu accesibile, "situri
defensive": Podişul Codrilor, malurile stâncoase ale Răutului şi Nistrului pe de o
55
parte, iar pe de altă parte amplasarea lor se făcea in zonele deosebit de pitoreşti: pe
poienile din păduri (Căpriana, Saharna, Rudi, Condriţa, Japca), pe malurile înalte
ale râurilor (Ţipova, Butuceni) sau la marginea teraselor unor râuri (Noul Neamţ).
Calitatea peisajului în care sunt amplasate mănăstirile a fost recunoscută şi
valorificată cu succes de puterea sovietică, în incinta mănăstirilor instalându-se şcoli,
spitale, sanatorii, tabere de copii. Astăzi, după redeschiderea mănăstirilor, aceste
locuri sunt căutate de persoane care s-au săturat de abundenţa peisajului puternic
antropizat (cel urban şi agricol), de persoane care-şi caută liniştea sufletească.
Un alt element de atracţie îl constituie valoarea arhitectonică a bisericilor
construite în sec. XVIII - începutul sec. XX, a clopotniţelor etc.
Dar, în primul rând, iese în evidenţă valoarea religioasă a mănăstirilor ca poli
de atracţie a pelerinilor. În acest caz se impun mănăstirile vechi sau noi, cunoscute
prin faptele călugărilor, moaştele sfinţilor, prin legendele legate de acestea sau
icoanele făcătoare de minuni.
Din acest punct de vedere se impun mănăstirile Noul Neamţ şi Căpriana. Cea
de a doua fiind una din cele mai vechi mănăstiri din Moldova, de numele ei sunt
legate foarte multe legende, ea s-a bucurat de o atitudine deosebită din partea
domnitorilor Moldovei Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu. Şi
acum mănăstirea se bucură de o popularitate deosebită în popor.
Un loc deosebit îl ocupă mănăstirea Noul Neamţ, înfiinţată în 1864 pe moşiile
Chiţcani şi Copanca ale mănăstirii Neamţului. Ea a fost înfiinţată de călugării
refugiaţi în urma secularizării averilor mănăstireşti făcută de Al. I. Cuza. Această
mănăstire este una din cele mai mari din R. Moldova, având 80 de călugări şi fraţi de
ascultare, aici funcţionând şi seminarul teologic cu 130 de seminarişti. Noul Neamţ a
fost restaurat într-un timp relativ scurt şi acum se extinde, se construiesc spaţii de
cazare pentru seminarişti şi vizitatori.
Printre alte mănăstiri merită să fie menţionate mănăstirea Hârbovăţ, ce are o
copie a icoanei făcătoare de minuni şi Veveriţa, una din mănăstirile nou înfiinţate,
începe să capete celebritatea datorită vindecărilor ce au avut loc acolo.
Situaţia actuală a mănăstirilor este destul de grea. Cu excepţia unor mănăstiri
ca Căpriana, Noul Neamţ şi altele foarte puţine, restul mănăstirilor se confruntă cu
probleme financiare grave. În aceste condiţii este greu de vorbit despre o
infrastructură de primire a vizitatorilor, mai ales atunci când se urmăreşte, în primul
rând, restaurarea bisericilor şi abia apoi se construiesc spaţii de cazare.
Şi căile de acces îşi spun cuvântul greu de evitat. De o popularitatea mai mare
beneficiază mănăstirile din preajma principalelor artere de circulaţie şi a nodurilor de
transport, care totodată sunt şi mari emitenţi de vizitatori. Astfel, Căpriana se află la
13 km de şoseaua Chişinău - Ungheni şi la circa 37 km de Chişinău; Noul Neamţ - la
5 km de Tiraspol şi la 12 km de Bender. În cazul căilor de acces un rol mai
important îl joacă căile rutiere.
Poziţia geografică a R. Moldova lasă în umbră mănăstirile ei în favoarea celor
din ţările învecinate: bucovinene, din nordul Moldovei româneşti, lavrele Kievo-
Pecerskaia sau Poceaievskaia din Ucraina. De aceea, în circulaţia turistică predomină
cu desăvârşire vizitatorii locali, iar turiştii din străinătate vizitează mănăstirile
ocazional, acestea fiind, în general, un scop secundar de vizită, scopul principal fiind
56
cel de afaceri. Un neajuns important în acest domeniu îl prezintă şi absenţa
ghidurilor şi traducătorilor cu pregătire în domeniul turismului religios, ce
îngreunează comunicarea între călugării şi turiştii străini.

Edificiile culturale şi sportive

Îşi păstrează, în majoritatea cazurilor, funcţia iniţială care, prin ea însăşi devine
o sursă a interesului turistic. Desigur, modificarea în timp a însuşirilor actului cultural
şi metamorfozele spiritului uman au condus la apariţia unor noi tipuri de edificii
culturale, paralele cu abandonarea celor tradiţionale. De la agora s-a ajuns la
amfiteatrele universităţilor sau centrelor culturale de pretutindeni.
Atributele atractive ale edificiilor culturale sau sportive provin din arhitectura
lor, adesea insolită, cât şi din exercitarea funcţiei lor iniţiale. Din această grupă fac
parte următoarele tipuri de obiective: agora sau forumul, teatrele, amfiteatrele,
stadioanele, operele, universităţile, muzeele, colecţiile, bibliotecile şi casele
memoriale.
Agora sau forumul este o însumare de elemente arhitecturale care delimitează
o incintă în care, în antichitate, se desfăşurau principalele evenimente din viaţa
aşezării. Ea avea o formă dreptunghiulară sau pătrată şi era înconjurată de construcţii
impunătoare. Agora Atenei, Romei sau forumul din Pompei ne oferă o imagine
elocventă asupra a ceea ce a reprezentat „piaţa” centrală a vechilor metropole sau
oraşe. Forumul din Pompei, cel mai bine conservat dintre toate edificiile de acest
gen, are o lungime de 142 m şi o lăţime de 38 m, fiind înconjurat pe trei laturi de o
galerie sprijinită pe coloane, iar pe a patra latură de templul lui Jupiter. În incinta sa
existau numeroase statui şi o tribună pentru oratori.
Teatrele apar de asemenea în antichitate şi au dimensiuni notabile datorită
destinării lor ca loc de practicare a actului cultural în aer liber. În general, au formă
liniară sau uşor curbată, în funcţie şi de topografia terenului în care sunt sculptate sau
amenajate. Se întâlnesc în toate oraşele mai importante ale polisurilor greceşti,
începând cu Atena şi continuând cu Epidaur, Olimpia, Micene etc.
Amfiteatrele reprezintă o ridicare, la cote superioare, a masivităţii în
arhitectura cu destinaţie culturală sau sportivă. De la forma liniară sau semicirculară a
vechiului teatru se ajunge la cea circular-ovoidală a amfiteatrelor.
Pragul superior atins în înălţarea acestui tip de construcţii este cel al
Colosseumului (Colizeul) din Roma, a cărui ridicare se realizează între 75-80 e.n., în
timpul domniei împăraţilor Vespasian şi Titus. Are o formă eliptică (188/156 m), o
înălţime de 55 m şi o capacitate de 55000 locuri. Intrarea se realizează prin 80 de
arcade susţinute de coloane. Etajarea coloanelor pune în evidenţă succesiunea celor
trei stiluri ale arhitecturii antice: doric în faţă, ionic la mijloc şi corintic la ultimele
două nivele. În ferestrele arcadelor erau expuse numeroase statui.
Colosseumul, ca dealtfel multe alte amfiteatre, cuprindea tribunele pentru
spectatori, arena în care aveau loc luptele şi încăperile plasate sub tribune sau arenă,
destinate luptătorilor şi cuştilor pentru fiare. Unele amfiteatre mai importante puteau
fi transformate în bazine cu apă pentru spectacole navale.
Amfiteatrul din Pompei are aceeaşi formă ovoidală (135/104 m) şi o capacitate
de 12000 locuri. A fost construită în anul 80 î.e.n. fiind printre cele mai vechi din
57
lume.
Amfiteatrele romane de acest tip se păstrează încă, pe lângă cele
susmenţionate, în oraşele peninsulei italice, în sudul Franţei (Mâmes, Beziers, Arles)
şi Spania (Granada, Sagunto, Pamplona), unde se desfăşoară vestitele coride.
Din punct de vedere arhitectural, amfiteatrele au constituit un model pentru
edificarea stadioanelor moderne, răspândite pe toate meridianele globului. Multe din
aceste construcţii se impun prin grandoare (Maracana, din Rio de Janeiro; Lujniki
din Moscova; San Siro din Milano, Olimpic din Kiev), altele prin tradiţia
competiţiilor organizate (Wembley, în Londra) şi, în sfârşit, unele prin arhitectura
insolită (stadionul olimpic din Munchen, stadionul din Monte Carlo, Bari etc.).
Stadionul olimpic din Munchen are o formă inedită derivată din desfăşurarea
acoperişului său sub forma unor pânze de păianjen imaginate de Otto Frey.
Dimpotrivă, stadionul Universităţii din New Haven prezintă un acoperiş sub formă
de „coamă”, iar arena din Raleigh (SUA) relevă rolul estetic al formelor curbate.
Clădirile operelor actuale atrag un mare număr de vizitatori dornici de a
admira unele opere sau artişti celebri. Construcţiile devin adesea doar pretexte ale
satisfacerii nevoii de recreere spirituală realizată în plan mental. De altfel unele
edificii de acest gen, prin însăşi arhitectura lor modestă, fără nici o însuşire deosebită,
lasă locul deplin trăirilor interioare. Exemplul operei Scala din Milano, o construcţie
anonimă în arhitectura oraşului este elocvent în această privinţă.
Există însă şi lăcaşuri de cultură muzicală unde aportul arhitectural în
creionarea atracţiei turistice este mai substanţial, cum este cazul operelor din Viena,
Paris sau New York.
Universităţile au constituit, încă de la înfiinţarea lor, repere constante ale
cererii turistice. Ca focare de aleasă cultură, ele s-au transformat, de-a lungul
secolelor, în puncte de atracţie turistică pentru toţi cei care le-au frecventat sau pentru
cei dornici de a-şi înnobila spiritul, savurând din atmosfera lor. Cele mai vechi
edificii din această categorie apar în Italia evului mediu: Bologna (1119), Ravena
(1130), urmate fiind de universităţile Sorbona (1200), Cambridge (1209) şi Oxford
(1214), Praga, Cracovia (1364), Viena (1365), Heidelberg (1386), Koln etc.
Faima universităţilor constă atât în zestrea lor materială – arhitectura clădirilor,
biblioteci, muzee, parcuri, stadioane, cât mai ales în moştenirea spirituală datorată
marilor personalităţi care au studiat sau activat în fiecare dintre ale. Cu cât
celebritatea şi numărul acestora a fost mai mare cu atât rolul instituţiei în sine este
mai mare.
Muzeele aparţin, prin destinaţia bunurilor înmagazinate, edificiilor culturale,
adresându-se celor interesaţi de bunurile intime ale creativităţii umane. În unele
cazuri, valoarea lor turistică sporeşte prin însuşirile arhitectonice ale clădirilor ce le
adăpostesc (palatul Louvre, Palatul de Iarnă). În anul 1970 în întreaga lume existau
circa 18000 muzee (6000 în ex.-USSR, 1183 în Franţa, 972 în Italia etc.).
Tipologia muzeelor este dintre cele mai variată. Astfel, deosebim muzee de
artă, etnografice, istorice, ale ştiinţelor naturale etc. În general, valoarea şi mărimea
muzeului este strâns legată cu posibilitatea de colectare, sistematizare şi conservare
ale organizatorilor. Ca urmare, muzeele naţionale vor reprezenta o concentrare a
valorilor artistice de la nivelul întregii ţări, precum şi anumite piese intrate în
58
patrimoniul ţărilor respective din exterior. Dimpotrivă, muzeele regionale (judeţene,
districturale) vor dispune de exponate recoltate dintr-o regiune dată, iar cele locale
din perimetrul aşezării date.
Se remarcă, de asemenea, o discrepanţă notorie între bogăţia, varietatea şi
valoarea exponatelor muzeelor unor ţări care au avut colonii sau dispun de o forţă
economică de anvergură şi unele state mici şi sărace. În primul caz ele au acumulat,
deseori prin rapt colonial, lucrări de artă de mare valoare, aparţinând statelor
subjugate, iar în al doilea şi-au adjudecat, inclusiv prin licitaţii publice, opere de artă
prezentate spre vânzare, deoarece traficul cu astfel de opere este deosebit de intens.
Este cauza unor muzee engleze, franceze, spaniole, americane sau ruseşti, ce este
străină de aspectele susmenţionate.
Dintre muzeele de artă renumite ale lumii menţionăm: Louvre (Paris), British
Museum (Londra), Prado (Madrid), Ermitaj (St. Petersburg), Galeria Tretiakov
(Moscova), Musee Royal des Beaux Arts (Bruxelles), Riyks (Amsterdam), Ufizzi
(Florenţa), Vatican (Roma), Metropolitan (New York) etc.
Muzeul Louvre este găzduit de palatul omonim. În anul 1989 la el este
adăugată piramida de sticlă din curtea interioară, ce joacă rolul de intrare principală.
Muzeul are şase secţii mai importante: arhitectura greacă şi romană, antichitatea
egipteană, antichitatea orientală, sculptură, obiecte de artă şi mobilier, pictură. Dintre
exponatele celebre menţionăm statuile Venus din Milo şi Victoria din Samotrache;
fragmente din frizele Parthenonului, Codul lui Hammurabi, statui de sclavi de
Michelangelo. Extrem de bogate sunt exponatele sălilor de pictură aparţinând lui
Leonardo da Vinci (Mona Lisa), Veronese, Titzian, Rebrandt, Rubens, Gericault,
Delacroix, Ingers, Rousseau, Degas, Monet, Modiglani etc.
British Museum a fost înfiinţat în anul 1753, într-o clădire ridicată în stil
neoclasic. El înglobează o bibliotecă de peste 5 milioane de cărţi, 70000 manuscrise,
10000 incunabule. Muzeul are 12 secţii (manuscrise, antichităţi orientale, greceşti şi
romane, evul mediu şi etnografie, monezi şi medalii, hărţi, paleontologie etc.). Ca
exponate de referinţă servesc piatra de la Rosette, pe baza căreia francezul
Champollion a descifrat hieroglifele egiptene, statui şi frize ale Parthenonului,
basoreliefuri egiptene etc. Extrem de valoroasă este colecţia de mumii egiptene.
Muzeul Ermitaj este amplasat în clădirea Palatului de Iarnă. Palatul are, cu
adăugările ulterioare, 230 m lungime, 140 m lăţime şi 22 m înălţime. Însumează 1057
săli desfăşurate pe o suprafaţă de 9 ha. Se detaşează prin valoarea lor secţiile
cuprinzând arta şi cultura rusă, arta italiană (tablouri aparţinând lui Leonardo da
Vinci, Titzian, Tinteretto), spaniolă (El Greco, Ribera, Velasques, Murillo), olandeză
şi flamandă (Rembrandt, Rubens, Bruegel, Jordaens), germană (Holbein, Durer),
franceză (David, Jorrot, Renoir, Gauguin), engleză, chineză (statui din Grota celor
1000 de Budha de la Mo Gao), indiană etc. Numărul total al exponatelor muzeului
depăşeşte 2,7 milioane.
Pe lângă muzeele de profil complex, există numeroase instituţii din aceeaşi
categorie profilate pe expunerea unor anumite valori artistice, cum ar fi picturile
(Nationel Galery din Londra), sculpturile, stampele. Din această categorie fac parte
şi muzeele figurilor de ceară unde adevăraţi artişti au înlocuit marmura sculpturilor
cu ceară. Atracţia lor o constituie statuile şi grupurile statuare ale marilor personalităţi
59
din diferite domenii ale artei, culturii, politicii, sportului etc. Primul muzeu de acest
gen a fost fondat de către Madame Tussaud la Londra. Acest muzeu insolit cuprinde
trei secţii majore şi anume: cea dedicată personalităţilor din domeniul artei, culturii şi
sportului şi o secţie ce oglindeşte personalităţi nefaste ale istoriei mondiale. Astfel de
muzee au proliferat în numeroase oraşe europene (Amsterdam, Chenonceaux etc.).
Un real interes prezintă, îndeosebi pentru turiştii străini, muzeele etnografice
ce pun în valoare fondul arhaic al culturii fiecărui popor.
Specificitatea muzeelor poate merge şi mai în profunzimea lucrurilor. Apar
astfel muzee dedicate unor ocupaţii, cum ar fi fabricarea ceasornicilor (Muzeul
ceasurlor din Ploieşti; din Elveţia), aurăritul (Muzeul aurului din Brad); unor
obiecte mai mult sau mai puţin rare (Muzeul pantofilor din Gottwaldov - Polonia,
Muzeul spaghetelor din Imeria – Italia; Muzeul păpuşilor – Delhi; Muzeul căilor
de comunicaţie din Berlin etc.).
Muzeele istorice se axează îndeosebi pe prezentarea obiectelor descoperite
prin săpături arheologige (Muzeul de Arheologie din Florenţa), a documentelor şi
obiectelor legate de anumite evenimente şi personalităţi politice.
Frecventate de turişti sunt şi muzeele dedicate ştiinţelor naturii (zoologice,
botanice, geologice, complexe, oceanografice). Cunoscute sunt Museum of Science
din Londra, Muzeul de Oceanografie din Monte Carlo, Grigore Antipa şi Muzeul
Geologic din Bucureşti etc.
Spre deosebire de muzee-instituţii ce înglobează fie o mare complexitate de
exponate, fie o bogăţie de exponate din aceeaşi categorie, colecţiile se axează
îndeosebi pe anumite domenii, cum ar fi pictura, sculptura, etnografie. Numărul
exponatelor este limitat, deşi valoarea lor poate fi deosebită. În general, ele apar ca
urmare a unor iniţiative particulare. Într-o anumită fază a acumulării valorilor de artă,
colecţiile pot avea şi un caracter heteroclit, mai ales cele etnografice.
Casele memoriale sunt edificii cu funcţie turistică de o mare varietate a
atracţiei. Pot înmagazina referinţe privind personaje politice, artistice, culturale etc.
Ele înglobează un cumul de obiecte şi mărturii despre viaţa şi personalitatea celui
care s-a născut sau a locuit în respectivul edificiu. În unele situaţii construcţiile în
sine posedă o valoare arhitecturală recunoscută.
Bibliotecile reprezintă o concentrare masivă de documente scrise pe diferite
suporturi materiale, în diferite grafii şi stiluri. Prezintă mare interes cărţile rare,
manuscrisele originale, incunabulele. Renumele Bibliotecii din Alexandria s-a
transmis în timp atât prin valoarea şi numărul exponatelor sale cât şi prin odiseea
edificiului în timp.

Edificii economice cu funcţie turistică

Activităţile economice, indispensabile continuităţii şi afirmării civilizaţiei
umane, presupun, pentru optima lor desfăşurare, edificarea unei infrastructuri
specifice. Din cele mai vechi timpuri şi până azi realizarea acesteia au îmbinat, în
majoritatea cazurilor „utilul cu frumosul”. Încercarea omului, manifestată permanent,
de a înzestra obiectivele cu destinaţie economică primordială cu însuşiri fizionomice
deosebite, acordă acestora o atractivitate ce poate fi exploatată în plan turistic. Ca
60
urmare, zestrea atractivă a multor edificii din această grupă trebuie căutată în
arhitectura, grandoarea sau ineditul amplasării lor spaţiale. Nu se poate omite nici
faptul că la întregirea atributelor lor turistice un aport însemnat şi-l aduc unele
elemente ale cadrului natural, ele însele de un pitoresc aparte.
Între obiectivele economice cu funcţie turistică amintim: poduri şi viaducte,
tunele, metrouri, canale, apeducte, baraje şi lacuri de acumulare, turnuri, sediile unor
firme, instituţii şi expoziţii economice.
Podurile şi viaductele surmontează, ca elemente de artă constructivă, în
domeniul rutier şi feroviar, discontinuităţile impuse de desfăşurarea unor reţele
hidrografice, întinderi lacustre, strâmtori marine sau fragmentări profunde ale
reliefului. Precursoarele podurilor de astăzi sunt punţile realizate între un mal şi altul
din trunchiuri de arbori sau frânghii împletite.
Primele poduri, în înţelesul actual al noţiunii, le datorăm romanilor care,
stăpânind tehnica prelucrării pietrei şi dozării lianţilor, precum şi cunoaşterea rolului
bolţilor în stabilitatea edificiilor, au împânzit marele imperiu cu astfel de realizări, ce
dăinuie în unele locuri, până astăzi. Una dintre ele este opera lui Apollodor din
Damasc şi a unit malurile Dunării, printr-o succesiune de 20 piloni uniţi cu arcuri, la
Drobeta-Turnu Severin, pod din care se păstrează doar câteva vestigii. Mult mai bine
conservate sunt podurile romane din Italia („Aelius”, „Fabriucius” sau „Costius” de
peste Tibru), Spania (Alcantara, pe Tajo; Merida, pe Guadiana, podul din Cordoba
sau de la Cangas de Onis), Franţa (Saint Chamas, Vaisson la Romaine, Cherchell).
Latura estetică a podurilor romane era amplificată prin decorarea lor cu coloane,
statui sau turnuri fortificate.
Numărul şi importanţa podurilor creşte în evul mediu, concomitent cu
intensificarea circulaţiei şi comerţului. Acum apar adevărate bijuterii de artă
constructivă cum sunt cele de la Carcassone, Cahora, Orthez, Sospel, Avignon
(Franţa); Cordoba (Spania), Limburg (Germania), Lucerna (Elveţia). Multe dintre ele
erau prevăzute şi cu fortificaţii. Tot în evul mediu se înalţă vestitele poduri
comerciale din Veneţia (Rialto), Florenţa (Ponte Vecchio), Bath (Pluthney Bridge),
Paris (Notre Dame) în arcadele cărora apar prăvăliile negustorilor.
Stilurile diferitelor epoci îşi pun peceta şi asupra liniilor podurilor. Astfel,
„Pont Neuf” – cel mai vechi pod parizian peste Sena – şi podul din Toulouse sunt
ridicate în stil renascentist, podurile de la Chalon sur Saone, Wurzburg sau Roma
(San Angelo) au influenţe baroce sau clasice etc.
O revoluţie adevărată se produce în construirea podurilor odată cu introducerea
armăturilor metalice şi betonului precomprimat, care permit construirea unor edificii
de mare amploare şi spectaculozitate. Primul pod metalic este Podul Artelor din
Paris, înălţat între anii 1802-1804.
Un model aparte de poduri este cel basculant compus din una sau două travee a
căror ridicare are menirea de-a facilita trecerea navelor. Cel mai cunoscut pod
basculant este Tower Bridge din Londra, iar cel mai mare se află la Chicago, cu o
deschidere de 79 m.
O notă de pitoresc incontestabil o introduce tendinţa de suspendare a întregului
pod sau a unor sectoare principale, suspendare realizată prin cabluri de susţinere
ancorate la extreme sau de piloni centrali. Recordul îl deţine podul Akashi Kaikyo
61
(1990 m), ce uneşte insulele Honshu şi Shikoku (Japonia), urmat de Humber Bridge
din Anglia (1410 m), podul din Hong Kong (1377 m), Verazzano Norrows (New
York, 1298 m) şi podul de peste strâmtoarea Bosfor (1074 m). În faza de proiect se
află podul ce va lega Sicilia de peninsula italică la Messina (3320 m).
Un alt parametru de interes turistic este şi înălţarea podurilor, apreciată de la
oglinda apei, recordul mondial deţinându-l Royal Gorge Bridge, construcţie ce uneşte
malurile canionului râului Arkansas (321 m). Deosebit de pitoreşti sunt şi podurile
peste fiordurile norvegiene, la care traveele basculante sunt înlocuite cu tronsoanele
curbate deasupra canalului navigabil. Podul The Skybridge (Podul Suspendat) este
cea mai înaltă construcţie suspendată din lume, având şi cea mai mare înălţime faţă
de sol (170 m). El leagă cele două turnuri Petronas din capitala malaysiană Kuala
Lumpur, între etajele 41 şi 42ale clădirii şi măsoară 57 m lungime.

Cele mai lungi poduri şi viaducte din lume

Denumirea Ţara Lungimea, km Anul inaugurării
Pontchartrain SUA 38,4 1969
Great Salt Lake SUA 19,3 1904
Seto Ohashi Japonia 13,3 1988
Huey Long Bridge SUA 7 1935
Nanjing China 6,7 -
Bay Bridge SUA 6,9 1936
Pod peste Zambezi Mozambic 3,6 1934
Firth of Tay Marea Britanie 3,5 1887
Storstrom Danemarca 3,2 1937
Victoria Canada 3,2 1859
Pod peste Sono India 3 1900
Pod peste Huang He China 2,9 1905

O succesiune remarcabilă de poduri şi viaducte se desfăşoară pe autostrada

dintre Menton şi Genova, unde fragmentarea reliefului este excesivă.
Tunelele sunt lucrări de artă întâlnite frecvent în regiunile muntoase şi colinare
ale Europei, Americii sau Asiei. Au menirea de-a scurta traseele căilor feroviare şi
rutiere şi de-a surmonta pragurile altitudinale ridicate în calea acestora de barierele
orografice. Peisajul marilor tunele, intens iluminate este feeric, deşi aerisirea lor, cu
toate tehnologiile actuale este departe de-a înlătura în totalitate noxele rezultate din
arderea carburanţilor.

Cele mai lungi tunele feroviare

Denumirea Ţara Amplasament Lungimea, Anul
m inaugurării

62
Seikan Japonia Hokkaido-Honsiu 53850 1988
Daishimizu Japonia Tokio-Niigata 22280 1979
Simplon II Elveţia-Italia M. Alpi 19825 1921
Simplon I Elveţia-Italia M. Alpi 19731 1906
Kanmon Japonia Honsiu-Kiusiu 18600 1975
Appennino Italia Bologna-Florenţa 18510 1929
Saint Gothard Elveţia M. Alpi 15003 1881
Sargento Peru M. Anzi 14700 1977
Lotschberg Elveţia M. Alpi 14536 1913
Mount Royal Canada M. Stâncoşi 14412 1916
În anul 1993 s-a dat în folosinţă tunelul pe sub Marea Mânecii (Eurotunel) ce
leagă Franţa cu Anglia, cu o lungime de 51500 m.
Dintre tunelele rutiere amplasate în regiuni pitoreşti menţionăm tunelul Mont
Blanc – 11600 m (între Elveţia şi Franţa), Frejus (între Franţa şi Italia), Pas de la
Casa (în construcţie între Franţa şi Spania) etc.
Cel mai lung tunel din lume este Catskill Mountaun (New York) şi contribuie
la alimetarea cu apă a metropolei new-yorkeze.
Metrourile se aseamănă mult cu tunelele, diferenţierile provenind din
amplasarea celor din urmă în subasamentul marilor metropole şi din apariţia staţiilor
intermediare cu o arhitectură dintre cele mai interesantă. În funcţie de anul
inaugurării, principalele metrouri din lume sunt amplasate în: Londra (1863), New
York (1868), Chicago (1892), Budapesta (1896), Paris (1900), Viena (1902), Berlin
(1902), Madrid (1912), Tokyo (1927), Moscova (1935), Roma (1955), Rio de
Janeiro (1972), Bucureşti (1979) etc.
Metroul din Londra se desfăşoară la peste 435 km galerii. Este amplasat la
medie şi mare adâncime (16-65 m).
Metroul din Paris măsoară 233 km şi se remarcă prin adâncimea redusă şi
frumuseţea viaductelor peste Sena (Austerlitz, Bercy).
Metroul din New York leagă insulele Manhattan şi Long Island pe sub fluviul
Hudson. Are cea mai mare lungime din lume (580 km) şi peste 483 staţii.
Metroul din Moscova are în total cca 230 km lungime şi 141 staţii, însă al are
faima de cel mai utilizat sistem de transport subteran (cca. 3 miliarde călători anual).
Canalele sunt căi hidrografice amenajate de către om, pentru unirea a două
râuri, lacuri sau mări, în scopul navigaţiei, pentru irigaţii, precum şi pentru
alimentarea cu apă. Rolul lor economic este de necontestat, acestuia adăugându-i-se
însă şi o importanţă turistică. Facilitând circulaţia navală, canalele înlesnesc
concomitent circulaţia turistică. Iar în contextul trecerii lor printr-un peisaj pitoresc,
atractivitatea lor creşte mult. Şi, nu în ultimul rând, numeroase canale, în totalitate
sau pe sectoare, devin o sursă de agrement specifică. Între cele mai cunoscute canale
din lume se impun: Suez, Panama, Dunăre - Marea Neagră, Corint, Kiel, Rin - Main -
Dunăre, Marele Canal Chinez etc.
Canalul Suez desparte Asia de Africa legând Marea Mediterană cu Marea
Roşie. Construcţia sa a început în urmă cu 5000 ani de faraonii egipteni. În secolul
XIX, Ferdinand de Lesseps reia de fapt iniţiativele vechi dând în folosinţă, în anul
1836, canalul actual. Lungimea acestuia este de 161 km, lăţimea de bază 70-125 m,
63
iar adâncimea 15,5 m. Canalul Suez se înscrie ca o axă turistică majoră în bazinul
răsăritean al Mării Mediteranene, respectiv în cel nordic al Mării Roşii şi ţările
aferente. El are şi cel mai mare trafic dintre toate.
Canalul Panama străbate istmul omonim, legând oceanele Atlantic şi Pacific.
Este opera aceluiaşi Ferdinand de Lesseps şi are următoarele dimensiuni: 81 km
lungime, 300 m lăţime şi 12,5 m adâncime. Traseul canalului intersectează o regiune
pitorească, din care nu lipsesc masivele muntoase (Culebra) sau lacurile (Catun şi
Miraflores). Poziţia mai ridicată a lacurilor respective – adevărate oaze economice şi
turistice – faţă de nivelul oceanelor a impus construcţia a numeroase ecluze duble.
Canalul Dunărea-Marea Neagră (64,2 km lungime, 120 m lăţime maximă, 7
m adâncime). A fost inaugurat la 25 mai 1984, fiind o verigă a căii fluviale dintre
Marea Neagră şi Marea Nordului. Poate deveni un domeniu turistic de prim rang prin
edificarea unei infrastructuri de profil pe malurile sale.
Apeductele sunt nişte construcţii subterane sau subaeriene având drept scop
alimentarea cu apă a localităţilor de la izvoarele situate în afara acestora. Apar încă
din antichitate, când transportul apei de la mari distanţe a necesitat edificarea unor
aducţiuni de proporţii. De o mare popularitate se bucură apeductul roman din Segovia
(Spania), cu o lungime de 728 m şi o lăţime de peste 30 m. A fost construit în timpul
împăratului Traian (98-117 e.n.) din peste 20400 blocuri de granit dispuse sub formă
de arcuri şi piloni. Funcţionează şi astăzi când menirea sa iniţială este mult depăşită
de cea turistică. La Nâmes, în Franţa, se află apeductul Pont du Gard, edificat în
anul 20 î.e.n. El traversează valea râului cu acelaşi nume, având o lungime de 275 m.
Se prezintă ca o construcţie triplu etajată, înălţimea totală atingând 49 m.
Barajele şi lacurile de acumulare sunt obiective cu funcţie dublă, economică
şi turistică, având o largă răspândire îndeosebi în regiunile muntoase străbătute de
reţele fluviale cu debite mari. Atracţia exercitată asupra turiştilor se datorează, pe de
o parte, formei, dimensiunilor şi poziţiei spaţiale a barajului, iar pe de altă parte,
configuraţiei şi pitorescului lacului de acumulare din amontele acestuia. Înălţimea şi
lungimea barajelor sunt două elemente strâns legate cu puterea lor de atracţie.
Cele mai înalte baraje din lume
Denumirea Ţara Înălţimea (m)
Rogunsc Tadjikistan 335
Nurek Tadjikistan 300
Grand Dixence Elveţia 285
Inguri Rusia 272
Chicoasan Mexic 261
Tehri India 261
Kishan India 253
Ertan China 245
Saiano-Şuşenscoe Rusia 245
Guavio Columbia 243
Lacurile de
acumulare au rolul stabilit iniţial, de a pune în mişcare prin forţa apelor acumulate,
turbinele generatoarelor electrice, de aprovizionare cu apă a localităţilor, irigaţii,
regularizarea scurgerii etc. Turismul găseşte în regiunea acestora un loc ideal de
practicare a sporturilor nautice, a pescuitului sportiv sau a altor activităţi de agrement.
Ele se constituie în poli de atracţie regională, îmbibând resursele peisagistice cu cele
antropice. Pe plan mondial cele mai mari lacuri de acumulare sunt:
64
 Denumirea Ţara Capacitatea (mlrd. m3)
Owen Fals Uganda 204,8
T Bratsk Rusia 169,3
urnuril
e au Assuan Egipt 169 atribuţii
Kariba Zimbabwe – Zambia 160,4
Akosombo Ghana 148
Daniel Jonhson Canada 141,8
Krasnoiarsk Rusia 73,3
W.A.C. Benett Canada 70,3
Zeya Rusia 68,4
Cabora Bassa Mozambic 64
polivalente, metamorfozate în timp într-o gamă variată de ipostaze. De la obeliscurile
egiptene ca simboluri religioase, la coloanele triumfale ale antichităţii romane, de la
minaretele islamice la clopotniţele creştine, de la foişoarele evului mediu la farurile
porturilor – imaginea turnului a îmbrăcat meniri diverse menţinându-şi însă
specificul: etalarea pe verticală a siluetei construcţiei. În consecinţă, nu se greşeşte
încadrând edificii din această grupă la categoriile de obiective analizate anterior, din
punct de vedere economic şi, evident turistic, ieşind în relief două tipuri şi anume:
farurile şi turnurile de televiziune.
Farurile apar încă în antichitatea timpurie odată cu intensificarea circulaţiei
maritime în bazinele limitrofe oicumenei. Ca prototip al tuturor construcţiilor
destinate orientării navigatorilor rămâne Farul din Alexandria, una din cele şapte
minuni ale lumii antice, ridicat în timpul domniei lui Ptolemaios al II-lea (283-246
î.e.n.). El a fost ridicat pe insula Pharos, avea 140 m înălţime, iar lumina sa era
vizibilă de la 60 km. A dăinuit până în anul 1375 când, în urma unor cutremure a
dispărut definitiv. Astăzi litoralele maritime ale lumii sunt împânzite de astfel de
construcţii singuratice rămase ca relicve ale unui timp revolut, noile tehnologii de
orientare (radar, infraroşii) scoţându-le din uzul general.
Mult mai pitoreşti şi mai atrăgătoare, datorită şi rolului lor de repere
inconfundabile în topografia marilor metropole, sunt turnurile de televiziune. Şi în
cazul acestora există un prototip: Tour Eiffel, construit pentru a celebra Expoziţia
Universală din anul 1889. demolarea sa ulterioară a fost îndepărtată prin amplasarea
unor staţii de radio şi telecomunicaţie. Înălţimea turnului depăşeşte 320 m, iar
greutatea sa atinge 7175t.
Printre turnurile de televiziune cu înălţimi apreciabile menţionăm Turnul
Ostankino din Moscova (537 m), turnul de televiziune din Berlin (365 m), turnul
de televiziune din Montreal etc.
Dotarea acestor turnuri cu ascensoare, platforme de regrupare şi unităţi de
deservire în rotaţie faţă de axul de susţinere, le transformă în puncte ideale de
„belvedere” asupra împrejurimilor. Tour Eiffel a devenit o emblemă (e drept,
adeseori contestată) a Parisului, fiind vizitat până în prezent de peste 300 milioane
persoane.
Sediile unor întreprinderi, firme sau instituţii economice atrag, prin directă
dependenţă cu valoarea artistică înmagazinată, un mare număr de admiratori. Avem
în vedere, în primul rând marile complexe expoziţionale (Montreal, Osaka, Torino,
Brno, Sevilia), clădirile burselor din Londra, Paris, New York, Amsterdam; centrul
tehnic General Motors din Detroit, aerogările din New York sau Paris (Orly); fostul
sediu al CAER din Moscova etc. Liniile îndrăzneţe ale arhitecturii, soluţiile
65
ingenioase găsite de arhitecţi, tentaţia originalităţii creatorilor din toate aceste
construcţii un prilej de întâlnire a turiştilor cu ineditul şi frumosul.
În această categorie se includ şi cele mai înalte clădiri din lume. Pe I loc se
situează Petronas Twin Towers (Turnurile Gemene Petronas) din Kuala Lumpur
(500m), urmată de Nina Tower din Hong Kong (468m), Turnul din Chongquing
(457m), Jin Mao din Shanghai (443m), Sears Tower din Chicago (442m), Chrysler
Bulding, Empire State Building, Sediul ONU – toate din New York. Tot în New York
a existat până nu demult încă un zgârâie-nori – World Trade Center (425 şi 417m),
distrus la 11 septembrie 2001.

Atracţiile tehnico-economice şi culturale moderne din R. Moldova

Obiectivele economice de importanţă turistică, în condiţiile deplorabile ale
dezvoltării economiei naţionale, sunt puţine. Cele mai importante sunt barajele de
la Dubăsari pe Nistru, şi cel de la Costeşti-Stânca pe Prut. Însă, vizitarea acestora
este problematică, pentru că primul se află in zona cu puternice tensiuni politice şi a
fost afectat de conflictul militar din 1992, iar cel de-al doilea se află in zona
frontierei de stat cu România, zona având accesul limitat.
Un alt grup de obiective tehnico-economice de primă importanţă şi, în acelaşi
timp, valorificate destul de intens din punct de vedere turistic, sunt vestitele beciuri
de la Cricova. Acestea sunt, de fapt, galerii abandonate din care s-a exploatat
calcarul. După terminarea exploatării zăcământului, aceste galerii au început să fie
utilizate pentru depozitarea vinurilor. Diversitatea şi calitatea soiurilor de vinuri şi
imensitatea încăperilor sunt deosebit de atrăgătoare pentru turişti. În republică mai
sunt încă câteva asemenea locuri, ce pot fi antrenate în turismul viticol (s. Mileştii
Mici şi Bardar din raionul Ialoveni ş. a.).
Printre manifestările culturale de importanţă internaţională din ultimul timp se
evidenţiază, în primul rând, festivalul de operă "Invită Maria Bieşu" şi festivalul
"Mărţişor". De asemenea, sunt importante seriile de expoziţii internaţionale
desfăşurate de firmele "Moldexpo" şi "Poliproject exhibitions", printre care şi cele
consacrate activităţilor turistice, la care participă firmele din mai multe ţări. Printre
alte manifestări ce ar putea genera unele fluxuri turistice pot fi menţionate concertele
unor staruri de muzică contemporană sau evenimentele sportive de genul meciurilor
internaţionale de fotbal. Însă, acestea polarizează doar populaţia oraşelor Chişinău şi
Tiraspol. Stadionului de fotbal din Tiraspol este cel mai modern din ţară şi printre
cele mai moderne din Europa de Est.
Printre atracţiile culturale de importanţă naţională şi locală pot fi menţionate
teatrele, muzeele şi circul.
În ultimii 10 ani, după ce repertoriul s-a eliberat de restricţii, numărul teatrelor
a sporit, însă numărul vizitelor la teatru a scăzut considerabil. În asemenea condiţii, şi
fără un sprijin consistent din partea autorităţilor sau a altor sponsori, situaţia teatrelor
nu poate decât să se înrăutăţească. Demn de menţionat este şi repartiţia neuniformă a
teatrelor - din cele 14 teatre ce au existat la nivelul anului 1999, 10 se aflau la
Chişinău.
În ultimul timp a crescut numărul muzeelor istorice şi etnografice din
66
republică. Însă, între 1985 şi 1999 numărul de vizite la muzee a scăzut de peste 4 ori,
iar la teatre - de peste 6 ori, această situaţie reflectând, în primul rând, starea
dezastruoasă a economiei naţionale.
Valoarea exponatelor unor muzee din ţară este în stare să atragă nu numai
vizitatorii locali, ci şi cei din exterior. Astfel, Muzeul de Istorie, care este amplasat
într-o clădire construită într-un stil arhitectonic original, are exponate de importanţă
internaţională. Muzeul de Arte dispune de cea mai bogată colecţie din republică de
opere de artă, având în sălile şi depozitele sale peste 18000 de opere de artă ale
pictorilor moldoveni, ruşi şi a celor occidentali. Muzeul lui A.S. Puşkin conţine
obiectele din prima jumătate a sec. al XIX-lea, legate de viaţa poetului la Chişinău. 0
filială a muzeului se află în s. Dolna (jud. Chişinău). Însă, slaba mediatizare a valorii
exponatelor din muzeele ţării face ca acestea să fie puţin cunoscute, prin urmare ele
beneficiază de cererea turistică sub capacitatea sa.
În concluzie se poate afirma că potenţialul turistic antropic al Republicii
Moldova (destul de modest de altfel), nu este suficient de bine valorificat, iar
valorificarea lui la un nivel superior depinde de nivelul cererii (dorinţei populaţiei de
a participa la viaţa culturală a ţării), de bunăstarea populaţiei şi de atitudinea
autorităţilor.

Monumente, statui, plăci comemorative

Alcătuiesc o grupare aparte de obiective turistice de provenienţă antropică, a
căror edificare este legată de nevoia elogierii şi comemorării unor personalităţi şi
evenimente istorice, culturale, artistice. În categoria monumentelor (termen utilizat
frecvent pentru a defini totalitatea vestigiilor istorice, religioase, culturale de excepţie
sau elemente rare ale cadrului natural) se include doar acele realizări simbolice
menite a rememora şi perpetua în timp imaginea şi trăsăturile oamenilor şi
evenimentelor de rezonanţă în spiritualitatea unui popor. Din această grupă fac parte
arcurile de triumf, coloanele (obeliscurile), grupurile statuare, statuile şi busturile,
plăcile comemorative etc.
Arcurile de triumf au cunoscut o înflorire remarcabilă în lumea romană, unde
marile victorii ale împăraţilor prilejuiau arhitecţilor ridicarea unor astfel de
monumente. Tradiţia ridicării arcurilor de triumf datează din perioada republicii, fără
ca vreunul dintre acestea să se păstreze până astăzi. De asemenea, primele construcţii
din vremea imperiului, arcul dedicat bătăliei de la Actium şi Arcul Spartic, al lui
Augustus, au dispărut ca urmare a transformărilor arhitectonice ale Forului roman.
Astăzi turiştii pot admira Arcul lui Titus, ridicat în urma victoriei asupra evreilor în
anul 81 e.n. Arcul lui Traian de la Benevento, Arcul lui Septimius Severus, Arcul
lui Constantin cel Mare, Arcul lui Galerius de la Salonic sau Arcul lui Tiberius din
Orange.
Caracteristica fundamentală a tuturor acestor edificii, derivată din însăşi funcţia
lor de celebrare, este decorarea cu scene în relief, inscripţii, dedicaterii, panouri
decorative etc. Un interes major pentru turiştii români îl stârneşte Arcul lui
Costantin, înălţat în anul 315 şi decorat cu numeroase scene ale luptelor lui Traian
contra dacilor (remarcabile sunt cele patru statui de daci sau scena în care Traian
primeşte o solie a acestora condusă de Decebal).
67
 Moda arcurilor de triumf s-a transmis în perioada modernă. Astfel, Napoleon
Bonapart iniţiază construcţia arcului de triumf din Place de l’Etoile, ce va fi
terminat abia în anul 1836. Stilul construcţiei este academic, cu reminiscenţe baroce
sau clasice romane. Masivitatea sa este deosebită (50 m înălţime, 45 m lăţime)
depăşind cu mult edificiile asemănătoare. În piaţa Tuilleries, din Paris se află arcul
de triumf Carrusel. Monumente similare s-au construit la Bombay (Poarta Indiei),
Phenian, Bucureşti, Chişinău etc.
Coloanele ca monumente glorificatoare îşi găsesc primele ilustrări în arta
antică indiană (coloana cu inscripţii a lui Asoka, din sec. VII î.e.n., de la
Nandangarh).
Cea mai cunoscută realizare din acest domeniu rămâne însă Columna lui
Traian, păstrată aproape intactă în forul construit de către învingătorul dacilor.
Înălţarea monumentului este de 38 m, corpul său cilindric fiind înfăşurat într-o friză
spiralată de 200 m lungime, cu 165 scene şi peste 2500 persoane. Statuia lui Traian ce
aureola monumentul s-a distrus în evul mediu, fiind înlocuită în sec. XVI cu statuia
Sf. Petru. Ca autor al columnei este considerat vestitul arhitect Apolodor din Damasc.
Coloana lui Marcus Aurelius are ca model Columna lui Traian. Este terminată
în anul 193, iar destinul celor două statui din vârful său (a împăratului şi Faustiniei)
este asemănător celei dintâi: sunt înlocuite în evul mediu, cu statuia Sf. Pavel.
Reliefurile ce o împodobesc ilustrează războaiele împăratului cu germanii şi sarmaţii.
Printre columnele de mare rezonanţă istorică şi turistică menţionăm coloana
Vendome din Paris, dedicată lui Napoleon şi coloana din Trafalgar Scuare, atribuită
amiralului Nelson.
Grupurile statuare, statuile şi busturile au ca obiect a celebrării personalităţi
şi evenimente de excepţie. Marii conducători de popoare şi oşti, mari creatori în
cultură şi artă sau ştiinţă, învingătorii în explorarea pământului, a spaţiului, în marile
competiţii sportive etc. sunt de regulă imortalizaţi în veşnicia bronzului. Statuile şi
busturile lor înnobilează localităţile în care s-au născut sau locurile prin care au
trecut.
Există şi statui cu valoare de simbol, în care se elogiază fapte şi trăsături umane
(statuia ostaşului necunoscut) după cum există statui înfăţişând personaje sau subiecte
mitologice (Sf. Gheorghe omorând balaurul) etc.
Grupurile statuare îşi propun reliefarea fie a unui eveniment deosebit (bătălii,
jertfe, iniţierea unor direcţii noi în cultură sau artă) fie o succesiune de evenimente.
Atracţia statuilor sau grupurilor statuare este conţinută în primul rând în
valoarea lor ca operă de artă, în monumentalitatea şi ineditul construcţiei în sine,
acesteia adaugându-se şi zestrea atractivă de origine subiectivă, legată de
personalitatea şi renumele celui care le-a dat viaţa. Dacă celebrele opere ale lui
Phidias nu s-au păstrat (statuia lui Zeus din Olimp, statuia Atenei de pe Acropole)
cele a lui Michelangelo, Rodin sau Brâncuşi sunt şi astăzi. Dintre statuile şi grupurile
statuare asaltate de turişti în marile metropole menţionăm în primul rând Statuia
Libertăţii din New York, un simbol al lumii libere şi descătuşării conştiinţei umane;
grupul statuar din Piaţa Spaniei din Madrid ai cărui protagonişti sunt, în primul rând,
Cervantes şi eroii săi, Don Quijote şi Sancho Panza; statuia regelui Vaclav din Praga;
statuile împăraţilor romani din Forul roman; statuia lui Churchill din faţa
68
Parlamentului britanic etc.
Plăcile comemorative conţin mesaje despre personalităţi şi evenimente, care
au trăit sau au avut loc în punctul respectiv. Ele se aplică unde mărturiile mai
consistente lipsesc, fără a se putea realiza un muzeu sau contactul cu locul respectiv a
fost episodic. Plăcile comemorative premerg adesea acţiunile de înfiinţare a unor
colecţii sau muzee, respectiv de ridicare a unor busturi sau statui.

Monumentele arhitectonice din Republica Moldova

Din potenţialul turistic arhitectonic fac parte edificiile construite de diferite
tipuri, care în funcţie de destinaţie pot fi împărţite în mai multe tipuri: monumente
urbane (oraşe istorice, centre şi zone urbane), locative (palate, case, conace),
construcţii civile (teatre, spitale, bănci), religioase (mănăstiri, biserici din lemn),
fortificaţiile defensive.
În R. Moldova câteva oraşe au un centru istoric de importanţă arhitectonică şi
istorică deosebită. Cu scopul de a limita intervenţia urbanistică contemporană şi de a
păstra acest aspect a fost introdusă noţiunea de "sit istoric". Acest statut de "sit
istoric" a fost decretat oraşelor Chişinău, Soroca şi Bender. În centrul istoric al
oraşului Chişinău s-au păstrat multe clădiri vechi din sec. al XIX-lea. Însă, în
perioada postbelică centrul istoric a suferit mai multe intervenţii ce aveau ca scop
îmbunătăţirea structurii stradale, dar acestea au afectat integritatea lui. Totuşi
valoarea arhitectural-artistică a acestui centru este incontestabilă. Centrul oraşului
Soroca se remarcă prin caracterul sau policentric, prezentând una din cele mai reuşite
soluţii de construire a unui oraş fluvial, în care râul a fost inclus în compoziţia
urbană. Individualitatea centrului oraşului Bender este dată de interacţiunea străzilor
lui cu cetatea, fără ca prezenţa Nistrului să fie scoasă în evidenţă prin mijloacele
urbanistice.
În afară de cele trei oraşe sus-numite ar mai trebui să fie luate sub protecţie şi
siturile istorice din Bălţi şi s. Raşcov. Structura centrului istoric al oraşului Bălţi este
neobişnuită, unică în R. Moldova, prezentând o formă radiară; în centrul reconstruit
cu blocuri de locuit moderne s-au păstrat izolat unele monumente de arhitectură (în
special, biserici). De asemenea, de un potenţial deosebit dispune satul Raşcov (fostul
târg), care, făcând parte din mai multe unităţi statale a păstrat urmele fiecăreia în
peisajul său arhitectonic.
Printre locuinţele izolate de importanţă arhitectonică şi turistică se evidenţiază
conacele boiereşti, cele mai vechi păstrându-se de la începutul sec. al XIX-lea:
conacul Russo din s. Micăuţi (raionul Străşeni), conacul boierului Celac din s.
Bahmut (raionul Călăraşi), conacul Iuşnevschi din s. Hristovaia (la nord-est de or.
Camenca) ş. a. Casele din oraşe s-au păstrat în special în centrele istorice protejate
din Chişinău, Bender, Soroca, Bălţi. Cele mai valoroase din acest punct de vedere
sunt cele construite în sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea din Chişinău
(proiectate, în special, de renumiţii arhitecţii Alexandru Bernardazzi şi Alexei
Şciusev). Printre altele, merită menţionată reşedinţa arhiepiscopului de Hotin
Vissarion Puiu, construită între 1924-1934 în or. Bălti de arhitecţii fraţii Mihăilescu,
în stilul brâncovenesc.
Monumentele de arhitectură civilă au şi ele o importanţă arhitectonică şi
69
artistică. Cele care s-au păstrat până în zilele noastre sunt construite în sec. XIX -
începutul sec. XX. Printre acestea merită să fie menţionate un han orăşenesc păstrat
în centrul vechi al or. Chişinău. Acest han, construit în prima treime a sec. al XIX
poartă caracteristicile tipologice ale unui tip arhitectural ce s-a consolidat cu mult mai
devreme. De aici rezultă şi importanţa lui, pentru că până în zilele noastre s-au păstrat
puţine asemenea clădiri, dominant fiind stilul imperial rusesc. Din acea perioadă s-au
păstrat clădirile administrative din or. Chişinău (Duma orăşenească), Soroca
(Clădirea zemstvei), şcoli (din or. Râşcani din anii '30 ai sec. XX, s. Grinăuţi (raionul
Briceni), or. Cricova etc. Universitatea "Alecu Russo" din Bălţi include clădirile a trei
licee construite în anii 30 ai sec. al XX-lea. La acestea se mai adaugă spitalele din
Chişinău, Soroca, Codru. De o importanţă deosebită este spitalul de lângă s.
Stolniceni (raionul Edineţ); aici îmbinându-se valoarea arhitectonică a clădirilor cu
cea a arhitecturii peisagistice. Printre alte clădiri funcţionale pot fi menţionate
farmacia din Soroca (construită în 1936), clădirea Băncii orăşeneşti din or. Chişinău.
În perioada postbelică au început să apară multe construcţii de o valoare
arhitectonică deosebită. Aici merită să fie studiat mai detaliat cazul mun. Chişinău. El
este un exemplu caracteristic al tendinţelor moderne în arta urbanistică, oraşul având
un plan polinuclear: cartierele (''microraioanele'') noi (Botanica, Râşcanovca,
Buiucani, Cecani) reprezentând sectoarele de sine stătătoare. Fiecare din
"microraioane" reprezentând un bulevard central larg mărginit de două străzi paralele,
care sunt legate între ele de străzile secundare. Un important monument urbanistic din
acea perioada îl reprezintă aşa numitele „Porţile oraşului”, care se află la intrarea în
oraş dinspre aeroport.
Puţinele edificii apărute în perioada de după 1990 se remarcă prin dominarea
betonului şi sticlei. Un exemplu elocvent în acest sens îl prezintă Palatul
Preşedintelui, Euro Credit Bank, ambasada Federaţiei Ruse la Chişinău, ş.a.
Monumentele arhitecturii religioase au o importanţă dublă: pe de o parte au o
valoare arhitectonică deosebită, iar pe de altă parte, fiind în funcţiune, pot constitui
un obiect de pelerinaj (în special, mănăstiri). Cele mai vechi construcţii de acest gen
pot fi considerate mănăstirile rupestre din complexul Orheiul Vechi, ce sunt datate
din sec. al XII-lea, complexele rupestre din s. Saharna şi Ţipova, iar cea mai veche
biserică este atribuită timpului domniei lui Ştefan cel Mare - biserica de vară de la
mănăstirea Căpriana. 0 altă ctitorie veche este biserica Sf. Dumitru din Orhei, datată
din timpurile lui Vasile Lupu.
Începând din sec. al XVIII-lea numărul monumentelor de arhitectură religioasă
creşte, fiind reprezentate prin mănăstiri şi biserici parohiale. Un loc aparte printre
acestea îl ocupă bisericile de lemn, care s-au mai păstrat în s. Musteaţa (raionul
Făleşti) (1775), s. Limbeni (raionul Glodeni) (1802), s. Rotunda (raionul Edineţ), s.
Zastânca (raionul Soroca), s. Larga (raionul Briceni) etc. 0 importanţă arhitecturală o
au şi bisericile mănăstirilor întemeiate până în secolul trecut, catedrala Naşterea
Domnului din Chişinău, biserica Adormirea Maicii Domnului din Soroca şi multe
altele.
Printre monumentele arhitecturii religioase trebuie menţionate şi clopotniţele
ce constituie şi ele un punct de atracţie turistică: turnul-clopotniţă a bisericii Sf.
Treime din s. Cuhureştii de Sus (raionul Floreşti), construită după proiectul lui Alexei
70
Şciusev în 1914, precum şi clopotniţa Mănăstirii Noul Neamţ din s. Chiţcani (raionul
Căuşeni), care este cea mai înaltă şi cea mai zveltă construcţie de acest gen din ţară.
Printre templele altor culte religioase merită menţionată biserica romano-catolică
polonă a Sf. Caetan din s. Raşcov (la sud de or. Camenca), construită în sec. al XVII-
lea, precum şi sinagoga (care se află într-o stare deplorabilă) din acelaşi sat.
Monumentele de arhitectură defensivă sunt puţin prezente pe teritoriul R.
Moldova. Printre acestea se numără, în primul rând cetatea din Soroca (singura
valorificată din punct de vedere turistic). Ea este o cetate de dimensiuni mici,
unicitatea ei este redată prin structura originală, reprezentând o incintă cu pereţii
dispuşi într-un plan circular, având cinci turnuri amplasate la intervale egale. În
schimb, cetatea din Bender este impresionantă, ea este înzestrată cu cel mai puternic
sistem defensiv exterior păstrat pe teritoriul ţării. Arhitectura acestei cetăţi este mai
puţin cunoscută, din cauza că ea este în prezent ocupată de militari. Din aceleaşi
considerente ea nu poate fi folosită pentru excursii. Un al treilea monument de
arhitectură fortificată sunt rămăşiţele cetăţii de pământ din Tiraspol, cetatea fiind
construită din ordinul feldmareşalului Alexandru Suvorov lângă satul moldovenesc
Sucleia în 1792.
Printre alte monumente cu o valoare arhitectonică deosebită se evidenţiază, în
primul rând, coloana în stilul doric, înălţată în 1849 în apropierea or. Vulcăneşti pe
locul de luptă a armatei conduse de feldmareşalul P.A. Rumianţev-Zadunaiskii cu
armata turcă în 1770.
Mai pot fi menţionate porţile, gardurile şi fântânele executate după schiţele
arhitecţilor. Un exemplu de asemenea obiecte pot constitui gardul de fontă din parcul
Ştefan cel Mare, reconstruit după desenul lui Alexandru Bernardazzi, sau o fântână ce
intră în ansamblul bisericii din s. Cuhureştii de Sus, proiectată de Alexei Şciusev.
Rezultă, că potenţialul turistic arhitectonic, chiar dacă nu este foarte
diversificat, rămâne totuşi destul de important şi prezintă un interes ce poate fi
valorificat, în special monumentele arhitecturii religioase şi fortificaţiile. Acestea pot
constitui puncte de atracţie de valoare internaţională. Din păcate posibilităţile de
valorificare a unor asemenea obiecte sunt reduse pe de o parte, iar pe de altă parte,
nivelul valorii arhitectonice a mănăstirilor bucovinene, celor din nordul Moldovei
(jud. Neamţ, România) sau ucrainene nu este mai prejos, ceea ce constituie o
concurenţă pe plan internaţional pentru mănăstirile ţării noastre.

Edificiile cu funcţie turistică propriu-zisă

Din această categorie fac parte acele realizări umane destinate a înfrumuseţa, a
crea o ambianţă reconfortabilă, a înnobila peisajul. De asemenea, tot din această
grupă fac parte anumite edificii cu funcţie recreativă, de desfăşurare a actului turistic
în sine. Ambele grupe de obiective sunt legate strâns de desfăşurarea fenomenului
turistic pe care-l stimulează şi promovează. Din obiectivele cu o astfel de funcţie fac
parte: parcurile de recreere, parcurile de agrement, cazinourile, fântânile.
Parcurile de recreere reprezintă sectoare înverzite în vatra unor mari
metropole, unde locuitorii acestora regăsesc atmosfera necesară destinderii şi
recreerii. Au suprafeţe variabile, în funcţie de presiunea „foamei de terenuri” pentru
construcţii şi de tradiţia ataşamentului faţă de natură al poporului respectiv. Fiecare
71
din marile oraşe deţine unul sau mai multe parcuri de acest tip (Hyde Parck,
Cişmigiu, Fontainbleau). Amintim de asemenea parcurile de vânătoare ale castelelor
(Versailles, Chambord, Chenonceaux).
Parcurile de agrement presupun edificarea, într-un cadru cât mai apropiat de
natură, a unei infrastructuri de agrement. Astfel, parcul Prater din Viena posedă
numeroase mijloace şi instalaţii menite unei activităţi de agrementare cât mai variată.
Din această grupă fac parte şi „Disneyland-urile” din Orlando, California, Paris sau
Tokyo, unde este întreaga lume fabuloasă a lui Walt Disney. Anual le vizitează
milioane de oameni de toate vârstele.
Cazinourile sunt adevărate instituţii de agrement şi distracţie, axate pe un
consum turistic rafinat. Apar în marile staţiuni turistice, tradiţia spunându-şi adesea
cuvântul (cazinourile din Monte Carlo, Baden-Baden, Karlovy Vary, Nisa, Cannes).
În Statele Unite extinderea acestora a condus la apariţia unor adevărate oraşe ale
agrementului (Las Vegas, Atlanta, Salt Lake City etc).
Fântânile au atribuiţii mai mult decorative, sporind frumuseţea şi farmecul
marilor pieţe şi parcuri. Au fost construite încă din antichitate, în Grecia Antică fiind
împrejmuite cu coloane ionice, încadrate cu porticuri sau statui. Printre fântânile
renumite se includ: Fontana Trevia din Roma, Fântâna cu nouă guri din Atena,
fântâna din mijlocul lacului Geneva, fântânile de la Versailles, Washington, Madrid
etc.

Activităţi umane cu funcţie turistică

Pe lângă obiectivele turistice analizate anterior, concretizate în peisaj printr-o
materializare certă – ceea ce le conferă şi atributul permanenţei – potenţialul atractiv
de origine antropică înglobează şi o serie de activităţi şi manifestări ne materializate
spaţial. În consecinţă, ele vor deveni o sursă a interesului turistic doar în anumite
intervale temporale, în perioada desfăşurării lor. Astfel de activităţi şi manifestări
umane sunt: nedeile, carnavalurile, târgurile şi expoziţiile, hramurile şi pelerinajele
religioase, festivalurile artistice, alte manifestări (festivităţi, sărbători etc.).
Nedeile sunt evenimente cu adânci rădăcini în tradiţiile popoarelor, prilejuite
de succesiunea ciclică a anotimpurilor, de reluarea ritmică a unor vechi trăiri şi
obişnuinţe. În general ele se desfăşoară primăvara, când natura se trezeşte la o nouă
viaţă. Aproape fiecare floare are nedeia sa: Înflorirea a cireşului şi crizantemelor este
motivaţia sărbătorilor sakura şi kiku pentru japonezi, cu adevărate pelerinaje florale
la Tokyo, Kyoto, Yoshimo sau Koganei.
Carnavalurile impresionează turiştii prin exuberanţa lor, prin descătuşarea
energetică şi de imaginaţie, atât de necesară actului recreativ. Unul dintre cele mai
vechi evenimente de acest gen este carnavalul de la Nisa (1294). Alt carnaval celebru
este cel de la Rio de Janeiro, ce se desfăşoară la începutul fiecărui an.
Târgurile şi expoziţiile sunt evenimente comerciale şi economice cu activitate
ciclică. În această perioadă devin centre de polarizare a turiştilor atât prin activităţile
comerciale desfăşurate, cât şi prin atmosfera inedită şi noutatea produselor expuse.
Un mare număr de vizitatori se înregistrează la târgurile şi expoziţiile internaţionale.
Dacă târgurile sunt, în general, organizate anual (Tokyo, Brno, Berlin, Bucureşti etc.)
şi au un pronunţat caracter comercial, marile expoziţii, cu tentă universală, îşi aleg un
72
pretext bine motivat (spre exemplu, expoziţia mondială de la Sevilia, din 1992, a fost
dedicată celor 500 de ani de la descoperirea Americii de Cristofor Columb). Ele sunt
nişte bilanţuri ocazionale ale civilizaţiei umane.
Festivalurile artistice (muzicale, folclorice, teatrale, cinematografice) atrag o
anumită fracţiune din vizitatorii ce practică turismul cultural. Astfel, în Salzburg se
desfăşoară festivalul Mozart; în Bayreuth – festivalul lui Vagner; în Viena –
festivalul lui Johann Straus, Bethoven sau Schubert. Foarte numeroase sunt
festivalurile de muzică modernă, căutate de tineri (New Orleans, San Remo, etc.).
Festivalurile folclorice pot avea caracter naţional sau internaţional. Între cele
din urmă de mare notoritate se bucură manifestările de la Cleveland (Marea Britanie),
Montoire şi Dijon (Franţa), Teruel (Spania) etc.
Hramurile şi pelerinajele religioase concentrează anual, indiferent de cultul
religios practicat, mase enorme de oameni, între care numeroşi turişti. Pelerinajele
spre marile citadele ale cultului creştin, budist sau islamic se instituie în fenomene de
rezonanţă internaţională. Astfel, spre Roma, Ierusalim, Covadogna sau Lourdes se
îndreaptă milioane de creştini; spre Lhasa, Varanasi sau Kamakura – budiştii, iar spre
Mecca sau Medina – musulmanii. Acum, ca şi în evul mediu, pelerinajul religios
constituie pentru turism o resursă de practicare şi de venituri apreciabilă.
Într-un mod similar, însă cu totul din alt motiv, se concentrează un mare număr
de turişti cu ocazia manifestărilor sportive de excepţie (olimpiadele de vară şi de
iarnă; campionatele mondiale şi continentale; turneele finale ale unor competiţii
etc.). Toate aceste manifestări presupun, pentru buna desfăşurare, edificarea unei
infrastructuri – hoteluri, baze de alimentaţie publică şi agrement, stadioane, pârtii de
schi etc.
Există, de asemenea, o gamă largă de activităţi umane greu integrabile în
categoriile precedente, dar care au o forţă de atracţie deosebită. Se are în vedere, spre
exemplu, Regata Storica (Regata istorică) din Veneţia. Un alt eveniment căutat zilnic
de mii de turişti ce vizitează Londra este „schimbarea gărzii” la palatul Buckingam, o
defilare fastuoasă a uniformelor de epocă. Deasemenea „octoberfest”, o sărbătoare
populară bavareză.

Resursele turistice etnografice

Ocupă un loc distinct în cadrul obiectivelor turistice de provenienţă antropică,
în primul rând prin specialitatea lor, ştiut fiind că fiecare etnie posedă un patrimoniu
propriu, spiritual şi material, rezultat din evoluţia conştiinţei sale în timp şi a
răspândirii populaţiei în spaţiu. Din această cauză, turiştii proveniţi din afara
teritoriului locuit de poporul respectiv, aparţinând altor etnii, vor asimila acest
patrimoniu.
O altă caracteristică a resurselor etnografice este îmbinarea permanentă a
edificiilor şi obiectivelor cu funcţie atractivă cu manifestările, ce se desfăşoară într-un
cadru oferit, frecvent, de primele. Apare, aşadar, o simbioză a materiei cu spiritul.
Destinul turistic al patrimoniului etnografic relevă astăzi situaţii aparent
paradoxale: ponderea sa minimă se regăseşte în ţările cele mai puternic industrializate
şi urbanizate, în vreme ce resursele cele mai bogate se află în ţările în curs de
dezvoltare. Aceasta deoarece cultura populară veritabilă este apanajul vieţii rurale
73
continue şi viguroase, cu tradiţii conservate şi îmbogăţite prin experienţa propriilor
creatori. Pe când, oraşul şi viaţa urbană au modificat condiţiile şi au îndepărtat omul
de practicile ancestrale din care a rezultat folclorul. Nu este deci de mirare că ţări
precum Marea Britanie, Franţa, SUA, Canada, Australia, Germania etc. au o zestre
turistică etnografică modestă. Pentru unele dintre aceste ţări, cu o imigraţie puternică,
faptul apare uşor explicabil: dezrădăcinarea populaţiei emigrate din matricea
contextului naţional a coincis cu renunţarea la propriile tradiţii.
Între elementele atractive etnografice o importanţă majoră prezintă: ocupaţiile
şi meşteşugurile, obiceiurile, portul, jocurile şi cântecele populare, arhitectura şi
instalaţiile tehnice ţărăneşti, aşezările.
Ocupaţiile şi meşteşugurile relevă o mare diversitate tipologică atât la nivel
naţional, cât, mai ales, pe plan mondial. Modul cum populaţia rurală îşi asigură
existenţa, diferă de la un tip de relief la altul, de la o regiune climatică la alta (cu totul
aparte sunt ocupaţiile în zona de câmpie în raport cu cea montană; în regiunile calde
în comparaţie cu cele temperate sau reci). Atractivitatea acestora este conţinută în
modul lor de practicare, în ustensilele folosite, în modificările induse peisajului
natural, în rezultatul final al activităţii umane. De asemenea, zestrea lor atractivă se
multiplică în momentul în care ocupaţiile şi meşteşugurile devin pretextul afirmării
unor alte manifestări etnografice, îndeosebi a obiceiurilor, jocurilor şi cântecului
popular. Astfel de ocupaţii şi meşteşuguri sunt: cultura plantelor, creşterea
animalelor, exploatarea şi prelucrarea lemnului, vânătoarea, pescuitul, albinăritul,
aurăritul, olăritul, cojocăritul, fierăritul.
Cultivarea pământului cu mijloace şi tehnici tradiţionale reprezintă de regulă o
„noutate” pentru turiştii ce se deplasează dintr-o regiune geografică în altă regiune.
Cultura „cu băţul” din zonele calde, tropicale, pe terenuri răpite, periodic, junglei,
relevă cu totul alte trăsături faţă de cultura plantelor cu plugul de lemn sau fier în
arealele temperate; sisteme de irigaţii tradiţionale din sudul şi estul Asiei se alătură
culturilor în terase (de mare efect peisagistic) din aceleaşi regiuni. Însăşi sistemul de
intercalare a culturilor pe o suprafaţă dată are repercusiuni favorabile asupra esteticii
terenurilor în cauză (date fiind fizionomia, perioada de înflorire, policromia diferită).
Creşterea animalelor îmbracă şi ea nuanţe multiple. Transhumanţa din zonele
subpolare şi cele ale deşerturilor şi semideşerturilor calde şi reci, dintre văile şi
culmile munţilor îşi are propriile trăsături reflectate în modul de edificare a stânelor,
în practicile de exploatare pastorală a terenurilor. Inventarul uneltelor folosite şi
obiceiurile legate de această ocupaţie sunt foarte variate şi pitoreşti.
Exploatarea şi prelucrarea lemnului este o ocupaţie şi totodată un meşteşug,
materialul exploatat fiind ulterior transformat prin prelucrare artizanală într-un număr
foarte mare de produse de uz casnic sau decorativ. Se întâlneşte, cu predilecţie la
locuitorii din regiunile montane, în special acolo unde predomină esenţele de lemn
uşor prelucrabile, mai ales cele de răşinoase.
Vânătoarea. Pentru unele comunităţi umane, aflate într-un stadiu incipient al
evoluţiei civilizaţiei sau pentru anumite regiuni lipsite de alte resurse ea rămâne încă
o ocupaţie de prim ordin (junglele amazoniene şi central-africane, regiunile polare şi
subpolare, deşerturile verzi ale Siberiei şi Americii de Nord). Din punct de vedere
etnografic prezintă interes diferitele tehnici şi mijloace utilizate în timpul vânătorii.
74
Modul ingenios de construire şi amplasare a capcanelor, armelor folosite pentru
doborârea vânatului sunt adesea de mare originalitate. Vânătoarea presupune şi
prelucrarea şi valorificarea trofeelor, în special a blănurilor. Centrele comerţului cu
blănuri din Canada sau Siberia atrag numeroşi turişti interesaţi în procurarea acestora.
Pescuitul reprezintă şi el o sursă de hrană. Şi în acest caz, atracţia turistică este
dată de gama tehnicilor şi uneltelor folosite. Astfel, pe râurile de munte se practică
„răstocirea” (schimbarea cursului apei pe un anumit sector) pescuitul cu ostia, undiţa,
plasa, cu sacul. În zonele litorale inventarul creşte, pescuitul devenind o ocupaţie
principală.
Albinăritul. Aria sa de dezvoltare este largă, de la câmpie la poalele munţilor.
Cea mai veche formă de practicare este „bărcuitul” sau vânătoarea stupilor sălbatici.
În acest scop se utilizau ştiubeie din trunchiuri de copac, lingura şi cornul de bărcuit.
O astfel de practică poate fi întâlnită şi astăzi în Nepal, unde colonii uriaşe de albine
sălbatice îşi amplasează stupii în nişele unor abrupturi stâncoase de zeci şi sute de
metri înălţime.
Aurăritul are două forme majore de practicare şi anume exploatarea aurului în
subteran şi recoltarea lui din nisipurile aurifere. Au mai rămas doar şteampurile şi
inventarul deosebit de bogat al uneltelor pe care această ocupaţie s-a sprijinit milenii
la rând. Pentru adunatul aurului din aluviuni stau mărturie numeroase movile din
luncile râurilor. Exemple de astfel de regiuni pot servi Alaska, California, Australia
etc.
Olăritul este o practică veche la majoritatea popoarelor lumii. Grecii, romanii,
indienii sau chinezii produceau obiecte din ceramică din necesităţi practice, ajungând
la performanţe artistice. Amforele greceşti sau romane conţineau apă şi cereale,
vinuri sau uleiuri. Între ocupaţiile cu tente arhaice, practicate încă prezintă interes
cojocăritul, vărăritul, torsul şi ţesutul etc. apreciate de călători prin nota de inedit şi
calitatea produselor rezultate.
Obiceiurile sunt manifestări creatoare ale spiritualităţii rurale, în care diferitele
evenimente din viaţa obştii sau individului sunt înălţate la statutul de simbol şi
practică oraculară. Ele sunt asociate ciclicităţii anotimpului (obiceiurilor
calendaristice de iarnă sau primăvară), evenimentelor familiare sau individuale
(obiceiurilor de naştere, obiceiurilor de nuntă sau înmormântare). În cadrul
obiceiurilor calendaristice, de iarnă, cele mai multe celebrează Crăciunul (la creştini)
şi venirea noului an. Obiceiurile familiare marchează principalele momente din viaţa
omului şi se desfăşoară într-o succesiune logică de la naştere până la moartea
acestuia. Obiceiurile de nuntă sunt de o varietate fără seamăn, îmbinând elemente cu
caracter economic, juridic, ritualic şi folcloric într-un mare spectacol popular. Peţitul,
cununia, petrecerea propriu-zisă sunt punctate cu felurite datini, ce diferă de la o zonă
etnografică la alta.
Portul, jocurile şi cântecul popular, diferenţiază un popor de alt popor, o
etnie de alta. Se poate concluziona, că fiecărei etnii îi corespunde o anumită
particularitate a costumaţiei tradiţionale (costumul scoţian este total diferit de cel
românesc sau tailandez). Există şi varietăţi în cadrul portului popular al aceluiaşi
popor, fiecare zonă etnografică având un costum şi manifestări proprii.
Din punct de vedere turistic, costumele, jocurile şi cântecele populare sunt o
75
resursă de a cărei valoare excepţională, din păcate, nu ne dăm seama. Deşi
festivităţile folclorice internaţionale de la Cleveland din SUA, Montoire, Dijon din
Franţa, Suedia, Marea Britania sau Turcia, unde ansamblurile româneşti au cucerit
marile premii edificatoare în acest sens.
Arhitectura şi instalaţiile tradiţionale. Arhitectura populară relevă anumite
particularităţi regionale, ca expresie a unei concepţii anumite asupra frumosului şi
utilului. Într-o evoluţie milenară se distilează o filozofie proprie asupra habitatului,
dar şi sensului existenţei umane. Instalaţiile tradiţionale (mori, pive, vâltori etc.), sunt
la rândul lor, de o mare complexitate şi varietate.

Aşezările umane
Sunt o îmbinare a elementelor susmenţionate, o comuniune de edificii şi
spiritualitate. Aşezarea rurală apare ca un tot unitar, bine individualizat, căruia
creativitatea locuitorilor săi îi conferă un grad mai mic sau mai ridicat de
specificitate. Habitatele umane devin obiect al atracţiei turistice datorită unor valori
recreative clar individualizate sau prin atributele lor: vechime, structură, amplasare în
teritoriu, arhitectură etc. Mult căutate de turişti sunt aşezările antice ale Asiei,
Europei sau Americii ale căror vestigii au fost scoase la iveală prin îndelungate
săpături arheologice (Chatal Huyuk; Lepenski Vir).
Resurse recreative mai bogate sunt conţinute în arhitectura de ansamblu a
aşezărilor. Iglu-ul eschimoşilor din Groenlanda sau nordul Canadei constituie
întotdeauna un motiv de interes pentru călătorii din regiunile temperate sau calde ale
globului. Pueblo-ul indienilor americani are trăsături particulare, mai ales atunci când
este construit în piatra fragilă a versanţilor canioanelor. Locuinţele preistorice de la
Troo (Franţa) ne amintesc faptul că perioada traglodiţilor a existat cu adevărat, deşi
grotele din Andaluzia confirmă locuirea peşterii şi astăzi.
Locuinţele aşezării de tip pueblo erau etajate, acoperişul unei case alcătuind
ograda celeilalte. O variantă a tipului respectiv se întâlneşte în regiunea marelui
canion Colorado, Oraibi, Acoma, Welpi sau Laguna Taes sunt locuite şi în prezent.
Plină de pitoresc rămâne pentru continentul american gospodăria izolată de tip
fermă sau hacienda, expresie edificatoare a unui mod de proprietate asupra
pământului şi a formei de valorificare a întinselor ţinuturi slab populate ale noului
continent. Ferma este o celulă de habitat izolată în peisaj. Ştiut fiind faptul, că
America de Nord, în special, populaţia este constituită dintr-un mozaic etnic fără
precedent, ea conservă multe elemente etnografice ale comunităţii de origine a
proprietarului. Rezultă astfel un diapazon arhitectural nemaiîntâlnit, la aceasta
adăugându-se conservarea obiceiurilor şi tradiţiilor ţării de baştină (comunităţile
germane din Brazilia sau Paraguai; cele irlandeze, scoţiene sau româneşti din
America de Nord etc.).
Aşezările rurale din celelalte continente îşi aduc şi ele un aport propriu la
constituirea zestrei turistice a regiunilor unde sunt situate. Pentru întinsele ţinuturi
stepice sau semideşertice sunt caracteristice satele formate din aglomerări de iurte,
specifice Mongoliei sau Asiei Centrale. Pe podişurile înalte – Tibet, Pamir, Anatolia
– aşezările sunt construite grupat, din piatră. În nordul Chinei vechi, la sate, erau
76
împrejmuite cu ziduri înalte în scopuri de apărare împotriva invaziilor mongole.
În deltele şi luncile marilor fluvii, cu inundaţii periodice, (Gange, Brahmaputra,
Mekong, Iantzi, Huan He), dar şi Indonezia sau Polinezia, aşezările sunt edificate pe
piloni în vederea evitării inundaţiilor, protejării de anumite animale periculoase, dar
şi pentru a face o economie de teren fertil, utilizat, la retragerea apelor în alte scopuri.
În Africa, satele au trăsături arhaice, colibele construite din argilă şi lemn
grupându-se sau răsfirându-se în funcţie de forma de relief, apartenenţa la un trib sau
altul, tipul de agricultură practicat (în zonele de cultivare a pământului, aşezările sunt
compacte, în timp ce creşterea animalelor conduce invariabil la dispersia
gospodăriilor). Varietatea tipurilor constructive este omniprezentă. În savană satele
au formă circulară, iar locuinţele cu aspect piramidal. Dimpotrivă, în Africa de Nord,
magrebiană, întâlnim aşezări fortificate, masive.
Satele-crânguri din Carpaţi, Pirinei sau Anzi împestriţează versanţii şi culmile
munţilor, umanizând un peisaj sever în liniile sale de ansamblu. Crângurile sunt o
expresie concludentă a asaltului populaţiei asupra munţilor, iar pentru turism,
indiferent de regiunea în care se găsesc, joacă rolul unor posibele avanposturi, sub
aspectul infrastructurii. Prin adaptare şi multiplicare funcţională, multe din
gospodăriile unor astfel de habitate pot deveni unităţi de cazare pentru turismul de
drumeţie, estival sau hivernal.

Potenţialul turistic etnografic din R. Moldova

La potenţialul etnografic au fost atribuite toate creaţiile ale poporului fie ele
sunt de importanţă arhitectonică (case tradiţionale), istorică (instalaţiile tehnice
populare) sau artistică (cruci, fântâni), precum şi elemente ale culturii spirituale:
meşteşuguri, tradiţii, formaţii corale, fanfare.
În această ordine trebuie menţionate, în primul rând, monumentele tehnicii
populare, legate de prelucrarea şi depozitarea produselor agricole: morile de apă şi de
vânt, crame etc. Astfel, cramele s-au păstrat în multe sate din partea centrală a R.
Moldova s. Ciuciuleni (raionul Hânceşti), s. Bravicea (raionul Călăraşi), s. Onişcani
(raionul Călăraşi), s. Oneşti (raionul Străşeni), morile de vânt mai sunt prezente în
satele Cernoleuca (raionul Donduşeni - singura moară din nordul Moldovei care a
rămas până în zilele noastre), Beşalma (U.T.A. Găgăuză), Talmaza (raionul Ştefan-
Vodă), morile de apă - în satele din raionul Edineţ (or. Cupcini şi Parcova), Teţcani
(raionul Briceni), s. Duruitoarea (or. Costeşti, raionul Glodeni). În 1961 în republică
existau 31 de mori de vânt şi 66 de apă. 0 parte din ele a fost dărâmată, dar unele au
rămas în funcţiune până astăzi.
Cele mai vechi case tradiţionale moldoveneşti s-au păstrat din a doua jumătate
a sec. al XIX-lea. Astfel de case se află în s. Dângeni (raionul Ocniţa), s. Climăuţi
(raionul Donduşeni), foarte interesante sunt casele rupestre din s. Socola (c. Vadul
Raşcov, raionul Şoldăneşti). Casele tradiţionale de pe valea Răutului au un aspect
deosebit datorită folosirii pietrei locale. Din păcate cele mai valoroase case nu sunt
luate sub protecţia statului, iar creşterea bunăstării locuitorilor din anii '60-'80 a dus
la înlocuirea locuinţelor tradiţionale cu cele moderne. Un alt element al arhitecturii
populare sunt podurile boltite (peste r. Vilia pe drumul Teţcani-Lipcani, sau acela de
peste râpa ce despărţea or. Otaci de s. Calaraşovca), deosebit de importante prin
77
 raritatea lor şi prin stilul lor arhitectural tradiţional. De asemenea, printre creaţii
populare trebuie menţionate monumentele funerare: stelele, pietrele funerare şi
crucile din piatră şi din lemn. Cele care s-au păstrat până în zilele noastre sunt datate
nu mai devreme de sfârşitul sec. al XVIII-lea. Astfel de monumente s-au păstrat în s.
Gordineşti (raionul Edineţ), s. Jeloboc (c. Piatra, raionul Orhei), s. Sănătăuca (raionul
Floreşti).
De o atitudine deosebită din partea populaţiei locale au beneficiat fântânile şi
izvoarele (datorită insuficienţei apei, mai ales, în timpul verii). Acestea au fost
îngrijite, izvoarele fiind amenajate, iar fântânile - construite cu acoperiş în două sau
patru ape, frumos ornamentate. Printre alte elemente legate de ocupaţii tradiţionale
trebuie amintite meşteşugurile populare, în special, olăritul. În prezent olăritul s-a
păstrat doar în patru sate: Ţigăneşti (raionul Străşeni), Cinişeuţi (raionul Rezina),
Hogineşti (raionul Călăraşi) şi Iurceni (raionul Nisporeni). Un alt meşteşug popular
este vărăritul răspândit, în special, în nordul ţârii, legat de aflorimentele de calcare
sarmaţiene. Acest meşteşug se practică şi acum, distrugând unele monumente
geologice şi paleontologice. Printre alte meşteşuguri practicate de altă dată, care s-au
păstrat până în zilele noastre trebuie amintite lemnăritul (s. Suruceni şi s. Bardar
(raionul Ialoveni), s. Bălăureşti (raionul Nisporeni)) şi producerea de haine populare
(s. Maramonovca (raionul Drochia), s. Vadul-Raşcov (raionul Şoldăneşti), s. Văsieni
(raionul Ialoveni) şi Mereni (raionul Anenii Noi) s. Beşalma (U.T.A. Găgăuza) ş. a.).
Mai pot fi menţionate şi formaţiile corale, de dansuri şi fanfarele din s.
Trifaneşti (raionul Floreşti), s. Moara de Piatră (raionul Drochia), s. Sărătenii Vechi
(raionul Teleneşti), s. Cojuşna (raionul Străşeni), s. Cărpineni (raionul Hânceşti), s.
Tvardiţa (raionul Taraclia), s. Slobozia Mare (raionul Cahul) ş.a.
Coloritul şi expresivitatea obiceiurilor populare, precum şi individualitatea
obiectelor de arhitectură populară trebuie protejate pentru a păstra identitatea
culturală a populaţiei pe de o parte, iar pe de altă parte se pot obţine (teoretic)
profituri de pe urma vizitării lor de către turişti. Desigur, valorificarea potenţialului
etnografico-turistic trebuie să includă cultura populară tuturor popoarelor ce trăiesc
pe acest teritoriu, ceea ce ar putea să atragă mai mulţi turişti.

Protecţia şi conservarea fondului turistic antropic din R. Moldova

Degradarea fondului turistic antropic prezintă un pericol evident, mai ales în
condiţiile actuale, în care nu se ţine cont de valorile spirituale şi se încearcă obţinerea
unui profit maxim, iar pe de altă parte din simpla neglijenţă sau lipsa de fonduri se
pot pierde unele obiecte valoroase care odată pierdute sunt irecuperabile. Astfel,
dezvoltarea economiei in ultimii 50 de ani, industrializarea, urbanizarea au dus la
schimbări rapide şi radicale în ceea ce priveşte viaţa tradiţională a ţăranilor. Au
apărut casele noi, moderne, s-au schimbat ocupaţii tradiţionale. Dacă, este practic
imposibil de a reveni la mentalitatea tradiţională, totuşi păstrarea creaţiei materiale
este posibilă. în condiţiile actuale de globalizare. Crearea muzeelor etnografice este
obligatorie pentru ca tradiţiile, creaţiile meşteşugăreşti, construcţiile populare să fie
păstrate. În acest sens este benefică creşterea din ultimul timp a numărului unor astfel
de muzee. Însă, dacă unele creaţii populare mai mici pot fi expuse în încăperi,
construcţiile mai mari (casele tradiţionale, morile de apă şi de vânt, cramele,
78
 hambarurile etc.) nu pot fi depozitate în muzeele obişnuite. Din acest punct de vedere
ar fi benefică şi necesară amenajarea unui muzeu sub cerul liber. De asemenea,
trebuie atrasă atenţia asupra protecţiei cetăţii Bender. Ea reprezintă un monument
extrem de valoros al artei fortificaţiilor medievale. Însă, folosirea ei, în prezent, de
trupele armate, nu permite efectuarea unor cercetări ample şi valorificarea ei drept un
punct de atracţie turistică. Efectuând amenajările necesare şi desfăşurând o campanie
mediatică corespunzătoare, cetatea poate deveni unul din principalele puncte de
atracţie turistică din R. Moldova la nivelul internaţional (printre astfel de obiective ca
beciurile din Cricova, cetatea Sorocii, mănăstirile Căpriana şi Noul Neamţ ş. a.).
Fluctuaţiile ideologice din ultima jumătate de secol au dus la valorificarea
selectivă a obiectelor cultural-artistice prin schimbarea de atitudini şi de accente faţă
de monumentele cu o puternică încărcătură ideologică. Această atitudine ''ideologică"
din partea puterii provoacă distrugerea unor monumente valoroase (obiectivele
religioase în perioada sovietică sau cele sovietice în perioada actuală) sau duce la
multiplicarea unor obiecte lipsite de valoare artistică, dar importante pentru ideologia
dominantă (multe din statuile lui V.I. Lenin sau unele reconstrucţii din ultimul timp).
Astfel, distrugerea (sau restaurarea) monumentelor trebuie făcută cu mult tact şi
multă atenţie. Prezenţa acestor monumente poate sublinia doar incompetenţa
culturală a autorităţilor.
BIBLIOGRAFIE
1. Cocean P. (1993), „Geografia turismului”, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.
2. Erdeli G., Cândea M., Braghină C., etc. (1999), „Dicţionar de geografie umană”, Edit.
„Corint”, Bucureşti.
3. Glavan V. (2000), „Resurse turistice pe Terra”, Edit. „Economica”, Bucureşti.
4. Isacenco I., (2000), „Turismul fenomen social-economic şi cultural”, Edit. „Oscar
Print”, Bucureşti.
5.Maksakovskii V., (1996), „Ghograficescaia cartina mira”, Verhne – Voljscoe
izdatelistvo, Iaroslavi.
6. Maksakovskii V., (2000), „Vsemirnoe culturnoe nasledie”, Edit. „Izdatelskii servis”,
Moscova.
7. Maksakovskii V., (1997), „Istoriceskaia gheografia mira”, Edit. „Ecopros”, Moscova.
8. Muntele I., (2000), „Geografia turismului”, Edit. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
9. Negoiescu B., Vlăsceanu G., (2001), „Geografie economică. Resursele Terrei”, Edit.
„Meteora Press”, Bucureşti.
10.Sârodoev I., (2002), „Turismul în R. Moldova”, C.I.I. „Regionica”, Chişinău.
11.Stăncioiu A., (1999), „Dicţionar de terminologie turistică”, Edit. „Economica”,
Bucureşti.
12.Susan A., (1980), „Geografia turismului”, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.
13.Swizewski C., Oancea D., (1977), „Geografia turismului”, Edit. Universităţii „Al. I.
Cuza”, Iaşi.
14.XXX (1979 - 1985), „Stranâ i narodâ”, vol. 1 – 20, Edit. „Mâsli”, Moscova.
15. Locaşuri sfinte din Basarabia”, (2001), Editura „Alfa şi Omega”, Chişinău.
16. „Mănăstiri basarabene”, (1995), Editura „Universul”, Chişinău.
17. „Monumente de istorie şi cultură din R. Moldova”, (1993), Editura „Ştiinţa”,
Chişinău.
79
 Bibliografie suplimentară:
1. „Atlas ciudes sveta. Vâdaiuşciesea arhitecturnâe soorujenia vseh vremeon i narodov”,
(1996), BMM AO, Moscova.
2. „Istoria mirovoi culturâ”, (1997), Edit. „Slovo”, Moscova.
3. „Sto velikih hramov mira”, (2000), Edit. „Vece”, Moscova.
4. „Sto velikih muzeev mira”, (2000), Edit. „Vece”, Moscova.
5. „Sto velikih gorodov mira”, (2000), Edit. „Vece”, Moscova.
6. „Sto velikih ciudes sveta”, (2000), Edit. „Vece”, Moscova.

80