Microbiologie Curs Mihalache Manuela PDF

Prefaţă
Monografia se adresează studenţilor în

medicină, rezidenţilor şi specialiştilor în medicină de
laborator. Progresul microbiologiei se explică prin
noutăţile oferite de cercetarea interdisciplinară în
biologie, biochimie, fizică, genetică, biologie celulară
şi moleculară. La nivelul studiilor universitare
medicale se observă tendinţa de integrare a două
discipline conexe: Microbiologia şi Imunologia.
Prima prezintă principalii agenţi infecţioşi care
agresează macroorganismul iar a doua disciplină
prezintă mecanismele de răspuns imunitar, normal şi
patologic. Se studiază permanent interrelaţia
microorganism-macroorganism, cu aspectele clinico-
patogenetice şi de diagnostic de laborator direct şi
indirect, clasic şi modern.
Autoarea
ABREVIERI
aa - aminoiacid
AB - antibiotic
AC - anticorp
ADCC - citotoxicitate anticorpo-dependentă
AG - antigen
AMC - anticorp monoclonal
BF - bacteriofag
C - genă imunoglobulinică ce codifică porţiunea constantă
C` - sistem complement
CB - corpuscul bazal
CD - cluster de diferenţiere (antigen de diferenţiere)
CIC - complexe imune circulante
CIE - complex imun elementar
CMH - complex major de histocompatibilitate
CPA - celulă prezentatoare de antigen
CS - component secretor (al IgAs)
Cx - fracţiune activată a sistemului complement
D - genă imunoglobulinică de diversitate
Dg - diagnostic
ELISA - reacţie imunoenzimatică
Fab - fragment de legare al antigenului
Fc - fragment imunoglobulinic cristalizabil
GM - greutate moleculară
GM - greutate moleculară
H - lanţ greu imunoglobulinic
HT - hipersensibilitate
HTT - hipersensibilitate de tip tardiv
HTT - hipersensibilitate de tip tardiv
i.d.r. - intradermic
i.m. - intramuscular
i.v. - intravenos
IDR - intradermoreacţie
IF - imunoflorescenţa
If - limită floculantă
Ig - imunoglobulină
IgAs - imunoglobulină A secretoare
IL - interleukină
Im - intramuscular
IMC - imunitate mediată celular
INF - interferon
IOC - indice opsono-citofagic
IU - imunitate umorală
j - genă de legătură imunoglobulinică
J - piesă de legătură a IgAs
K - celulă killer
Kδ - kilodaltoni
L - lanţ imunoglobulinic uşor
LES - lupus eritematos sistemic
Lf TC - limfocit T citotoxic
Lf TDH - limfocit de hipersensibilitate tardivă
Lf TH - limfocit T helpet
Lf TS - limfocit T supresor
Lf - limfocit
LP - lipoproteină
LPZ - lipopolizaharid
MAF - factor de activare al macrofagului
MC - membrană citoplasmatică
MF - macrofag
mf - metabolit focal
MIF - factor de inhibare al migrării macrofagului
Mo - monocit
MPO - mieloperoxidaza
NK - celulă ucigaşă natral („natural killer”)
PC - perete celular
PCR - reacţia în lanţ a polimerazei
PG - peptidoglican
PMN - polimorfonucleare
PZ - polizaharid
RA - risc absolut
RFC - reacţie cu fixare de complement
RIA - reacţie radioimunologică
RR - risc relativ
SFM - sistem fagocitar mononuclear
SHM - şuntul hexozo-monofosfat
SIM - sistem imun al mucoaselor
SIS - sistem imun sistemic
TCR - receptorul pt. antigen al limfocitului T
TNF - factor necrozant tumoral
TTSA - antigen tumoral de transplantare
UA - unitate antitoxică
V - genă de variabilitate (imunoglobulinică)
CUPRINS
Partea I MICROBIOLOGIE GENERALĂ
CAPITOLUL 1
LUMEA MICROBIANĂ .............................................................................................. 19
CAPITOLUL 2
MORFOLOGIA BACTERIANĂ ................................................................................ 21
Celula bacteriană - celulă procariotă ................................................................................23
Formaţiuni celulare obligatorii .........................................................................................23
Formaţiuni celulare facultative .........................................................................................23
Mecanismul coloraţiilor Gram şi Ziehl - Nielsen.............................................................37
CAPITOLUL 3
METABOLISMUL BACTERIAN .............................................................................. 38
Particularităţi ale metabolismului bacterian: ....................................................................38
Biosinteza materialului celular .........................................................................................45
Creşterea şi multiplicarea bacteriilor ................................................................................46
Culturi continue ................................................................................................................49
CAPITOLUL 4
GENETICA BACTERIANĂ ........................................................................................ 50
Elemente genetice la bacterii ............................................................................................52
Repliconi ...........................................................................................................................52
Elemente genetice transpozabile ......................................................................................54
Mutaţia ..............................................................................................................................55
Transferul intercelular de material genetic .......................................................................57
Reglarea genetică a metabolismului bacterian .................................................................63
Sisteme de reglare posttranscripţională a operonilor........................................................64
Tehnologia ADN recombinant .........................................................................................67
CAPITOLUL 5
CHIMIOTERAPIE ANTIBACTERIANĂ ................................................................. 69
Noţiunea de spectru de acţiune .........................................................................................70
Familii de chimioterapice .................................................................................................70
Mecanisme moleculare de acţiune ale antibiotcelor ........................................................73
Mecanismele biochimice de dobândire a rezistenţei la antibiotice ..................................78
Reguli de administrare ale chimioterapicelor antibacteriene ...........................................79
Principalele reacţii adverse ale chimioterapicelor ............................................................80
CAPITOLUL 6
INFECŢIE ŞI IMUNITATE ........................................................................................ 81
Relaţii ecologice ale microorganismelor ..........................................................................81
Infecţia ..............................................................................................................................85
Patogenitate bacteriană .....................................................................................................88
Ereditate cromozomială şi extracromozomială în determinismul factorilor de
patogenitate bacterieni ......................................................................................................94
7
Partea a II-a MICROBIOLOGIE SPECIALĂ
CAPITOLUL 7
GENUL STAPHYLOCOCUS ......................................................................................99
Caractere generale, reprezentanţi .....................................................................................99
Factori de patogenitate....................................................................................................100
Infecţii stafilococice........................................................................................................102
Diagnostic de laborator...................................................................................................104
Profilaxia.........................................................................................................................106
CAPITOLUL 8
GENUL STREPTOCOCCUS ....................................................................................107
Caractere generale, reprezentanţi ...................................................................................107
Boli streptococice - Streptococcus pyogenes .................................................................109
Boli poststreptococice - Streptococcus pyogenes ..........................................................109
Diagnostic de laborator – Streptococcus pyogenes........................................................110
Streptococi  hemolitici, grup B (Streptococcus agalactiae) .........................................111
Diagnosticul de laborator (particularităţi) ......................................................................111
Streptococi de grup D .....................................................................................................112
Streptococii de grup C, G ...............................................................................................112
Streptococi  hemolitici ...............................................................................................112
Grupul Viridans, infecţii produse ...................................................................................112
Streptococcus Pneumoniae, infecţii produse..................................................................113
Patogeneză ......................................................................................................................113
Profilaxie.........................................................................................................................114
Coci gram pozitivi anaerobi, reprezentanţi ....................................................................114
Infecţii produse ...............................................................................................................114
CAPITOLUL 9
GENUL NEISSERIA ..................................................................................................115
Caractere generale, reprezentanţi, infecţii produse ........................................................115
Neisseria mengitidis .......................................................................................................115
Aspecte clinico-patogenetice ..........................................................................................115
Neisseria gonorheae........................................................................................................117
Patogeneză ......................................................................................................................117
CAPITOLUL 10 ..........................................................................................................119
GENUL HAEMOPHYLUS ........................................................................................119
Haemophylus influenzae ................................................................................................119
Aspecte clinice şi patogenetice.......................................................................................119
Haemophylus parainfluenzae .........................................................................................121
Haemophylus aegyptius .................................................................................................122
Haemophylus ducreyi .....................................................................................................122
Tratament, măsuri profilactice........................................................................................122
8
CAPITOLUL 11
GENUL BORDETELLA ............................................................................................ 123
Aspecte clinice şi patogenetice .......................................................................................123
Diagnostic de laborator direct.........................................................................................124
Profilaxia.........................................................................................................................125
CAPITOLUL 12
GENUL BRUCELLA ................................................................................................. 126
Patogeneză, aspecte clinice.............................................................................................126
Profilaxia.........................................................................................................................128
CAPITOLUL 13
GENUL RICKETTSIA............................................................................................... 129
Profilaxia.........................................................................................................................132
Diagnosticul de laborator în febra Q ..............................................................................133
CAPITOLUL 14
GENUL CHLAMYDIA .............................................................................................. 134
Infecţii produse de către Chlamydia trachomatis ...........................................................135
Infecţii produse de către Chlamydia psittaci ..................................................................136
Infecţii produse de către Chlamydia pneumoniae ..........................................................136
Profilaxie.........................................................................................................................138
CAPITOLUL 15
GENUL MYCOPLASMA .......................................................................................... 139
Profilaxie şi control.........................................................................................................142
CAPITOLUL 16 .......................................................................................................... 143
FAMILIA ENTEROBACTERIACEE ...................................................................... 143
CAPITOLUL 17 .......................................................................................................... 145
GENUL SALMONELLA ........................................................................................... 145
Profilaxia.........................................................................................................................149
CAPITOLUL 18
GENUL SHIGELLA ................................................................................................... 150
9
Profilaxia.........................................................................................................................152
CAPITOLUL 19
GENUL ESCHERICHIA. ESCHERICHIA COLI ..................................................153
Profilaxia.........................................................................................................................156
CAPITOLUL 20
GENUL KLEBSIELLA .............................................................................................157
Profilaxia.........................................................................................................................158
CAPITOLUL 21
GENUL PROTEUS .....................................................................................................159
Aspecte clinico - patogenetice ........................................................................................159
CAPITOLUL 22
GENUL PSEUDOMONAS .........................................................................................161
Pseudomonas aeruginosa. Aspecte clinico-patogenetice. ..............................................162
Profilaxia.........................................................................................................................166
CAPITOLUL 23
GENUL VIBRIO .........................................................................................................167
Vibrio Cholerae ..............................................................................................................167
Profilaxia.........................................................................................................................170
CAPITOLUL 24 ..........................................................................................................171
GENUL CAMPYLOBACTER ...................................................................................171
Helicobacter pylori .........................................................................................................172
Tratament ........................................................................................................................173
CAPITOLUL 25
GENUL CORYNEBACTERIUM ..............................................................................174
Chorynebacterium diphteriae .........................................................................................174
Aspecte clinice şi patogenice..........................................................................................174
Profilaxie.........................................................................................................................178
CAPITOLUL 26
GENUL LYSTERIA....................................................................................................179
Aspecte clinoco-patogenetice .........................................................................................179
10
Profilaxie.........................................................................................................................181
CAPITOLUL 27
GENUL BACILLUS ................................................................................................... 182
Diagnostic de laborator în antrax....................................................................................183
Profilaxie.........................................................................................................................185
CAPITOLUL 28
ANAEROBI SPORULAŢI
GENUL CLOSTRIDIUM........................................................................................... 187
Clostridium perfringens şi germenii gangrenei gazoase ................................................187
Diagnostic de laborator - Clostridium perfringens şi germenii gangrenei gazoase. ......189
Profilaxia.........................................................................................................................191
Clostridium tetani ...........................................................................................................192
Aspecte clinico - patogenetice ........................................................................................192
Profilaxia.........................................................................................................................193
Clostridium botulinum....................................................................................................193
Aspecte clinico-patogenice .............................................................................................193
Profilaxia.........................................................................................................................195
Clostridium difficile........................................................................................................195
Diagnosticul de laborator................................................................................................196
CAPITOLUL 29
ANAEROBI NESPORULAŢI ................................................................................... 197
Bacili gram negativi........................................................................................................198
Bacili gram + nesporulaţi ...............................................................................................199
Coci gram + anaerobi .....................................................................................................199
Coci gram –.....................................................................................................................200
CAPITOLUL 30 .......................................................................................................... 201
GENUL MYCOBACTERIUM .................................................................................. 201
Infecţia tuberculoasă - aspecte patogenice şi clinice ......................................................202
Profilaxia.........................................................................................................................205
CAPITOLUL 31 .......................................................................................................... 206
GENUL TREPONEMA .............................................................................................. 206
Reprezentanţi ..................................................................................................................206
Treponema Pallidum ......................................................................................................206
Terapia şi controlul afecţiunii .........................................................................................209
Treponema pertenue .......................................................................................................210
Treponema carateum ......................................................................................................210
11
CAPITOLUL 32
GENUL LEPTOSPIRA ..............................................................................................211
Profilaxie.........................................................................................................................214
CAPITOLUL 33
GENUL BORRELIA ...................................................................................................215
Patogeneza infecţiilor la om ...........................................................................................215
Diagnostic de laborator în febra recurentă .....................................................................216
Profilaxia.........................................................................................................................217
Borrelia burgdorferi ........................................................................................................217
CAPITOLUL 34
ALTE ETIOLOGII BACTERIENE ..........................................................................218
GENUL LEGIONELLA .............................................................................................218
Profilaxie, control ...........................................................................................................220
CALYMMATO BACTERIUM ..................................................................................220
Caractere generale ..........................................................................................................220
Profilaxia.........................................................................................................................221
ERYSIPELOTHRIX RHUSIOPATHIAE ................................................................222
Caractere generale ..........................................................................................................222
Tratament ........................................................................................................................222
GENUL BARTONELLA ............................................................................................223
Profilaxia.........................................................................................................................224
CAPITOLUL 35
INFECŢII NOZOCOMIALE ....................................................................................223
Definiţie, noţiuni generale ..............................................................................................223
Epidemiologia infecţiilor nozocomiale ..........................................................................223
Forme clinice de infecţii nozocomiale ......................................................................227
Etiologia infecţiilor nozocomiale ..................................................................................228
Diagnosticul infecţiilor nozocomiale .............................................................................229
Profilaxia infecţiilor nozocomiale ..................................................................................229
Partea a III-a MICROBIOLOGIE STOMATOLOGICĂ
CAPITOLUL 36
PLACA BACTERIANĂ, CARIA DENTARĂ .........................................................237
Modul de populare a cavităţii bucale cu microorganisme .............................................237
Placa dentară ...................................................................................................................242
Particularităţile ecosistemului bucal .........................................................................244
12
Contribuţia florei microbiene la producerea cariei dentare ...........................................246
Dezinfecţia cavităţii bucale.............................................................................................253
CAPITOLUL 37
BOALA PARODONTALĂ ....................................................................................... 255
Etiologia bolii parodontale .............................................................................................255
Epidemiologia bolii parodontale ....................................................................................255
Factorii favorizanţi ai bolii parodontale ................................................................... 256
Aspecte clinice ale bolii parodontale .............................................................................256
Forme clinice ale bolii ....................................................................................................256
Gingivita simplă..............................................................................................................257
Gingivita acută necrozantă .............................................................................................258
Parodontite................................................................................................................ 258
Factorii de patogenitate ai bacteriilor implicate în boala parodontală ...........................260
Imunitatea în boala parodontală .....................................................................................263
Tratamentul în boala parodontală ............................................................................. 264
Profilaxia ........................................................................................................................265
CAPITOLUL 38
UTILIZAREA PROFILACTICĂ ŞI CURATIVĂ A ANTIBIOTICELOR ÎN
STOMATOLOGIE ..................................................................................................... 266
Prevenirea infecţiilor endodontice ..................................................................................266
Antibioticoterapia curativă de utilizare locală ................................................................268
Antibioticoterapia de utilizare pe cale generală........................................................ 268
Utilizarea antibioticelor în scop profilactic ....................................................................268
Prevenirea cariilor dentare cu antibiotice .......................................................................269
Partea a IV-a IMUNOLOGIE
INTRODUCERE ......................................................................................................... 273

CAPITOLUL 39
REZISTENŢA NATURALĂ ..................................................................................... 274
Factorii rezistenţei naturale.............................................................................................274
Sistemul fagocitar mononuclear şi fagocitoza................................................................277
Inflamaţia ........................................................................................................................283
CAPITOLUL 40
SISTEM IMUN. ORGANE LIMFOIDE................................................................... 285
Organele limfoide ...........................................................................................................286
Celule limfoide ...............................................................................................................286
CAPITOLUL 41
ANTIGENE ŞI IMUNOGENE .................................................................................. 295
Factori care condiţionează imunogenicitatea .................................................................295
Modalităţi de clasificare ale antigenelor.........................................................................302
Factori care influenţează specificitatea antigenică ........................................................304
Complexul imun elementar ............................................................................................305
CAPITOLUL 42
IMUNOGLOBULINE ................................................................................................ 307
Structură şi funcţii...........................................................................................................307
Heterogenitatea imunoglobulinelor ................................................................................314
Sistemul imun al mucoaselor .........................................................................................324
13
Controlul genetic al sintezei imunoglobulinelor ............................................................326
Anticorpii monoclonali...................................................................................................331
CAPITOLUL 43
SISTEMUL COMPLEMENT ....................................................................................334
Activarea sistemului complement pe cale clasică ..........................................................335
Calea alternativă (properdinică) .....................................................................................337
Funcţii biologice ale componentelor sistemului C’........................................................339
CAPITOLUL 44
BAZELE GENETICE ALE RĂSPUNSULUI IMUN ..............................................341
Organizarea genetică a CMH .........................................................................................341
Antigenele HLA .............................................................................................................344
Relaţia: antigene HLA - predispoziţie la boală ..............................................................348
CAPITOLUL 45
ROLUL LIMFOCITELOR ÎN RĂSPUNSUL IMUN ..............................................352
Rolul limfocitelor B în răspunsul imun ..........................................................................352
Participarea limfocitului T în răspunsul imun ................................................................355
CAPITOLUL 46
TIPURI DE IMUNITATE ..........................................................................................357
Clasificare după celula efectoare ....................................................................................357
Clasificare după modalitatea de câştigare a imunităţii ...................................................357
Clasificarea după efectul biologic al imunităţii ..............................................................358
CAPITOLUL 47
DIAGNOSTIC IMUNOLOGIC .................................................................................359
Reacţii antigen - anticorp................................................................................................359
Teste care evidenţiază imunitatea mediată celular .........................................................362
CAPITOLUL 48
MEDIATORI BIOCHIMICI AI RĂSPUNSULUI IMUN .......................................365
Principalele citokine .......................................................................................................366
Interferonii ......................................................................................................................373
Factorii necrozanţi tumorali............................................................................................375
Alţi mediatori ..................................................................................................................377
CAPITOLUL 49
MODULAREA RĂSPUNSULUI IMUN PRIN COOPERĂRI CELULARE ........378
Celule prezentatoare de antigen......................................................................................378
Teoria recunoaşterii asociate ..........................................................................................379
Modelul interacţiunii a două celule imunologice ...........................................................380
Modelul interacţiunii a trei celule imunologice .............................................................383
CAPITOLUL 50
MODULAREA RĂSPUNSULUI IMUN PRIN ANTIGEN ....................................384
Mecanismele toleranţei imunologice .............................................................................384
Răspunsul imun în funcţie de doza de antigen ..............................................................385
CAPITOLUL 51
DINAMICA RĂSPUNSULUI IMUN UMORAL .....................................................388
Răspunsul imun primar...................................................................................................388
Răspunsul imun secundar ...............................................................................................389
CAPITOLUL 52
IMUNOPROFILAXIA ŞI SEROTERAPIA .............................................................391
Vaccinuri clasice şi moderne ..........................................................................................391
Vaccinuri antibacteriene şi antivirale .............................................................................394
14
Seroterapia ......................................................................................................................397
CAPITOLUL 53
MECANISMELE CITOTOXICITĂŢII ................................................................... 399
Mecanisme moleculare ...................................................................................................399
Clasificare funcţie de celula efectoare ............................................................................401
Imunitatea antitumorală ..................................................................................................404
CAPITOLUL 54
IMUNITATE ANTIBACTERIANĂ, ANTIVIRALĂ, ANTIMICOTICĂ,
ANTIPARAZITARĂ .................................................................................................. 407
Imunitatea antibacteriană................................................................................................407
Imunitatea în viroze ........................................................................................................408
Imunitatea în micoze ......................................................................................................409
Imunitatea în parazitoze..................................................................................................409
CAPITOLUL 55 .......................................................................................................... 411
IMUNOPATOLOGIE ................................................................................................ 411
Reacţii de hipersensibilitate ............................................................................................411
Imunodeficienţe ..............................................................................................................417
Autoimunitatea ...............................................................................................................420
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................................. 425
15
CAPITOLUL 1
LUMEA MICROBIANĂ
Microbiologia - cuprinde totalitatea ştiinţelor biologice care au ca

obiect de studiu microorganismele (“mikros” în limba greacă = mic, “bios”
= viaţă).
Microorganismele fac parte din regnul Protista, cel de-al treilea regn,
alături de cel animal şi vegetal.
Microorganismele (regn Protista) sunt organisme unicelulare, iar
atunci când sunt pluricelulare, nu formează ţesuturi diferenţiate.
Regnul Protista poate fi subdivizat în:
1. Protiste superioare - constituite din celule de tip eucariot şi

cuprind:
- algele (“Algologia”)
- protozoarele (“Protozologia”)
- mucegaiurile, fungii (“Micologia”)
2. Protiste inferioare - cuprind organisme unicelulare de tip

procariot, în care sunt cuprinse:
- algele verzi-albastre (“Algologia”)
- bacteriile (“Bacteriologia”)
Pentru practica medicală este necesară cunoaşterea agenţilor
etiologici ai unui proces infecţios.
Disciplina va lua în considerare şi agenţii infecţioşi fără structura
celulară, virusurile, viroizii şi prionii, agenţi infecţioşi care constituie
obiectul de studiu al “Virusologiei”.
În strânsă dependenţă cu procesul infecţios s-a dezvoltat şi ştiinţa ce
investighează mijloacele de apărare ale macroorganismului (nespecifice şi
specifice) faţă de agenţii infecţioşi - noua disciplină fiind denumită
“Imunologie”.
 Bacteriologia
 Protozologia
Imunologia:  Micologia
 Algologia
 Virusologia
(apărare macroorganism)  (agresiune microorganism).
19
Taxonomie bacteriană
Pentru scopuri strict medicale este suficient să se opereze cu noţiunile
de familie, gen, specie.
Familia cuprinde unul sau mai multe genuri bacteriene; genul
bacterian cuprinde una sau mai multe specii.
Exemplu: Familia: Micrococaceae

Genul : Staphylococcus
Specia : Staphylococcus aureus
20
CAPITOLUL 2
MORFOLOGIA BACTERIANĂ
Morfologia bacteriană studiază forma, dimensiunile şi aşezarea

celulelor în urma diviziunii.
Se disting 3 forme fundamentale bacteriene:
 forma sferică (coci);
 forma cu aspect de bastonaş (bacili);
 forma spiralată.
Fig. 1 – Principalele forme bacteriene
Cocii
Au dimensiuni de un micrometru
Uneori există şi excepţii de la forma sferică. Ex.:
- pneumococul: aspect de “flacără de lumânare”;
- gonococul şi meningococul: aspect reniform.
Cocii pot avea aşezări absolut caracteristice, putând fi uşor
recunoscuţi în frotiu (lucrări practice). Ex.:
- Stafilococii - se dispun sub forma de grămezi, care imită ciorchinii
de struguri
- Streptococii - se dispun în lanţuri
- pneumococii --|
- meningococii --| se dispun în perechi
- gonococii --| (“in diplo”- se mai numesc şi “diplococi”)
21
Fig. 2- Plan general de organizare al celulei bacteriene (51)
Bacilii
Au formă de bastonaş, cu dimensiuni cuprinse între 2-11 µm
lungime şi 0,2-1,1 µm lăţime. Există şi excepţii de la forma cilindrică. Ex.:
- bacilul difteric - are forma de “haltera”, datorită corpusculilor
metacromatici
- bacilul tetanic - are formă de “ac cu gămălie” datorită sporului
- Fusobacterium - are forma de “fus”
Şi bacilii pot avea aşezări absolut caracteristice. Ex.:
- bacilul cărbunos - se dispune sub forma de lanţuri (streptobacili);
- bacilul tuberculos - se dispune în grămezi care imită litere majuscule
(M,Y,N,W)
- bacilul difteric - se dispune în grămezi care imită literele chinezeşti
Cocobacilii
Sunt forme de trecere între coci şi bacili, cu diametrul longitudinal
foarte apropiat ca dimensiune cu cel transversal (L:0,4-0,8 µm şi l: 0,2-0,4
µm). Exemple: genurile Brucella, Bordetella, Yersinia.
Forma spiralată
Celula este “învârtită” în spire. Exemple:
- vibrion - celulă cu o singură spiră (aspect de “virgulă” - ex.:
vibrionul holeric)
- spirili - celulă cu mai multe spire, cu perete celular rigid - ex.:
genul Campylobacter
- spirochete - celula cu mai multe spire, cu perete celular flexibil - ex.:
genurile Treponema, Leptospira
22
Forme pleiomorfe
În cazul în care bacteriile sunt lipsite de perete celular (“Mollicutes”)
sau formele L bacteriene (obţinute în laborator sau sub acţiunea
chimioterapicelor), morfologia celulei poate fi: filamentoasă, cocoidală, în
formă de pară etc.
Celula bacteriană - celulă procariotă
Planul general de organizare al celulei bacteriene
Metodele de studiu ale celulei bacteriene includ tehnici de:

 microscopie optică
 microscopie electronică
 dezintegrare ale celulei bacteriene prin:
- centrifugări fracţionate;
- majorare cu ultrasunete;
- tehnici crioscopice;
- marcare ADN cu izotopi radioactivi.
Celula procariotă este alcătuită din 2 categorii de structuri
subcelulare:
 Obligatorii: nucleoid, citoplasma, membrana citoplasmatică,
peretele celular.
 Facultative: capsula, cili, pili, endospori.
Formaţiunile facultative nu sunt implicate în supravieţuirea celulei.
Fig. 3 – Structura generală a unei celule bacteriene (64)
23
Tabelul nr.1 - Caracteristicile comparative ale celulei procariote şi
eucariote:
Structura Celula eucariotă Celula procariotă

Nucleul Nucleu cu nucleol Are un echivalent nuclear
Nucleu cu membrană proprie (nucleoidul) fără nucleol,
Sunt prezenţi cromozomii fără membrana proprie,
fără cromozomi propriu-
zişi.
Este o moleculă de ADN
închisă circular covalent
Citoplasma Este compartimentată, cu Este necompartimentată,
organite celulare: fără organite celulare
mitocondrii, reticul
endoplasmatic, aparat Golgi
Ribozomii 80 S (cu 2 subunităţi 60 S şi 70 S (cu 2 subunităţi de 30
40 S) S şi 50 S)
Perete celular Fără Cu perete celular cu
structură proprie:
peptidoglicanul
Diviziunea Prin mitoză Prin sciziparitate
celulară
Nucleoidul
Formaţiune compactă cu diametrul de 0,5µm)
Ocupă zona centrală din celulă (fără ribozomi)
Conţine: 1 moleculă ADN, cu L 1000 µm, cu GM de 2,8x109
daltoni.
- molecula de ADN este închisă circular covalent, cu structură
hiperhelicoidală. La microscopie electronică apar anse cu incizuri.
- molecula de ARN - în curs de sinteză, legată de molecula de ADN
prin enzima ARN polimerază.
- proteine bazice (histon-like), ataşate de molecula de ADN, dau
imagine de tip cromatină la celulele eucariote (formaţiuni “nucleozomi-
like”: domenii ale moleculei de ADN); pot da reacţii imunitare încrucişate.
Exemple: Bacil Coli - Bacil Subtillis
- enzime - topoizomeraze şi giraze - menţin structura hiperhelicoidală
a moleculei de ADN şi mobilitatea acesteia.
Nucleoidul este ataşat de membrana celulară printr-un mezozom.
Prin această legare se asigură separarea celor 2 molecule de ADN, în urma
24
replicării. Culturile cu diviziune rapidă conţin celule care par să aibă 2-4
nuclei (e o desincronizare între replicarea moleculei de ADN şi diviziunea
celulară). Nucleoidul - conferă ereditatea cromozomială.
Plasmidele
Se găsesc uneori în citoplasmă. Sunt molecule de ADN închise
circular covalent, de mărimi diferite, dar mult mai mici decât nucleoidul.
Răspund de ereditatea extracromozomială.
Citoplasma
- fin granulară sau omogenă
- necompartimentată (nu are plastide celulare)
- bazofilie intensă (cantitate de ARN crescută în citoplasma)
Conţine:
- ARN - mesager, ribozomal, transport
- incluzii - acumulează material de rezerva pentru sursa de carbon
- formate din polimeri de: acid  hidroxi-butiric,
glicogen, amidon, volutină (corpusculi, Babeş-Ernst la
bacilul difteric).
- vacuolele - substrat nutritiv - solubil sau gazos, învelit într-un
strat de moleculă proteică.
- apă, acizi nucleici - asigură starea de gel
- ribozomi - alcătuiţi din - r-ARN (ARN ribozomal) - 2/3 şi
proteine - 1/3
- sunt formaţiuni sferice cu diametrul 20 m
- cu subunităţi - S (small) de 30 S şi - L (large) de 50 S
- reprezintă sediul sintezei proteice.
- cele 2 subunităţi S şi L se asamblează pe o moleculă
de m-ARN, formând polisomi.
- după sintetizarea lanţului polipeptidic, cele 2
subunităţi se separă.
Membrana citoplasmatică
Conţine mezozomi. Sunt invaginaţii sub forma de saci sau lamele
ale MC
Metode de studiu ale membranei celulare

a). MC se evidenţiază prin ţinerea ei în medii cu osmolaritate
crescută (conţinutul celulei se elimină în mediu).
b). MC se evidenţiază prin obţinerea de - protoplaşti sau
- sferoplaşti
25
 la bacteriile gram +: prin tratare cu lizozim => protoplaşti,
prin hidroliza totală a peretelui celular
 la bacteriile gram -: prin tratare cu lizozim + EDTA =>
sferoplaşti (cu resturi de perete celular)
MC are puncte de joncţiune cu peretele celular (PC)
c). Sedimentarea MC prin centrifugare, după obţinerea MC în medii
hipertone.
d). Examinarea MC la microscopul electronic.
Structura membranei celulare

Este o unitate de membrană, constituită din glicolipide, glicoproteine
Modele:
Danielli-Dawson (în sandwich):
- 1 strat lipidic între 2 straturi proteice
- nefolosit, nedemonstrat
Singer-Nicholson - modelul în mozaic (acceptat azi).
Modelul Singer-Nicholson:
MC este un dublu strat fosfolipidic fluid în care sunt implantate
molecule proteice, aflate în dinamism continuu.
Fig. 4. – Structura membranei celulare bacteriene (80)
Funcţiile membranei celulare

 Barieră osmotică
 Transport endocelular
 Metabolică
 Secretorie
 Biosintetică
 De ţintă pentru diferite substanţe
26
Bariera osmotică
- de permeabilitate selectivă (nu permite “golirea” celulei).
- asigură creşterea concentraţiei endocelulare de nutrienţi din mediul
ambiant.
Transport endocelular
- difuzie facilitată
- transport activ cu consum de energie prin permeaze.
- transport prin fosforilare la substrat (metabolism vectorial prin
fosfotransferaze).
Funcţia metabolică
- MC la procariote preia funcţia mitocondriei (mitocondria e o celulă
procariotă endocitată şi transformată evolutiv).
- la bacterii aerobe, în MC e structurat lanţul respirator (eliberarea
energiei prin transfer de electroni).
- stocarea energiei prin procese de sinteză a ATP-ului
Funcţia secretorie
- de hidrolaze - macromoleculele din mediu sunt degradate în
compuşi simpli.
- la gram pozitivi, ele se excretă în mediul extracelular.
- la gram negativi, enzimele se sintetizează în spaţiul periplasmic.
Funcţia biosintetică
- Enzime ale MC care formează PC
- Enzime ale MC care sintetizează fosfolipide
- Enzime ale MC care intervin în replicarea ADN
- Iniţierea septului de separare între cele 2 celule fiice
- Intervin în sporulare
Funcţia de ţintă
- MC reprezintă ţinta pentru unele: - chimioterapice (ex.: Polimixina)
- dezinfectante
- substanţe folosite ca detergenţi
Anvelopa celulei bacteriene

Constituită din:
- membrana citoplasmatică
- peretele celular
- capsula
- strat S (cristalin de suprafaţă) apărare faţă de BF (bacteriofagi) şi
enzime.
27
Capsula
- suprapusă peste peretele celular
- evidenţiată la microscopul optic, prin coloraţii speciale (roşu de
rutenin, Burri)
- de natură polizaharidică: - Streptococcus Pneumoniae
- Haemophylus
- Klebsiella
- Clostridium perfringens
- de natură polipeptidică - Bacillus anthracis (polimer acid D
glutamic)
- de acid hialuronic - Streptococ  hemolitic
Rolurile capsulei:
 Protejarea celulei faţă de deshidratare
 Polizaharidul capsular e un antigen ce se foloseşte la identificare
serologică
Ex.: 80 tipuri pneumococice (după polizaharid capsular).
 Identificare bacteriană - diplococi într-o capsulă comună, aspect
patognomonic pentru pneumococ.
 Funcţie antifagocitară (factor de patogenitate).
Glicocalixul
- masa de filamente Pz întretăiate (pâslă)
- cel mai exterior strat (numai la unele bacterii exemplu: Strepto-
coccus mutans).
- nu se poate evidenţia la bacteriile cultivate pe medii
- realizează ataşarea pe celulele umane, pe obiecte şi formează
microcolonii bacteriene care au un glicocalix comun
Ex.: Streptococcus mutans - produce caria prin reacţii biochimice:
Glucozil
Lactoză Transferaz a > Fructoză + Glucoză
Glucoză > Glican (insolubil în apă)

Polimeriza re
Fructozil
Lactoză > Glucoză + Fructoză
Transferaz a
Fructoză Polimeriza re > Levan (insolubil în apă)
Levan + Glican ------> aderă pe smalţul dentar prin glicocalix (se

formează placa dentară şi apoi caria).
28
Peretele celular (PC)
Formaţiune celulară rigidă ce asigură menţinerea formei celulei
bacteriene, în condiţiile unei diferenţe de presiune osmotică între interiorul
celulei şi mediul exterior (5-20 atm.). Cu structură aparte pentru gram + şi
gram -. Alcătuit din peptidoglican (mureina): Nacetilglucozamina, acidul
Nacetil muramic şi 5 resturi de aminoacizi.
Exemplu:
Nacetilglucozamina -----> acid Nacetil muramic

|
1. L-Ala
|
2. D-Glu
|
3. Di-aa -gram + : lyzina, ornitina, prolina, etc.
| -gram - : acidul L-mezo-diaminopimelic
4. D-Ala
|
5. D-Ala
Legăturile interpeptidice dintre catenele liniare se formează prin

legătura dintre: diaminoacidul din poziţia 3 de pe o catenă (I) şi D-Ala din
poziţia 4 de pe alta catenă (II).
Observaţii:
- la bacterii gram + pot apărea peptide intermediare (exemplu: la
Stafilococ -5 resturi de glicină);
- la bacterii gram - legătura între L mezodiaminopimelic dintr-o
catenă cu D-Ala din altă catenă se face fără peptide intermediare.
Glicanul dă rigiditatea moleculei (PC)
Fig. 5 – Structura peretelui celular la bacterii gram pozitive (80)
29
Peretele celular la bacterii gram poztive
- mai gros decât la gram negative.
- 40 de straturi suprapuse de peptidoglican (50% din greutate este
mureină)
- există Pz în cantitate mare, legate covalent de acidul Nacetil
muramic
Polizaharidele sunt: - acizii teichoici
- acizii teichuronici
- acizii lipoteihoici
- Acizii teichoici - (teichos = perete - în limba greacă)

- polimeri de glicerol fosfat sau ribitol fosfat de
care se leagă resturi de monozaharuri şi D-Ala
- sunt principalele antigene de suprafaţă ale
bacteriilor gram pozitive.
- Acizii teichuronici - sunt polimeri de acid - manozuronic şi glucozu-
ronic
- numai la unele specii bacteriene
- Acizii lipoteihoici - se leagă de membrana citoplasmatică şi străbat
toată grosimea PC (consolidare)
Peretele celular la bacterii gram negative

- subţire şi cu o structură complexă
- proporţie scăzută de mureină (5-10% din greutatea uscată)
- proporţie scăzută de polizaharide, dar crescută în proteine şi lipide.
Structura peretelui celular

- peptidoglicanul (PG) - cu 1-2 straturi moleculare (perete subţire)
- molecule de lipoproteină (LP)
- partea proteică se leagă de peptidoglican
- partea lipidică pătrunde în membrana externă a PC (rol de
ancorare)
- membrana externă (ME) a PC
- dublu strat fosfolipidic cu proteine - minore
- majore
- proteinele majore ale ME a PC:
- se asociază în triplete cu trei molecule de LP (lipoproteine) şi
formează canale de difuziune pentru substanţe nutritive cu greutate
moleculară mică.
Exemple de proteine la E. coli:
- OmP A - receptor pentru pilul F
30
- ancorează ME de PG (peptidoglican)
- proteina Lamb B - receptor pentru bacteriofagul (BF)
- “trece” maltodextranii prin pori
- proteina TSx - receptor pentru BF.T6
- “trece” nucleozidele prin pori
- proteine OmP C, OmP D, OmP F, etc.
- Proteine minore ale ME a PC
- transport specific pentru : - complexe de Fe
- vitamina B12, nucleotide
- receptori pentru pili sexuali, colicine, BF
- implicate în replicarea ADN şi diviziunea celulară
- Spaţiul periplasmic - între PG şi ME. În acest spaţiu se
concentrează enzimele hidrolazice.
- LPZ - Lipopolizaharidul
- specific doar bacteriilor gram negative - similar cu antigenul “O”
(endotoxina)
- lipidul A - intră în ME a PC
- conferă toxicitatea.
- polizaharidele - proemină pe suprafaţa ME
- formează unităţi repetitive
- componenta polizaharidică conferă specificitatea antigenică a
bacteriilor gram -.
- “sâmbure” proteic, care conferă imunogenicitate
Funcţiile peretelui celular

 Asigură menţinerea formei celulei + rigiditate
 Bariera osmotică
- “sita” moleculară pentru bacterii gram +
- sisteme de transport activ la bacterii gram -
- porine (canale)
- proteine “carrier”
- acţiunea hidrolazelor
 Primer (matriţa)
- sinteza proprie
- autolizine ale PC - degradarea unor zone limitate de PC, cu
refacerea ulterioara a acestor zone.
 Ţinta de acţiune a antibioticelor : exemplu ß lactaminele
 Posedă antigene de suprafaţă celulară
- antigenul O: la gram -
- carbohidrat C la streptococ, cu rol în identificarea serologică.
31
Cilii (flagelii)
Structuri helicoidale subţiri şi lungi, flexibile
- Conferă mobilitate celulei (organe de locomoţie)
- Formaţiuni neobligatorii
- Cocii nu au cili
- Subunităţi proteice de flagelină, polimerizate (cilindru gol) cu GM
35 000 daltoni.
Structura:
- corpuscul bazal (15 proteine distincte)
- 2 discuri perechi - LP - L - în LPZ din ME a PC
- P - în peptidoglican PC
- SM - S - la suprafaţa MC
- M - implantat în MC
Cele două perechi de discuri sunt legate printr-un cilindru proteic
- cârligul - unghi de 90° (manşon proteic)
- filamentul axial - cilul propriu-zis (flagelina polimerizată)
Fig. 6 – Ultrastructura cilului (64)
Rolurile cililor:
- mobilitate dirijată, prin transducţie senzorială, spre diferite
substanţe.
- chemiotaxie - spre substanţe nutritive.
- aerotaxie - spre zone de concentraţie mare de O2.
- fototaxie - spre sursă de lumină.
32
- electronotransfertaxia - spre substanţe ce funcţionează ca acceptori
de electroni (ex.: nitrat).
- identificare bacteriană microscopică - coloraţia Leifson.
- identificare imunologică - posedă AG. H ciliar.
Mobilitatea bacteriană
Transducţia senzorială = coordonarea mişcărilor bacteriei printr-un
sistem de metilare/demetilare ale unor proteine:
- metilarea - asigură mişcarea bacteriei în sens anti-orar (înainte)
- demetilarea - asigură mişcarea bacteriei în sens orar (înapoi)
Energia necesară mişcărilor ciliare este preluată din energia
rezultată din lanţul respirator al MC (stare de MC energizată)
- discul M (din MC) acţionează ca un “motor”
Procesele de metilare/demetilare
- sunt dependente de c GMP
- sunt evidenţiate prin experimentul Adler (evidenţiază chemiotaxia)
Mobilitatea la Spirochete
- aparatul locomotor al Treponemei pallidum e situat între
peptidoglican şi ME a PC- are o formă în spirală.
Fig. 7 – Spirochete cu aparat locomotor pericelular (64)
Examinarea mobilităţii bacteriene în laborator:

 În preparatul nativ
 Pe mediul MIU (mobilitate - indol-uree) - mediu opalescent:
mobilitate pozitivă
 Examinarea cililor la microscop optic (coloraţia Leifson sau
impregnare argentică)
 Ciliatura în microscopie electronică (dispoziţia cililor pe o celulă
bacteriană).
33
Ciliatura:
 celula atriche - fără cili
 celula monotriche - celula cu un cil la un capăt al celulei
bacteriene.
 celula amfitriche - celula cu cili la ambele capete ale celulei
bacteriene.
 celula lofotriche - mănunchi de cili la un capăt al celulei
bacteriene.
 celula peritriche - cili repartizaţi uniform pe întreaga suprafaţă
bacteriană.
Fig. – 8 Cili peritrichi – bacterie flagelată – Proteus Sp. (60)
Pilii sau fimbriile

- Sunt formaţiuni filamentoase rigide, scurte
- Nu sunt organe locomotorii
- Pot fi comuni sau sexuali
 Pilii comuni
- aproximativ 100 pe o celulă bacteriană.
- sunt polimeri de pileină - ce reprezintă un antigen piliar
- scurţi L = 2 µm
- aspect de cilindri goi în interior
- rol în aderarea pe suprafeţe netede ca de ex.: mucoase, hematii
(evidenţiată prin reacţia de hemaglutinare (HA)
- pili cu HA manozosensibilă - aparţin bacteriilor nepatogene
- pili cu HA manozorezistentă - aparţin bacteriilor patogene
- exemple de bacterii cu pili: E. Coli
34
 Pilii sexuali
- realizează transferul intercelular de material genetic (conjugarea
bacteriană).
- 1-4 pili pe o celulă (max. 4)
- lungime 20 µm, cu extremitate în buton
- sunt denumiţi pili F (codificaţi de către plasmida F de “fertilitate”)
- pot constitui receptori pentru BF (bacteriofagi). (BF foloseşte
pilul sexual pentru introducerea materialului său genetic în celula
bacteriană infectată)
Fig. 9 – Pili şi flageli bacterieni – imagine electronomicroscopică (E. Coli) (81)
Sporul
Forma de rezistenţă în mediu neprielnic ce apare în interiorul unor
anumite celule bacteriene; exemple:
 genul Bacillus - bacili sporulaţi aerobi
- cu spor care nu deformează celula (diametrul spor < diam. celulei)
 genul Clostridium
- bacili sporulaţi anaerobi
- cu spor care deformează celula (diametrul spor mai mare ca
diametrul celulei)
- Spor localizat terminal: aspect în ac de gămălie ca la bacilul tetanic
- Spor localizat subterminal: aspect în “rachetă de tenis” ca la Clostr-
idium botulinum
- Spor localizat central (“bărcuţă”), la Clostridium sporogenes.
35
Structura sporului în microscopia electronică:
 protoplast sporal = acid nucleic + citoplasmă
 perete sporal
 cortexul sporal
 învelişuri sporale multistratificate cu legături disulfidice
Compoziţia chimică:
- posedă cantităţi mari de calciu dipicolinat (5-15)
- conţinut redus în apă liberă (=> termorezistenţa sporului)
- bogăţia legăturilor disulfhidrice din învelişuri conferă
impermeabilitatea sporului, împreună cu cele 2 unităţi de membrană.
- activitate metabolică foarte scăzută (celulă “dormantă” care persistă
zeci de ani).
Fig. 10 – Sporul bacterian (85)
Sporularea
- controlată genetic (30 operoni formaţi din 250 gene)
- există factori sigma specifici sporulării
- are loc în condiţii de mediu nefavorabile.
Stadiile procesului de sporulare:
 Separarea acidului nucleic sporal (ADN)
 Formarea unui buzunar de membrană şi citoplasmă în jurul
acidului nucleic sporal
 Adăugarea succesivă a straturilor sporale
 Germinarea, iniţiată de - hidratarea sporului
- eliminarea calciului
- temperaturi > 20°-30° C
36
Importanţa studierii sporului în:
 Identificarea bacteriană (coloraţii speciale)
 Stabilirea regulilor de sterilizare (pe baza termorezistenţei)
 Studierea proceselor de diferenţiere celulară.
Mecanismul coloraţiilor Gram şi Ziehl - Nielsen

Proprietatea de Gram ţine de integritatea şi structura PC.
De exemplu, protoplaştii, sferoplaştii, formele L se colorează gram-
negativ deoarece nu au perete celular.
- Structura particulară a PC la genul Mycobacterium conferă acido-
alcoolo-rezistenţă bacilului tuberculos (BK):
- PC la BK e foarte bogat în lipide (20-40 din greutatea uscată)
- PC conţine acid micolic (conferă acido-alcoolo-rezistenţă)
- PC este pluristratificat (reţele lipopolizaharidice).
37
CAPITOLUL 3
METABOLISMUL BACTERIAN
Particularităţi ale metabolismului bacterian:
 Unicelular - se desfăşoară într-o singură celulă
 Necompartimentat - prin lipsa organitelor celulare
 Teleonomic- în evoluţie au fost selectate căile metabolice cu
eficienţa maximă
 Flexibil - adaptare rapidă la condiţiile de mediu
 Intens, accelerat - multiplicare bacteriană foarte rapidă (timp de
generaţie 20')
 Supus restricţiei genetice - 3 x 109 molecule proteice, dintre care
doar 2000 de molecule sunt enzime.
Tabelul nr. 2 - Diversitatea metabolică a bacteriilor în raport cu factorii

de mediu
Parametrul Bacterii: Dezvoltare optimă la:

 criofile (psihrofile)-->
10-15° (ind. alimentară)
1. Temperatura
 mezofile --> 25-45° (la om)
 termofile --> 60-80° (Archaebacterii)
 bacterii neutrofile pH=7 -ex.: bacterii ce parazitează omul
2. PH-ul  acidofile pH < 7 - ex.: Thiobacillus, Lactobacillus
 alcalofile pH > 7 - ex.: Vibrion holeric: pH 9,2
 osmotolerante - se dezvoltă la presiunea osmoti
că a organismului uman
 halofile - se dezvoltă la concentraţia în
NaCl> 10g%
3. Osmolaritatea
- ex.: Vibrio parahaemolyticus
 halotolerante - se dezvoltă la concentraţia în
NaCl – până la 10g%
- ex.: Stafilococcus aureus
4. Necesităţile nutritive
Clasificarea în funcţie de sursa de:
a) Carbon – bacterii  autotrofe: folosesc CO2
 mixotrofe: folosesc CO2 şi substanţe organice
 heterotrofe: folosesc substanţe organice
b) Energie - bacterii  fototrofe: utilizează radiaţia luminoasă
 chimiotrofe: utilizează substanţe chimice:
38
- substanţe anorganice: bacterii
*chimiolitrotrofe
- substanţe organice: bacterii
*chimioorganotrofe
c) Azot - bacterii ce fixează N2 atmosferic - prin nitrogenaze
- bacterii ce folosesc NH4+
- bacterii ce folosesc azot aminic (NH-) - din aminoacizi
(marea majoritate).
Căile metabolice prin care se utilizează azotul la bacterii:

- Sistemul glutamat/glutamină
- Sistemul glutamină/glutamat
- Sistemul aspartat/asparagină
Acidul aspartic marcat cu N15 e folosit preferenţial în dezvoltarea
bacteriilor, comparativ cu acidul glutamic. (experienţa prof. dr. Ivanof
Antipa)
d) Factori de creştere
- Substanţe necesare unor anumite bacterii, pe care acestea nu le pot
sintetiza.
Exemple: vitamine din complexul B
baze purinice şi pirimidinice
hematina, NAD, NADP
- Se adaugă în mediu în cantitate de 50 µg/ml.
Variaţia prototrof-auxotrof :
 Bacterii prototrofe - nu necesită factori de creştere
- se dezvoltă pe medii minimale
- sunt de obicei tulpini sălbatice
 Bacterii auxotrofe - necesită factori de creştere
Variaţia prototrof - auxotrof: din bacteriile prototrofe se pot obţine
mutante auxotrofe, care reprezintă markeri genetici.
 Bacterii paratrofe - cu parazitism celular obligatoriu
- ex.: genul Ricketsia, Chlamydia
Mediul de cultură minimal

- Este un mediu sintetic care asigură necesităţile nutritive minimale
(mediul de bază)
- La acest mediu se adaugă componenţi nutritivi specifici pentru
fiecare tip de bacterie ce se izolează (ex.: Haemophylus - se adaugă sânge şi
factori de creştere X şi V).
- Mediul de bază  Glucoză (sursă de Carbon şi energie)
39
 Sulfat de amoniu (sursă de Azot)
 Fosfaţi (necesari pentru sinteza ATP)
 Minerale: Mg, Fe, Na, K, etc.
- fierul intră în structura citocromilor şi
peroxidazelor
- potasiul intra în structura ribozomilor
Scopurile cultivării bacteriilor

Cultivarea bacteriilor constă în izolarea bacteriilor pe medii sintetice,
naturale sau semisintetice, cu următoarele scopuri:
- diagnosticarea bolilor infecţioase
- controlul purităţii apei şi alimentelor
- testarea sensibilităţii bacteriene faţa de antibiotice
- procese industriale: industria lactatelor, a berii etc.
- biomasa: vaccinuri, hormoni, etc.
Bacteriile ce parazitează organismul uman sunt:

- mezofile : (25°- 45°)
- neutrofile : pH = 7
- osmotolerante: tolerează presiunea osmotică a organismului uman
- heterotrofe: substanţe organice ca sursă de carbon
- chimioorganotrofe : substanţe organice ca sursa de energie
- utilizează azot aminic : aminoacizi ca sursa de azot.
Metabolism energetic. Eliberarea şi conservarea energiei la

bacterii.
La microorganisme se produc reacţii biochimice:
- catabolice: de obţinere a energiei în urma degradării substanţelor
nutritive
- anabolice: cu scopul sintezei structurilor celulare
- amfibolice: căi metabolice implicate în catabolism dar care
furnizează şi compuşi C2 - C6 pentru procesele de biosinteză
- anaplerotice: duc la fixarea CO2 cu obţinerea compuşilor C3, C4,
necesari anabolismului
Metabolism bioenergetic:
- reacţii catabolice - cu eliberare de energie
- prin căi metabolice universale în lumea vie.
Exemplu:
- glicoliza
- ciclul acizilor tricarboxilici (CAT)
40
-  oxidarea acizilor graşi, etc.
- reacţii anabolice - cu consum de energie (reacţii endergonice)
- prin căi metabolice specifice bacteriilor
La bacterii, energia rezultată prin degradarea substanţelor nutritive se
eliberează prin procese redox:
donare de hidrogen ---> acceptare de hidrogen

(e- şi H+) | (e- şi H+)
transportorii de e-
| |
legaţi de M.C liberi - NAD
în lanţul respirator - NADP
bacterian
Principalele tipuri de eliberare a energiei la bacterii
Se realizează prin:
- respiraţie oxibiotică
- respiraţie anaerobă
- fermentaţie
donor de H acceptor de H
Respiraţie oxibiotică: Substanţa organică ----------------------------------> O2
transport e- prin
lanţul respirator
Respiraţie anaeroba: Substanţa organică -------------------------> Subst. anorganică

transport e- (nitrat, sulfat, etc.)
prin lanţul respirator
Fermentaţie: Substanţa organică ------------------------------------> Subst. organică

glicoliza
Embden Meyerhoff
(rearanjări moleculare
ale substratului)
Clasificarea bacteriilor în funcţie de tipurile de eliberare a energiei

 Strict aerobe
 Strict anaerobe
 Aerob - anaerob facultative
 Anaerob - aerotolerante
 Aerotolerante
41
Tabelul nr.3 – Clasificarea bacteriilor funcţie de eliberarea energiei
Grupa Eliberarea energiei Prez.O2 în mediu Exemple

Strict aerobe Respiraţie oxibiotică Obligatoriu Genurile:
Mycobacterium,
Bacillus,
Pseudomonas
Strict anaerobe Fermentaţie Fără (este toxic) Genurile:
Clostridium
Bacteroides
Fusobacterium
Veillonella
Peptococcus
Peptostreptoccocus
Aerob - Respiraţie şi / sau Prezent Genurile
anaerob fermentaţie Facultativ Staphylococcus
facultative Haemophylus şi
Enterobacteriile
Anaerob Fermentaţie Cu sau fără Streptococcus
aerotolerante
Microaerofile Respiraţie sau Foarte scăzut CO2 Streptococcus,
fermentaţie 5-20 Neisseria, Brucella
Campylobacter
Reacţii necesare pentru conservarea energiei

Energia se pierde:
- sub forma de căldură
- pentru transportul activ al substanţei nutritive
- în timpul mişcărilor ciliare
Pentru viaţa celulei, energia trebuie să fie conservată. Aceasta se face

prin :
- “înmagazinarea” energiei în legături macroergice (care eliberează
la hidroliză > -7 kcal/mol). ATP-ul furnizează 7,3 kcal/mol.
Sinteza ATP:
Are loc prin 2 mecanisme
a) Fosforilarea prin transport de e-
b) Fosforilarea la substrat
42
a) Fosforilarea prin transport de electroni
transp. (e-+H+)
Substrat supus oxidării -----------------------------> O2
prin lanţ respir.
Particularităţi ale lanţului respirator bacterian

 Structurat în membrana citoplasmatică (mitocondria lipseşte)
 Este ramificat (“bucle” ale lanţului)
 Bacteriile au citocromi hibrizi, care nu apar la alte organisme
 Transferul de e- şi sinteza ATP se pot realiza şi pe lanţ respirator
incomplet.
 Lanţul respirator poate funcţiona şi în respiraţia anaerobă,
acceptorul de e- fiind o substanţă anorganică (aici e corect
termenul fosforilare prin transport de e- şi nu “fosforilare
oxidativă”)
Fig. 11 – Lanţul respirator bacterian (80)
Sinteza ATP are loc în 3 poziţii din lanţul respirator:

 Între NAD şi flavoproteină
 Între citocromul “b” şi citocromul “c”
 Între citocromul “a” şi oxigen
Forţe proton motrice

Transferul separat al e- şi H+ prin buclele lanţului respirator realizează
43
concentrarea diferită a acestora pe cele două feţe ale MC şi rezultă o
diferenţă de potenţial electric şi un gradient de pH (gradientul conferă starea
de “membrană energizată”).
b) Fosforilarea la substrat
ATP-ul e sintetizat direct prin reacţii enzimatice, de exemplu:
 CAT - ciclul acizilor tricarboxilici
De la  cetoglutarat --> la succinat
 Fermentarea glucozei
- principalul proces energetic al anaerobiozei
- prin glicoliză sau calea Embden-Meyerhoff
- produsul final al glicolizei este piruvatul şi NAD
- pornind de la piruvat, prin fermentaţie se ajunge la o gamă largă
de produşi finali, produşi care caracterizează principalele tipuri
de fermentaţie
Tabelul nr. 4 - Clasificarea bacteriilor în funcţie de tipul de fermentaţie
Importanţa Tipul de Produs final obţinut Microorganisme

fermentaţie
Alcoolică etanol + CO2 Zimmomonas,
Industria Sacharomyces cerevisiae
alimentară Lactică Ac. lactic Lactobacillus,
Streptococii lactici
Propionică Acid propionic Chorynebacterium
diphteriae, Clostridium
propionicum,
Genul Neisseria,
Genul Veillonella
Diagnostic Acidă mixtă Acid succinic Toate enterobacteriile, cu
(identificare Acid formic excepţia genurilor Klebsie-
bacteriană) Acid acetic lla, Enterobacter., Serratia
toate: pH < 5
evidenţiată prin testul roşu-metil
Acetoinică Acetoina Klebsiella, Serratia,
Enterobacter
evidenţiată prin testul Voges-Proskauer
 Reacţia fosforoclastică
- Reacţie de fosforilare la substrat întâlnită la anaerobi
- În această reacţie, acceptorii de hidrogen sunt feredoxinele
(proteine cu Fe neheminic)
44
Bilanţul energetic pentru respiraţie şi fermentaţie
 Pentru respiraţie: Dintr-un mol glucoză prin activitatea

coordonată a:
- glicolizei |
- CAT | => 38 moli ATP
- lanţului respirator | (bacterii strict aerobe)
 Pentru fermentaţie: Dintr-un mol glucoză prin calea Embden

Meyerhoff rezultă 2 moli ATP (bacterii strict anaerobe). Deci fermentaţia
este un proces primitiv şi neeficient de eliberare a energiei la bacterii.
Biosinteza materialului celular
Căi metabolice

Glucoza Aminoacizi Proteine nucleoid
Amoniu mf Nucleotide poli- Acizi nucl. structuri citoplasma
(N2 aminic) --------> Monozaharide -------------> Polizaharide ---------------> ribozomi
Săruri mine- Glicerol merizare Lipide celulare*) MC
rale (Fe, Mg,K) Acizi graşi cu PC
cu cu 100-1000 capsula
25 atomi/molec 60 atomi/molec atomi/molec spori
cili, pili
*) Sinteza pe matriţa ADN pentru proteine şi acizi nucleici

*) Polimerizare pentru polizaharide şi lipide
mf = metaboliţi focali - produşi intermediari între catabolism şi anabolism;
Tabelul nr.5 - Metaboliţi focali
Metaboliţi focali Originea catabolică Rol în biosinteză

Glucozo-1-fosfat Degradarea PZ, galactoza Nucleozide cuplate cu
monozaharide
Glucozo-6-fosfat Glicoliza Pentoza, polizaharide
Ribozo-5-fosfat Calea pentozofosfatica Nucleotide
Eritrozo-5-fosfat Calea pentozofosfatica Aminoacizi aromatici
Piruvat Glicoliza Aminoacizi
Acid 3-fosfogliceric
Dihidroxiaceton- Glicoliza Glicerol, lipide, fosfolipide
fosfat
Acetil CoA  oxidarea acizilor graşi, Acizi graşi, Steroli
degradarea pirimidinei
45
Deci, metaboliţii focali provin din:
- căi catabolice
- căi metabolice anabolice
- căi anaplerotice
- căi amfibolice (pe unele secvenţe anabolice pe alte secvenţe
catabolice)
Reglarea metabolismului bacterian

 Reglarea pătrunderii substanţelor nutritive în celulă
- prin funcţia selectivă a MC şi PC
- prin transport activ şi facilitat
 Controlul genetic al biosintezei enzimelor
- prin control pozitiv sau
- control negativ
 Controlul alosteric al activităţii enzimelor (retro-inhibiţie.)
(Genetica bacteriană)
Creşterea şi multiplicarea bacteriilor

Cultura microbiană este o populaţie celulară omogenă cu celule
similare, rezultate dintr-o singură celulă, bacteria iniţială.
Creşterea celulelor este continuă, până când toţi constituenţii ajung în
cantitate dublă, după care are loc diviziunea celulară.
Multiplicarea bacteriilor - prin diviziune celulară => 2 celule identice
Fig. 12 – Celula bacteriană în diviziune (82)
Diviziunea celulară se produce cu o “strangulare” a MC iniţial, apoi a

PC în final, până la separarea celor 2 celule fiice. Este coordonată prin
replicarea moleculei de ADN şi prin legătura acidului nucleic cu
mezozomul.
46
Ciclul celular cuprinde toate evenimentele metabolice dintre 2 diviziuni
Determinarea numărului de celule dintr-o cultură bacteriană:
 Determinarea nr. de celule bacteriene pe unitatea de volum prin:
- numărare directă în camera de numărare sau pe lame speciale (ex.:
lame ca pentru hematii)
- numărarea celulelor viabile prin însămânţarea unei cantităţi anume
de produs patologic pe un mediu de cultură - după formula:
N = n x 1/Diluţie x 1/Vol.însămânţat
N = nr. total de celule bacteriene de pe o placă

n = nr. de colonii bacteriene
(1 colonie bacteriană = o clonă de celule identice care provin dintr-o
singură celulă, în urma diviziunilor).
exemplu: n = 40 diluţia = 10-6 volumul = 0,1 ml
=> N = 40 x 1/10-6 x 1/10-1 = 40 x 106 x 10 = 4 x 108 bacterii vii / ml cultură
 Măsurarea densităţii celulare

- Calcularea greutăţii uscate a bacteriilor, cunoscând concentraţia
azotului din celulele dintr-un volum dat.
- Stabilirea densităţii optice cu ajutorul fotometrelor, prin absorbţia
luminii la o anumită lungime de undă.
Măsurând la diferite intervale de timp nr. de celule dintr-un mediu

lichid, număr proporţional cu log de densitate optica (d. o.) - Se obţine o
curbă de tipul:
log d.o.
D E
F
C
Fig. 13 -Curba de dezvoltare a unei

culturi bacteriene
AB 
Timp
Legenda:
A - faza de latenţă (lag) (to lag = a întârzia)
B - faza de accelerare a multiplicărilor bacteriene
C - faza de multiplicare exponenţială (logaritmică)
47
D - faza de încetinire a multiplicării
E - faza staţionară
F - faza de declin
Fazele esenţiale sunt: A, C, E, F
Fazele intermediare sunt: B, D
Analiza etapelor din curba de dezvoltare a culturii bacteriene:
Faza A - faza de programare metabolică a celulelor, în vederea

folosirii substanţelor nutritive din mediul de cultură.
- S-a demonstrat această ipoteză prin fenomenul de diauxie a lui
Monod.
Experiment: Se cultivă E. Coli pe un mediu cu glucoză în cantităţi
foarte scăzute şi lactoză în cantităţi mari. Curba de dezvoltare are 2 perioade
de lag :
- lag 1 foarte scurtă, corespunde utilizării glucozei din mediul de
cultură
- lag 2 lungă, corespunde utilizării lactozei din mediu, după epuizarea
glucozei (prin reprogramarea metabolismului bacterian)
Faza de lag - diferă în funcţie de: specia bacteriană şi condiţiile de
cultivare
- poate să dispară dacă se inoculează bacteriile din faza exponenţială
pe acelaşi mediu de cultură (principiul chemostatelor ce produc culturi
continue, doar cu fază exponenţială).
Faza de lag durează cam 2-6 ore.
Faza B - accelerare a multiplicărilor bacteriene.
Faza C (exponenţială)
- Faza în care se produc diviziunile (2N germeni)
- Timp de generaţie = Intervalul mediu dintre două diviziuni
- variază în funcţie de specia bacteriană:
timpul de generaţie - E. Coli = 20 minute; B. Koch = 1000 minute
Caracteristicile celulelor din faza logaritmică:

 celule tinere cu mulţi ribozomi
 celule cu activitate crescută de sinteză a proteinelor
 aceste celule au cea mai mare sensibilitate la antibiotice şi
chimioterapice
48
Faza D - de încetinire a multiplicării
- se produce prin: - epuizarea unuia sau a mai multor metaboliţi
necesari dezvoltării
- scăderea concentraţiei în O2 în mediul de cultură
Faza E - staţionară
- cu un număr mai mic de diviziuni, dar constant
(nr. celule vii = nr. celule care mor)
Faza F - de declin
- moartea celulelor în progresie geometrică
- celulele sunt: - îmbătrânite, cu PC gros, cu sinteză proteică
foarte redusă
- rezistente la factorii fizici, chimici şi
chimioterapice
Culturi continue
- Sunt culturi menţinute într-o perioadă exponenţiala permanentă

- Vasul de cultură este - adaptat ca pH, aerat şi aprovizionat
permanent cu mediu de cultură proaspăt.
- Cantitatea de mediu proaspăt adăugată este identică cu cea de
cultura eliminată.
- Se utilizează pentru - studii de metabolism, genetică bacteriană;
- biotehnologie (obţinerea de vaccinuri,
hormoni, enzime cu ajutorul bacteriilor).
Aparatele se numesc “chemostate “ sau “biogene”.
49
CAPITOLUL 4
GENETICA BACTERIANĂ
Genetica studiază fenomenele fundamentale:
 Ereditatea - transmiterea la descendenţi a aceloraşi caractere

(asigură stabilitatea speciei).
 Variabilitatea - variaţiile caracteristicilor bacteriene.
ADN = Suportul material al eredităţii (inclusiv la bacterii)

Gena = Un segment al moleculei de ADN care codifică
sinteza unui polipeptid distinct. Există gene structurale
şi funcţionale.
Genomul = este alcătuit din totalitatea genelor unui organism.
Genotipul = Reprezintă totalitatea informaţiei genetice a unui
organism.
Fenotipul = Caracterele observabile specifice unui organism,
determinate de genotip (în interacţiune cu mediul
ambiant).
Deci variabilitatea caracterelor bacteriene poate fi divizată în 2

categorii:
a) - fenotipice: ex.: bacilul difteric are forma cocoidă pe medii
cu telurit şi forma baciliară în absenţa teluritului.
b) - genotipice: ex.: câştigarea rezistentei la antibiotice.
Structura ADN
- 4 perechi de baze azotate
- A, G purine A – adenina G – guanina
- C, T pirimidine T - timina C - citozina
complementare: A – T, G – C, legate pe un schelet ribozofosfatic.
- Are o structură dublu catenară antiparalelă.
- Fiecare aminoacid e codificat de către un triplet din 3 baze azotate
denumit codon.
- Replicarea ADN se face pe propria matriţă, prin intermediul ADN
polimerazelor I, II, III (mai ales III).
50
Fig. 14 – Replicarea ADN-ului bacterian (80)
Transcrierea informaţiei genetice

- Informaţia genetică se concretizează în sinteza proteinelor şi
enzimelor necesare funcţionării microorganismului;
- m ARN - preia informaţia genetică şi o transmite la ribozomi
- este întotdeauna monocatenar
- se sintetizează folosind ca matriţă o singură catenă de
ADN
- transcrierea mesajului se face după primirea unui semnal
de iniţiere, denumit promoter
- transcrierea e controlată de ARN polimerază ADN
dependentă.
Traducerea mesajului genetic

Se face prin intermediul ARN de transfer, cu specificitate de
aminoacid.
Promoter - N formil metionina - t ARN specific ---> este complexul de
iniţiere al sintezei proteice la bacterii.
Sinteza proteică - începe cu legarea m-ARN de ribozomi
- apoi se formează polizomii, cu obţinerea
ulterioara a unui lanţ polipeptidic.
Modelul bacterian - timp de generaţie foarte scurt (E. Coli 20’)
- nr. haploid de cromozomi (1 N)
- necesităţile nutritive sunt markeri genetici (stu-
diul facilitat).
51
Elemente genetice la bacterii
Ereditate bacteriană:
 cromozomială - asigurată de cromozomul bacterian
 extracromozomială - prin: plasmide, bacteriofagi, etc.
Repliconii bacterieni (cromozomul, plasmidele, bacteriofagii) au
capacitatea de a se autoreplica (de a se transmite în copii identice la celulele
fiice).
Repliconul
Repliconul este o moleculă dublu catenară circular covalentă cu 2
locusuri de reglare a replicării: - locus iniţiator
- locus replicator.
Repliconul este ataşat prin locusul ORI la un situs mezozomal, pentru
a se coordona replicarea repliconului cu diviziunea celulară.
Locusul ORI reprezintă originea replicării.
Cromozomul bacterian
- Structură închisă circular covalent, structura hiperhelicoidală GM 
N x 109 daltoni, conţine informaţia genetică pentru sinteza a 5000 molecule
proteice diferite.
- Conţine un număr haploid de cromozomi (1 N)
- Structură foarte dinamică (prezintă formaţiuni lobulare şi anse, cu
dinamism asigurat de către 2 enzime) :
- topoizomeraza - creşte încărcătura negativă a structurii hiperheli-
coidale
- giraza - scade încărcătura negativă a structurii hiperhelicoidale.
- Genele sunt plasate linear în cromozom
Plasmidele
- Repliconi (elemente genetice extracromozomiale) purtătoare ale
unor informaţii ereditare neesenţiale pentru supravieţuirea bacteriilor.
- Sunt molecule de ADN dublu catenar, închise circular covalent, care
pot exista:
- în stare liberă în celula bacteriană sau
- integrate în cromozomul bacterian
Acest comportament se numeşte comportament epizomal.
Plasmidele se pot denumi şi epizomi.
52
Clasificarea plasmidelor
 După mărime:
- plasmide mici (neconjugante)
- conţin până la 10 gene
- nu se autotransferă (sunt neconjugante)
- au 30 - 100 copii într-o celulă bacteriană
- au replicare relaxată (independentă de replicarea
cromozomului bacterian)
- plasmide mari (conjugante)
- sunt mari (au peste 100 gene)
- sunt autotransferabile prin conjugare bacteriană (de tip : F, R,
Col.)
- au operonul TRA (de transfer). Operonul este un complex de
gene necesare pentru autotransferul plasmidei
- au o replicare stringentă (dependentă de replicarea
cromozomului bacterian)
 După informaţia genetică conţinută, plasmidele pot fi:

- plasmide F - de fertilitate
- plasmide R - de rezistenţă la antibiotice şi chimioterapice
- plasmide Col - de sinteza a colicinelor, piocinelor etc.
- plasmide de rezistenţă la metale grele (folosite ca dezinfectante).
Exemplu: plasmida 01258 - la Staphylococcus aureus
- plasmide ce imprimă noi proprietăţi metabolice. Exemplu: fixare
de azot la enterobacterii.
- plasmide ce codifică factori de patogenitate:
exemple: - plasmida Ent-la E. Coli (şi alte enterobacterii)
- plasmide de aderenţă la smalţul dentar, la
Streptococcus mutans.
- plasmide producătoare de hemolizină, la Shigella
dysenteriae.
Genele plasmidice pot fi:

- gene de integrare în cromozom, pentru plasmidele epizomale
- gene de transfer ale plasmidei (operon TRA)
- gene ce conferă proprietăţile amintite anterior (metabolice,
rezistenţa la antibiotice)
- gene de excludere a pătrunderii în celulă a unei plasmide înrudite,
aflate în aceeaşi grupă de incompatibilitate; exemplu: 15 grupe de
incompatibilitate la E. Coli (se creează diviziuni taxonomice mai restrânse)
53
Genomul fagic - bacteriofagii:
- Sunt virusuri care parazitează bacteriile
- Sunt structuri de tip cap - coadă:
“Capul”: - Capsida proteică ce înveleşte acidul nucleic (ADN sau
ARN)
“Coada”: - o proteină contractilă - ce reprezintă un canal de injectare
al materialului genetic al BF în celula gazdă
- prezintă o placă cu microfilamente cu rol de ataşare pe
celula bacteriană.
- Infecţia celulei bacteriene poate evolua ca:
 ciclul litic
- genomul fagic se înmulţeşte vegetativ în celula bacteriană
- virionii rezultaţi se eliberează prin liza celulei gazda
- astfel de BF sunt fagii virulenţi de la E. Coli exemplu: BF T1 - T7.
 ciclul lizogen
- ADN-ul fagic se inseră în cromozom ca regiune genetic distinctă
(sub forma de profag). Celula rezultată este o celulă “lizogenizată” de către
bacteriofagul respectiv. Celula dobândeşte noi proprietăţi toxice sau
metabolice în urma acestui proces.
- exemplu : BF  de la E. Coli
- astfel de BF sunt fagii temperaţi
BF temperaţi pot realiza:
- conversia lizogenă
- transfer de material genetic (transducţia).
Exemple de toxine bacteriene produse prin conversie lizogenă:
 toxina bacilului difteric - prin BF tox
 fibrinolizina stafilococică
 eritrotoxina Dick-streptococică
 toxinele Clostridiilor, etc.
Elemente genetice transpozabile
Secvenţe de inserţie (IS)

- Secvenţele genetice care se pot mobiliza pe aceeaşi moleculă de
ADN sau între moleculele de ADN diferite.
- Au 102 - 103 perechi baze
- se găsesc în mai multe exemplare în aceeaşi celulă, în număr diferit
de la o tulpină bacteriană la alta.
- Inserţia unei IS în interiorul unei gene îi întrerupe continuitatea sau
îi schimbă funcţia.
54
Transpozonii (TN)
- Sunt secvenţe mai mari de ADN (2-3 gene), flancate de către
secvenţe de inserţie: IS - TN - IS (ex.: determinanţii de rezistenţă la
antibiotice ai plasmidelor R).
- Rearanjează molecula de ADN în care apar şi produc: duplicare
genică, mutaţii, blocarea unui promoter
Secvenţe invertibile
- Sunt secvenţe care pot fi inserate în acelaşi locus genetic, dar în
ordine inversă, modificând proprietăţile genetice ale întregii zone de
nucleotide.
Exemplu: Fagul Mu infectează E. Coli sau Serratia în funcţie de
orientarea segmentului invertibil G.
Unităţile repetative
- Flanchează gene sau segmente funcţionale.
- Au proprietăţi asemănătoare elementelor transpozabile, intervenind
în rearanjarea moleculelor de ADN (produc mutaţii, duplicări genice)
Variaţia genotipică
- Modificare bruscă, transmisibilă ereditar.
- Mecanismele variaţiei:
 Mutaţia
 Transferul intercelular de material genetic:
- Transformarea
- Transducţia - localizată
- generalizată
- abortivă
- Conjugarea
Mutaţia
Reprezintă o modificare spontană în secvenţa de nucleotide a unei
gene. Rata mutaţiei (frecvenţa de apariţie) este =10-9.
Apare doar atunci când sunt depăşite sistemele reparatorii
(mecanismele de apărare anti-mutaţie).
Mecanisme:
 Substituţia unei perechi de baze, cu formarea altui codon, specific
altui aa.
 Inserţii de perechi de baze azotate
 Deleţii de perechi de baze azotate
 Inversii în succesiunea perechilor de baze azotate
55
 Tranziţii - înlocuirea unei purine sau pirimidine cu altă purină sau
pirimidină
 Transversii - înlocuirea unei purine cu o pirimidină sau invers
 Modificări de forme tautomere ale bazelor azotate
 Intervenţia elementelor transpozabile, ce produc rearanjări genice
 Alchilarea, dezaminarea bazelor azotate
 Împerecheri greşite între bazele azotate prin:
- radicali activi ai O2
- existenţa în mediu a unui nucleotid în cantitate mai mare
 Scindări greşite ale moleculei de ADN (ruperea scheletului
fosforic al moleculei)
 Condiţii de mediu
- factori fizici: radiaţii ultraviolete - realizează legături covalente
între 2 timine.
- factori chimici : - acidul nitros dezaminează bazele azotate
- coloranţii acridinici se intercalează între cele 2
catene ADN
Tipuri de mutaţii
1. Mutaţie în acelaşi sens
- Modificarea în gena respectivă da naştere la un codon nou, dar care
specifică acelaşi aminoacid (exista aminoacizi codificaţi de către mai mulţi
codoni).
2. Mutaţie nonsens
- Obţinerea de lanţuri polipeptidice incomplete, dacă se formează
unul dintre cei 3 codoni terminali: UAG, UGA, UAA.
3. Mutaţie cu schimbare de program
- prin inserţii sau deleţii, care produc decalaje de citire ale mesajului
genetic.
4. Mutaţie silenţioasă
- neînsoţită de modificări fenotipice.
5. Mutaţie înainte
- Câştigarea unei funcţii; exemplu: E. Coli H2S - devine H2S +
6. Mutaţii secundare
- Mutaţie înapoi (revers mutatia)
Restabilirea fenotipului sălbatic iniţial (  10-16)
- Mutaţii supresoare (cu efect compensator primei mutaţii)
- intragenice - cu restabilirea funcţiei genei, prin mutaţii în alt
codon, al aceleaşi gene
- intergenice - mutaţii în gene diferite, pentru restabilirea
funcţiei genei afectate.
56
7. Mutaţii condiţionat letale:
- Sunt induse în condiţii fixate de experimentator.
Exemplu: folosirea tulpinilor atenuate pt. prepararea vaccinurilor.
Exemple de mutante bacteriene
Mutaţia poate afecta orice caracter bacterian:
mutaţie
Morfologic: bacterii ciliate ---------> bacterii aciliate
variaţia colonii S ---------> colonii R
Biochimic: lactoză negativ ---------> lactoză pozitiv
Patogenitate: absenţa toxinei ---------> prezenţa toxinei
Rezistenţa la antibiotice
Rezistenţa la bacteriofagi
Transferul intercelular de material genetic

Transformarea
- Este un proces de transfer intercelular de material genetic, transfer în
care celula receptor primeşte tot ADN-ul liber al celulei donator. Celula
receptor trebuie să se găsească în aşa numita stare de “competenţă”, ce se
realizează in vitro prin şoc termic şi calciu.
- Acest proces se produce mai uşor la bacteriile gram pozitive şi în
condiţii speciale la bacteriile gram negative.
- Transformarea a fost descoperită în anul 1928, când Griffith a
efectuat un experiment asupra virulenţei pneumococului. Tulpinile
bacteriene folosite în experiment au fost:
A. Tulpina SI (cu colonii S pe medii de cultură) - cu capsulă,
virulentă.
B. Tulpina RIII (cu colonii R pe medii de cultură) - fără capsulă,
avirulentă.
C. Tulpina SI (distrusă prin căldura - la 70o C) - avirulentă
- În experimentul iniţial, Griffith a inoculat tulpina la un şoarece şi
animalul a murit.
- În experimentul următor, Griffith a inoculat tulpina RIII la alt şoarece
şi animalul a supravieţuit (tulpina RIII era avirulentă).
- Apoi, Griffith a inoculat la un şoarece tulpina C şi animalul
respectiv a supravieţuit.
- În experimentul final, a inoculat la alt şoarece două tulpini de
pneumococ avirulente (RIII şi SI omorâtă prin căldură) şi era de aşteptat ca
animalul respectiv să supravieţuiască; acest lucru nu s-a întâmplat, şoarecele
respectiv a murit şi în hemocultură i s-a izolat tulpina SI de pneumococ.
Explicaţia este următoarea: ADN-ul tulpinii SI a determinat sinteza capsulei
ca şi factor de patogenitate la tulpina RIII, prin transfer intercelular de
57
material genetic. Acest proces - transformarea - îşi găseşte azi aplicaţia
pentru introducerea în celula bacteriană a unui ADN hibrid, pentru clonarea
moleculară (folosind tulpini de E. Coli).
Transducţia
- Prin acest fenomen, fragmente din cromozomul bacterian al celulei
donator sunt încorporate în genomul fagic şi transferate în genomul celulei
receptor.
- Clasificare: transducţia - generalizată
- localizată
- abortivă
Transducţia generalizată
- Părţile de cromozom de la celula donator au mărimea conca-
temerilor fagici şi sunt transferate în celula receptor.
- Materialul genetic preluat de către fag se integrează în cromozomul
celulei receptor, celulă ce va da naştere unei clone celulare cu markeri
cromozomiali transduşi.
- Transducţia a fost descoperită de către Zinder şi Lederberg la
Salmonella thyphymurium.
- În cazul transducţiei generalizate, fagul se poate insera în oricare loc
de pe cromozom (de exemplu: bacteriofagul P22 sau P1 la E. Coli).
Transducţia localizată (situs specifică)

- Se realizează prin bacteriofagi (BF) care au un singur locus de
ataşare în cromozomul bacterian - de exemplu - BF . În acest caz vor fi
transferate doar genele aflate în apropiere, “gal” sau “bio” (gena gal
codificând sinteza galactozei - iar gene bio codificând sinteza biotinei).
Transducţia abortivă
- Este transducţia prin care fragmentul de cromozom preluat de la
celula donator nu se mai integrează în cromozomul celulei receptor, ci
rămâne independent în citoplasmă şi se circularizează. Prin acest procedeu
pot fi transduse chiar şi plasmide mici în întregime.
Conversia lizogenă
- Constă în apariţia unei proprietăţi noi bacteriene, o dată cu
lizogenizarea cu un anumit bacteriofag temperat (în urma transducţiei).
- exemple de toxine bacteriene produse prin conversie lizogenă:
 toxina bacilului difteric - prin BF Btox
 fibrinolizina stafilococică
58
 eritrotoxina Dick-streptococică
 toxinele Clostridiilor, etc.
Conjugarea
A fost descoperită de către Lederberg şi Tatum în 1946.
- În conjugare, transferul intercelular de material genetic are loc între
două celule aflate în contact, printr-o punte de legătură (pil sexual) - de la o
celulă donator masculină fertilă (cu factor de sex) la o celulă receptor
feminină (fără factor de sex).
- Primul factor descoperit a fost plasmida F, apoi plasmidele R Col.
- Conjugarea este un proces mai întâlnit la bacteriile gram negative
(enterobacterii, Pseudomonas etc.)
- Conjugarea poate apare extrem de rar la streptococi, la întâlnirea
întâmplătoare a două celule F+ şi F- (sau R+ şi R-) procesul având loc sub
influenţa unor hormoni, denumiţi “feromoni”.
Fig. 15 – Fenomenul conjugării bacteriene (115)
Conjugarea la bacilii gram negativi

Plasmidele F
- Pilii sexuali ai celulei bacteriene de tip “masculin” sunt codificaţi de
către genele operonului “TRA” (de transfer) din plasmidele mari,
conjugante.
- Apropierea întâmplătoare a doua celule F+ şi F- determină formarea
unor punţi intercitoplasmatice, reprezentate de către pilii sexuali. Se
formează aşa-numitele “perechi eficiente”.
- Concomitent, începe replicarea conjugativă a moleculei de ADN
după modelul “rolling circle” şi transferul copiei plasmidice prin canalul de
legătură.
- Într-o oră, aproximativ 50 din celulele unei populaţii F- devin
celule F+.
59
Plasmidele R
- Conţin informaţii privind rezistenţa la unul sau mai multe
chimioterapice.
- Operonul de transfer al rezistenţei - se numeşte operonul RTF şi are
o structură similară operonului TRA.
- Operonii RTF pot avea şi proprietăţi de tip transpozon (TN),
realizând mobilizarea de pe cromozomul bacterian pe plasmide sau invers.
- Prin plasmide R, rezistenţa la chimioterapice se transmite în mod
“epidemic”.
Plasmidele Col
- Sunt plasmide mari, conjugante, ce conţin informaţii privitoare la
sinteza bacteriocinelor.
- Bacteriocinele sunt produse de către unele bacterii, cu cert efect
antibacterian.
Mecanismele antibacteriene ale bacteriocinelor sunt:

- Mecanisme enzimatice
- unele bacteriocine sunt nucleaze, enzime care realizează degradarea
ADN-ului celeilalte celule.
- alte bacteriocine sunt ATP-aze, împiedicând sinteza ADN la nivelul
celeilalte celule bacteriene.
- Mecanisme anti membrana citoplasmatică
- bacteriocine ce formează microcanale membranare în MC, cu eflux
de ioni şi substanţe nutritive.
- Exemple de bacteriocine: colicine (E. Coli), piocine (Pseudomo-
nas aeruginosa), pesticine (Yersinia pestis).
Conjugarea “HFR” - “High frequency of recombination”

- Cu o frecvenţă de 10-5/generaţie bacteriană, plasmida F (de
fertilitate) - se poate integra în cromozomul bacterian în circa 8-10 situsuri
posibile.
- Punând în contact celule HFR (cu plasmida F integrata în
cromozom), cu celule F- - se formează perechi eficiente în vederea
transferului genetic.
- De la o celulă donator HFR se transferă la celula receptor - material
cromozomial şi plasmidă. Plasmida trece ca ultim element. Celula F- devine
şi ea celula HFR.
- Transferul întregului cromozom bacterian necesită 120’ la
temperatura de 37 C.
- Întreruperea mecanică a conjugării bacteriene (prin agitarea
suspensiei la anumite intervale de timp), a permis descifrarea hărţilor
60
genetice bacteriene; s-a stabilit ordinea de aranjare a genelor în cromozom,
folosind tulpini HFR cu diferite situsuri de integrare în cromozom la care
procesul de conjugare a fost întrerupt în mod dirijat. În anul 1984, la E.
Coli au fost stabilite 1027 locusuri genetice.
Plasmidele F - like (F')

- Sunt plasmide F integrabile în cromozomul bacterian, capabile să
transfere altei tulpini (prin conjugare HFR) doar o parte din cromozomul
celulei donatoare, împreună cu materialul genetic propriu plasmidic.
- Prin plasmidele F -like (F') se poate realiza transferul intercelular de
material genetic şi între specii foarte îndepărtate din punct de vedere
filogenetic (ex.: plasmida F'68-45).
Caracteristici comune ale proceselor de transfer intercelular de

material genetic:
- Transferul se face unidirecţional: donator -> receptor
- Fragmentul de cromozom străin (exogenot) rămâne câtva timp
alături de ADN al receptorului (endogenot), realizând o diploidie parţială, un
merozigot.
- Exogenotul se stabilizează în receptor fie în urma recombinării cu
endogenotul, fie ca replicon autonom.
61
Tabelul nr.6 - Principalele proteine care interacţionează cu ADN
ACTIVITATE EXEMPLE
Proteine de Semnale în funcţionarea - Represor lac; proteina CAP
reglare unor părţi din moleculă - Factorii  şi  ai ARN-
polimerazei.
- Iniţiatorul de replicare
ADN-polimeraza - ADN-polimeraza III-replicare ADN
Enzime de: - ADN-polimeraza I-reparare leziuni
- u.v.
Polimerizar ARN- polimeraza - ARN-polimeraza - în transcr.
e (ARNt, ARNr, ARNm) şi sinteza
primerului ARN în repl. ARN
- ADN- ligaza - Leagă capete5’-fosfat cu 3’ hidroxil;
Modificare în replicare, sinteza reparatorie,
recombinare.
ADN- metilaza - Eco RI- metilarea nucleoidelor
subliniate în secvenţele:
5’- G A A T T C -3’
3’- C T T A A G -5’
Endonuclează de - Eco RI- endonucleaza la locurile
restricţie indicate cu  în:
5’- G  A A T T C -3’
3’- C T T A A  G -5’
- Nucleaze Endonuclează care - ADN-giraza - despiralarea
crestează şi închide ADN-ului în replicare
Endonucleaza de - Endonucleaza u.v.r. A,B- excizia
reparare u.v. dimerilor de timină
Ribonucleaza H - Îndepărtarea ARN primer apărut în
timpul replicării ADN-ului.
Recombinarea
- Poate urma transferului intercelular de material genetic.
- Reprezintă o interacţiune între două secvenţe diferite de ADN, cu
câteva mecanisme moleculare:
Recombinarea omoloagă - se petrece între regiuni care au în cea mai
mare parte aceleaşi secvenţe de nucleotide, prin asimilarea de catene, sub
controlul genei “REC” (de recombinare).
Recombinarea neomoloagă - se petrece între secvenţe care nu au
omologie de nucleotide, prin rupere şi reunire ulterioară de catene.
- recombinarea situs specifică - prin bacteriofagi.
- recombinarea nelegitimă - prin secvenţe de inserţie (IS).
62
Relaţii între repliconi
Relaţii cromozom-plasmide
- Comportamentul epizomal plasmidic
- Replicarea - stringentă - la plasmidele mari
- relaxată - la plasmidele mici
Relaţii cromozom-material genetic fagic

- Comportamentul epizomal al genomului fagic (stare liberă sau
stare integrată în cromozom)
Relaţii între plasmide
- Relaţii de indiferenţă
- Relaţii de excludere de suprafaţă, conferite de către unele gene ale
operonului TRA (de transfer).
- Relaţii de incompatibilitate: o plasmidă conjugantă dintr-o celulă
bacteriană se poate opune pătrunderii în celulă a altei plasmide omoloage.
Din acest tip de relaţii rezultă subgrupe de incompatibilitate, subgrupe ce
pot aduce un criteriu de clasificare suplimentar (exemplu: la E. Coli există 15
subgrupe de incompatibilitate).
Relaţii transpozoni-repliconi bacterieni

- Transpozonii reprezintă elemente genetice mobilizabile pe
repliconi, motiv pentru care se şterg diferenţele dintre ereditatea
cromozomială şi cea extracromozomială (dat fiind transferul lor în dublu
sens).
transpozoni
Material genetic Material genetic
cromozomial extracromozomial
Reglarea genetică a metabolismului bacterian
Modelul operonului
În 1961, Jakob şi Monod descriu acest model pentru operonul care
codifică sinteza lactozei (operonul LAC).
Cercetătorii pornesc de la ipoteza că acest operon este alcătuit din 2
categorii de gene: gene structurale, necesare pentru sinteza protein-enzimelor
şi gene funcţionale: operator, promoter, represor.
Reglajul genetic este de tip:
- inductibil - intervine în sinteza enzimelor implicate în catabolism
- represibil - intervine în sinteza enzimelor implicate în anabolism
63
Sistemul inductibil
În acest sistem, substratul, substanţa de catabolizat, interacţionează
cu represorul activ şi îl inactivează (deci substratul lactoza - este un
inductor).
Represorul inactivat nu mai acţionează asupra operonului şi genele
structurale S1, S2, S3 vor produce enzimele de degradare ale substratului -
lactoza.
Sistemul represibil
- Substanţa sintetizată (produsul final al căii anabolice - activează
represorul. Substanţa sintetizată este un corepresor).
- Represorul activat se leagă de operator, cu blocarea consecutivă a
genelor structurale şi cu sistarea sintezei substanţei respective.
Controlul genetic prin reţele de operoni

Reglonul
Reprezintă o reţea de operoni care au un reglator comun, fie
stimulator, fie inhibitor.
Stimulonul
Reprezintă un complex de gene poziţionate separat pe cromozom, dar
care “răspund” coordonat faţă de anumiţi stimuli din mediul extern.
Exemplu: controlul factorilor de patogenitate la Shigella dysenteriae
(negativ la 30C, pozitiv la 37C).
Controlul genetic la nivelul operonilor prin structura promoterului
Structura promoterului îi permite acestuia să lege în mod diferit m-
ARN polimeraza, în funcţie de secvenţele de nucleotide ale promoterului.
Apariţia mutaţiilor în promoter - îi modifică acestuia capacitatea de
legare a m ARN polimerazei.
Controlul genetic al operonilor prin structura m-ARN polimerazei
m - ARN polimeraza - este un complex de molecular 2 ßß'n
- fiecare factor  conferă o capacitate diferită de legare a m-ARN
polimerazei de promoter.
Sisteme de reglare posttranscripţională a operonilor

Controlul metabolismului bacterian prin retroinhibiţie (feed-back) -
(pentru enzime alosterice)
Este o reglare prin produs final. Prezenţa produsului final în cantităţi
mari, determină inhibiţia enzimelor alosterice, prin modificări
conformaţionale ale centrului activ al enzimelor.
Ex.: - Calea metabolică de la treonină la izoleucină necesită 4 enzime.
- Izoleucina (în cantitate mare) se leagă de enzimele alosterice,
64
modificându-le conformaţia. În final, calea metabolică este blocată de către
izoleucina în exces.
Căi metabolice ramificate

În metabolismul teleonomic bacterian se face o reglare secvenţială
pentru fiecare ramură metabolică în parte.
D ---> F
A --> B --> C
E ---> G
(-)
G inhibă (-) E, dar F nu inhibă D (F se sintetizează)
Reglarea prin spoturi “fierbinţi” (“hot spots”)

“Hot spots” - sunt molecule de 3,5 diguaninfosfat, care intervin în:
- reglarea sintezei t ARN (acţionând asupra aminoacil t-ARN sinte-
tazei).
- pentru cele 60 de molecule de t ARN diferite există mecanisme
proprii.
Procesul de atenuare
Întâlnit la operonii implicaţi în sinteza de aminoacizi.
A fost studiat operonul triptofanului.
Traducerea mesajului genetic ar fi reglată (în acest operon) de către
structuri conformaţionale particulare ale moleculei de m-ARN polimeraza.
Sisteme de reparare ale moleculei ADN afectate

Sunt sisteme care:
 Previn sau corectează mutaţiile.
 Împiedică persistenţa în celulă a unui ADN străin.
Sisteme ce corectează sau previn mutaţiile:

1. Repararea prin excizie
2. Fotoreactivarea
3. Sistemul SOS
1. Repararea prin excizie
Este un mecanism enzimatic, care se realizează prin:
a. endonucleaze - recunosc situsul erorii şi clivează molecula de
ADN.
b. exonucleaze - excizează nucleotidele modificate
c. ADN polimeraza 1 - resintetizează segmentul excizat, utilizând
ca matriţă catena complementară
d. ADN ligaza - reface continuitatea catenei reparate
65
2. Fotoreactivarea
Mecanism prin care se corectează mutaţiile produse de către radiaţiile
ultraviolete.
Procesul este enzimatic.
Enzima este “Helicaza 2”, produsul genei UVR 2, ce stimulează
acţiunea unor endonucleaze, care îndepărtează secvenţe modificate de
aproximativ 12 nucleotide (îndepărtează dimerii de timină).
Ulterior intervin: ADN polimeraza 1 şi ADN ligaza.
3. Sistemul SOS
Singurul sistem care intervine chiar în timpul replicării (dacă furca de
replicare este blocată).
- Sistemele 1., 2., intervin înaintea replicării.
Sistemul SOS e constituit din produşii a 17 gene, care sunt represate
în mod normal prin gena lex A.
- Amorsarea sistemului SOS se face prin proteina REC-A (produsul
genei rec-A). Proteina REC-A are o funcţie proteazică, degradând
produsul genei lex A cu efect inhibitor (proteina. lex A este degradată).
- Proteina REC-A iniţiază recombinări genetice cu rol de
“reparare”.
Împiedicarea persistenţei în celulă a unui ADN străin

1. Modificare şi restricţie
- Sunt sisteme enzimatice cu specificitate de gazdă.
- Sistemul asigură degradarea moleculelor de ADN străine pătrunse în
celula gazdă:
- ADN plasmidic
- ADN fagic
- ADN al transpozonilor sau IS
- ADN cromozomial al altei celule
Modificarea
- Constă în metilarea bazelor azotate ale ADN-ului self, în poziţii
specifice de pe anumite secvenţe (secvenţe palindrom cu simetrie în “oglindă”).
Restricţia
- Este un proces de degradare controlată a unui ADN, prin
endonucleazele de restricţie.
- Aceste enzime recunosc anumite secvenţe palindrom.
 *
3'... G A A T T C... 5' 3'... G A A T T C... 5'
5'... C T T A A G... 3' 5'... C T T A A G... 3'
 *
66
Legenda:
 - Locul acţiunii endonucleazelor de restricţie pe secvenţele
palindrom.
* - Bazele metilate, asupra cărora nu mai acţionează endonucleazele
de restricţie.
După clivare, rezulta capete “adezive”, care se pot lega covalent (se
pot reinela sau se pot ataşa de alte fragmente de ADN - vezi ingineria
genetică).
Tehnologia ADN recombinant

Bacteriile, prin multiplicarea lor rapidă şi economică sunt
“instrumente” cu randament impresionant pentru biosinteza unor produse ale
celulelor eucariote (hormoni, interferoni, antigene virale etc.) dacă aparatului
bacterian de biosinteză i se transmite mesajul necesar acestor sinteze.
Genetica bacteriană a oferit posibilităţile tehnice pentru clonarea “in
vitro” a ADN-ului străin în vectori adecvaţi / molecule de ADN cu caractere
de replicon, cum ar fi plasmidele sau fagii temperaţi - cosmidele. Cu ADN
hibrid astfel obţinut, o tulpină bacteriană (de obicei E. Coli) poate fi
transformată. Acesta este principiul ingineriei genetice.
Tehnologia de clonare moleculară a ADN poate fi rezumată:
- Vectorul şi molecula de ADN sunt supuse acţiunii unei
endonucleaze de restricţie capabilă de a realiza o clivare decalată a catenelor
de ADN, care generează capete adezive (care se pot lega covalent). Dacă se
utilizează aceeaşi enzimă de restricţie (de exemplu HIN D III), pe ambele
molecule ADN vor apare aceleaşi capete adezive.
- Fragmentele de ADN străin şi vector, amestecate, se circularizează
şi în prezenţa unei ADN ligaze, se leagă covalent. Rezultă molecule hibride
în care fragmente de ADN străin cu diferite lungimi - sunt inserate covalent
în vectori.
- Cu amestecul de ADN se transformă o tulpina de E. Coli K12 şi
utilizând tehnici de selecţie adecvate, se pot izola transformanţi care exprimă
determinantul străin clonat.
- Un vector plasmidic poate transporta 5-10 kp baze de ADN străin,
iar o cosmidă poate conţine până la 50 kp baze de ADN străin (kp baze=
kiloperechi de baze azotate).
Avantajele biotehnologiei sunt imense:
- Obţinerea pe scară industriala a interferonilor, vaccinurilor,
hormonilor, enzimelor
- Diagnosticarea unor boli genetice încă din perioada intrauterină.
- Obţinerea hărţilor genetice, identificarea diverselor elemente
genetice: plasmide, transpozoni, secvenţe de inserţie.
67
- Diagnostic de laborator în bolile cu germeni greu cultivabili sau în
boli virale. De exemplu, tehnica PCR (“polimerase chain reaction” - reacţia
în lanţ a polimerazei - poate identifica chiar şi fragmente de acid nucleic
bacterian sau viral. Pornind de la câţiva primeri de polimerizare, o
polimerază poate amplifica de câteva milioane de ori un fragment de acid
nucleic, astfel încât acesta să poată fi detectat).
- Precizarea determinismului genetic al factorilor de patogenitate
bacterieni.
- Sinteza anticorpilor monoclonali cu specificitate de epitop.
Variaţia genetică este premisa adaptării la mediu dar şi un mod
continuu de perfecţionare a factorilor de patogenitate bacterieni.
68
CAPITOLUL 5
CHIMIOTERAPIE ANTIBACTERIANĂ
Descoperirea şi producerea pe cale industrială a chimioterapicelor
antibacteriene şi utilizarea lor în practica medicală a constituit un mare
succes în reducerea mortalităţii prin bolile infecţioase.
Chimioterapicul - Este o substanţă cu acţiune antibacteriană, care

împiedică dezvoltarea bacteriilor în organism, în doze mici, printr-o acţiune
selectivă la nivelul unor căi metabolice bacteriene.
Terapia antiinfecţioasă s-a dezvoltat pe două căi distincte:

 Prin obţinerea antibioticelor - care sunt substanţe obţinute prin
purificarea unor produşi de metabolism bacterian. Exemplul Penicilinei
notatum (1929 Fleming) este ilustrativ în acest sens.
 Prin obţinerea de chimioterapice propriu-zise, substanţe de sinteză
chimică.
În prezent această clasificare nu îşi mai are rostul, deoarece şi
produsele de metabolism bacterian pot fi sintetizate chimic; multe din
produsele folosite azi sunt substanţe de semisinteză. Din acest punct de
vedere, pare mai corectă noţiunea de chimioterapic.
Scurt istoric
1929 - Fleming - descoperă Penicilina, ca produs natural de
metabolism al mucegaiului Penicillium notatum.
1940 - Florey şi Chain purifică Penicilina şi o introduc în activitatea
medicală.
Paul Erlich - este întemeietorul chimioterapiei antibacteriene;
- a testat aprox. 600 de substanţe privind acţiunea
antibacteriană
- a descoperit principiul acţiunii selective a
chimioterapicelor.
1935 - Domagk - a descoperit prima Sulfamida (Prontozilul) cu
acţiune antibacteriană cu spectru larg.
Efectul chimioterapicelor
 Efect bacteriostatic - diminuează rata de multiplicare bacteriană.
- este mai puţin eficient.
 Efect bactericid - chimioterapicul lizează celula bacteriană.
- efect de realizat în tratament.
69
Noţiunea de chimioterapic ideal:
- Să aibă toxicitate selectivă (să nu fie toxic pentru macroorganism).
- Să aibă un spectru antimicrobian suficient de larg.
- Să fie bactericid.
- Să difuzeze în focarul de infecţie.
- Să persiste timp suficient în organism.
- Să nu determine reacţii adverse.
- Să acţioneze în perioada de multiplicare bacteriană exponenţială.
- Bacteria respectivă să nu dezvolte rezistenţă la chimioterapic.
Noţiunea de spectru de acţiune

Spectrul antimicrobian al unui antibiotic este suma speciilor care au
toate sau aproape toate tulpinile sensibile la antibioticul respectiv.
 Spectrul natural se referă la specia bacteriană.
 Spectrul actual se referă la tulpini sau grupuri de tulpini bacteriene
şi este mai restrâns decât cel natural.
 Spectrul real este spectrul de sensibilitate la chimioterapice al unei
singure tulpini bacteriene şi este determinat prin antibiogramă.
Chimioterapicul de rezervă
Este un chimioterapic cu utilizare în mod deliberat restrânsă, sub
controlul riguros al oportunităţii administrării sale - în intervalul până la
determinarea spectrului real de sensibilitate al tulpinii bacteriene infectante
sau/şi când aceasta este rezistentă la chimioterapicele uzuale.
Utilizarea chimioterapicelor de rezervă ar trebui restrânsă la tratarea
infecţiilor bacteriene care ameninţă viaţa bolnavilor.
Familii de chimioterapice:
Chimioterapicele se grupează în “familii”, după criterii variate:
- origine şi structură chimică
- spectru de acţiune
- mecanism de acţiune
- efect asupra bacteriilor (bacteriostatic sau bactericid).
Ţinând cont de spectrul de acţiune, chimioterapicele antibacteriene

pot fi clasificate astfel:
 Familii de chimioterapice cu spectru de acţiune larg:
Aminoglicozide: - Kanamicina
- Gentamicina
- Amikacina, Tobramicina ş.a.m.d.
70
Tetracicline: - Tetraciclina, Oxitetraciclina,
- Rolitetraciclina,
- Doxiciclina, Clortetraciclina ş.a.m.d.
Cloramfenicoli: - Cloramfenicol, Thiamfenicol
Sulfamide: - Sulfatiazol, Sulfafurazol, Biseptol,
Ftalilsulfatiazol.
Nitrofurani: - Furazolidon, Nitrofurantoin
 Familii de chimioterapice cu spectru de acţiune restrâns:
Macrolidele: - Eritromicina
- Spiramicina
- Oleandomicina ş.a.m.d.
Polipeptidele ciclice: - Polimixine
Tuberculostatice: - Hidrazida acidului izonicotinic (HIN)
- Acidul para-aminosalicilic
- Etambutol
Anti-anaerobi: - Metronidazol
- Clindamicina
Quinolone: - Norfluoxacin
- Acid nalidixic, etc.
 Familii de chimioterapice cu poziţie particulară (cu spectrul iniţial
restrâns şi apoi lărgit prin noi sinteze)
Beta-lactamine: - Penicilinele
- Ephitard
- Moldamin
Chimioterapice: - anti Pseudomonas: Carbenicilina
(Pyopen)
Ticarcilina
Ureidopenicilina
- anti Stafilococ: Oxacilina
- cu spectru larg: Ampicilina,
Amoxicilina
Cefalosporinele - reprezentanţi generaţia I: Cefalotin
generaţia II: Cefoxitin
generaţia III: Moxalactam
Oligozaharidele: - Streptomicina
Lincomocinele
Peptolidele: - Pristinamicina
- Virginamicina
 Alte chimioterapice (CT):
71
CT antifungice :
Polienele: - Amfotericina B
- Nistatin
CT. antiprotozoarice:
derivaţii de Imidazol: - Tinidazol
- Metronidazol
CT. antihelmintice: - Levamisol (Decaris)
- Vermox
Clasificarea chimioterapicelor după mecanismul de acţiune:

 Antibiotice cu acţiune pe peretele celular:
ß lactamine
Cicloserina
Bacitracina
Vancomicina
HIN (Hidrazida acidului izonicotinic)
 Chimioterapice cu acţiune pe membrana citoplasmatică:
Polimixine
Gramicidina
Tirocidina
Polienele
Imidazolii
 Chimioterapice care inhibă sinteza proteinelor la nivelul ribozomal
Cu acţiune pe subunitatea ribozomală:
30 S: Aminoglicozidele
Tetraciclinele
50 S: Cloramfenicolul
Macrolidele
 Chimioterapice care inhibă direct sinteza acizilor nucleici
Sulfamidele
PAS
Trimetoprim, Biseptol
Quinolone
Rifamicine
Celula are receptori pentru chimioterapic.
Chimioterapicul interacţionează cu celula printr-un ligand
(interacţiune ligand - receptor).
72
Mecanisme moleculare de acţiune ale chimioterapicelor
Chimioterapice cu acţiune pe peretele celular

Penicilinele
Mecanisme de acţiune:
- Blochează sinteza peptidoglicanului, prin blocarea formării
legăturilor interpeptidice.
- Inactivează inhibitorii autolizinelor proprii PC bacterian (PC se
distruge masiv). De aici rezulta un efect bactericid.
- Nu sunt toxice pt. organismul uman, deoarece celulele eucariote nu
au PC (au toxicitate selectivă).
- Se pot administra în doze mari atât la gravide cât şi la nou născuţi.
Mecanism de rezistenţă:
- Producerea de ß lactamaze, exemplu: stafilococul.
- Ca o particularitate, sunt totdeauna sensibile la penicilina G (fără
dezvoltarea rezistenţei): Streptococul ß hemolitic grup A, Treponema
pallidum.
Cefalosporinele:
- Sunt ß lactamine de semisinteză, neatacate de ß lactamaze.
- Au spectru mai larg decât cel penicilinic.
- Mecanism de acţiune pe peretele celular.
Cicloserina:
Mecanism de acţiune:
- Blochează sinteza unităţii repetative din peptidoglican, prin blocarea
enzimelor D-Alanin sintetaza şi Alanin racemaza
- Foarte toxică, utilizare restrânsa din acest motiv.
Vancomicina
Mecanism: Blocarea legăturilor interpeptidice din peptidoglican.
Bacitracina
- Împiedică transportul de precursori pentru PC (interferă cu lipidele
“carrier”).
- Decuplarea fosforilării prin transfer de electroni, cu acţiune comună
pe PC şi MC.
- Foarte toxic, se foloseşte rar.
Hidrazida acidului izonicotinic
- Inhibiţia sintezei acidului micolic din PC.
- Este bacteriostatic (regenerarea bacteriei prin refacerea PC).
73
Fig. 16 – Ex. de sctructura chimică chimioterapice
74
Chimioterapice cu acţiune pe membrana citoplasmatică
Polimixinele:
Mecanism:
- Acţionează asupra membranei citoplasmatice, distorsionându-i
structura, întocmai ca şi detergenţii cationici; astfel, celula pierde diferite
substanţe.
Efect: - bactericid, restrâns numai la bacterii gram negative.
- Sunt mai active pe cale parenterală.
- Utilizări terapeutice au Polimixina B şi E.
Polienele:
Mecanism:
- Se leagă de sterolii din MC a fungilor (bacteriile nu au steroli în MC
- deci sunt inactive pe bacterii).
- Produc perturbarea funcţiei de membrană osmotică.
Efect: - fungicide
Reacţii adverse: toxice.
Imidazolii:
Mecanism: - Blochează sinteza lipidelor membranare.
Efect: - anti-protozoare şi anti-bacterii anaerobe.
CT ce acţionează pe ribozomi - inhibarea sintezei proteice
Cu acţiune pe subunitatea 30 S.

Aminoglicozidele
- Se fixează pe proteina S12 a subunităţii ribozomale 30 S şi:
- Blochează formarea complexului de iniţiere al sintezei proteice.
- Blochează formarea polizomilor (stabilizează monozomii).
Efect: bactericid puternic; parenteral sunt foarte eficiente.
Reacţii adverse:
- ototoxicitate (afectarea perechii a VIII-a a nervilor cranieni.
- nefrotoxicitate
- sensibilizări - în administrări prelungite.
Tetraciclinele
- Se fixează pe subunitatea 30 S
- Inhibă sinteza proteică prin blocarea fixării aminoacil - t-ARN la m-
ARN (se blochează elongarea lanţului polipeptidic).
Efect: - bacteriostatic.
Reacţii adverse: - Nu se administrează în timpul sarcinii (produce
malformaţii).
75
 Cu acţiune pe subunitatea ribozomală 50 S :
Cloramfenicolul
Mecanism: - Inhibă peptidil-transferaza, blochează elongarea lanţului
polipeptidic.
Efect: - Bacteriostatic
Reacţii adverse: - distrugerea celulelor stem medulare, cu anemie
aplastică letală
- rezistenţa apare la bacteriile care produc
acetiltransferază.
Macrolidele (Eritromicina)
Mecanism: - Se fixează pe r-ARN 23 S al subunităţii 50 S
- Blochează translocarea ribozomului pe m-ARN
(împiedicarea elongării lanţului polipeptidic)
Lincomicina - posedă exact acelaşi mecanism.
Clindamicina
Efect: - ultimele 3 chimioterapice sunt bacteriostatice
- rezistenţa la acestea poate să apară după modificarea ţintei
moleculare, prin metilarea r-ARN.
Inhibarea sintezei acizilor nucleici

Sulfamidele
Mecanism: - Sunt analogi structurali ai acidului paraaminobenzoic
(PABA), metabolit necesar pentru sinteza acidului folic.
- Înlocuiesc PABA din calea metabolica, prin similitudine structurală
şi blochează astfel sinteza acidului folic.
Reacţii adverse: - Reacţii de sensibilizare la unii pacienţi
Nu pot acţiona asupra bacilului tuberculos.
Trimetoprimul
Mecanism: - Blochează sinteza acidului folic prin inhibarea
dihidrofolat reductazei.
- Acţionează sinergic cu sulfamidele, se asociază (ex.: Biseptolul, ca
preparat retard).
Rifampicina
Mecanism: - Se fixează pe ARN polimeraza ADN dependentă şi
blochează transcrierea mesajului genetic.
Efect: - Bactericid
Acidul nalidixic
Mecanism: - Blochează giraza ADN şi apoi replicarea ADN
Efect: - Bactericid
76
Acelaşi mecanism pentru Novobiocina
Acidul para-aminosalicilic (PAS)
Mecanism: - Determină sinteza unui acid folic nefuncţional.
Efect: - Bacteriostatic, slab antituberculos.
Câştigarea rezistenţei la chimioterapice
Se realizează prin:
- mecanisme genetice
- mecanisme biochimice
Mecanisme genetice
Rezistenţa cromozomială - Este o eventualitate rară, iar selecţia o

realizează numai chimioterapicul corespunzător variantei rezistente.
Rezistenţa extracromozomială
 Rezistenţa plasmidică - Are cea mai mare importanţă în câştigarea
rezistenţei, deoarece plasmidele R se pot răspândi epidemic într-o populaţie
bacteriană, în urma fenomenului de conjugare.
 Plasmidele R conjugante pot să asigure şi mobilizarea unor plasmide
R mici, neconjugative, prin fenomenul de “cointegrare” a unei plasmide
neconjugante într-o plasmidă conjugantă.
 Transducţia şi transformarea completează posibilităţile transferului
genetic al plasmidelor mici.
 Transpoziţia - Are un rol aparte în evoluţia plasmidelor R
(conjugante sau nu); există evidenţe că transpozonii de rezistenţă se pot
înscrie pe “scheletul” unor plasmide, conferindu-le permanent noi
determinanţi de rezistenţă. În acest mod, se poate transmite rezistenţa în bloc
pentru un set de chimioterapice. Înscrierea pe acelaşi schelet plasmidic a
multiple copii ale unui transpozon (TN) de rezistenţă, asigură adaptarea la
concentraţii crescute de chimioterapic.
- Aşa ne explicăm de ce între 60 şi 90 din rezistenţa la
chimioterapice a bacteriilor patogene este mediată plasmidic; bacteriile
patogene care şi-au păstrat sensibilitatea naturală faţa de antibioticele de
elecţie sunt extrem de puţine: aşa sunt Streptococcus pyo-genes, Treponema
pallidium şi leptospirele, care au rămas încă sensibile la Penicilina G.
77
Mecanismele biochimice de dobândire a rezistenţei la
antibiotice:
1. Inactivarea enzimatică a chimioterapicului.
2. Lipsa sau modificarea ţintei moleculare a chimioterapicului.
3. Şuntarea reacţiilor metabolice blocate de către chimioterapic.
4. Lipsa permeabilităţii pt. chimioterapie a învelişurilor celulare
bacteriene.
1. Inactivarea enzimatică a CT
Ex.: Rezistenţa bacteriană la ß lactamine apare prin producerea
enzimelor denumite ß lactamaze. De exemplu, stafilococul aureo hemolitic
este secretor de penicilinaze.
De aceea, Cefalosporinele (de semisinteză) au fost concepute ca să nu
fie inactivate de ß lactamaze.
2. Lipsa sau modificarea ţintei moleculare a chimioterapicului

Ex.: Rezistenţa bacteriană la aminoglicozide apare prin modificarea
proteinelor ribozomale care leagă antibioticele (modificarea proteinelor
receptor).
Rezistenţa la macrolide apare prin metilarea r-ARN sau alterarea
proteinei ribozomale L4 - acelaşi mecanism de alterare al receptorilor.
3. Şuntarea reacţiilor metabolice blocate de către chimioterapic

Spre exemplu, populaţiile bacteriene rezistente la Sulfamide, folosesc
acid folic preformat din mediu (acid folic produs de către macroorganismul
infectat), astfel încât bacteria nu mai are nevoie să-şi folosească propria cale
metabolica de sinteză a acidului folic. Astfel, rezistenţa bacteriană la
sulfamide poate apare relativ uşor.
4. Lipsa permeabilităţii învelişurilor celulare pentru un anumit

chimioterapic
Spre exemplu, tetraciclinele acţionează numai după obţinerea unei
anumite concentraţii de chimioterapic în celula bacteriană.
Tulpinele de streptococ sunt impermeabile în mod natural la
tetracicline, fapt care explică mecanismul de rezistenţă.
Ca observaţie finală, putem preciza faptul că marea majoritate a

bacteriilor au mai multe mecanisme biochimice de rezistenţă, care acţionează
în paralel cu mecanismele genetice de dobândire a rezistenţei la
chimioterapice.
78
Reguli de administrare ale chimioterapicelor antibacteriene
Tratamentul antibiotic sau chimioterapic se administrează
întotdeauna în urma unui diagnostic de laborator de infecţie bine precizat,
administrând chimioterapicul antibacterian, antimicotic, antiparazitar
corespunzător.
Instituirea tratamentului cu chimioterapice are loc întotdeauna după
ce s-au recoltat toate produsele patologice.
În infecţiile virale au eficienţă doar câteva preparate specifice
antivirale. CT prezentate anterior nu au nici un efect în infecţiile virale.
CT se administrează întotdeauna după indicaţiile antibiogramei,
care precizează spectrul actual al fiecărei tulpini în parte.
Este de preferat monoterapia ţintită, folosind indicaţiile
antibiogramei (se alege CT cu diametrul zonei de inhibiţie cât mai mare,
bactericid).
Asocierile de chimioterapice se preferă în: tratamente de lungă
durată, asocieri clinice plurietiologie, în cazuri clinice grave (septicemii)
Exemplu de asociere (se asociază CT cu efect sinergic):

CT: ß lactamina + Aminoglicozid + Metronidazol
  
Spectru: (coci gram +) (coci gram - (anaerobi
bacili gram -) protozoare)
În supuraţii colectate superficiale sau profunde, tratamentul CT

devine eficient după evacuarea pe cale chirurgicală a secreţiilor purulente.
Profilaxia prin CT: se face numai în cazuri justificate, la anumite
persoane din anturajul celui bolnav.
Nu se aleg CT cu reacţii adverse severe şi mai ales nu se
administrează la bolnavii care au şi alte afecţiuni care le contraindică. Spre
exemplu, aminoglicozidele se administrează cu mare prudenţă la bolnavi
renali, în funcţie de o anumită valoare a Cleareance-lui la creatinină. De
asemenea, aminoglicozidele nu se administrează la hipoacuzici.
CT se administrează strict:
- în infecţii localizate se administrează numai CT difuzibile în focar.
- CT nu se subdozează.
- se respectă cu stricteţe intervalul dintre administrări, precum şi
durata minimă a tratamentului chimioterapic.
- nu se schimba antibioticul prea frecvent.
- nu se menţine în tratament un CT care in vivo nu dă rezultatele
scontate.
- nu se continuă tratamentul cu CT respectiv dacă au apărut reacţiile
79
adverse.
Principalele reacţii adverse ale chimioterapicelor

Aproape toate chimioterapicele pot produce sensibilizări şi reacţii
alergice.
Penicilinele pot produce boala serului sau şocul anafilactic la
anumiţi subiecţi. Ampicilina poate produce reacţii eritematoase intense,
punând probleme de diagnostic diferenţial cu alte afecţiuni cutanate.
Aminoglicozidele pot produce nefrotoxicitate şi ototoxicitate, prin
afectarea perechii a VIII-a a nervilor cranieni.
Cloramfenicolul - prin toxicitatea medulară - produce sindroame
anemice grave.
Toate chimioterapicele, prin folosire intempestivă - pot genera
dismicrobisme; se distrug bacteriile comensale din microbiocenoze şi este
favorizată dezvoltarea excesivă a Candidei albicans; la sfârşitul
tratamentului chimioterapic pot apare stomatite, esofagite, vaginite
micotice. Chimioterapicele care inhibă sinteza acizilor nucleici şi sinteza
proteică, produc malformaţii grave la nivelul produsului de concepţie.
Antibioticele respective se folosesc cu multă prudenţă la gravide, lăuze şi
nou născuţi.
80
CAPITOLUL 6
INFECŢIE ŞI IMUNITATE
Relaţii ecologice ale microorganismelor
Microorganismele sunt o componentă a biosferei.

Microbiocenozele sunt amestecuri de populaţii bacteriene, între care
se stabilesc anumite relaţii ecologice:
 Relaţii ecologice între microorganisme

 Relaţii de neutralitate
 Relaţii de sinergism
 Relaţii de antagonism
Neutralitate : microbiocenozele organismului uman.
Sinergism: Spre exemplu fenomenul de satelitism al speciei

Haemophilus influenzae, bacterie ce se dezvoltă mai bine în jurul coloniilor
de Stafilococcus aureus (stafilococul produce factorii de creştere necesari
Haemophylus-ului).
Antagonism: Unele populaţii bacteriene inhibă dezvoltarea altora

prin:
- bacteriocine
- competiţia pentru substanţe nutritive
- modificări de pH etc.
exemplu: ecosistemul bacterie - bacteriofag.
 Relaţii ecologice microorganisme - factori de mediu

- Microorganismele contaminează - aerul, apa şi solul.
 Relaţii ecologice microorganisme - macroorganisme

În relaţia cu omul există:
 microorganisme
- saprofite - folosesc materia moartă sau materii anorganice
- parazite - stricte - folosesc ca substrat organismele vii
- facultative - folosesc materie vie sau moartă.
81
Microorganismele parazite stricte, funcţie de capacitatea de a produce
infecţii sunt:
 microorganisme patogene de ordinul I:
microorganisme cu patogenitate certă
- produc întotdeauna îmbolnăviri
microorganisme - patogene de ordinul II


- sunt patogeni oportunişti, produc infecţie la organismele tarate
imunologic.
Comensalismul
- Tip particular de relaţii micro - macroorganism, din care nu rezultă
efecte nocive asupra macroorganismului (floră bacteriană normală).
- Limitele colonizării sunt dependente de barierele antimicrobiene ale
fiecărui teritoriu în parte.
La om există:
Zone practic sterile

- întregul mediu intern (sânge, lichid cefalorahidian etc.)
- cavităţile seroase (pleurale, articulare etc.)
- ţesuturile
Zone contaminate dar necolonizate

- bariera acidă gastrică |
- enzimele digestive | scad drastic numărul
- bila | bacteriilor (local)
Zone normal colonizate ale organismului

- cu bacterii comensale. Organismul uman posedă:
- 1013 celule proprii
- 1014 celule bacteriene
De aici rezultă principalele microbiocenoze ale organismului:

- ale tegumentului şi conjunctivelor
- ale cavităţilor - nazală, bucală, faringiană.
- ale ileonului inferior şi ale colonului
- ale uretrei
- ale vaginului
82
Exemple de microbiocenoze
1. Microbiocenoza tegumentului:
- Stafilococ epidermidis, aureus
- Propionibacterium acnes
- Chorynebacterii nepatogene
- Streptococi - diferite specii
2. Microbiocenoza nazală
- Stafilococ epidermidis
- Stafilococ aureus
- Chorynebacterii comensale
- Neiserii comensale
- Haemophilus influenzae
3. Microbiocenoza bucală şi a faringelui

- Coci gram pozitivi: Streptococi - viridans
- grup A
- non grup A
- pneumoniae
Stafilococi coagulazo negativ sau pozitiv
- Anaerobi nesporulati gram negativi: Veillonella
Fusobacterium
Bacteroides
- Anaerobi gram pozitivi: Peptococcus,
Peptostreptococus
Actynomices
- Cocobacili: Haemophilus (influenzae şi
parainfluenzae)
- Bacili gram negativi: Enterobacterii (în cantităţi reduse)
- Fungi: Candida albicans
- Virusuri: Herpes simplex
4. Microbiocenoza intestinală (colon)

- Anaerobi gram negativi: Bacteroides; Fusobacterium
- Anaerobi gram pozitivi: Clostridium
Peptococcus
Peptostreptococcus
Bifido bacterium
- Enterobacteriacee gram -: Coli, Klebsiella
Enterobacter, Proteus
83
- Virusuri: Adenovirusuri (la copii mai ales)
Microbiocenoza colon de tip adult: predomină anaerobii gram
negativi.
Microbiocenoza colon de tip sugar: predomină anaerobii gram
pozitivi.
Majoritatea bacteriilor din colon sunt anaerobe. 20 din greutatea
fecalelor e reprezentată de bacterii.
5. Microbiocenoza vaginală
- Bacili gram pozitivi şi negativi anaerobi
- Coci anaerobi: Peptococcus, Veillonella
- Lactobacillus (abundent la un pH vaginal acid)
- Haemophilus vaginalis
- Ureaplasma urealiticum
Disbioza
Înseamnă o colonizare microbiană anormală, face trecerea de la
comensalism la parazitism.
Cauze perturbatoare ale colonizării bacteriene:
1. Lipsa sau insuficienţa unor bariere antimicrobiene:
Exemplu: pacienţii cu aclorhidrie gastrică au bacili Coli în număr mai
mare de 1016 germeni/ml.
2. Modificări cantitative şi calitative ale substratului oferit pentru
dezvoltare:
Exemplu: tenul seboreic stimulează colonizarea cu stafilococ.
3. Perturbarea echilibrului bacterian după un tratament intempestiv cu
antibiotice:
Exemplu: apariţia infecţiilor cu Candida albicans după acest
tratament.
4. Suprapunerea unor tulpini bacteriene “de spital” mai virulente
decât cele obişnuite.
Rolul bacteriilor comensale (funcţiile microbiotei indigene)
Au fost studiate pe animale axenice (“germ free”), puiul de animal

fiind extras prin operaţie cezariană şi ferit de germeni, pentru a preveni
colonizarea bacteriană.
84
Funcţii nutritive
- microbiocenoza intestinală furnizează gazdei vitamine: complex B,
E, K.
- microorganismele pot digera parţial anumite alimente
(metabolizează lipide sau compuşi azotaţi).
Funcţii de protecţie
- microorganismele comensale se opun colonizării zonei cu
microorganisme patogene prin: - bacteriocine
- competiţia pentru substanţe nutritive.
Apărare imunologică
- microorganismele comensale au rol în maturarea morfofuncţională a
sistemului imun limfoid (stimulează activitatea centrilor germinativi din
ganglionii limfatici).
Dezvoltarea intestinului
- la animale axenice, musculatura intestinală e foarte slab dezvoltată,
iar cecul are un volum de 6 ori mai mare decât cel normal şi un conţinut
enorm de mucus. De aici se deduce implicarea bacteriilor comensale în
dezvoltarea intestinului.
Infecţia
Infecţia reprezintă perturbarea homeostaziei, în urma conflictului
dintre microorganism şi macroorganism.
Microorganismul acţionează prin factorii săi de patogenitate.
Macroorganismul acţionează prin răspuns imun.
Specificitatea etiologică a infecţiei:
Un anumit agent etiologic determină un anumit tip de răspuns imun şi
o anumită boală infecţioasă.
Postulatele lui Koch

Cuprind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un
microorganism, pentru a putea fi considerat patogen:
1. Microorganismul patogen trebuie să fie prezent în toate cazurile de
boală.
2. El trebuie izolat şi menţinut în cultură pură.
3. Cultura inoculată la animalul de laborator produce infecţia
caracteristică.
4. Trecerea prin infecţie duce la instalarea imunităţii specifice.
85
În lumina cunoştinţelor actuale, aceste postulate ar trebui
reinterpretate, deoarece ele au anumite limite, de exemplu:
 În cazul postulatului 1, microorganismul patogen poate fi izolat şi de
la:
- purtători sănătoşi
- cazuri clinice asimptomatice, inaparente.
 În cazul postulatului 2, există bacterii ce nu pot fi cultivate pe medii;
exemplu bacilul leprei.
 În cazul postulatului 3, acest postulat nu ţine cont de rezistenţa faţă
de infecţie imprimată de specie (exista boli tipice pentru animal sau specifice
numai pentru om).
În unele cazuri, restructurările imunologice nu se produc (exemplu
gonoreea).
Alteori, înrudirile antigenice dintre bacterii (ex.: Proteus OX19 şi
Ricketsia prowazecki) dau reacţii imunologice încrucişate.
Patogenitatea
Reprezintă capacitatea unui microorganism de a produce infecţia.
Este o proprietate de specie, care poate fi “îmbunătăţită” prin
ereditatea extracromozomială. Se măsoară prin “virulenţă”.
Virulenţa - se exprimă în DML (doză minimă letală)
1 DML - cantitatea cea mai mică de germeni care omoară 100 din
animalele de experienţă.
DL 50 - doza letală pentru 50 din animalele de experienţă.
DL 50 are mai puţine erori decât DML.
Caracteristicile principale ale infecţiei
Evoluţia stadială
a. perioada de incubaţie
- timpul scurs de la pătrunderea agentului etiologic în organism până
la apariţia primelor semne de boală.
- este caracteristică fiecărei infecţii.
b. perioada de debut
- apar primele semne caracteristice ale infecţiei.
c. perioada de stare
- tabloul clinic caracteristic pentru o anumita infecţie.
d. perioada de terminare
- convalescenţa
86
Febra - Simptom comun tuturor infecţiilor.
Modificările sanguine
- în infecţii bacteriene: neutrofilie, creşte proteina C reactivă
- în infecţii virale: limfocitoză sau monocitoză, leucopenie
- în infecţii parazitare: eozinofilie.
Mecanismele de transmitere
a. poarta de intrare:
- specifică pentru fiecare infecţie - microorganismul poate rămâne
cantonat la poarta de intrare, sau poate difuza în sânge (bacteriemie).
b. calea de eliminare:
- poate fi uneori aceeaşi cu poarta de intrare
c. calea de transmitere a infecţiei de la individ la individ
- calea aeriană (picături Pflüge)
- calea digestivă
- calea venerică
- vectori (muşte, ţânţari, purici etc.)
Clasificarea infecţiilor
Poarta de intrare reprezintă principalul mecanism de clasificare:
- infecţii - respiratorii
- digestive
- cutanate etc.
Prognostic
Infecţii acute - răspunsul imun e eficient şi
- sunt urmate de vindecare după zile - săptămâni.
Infecţii cronice (persistente)
- agentul etiologic rămâne cantonat în organism şi simptomele pot
persista luni - ani.
- răspunsul imunologic e perturbat.
Condiţii de îndeplinit pentru ca un microorganism să fie patogen:

- Să pătrundă în organism şi să adere de celule
- Să se multiplice în ţesuturi
- Să producă perturbări în homeostazie
- Să anihileze factorii de apărare ai organismului gazdă.
Aceste condiţii sunt îndeplinite prin diverşi factori de patogenitate
bacteriană.
87
Patogenitate bacteriană
Clasificarea factorilor de patogenitate bacterieni în funcţie de
mecanismul lor de acţiune în - adezine
- invazine
- agresine
Adezinele
- factori care favorizează ataşarea bacteriei pe suprafaţa celulei care
va fi infectată.
- pătrunderea bacteriei în celulă se face prin endocitoza bacteriană
indusă.
Exemple de adezine:
 Pilii de la E. Coli
- aderare de glicoproteinele de pe suprafaţa epiteliului intestinal.
- pilii CFA (factor antigenic de colonizare) codificaţi de către
plasmida Ent.
 Pilii de la gonococ
- exista 4 tipuri antigenice piliare de gonococ.
- pilii S, proteina P2: rol de ataşare pe receptorii de acid sialic ai
celulelor epiteliale.
- pilii au determinism cromozomial.
 Proteina M piliară a streptococului ß hemolitic grup A
- cu rol de ataşare pe receptorii de fibronectină ai mucoasei
faringiene.
- cu rol antifagocitar.
 Pilii Bordetellei pertussis
- sunt factori de ataşare ai Bordetellei pertusis de cilii căilor
respiratorii superioare.
- Streptococcus pneumoniae, Haemophilus influenzae - se ataşează
prin “piraterie”, folosind aceste structuri ale Bordetellei.
 Diverse proteine din membrana externă funcţionează ca adezine:
Antigene de suprafaţă ale genului Chlamydia:
- ataşare de celulă prin receptori glicoproteici.
- formarea veziculelor de chlatrină, ce protejează bacteriile la
interiorul lor.
Antigene de suprafaţă ale genului Shigella:
- are un antigen de suprafaţă codificat plasmidic (gena VIR-F) ce
codifică ataşarea şi penetrarea în celula epitelială a colonului => vacuole.
- hemolizina de contact lizează vacuolele, favorizând răspândirea
Shigelelor înspre alte celule.
- reglarea genei VIR-F: prin stimulon.
88
Invazine
- reprezintă produşi toxici sau netoxici, secretaţi de către celulele
bacteriene, cu rol în difuzarea infecţiei.
- toxinele sunt - exotoxine - secretate de către bacterii gram + şi gram-
- endotoxine - eliberate prin liza corpului bacterian al
bacteriilor gram-
- produşi extracelulari netoxici sunt produşi enzimatici: colagenaze,
hialuronidaze, coagulaze, hemolizine, catalaza etc.
Tabelul nr.7 - Produşi extracelulari toxici

EXOTOXINE ENDOTOXINE
- Excretate de către bacterii în mediul în care se - Se eliberează prin liza corpului
multiplică; sunt difuzibile bacterian al bacteriilor gram - ;
nedifuzibile
- Natura proteică (polipeptide) - Complexe lipopolizaharidice Lipidul A
are rol toxic.
- Termolabile (se inactivează la 60°C) - Termostabile - (rezistă şi la 100°C).
- Puternic imunogene (induc formarea de - Nu induc formare de anticorpi
anticorpi neutralizanţi). Stimulează răspunsul neutralizanţi. Stimulează răspunsul imun
imun umoral. celular.
- Cu formol se obţin anatoxine (toxine cu - Nu se transformă în anatoxine (nu se
capacitate imunogenă păstrată şi toxicitate pot prepara vaccinuri)
scăzută)
- Anatoxinele sunt folosite ca vaccinuri ex.: -
anatoxina difterică, tetanică
- Majoritatea exotoxinelor sunt produse prin - Proprietate cromozomial dependentă.
conversie lizogenă sau prin plasmide
(determinism extracromozomial).
- Fiecare exotoxină are un mecanism de - Mai puţin toxice.
acţiune specific. - Toate endotoxinele au tropism vascular
- Sunt foarte toxice şi produc şoc endotoxic cu:
- Acţiunea exotoxinelor este ireversibilă şi  extravazarea plasmei
apare după perioade variabile de latenţă.  hipotensiune arterială, edeme
 leucopenie, pete hemoragice
- Fiecare exotoxină poate fi neutralizată numai - Acţiunea endotoxinelor apare imediat,
atât timp cât este circulantă. fără perioadă de latenţă
- Clasificarea exotoxinelor după mecanismul - Şocul endotoxinic apare în urma
de acţiune: distrucţiei masive a bacteriilor gram
Exotoxine - cu moleculă bimodală negative (probabil tratament
- Citotoxine, intempestiv).
- Neurotoxine - Endotoxinele produc avort la animale
- Enterotoxine de experienţă gestante.
- Inocularea repetată a unor cantităţi mici
de endotoxină realizează o “imunizare”
faţă de efectele acesteia (experienţe pe
animale).
89
Principalele mecanisme de acţiune ale exotoxinelor
Exotoxine cu moleculă bimodală

Toxina difterică
- fragmentul B cu rol de ataşare pe celulă (endocitoza receptor indusă).
- fragmentul A - rol toxic - ADP riboziltransferaza - ribozilează
factorul de elongare EF2 şi inhibă sinteza proteică).
Toxina este produsă prin conversie lizogenă (bacteriofagul ß tox).
Toxina piocianică
- cu mecanism asemănător celei difterice.
Toxina E. Coli
- tulpinile enteroinvazive produc 2 toxine Shiga-like: STL1, STL2 prin
conversie lizogenă cu 2 bacteriofagi temperaţi diferiţi.
- fragmentul A blochează factorul de elongare EF1 al sintezei
proteice.
Toxina Shigellei dysenteriae

- fragmentul B - ataşare pe celula susceptibilă
A - blochează factorul EF1 de elongare al sintezei
proteice
- toxina Shiga are efect - neurotoxic
- enterotoxic
- citotoxic (efect citocid)
Este una dintre cele mai puternice toxine cunoscute.
Toxina Bordetellei pertusis

- fragmentul B - ataşare pe celulă
- fragmentul A - ADP ribozilarea proteinei N1 din sistemul de control
al adenilat ciclazei, cu creşterea semnificativă a cAMP
- adenilat ciclaza calmodulin-dependentă are efectele toxice (edem,
necroze).
Toxina Bacillus anthracis

- toxina are 3 componente antigen protector / fragment B
factor de edem |
fragment A
factor letal |
- factorul de edem are toxicitate prin adenilat ciclaza calmodulin
dependentă.
- factorul letal nu are mecanism de acţiune cunoscut.
90
Toxina holerică
- enterotoxină bimodală.
- fragmentul B are rol în ataşare pe receptorii GM1 ai mucoasei
intestinale.
- fragmentul A realizează inactivarea proteinei G1 din sistemul de
control al adenilat ciclazei => creşte cAMP - celula epitelială e comutată din
celula absorbantă de apă şi electroliţi - în celulă secretoare de apă şi
electroliţi.
- testul ansei ileale ligaturate este pozitiv.
- determinismul toxinei holerice este cromozomial.
Enterotoxinele
Toxina holerică - bimodală (discutată anterior).
E. Coli enterotoxigen (tulpini ETEC)
- ETEC - TL - termolabile
- TS - termostabile
- creşte cGMP intracelular şi transformă celula în secretoare de apă şi
electroliţi.
- codificată plasmidic prin plasmida Ent.
- Plasmida Ent se poate transmite prin conjugare altor populaţii
bacteriene, care produc mai rar un sindrom diareic:
Citrobacter Campylobacter
Klebsiella Bacillus cereus
Enterobacter Pseudomonas aeruinosa, etc.
Stafilococul aureu
- secretă 7 tipuri antigenice diferite de enterotoxine (A - F)
- cu codificare cromozomială şi plasmidică.
- toxina stimulează terminaţiile nervoase din intestin şi centrul vomei,
cu apariţia mişcărilor antiperistaltice şi vărsăturilor.
Neurotoxinele
Toxina tetanică
- receptorii pentru toxină sunt reprezentaţi de către glicoproteinele
neuronale.
- inactivează sinapsele inhibitorii din SNC şi produce convulsii.
Toxina botulinică
- scade sinteza şi eliberarea acetilcolinei la nivelul sistemului nervos,
cu apariţia paraliziilor.
- receptorii pentru toxina botulinică sunt glicoproteine:
- GD1B, GT1B de pe suprafaţa neuronală
91
Toxina Shiga
- are efect toxic citocid pe celulele epiteliale ale vaselor care hrănesc
sistemul nervos, cu apariţia unui sindrom ischemic.
Citotoxinele
- Pe celule epiteliale:
Toxina stafilococică
- determină distrugerea desmozonilor din derm, cu apariţia
“sindromului de piele opărită”.
Toxina streptococică
- eritrotoxina Dick (cu 3 tipuri antigenice), produsă prin conversie
lizogenă.
- eritrotoxinele acţionează prin vasodilataţia capilarelor cutanate.
- Pe hematii (hemolizinele)
Exemple: - Stafilococul aureus - ß hemolizina
- Clostidium perfringens -  şi  toxină
- Streptolizina O - O2 labilă; Streptolizina S - O2 stabilă
Produşi extracelulari netoxici (enzime)

Hialuronidaza
- realizează hidroliza acidului hialuronic din ţesutul conjunctiv.
- favorizează diseminarea infecţiei la: streptococ, stafilococ,
pneumococ, clostridii
Colagenaza
- invazia prin degradarea colagenului.
- Clostridium perfringens, Clostridium hystoliticum.
Fibrinolizina
- degradarea coagulului de fibrină din focarul inflamator, realizând
invazia ţesuturilor.
- la Streptococ, Stafilococ.
Leucocidine
- sunt enzime care împiedica degradarea intraleucocitară bacteriană.
- la Streptococ, Stafilococ.
Coagulaza
- produce coagularea plasmei; realizează protejarea bacteriilor faţă de
factorii antibacterieni (printr-o mantie de fibrină pericelulă bacteriană).
92
Catalaza
- protejează faţă de efectul bactericid al radicalilor de oxigen din
fagocite.
Agresine
Realizează “evadarea” de sub controlul apărării antiinfecţioase.
Majoritatea sunt determinanţi de suprafaţă celulară.
1. Cu acţiune antifagocitară (capsulă, proteine de suprafaţă)
2. Cu acţiune anticomplementară (acţiune enzimatică)
3. Scindarea Ig As la poarta de intrare (enzime)
4. Variaţia antigenică a factorilor de patogenitate.
Se clasifică în funcţie de mecanismul de acţiune:
Acţiune antifagocitară
- La bacteriile care au capsulă (Klebsiella, Streptococcus pneumoniae,
Clostridium perfringens, ş.a.m.d.).
- Proteina A stafilococică - împiedică opsonizarea.
- Coagulaza stafilococică - realizează o “mantie” de fibrină în jurul
bacteriilor, cu rol antifagocitar.
- Cord-factorul bacilului tuberculos inhibă migrarea macrofagelor iar
sulfolipidele aceluiaşi bacil se opun formării fagolizozomilor.
Cu acţiune împotriva sistemului complement (C')

- La bacteriile gram negative există structuri care blochează receptorii
pentru componenţii sistemului C'.
- La bacteriile gram + există o enzimă care scindează factorul C5a al
sistemului C'.
Scindarea imunoglobulinelor A secretorii la poarta de intrare

- Aceasta scindare se produce sub acţiunea unei enzime, la nivelul
regiunii “balama” a imunoglobulinei.
- fenomen caracteristic genurilor bacteriene: Haemophylus, Neisseria,
Bacteroides.
Variaţia antigenică
- Acest mecanism are baze genetice şi reprezintă o metodă foarte
eficientă de “evadare” de sub controlul răspunsului imunologic al
organismului.
- De exemplu, genul Salmonella poate sintetiza două tipuri antigenice
diferite de flagelină (H1 şi H2) - fenomenul “variaţiei de fază” fiind controlat
de către doi operoni diferiţi, sub controlul proteinei HIN.
93
- La genul Neisseria există fenomenul de duplicaţie genică, fapt care
determină câteva tipuri antigenice piliare diferite, cu patogenitate diferită. De
asemenea, există 7 proteine distincte care codifică fenomenele de aderare ale
bacteriilor din genul Neisseria.
- La genul Borellia există variaţia antigenică a proteinelor de
suprafaţă cu rol de adezine, din cauza plasmidelor lineare. Prin acest
fenomen de variaţie antigenică se pot explica cele 6-9 recăderi febrile din
febra recurentă.
Ereditate cromozomială şi extracromozomială în

determinismul factorilor de patogenitate bacterieni
Cu determinism cromozomial putem menţiona următorii factori de

patogenitate:
- endotoxina bacteriilor gram negative
- endotoxina vibrionului holeric
- variaţia: colonii S  colonii R - prin mutaţie, cu schimbarea
fenotipului virulent.
Cu determinism extracromozomial - numărul exemplelor creşte mult

mai semnificativ; aici menţionăm doar câteva:
- toxinele streptococice, difterice, ale Clostridiilor - produse prin
conversie lizogenă.
- toxinele ce produc sindrom diareic la E. Coli, Citrobacter,
Enterobacter - cu determinism plasmidic (plasmida ENT).
Un determinism dublu, cromozomial şi extracromozomial îl au

enterotoxinele sau toxinele exfoliative ale Stafilococului aureu hemolitic.
- Acelaşi factor de patogenitate (spre exemplu o enterotoxină) la

unele specii are determinism cromozomial (vibrion holeric) şi la altele are
determinism plasmidic (Escherichia Coli). Tabloul clinic produs de către
enterotoxinele respective - este cu toate acestea - acelaşi.
- Pentru a demonstra determinismul genetic al factorilor de

patogenitate - s-a efectuat un experiment foarte interesant: bacteriofagul
temperat al speciei Clostridium botulinum s-a introdus la Clostridium novy,
care a sintetizat în mod paradoxal - toxina botulinică. Experimentul s-a
efectuat şi în sens invers, Clostridium botulinum sintetizând toxina
Clostridium novy, sub acţiunea bacteriofagului Cl. novy.
94
- Prin alte experimente s-a demonstrat faptul că reglajul genetic al
factorilor de patogenitate se face prin stimulon (vezi cap. Genetică). Spre
exemplu, toţi factorii de patogenitate ai Shigellei sunt inhibaţi la temperatura
de 30°C, dar stimulaţi la temperatura de 37°C, temperatura corpului uman.
Sau - gena VIR - de la vibrionul holeric controlează în funcţie de factorii de
mediu - o reţea de operoni ce codifică sinteza factorilor de patogenitate.
- În cazul în care există bacterii virtual nepatogene, din cauza unui

echipament de patogenitate incomplet, acestea se asociază cu bacterii
patogene, determinând infecţii mixte. În cadrul acestei asociaţii, arsenalul
factorilor de patogenitate este folosit în comun.
95
CAPITOLUL 7
GENUL STAPHYLOCOCUS
Caractere generale
Genul aparţine familiei Micrococaceae; sunt coci gram pozitivi
aşezaţi în grămezi, catalazo-pozitivi, anaerobi facultativi.
Sunt germeni patogeni şi condiţionat patogeni care produc 80% din
infecţiile piogene umane (potenţial invaziv crescut).
Reprezentanţi
Staphylococcus aureus
Staphylococcus epidermidis
Staphylococcus saprophyticus
Tabel nr. 8 - Clasificare şi caracteristici diferenţiale
St. aureus St. epidermidis St. saprophyticus

Prezenţa + - -
coagulazei
Fermentarea
manitolului +  (oxidativ) ( arareori)
oxidativ şi
fermentativ
Fermentarea + - -
glucozei
Hemoliza + -,+ + , (-)
Sensibilitate la S S R
Novobiocină
Producerea de auriu
pigmenţi citrin alb galben (arareori)
(în aerobioză) portocaliu gri
rar - fără pigment
Patogenitatea Patogen Condiţionat Condiţionat patogen
patogen
Habitat Cavitatea nazofa- Microbiocenoza Microbiocenoza
ringiană (purtători 40% nazală şi cutanată tractului urinar
ambulator 80% în (produce cistite)
mediul spitalicesc)
tegumente, intestin
perineu
Factori de risc Pacienţi spitalizaţi
pentru infecţii Vârste extreme Idem Idem
99
Factori de patogenitate
Condiţionează polimorfismul extraordinar al infecţiilor
stafilococice.
Antigene somatice
Punţi pentapeptidice de glicină (particularitate a peretelui celular

stafilococic);
Nucleoproteina P - întâlnită la toţi stafilococii, patogeni sau
nepatogeni;
Acidul ribitol-teihoic - antigen specific de specie pentru
Staphylococcus aureus (polizaharidul A);
Proteina A (aglutinogenul A):
- proteină de suprafaţă întâlnită la St. aureus;
- cu rol de adezină şi rol antifagocitar;
- poate fixa fragmentul FC al imunoglobulinelor G;
- este imunogenă şi declanşează formarea anticorpilor specifici.
Coagulaza legată - formează o manta de fibrină în jurul bacteriei,
cu rol antifagocitar;
Capsula - întâlnită in vivo la anumite tulpini de S. aureus, cu rol
antifagocitar;
- induce formarea anticorpilor neutralizanţi;
Acidul glicerol-teihoic - este un antigen specific speciei S.
epidermidis (polizaharidul B).
Antigene extracelulare (invazine)
Enzime
Coagulaza
- liberă şi legată; coagulaza legată are rol antifagocitar;
- cea liberă transformă fibrinogenul în fibrină în prezenţa unui
activator plasmidic; participă la aglomerarea bacteriilor sub forma unor
coaguli mici endovenoşi, cu rol în invazivitate;
- Testul coagulazei rămâne cel mai important test de diagnostic
de laborator al S. aureus.
Fibrinolizina Stafilococică (Staphylokinaza):
- lizează fibrina, favorizează diseminarea bacteriilor din
microembolii supuraţi.
Hialuronidaza
- favorizează invazivitatea bacteriană, prin hidroliza acidului
hialuronic din ţesutul conjunctiv.
100
Dezoxiribonucleaza, Ribonucleaza:
- distrug acizii nucleici şi contribuie la formarea leziunilor;
- Endonucleazele S. aureus sunt termorezistente, iar cele ale S.
epidermidis sunt termosensibile.
Lipaze, esteraze, fosfolipaze:
- favorizează colonizarea ţesutului subcutanat şi a glandelor
sebacee.
Toxine
Se pot clasifica în funcţie de efect:
- citolitice (hemolitice, leucocidale, dermonecrotice, letale);
- exfoliative;
- enterale (enterotoxine).
Toxinele citolitice
Hemolizinele - alterează membrana hematiilor şi produc hemoliză
completă;
 hemolizina ( toxina)
- efect hemolitic (produce  hemoliza pe medii cu sânge de oaie
sau iepure);
- efect dermonecrotic şi letal (efect hemolitic redus pe hematii
umane);
- mai frecvent detectată la Staf. aureus; GM este de 28.000 ;
poate fi transformată în anatoxină.
 hemolizina
- produce hemoliză de tip “cald-rece” pe medii cu sânge (începe
la 37C şi devine completă la 4C);
- caracteristică tulpinilor de Stafilococ patogene pentru animale.
 hemolizina
- lezează hematiile umane;
- nu se poate vizualiza pe geloză sânge.
 hemolizina
- efect citotoxic pe hematii, neutrofile, macrofage, limfocite.
Leucocidina Panton - Valentine
- cu efect distructiv asupra PMN şi macrofagelor;
- cu efect nehemolitic şi antifagocitar (distruge lizozomii
celulari).
Toxina sindromului de şoc toxic (TSS)
- produsă de câteva biotipuri de Staf. aureus, care există în
microbiocenoza cutanată la unele persoane;
- efect letal după o stare de şoc, cu fenomene digestive
(vărsături); descrisă iniţial ca enterotoxina F.
101
Toxina exfoliativă
- distruge forţele de adeziune dintre celulele granulare din derm,
producând epidermoliză - exfoliere cutanată;
- este secretată de stafilococi ai tipului fagic II şi produce aşa-
zisul “sindrom al pielii opărite”, care include:
 boala Ritter
 Sindromul Lyell al copilului, necroza toxică epidermală)
 impetigo bulos
 rash scarlatiniform
- GM a toxinei este de 24.000 
- se evidenţiază prin inoculare la şoricel nou-născut, care prezintă
exfoliere cutanată la locul inoculării.
Enterotoxinele
- produse de tulpini de Stafilococ coagulazo-pozitive şi
coagulazo-negative;
- produc toxiinfecţii alimentare, cu predominenţa vărsăturilor;
- enterotoxinele sunt antigenic distincte (notate de la A la E) şi
acţionează asupra terminaţiilor nervoase intestinale determinând mişcări
antiperistaltice.
- enterotoxinele sunt termostabile (rezistă la fierbere 1 oră) şi nu
pot fi degradate în timpul preparării alimentelor; de asemenea,
enterotoxinele rezistă la enzimele proteolitice: tripsina, papaina,
chemotripsina etc.
- enterotoxinele A şi D sunt cel mai frecvent întâlnite în patologia
discutată; enterotoxina tip B produce enterocolită postantibiotice;
- mecanismul de acţiune al enterotoxinei a fost evidenţiat prin
testul Dolmann.
Infecţii stafilococice
Infecţiile tipic stafilococice sunt piogenice, invazive şi toxigene.
Infecţii piogene
Piodermita stafilococică
- produsă de S. aureus şi ocazional de S. epidermidis;
- este mai frecvent întâlnită la copiii care trăiesc în climat cald şi
umed.
Foliculita
- afectează foliculul pilos superficial.
Furunculul
- afectarea foliculului pilos şi a ţesutului celular subcutanat
(reacţie inflamatorie puternică).
102
Carbunculul
- asemănător ca tip de leziune cu furunculul, însă prezintă focare
multiple (folicul pilos, glande sebacee, ţesutul subcutanat).
Panariţiul
- afectarea zonei periunghiale.
Hidrosadenita
- infecţia piogenă a glandelor sudoripare;
Impetigo
- leziuni cutanate superficiale, de tip vezicular;
Leziuni septice (abcese metastatice), secundare bacteriemiei sau
septicemiei:
- stafilococia pleuro-pulmonară (complicaţie după infecţii virale);
- pneumonia primară a copilului mic;
- sinuzite, otite supurate, mastoidite;
- cistite, cistopielite (implicat şi S. saprophyticus);
- mastite (la femei care alăptează), endometrite;
- meningite, pleurezii, peritonite, pericardite;
- endocardita acută - cu S. aureus, la subiecţi protezaţi valvular;
- endocardita subacută - cu S. epidermidis (poate complica o
intervenţie chirurgicală toracică);
- osteomielita - reprezintă cea mai frecventă complicaţie septică,
după genera-lizarea infecţiei pe cale hematogenă; afectează mai ales copiii
sub 12 ani sau persoane care au suferit intervenţii chirurgicale ortopedice;
- infecţia plăgii chirurgicale (infecţie nosocomială tipică);
- stafilococia malignă a feţei.
Boli stafilococice toxigene

Toxiinfecţiile alimentare
- sindroame produse de către tulpinile bacteriene secretoare de
enterotoxine (grup fagic III);
- au incubaţie scurtă (2-6 ore), debut brusc, predomină
vărsăturile, dar cu vindecare rapidă după eliminarea toxinei din organism
(24-48 ore).
Enterocolitele postantibiotice
- apar la persoanele spitalizate, tratate cu antibiotice cu spectru larg.
Sindroamele de exfoliere cutanată (“Sindromul pielii opărite”
produs de către toxina exfoliativă stafilococică):
- boala Ritter
- sindromul Lyell
- impetigo bulos
- rash scarlatiniform
103
Primele trei sindroame pot evolua epidemic în secţiile de nou-
născuţi; Rash-ul scarlatiniform apare la copilul mai mare.
Sindromul de şoc toxic - sindrom produs de către anumite tulpini de
S. aureus, producătoare de toxină TSS (iniţial denumită enterotoxină F).
Aspecte epidemiologice
Rezervorul de infecţie:
- purtătorii nazali
- purtătorii perineali
- alimente şi băuturi contaminate
- mediul spitalicesc (tulpini multiplu rezistente la chimioterapice)
Factori predispozanţi:
- persoane imunodeprimate (vârste extreme, cancere, diabet
zaharat, intervenţii chirurgicale, tratament cu corticosteroizi, infecţii virale
anterioare).
- factori de patogenitate bacterieni cu codificare
extracromozomială: adezine, invazine, toxine.
Cu transmitere aerogenă, prin contact direct (mână), prin
transmitere digestivă.
Diagnostic de laborator
Recoltarea prelevatelor biologice
 secreţii purulente;
 exudat nazal şi faringian, sputa în infecţii respiratorii;
 urina în infecţii urinare;
 sânge pentru hemocultură etc.;
 lichid cefalorahidian.
Examenul microscopic direct
Cocii Gram + dispuşi în grămezi care imită ciorchinii de strugure,
pe un fond roz-roşu reprezentat de detritusuri celulare şi fibrină.
Izolarea pe medii
Stafilococii cresc pe medii cu sânge şi pe medii hiperclorurate (cu
7,5 g% NaCl).
Identificarea se realizează examinând:

Proprietăţile morfotinctoriale: coci gram pozitivi, aşezaţi în
grămezi
Proprietăţile de cultură:
Medii lichide:
- pe apă peptonată şi bulion tulbură uniform mediul de cultură;
104
- mediul de îmbogăţire este mediul lichid hiperclorurat
Chapmann;
- pe bulion+manitol+indicator de pH, pentru depistarea
Staphylococcus aureus.
Medii solide:
- geloza sânge: Colonii S (2-3 mm) cu zonă de  hemoliză
completă la S. aureus (şi arareori hemoliză la S. epidermidis). În
aerobioză, coloniile S. aureus pot fi pigmentate în auriu, citrin, portocaliu,
alb; S. epidermidis prezintă pigment alb. S. saprophyticus prezintă
pigment gri sau gălbui. Pigmentarea coloniilor poate fi urmărită mai bine
pe mediul cu monoacetat de glicerol.
- din prelevatele biologice contaminate cu floră de asociaţie se
face izolarea pe medii selective (hiperclorurate cu manitol). Pe mediul
Chapmann, coloniile S. aureus sunt manitol + (virează culoarea mediului),
în timp ce coloniile stafilococilor saprofiţi sunt manitol negative (nu îl
fermentează).
Proprietăţi biochimice:
Testul catalazei: - este pozitiv la stafilococi (face diagnostic
diferenţial cu genul Streptococcus);
Degradarea manitolului - serveşte la identificarea speciilor genului
Staphylococcus:  S. aureus degradează manitolul oxidativ şi fermentativ;
 S. epidermidis degradează manitolul inconstant,
exclusiv oxidativ.
Testul fosfatazei - S. aureus este fosfatază +, restul speciilor sunt
fosfataze -.
Caractere de patogenitate:
Investigate prin teste in vitro şi in vivo.
Teste de patogenitate in vitro

Testul coagulazei - este cel mai important test de diagnostic de
laborator care precizează patogenitatea. Stafilococul patogen este
coagulazo pozitiv.
- testul coagulazei în tub - evidenţiază coagulaza liberă;
- testul coagulazei pe lamă - evidenţiază coagulaza legată.
Testul fibrinolizinei - evidenţiază degradarea fibrinei de pe medii
care conţin această substanţă;
Testul dezoxiribonucleazei - evidenţiază endonucleazele S. aureus
termorezistente);
Enterotoxina - evidenţiabilă prin reacţia de dublă precipitare în gel.
105
Teste de patogenitate in vivo
Exotoxina exfoliativă - produce exfolierea cutanată a şoriceilor nou-
născuţi.
Activitatea dermonecrotică - inocularea unui filtrat de cultură de
stafilococ patogen la un iepure îi provoacă acestuia o escară uscată
(detaşabilă) după 24 de ore.
Enterotoxinele - termostabile (rezistă la fierbere); evidenţiabile prin
testul Dolmann (inocularea intraperitoneală a filtratului de cultură unor
pisoi tineri le provoacă acestora vărsături în jet şi sialoree).
Recapitulând, o tulpină de stafilococ patogen prezintă următoarele
proprietăţi: hemoliza, pigmentarea, coagulaza +, fermentarea manitolului
+, prezenţa endonucleazelor termorezistente, activitatea dermonecrotică (
activitate toxigenă: enterotoxină, exotoxină exfoliativă, toxina sindromului
de şoc toxic etc.).
Antibiograma
Este obligatorie; rezistenţa la chimioterapice a stafilococilor este în
creştere, în special prin producţia de  lactamaze (codificate plasmidic). Se
semnalează tot mai frecvent rezistenţa la Meticilină, Oxacilină,
Cloxacilină (în special la tulpinile de stafilococ patogen izolate din mediul
spitalicesc).
Lizotipia
Se realizează tipizarea tulpinilor, cu ajutorul bacteriofagilor
specifici, grupaţi în 4 categorii fagice:
Grupa I: 29, 52, 52A, 79, 80, 81;
Grupa II: 3A, 3B, 3C, 55, 71;
Grupa III: 6, 7, 42E, 47, 53, 54, 55, 77;
Grupa IV: 42D.
Infecţiile stafilococice cu potenţial epidemic sunt infecţiile
nozocomiale şi toxiinfecţiile alimentare. Utilizarea lizotipiei bacteriofagice
permite stabilirea sursei infecţiei.
Profilaxia
În infecţiile stafilococice recidivante, rezultate bune se obţin cu
terapia cu anatoxină, combinată cu autovaccin, preparat din tulpina
bacteriană proprie bolnavului. Explicaţia constă în “îmbunătăţirea”,
stimularea mecanismelor imunităţii mediate celular.
De asemenea, se respectă normele de igienă personale şi în mediul
spitalicesc.
106
CAPITOLUL 8
GENUL STREPTOCOCCUS
Caractere generale
Genul aparţine familiei Streptococaceae; sunt coci gram pozitivi
aşezaţi în lanţuri, catalazo-negativi.
Sunt germeni ubiquitari, frecvent întâlniţi în microbiocenoze:
tegumente, mucoase, cavitate bucală, intestin.
Reprezentanţi
Sunt comensali, condiţionat patogeni sau patogeni. Următoarele
specii au mare importanţă în patologia umană:
 Streptococcus pyogenes (grup A);
 Streptococcus agalactiae (grup B);
 Streptococcus pneumoniae;
 Streptococii viridans (Str. mutans, Str. mitis, Str. sanguis etc.);
 Streptococi grup D (enterococi: Str. faecalis, Str. faecium etc.);
 Peptostreptococcus.
Clasificare
 După tipul hemolizei;
 După tipul antigenic;
 După habitat;
 După proprietăţi metabolice:
După tipul hemolizei:
-  - incompletă, cu nuanţă verzuie - ex.: Str. pneumoniae, Str.
viridans, unii enterococi;
-  - completă, clară, transparentă - ex.: Str.  hemolitic uman
grup A, B, C, G;
- ' - liză incompletă lângă colonie, urmată de hemoliză clară -
ex.: anumite specii ale grupurilor antigenice B, D;
-  - fără hemoliză pe geloză sânge - ex.: specii din grupurile
antigenice streptococice D, F, H.
După grupul antigenic:

Clasificare iniţiată de către Rebecca Lancefield, pe baza
carbohidratului C al peretelui celular; clasificarea nu se aplică Str. viridans
şi Str. pneumoniae.
Grupurile antigenice streptococice sunt notate de la A la U şi se pot
identifica prin teste speciale.
107
Streptococii din grupul antigenic A au cea mai mare importanţă în
patologia umană, de aceea un criteriu de clasificare îl constituie încadrarea
în acest grup (grup antigenic A sau Streptococ non-grup A). Apartenenţa
la grupul A se identifică prin testul la bacitracină.
Principalele antigene streptococice somatice sunt:
 Antigene capsulare (acid hialuronic);
 Pilii (80 de tipuri antigenice de proteină M; acid lipoteihoic);
 Peretele celular (carbohidratul C, peptidoglicanul, proteine T,
R);
 Membrana citoplasmatică (antigene comune cu membrana
bazală glomerulară şi cu fibra musculară cardiacă).
După habitat: streptococi piogeni, viridans (cavitatea bucală),
lactici, enterococi (tub digestiv) etc.
După anumite proprietăţi metabolice:
Cocii sunt catalazo-negativi.
Majoritatea speciilor genului sunt aerobe - facultativ anaerobe dar
există şi specii microaerofile (Str. pneumoniae) sau strict anaerobe (gen
Peptostreptococcus).
Grup A, streptococi  hemolitici (Streptococcus pyogenes)
Antigene somatice
Carbohidratul C al peretelui celular (clasificare de grup);
Proteinele T, R ale peretelui celular;
Proteinele M piliare (determină aproximativ 80 de tipuri antigenice
diferite de streptococi grup A); cu rol antifagocitar, realizează aderenţa
bacteriană pe suprafaţa celulelor epiteliale.
Antigenele solubile (toxine şi enzime, ca factori de
patogenitate)
Toxina eritrogenă (toxina pirogenă streptococică):
- este sintetizată prin fenomenul de conversie lizogenă;
- determină exantemul şi enantemul caracteristic în scarlatină;
efect pirogen;
- produsă şi de streptococii din grupele antigenice A, C, G;
- 3 tipuri antigenice diferite de eritrotoxine.
Streptolizina O:
- proteină O2 labilă, responsabilă de hemoliza  a grupurilor
antigenice A, C, G;
- inhibată de steroli.
Streptolizina S:
- proteină Oxigen stabilă, hemolitică;
108
- este inactivată prin fosfolipide;
- sintetizată şi de către alte grupuri antigenice de streptococi.
Streptokinaza:
- proteină produsă de către streptococii grupei A,C;
- activează sistemul fibrinolitic;
- utilizată în tratamentul trombilor intravasculari.
Factori de difuziune a infecţiei:
- hialuronidaze - lizează acidul hialuronic;
- dezoxiribonucleaze - distrug ADN;
- ribonucleaze - lizează ARN;
- proteinaze diverse, cu acţiune cardiotoxică, hepatotoxică,
nefrotoxică.
Marea varietate a factorilor de patogenitate cauzează polimorfismul
manifestărilor clinice.
Boli streptococice - Streptococcus pyogenes
Faringite, tonsilite - mai frecvente la copii cu vârste cuprinse între

5 şi 15 ani (zona temperată);
Pneumonii;
Piodermite - mai frecvente la copii cu vârste între 2 şi 5 ani (în
anotimpul cald);
Scarlatina - boală generalizată, produsă printr-un streptococ
lizogenizat, producător de toxină eritrogenă (grup A, dar şi C, G);
Celulite, limfangite;
Erizipel;
Flegmoane - posttraumatic sau postintervenţie chirurgicală;
Meningite, abcese cerebrale, abcese în alte organe;
Endometrite.
Boli poststreptococice - Streptococcus pyogenes (complicaţii

imunopatolo-gice nesupurative, care apar la 2 - 6 săptămâni după o
infecţie cu Streptococ gr. A)
Reumatismul articular acut, miocardita reumatismală, coreea
minor;
Glomerulonefrita difuză acută;
Artrite migratorii;
Eritemul nodos.
Streptococii de grup A prezintă antigene comune cu membranele
sinoviale, sarcolema cardiacă şi ţesutul conjunctiv. Anticorpii
antistreptococici (antistreptolizină O, antistreptokinază, etc), se fixează pe
109
antigenele proprii şi determină un răspuns autoimun, după activarea
sistemului complement.
Glomerulonefrita se datorează depunerii complexelor antigen -
anticorp în exces în capilarele glomerulare, cu producerea de leziuni prin
activarea complementului. Tipurile streptococice nefritogene sunt notate:
4, 12, 49, 55, 57, în timp ce tipurile streptococice reumatogene sunt mai
numeroase. Titruri ASLO mari denotă hipersensibilizarea.
Diagnostic de laborator – Streptococcus pyogenes

În funcţie de localizarea infecţiei
ex.: în faringită - se recoltează exudat faringian, secreţii purulente
din plăgi, etc.
Diagnostic microscopic direct, proprietăţi morfotinctoriale
Coci gram pozitivi aşezaţi în lanţuri.
Izolare pe medii, proprietăţi de cultură
Pe medii lichide - se dezvoltă granular la baza eprubetei;
Pe medii solide - pe geloză sânge - coloniile sunt S, netede,
punctiforme, înconjurate de  hemoliză.
Proprietăţi biochimice
catalaza negativă;
oxidaza negativă.
Proprietăţi antigenice
încadrarea în grupul antigenic A se realizează prin:
- testul la bacitracină (uzual);
- reacţia de coaglutinare cu o tulpină de Stafilococ cu proteină A;
- imunofluorescenţă;
- reacţii de aglutinare cu trusa Streptex.
serotiparea M, T, SOF prin reacţii de precipitare, după încadrarea în
grupul A.
Diagnostic indirect serologic

Reacţia ASLO evidenţiază titrul anticorpilor antistreptolizină O din
serul de bolnav. Un titru mai mare decât 250 unităţi ASLO denotă infecţie
streptococică sau o complicaţie imunologică. Reacţia ASLO stabileşte
diagnosticul, prognosticul şi eficienţa tratamentului. Scăderea titrului
ASLO este urmată de vindecare. Reacţia ASLO nu poate diagnostica
infecţiile de tip piodermită.
110
Testul streptozyme - are valori crescute în infecţii faringiene şi
piodermite.
Testul anti DN- aze B - are acurateţe crescută în diagnosticarea
infecţiilor.
Determinarea titrului anticorpilor antihialuronidază, antistrepto-
kinază.
Diagnostic indirect biologic
Prin teste cutanate (reacţia Dick şi reacţia Schultz-Carlton) se
investighează capacitatea anticorpilor specifici de a neutraliza efectul
toxinei eritrogene.
Reacţia Dick pozitivă denotă susceptibilitatea subiectului la infecţia
scarlatinoasă, pusă în evidenţă prin lipsa anticorpilor specifici protectori.
Reacţia Schultz-Carlton pozitivă confirmă infecţia scarlatinoasă.
(Serul de convalescent de scarlatină, inoculat unui pacient cu eritem cu
diagnostic neprecizat, va face să dispară doar eritemul scarlatinos).
Antibiograma
Streptococii de grup A sunt sensibili la  lactamine şi de aceea nu
necesită efectuarea antibiogramei, care este însă obligatorie pentru
streptococii non grup A.
Streptococi  hemolitici, grup B (Streptococcus agalactiae)

Habitat
Streptococii grupului B se izolează frecvent din nazofaringele
persoanelor sănătoase. La 30% din populaţia generală streptococul B se
întâlneşte uzual în flora gastrointestinală. Aproximativ 20% dintre gravide
sunt purtătoare vaginale de streptococ de grup B, ceea ce explică
intervenţia bacteriei în patologia materno-infantilă.
Infecţiile tipice
 pneumonia şi meningita neo-natală;
 La femei, streptococul de grup B produce endometrita şi mastita
postpartum, precum şi infecţii urogenitale;
 suprainfecţia plăgilor chirurgicale se poate complica cu fasceită
necrozantă şi septicemii;
Diagnosticul de laborator (particularităţi)

Hemoliză  pe medii cu sânge;
Încadrarea în grup prin: - testul CAMP;
- hidroliza hipuratului de sodiu.
Antibiograma este obligatorie.
111
Streptococi de grup D
Pot fi ,  sau  hemolitici (hemoliza  este frecventă).

Streptococcus faecalis, faecium, durans (enterococi):
- aparţin microbiocenozei intestinale şi sunt germeni condiţionat
patogeni;
- produc infecţii urinare recidivante, infecţii intraabdominale,
genitale, septicemii, endocardită bacteriană.
Enterococii se dezvoltă pe medii cu bilă - esculină cu 6,5 g % NaCl,
la temperaturi cuprinse între 10 - 45C.
Non-enterococii (gr. D) nu se dezvoltă pe medii cu adaus de 6,5 g
% NaCl şi prezintă hemoliză  sau .
Streptococii de grup C, G
Includ specii variate:
- Streptococcus equisimilis;
- Streptococcus zooepidemicus;
- Streptococcus dysgalactiae.
Produc streptolizină O şi eritrotoxină;
Se întâlnesc frecvent în flora nazofaringiană a unor subiecţi aparent
sănătoşi.
Streptococi  hemolitici
Grupul Viridans
Cele mai comune specii, care aparţin florei buco-faringiene
normale, sunt:
Streptococcus mutans;
Streptococcus sanguis;
Streptococcus mitis;
Streptococcus salivarius.
Infecţiile produse:
caria dentară (Streptococcus mutans produce dextran insolubil din
fructoză şi glucoză; astfel formează placa dentară);
endocarditele bacteriene subacute: tulpinile de Str. viridans, ajunse
în circulaţie după intervenţii stomatologice, se pot fixa pe valve cardiace
cu leziuni.
Nu conţin carbohidratul C - nu pot fi incluşi în clasificarea
Lancefield.
Diagnosticul diferenţial se face cu alţi streptococi  hemolitici, cu
112
Str. pneumoniae. Str. viridans sunt rezistenţi la optochin şi nu sunt lizaţi pe
medii cu bilă.
Streptococcus Pneumoniae
Infecţii produse
 pneumonia franc lobară;
 meningita bacteriană a adultului, cu o rată de mortalitate de cca.
40%;
 este cea mai frecventă cauză de otită medie a copilului, cu
complicaţii: surditate;
 sinuzite, ostomastoidite;
 septicemii, endocardite.
Patogeneză
Pneumococii intră în compoziţia microbiocenozei nazofaringiene şi
constituie „rezervorul” infecţiilor pneumococice, care apar preferenţial la
subiecţi cu status imunitar alterat.
Virulenţa pneumococului este dată de un polizaharid capsular, care
caracterizează 82 de tipuri antigenice diferite; are rol cert antifagocitar.
Polizaharidul capsular solubilizat neutralizează anticorpii circulanţi
(fenomen de „paralizie imunologică”); neuraminidaza pneumococică
conferă neurotoxicitatea meningitelor pneumococice; pneumolizina este
toxina cu activitate hemolitică in vivo (experimente pe animale).

În funcţie de localizarea infecţiei.
Diagnostic microscopic
Coci gram pozitivi lanceolaţi, înconjuraţi de o capsulă comună,
aşezaţi in diplo.
Izolarea pe medii; proprietăţi de cultură, studiate în vederea

identificării
Pe geloză sânge ciocolatie se dezvoltă sub forma unor colonii S
mucoide, înconjurate de o zonă de  hemoliză. Necesită incubare în
atmosferă de dioxid de carbon (10%);
Sensibil la Optochin;
Lizat pe medii cu bilă (fenomen de biloliză Neufeld pozitiv).
113
Fermentează inulina, lactoza, sucroza, trehaloza;
Catalază negativ;
Microaerofil.
 82 tipuri antigenice funcţie de un polizaharid capsular,
identificabil prin reacţia de umflare a capsulei Neufeld (reacţie antigen -
anticorp);
 primele 8 tipuri antigenice produc marea majoritate a infecţiilor
umane cu această etiologie.
Proprietăţi de patogenitate
Şoarecele inoculat cu o cultură de pneumococ virulent face o
septicemie mortală; apoi se realizează o amprentă de splină şi se
vizualizează cocii gram pozitivi în diplo, înconjuraţi de o capsulă comună,
vizibilă ca un halou clar pe fondul roz al celulelor splenice.
Antibiograma
Este obligatorie.
Profilaxie
Vaccin polivalent (preparat din 23 de polizaharide capsulare
purificate).
Coci gram pozitivi anaerobi
Reprezentanţi
Peptococcus sp. - gram pozitivi la limită;
Peptostreptococcus sp. - coci mari alungiţi;
Sarcina ventriculis - (coci mari aşezaţi câte opt, la vârfurile unui
cub).
Aparţin microbiocenozei gastrointestinale, bucofaringiene, tractului
urogenital şi pielii.
Infecţii produse
infecţii cerebrale, hepatice, mamare;
empieme subdurale şi extradurale;
osteomielite, endometrite;
meningite, septicemii.
Infecţiile apar mai ales după manopere medico - chirurgicale la
subiecţi imunodeprimaţi.
114
CAPITOLUL 9
GENUL NEISSERIA
Caractere generale
Genul Neisseria aparţine familiei Neisseriaceae. Cuprinde coci
gram negativi, dispuşi în diplo, catalazo-pozitivi, oxidazo-pozitivi.
Reprezentanţi, infecţii produse:

Patogeni:
Neisseria meningitidis:
- meningita cerebrospinală epidemică;
- meningococemia fulminantă (Sindromul Waterhouse-
Friedriechsen);
- rinofaringite, artrite.
Neisseria gonorheae:
- gonoreea;
- boli inflamatorii pelviene;
- oftalmia gonococică a noului născut;
- artrite, meningite, septicemie.
Nepatogeni (comensali ai florei bucofaringiene):
Neisseria sicca, Neisseria flavescens;
Neisseria perflava, Neisseria mucosa;
Neisseria lactamica.
Neisseria mengitidis
Epidemiologie
Rezervorul natural bacterian este reprezentat de către nazofaringe,
portajul fiind de 3% - 30%; în timpul epidemiilor, portajul nazofaringian
poate atinge 95%, dar mai puţin de 1% dintre purtători fac boala sistemică.
Grupul A al N. mengitidis este mai frecvent implicat în etiologia
bolii copilului sub 5 ani, grupul antigenic B afectând copiii peste 5 ani.
Sezonul rece este factor favorizant.
Formele epidemice sunt provocate de către tipul antigenic A, în
timp ce tipurile B şi C produc forme de boală sporadice.
Aspecte clinico-patogenetice
Efectele toxice meningococice sunt atribuite lipopolizaharidului
bacterian, care produce şi peteşiile hemoragice în fazele bacteriemice ale
bolii. Substanţa induce formare de anticorpi.
In vivo, celulele bacteriene sunt protejate de o microcapsulă
polizaharidică, ce imprimă variantele antigenice (serogrupurile A, B, C, X,
115
Y, Z, 29 E, W 135). Polizaharidele capsulare sunt puternic imunogene, cu
excepţia grupului B, care nu induce anticorpi suficient protectori. Variaţia
antigenică piliară şi secreţia proteazelor IgA sunt factori suplimentari de
patogenitate.
Este o urgenţă medicală.
Se recoltează:
- lichid cefalorahidian în meningită;
- sânge în meningococemie;
- secreţie rinofaringiană - pentru depistarea purtătorilor.
Diagnostic microscopic, proprietăţi morfotinctoriale

Frotiu Gram - coci gram negativi reniformi, aşezaţi în diplo intra şi
extra PMN.
Frotiu Giemsa - pentru examenul citologic.
Frotiu Ziehl - Nielsen - pentru excluderea meningitei TBC.

Medii lichide: - tulburate foarte slab;
Medii solide:
- mediul Mueller Hinton îmbogăţit, mediul Tayer Martin
modificat;
- colonii S transparente, în picătură de rouă.
Coloniile se autolizează (conţin fermenţi autocatalitici).
Neisseriile sunt germeni stenotermi (nu rezistă la variaţii mari de
temperatură; mediile se preîncălzesc la termostat şi se incubează în
atmosferă microaerofilă).
 oxidaza + (test aplicat coloniilor suspecte);
 fermentează glucoza şi maltoza, nu însă lactoza şi fructoza.
Caractere antigenice
Lipopolizaharidul microcapsular împarte meningococii în
serogrupuri notate: A, B, C, X, Y, Z, 29 E, W 135 (identificate prin reacţii
AG-AC, ex: reacţia de precipitare Vincent Bellot). Structura antigenică
imprimă virulenţa.
Antibiograma
Este necesară.
116
Profilaxie
Vaccinurile sunt preparate din polizaharidele capsulare ale
grupurilor antigenice A şi C; grupul B este slab imunogen.
Neisseria gonorheae
Epidemiologie
Reprezintă agentul etiologic al gonoreei, cea mai răspândită boală
venerică.
Habitat - exclusiv omul, mucoasa vaginală şi uretrală, rect.
Calea de transmitere este sexuală, cu excepţia oftalmiei gonococice
a noului născut. Este o importantă cauză de sterilitate secundară.
Cronicizarea bolii este foarte frecventă, aspect explicat prin:
imunitatea strict localizată (PMN), variaţia antigenelor piliare şi rezistenţa
în continuă creştere a tulpinilor de gonococ la diferite chimioterapice
(rezistenţa la  lactamine apare la 90% dintre tulpini, prin  lactamaze).
Rezultate bune se observă la Spectinomycin şi Ceftriaxone.
Patogeneză
Bacteria elaborează o IgA protează, care clivează IgA secretoare de
la nivelul mucoaselor. Există 4 tipuri de colonii corespunzătoare celor 4
tipuri antigenice, notate T1 - T4, funcţie de proteinele piliare. Variantele T1
şi T2 sunt cele mai virulente. Proteinele membranei externe sunt adezine.
În anumite condiţii ambientale, gonococii posedă o microcapsulă,
cu rol antifagocitar. Uneori este posibilă multiplicarea bacteriană intra
PMN.
Multiplicarea la poarta de intrare este masivă, dar invazivitatea
bacteriană este redusă (răspunsul imun generalizat este aproape absent;
boala nu dă imunitate decelabilă).
Proteinele membranei externe definesc 16 serotipuri gonococice,
care nu se identifică în mod uzual.

Secreţie uretrală - de la bărbat;
Secreţie de la nivelul colului vaginal şi de la nivelul orificiului
uretral;
Secreţie oculară (de la nou născut cu oftalmie gonococică).
117
Diagnostic microscopic direct; proprietăţi morfotinctoriale
Se întind frotiuri din secreţiile respective şi se colorează Gram:
- Se observă coci reniformi gram negativi, aşezaţi în diplo, în
preajma PMN sau intra PMN;
- Se evidenţiază şi celule epiteliale şi germeni din flora bucală.
IF directă din produsul patologic.
Izolarea pe medii, proprietăţi de cultură:

- izolare imediat după recoltare, pe medii preîncălzite;
- geloza sânge ciocolatie sau mediul Mueller Hinton îmbogăţit cu
proteine native şi antibiotice (Vancomicină, Colistin, Nistatin, Trimeto-
prim etc.);
- se incubează 48 ore la 37C în atmosferă microaerofilă (10%-20%
CO2);
- coloniile sunt S, bombate, uşor cenuşii şi transparente; există 4
tipuri de colonii, notate T1-T4. Tipurile T1, T2 sunt cele mai patogene.
Identificarea se realizează pe baza aspectelor microscopice, a

proprietăţilor de cultură, biochimice şi antigenice.
Caractere biochimice:
 oxidaza +;
 fermentează glucoza;
 nu fermentează maltoza.
Se manifestă fenomenul de variaţie antigenică a tulpinilor piliate.
Tipurile antigenice T1, T2 sunt foarte virulente.
Singura gazdă este omul; gonococul nu este patogen pentru
animale.
Antibiograma
Este necesară pentru a realiza tratamentul corect (tratamentul
cuplului). Peste 90% dintre tulpinile de gonococ produc  lactamaze.
118
CAPITOLUL 10
GENUL HAEMOPHYLUS
Caractere generale
Bacterii ce se dezvoltă numai pe medii cu sânge (sunt necesari
factorii de creştere X şi V, identici cu hemina şi NAD, NADP).
Cocobacili gram negativi aerobi - anaerobi facultativi, imobili.
Formele virulente sunt capsulate (ex.: H. influenzae tip antigenic
“b”). Speciile genului sunt prezente în rinofaringe, mucoasa conjunctivală
(H. aegiptius) sau genitală (H. ducrey).
Reprezentanţi, infecţii produse

Haemophylus influenzae:
- pneumonii şi bronhopneumonii postgripale, infecţii cronice ale
tractului respirator inferior, bacteriemii.
- (tipul b - meningite, otite, laringo-traheite la copii;
- endocardita, artrite supurative, osteomielite).
Haemophylus parainfluenzae:
- comensal, produce rar endocardite.
Haemophylus aprophilus:
- endocardite, pneumonii, caria dentară.
Haemophylus haemolyticus:
- rinofaringite.
Haemophylus aegiptyus:
- conjunctivita.
Haemophylus ducrey:
- şancrul moale (cu transmitere sexuală).
Haemophylus influenzae
Aspecte clinice şi patogenetice

A fost considerat ca agent etiologic al gripei până în anul 1890.
Produce afecţiuni postgripale.
Patogenitatea se explică prin multiplicare excesivă şi invazie.
Adezinele de suprafaţă favorizează ataşarea bacteriei pe suprafaţa
celulelor. Conţine endotoxina.
Rolul esenţial în patogenitate îl deţine capsula, tipul antigenic cu
virulenţa maximă fiind tipul “b”.
Incidenţa meningitelor produse de H. influenzae tip b este maximă
la copiii cu vârste cuprinse între 3 luni şi 6 ani. Portajul tulpinilor
119
necapsulate nevirulente atinge aprox. 30% până la 50% din populaţia
infantilă.
H. influenzae reprezintă un important agent etiologic al infecţiilor
respiratorii şi meningeale la copil. Epiglotita acută edematoasă produce
insuficienţa respiratorie. Sechelele meningitelor sunt foarte grave:
retardare mintală, hidrocefalie sau chiar orbire.

Funcţie de patogenia infecţiei:
l.c.r.;
sânge pentru hemocultură; spută; secreţie otică, etc.
Examenul direct din lichidele biologice, caractere

morfotinctoriale
Frotiu Gram: cocobacili gram negativi imobili, capsulaţi,
nesporulaţi cu tendinţă la polimorfism şi colorabilitate bipolară.
Reacţia de umflare a capsulei - utilizăm ser antiHaemophylus
influenzae capsulat.
Imunofluorescenţa - din produsul patologic, cu ser anti
Haemophylus influenzae tip antigenic “b”.
Latex-aglutinarea - evidenţiază agentul etiologic în l.c.r. (Pastorex,
Wellcome).
Metoda EIA - pentru detectarea Haemophylus influenzae tip “b”.
Izolarea pe medii, proprietăţi de cultură

Bacteriile se dezvoltă pe medii cu sânge şi factori de creştere.
Clasificarea speciilor genului se realizează funcţie de necesităţile în
factorii de creştere X (hemina) şi V (identic cu NAD şi NADP). Necesită
incubare în atmosferă umedă şi 5-10% CO2.
Tabel nr. 9 - Clasificarea speciilor genului

Reprezentanţi Necesităţi în factori Hemoliza
X V
H. influenzae + + -
H. parainfluenzae - + -
H. aprophylus + - -
H. aegiptyus + + -
H. ducreyi + - +
Geloza sânge ciocolatie: colonii S transparente, minuscule.

120
Geloza Levinthal: colonii S transparente.
Fenomenul de satelitism al coloniilor de Haemophylus în jurul
coloniilor de Stafilococ însămânţat simultan (Stafilococul elaborează
factorul V).
Caractere biochimice
Sunt germeni aerobi facultativi anaerobi.
Testul catalazei +.
Testul indol (+ în 70% dintre cazuri), ornitindecarboxilaza etc.
S-au stabilit şase biotipuri ale speciei H. influenzae.
Principalele antigene sunt reprezentate de:
Polizaharidul capsular al Haemophylus influenzae tip b
(fosforibozilribitolfosfat-PRP) cu efect antifagocitar;
Lipopolizaharidul - lipidul A cu rol toxic;
Proteaza Ig A - scindează Ig A secretoare;
Antigenele bacteriene se pot pune în evidenţă prin IF, EIA, CIEF,
latex aglutinare.
Caractere de patogenitate
Inocularea bacteriei intraperitoneal la şoarece, cobai sau iepure
determină moartea animalului prin toxemie acută.
Tratament
Ampicilina în asociere cu Cloramfenicolul sau Cefalosporine de
generaţia a treia pot fi utilizate ca terapie iniţială la pacienţii cu afecţiuni
cauzate de Haemophylus influenzae sau ca terapie alternativă în cazul
instalarii rezistenţei bacteriene la Amoxicilină.
Profilaxia
Vaccinarea anti Haemophylus influenzae la copii mai mari de 18
luni, cu vaccinuri preparate din PRP+/- peptide imunogene ale toxoidului
difteric. Vaccinul nu afectează portajul.
Chimioprofilaxia cu Rifampicina se recomandă pentru neutralizarea
stării de purtător sau la contacţii unui copil bolnav de meningită bacteriană
cu această etiologie.
Haemophylus parainfluenzae
Cu virulenţă considerabil diminuată comparativ cu H.influenzae,
produce pneumonii sau rare endocardite. Nu necesită factorul X ca factor
121
de creştere.
Haemophylus aegyptius
Agent etiologic cert patogen al conjunctivitei purulente acute sau
subacute din zonele subtropicale.
Proprietăţile microscopice sau de cultură sunt asemănătoare
Haemophylus influenzae. Diagnosticul diferenţial se realizează prin
proprietăţile biochimice: lipsa fermentării xilozei, testul indol, proprietăţi
hemaglutinante.
Haemophylus ducreyi
Reprezintă agentul etiologic al şancrului moale, boală
dermatoveneriană caracterizată prin ulceraţii la nivelul organelor genitale,
însoţite de limfadenopatii supurate.

Secreţia din zona centrală a şancrului.
Secreţie purulentă ganglionară.
Cocobacili gram negativi, dispuşi în perechi sau în lanţuri.
Fermentează glucoza, maltoza sau zaharoza.
Este un germen cu patogenitate certă. Tulpinile prezintă endotoxina.
Inocularea culturii prin scarificarea pleoapei de maimuţă determină
apariţia unui şancru tipic.

Intradermoreacţia Ito-Reensterna.
Se inoculează intradermic 0,1ml de cultură omorâtă prin căldură.
Reacţia este pozitivă prin apariţia unei papule şi a unui eritem; reacţia are
valoare retrospectivă.
Tratament, măsuri profilactice

Germenul prezintă sensibilitate la macrolide sau sulfamide. Nu
există imunitate faţă de reinfecţie. Profilaxia bolii se suprapune cu
măsurile generale ale unei boli venerice.
122
CAPITOLUL 11
GENUL BORDETELLA
Caractere generale
Bordetella pertussis a fost izolată pentru prima oară în 1906, de
către Bordet şi Gengou. Genul cuprinde cocobacili gram negativi, strict
aerobi, speciile virulente fiind capsulate în cultura tânără.

Bordetella pertussis:
- tuse convulsivă, bronşite, pneumonii, sechele pulmonare sau
neurologice (encefalopatii).
Bordetella parapertussis:
- tuse convulsivă.
Bordetella bronchiseptica:
- infecţii respiratorii la animale şi la om.
Bordetella avium, Bordetella hinzii:
- infecţii respiratorii la păsări.
Bordetella pertussis

Factorii de patogenitate variaţi conturează manifestările clinice:
Toxina pertusis (TP) este o exotoxină cu structură bimodală;
fragmentul A-ADP ribozilează proteina G1, care în mod normal inhibă
adenilat-ciclaza. În urma ribozilării, creşte nivelul acestei enzime cu
următoarele efecte:
- hipersensibilitate la histamină şi serotonină;
- limfocitoză;
- alterarea membranei celulelor T;
- blocarea fenomenelor exploziei respiratorii intrafagocitare.
Toxina adenilat ciclază-like determină creşterea cAMP intracelular,
efect antifagocitar.
Citotoxina traheală dermonecrotică - provoacă tusea spastică drept
răspuns la efectul citocid.
Hemaglutinina proteică cu structura filamentoasă (FHA),
(localizată la nivelul fimbriilor) reprezintă cea mai importantă adezină
bacteriană.
Adezine de suprafaţă capsulare - 14 antigene K, notate:
AGG1 AGG14.
123
Alte adezine membranare, care pot fi şi antigene protectoare:
proteinele OMP15, OMP18, OMP69, 91 etc.
Endotoxina - lipopolizaharidul bacterian (microorganism gram
negativ).
Hemolizine.
Boala debutează printr-o etapă catarală (7-14 zile), urmată de

perioada de stare - tusea paroxistică (convulsivă) şi reacţie limfocitară,
care pot dura 3-6 săptămâni. Convalescenţa este însoţită de o perioadă de
anergie.
Mortalitatea bolii este crescută la copilul sub un an, fapt care
impune vaccinarea.
Diagnostic de laborator direct

Metoda “plăcii tuşite”- însămânţare directă în timpul accesului de
tuse.
Recoltarea aspiratului traheo-bronşic sau a lichidului de spălătură
nazofaringiană în perioada de acalmie; sânge pentru serodiagnostic, din
săptămâna 2-3.
Examenul microscopic direct, proprietăţi morfotinctoriale

Coloraţia Gram - cocobacili gram negativi, dispuşi puţin
caracteristic.
Imunofluorescenţa directă - dă rezultate mai bune, prin examinarea
exudatului nazofaringian în imunofluorescenţă.

Mediul Bordet Gengou (cu factori de creştere şi sânge): colonii S
translucide, cu irizaţii argintii în lumină oblică, cu o discretă zonă de
hemoliză în jur (aspect de perlă tăiată).
Prin pasaje repetate pe medii cu sânge, culturile suferă mutaţii şi
apar colonii R, avirulente (colonii S - faza I, fazele II şi III sunt
intermediare, coloniile R - faza IV).
Incubarea se realizează 3-5 zile în atmosferă umedă.
Alte medii de cultură: Regan-Lowe, Stainer-Scholte (îmbogăţite).
Strict aerobi.
Degradează unii aminoacizi.
124
Inocularea intranazală la şoarece produce bronhopneumonie cu
exudate masive.
Inocularea intradermică la iepure produce dermonecroze.
Inocularea bacteriei la maimuţă îi provoacă tusea spastică.
Diagnostic de laborator indirect

Reacţia de aglutinare în tuburi- anticorpii apar tardiv, în săptămâna
3-8 a bolii; reacţie folosită pentru controlul eficienţei vaccinării.
Reacţia EIA - utilizează anticorpi IgA antiBordetella care cresc
după infecţia pe cale naturală, nu după vaccinare pe cale parenterală.
Sensibilitatea reacţiei este de 90%, spre deosebire de reacţia de aglutinare
sau RFC, cu o sensibilitate de 30-50%.
Hemoleucograma: leucocitoză cu limfocitoză absolută.
Indicele opsono-citofagic - creşte în primele zile de boală
(diagnostic precoce).
Tratamentul
Eritromicina, Rifampicina sau Tetracicline. Eritromicina este
considerată antibioticul de elecţie pentru că împiedică multiplicarea
bacteriană şi produce eliminarea B. pertussis din orofaringe. Administrarea
preparatului are eficienţă în faza catarală, atenuând contagiozitatea.
Profilaxia
Depistarea adulţilor cu boală atipică.
Izolarea bolnavilor în faza catarală (Bordetella se elimină prin
picăturile de salivă expulzate în timpul tusei) şi chimioprofilaxia cu
Eritromicină.
Vaccinarea DTP (realizată la scară naţională) reprezintă cel mai
important mijloc de prevenţie.
Vaccinul pertussis celular conţine germeni în faza I, omorâţi cu
formol sau prin căldură. Se administrează ca trivaccin DTP, astfel: la 2
luni, la 4 luni, la 6 luni, la 1 an şi în anul 3 de viaţă. Vaccinul clasic induce
reacţii adverse neurologice.
Vaccinul acelular - vaccin introdus recent în Japonia (1981) -
conţine toxina pertusiss inactivată şi hemaglutinina filamentoasă şi are
avantajul de a induce şi imunitate celulară (DTP induce doar imunitate
umorală). Un alt avantaj al acestui ultim vaccin constă în raritatea
reacţiilor adverse.
125
CAPITOLUL 12
GENUL BRUCELLA
Caractere generale
Genul cuprinde cocobacili gram negativi, imobili, nesporulaţi, cu
activitate metabolică redusă; speciile genului infectează animalele, boala
survenind în mod accidental la om (antropozoonoză). Boala a fost
denumită febra ondulantă.
Reprezentanţi:
Brucella melitensis;
Brucella suis;
Brucella abortus bovis;
Brucella canis.
Patogeneză, aspecte clinice

Poarta de intrare pentru bacterii este reprezentată prin tractul
gastrointestinal (consumul alimentelor provenite de la animalele infectate)
sau prin leziunile cutanate (risc la zootehnişti).
Bacteria prezintă parazitism celular, localizându-se preferenţial în
sistemul reticuloendotelial. Poate produce microabcese cu zone de
necroză. Cronicizarea bolii depinde de capacitatea de multiplicare
bacteriană la nivelul celulelor imunologice (blocarea mecanismelor
exploziei respiratorii în cadrul fagocitozei).
Nu s-au detectat exotoxine specifice. Endotoxina reprezintă un
important factor de patogenitate.
Tulpinile capsulate prezintă antigene K.
Antigenele de suprafaţă: A, M, sau L (similar antigenului de
virulenţă Vi). Proporţia antigenelor A\M caracterizează speciile studiate.
Boala debutează după o perioadă de incubaţie de 1-2 săptămâni.
Simptomatologia polimorfă (febră, transpiraţii, dureri musculare) persistă
câteva săptămâni. Sindromul febril ondulant durează câteva luni. Sechelele
bolii sunt variate: artrita, meningita, uveita şi orhita. Rata de mortalitate
este de 5-10%.

Sânge pentru hemocultură.
Lichid cefalo-rahidian.
126
Urină.
Aspirat de măduvă osoasă sau puncţie hepatică.
Puncţie ganglionară etc.
Diagnostic microscopic din produsul patologic

Cocobacili gram negativi imobili, capsulaţi, în cultură tânără,
aşezaţi preponderent intracelular.
Izolarea pe medii de cultură

Brucella-Bouillon;
Brucella-Agar;
Castaneda.
Identificare
Proprietăţi morfotinctoriale:
Cocobacili gram negativi, aspect neconcludent la examenul
microscopic.
Proprietăţi de cultură
Bacteriile prezintă necesităţi nutritive complexe (bulion F, geloza
cu extract de ficat de viţel).
Specia Brucella abortus bovis necesită incubare în atmosferă cu 5-
10% CO2.
Pe medii lichide tulbură uniform mediul.
Pe medii solide formează colonii mici, transparente, S, cu creştere
lentă - (3-4 săptămâni).
Pentru hemoculturi se utilizează procedeul Castaneda (mediu
difazic).
Se pot cultiva şi pe medii celulare (ovocultura).
Cultivarea în atmosferă de CO2 - pozitivă la Brucella abortus bovis.
Producerea de hidrogen sulfurat - pozitivă la Brucella suis şi
Brucella abortus.
Testul ureazei - rapid la Brucella suis.
Testul catalazei - pozitiv.
Identificarea speciilor pe baza comportamentului diferit în testele
bacteriostatice cu coloranţi (fuxina, tionina, verde malachit).
Identificarea speciilor cu seruri monospecifice A, M, prin reacţii de
127
aglutinare pe lamă şi în tuburi.
Inocularea unui filtrat de cultură intraperitoneal la cobai conduce la
septicemie, cu microabcese în organele parenchimatoase.

Reacţia Huddleson
Reprezintă o aglutinare pe lamă, care pune un diagnostic rapid de
boală. Diagnosticul se continuă cu reacţia de aglutinare în tuburi (Wright).
Reacţia Wright
Pozitivă la un titru > de 1/100.
Dacă reacţia este negativă, deşi semnele clinice de boală sunt
evidente, se pune problema existenţei în serul de cercetat a anticorpilor
blocanţi. Detectarea acestora se realizează prin testul Coombs şi Blocking.
Detectează rapid şi sensibil Ig M antiBrucella.
RFC cu antigen Wright.
Determinarea indicelui opsono-citofagic (IOC creşte în cursul
infecţiei).
Diagnosticul indirect biologic

Se efectuează intradermoreacţia la brucelină, care atestă starea de
hipersensibilitate de tip tardiv instalată în urma bolii.
Tratament
Tetraciclina reprezintă antibioticul de elecţie. Asocierea
Tetraciclinei cu Streptomicina scade incidenţa sechelelor bolii.
Tratamentul este puţin eficient datorită localizării intracelulare a
bacteriei.
Profilaxia
Pasteurizarea laptelui.
Eradicarea bolii la animale (utilizând un vaccin specific).
Măsuri de protecţie a personalului din sectorul zootehnic.
128
CAPITOLUL 13
GENUL RICKETTSIA
Caractere generale
Familia Rickettsiaceae cuprinde genurile Ricketsia, Coxiella şi
Ehrlichia.
Bacteriile genului Rickettsia sunt cocobacili mici (0,3-0,5mm), cu
peretele celular gram negativ-like. Conţin în peretele celular peptidoglican
şi lipopolizaharid. Prezintă parazitism celular obligatoriu, elemente
precum NAD, ATP, acetyl-CoA fiind furnizate de către celula infectată
(nu cresc pe medii sintetice). Rezervorul bacterian este animal, bolile fiind
transmise la om prin insecte (artropode).
Genul Rickettsia
Grupul “tifos”
Ricketsia prowazecki:
- tifos exantematic (vector - păduchele);
- tifos de recădere (boala Brill).
Ricketsia moserii:
- tifos endemic murin (vector - puricele).
Grupul “febrelor pătate”
Ricketsia ricketsii:
- febră pătată a Munţilor Stâncoşi (vector - căpuşa).
Ricketsia conorii:
- febră butonoasă (vector - căpuşa).
Ricketsia sibirica:
- rickettsioza siberiană (vector - căpuşa).
Ricketsia australis:
- rickettsioza australiană (idem).
Ricketsia tsutsugamushi :
- febra orientală (larve de acarieni).
Genul Coxiella
Coxiella burnetti:
- febra Q (vector - căpuşă sau transmisă prin contact interuman).
Genul Ehrlichia
Erhlichia chaffensis:
- ehrlichioză (căpuşa).
129
Rickettsiozele sunt zoonoze (rezervorul animal este reprezentat
preponderent de rozătoare, animale domestice). Tifosul exantematic are
rezervor uman. Vectorii sunt diverse artropode (purece, căpuşă, acarieni,
păduche). Rickettsiozele sunt febre exantematice, adică boli febrile însoţite
de erupţii cutanate şi tulburări nervoase (somnolenţă, apatie, delir).
Rickettsiile pătrund în organism prin artropodele vectoare şi se multiplică
în celulele endoteliale ale vaselor mici, cu diferite consecinţe nefavorabile:
erupţie, tromboze vasculare, necroze cutanate şi la nivelul diverselor
organe: cord, ficat, creier, rinichi. Moartea poate surveni prin CID sau
insuficienţă cardiacă.
Parazitismul intracelular obligatoriu se explică prin
permeabilitatea excesivă a membranei citoplasmatice, care nu poate reţine
unii metaboliţi esenţiali (ATP, NAD, acetil-CoA). Prin sinteza unei
fosfolipaze, bacteria distruge fagozomii şi se multiplică abundent în
citoplasma celulei gazdă (apar incluzii); Rickettsiile inhibă opsonizarea şi
procesul de activare al macrofagelor: adenopatia reflectă de fapt
ineficienţa reacţiei inflamatorii. Vasculita se caracterizează prin abundente
infiltrate celulare cu mononucleare. Şocul endotoxic poate să apară prin
acţiunea endotoxinei.
Pentru zona noastră geografică prezintă importanţă ricketsiozele din
grupul tifos, febra butonoasă şi febra Q.
Febra Q, produsă de Coxiella burnetti se caracterizează prin febră şi
un sindrom pseudogripal. Cazurile grave prezintă infiltrate
bronhopneumonice. Complicaţiile bolii sunt rare: hepatită, endocardită,
meningoencefalită. Nu apar erupţii cutanate în această boală.
Erlichioza (E. chaffeensis) prezintă un tropism special pentru
monocite. Sindromul febril este însoţit de leucopenie, trombocitopenie,
eventual hepatită. Erupţia şi vasculita sunt semne rare. Rezervorul
bacterian îl constituie cerbul, iar vectorul este căpuşa. Boala este
răspândită în America de Nord, Japonia şi Malaezia. Diagnosticul de
laborator se realizează prin reacţia în lanţ a polimerazei.
Sânge în primele zile de boală; Două probe de ser sunt recoltate la
interval de 15 zile pentru diagnostic serologic dinamic;
Triturat de coagul sanguin după ziua a 7-a de boală, pentru a
elimina acţiunea anticorpilor;
Probe bioptice din piele, pentru diagnosticul febrelor pătate.
Transportul sângelui şi a probelor bioptice se realizează în stare
130
congelată.
Diagnosticul direct bacteriologic
Examenul microscopic
Nu dă relaţii foarte valoroase. Se realizează după izolarea bacteriei
pe sisteme celulare:
Prin colorare Giemsa, Giemenez sau Machiavello (după cultivare
în ou embrionat). În coloraţia gram se colorează dificil. Bacteriile au forme
cocobacilare, cu aşezare necaracteristică.
Identificarea bacteriei direct în celula infectată, prin
imunofluorescenţă.
Izolarea
Se realizează numai pe sisteme vii (celulare).
Inocularea în ou embrionat de 5 - 7 zile, în sacul vitelin. Se obţin
culturi abundente. Se pot prepara antigene folosite pentru reacţii
serologice.
Inocularea la cobai de sex masculin, intraperitoneal.
Cobaiul face o reacţie febrilă, care poate evolua spre vindecare sau
spre moartea animalului. Tegumentul regiunii scrotale rămâne nemodificat
în cazul R. prowazecki, spre deosebire de reacţiile eritematoase care apar
în cazul febrelor pătate.
Inocularea în culturi de ţesuturi
Se utilizează pe linii celulare Verro sau pe culturi de limfocite.
Unele rickettsii se multiplică în citoplasmă, altele în nucleu şi citoplasmă.
Evidenţierea bacteriilor în celule infectate se realizează prin coloraţia
Giemsa sau prin imunofluorescenţă.
Diagnosticul indirect serologic

Reacţiile serologice pot fii nespecifice şi specifice.
Reacţiile nespecifice utilizează antigene înrudite, precum tulpina

Proteus OX19 pentru Rickettsia prowazecki.
Reacţia Kudicke-Steuer este o reacţie de aglutinare pe lamă
(nespecifică), utilizată ca metodă de triaj în focarele de tifos exantematic.
Reacţia Weil-Felix reprezintă o reacţie la aglutinare în tuburi,
cantitativă. Pentru diagnostic titrul semnificativ va fi mai mare decât 1/200.
Pentru diagnosticarea altor rickettsii, antigenele nespecifice sunt preparate
din tulpini Proteus OX2 şi OXk.
131
Reacţii specifice - utilizează antigene specifice speciei de
identificat. Se execută:
 RFC Ida Bengston pe probe perechi de seruri;
 Reacţii de aglutinare pe lamă sau în tuburi;
 Reacţii de hemaglutinare pasivă;
 Imunofluorescenţa indirectă - detectează anticorpi Ig M sau Ig G
specifici speciei. Reprezintă metoda diagnostică de referinţă;
 Imunofluorescenţa directă evidenţiază R. rickettsii în biopsia din
leziunile cuta-nate (febra pătată a Munţilor Stâncoşi - America de Nord).
Pentru diagnosticul febrelor pătate se utilizează şi latex aglutinarea;
 Radioimunotestarea (RIA);
 Metoda imunoenzimatică (ELISA);
 PCR (reacţia în lanţ a polimerazei ).
Diagnosticul diferenţial între tifosul exantematic clasic şi cel de

recădere
În tifosul de primoinfecţie, reacţia Weil-Felix şi RFC se pozitivează
după prima săptămână de boală, anticorpii specifici fiind preponderent Ig
M.
În tifosul de recădere (la foştii bolnavi), RFC este pozitivă (Ig G la
titruri mari, fixe), în timp ce reacţia Weil-Felix rămâne negativă.

Intradermoreacţia cu o suspensie inactivată de Ricketsia prowazecki
pune în evidenţă starea de hipersensibilitate de tip tardiv (eritem, edem)
care apare după trecerea prin boală. Reacţia poate pune şi diagnosticul
retrospectiv al îmbolnăvirii.
Tratamentul
Antibioticele de elecţie sunt Tetraciclinele şi Cloramfenicolul.
Tratamentul trebuie administrat precoce, din cauza ratei de mortalitate de
3%-8%; boala este anergizantă, riscul recăderilor la supravieţuitorii trataţi
incorect fiind cuantificat la 15% la circa 2-3 săptămâni de la episodul
iniţial, din cauza persistenţei bacteriei în macrofage. Pentru a diminua
riscul recăderilor, antibioticul se administrează încă 4-6 zile de la dispariţia
sindromului febril.
Profilaxia
Profilaxia recăderilor prin tratament corect.
Distrugerea vectorilor (deparazitare).
Profilaxia la contacţi, cu doze săptămânale de Doxiciclină, timp de
132
6 săptămâni de la contactul infectant. Vaccinul este ineficient (preparat din
bacterii omorâte); stimulează puţin răspunsul imun T dependent.
Diagnosticul de laborator în febra Q
Coxiella burnetti are proprietăţi distincte comparativ cu celelalte

rickettsii:
Posedă dimensiuni mai mici şi endospor.
Nu prezintă înrudiri antigenice cu tulpinile de Proteus.
Infecţia se manifestă ca o pneumonie interstiţială şi se transmite pe
cale aerogenă sau prin consumul alimentelor infectate.
Diagnosticul direct bacteriologic

spută, sânge, l.c.r., lapte şi fragmente de placentă animală.
Izolarea
În sisteme celulare: cobai, ou embrionat sau culturi de celule.
Diagnosticul serologic
Este specific şi utilizează: RFC, reacţii de aglutinare,
imunofluorescenţa indirectă.
Test de patogenitate
Infecţia produce avort la cobăiţe gestante.
Profilaxia
Se adresează persoanelor care lucrează în mediul veterinar.
Vaccin antifebră Q (omorât) - puţin utilizat.
133
CAPITOLUL 14
GENUL CHLAMYDIA
Caractere generale
Genul cuprinde bacterii cu perete celular gram negativ-like, cu
parazitism celular obligatoriu (incapabile să sintetizeze ATP). Se pot
cultiva prin inoculare în sisteme vii: animale de laborator, ou embrionat,
culturi de celule. Ciclul de multiplicare are loc în citoplasma celulei,
rezultând incluzii caracteristice: corpusculi elementari şi corpusculi
reticulaţi.
Produc infecţii la om, animale şi păsări.
Reprezentanţi, afecţiuni produse

Chlamydia trachomatis:
- trahom (tipurile antigenice A, B, Ba, C);
- infecţii pulmonare tipurile antigenice
- infecţii oculare (conjunctivita cu incluzii) D, F, G, H, I, J, K;
- infecţii urogenitale (uretrita negonococică)
- limfogranulomatoza veneriană (tipurile antigenice L1, L2, L3).
Chlamydia psittaci:
- psitacoza (pneumonie atipică);
- infecţii la animale: pneumonie, enterită, avort, encefalită.
Chlamydia pneumoniae:
- infecţii respiratorii (pneumonie atipică).

Metabolismul bacterian nu produce ATP, energia fiind furnizată de
către celula gazdă. Parazitismul celular este obligatoriu; ciclul de
dezvoltare bacterian durează 48 de ore. Corpusculii elementari reprezintă
forma infecţioasă extracelulară (0,3 m diametru). Pătrund în celulă prin
endocitoză receptor indusă, acumulează material celular şi se transformă
într-o particulă mai mare, cu 1m în diametru, denumită corpuscul
reticulat sau corpuscul iniţial (element metabolic activ, bogat în ARN),
care suferă procese de diviziune binară; apar incluzii intracitoplasmatice.
Corpusculii iniţiali formează după aproximativ 20 de ore corpusculi
elementari care vor fi eliberaţi prin liza celulei, astfel încât apar noi cicluri
de multiplicare bacteriană, dependente de ATP-ul celular.
Se atinge un oarecare “echilibru” între gazdă şi parazit, infecţiile
subclinice, latente fiind mai frecvent întâlnite decât cele clinic manifeste.
Răspunsul imun umoral este slab şi nu previne reinfecţia.
134
Este o antropozoonoză, boala transmiţându-se şi de la animal la om.
Spre exemplu, Chlamydia psittaci produce pneumonie aviară (la
papagal) şi umană. Chlamydia trachomatis se transmite prin contact direct
interuman.
Chlamydia posedă antigene de suprafaţă (proteina MOMP - 62 kD)
şi hemaglutinine care favorizează ataşarea pe suprafaţa celulelor.
Persistenţa intracelulară se explică prin mecanisme de inhibare a formării
fagolizozomilor. Răspunsul imun celular este responsabil pentru
distrucţiile tisulare în procesul inflamator, cu atât mai mult cu cât bacteria
posedă o toxină endotoxin-like.
Toxina termolabilă este produsă de către toate speciile Chlamydiei;
produce un efect letal la animalul de experienţă (şoarecele), după inoculare
intravenoasă.
Infecţii produse de către Chlamydia trachomatis
Oculare
 Trachomul - reprezintă o infecţie cronică oculară (cu aspect
folicular), răspândită în Africa şi Asia, cu evoluţie inevitabilă spre orbire.
Se estimează că 400 de milioane de oameni au această boală şi circa 20 de
milioane dintre aceştia sunt orbi.
 Conjunctivita cu incluzii - apare atât la adult (la care coexistă
afecţiunea genitală), cât şi la nou-născuţi (conjunctivită purulentă apărută
în urma trecerii fătului prin tractul genital matern infectat).
Genitale
Limfogranulomatoza veneriană (LGV) - cu transmitere sexuală.
Uretritele negonococice (UNG) - cu tablou clinic asemănător
gonoreei.
Uretritele postgonococice - sunt frecvent întâlnite.
Epididimita acută - apare mai ales la vârste sub 35 de ani, însoţind
3% din cazurile de uretrite negonococice.
Infecţii ale tractului genital feminin: uretrite purulente, cervicite,
salpingite - întâlnite frecvent la femei cu parteneri sexuali multipli. Nou-
născuţii proveniţi din mame infectate prezintă conjunctivita cu incluzii sau
chiar pneumonie. Rolul Chlamydiei trachomatis în avort şi în infertilitate
nu este cunoscut suficient. Probabil infecţia respectivă poate interfera cu
implantarea oului.
Sindromul Reiter cuprinde triada: artrită, conjunctivită şi leziuni
mucocutante, apărute la 1-4 săptămâni după debutul uretritei.
135
Infecţii produse de către Chlamydia psittaci
Psitacoza, ornitoza-pneumonic interstiţială atipică cu febră, tuse,
mialgii; uneori cu evoluţie subclinică. Sechelele posibile sunt miocardita,
encefalita, meningita, hepatita.
Riscul major pentru boală îl au crescătorii de păsări.
Tetraciclina şi Eritromicina sunt agenţi terapeutici valoroşi; ß
lactaminele sunt ineficiente.
Infecţii produse de către Chlamydia pneumoniae

Pneumonie - cu evoluţie bifazică: începe cu o afecţiune de tract
respirator superior care se continuă cu o bronhopneumonie. Rezervorul
bacterian este strict uman. 50% dintre infecţii sunt subclinice. Diagnosticul
serologic nu este diagnostic de rutină.
Tetraciclina este eficientă.

 Recoltarea secreţiilor (cervicale, uretrale, oculare, din şancrul
genital, nazofaringiene şi din tractul respirator), se realizează cu
minimum 3 tampoane pentru fiecare tip de secreţie. Transportul probelor
se realizează în medii speciale, în condiţii de refrigerare.
 Recoltarea sângelui - pentru diagnostic serologic.
Diagnosticul microscopic direct

Se evidenţiază incluziile intracitoplasmatice tipice pe frotiuri
colorate Giemsa, Giemenez sau Machiavello şi în imunofluorescenţă cu
anticorpi monoclonali. Chlamydia trachomatis - prezintă incluzii
compacte cu matrice de glicogen (Iod+), cu densitate redusă de corpi
elementari. Chlamydia psittaci - prezintă incluzii difuze, fără matrice de
glicogen (Iod –) şi cu densitate crescută de CE.
Microscopia directă este mai eficientă în infecţiile cu Chlamydia
psittaci.
Evidenţierea antigenelor chlamydiene solubilizate, prin tehnica EIA
în fază lichidă (Chlamydiazime) sau în fază solidă (Test Pack Chlamydia).
Evidenţierea acizilor nucleici chlamydieni prin: PCR, Sothern Blot.
Izolarea
Prin inoculare pe culturi de celule
Se folosesc liniile celulare HeLa sau McCoy, după iradierea sau
tratarea culturii cu IUDR (metabolism lent).
136
După 2-3 zile de la incubaţie se detectează incluziile specifice prin
coloraţia Giemsa sau prin imunofluorescenţă.
Prin inoculare în sacul vitelin al oului embrionat de 6-7 zile.
Metoda este utilizată pentru prepararea antigenelor pentru reacţii
serologice.
Izolarea pe animale de laborator

Inocularea intracerebrală la şoarece pentru Chlamydia trachomatis.
Caracteristici metabolice
 Eliberează CO2 pornind de la glucoză, piruvat şi glutamat;
 Conţin dehidrogenaze;
 Sunt incapabile să sintetizeze ATP (parazitism obligatoriu
intracelular).
Structura antigenică
Antigenele de grup - lipopolizaharidice
- comune tuturor speciilor Chlamydiene;
- indentificabile prin RFC şi IF.
Antigenele de specie - proteine membranare externe
- Chlamydia trachomatis prezintă 15 serotipuri: A, B, Ba, C, DK,
L1, L2, L3
- identificabile prin imunofluorescenţă.
 Reacţia cu fixare de complement - tehnica Ida Bengston.
 Imunofluorescenţa - detectează anticorpii specifici (IF - detectarea
Ig M pentru diagnosticarea pneumoniei la nou-născut (Chlamydia pneu-
moniae)).
 Serotestarea incluziei integrale - anticorpii anti incluzii
chlamydiene sunt evidenţiaţi prin IF sau ELISA.

Intradermoreacţia FREI - evidenţiază starea de hipersensibilitate de
tip tardiv care apare în timpul infecţiei, în special în limfogranulomatoza
veneriană. Reacţia poate pune diagnosticul retrospectiv al bolii.
Tratament
De elecţie sunt Tetraciclina, Eritromicina.
Chlamydia trachomatis prezintă sensibilitate la Sulfadiazină şi
137
Cicloserină, spre deosebire de Chlamydia psittaci (criteriu de diagnostic
diferenţial).
Profilaxie
Stabilirea precoce a diagnosticului şi aplicarea tratamentului.
 Imunizarea animalelor cu vaccinuri anti Chlamydia.
 Imunizarea omului nu se practică.
138
CAPITOLUL 15
GENUL MYCOPLASMA
Caractere generale
Genul Mycoplasma aparţine familiei Mycoplasmataceae, alături de
Ureaplasma şi genul Acholeplasma. Bacteriile genului au dimensiuni
reduse (0,2-0,3 µm), nu posedă perete celular (motiv pentru care nu se pot
colora în coloraţiile convenţionale); membrana citoplasmatică este bogată
în colesterol şi în molecule lipopolizaharidice fixate. Se dezvoltă greu pe
medii acelulare (necesită steroli ca factori de creştere, pe care îi înglobează
în membrana citoplasmatică). Se dezvoltă şi pe sisteme celulare
(parazitism celular facul-tativ). Au afinitate pentru membrana celulelor
eucariote. Lipsa peretelui celular determină un polimorfism accentuat
(forme de “pară”, forme cocoide sau cocobacilare). Genul cuprinde
aproximativ 26 de specii care produc infecţii la om şi la animale.
Mycoplasma a fost izolată în 1898, de la bovine cu
pleuropneumonie. În 1937 a fost izolată de la om, dintr-un abces pulmonar
şi a fost denumită “pleuropneumonia-like organism” (PPLO).

Mycoplasma pneumoniae:
- pneumonie atipică primară;
- faringite, otite buloase, bronşite;
- anemie hemolitică, artrite;
- meningoencefalite;
- eritemul multiform (sindromul Stevens-Johnson).
Mycoplasma hominis:
- salpingite, abcese pelviene, febră puerperală, pielonefrită.
Mycoplasma salivarium; Mycoplasma orale; Mycoplasma
buccale:
- infecţii respiratorii.
Mycoplasma fermentans; Mycoplasma arthridis:
- artrite.
Ureoplasma urealyticum:
- uretrite.
Mycoplasma genitalium:
- endometrite post partum, post abortum.
139
Mycoplasmele pot coloniza aparatul respirator, cavitatea bucală,
tractul genito-urinar. Specia Mycoplasma pneumoniae este patogenă,
restul speciilor fiind condiţionat patogene. Există specificitate de gazdă
(specie patogenă la om sau la animal). Parazitismul bacterian este celular.
Bacteriile nu posedă exotoxine sau endotoxine. Efectul citolitic este
enzimatic, prin catalaze şi peroxidaze; asupra hematiilor acţionează prin
hemolizine (se explică anemia hemolitică în unele infecţii cu Mycoplasma
pneumoniae). Bacteriile elaborează o prelungire celulară denumită “vârf
pufos” (aspectul de “pară”), vârf cu care înţeapă celula infectată şi îi preia
substanţele nutritive. Genomul mic şi lipsa peretelui celular permit
contactul strâns cu celula gazdă, fapt care determină apariţia unor
autoanticorpi, mai ales în infecţia cu Mycoplasma pneumoniae: anticorpi
anti celulă pulmonară, anti limfocite, anti celulă musculară netedă, etc. Se
produc complexe imune în exces, care sunt răspunzătoare de
simptomatologie extrapulmonară: leziuni ale sistemului nervos, artrite,
eritem multiform.
Pneumonia atipică primară este întâlnită în mod special la adulţii
tineri din colectivităţi. Copiii sub 5 ani fac forme clinice inaparente. 20%
dintre pneumonii au ca agent etiologic Mycoplasma pneumoniae, care
determină totuşi o pneumonie atipică: stare ge-nerală alterată, tuse
neproductivă, în contrast cu semnele radiologice cu localizare
preponderent hilară şi interstiţială. Anemia hemolitică, sindromul Stevens-
Johnson, meningoencefalitele şi artritele reprezintă consecinţele
fenomenelor autoimune ale infecţiei cu Mycoplasma pneumoniae (răspuns
imun umoral semnificativ). Bolnavul rămâne contagios încă 14 săptămâni
după ameliorarea bolii.
Infecţiile tractului urogenital sunt produse de către Mycoplasma
hominis, Ureaplasma urealyticum. Mycoplasma hominis produce
endometrită post partum sau post abortum (complicată cu septicemii în
10% din cazuri) şi boli inflamatorii pelviene.
Ureaplasma urealyticum diferă de restul speciilor prezentate prin
abilitatea producerii ureazei. Bacteria se găseşte în tractul urogenital al
adulţilor cu viaţă sexuală activă, îndeosebi la persoanele cu parteneri
sexuali multipli. Ureaplasma produce 50% dintre uretritele negonococice
ale sexului masculin.

 exudat faringian;
140
 spută;
 exudate inflamatorii;
 secreţii uretrale, secreţii vaginale;
 sânge pentru examinări serologice.

Imunofluorescenţa poate evidenţia Mycoplasma pneumoniae în
macrofagele din spută.
Coloraţiile speciale (Giemsa) evidenţiază polimorfismul bacterian
(formă de pară, cocoidală, cocobacilară), datorat absenţei peretului celular.
Izolarea, proprietăţi de cultură

Pe medii acelulare complexe, cu factori de creştere (colesterină,
lecitină, extract de drojdie, extracte proteice existente în ser sau lichid
ascitic). Se incubează la 37°C timp de 3-7 zile (bulion Difco, agar Difco).
Coloniile M. pneumoniae sunt mici (10-100 m), implantate în mediu, cu
centrul înfundat şi periferia clară (aspect tipic de “ouă ochiuri”). Pe medii
cu sânge produce hemoliză. Coloniile U. urealitycum sunt minuscule,
granulare. Cultivarea în mediu lichid determină apariţia unor filamente.
Pe medii celulare - M. pneumoniae se cultivă în oul embrionat pe
membrana corioalantoidiană sau în culturi de celule.
M. pneumoniae necesită atmosferă aerobă : celelalte specii sunt
facultativ.
Mycoplasmele degradează glucoza, reduc sărurile de tetrazoliu în
mediu.
Ureaplasmele hidrolizează ureea (ureazo pozitive).
Speciile bacteriene se diferenţiază prin antigene glicolipidice,
(evidenţiabile prin RFC) şi proteice (evidenţiabile prin testul ELISA).

Metodele de diagnostic sunt nespecifice şi specifice.
Metode nespecifice
Criohemaglutinarea - evidenţiază anticorpi (aglutinine la rece), care
produc aglutinarea hematiilor proprii bolnavilor (autoaglutinarea) şi a
hematiilor de grup 0 (izoaglutinarea), la temperatura de 4°C. Reacţia este
pozitivă în 80% din cazurile de pneumonie atipică primară şi în 10% din
141
pneumoniile atipice cu altă etiologie. Titrul maxim se observă în
săptămâna 3 - 4 de boală.
RFC cu antigene preparate din Bacillus antitratus.
Reacţii de aglutinare cu antigene înrudite streptococice.
Metode specifice
RFC cu antigene lipidice purificate mycoplasmatice.
Imunofluorescenţa indirectă.
Reacţii de hemaglutinare pasivă cu antigene mycoplasmatice
adsorbite pe hematii tanate. Diagnosticul serologic se realizează pe probe
duble de ser, recoltate la interval de 10-14 zile. Creşterea titrului de
anticorpi în proba 2 este revelatoare pentru diagnostic.
ELISA, RIA
Tratament
Sunt utile Tetraciclinele (ex: Doxyciclina) şi Macrolidele (ex.:
Azithromycin): a-ceste antibiotice sunt preferate deoarece sunt eficiente şi
împotriva Chlamydiei, implicată în etiologia uretritelor negonococice sau a
unor infecţii respiratorii atipice, greu de diagnosticat. Fluoroquinolonele
sunt eficiente pentru microorganismele rezistente la Peniciline,
Cefalosporine.
Profilaxie şi control
Izolarea şeptelului infectat cu pleuropneumonie şi agalactie.
Nu există vaccin disponibil.
Tratamentul antibiotic corect al subiecţilor cu pneumonie atipică
primară.
142
CAPITOLUL 16
FAMILIA ENTEROBACTERIACEE
Caractere generale
Cuprinde bacterii larg implicate în patologia infecţioasă, care
produc afecţiuni digestive, dar şi infecţii localizate extraintestinal: infecţii
urinare, respiratorii, meningeale, cutanate etc.
Sunt bacili gram negativi, mobili sau imobili, patogeni sau
condiţionat patogeni, cu sediul în intestinul uman sau animal. Bacteriile
prezintă un metabolism extrem de activ şi cultivă cu uşurinţă pe medii de
cultură. Sunt aerob/anaerob facultative.
Reprezentanţi
Tabel nr. 10 – Familia Enterobacteriacee (clasificare în triburi,
genuri)
TRIBUL GENUL
Escherichiae Escherichia
Shigella
Edwardsiellae Edwardsiella
Klebsiellae Klebsiella
Enterobacter
Serratia
Hafnia
Proteae Proteus
Providencia
Morganella
Salmonellae Salmonella
Arizona
Citrobacter
Yersiniae Yersinia
Erwiniae Erwinia
Pectobacterium
Neclasificate Cedecea
Kluyvera
Tatumella
Ewingella etc.
Clasificarea corectă din punct de vedere ştiinţific i se atribuie lui P.

R. Edwards, W. H. Ewing (teste biochimice) şi F. Kauffman (structură
antigenică).
143
Patologia produsă este extrem de diversă, aspect rezultat din
varietatea factorilor de patogenitate bacterieni:
Endotoxina - lipozaharidul este compus din “sâmburele”
polizaharidic, antigenul O somatic şi lipidul A cu rol toxic.
Exotoxinele sunt prezente la unele specii bacteriene, produse prin
mecanisme genetice extracromozomiale (spre exemplu E. Coli prezintă
toxine Shiga-like, enteroinvazive dar şi toxine enterotoxigene).
Adezinele bacteriene (factori de colonizare) realizează ataşarea
bacteriilor pe suprafaţa celulelor susceptibile. Acest rol îl au pilii sau
fimbriile (antigene K, F sau P) şi recent numiţii “pili CFA” (factori
antigenici de colonizare ai intestinului). Pilii P sunt proteine fimbriare ale
unor tulpini de E. Coli generatoare de pielonefrită. Pilii F au rol în
fenomenul de conjugare bacteriană (pilii sexuali).
Antigenul K de virulenţă (de la cuvântul german “Kapsel”) sunt
asociate cu polizaharidele capsulare cu rol antifagocitar.
Pentru serotipare se utilizează prezenţa antigenelor O (somatice), H
(flagelare) şi K (de virulenţă).
Importanţa enterobacteriilor poate fi apreciată din mai multe puncte
de vedere: participare în patologia umană - produc infecţii digestive,
urinare, toxiinfecţii alimentare, enterite, infecţii piogene, endometrite,
otite, sinuzite, pneumonii, septicemii (majoritatea infecţiilor produse de
către bacteriile comensale fiind infecţii intraspitaliceşti).
Pe plan igienico-sanitar - prezenţa E. Coli şi a coliformilor în
mediu reprezintă indicatori ai contaminării fecale (caracterizarea igienico-
sanitară a apei şi a alimentelor).
Pe plan biologic - aduc importante informaţii în biologia
moleculară, în studiul geneticii şi metabolismului bacterian.
Diferenţierea enterobacteriilor faţă de alţi bacili gram negativi se
realizează prin:
 degradarea oxidativă şi fermentativă a glucozei;
 reducerea nitraţilor la nitriţi;
 testul citocromoxidazei negativ.
Alte teste realizează încadrarea în trib şi gen. Pentru precizarea
speciei se utili-zează atât proprietăţi biochimice, cât şi structura antigenică
O, H, K.
Genurile cu patogenitate certă sunt Salmonella şi Shigella, restul
genurilor cuprinzând bacterii condiţionat patogene şi comensale.
144
CAPITOLUL 17
GENUL SALMONELLA
Caractere generale
Cuprinde bacili gram negativi, mobili, care reprezintă
caracteristicile definitorii ale enterobacteriaceelor din tribul Salmonelleae:
 lactoza nu este fermentată;
 fermentează glucoza cu producere de gaz;
 produce H2S din tiosulfat;
 utilizează citratul ca unică sursă de atomi de C;
 decarboxilează lizina, arginina şi ornitina.
I. Salmoneloze majore:
Salmonella tiphy:
- febra tifoidă
Salmonella paratyphi A, Salmonella paratyphi B:
- febre paratifoide.
II. Salmoneloze minore:
S. tiphimurium, S. choleraesuis, S. anatum, S. panama etc.:
- toxiinfecţii alimentare, enterite.
S. choleraesuis, alte specii grup C:
- stări septicopiemice.
Toate serotipurile Salmonellei sunt patogene pentru om. Toate

speciile bacteriene conţin endotoxina (antigenul O). Invazinele sunt
proteine care realizează aderenţa şi penetrarea în celulele epiteliale
intestinale. Salmonella are un parazitism facultativ intracelular, conferit
prin 40 de proteine diferite şi prin antigenele Vi, blocând fenomenele
fagocitozei: catalaza, superoxid dismutaza neutralizează radicalii activi ai
oxigenului; factorii implicaţi în rezistenţa la pH acid contribuie la
supravieţuirea bacteriilor în fagolizozom.
Principalele infecţii produse de către Salmonella se clasifică în
Salmoneloze minore şi majore. Enterocolitele, gastroenteritele,
toxiinfecţiile alimentare apar după ingestia a 105 - 108 bacterii. După
ingestie are loc ataşarea bacteriană la nivelul celulelor epiteliale ale
intestinului subţire, apoi penetrarea în celule şi migrarea în lamina propria,
145
în regiunea ileocecală. Are loc multiplicarea în foliculii limfoizi anexaţi
intestinului. Local se acumulează PMN şi rezultă o reacţie inflamatorie cu
eliberare de prostaglandine, care duc la stimularea adenilat ciclazei (cu
apariţia unui sindrom diareic nesanguinolent). Simpto-mele tipice
enterocolitei Salmonelozice (diaree, febră, dureri abdominale, cefalee)
apar după 24 de ore de la inoculare şi evoluează autolimitat 2-5 zile.
Complicaţiile de temut sunt dezechilibrele hidroelectrolitice, care apar mai
uşor la pacienţi cu vârste extreme.
Salmonelozele majore (febra tifoidă şi febra paratifoidă) apar după
ingerarea a 103 bacterii. După multiplicarea iniţială la nivelul celulelor
ansei ileocecale şi în macrofagele din formaţiunile limfoide intestinale -
are loc bacteriemia iniţială, urmată de invadarea unor organe şi formaţiuni
limfatice. Multiplicarea crescută în ficat şi splină este urmată de o a doua
bacteriemie masivă şi de eliminarea prin bilă şi prin urină. După prima
săptămână de boală, Salmonella se elimină prin materiile fecale, excreţia
prelungindu-se încă mult timp la purtătorii cronici.
În febra tifoidă starea generală este alterată: febră, bradicardie, stare
de şoc, apatie sau delir. Simptomatologia generală este determinată în
principal de endotoxină, care stimulează fenomenele inflamatorii.
Complicaţiile sunt de temut: perforaţii intestinale, tromboflebite,
colecistite, angiocolite, coagulare intravasculară diseminată, microabcese.
Sursa de contaminare o constituie cei cu infecţii subclinice şi
purtătorii. Pentru alte salmoneloze, sursa de infecţie o reprezintă apa şi
alimentele (lapte, ouă, mezeluri).
În ultimii ani, în România, a crescut numărul de cazuri de
Salmoneloze minore (incidenţa 5 o/oooo) şi a scăzut numărul cazurilor de
febră tifoidă (incidenţa sub 0,07 o/oooo).

În febrele enterice: sânge în prima săptămână de boală şi materii
fecale în săptămâna a doua şi a treia, urină în săptămâna a treia şi a patra
de boală; sânge pentru examinări serologice în săptămâna a doua, a treia şi
a patra.
În septicemii salmonelozice: sânge.
La purtători: materii fecale, bilă, sânge (examinări serologice).
În gastroenteritele Salmonelozice: materii fecale, lichid de
vărsătură, alimentul.
146
Examenul direct microscopic
- al produsului patologic nu dă informaţii utile diagnosticului.
Izolarea germenului:
Hemocultura - aprox 10 ml de sânge se recoltează şi se
însămânţează în bulion nutritiv sau pe bilă de bou sterilă. Se incubează la
termostat 7 zile; după 24-48 ore se fac pasaje pe medii pentru intestinali,
geloză sânge, medii care se incubează în aerobioză şi anaerobioză.
Coloniile lactozo negative se izolează în cultură pură pe geloză înclinată.
Coprocultura - se însămânţează materii fecale din scaunul emis
spontan. Pentru depistarea purtătorilor, recoltarea se face din scaun de
purgaţie. Se utilizează mediul de conservare Cary Blair. Mediul de
îmbogăţire este obligatoriu (cu selenit acid de sodiu). Din acest mediu se
fac treceri pe cel puţin două medii selective pentru intestinali, urmate de
izolare în cultură pură.
Urocultura - urina se centrifughează şi sedimentul se însămânţează
pe Wilson Blair, pe selenit acid de sodiu şi pe mediile selective pentru
germeni intestinali.
Bilicultura - se centrifughează bila B şi sedimentul este însămânţat
ca şi în cazul coproculturii.
Identificarea
Se realizeză prin cercetarea:
Proprietăţilor morfotinctoriale: - bacili gram negativi mobili cu

cili peritrichi.
Proprietăţilor de cultură:
Pe ADCL: colonii S lactozo-negative semitransparente, cu punct
negru central.
Pe Mc Conkey, Istrate-Meitert: colonii S lactozo-negative.
Tulbură uniform mediile lichide.
Coloniile lactozo - negative sunt repicate pe mediile multitest:
TSI+MIU sau TSI+MILF.
Salmonella prezintă caractere biochimice comune cu ale
enterobacteriaceelor dar şi teste caracteristice:
Fermentează glucoza cu producere de acid şi gaz (S. tiphy nu
produce gaz).
Utilizează citratul ca unică sursă de atomi de carbon.
Nu fermentează lactoza sau zaharoza.
147
Nu produc indol, urează, acetil - metil - carbinol.
Produc hidrogen sulfurat (TSI) şi lizindecarboxilază.
Structura antigenică variată O, H, K defineşte cele 1200 de specii
ale genului (schema de identificare Kauffmann-White).
Antigenul O conţine 65 de antigene diferite, denumite factori de
specificitate. Grupurile O sunt notate cu litere mari A, B, C, D,… . În
fiecare grup, un factor de specificitate este caracteristic, fiind prezent la
toate serotipurile.
Antigenele H suferă fenomenul “variaţiei de fază” (fază 1 - 2),
aspect al variaţiei antigenice.
Antigenul K de virulenţă (Vi) conferă bacteriilor O
inaglutinabilitate, proprietate care dispare prin fierberea suspensiei
celulare.
Tabel nr. 11 – Salmonella – Structura antigenică
Grupul de Salmonelle Antigenul Antigen H

O, K Faza 1 Faza 2
A - S. paratiphy A 1, 2, 12 - a -
B - S. paratiphy B 1, 4, 5, 12 - b 1, 2
C - S. paratiphy C 6, 7, Vi c 1, 5
D - S. tiphy 9, 12, Vi d -
Precizarea structurii antigenice O, H, K se realizează prin reacţii de

aglutinare cu seruri anti O polivalent, seruri antiSalmonella de grup AO,
BO, CO, DO etc. şi antiflagelare (anti fază 1, anti fază 2). Formula astfel
obţinută se compară cu cele existente în tabelul Kauffmann-White.

Serodiagnosticul Widdal se practică numai în cazul Salmonelozelor
majore. Reacţia evidenţiază prezenţa anticorpilor faţă de Salmonella tiphy,
S. paratiphy A şi S. paratiphy B, separat pentru antigenele O şi H. Testul
este dinamic şi urmăreşte creşterea titrului de anticorpi pe măsura
desfăşurării bolii (titrul maxim se înregistrează în săptămâna 3-4 a
afecţiunii).
La bolnavii fără antecedente vaccinale, un titru O de 1/250 este
considerat semnificativ, cu atât mai mult cu cât titrul se dublează în 5-7
zile.
148
La subiecţii cu antecedente vaccinale recente, titrurile O de 1/250 şi
H de 1/500 apar frecvent; dublarea titrului după 7 zile conferă titrurilor o
valoare diagnostică.
Lizotipia
Este utilă în scopuri epidemiologice, precizând filiaţiunea cazurilor
în epidemii de toxiinfecţii alimentare şi infecţii intraspitaliceşti, deoarece o
tulpină de Salmonella îşi păstrează aceleaşi caractere de lizotipie atât în
timpul bolii, în covalescenţă cât şi la purtător cronic.
Tratamentul
Tratamentul clasic în febra tifoidă se realizează cu Cloramfenicol
sau cu asociere de Ampicilină-Sulfamidă. Studii recente recomandă
Quinolonele, atât pentru bolnavi, cât şi pentru purtători.
Profilaxia
Igiena personală, respectarea regulilor igienice în industria
alimentară.
Vaccinuri antiSalmonella tiphy, care se administrează persoanelor
cu risc (ex: vaccinul cu tulpina atenuată Ty21a sau vaccin preparat din
imunogenul Vi).
Depistarea şi tratarea purtătorilor cronici de Salmonella.
149
CAPITOLUL 18
GENUL SHIGELLA
Caractere generale
Genul cuprinde bacili gram negativi imobili, lactozo-negativi, cu
caracteristici comune enterobacteriaceelor, cu patogenitate certă.
Reprezentanţi
Sunt clasificaţi în grupuri antigenice, (funcţie de structura
antigenului O somatic) şi produc dizenteria bacilară.
Grup A - Shigella dysenteriae - tip 1- Shigella dysenteriae shigae
- tip 2 - Shigella dysenteriae schmitzi
- tipurile 3-10 - tipuri Large-Sachs
Grup B - Shigella flexneri - tipurile 1-6
Grup C - Shigella boydi - tipurile 1-15
Grup D - Shigella sonnei - variantele S şi R
Shigella este patogenă prin invazivitate. Etapa primordială a

procesului patogenic constă în pătrunderea intracelulară şi multiplicarea în
celula epitelială a intestinului gros a Shigellei virulente (capacitatea
invazivă are codificare plasmidică - genele "invasion" - inv). Odată
internalizate, bacteriile se înconjoară de o membrană asemănătoare
fagozomilor, aspect care conferă rezistenţa la fagocitoză. Procesul de
penetraţie intraeritrocitară duce la sensibilizarea imunocitelor din lamina
propria, cu elaborare de mediatori imunitari şi transformare blastică
limfocitară. Imunoglobulinele A secretoare au un rol major în apărarea
antibacteriană. Invazia bacteriilor în celulele învecinate are loc după
eliberarea acestora din vezicula de chlatrină (prin acţiunea hemolizinei de
contact) şi prin intermediul unor proteine specifice de difuziune, care
utilizează citoscheletul celulei ca mijloc de propulsie a microorganismelor
în zona adiacentă.
Mucoasa intestinală şi vasele mici suferă leziuni citotoxice, prin
eliberarea de endotoxină şi produşi de metabolism bacterian. Astfel se
explică apariţia în scaun a mucusului, PMN şi sângelui (sindrom diareic
de tip inflamator).
Testul de patogenitate utilizat pentru fenomenul penetrării
intraepiteliale este testul keratoconjunctivitei la cobai (testul Sereny), care
precizează tulpinile virulente KC+.
150
Shigella dysenteriae shigae produce cele mai grave forme de boală
datorită unei exotoxine neurotrope, toxina Shiga, cu efect enterotoxic,
neurotoxic şi citotoxic.
Mecanismul molecular de acţiune al acestei exotoxine vizează
inhibarea sintezei proteice: fragmentul B leagă toxina pe receptorii
glicoproteici intestinali, iar fragmentul A realizează ADP - ribozilarea
factorului EF1 de elongare al lanţului polipeptidic. In vitro, această sinteză
scade brusc în 30’, în timp ce in vivo efectul citopat citocid apare după
aproximativ 24 de ore.
În 1950, la noi în ţară s-au descris ultimele cazuri de îmbolnăviri cu

Shigella shigae. În prezent dizenteria este produsă de Shigella flexneri şi
Shigella sonnei, care produc forme clinice mai uşoare de boală, uneori
etichetate ca enterită. Dizenteria evoluează epidemic în colectivităţi cu
condiţii igienico-sanitare deficitare; transmiterea este fecal-orală, hidrică.
Există riscuri de cronicizare a bolii la cazurile incorect tratate.

Se recoltează scaune mucosanguinolente de emisie spontană sau
materii fecale prelevate cu sonda Nelaton sau tampon rectal (la copii mici
sau în situaţia depistării purtătorilor). Mediul de transport Cary Blair este
foarte indicat.
Examenul microscopic direct al produsului patologic

Este orientativ - evidenţiază bacili gram negativi şi hematii.
Izolarea
Se însămânţează materiile fecale pe medii selective pentru germeni
intestinali: Istrate Meitert, AABTL, ADCL etc.
Coloniile lactozo negative se repică.
Identificarea
Se face pe baza:
Proprietăţilor morfotinctoriale:
bacili gram negativi imobili, fără aşezare caracteristică;
Caracterelor de cultură: coloniile sunt S, minuscule, lactozo

negative. Pe mediile lichide tulbură uniform mediul (voal mătăsos).
151
Carateristici biochimice
Shigella fermentează glucoza cu producere de acid, fără gaz
(excepţie Shigella flexneri tip 6).
Shigella dysenteriae (grup A) nu fermentează manita, în timp ce
Shigellele aparţinând grupurilor antigenice B, C, D o scindează.
Shigella nu fermentează lactoza, cu excepţia Shigellei dysenteriae
tip 1 şi Shigellei sonnei tip 1, care o fermentează tardiv.
Nu produc H2 S, nu posedă urează, nu produc acetil metil carbinol.
Prezintă testele biochimice comune Enterobacteriaceelor.
Identificarea tulpinilor patogene se realizează prin teste de
aglutinare pe lamă sau în tuburi: Shigella dysenteriae prezintă 10 tipuri
distincte antigenic O, Shigella flexneri- 6 tipuri, Shigella boydii- 15 tipuri
şi Shigella sonnei- 1 tip antigenic, care prezintă variaţia S-R. Serotipurile
se grupează în 4 grupuri antigenice, notate A, B, C, D (vezi paragraful
”Reprezentanţi”).
Teste de patogenitate
Tulpinile enteroinvazive sunt evidenţiate prin testul
keratoconjunctivitei (testul Sereny). Inocularea culturii sub pleoapa unui
cobai îi va produce acestuia conjunctivită mucopurulentă.
Exotoxina Shigella dysenteriae shigae se testează pe şoarecele alb.
Antibiograma
Este obligatorie.
Tratamentul
Impune reechilibrare hidroelectrolitică şi administrarea
chimioterapicelor antibacteriene, conform antibiogramei: Amoxicilină,
Sulfamide, Tetraciclină, etc.
Se studiază anticorpii antitoxină Shiga (seroterapia nu este încă
introdusă în tratament).
Profilaxia
Respectarea regulilor de igienă: controlul sanitar al apei, dezinfecţia
obiectelor contaminate, tratamentul corect al bolnavilor şi depistarea
purtătorilor (persoane care lucrează în sectorul alimentar sau sanitar).
Istrati şi colaboratorii au pus la punct vaccinul Vadizen, preparat
dintr-o tulpină atenuată de Shigella flexneri 2a, nedependentă T32 (1961),
care se administrează per oral, cu o reducere a morbidităţii cu 80% în
colectivităţile vaccinate. Acest preparat poate preveni dizenteria cronică.
152
CAPITOLUL 19
GENUL ESCHERICHIA. ESCHERICHIA COLI
Caractere generale
Genul cuprinde bacili gram negativi mobili, larg răspândiţi în
natură (în microbiocenoza intestinală umană şi animală), în alimente, apă
sau pe sol. Sunt germeni aerobi, facultativ anaerobi, lactozo pozitivi.
Escherichia Coli prezintă înrudiri cu bacteriile genurilor Klebsiella,
Enterobacter, Citrobacter, formând un grup aparte, cu denumirea de
"coliformi". Prezenţa acestor bacterii în apa potabilă constituie un
indicator al aşa-zisei contaminări fecale (indicatori ai poluării apei).
Reprezentanţi
Escherichia Coli reprezintă cea mai importantă specie a genului,

implicată în infecţii variate (infecţii digestive, urinare, meningeale,
piogene, infecţii generalizate, infecţii nozocomiale).
Deşi Escherichia Coli este un germen comensal (întâlnit

preponderent în microbiocenoza de tip intestinal), el poate deveni patogen
în urma unor fenomene genetice extracromozomiale, realizate prin
intervenţia unor plasmide sau bacteriofagi.
Adezinele bacteriene - au rol în ataşarea bacteriilor pe suprafaţa
celulelor epiteliale intestinale (ex.: pilii CFA- factori antigenici de
colonizare, codificaţi prin plasmida ENT) şi pilii P, cu rol în ataşarea pe
celulele tractului urinar (tot cu codificare plasmidică).
Capsula, cu rol antifagocitar - apare la tulpinile Escherichiei Coli
K1, care produc 84% din totalul meningitelor nou născutului (tulpina K1
prezintă similitudini antigenice cu anumite glicoproteine umane - N-CAM,
fapt care explică lipsa de reactivitate imunologică faţă de Escherichia Coli
K1).
Tulpinile care prezintă antigenul de suprafaţă B sunt implicate în
apariţia unui sindrom toxico-septic al nou-născutului.
Endotoxina produce leziunile caracteristice.
Exotoxinele sintetizate prin mecanisme genetice
extracromozomiale sunt variate:
Enterotoxinele termolabile LT1 şi LT2 sunt toxine cholerae-like,
produc sindrom diareic apos prin stimularea guanilat-ciclazei.
153
Enterotoxina termostabilă ST acţionează prin creşterea nivelului c-
GMP, cu alterarea transporturilor ionice celulare.
Exotoxina enterohemoragică (enteroinvazivă sau verrotoxină,
tulpini EHEC, VTEC). Tulpinile secretoare - fenotipurile uropatogene -
produc hemolizine cu efecte citotoxice.
Afecţiunile gastrointestinale sunt produse prin trei tipuri de tulpini
virulente:
Tulpinile ETEC provoacă un sindrom diareic apos (toxigen),
holeriform, prin hipersecreţia de apă şi electroliţi determinată prin
enterotoxina ST, LT sau ambele.
Serotipurile EHEC produc sindrom diareic, sindrom hemolitic
uremic şi colite hemoragice. Serotipul O157 H7 produce forme grave de
boală printr-o toxină Shiga-like, denumită şi verrotoxină pentru că este
citotoxică faţă de celulele culturii Verro.
Tulpinile EPEC de Escherichia Coli produc sindrom diareic apos
sau mucos, mai ales la copii cu vârste sub 2 ani. Factorul de patogenitate
este reprezentat printr-o adezină cu codificare plasmidică, distrugătoare de
microvili.
Serotipurile EIEC produc un sindrom diareic de tip dizenteriform,
cu efect citotoxic pronunţat. Testul keratoconjunctivitei la cobai este
pozitiv.
Tulpinile enteroagregative de Escherichia Coli (EAgEC) posedă
fimbrii care distrug celulele marginii în perie a intestinului. Sindromul
diareic este de tip apos; se poate croniciza.
Infecţiile tractului urinar
Escherichia Coli reprezintă etiologia cea mai frecventă a acestor
infecţii la sexul feminin (serotipuri O1, O21, O41, O5, O6, O7, etc.).
Meningitele neo-natale
La nou născuţi, tulpinile de Escherichia Coli K1 produc meningite şi
septicemii.
Infecţii intraspitaliceşti (infecţii de plagă chirurgicală, urinare,
septicemii).
Sindroamele clinice prezentate se pot transmite fecal-oral, prin
alimente contaminate sau din sursă endogenă (mai ales infecţiile tractului
urinar). Infecţiile intraspitaliceşti apar ca o consecinţă a nerespectării
igienei actului medico-chirurgical.
Recoltarea prelevatelor biologice:

Materii fecale, urină, secreţii purulente, sânge, lichid cefalorahidan,
154
secreţii biliare, alimente, ţesuturi recoltate de la cadavru.

Este nerevelator.
Izolarea
Se realizează pe medii selective pentru germeni intestinali: ADCL,
Istrate - Meitert, AABTL, GEAM, Brolacin. Pentru izolarea E. Coli din
urină se foloseşte tehnica Uricult sau Urinat. Urocultura cantitativă
stabileşte diagnosticul de infecţie urinară la 105 germeni ml urină. Pe
medii selective apar colonii S lactozo pozitive care se replică pe mediul
AABTL.
Identificarea
Se realizează pe baza proprietăţilor:
morfotinctoriale: în coloraţie gram se vizualizeză bacili gram

negativi fără aşezare caracteristică. Germenul este ciliat.
de cultură:
- În bulion tulbură uniform mediul (voal mătăsos);
- Pe ADCL: colonii S lactozo pozitive (roşii);
- Pe AABBTL, Istrate - Meitert, Brolacin: colonii S lactozo
pozitive (galbene);
- Pe mediul GEAM (Levine) apar colonii S negre, cu luciu
metalic  pe geloză sânge unele tulpini de E. Coli produc hemoliză.
 Prezintă caracterele biochimice comune ale enterobacteriaceelor.
 Testul roşu metil este pozitiv;
 Testul Voges Proskauer este negativ;
 Fermentează glucoza şi lactoza cu producere de acid şi gaz;
 Utilizează acetatul ca unică sursă de atomi de carbon;
 Produce indol, nu produce urează şi H2S.
Tulpinile enteropatogene se identifică prin reacţii de aglutinare pe
lamă cu ser polivalent şi apoi cu seruri de tip (anti O26, anti O55, antiO111,
etc.) şi chiar prin imunofluorescenţă.
Tulpinile enteroinvazive se identifică tot prin reacţii de aglutinare
pe lamă cu seruri specifice antiA (anti O26, anti O28, antiO112, etc.) şi antiB
155
(anti O136 , anti O142, etc.).
Tulpinile enteroinvazive se evidenţiază prin testul
keratoconjunctivitei la cobai.
Tulpinile enterotoxigene se evidenţiază prin testul ansei ligaturate
la iepuri.
Citotoxicitatea tulpinilor EHEC şi EPEC se evidenţiază în culturi de
celule.
Tratamentul
Se realizează conform indicaţiilor antibiogramei (sensibilitate la
Polimixine, Quinolone, Aminoglicozide, Cefalosporine).
Profilaxia
Respectarea normelor sanitare în colectivităţi de copii, spitale,
sectorul alimentaţiei publice.
156
CAPITOLUL 20
GENUL KLEBSIELLA
Caractere generale
Sunt bacili gram negativi (enterobacterii capsulate, imobile), cu
activitate metabolică intensă (hidrolizează variaţi hidraţi de carbon cu
producere de acid şi gaz). Germenul este larg răspândit în natură (în
intestinul omului şi animalelor, în apă, pe sol, în mediul spitalicesc).

Klebsiella pneumoniae:
- pneumonii, infecţii piogene, urinare, digestive, infecţii
spitaliceşti.
Klebsiella ozenae:
- ozenă, infecţii cronice ale aparatului respirator.
Klebsiella rinoscleromatis:
- rinosclerom.
Klebsiella oxytoca:
- enterite, infecţii nozocomiale.
Klebsiella pneumoniae este un germen condiţionat patogen,

implicat în patologia umană prin multiplicare şi invazivitate.
Capsula conţine antigene polizaharidice K (de virulenţă), care
imprimă rezistenţa la fagocitoză şi precizează serotipul (80 de tipuri
diferite). Primele două variante antigenice produc o pneumonie severă,
primară sau secundară, la pacienţii imunodebilitaţi.
Antigenele de înveliş conferă un spor de virulenţă.
Endotoxina bacteriană produce leziuni caracteristice (Klebsiella
este un germen gram-negativ).
Unele specii ale genului pot produce o enterotoxină termostabilă
(similară celei sintetizate de E. Coli), codificată prin plasmida Ent.
Klebsiella pneumoniae produce infecţii ale tractului respirator
(pneumonie, bronşite, bronşiectazii, abcese pulmonare), infecţii urinare,
infecţii piogene cu localizări variate, septicemii (ca infecţii nozocomiale),
infecţii digestive (sindrom diareic enterotoxigen) la adult şi copil.
Klebsiella ozenae produce ozenă, Klebsiella rinoscleromatis -
rinosclerom iar Klebsiella oxytoca dă enterite.
157
Materii fecale urină, secreţii purulente, sânge, lichid cefalorahidian;
Alimente.
Izolarea
Se realizează pe:
Geloză simplă, geloză sânge;
ADCL, Istrate Meitert, AABTL;
Bulion.
Identificarea
Se realizeză pe baza proprietăţilor:
Morfotinctoriale: bacili gram negativi încapsulaţi, imobili;
De cultură: colonii S, mucoide, mari, lactozo pozitive cu fenomen

de cameleonaj pe Istrate Meitert şi AABTL.
Posedă proprietăţile comune enterobacteriaceelor.
Testul roşu metil este negativ.
Testul Voges Proskauer este pozitiv.
Utilizează citratul şi malonatul ca unică sursă de atomi de carbon.
Degradează diverse zaharuri (lactaza este pozitivă).
Antigenele O sunt antigene de grup, în timp ce antigenele K
definesc tipurile (identificabile prin reacţia de umflare a capsulei).
Klebsiella pneumoniae inoculată intraperitoneal produce septicemii
letale pentru animalele de experienţă.
Lizotipia şi tipizarea bacteriocinică este accesibilă laboratoarelor de
specialitate.
Antibiograma
Este obligatorie pentru un tratament antibiotic corect.
Profilaxia
Respectarea normelor de igienă personală şi igienă spitalicească.
158
CAPITOLUL 21
GENUL PROTEUS
Caractere generale
Cuprinde bacili gram negativi foarte mobili (flagelaţi), lactozo
negativi, ureazo +, FAD+. Bacilii se găsesc în microbiocenoza intestinală,
în alimente, în natură.
Reprezentanţi:
Proteus vulgaris;
Proteus mirabilis;
Proteus morgagnii;
Proteus rettgeri.
Aspecte clinico - patogenetice
Germen condiţionat patogen, produce infecţii variate la

imunodebilitaţi: enterite, toxiinfecţii alimentare, infecţii urinare, infecţii
nozocomiale, septicemii.
Proteus este patogen în special prin invazivitate: mobilitatea
extraordinară îi permite invadarea tractului urinar şi a torentului circulator.
Produce ureaza, care alcalinizează urina şi favorizează formarea calculilor.
Eliberează endotoxina după distrucţia peretelui celular.

materii fecale, urină, lichid cefalorahidian, sânge;
secreţii purulente, etc.

Evidenţiază bacili gram negativi polimorfi (forme filamentoase,
bacilare, cocobacilare). Flagelii se pot evidenţia în coloraţii speciale.
Izolarea pe medii
Se dezvoltă pe:
 medii lichide;
 geloză simplă;
 geloză sânge;
 medii pentru germeni intestinali.
159
Identificarea
Se realizează prin studierea proprietăţilor morfotinctoriale şi mai
ales pe baza proprietăţilor de cultură:
- pe geloză simplă sau geloză sânge prezintă fenomenul de
“invazie” (dezvoltarea culturii sub forma unor valuri concentrice, datorită
mobilităţii). Fenomenul Dienes este pozitiv - linie de demarcaţie apărută
între 2 tulpini de Proteus invazive.
- pe medii lichide tulbură uniform şi abundent mediul, degajând un
miros de putrefacţie.
- pe geloză înclinată prezintă fenomenul de “căţărare” pe toată
suprafaţa mediului, chiar dacă inoculul se depune la baza mediului, în apa
de condensie.
- pe ADCL şi Istrate Meitert - germenii dezvoltă colonii S lactozo
negative, cu centru negru (aspect tipic în “ochi de pisică”).
Diagnosticul diferenţial se realizează cu genurile Morganella şi
Providencia.
- Prezintă proprietăţile biochimice comune enterobacteriaceelor.
Este glucozo +, lactozo -, H2S+, ureazo +, FAD +.
- Mobil (mediul MIU).
Identificarea serotipurilor O şi H se realizează prin reacţii de
aglutinare pe lamă.
Tulpinile OX2, OX19, OXK prezintă înrudiri antigenice cu unele
specii ale genului Ricketsia.
Determinarea patogenităţii
Inocularea tulpinilor virulente la animalele de experienţă le
provoacă acestora un abces la locul inoculării sau chiar o reacţie
septicemică letală.
Antibiograma, tratament
Rezistenţa germenilor la antibiotice şi chimioterapice este
remarcabilă.
160
CAPITOLUL 22
GENUL PSEUDOMONAS
Caractere generale
Familia Pseudomonadaceae are 4 genuri, speciile importante din
punct de vedere medical fiind încadrate în genul Pseudomonas. Genul
cuprinde bacili aerobi şi facultativ anaerobi, gram-, mobili, datorită
flagelilor polari. Microorganismele respective sunt răspândite în natură
(agent de putrefacţie al materiei organice). Preferă zonele umede.

Pseudomonas aeruginosa:
- determină un spectru larg de îmbolnăviri, în special la pacienţi
cu imunitate scăzută: infecţii ale tractului urinar, respirator,
gastrointestinal, infecţii oculare, otite, infecţii nozocomiale
(suprainfectează arsuri şi plăgi chirurgicale), fibroză chistică, septicemii,
endometrite, endocardite, etc.
Pseudomonas cepacia (acum Burkholderia cepacia):
- produce aceleaşi infecţii ca şi Pseudomonas aeruginosa
(septicemii, endocardite, infecţii urinare, respiratorii, abcese, conjunctivite
etc.).
Pseudomonas mallei:
- produce morva, antropozoonoză (ulceraţii, abcese, septicemie).
Boala este rară.
Pseudomonas pseudomallei:
- Meloidoza - antropozoonoză (forma pulmonară sau
septicemică).
Pseudomonas maltophilia (actualmente Xanthomonas
maltophilia):
- produce infecţii nozocomiale grave (endocardită, pneumonii,
meningite, mastoidite, abcese, conjunctivite, infecţii urinare etc.).
Pseudomonas stulzeri:
Pseudomonas thomasii:
Pseudomonas pseudoalcaligenes: -infecţii nozocomiale variate.
Pseudomonas paucimobilis:
Pseudomonas putrefaciens:
Pseudomonas picketti:
Pseudomonas fluorescens: -infecţii nozocomiale şi
Pseudomonas putida: toxii fecţii alimentare
161
Pseudomonas aeruginosa. Aspecte clinico-patogenetice.
Bacteria conţine un bogat echipament în factori de patogenitate.

Adezinele piliare contribuie la ataşarea pe celulele epiteliale (pe
receptorii glicosfingolipidici GM1 şi GM2 şi pe receptori proteici). Pilii au
capacitatea de a se contracta şi de a se extinde, ceea ce facilitează
adeziunea. Genele codificante ale pililor specifică şi o peptidază, (care
controlează exportul de fosfatază alcalină), fosfolipaza C, elastaza,
exotoxina A, factori cu rol important în patogenicitate.
Adezinele nepiliare sunt considerate exoenzima S, proteinele

flagelare şi exopolizaharidul capsular (ultimul având şi rol antifagocitar).
Polizaharidul respectiv conţine alginat (fenotip mucoid +), implicat în
producerea fibrozei chistice şi în producerea unui glicocalix bacterian.
Colonizarea ţesuturilor cu Pseudomonas aeruginosa are loc în mod
preferenţial pe ţesuturi lezate anterior.
Enzimele extracelulare sunt factori de invazivitate; majoritatea
tulpinilor produc mai multe tipuri de proteine proteolitice, care pot degrada
elastina, colagenul, cazeina, fibrina, etc. Majoritatea tulpinilor
Pseudomonas aeruginosa eliberează lipaze, esteraze, lecitinaze,
ceramidaze, care agravează leziunile tisulare. Fosfolipaza C hidroli-zează
fosfatidil colina din membranele celulare, având rol în patogeneza
infecţiilor severe. Există şi o fosfolipază C hemolitică, răspunzătoare de -
hemoliza observată pe medii cu sânge. Fosfolipaza C inoculată intradermic
produce eritem şi edem. Enzimele extracelulare au un rol major în
formarea leziunilor tisulare (de remarcat “ectima gangrenosum”, lezuni
necrotice focale apărute în cursul septicemiilor cu Pseudomonas
aeruginosa).
Toxinele speciei Pseudomonas aeruginosa sunt variate:
Exotoxina A - de natură polipeptidică - inhibă sinteza proteinelor in
vivo şi in vitro, printr-un mecanism asemănător toxinei difterice
(blochează factorul de elongare EF2, blocând sinteza proteică prin
fragmentul A). Are efect letal mai puternic decât endotoxina. Vaccinul
preparat doar prin anatoxina A este slab protector în infecţiile piocianice
experimentale.
Exotoxina S - este termostabilă şi apare ca un agregat necovalent
între două peptide ExoS şi Exo T, codificate de câte două gene separate.
Producerea de ExoS a fost corelată cu capacitatea bacteriei de a
disemina din zonele de colonizare epitelială, cauzând septicemii letale.
ExoS inoculată în culturi de celule HeLa are un efect citotoxic puternic şi
efect antifagocitar.
162
Pentru unele izolate clinice care lezează epiteliul pulmonar in vivo
s-a observat prezenţa ExoT şi absenţa ExoS. Ulterior, pe lângă ExoS şi
ExoT s-a descoperit o proteină de 70 kda (ExoU), tot cu rol citotoxic. Se
remarcă asocierea ExoS şi producerea de fosfolipază C la fenotipurile
foarte virulente. Bruno şi colab. (1998), apreciază faptul că ExoS este
implicată în creşterea morbidităţii şi mortalităţii la subiecţii cu fibroză
chistică.
Endotoxina (LPS) induce la om şi animal efecte generale: febră,
modificări vasculare, leucopenie, uneori şoc endotoxic cu efect letal. LPS
imprimă relativa impermeabilitate a peretelui celular pentru antibiotice
(factor suplimentar al rezistenţei).
Enterotoxina caracterizează unele tulpini de Pseudomonas
aeruginosa care produc enterite acute. Enterotoxina are codificare
plasmidică şi dă testul ansei ligaturate pozitiv.
Citotoxina acidă - este o proteină tip leucocidină care acţionează
asupra membranei citoplasmatice a granulocitelor şi limfocitelor, dar nu şi
asupra hematiilor. Sunt eliberate astfel enzime lizozomale cu efect
proinflamator.
Alţi factori de patogenitate: pigmenţi, siderofori, molecule semnal
sau care imprimă serorezistenţa.
Pigmenţii (8) contribuie la virulenţă prin stimularea formării de
anion superoxid şi de apă oxigenată, cu efecte nocive asupra celulelor şi
chiar cu efect de tip bacteriocinic.
Exemple: piocianina (pigment verde albastru caracteristic
Pseudomonas aeruginosa), fluoresceina (pigment galben-verzui
fluorescent), piorubina (pigment roşu), piomelanina (pigment brun),
clororafina, oxiclororafina. Toţi pigmenţii prezintă activitate
bacteriocinică. Pigmentogeneza este favorizată de aerobioză.
Piocinele sunt bacteriocinele elaborate de către Pseudomonas
aeruginosa. Sunt utilizate pentru tipizare în scopuri epidemiologice
(piocinotipia).
Sideroforii de tipul piochelinei leagă fierul prezent în serul uman şi
contribuie la virulenţă prin stimularea metabolismului bacterian.
Pseudomonas aeruginosa elaborează molecule “semnal” ca N-acyl
homoserin lactona (AHL), cu rol în reglarea determinanţilor de virulenţă ai
acestor bacterii.
Îmbolnăviri cauzate de Pseudomonas aeruginosa

Sunt favorizate de statusul imunodeprimant al pacientului şi de
manoperele medi-co-chirurgicale invazive. Infecţiile cutanate supurative
sunt însoţite de secreţii purulente cu nuanţă verzuie; se suprainfectează
163
plăgile postoperatorii, arsurile, escarele de decubit, leziunile traumatice,
ulcerele de gambă etc.
Infecţiile respiratorii - apar ca o consecinţă a intubaţiilor,
bronhoscopiilor; se manifestă ca pneumonii, bronhopneumonii, bronşite,
pleurezii. Infecţiile cronice cu Pseudomonas aeruginosa sunt prezente la
90% dintre pacienţii cu fibroză chistică. Tulpinile bacteriene patogene
izolate prezintă mari cantităţi de alginat (“slime” - polizaharid mucoid).
Alginatul are un rol antifagocitar; exprimarea receptorilor Fcγ pe neutrofile
este inhibată de către alginat.
Infecţiile urinare sunt infecţii nozocomiale şi sunt recidivante.
Infecţiile oculare apar pe fondul unor traumatisme anterioare sau
postoperator (conjunctivite, keratite, ulcere corneene).
Infecţiile digestive apar prin acţiunea tulpinilor secretante de
enterotoxină care produc enterite acute holeriforme.
Alte infecţii (otite, otomastoidite, sinuzite) apar la copii şi la cei cu
leziuni trauma-tice preexistente. Meningitele pot apare ca şi o complicaţie
a otitelor.
După operaţii pe cord apar complicaţii precum endocardite,
pericardite, arterite.
Septicemiile sunt generate de infecţii profunde sau superficiale şi au
o gravitate cu totul deosebită (mortalitate 50%, reprezentând 10% din
septicemiile cu bacili gram- ).
Răspunsul imun antiinfecţios este preponderent umoral, manifestat
la titruri nesemnificative şi eficacitate scăzută.

Se recoltează: secreţii purulente, leziuni necrotice suprainfectate,
secreţii de la nivelul arsurilor, materii fecale, urină, lichid cefalorahidian,
sânge, spută etc.
Pentru depistarea infecţiilor nozocomiale se recoltează probe din
instalaţii sanitare,
produse medicamentoase, alimente şi apă.
Examen microscopic direct, proprietăţi morfotinctoriale:

Evidenţiază bacili mobili, colorabili gram negativ.
Izolare pe medii şi proprietăţi de cultură:

Se dezvoltă bine pe medii uzuale, eliberând pigmenţii caracteristici:
- Pe apă peptonată (sau bulion) - se dezvoltă uniform, cu peliculă de
164
suprafaţă sub care se acumulează un pigment albastru-verzui; se degajă un
miros aromatic de salcâm.
- Pe geloză simplă - apar colonii S, fluorescente cu eliminarea în
mediu a unui pigment galben-verzui (miros aromatic).
- Pe geloză sânge - colonii S cenuşii, lucioase care produc -
hemoliză, citocrom-oxidazo+.
- Pe mediile AABTL, ADCL, Istrate Meitert apar colonii S mici,
lactozo negative (verzi-albăstrui), aderente de mediu (miros aromatic).
- Pe mediu selectiv GSP - se izolează bacilul din alimente, apă;
coloniile S sunt albastre-violet, înconjurate de o zonă roşie-violet.
- Pe mediul Loeffler - se observă bine eliminarea de pigment şi
proteoliza.
Pigmentogeneza este pronunţată în aerobioză; există însă şi tulpini
acromogene, care sunt încadrate în gen pe baza proprietăţilor biochimice.
Piocianina este un pigment solubil în cloroform, absolut
caracteristic genului iar fluoresceina este solubilă în apă (pigment
necaracteristic, fiind produs şi de către alte specii bacteriene).
 degradează glucoza oxidativ;
 este aerob, oxidazo+, catalazo-;
 este lactozo-, indol-, H2S-;
 testul roşu - metil şi Voges - Proskauer sunt negative;
 reduce nitraţii la nitriţi;
 ureaza şi lizindecarboxilaza lipsesc, arginindehidrolaza e +;
 posedă o intensă activitate proteolitică (lichefiază gelatina) şi
lipolitică;
 secretă hemolizină termostabilă şi factori de patogenitate toxici şi
enzimatici;
 pigmentogeneza +;
eliberează mai multe tipuri de piocine.
- Conţin antigenul O somatic, termostabil, lipopolizaharidic.
- Antigenele H flagelare, proteice, termolabile.
- Antigenele R - extrase din colonii S de Pseudomonas aeruginosa
sunt diferite de antigenele O; sunt slab imunogene şi slab aglutinogene;
determină reacţii încrucişate între diferite grupuri serologice O.
- Mucusul ( “slime layer” ) - este de natură polizaharidică, antigenic
şi foarte toxic pentru animale de experienţă. Substanţa mucoidă (alginat) -
extrasă din colonii mucoase, frecvent întâlnită în infecţiile cronice ale
165
aparatului respirator.
Lizotipia:
Pentru scopuri epidemiologice, se practică tipizarea prin piocine
(piocinotipia) sau prin bacteriofagi (lizotipia) - 13BF.
Serotipia:
realizează tipizarea pe baza antigenelor O termostabile, prin reacţii
de aglutinare (22 grupuri serologice).
Inocularea cobaiului sau şoarecelui pe cale intraperitoneală cu o
tulpină virulentă produce peritonită acută, septicemie şi moarte.
Inocularea subcutanată determină edem local, hiperemie şi necroză.
Inocularea pe cornee produce ulceraţii şi reacţii inflamatorii.
Enterotoxina poate fi testată prin testul ansei ligaturate (la iepure)
sau prin efectul citotoxic în culturi de celule.
Tratament, antibiograma
Antibiograma este obligatorie deoarece genul este multiplu rezistent
la diferite antibiotice. Se remarcă sensibilitatea la Polimixine, la -
lactamine anti Pseudomonas (Carbenicilina, Sulbenicilina, Ticarcilina,
Ureidopenicilina, Mecilinam, Piomecilinam, Piperacilina, Furazlocilina,
Nocardicin A).
Eficiente sunt şi Cefalosporinele (Cefsulodin, Ceftazidime) şi
aminoglicozidele (Gentamicina, Tobramicina, Amikacina, Sisomicina).
Profilaxia
Vizează în special prevenirea infecţiilor nozocomiale (dezinfecţia
saloanelor, a sălilor de baie, aplicarea măsurilor de asepsie şi antisepsie în
orice manoperă medico-chirurgicală).
Imunoprofilaxia.
166
CAPITOLUL 23
GENUL VIBRIO
Caractere generale
Aparţine familiei Vibrionaceae; cuprinde bacili gram negativi
incurbaţi (aspect de “virgulă”), flagelaţi - flagelul polar (frecvent) sau
flageli laterali; Facultativ anaerobi şi oxidazo +.
Au ca habitat mediile acvatice bogate în săruri minerale; există
specii patogene pentru om, dar şi pentru fauna locală (peşti, moluşte etc.).
Reprezentanţi
Vibrio cholerae (serotip O1: Inaba, Ogawa, Hikojima), biotip El
Tor sau non grup O1 - NAG (neaglutinogeni cu serul anti O1).
Vibrio metschnikowii.
Vibrio parahaemoliticus.
Vibrio alginoliticus, fluvialiss, vulnificus etc.
Vibrio Cholerae
Cauzează holera, o gastroenterocolită acută febrilă, cu un important
sindrom de deshidratare (15 l/24 ore), care pune în pericol viaţa
bolnavului. Vibrionul este lipsit de capacitate invazivă (nu pătrunde în
epiteliul intestinal) dar enterotoxina bimodală produce modificările
fiziopatologice caracteristice, prin transformarea celulei intestinale - din
celulă absorbantă de apă şi electroliţi, în celulă secretoare de apă şi
electroliţi (prin stimularea adenilat ciclazei).
Vibrio cholerae autentic (clasic) aparţine serotipului O1 şi produce
formele grave de boală. Biotipul El Tor (O1) produce forme clinice mai
uşoare, cu letalitate scăzută.
Tabelul nr. 12 - Diferenţierea biotipurilor Vibrio cholerae şi El Tor

(după Ivanov)
Biotipul
Testul
V. CHOLERAE V. EL TOR
Aglutinarea hematiilor de găină - +
Producerea de hemolizină solubilă - +
Sensibilitatea la Polimixină + -
Sensibilitatea la BF de grup IV + -
167
Holera evoluează epidemic sau chiar pandemic. Există un număr
semnificativ de purtători, mai ales pentru biotipul El Tor, care constituie
principala sursă de infecţie; la aceasta se adaugă persistenţa vibrionilor în
mediul acvatic.

- materii fecale (au aspect riziform - “zeamă de orez”);
- lichid de vărsătură;
- la purtători se recoltează scaun de purgaţie salină;
- probe de apă potabilă, alimente, apă de canal etc.
Diagnostic microscopic direct, proprietăţi morfotinctoriale

- vibrioni gram negativi cu dispoziţie necaracteristică;
- vibrionii sunt mobili în preparat nativ.

Cresc pe medii simple, dar au nevoie de un pH alcalin;
- Pe apă peptonată alcalină (pH 9,21) - prezintă o turbiditate slabă,
cu formarea unui “văl” de suprafaţă;
- Pe mediul BSA (agar cu săruri biliare) - colonii S transparente,
ţuguiate.
Identificarea
- se realizează pe baza proprietăţilor morfotinctoriale, de cultură,
biochimice, antigenice etc.
- Testul indofenoloxidazei este + (se aplică testul cu reactiv asupra
unei colonii suspecte; dacă testul se pozitivează se realizează apoi
aglutinarea cu ser anti O1);
- Testul indol +;
- Testul nitratreductazei +;
- Testul fermentării carbohidraţilor diferenţiază 6 tipuri biochimice.
Tipul I Heiberg este caracteristic vibrionilor holerici.
168
Tabelul nr. 13 - Schema Heiberg
GRUPA DE FERMENTARE (HEIBERG)

ZAHARURI
I II III IV V VI
zaharoză + + + + - -
manoză + - + - + -
arabinoză - - + + - -
Testul striului + (String test) - cultura de studiat se emulsionează

pe lamă în soluţie de dezoxicolat de sodiu şi soluţie salină fiziologică. Prin
ridicarea ansei de pe lamă apare (în maxim 60 secunde) un filament
mucos.
Vibrionii holerici posedă antigene O şi H;
Antigenele H flagelare sunt comune;
Antigenele O prezintă subfracţiuni (A, B, C, ..., M) care determină 6
grupuri serologice; O1, O2, ..., O6. Vibrionii holerigeni aparţin serotipului
O1 (aglutinează cu ser O1);
Grupul O1 are subtipuri serologice, funcţie de combinarea
fracţiunilor A+B+C :
- tipul I: Ogawa (A+B);
- tipul II: Inaba (A+C);
- tipul III: Hikojima (A+B+C);
- tipul IV: fără nume (A).
Sunt date de capacitatea de multiplicare locală şi toxinogeneză, care
poate fi investigată prin testul ansei ileale ligaturate la iepure.
Bacteria prezintă un factor antigenic de colonizare (cu rol în
aderenţa de glicoproteinele intestinale), dar şi endotoxină (specifică
bacteriilor gram negative).
Lizotipia
- evidenţiază 6 lizotipuri.
Antibiograma, tratament
Vibrionii holerici sunt sensibili la Tetracicline, Cloramfenicol,
Nitrofurani, Sulfamide. Reechilibrarea hidroelectrolitică prezintă obiectul
terapeutic primordial.
169
Profilaxia
În anul 1913, I. Cantacuzino a realizat şi utilizat vaccinul
antiholeric, conţinând tulpini bacteriene inactive, cu eficacitate de 30 -
50%. Actualmente se utilizează vaccinul antifragment B al toxinei holerice
(mai eficient).
170
CAPITOLUL 24
GENUL CAMPYLOBACTER
Caractere generale
Genul cuprinde bacterii gram negative în formă de S sau spiralate,
mobile datorită flagelului polar. Este încadrat în familia Spirillaceae.
Majoritatea speciilor genului produc infecţii la animale. Infecţiile
umane apar accidental, după ingerarea apei sau alimentelor contaminate.
Reprezentanţi
Campylobacter foetus - subspecia “jejuni/coli” şi subspecia
“intestinalis”;
- sunt principalii agenţi etiologici ai infecţiilor la om;
Campylobacter sputorum - subspeciile: bubulus, mucosalis,
concisus;
Campylobacter fecalis;
Campylobacter foetus - subspeciile “foetus” şi “venerealis”.
Notă: Ultimii trei reprezentanţi produc infecţii la animale.

Gastroenterita este cel mai frecvent tip de infecţie umană, în
special la copii. Evoluează asemănător dizenteriei (mecanism
enteroinvaziv). Enterotoxina termolabilă a speciei Campylobacter foetus
nu este încă pe deplin caracterizată; toate speciile conţin endotoxină.
Bacteriile genului pot produce meningite, artrite, septicemii, avort
spontan şi ocazional infecţii de tract urinar, la subiecţii cu status imunitar
scăzut (în special Campylobacter foetus).
Rezervorul bacterian îl reprezintă păsările şi animalele domestice,
dar şi omul bolnav, convalescent sau purtător sănătos. Factorii favorizanţi
îi constituie vârsta (0-2 ani), sezonul cald, profesiunea (zootehnişti).
Recoltare
Materii fecale.
Examen microscopic
Preparat nativ, pe fond întunecat sau frotiu colorat Gram, Giemsa.
171
Izolarea
Pe medii îmbogăţite (bulion Oxoid), selective (Campy I. C.
suplimentat cu sânge de berbec 7-10% şi amestec de antibiotice etc.). Se
incubează în atmosferă microaerofilă. Temperatura optimă de incubare
este de 42 - 43C pentru Campylobacter jejuni/coli şi 25C pentru
Campylobacter foetus.
Campylobacter jejuni/coli este catalazo + şi oxidazo +;
Hidroliza hipuratului este pozitivă (+) la Campylobacter jejuni şi
negativă (-) la Campylobacter foetus.
Diagnostic serologic
RFC.
ELISA.
Reacţii de aglutinare.
Tratament
Cu aminoglicozide, macrolide; se face rehidratarea
hidroelectrolitică.
Helicobacter pylori
Cu denumire anterioară Campylobacter pylori; este un spiril gram
negativ, ureazo pozitiv. Este prezent la nivelul mucoasei gastrice la 20%
dintre persoanele cu vârsta sub 30 ani şi la 40 - 60% dintre subiecţii cu
vârste peste 60 ani. Prevalenţa infecţiei este mai mare în ţările în curs de
dezvoltare (80%), la clasele sociale defavorizate şi la sexul masculin.
Infecţia cu Helicobacter pylori este una dintre cele mai frecvente infecţii
cronice umane. Helicobacter pylori produce gastrite, ulcer gastro-
duodenal şi este de asemenea asociată cu dezvoltarea cancerului gastric.
Studii recente au demonstrat că 8 hidroxideoxiguanozina (observată şi în
carcinogeneza hepatică şi renală), prezintă nivele crescute la pacienţii
infectaţi cu Helicobacter pylori. Enzima constituie un marker pentru ADN-
ul lizat.
Factorii de patogenitate bacterieni: citotoxine, hemaglutinine,
hemolizine, fosfolipaze, proteaze şi ureaza contribuie la realizarea
leziunilor tipice gastro-duodenale, “leziuni în piedestal”, de fapt eroziuni
ale mucoasei.
172
Efectuat în coloraţii speciale (Giemsa, impregnare argentică,
coloraţii cu verde de metil) evidenţiază forme bacteriene spiralate.
Examenul microscopic al fragmentului biopsic gastro-duodenal poate
evidenţia prezenţa leziunilor în piedestal şi prezenţa bacteriilor. Acurateţea
examenului histologic este crescută, dar metoda este invazivă.
Izolare pe medii
Dificil de realizat, pe medii îmbogăţite (agar Columbia cu 18
aminoacizi, sânge şi vitamine în atmosferă microaerofilă).
Testul ureazei intens +.
Posedă antigenele O şi H.
Evidenţierea IgM sau IgG anti Helicobacter pylori (testele sunt non-
invazive).
Alte teste:
- Creşte nivelul lactoferinei în sucul gastric;
- Creşte nivelul IL8 şi al oxidului nitric la persoane cu gastrită
Helicobacter pylori+, spre deosebire de pacienţii cu gastrite de altă
etiologie.
Tratament
Scheme terapeutice care includ asocieri între Amoxicilină,
Clarithromycin, Tetraciclină şi Metronidazol, scheme care completează
tratamentul ulcerului gastro-duodenal.
173
CAPITOLUL 25
GENUL CORYNEBACTERIUM
Caractere generale
Speciile genului fac parte din microbiocenozele pielii, cavităţii nazo
şi orofarin-giene, tractului urogenital şi intestinal, fiind denumite cu
termenul de bacili difteromorfi (comensali şi condiţionat patogeni). Specia
patogenă pentru om este Chorynebacterium diphteriae.
Bacteriile genului sunt bacili gram pozitivi la limită, cu extremităţi
bombate (în “măciucă”) prin prezenţa corpusculului metacromatic, cu
aşezare caracteristică sub forma literelor chinezeşti sau în palisade.
Reprezentanţi:
Chorynebacterium diphteriae (gravis, mitis, intermedius);
Chorynebacterium hofmanii;
Chorynebacterium xerosis;
Chorynebacterium cutis;
Chorynebacterium ulcerans;
Chorynebacterium pseudodiphtericus.
Chorynebacterium diphteriae
Aspecte clinice şi patogenice

Difteria este o angină cu false membrane, produsă de către speciile
toxigene. Toxina difterică este produsă numai în urma conversiei lizogene
cu bacteriofagul  tox, care conţine în genomul său gena necesară pentru
sinteza toxinei. Strauss şi Pappenheimer jr. au demonstrat faptul că
exotoxina difterică are o structură bimodală:
- fragmentul B cu GM 38.000  are rol în ataşarea şi pătrunderea în
celulă prin intermediul receptorilor specifici;
- fragmentul A cu GM 24.000  deţine rolul toxic propriu-zis, prin
blocarea sintezei proteice în celula infectată (ribozilează şi inactivează
factorul de elongare EF2 al sintezei proteice).
Poarta de intrare bacteriană este cea respiratorie. Bacteriile pătrund
în celulele epiteliale, se multiplică, eliberează exotoxine, care produc un
efect citocid. Angina febrilă este însoţită de false membrane aderente,
sângerânde, care pot produce insuficienţă respiratorie. De la poarta de
intrare, exotoxina difterică difuzează în organism, producând lezarea
severă a mai multor organe: cord (miocardita), ficat, rinichi, glande
suprarenale, sistem nervos (paralizii, polinevrite), care de asemenea pun în
174
pericol viaţa bolnavului. Din această cauză, tratamentul difteriei este cel cu
ser imun antitoxină difterică (imunoglobulinele antifragment B împiedică
pătrunderea toxinei în celulă).
Difteria cutanată apare prin colonizarea tegumentului cu bacili
difterici toxigeni şi/sau nontoxigeni. Această formă clinică de boală
(ulceraţii cutanate) apare mai ales în zonele umede şi calde ale globului,
după înţepături de insecte. Chorynebacterium diphteriae rămâne cantonat
în leziuni şi nu diseminează hematogen. Eventual, exotoxina sa poate
produce efecte necrotice locale, prin absorbţia în ţesuturi.
Bacilii difterici se pot cantona şi pe mucoase, spre exemplu
mucoasa oculară sau vulvară. Ulceraţii cutanate produc şi bacilii
difteromorfi (Chorynebacterium ulcerans, Chorynebacterium xerosis,
Chorynebac-terium cuttis), mai ales la persoane imunodeficiente.
Chorynebacterium minutissima este agentul etiologic al eritrasmei,
cu apariţia unor plăci cutanate solzoase.
Chorynebacterium vaginalis produce uretrite şi vulvovaginite.
Chorynebacterium parvum, fără patogenitate, este folosit în
componenţa preparatelor imunostimulante (utilizate în terapia antitumorală
şi antivirală).

 Se face în funcţie de forma clinică de boală sau stadiul acesteia.
 exudat nazal şi faringian la purtători;
 exudat nazofaringian, fragmente de falsă membrană;
 secreţie nazală, vulvară, otică sau secreţie de la nivelul leziunii
cutanate.
Diagnosticul microscopic, proprietăţi morfotinctoriale

Chorynebacterium diphteriae:
Bacili (2 - 5 m lungime) gram + la limită, cu extremităţi bombate
(forma de halteră sau de pişcot) din cauza corpusculului metacromatic
Babeş - Ernst, aşezaţi sub forma literelor chinezeşti.
Corpusculul metacromatic reprezintă o rezervă nutritivă şi se poate
evidenţia cu ajutorul unor coloraţii speciale: ex. Neisser. În această
coloraţie, corpusculii metacromatici apar albastru - închis, în timp ce
corpul bacterian apare în galben - brun, cu aceeaşi dispoziţie caracteristică
bacteriană.
Bacilii pseudodifterici - bacili ascuţiţi sau măciucaţi, cu aspect
tigrat, fără corpusculi, aşezaţi în palisade.
175
Mediul OCST - este mediul de îmbogăţire (lichid);
Mediul Tinsdale - este mediul selectiv pentru bacilii difterici, care
se dezvoltă (de la început) sub forma coloniilor R (“floare de margaretă”);
- Coloniile bacililor difterici sunt R, negre, cu halou brun;
- Coloniile difteromorfilor sunt amestecuri de colonii R şi S, negre,
fără halou brun.
Mediul Loeffler - este electiv şi permite dezvoltarea rapidă a
bacilului difteric (12-18 ore). Pe acest mediu se repică coloniile suspecte,
pentru a realiza cultura stock din care se realizează ulterior identificarea.
Mediul Gündel-Tietz - diferenţiază coloniile de Chorynebacterium
diphteriae gravis (“margarete” friabile), mitis (colonii convexe, cremoase),
intermedius (colonii plate, semicremoase). Chorynebacterium diphteriae
gravis produce cele mai grave forme de boală.
Geloza sânge - mediul este utilizat pentru tulpini eventual inhibate
de telurit şi pentru izolarea streptococului  hemolitic cu care poate
coexista.
Identificarea se realizează pe baza proprietăţilor morfotinctoriale,
de cultură şi biochimice, antigenice şi de patogenitate.
Bacteriile sunt aerobe şi microaerofile.
Bacilii difterici prezintă:
- testul H2S +;
- testul ureazei -.
Bacilii difteromorfi au:
- testul H2S -;
- testul ureazei +.
Chorynebacterium ulcerans:
- testul H2S +;
- testul ureazei +.
Diferenţierea speciilor bacteriene în cadrul genului se face prin teste
de degradare a zaharurilor.
Chorynebacterium diphteriae:
- fermentarea glucozei +;
- fermentarea zaharozei -;
- fermentarea dextrinei +.
Bacili difteromorfi:
- fermentarea glucozei +;
- fermentarea zaharozei +;
- fermentarea dextrinei -.
176
Investighează capacitatea de toxinogeneză prin teste de patogenitate
in vitro, vivo.
Teste in vivo
Dermonecroza la iepure (testul Frazer) - bacilul difteric toxigen
provoacă animalului o escară umedă.
Inocularea la cobai
Neprotejat prin ser specific: animalul moare în 24 - 96 de ore cu
leziuni caracteristice:
- edem gelatinos la locul inoculării;
- revărsate sanguinolente în seroase;
- hipertrofia şi hiperemia suprarenalelor.
(1 DLM = 1 doză letală minimă - reprezintă unitatea de măsură
pentru toxina difterică in vivo). 1 DLM = Cantitatea de toxină care omoară
un cobai de 250 g în 4 zile, cu leziunile caracteristice;
Cobaiul protejat cu ser antitoxic supravieţuieşte.
Teste in vitro
Testul ELEK - Determină elaborarea de exotoxină printr-o reacţie
de precipitare în gel, care este pozitivă doar la tulpinile toxigene.
Reacţia de floculare RAMON - Măsoară concentraţia toxinei
difterice, cunoscând valoarea antitoxică a unui ser antidifteric sau invers.
1 lf = o limită floculantă - reprezintă unitatea de măsură a
exotoxinei difterice in vitro; 1 lf precipită (reacţia AG - AC +) în prezenţa
1 UA (o unitate antitoxică de ser); 1 UA - reprezintă cantitatea de ser
antidifteric care neutralizează 100 DLM.
Diagnostic indirect
Serologic:
Hemaglutinarea pasivă - reacţia testează starea imunităţii
antidifterice în colectivităţi;
Reacţia de seroneutralizare - se execută cu acelaşi scop.
Biologic:
Intradermoreacţia Shick - este o reacţie de neutralizare toxină-
antitoxină, care investighează starea imunităţii antidifterice in vivo.
Reacţia Shick pozitivă - (eritem cu  > 10 mm) la nivelul antebraţului
inoculat i.d.r. cu 0,2 ml de toxină (conţinând 1/50 DLM) - arată faptul că
persoana respectivă nu are anticorpi specifici neutralizanţi (AC sub titrul
177
minim protector de 0,03 UA/ml ser). Persoanele cu reacţia Shick pozitivă
trebuie revaccinate antidifteric. Reacţia Shick negativă - subiectul nu este
susceptibil la infecţia difterică (toxina este neutralizată prin AC
protectori).
Tratament
Tratamentul difteriei toxigene se face obligatoriu cu ser antitoxic
(care conţine anticorpi specifici).
Profilaxie
Vaccinarea antidifterică este obligatorie, cu vaccinuri monovalente
(ADPA) sau multivalente (DT, DTP). Anatoxina difterică este purificată şi
adsorbită pe suport mineral (fosfat de aluminiu). Chimioprofilaxia la
contacţi cu Eritromicină la contacţi.
178
CAPITOLUL 26
GENUL LYSTERIA
Caractere generale
Lysteria monocytogenes este larg răspândită în natură, în
“rezervoare” animale: mamifere (ovine, bovine), păsări, reptile, peşti.
Boala este o antropozoonoză. Omul se contaminează în mod accidental, în
special prin consumul alimentelor contaminate: lapte, brânzeturi.
Listerioza nou-născutului apare după contaminarea transplacentară sau în
timpul naşterii. Formele clinic manifeste apar preponderent la persoane cu
status imun diminuat sau la vârstele extreme (ex.: nou-născut). Rata de
mortalitate la aceste persoane este de 30% până la 60%, la adult şi 54 -
90% la nou-născut.
Bacteriile sunt bacili mici gram pozitivi, polimorfi, mobili, catalazo
pozitivi, microaerofili, cu parazitism facultativ intracelular, în celule
fagocitare şi endoteliale.

Lysteria monocytogenes:
- patogenă pentru om şi animale;
- listerioza neonatală (meningita);
- listerioza adultului (meningoencefalita, bacteriemia
endocardita).
Lysteria innocua:
- nepatogenă.
Muraya grayi:
- nepatogenă.
Aspecte clinoco-patogenetice
Microorganismul este patogen prin multiplicare, invazivitate şi
producere de factori de patogenitate. Parazitismul este celular facultativ.
Intervalina este o proteină bacteriană membranoasă care
favorizează penetrarea intracelulară. Internalizată, bacteria se multiplică în
citoplasmă, după distrucţia membranei fagolizozomului de către
listeriolizina O (toxină cu proprietăţi hemolitice, considerată factorul
major al virulenţei acestei specii). Fosfolipazele bacteriene realizează
distrucţia membranei citoplasmatice a celulei infectate, favorizând
răspândirea bacteriei înspre celulele indemne. Mecanismul de infectare
“din aproape în aproape” reprezintă un sistem de “evadare” al bacteriei de
sub acţiunea anticorpilor specifici.
179
Răspunsul imun antiinfecţios este preponderent celular vizând
mecanismele citotoxicităţii. Microscopic se observă leziuni necrotice
perivasculare şi infiltrate celulare mononucleare şi polinucleare.
Meningita nou-născutului apare în primele 3 săptămâni de viaţă
(contaminare transplacentară sau vaginală) şi evoluează fulminant.
Listerioza gravidei determină avort spontan. Listerioza adultului se
manifestă ca: meningită în 55% dintre cazuri (la canceroşi sau transplantaţi
renal), bacteriemie (la aproximativ 25% dintre pacienţi) şi endocardită la
7% dintre pacienţi. Gravitatea sindromului clinic este proporţională cu
gravitatea imunosupresiei.

Funcţie de localizarea infecţiei: sânge, lichid cefalorahidian etc.;
Alimente contaminate.

Evidenţiază forme cocoide sau cocobacilare gram pozitive
(pleiomorfe), mobile datorită flagelilor peritrichi.

Pe medii cu sânge, în atmosferă microaerofilă, după incubare la
temperaturi de 20-30°C. Coloniile sunt S, minuscule (picătură de rouă),
înconjurate de o zonă de β hemoliză. Culturile prezintă un miros
caracteristic de lapte acidulat.
Pe mediul MIU prezintă mobilitate exprimat (dezvoltare cu aspect
de “umbrelă” întoarsă).
Pe medii celulare cultivarea se realizează pe ou embrionat şi în
cultură de macrofage infectate.
Dificultăţile de izolare ale bacteriilor din ţesuturile infectate pun în
evidenţă prezenţa formelor L (fără perete celular).
Diagnostic biochimic
 Catalaza.
 Microaerofilia.
 Nu lichefiază gelatina.
 Nu produce indol.
 Nu reduce nitraţii.
 Prezintă acţiune fermentativă asupra unor carbohidraţi.
180
Lysteria prezintă antigene şi flagelare (14-15 tipuri).
Serotipul I este mai frecvent întâlnit în Europa de Est.
Serotipul IV este mai răspândit în Europa de Vest şi SUA.
Animalele de experienţă (şoarecii), inoculate internazal fac
meningită şi hepatită necrozantă cu moartea a 20% dintre animale în 14
zile. Inocularea animalelor pe cale parenterală le omoară în 3-7 zile în
proporţie de 90% cu apariţia leziunilor granulo-matoase şi necrotice în
diverse organe.
Introducerea filtratului de cultură în sacul conjunctival al iepurelui
îi provoacă acestuia o conjunctivită purulentă. De asemenea, cobaii sunt
receptivi la infectarea pe cale conjunctivală.
Oferă informaţii relative, prin compararea a două sau trei probe de
ser, la intervale de 15 zile. Se efectuează:
Reacţia de aglutinare (titrul > 1/160 este suspect);
RFC;
Hemaglutinarea indirectă;
ELISA.
Serologia negativă nu exclude un eventual diagnostic pozitiv.
Anticorpii anti Lysteria nu sunt protectori.
Tratament
Cu β lactamine, Eritromicină şi Cloramfenicol.
Profilaxie
Măsuri de ordin epidemiologic (pasteurizarea laptelui, brânzeturilor
etc.).
181
CAPITOLUL 27
GENUL BACILLUS
Caractere generale
Genul cuprinde 48 de specii, dintre care Bacillus anthracis extrem
de patogen (agentul etiologic al antraxului). Bacteriile genului sunt bacili
gram pozitivi, cu spor localizat central, imobili, aerobi (câteva specii sunt
facultativ anaerobe). Bacillus anthracis este şi capsulat, cu aşezare
caracteristică (dispunere în lanţuri).
Reprezentanţi, infecţii produse:

Bacillus anthracis
- anthrax (antropozoonoză); 25 000-100 000 cazuri noi anual pe
glob;
Bacillus cereus
- toxiinfecţii alimentare, bacteriemii, pneumonii;
Bacillus subtilis
- toxiinfecţii alimentare, meningite, iridociclite, panoftalmii,
sinuzite cronice.
Sinteza bacteriocinelor:
Bacillus licheniformis - producător de bacitracină;
Bacillus polymyxa - sinteză polimixine;
Bacillus brevis - sinteza gramicidinei şi tirocidinei, etc.
Bacillus antracis - deţine importanţi factori de virulenţă:
Capsula - este de natură polipeptidică, (polimer de acid D-
glutamic), reprezentând antigenul K (un singur tip antigenic). Are rol
antifagocitar şi este codificată plasmidic (pXO2).
Antigenul somatic - reprezintă un polizaharid din peretele celular,
alcătuit din D-galactoză şi N-acetilglucozamină. Produce reacţii
imunologice încrucişate cu 14 tipuri antigenice de polizaharid capsular
pneumococic.
Exotoxina este complexă, bimodală, determinată plasmidic (pXO1),
antigenul protector (capabil să inducă producerea de anticorpi specifici) se
leagă de membrana celulei ţintă, facilitând acţiunea celorlalte componente:
factorul de edem şi factorul letal. Factorul de edem produce edem local şi
inhibarea funcţiilor PMN, în timp ce factorul letal produce moartea celulei
afectate. Acumularea toxinei în ţesuturi produce anoxia.
182
Principalele forme clinice ale antraxului sunt: antraxul cutanat,
pulmonar, gastrointestinal sau generalizat (după bacteriemie).
Antraxul cutanat este forma cea mai frecvent întâlnită, apărând la
nivelul unui traumatism cutanat (faţă, gât, membre), prin care pătrund
sporii. Papula se acoperă cu o crustă neagră, edematoasă (“pustula
malignă“, cărbunele cutanat).
Antraxul pulmonar apare prin inhalarea sporilor bacterieni.
Pneumonia se complică cu insuficienţă respiratorie acută.
Antraxul gastrointestinal se manifestă ca o toxiinfecţie alimentară.
Complicaţia de temut o reprezintă septicemia şi meningita
secundară. Rata de mortalitate este foarte mare.
Anticorpii protectori sunt anticapsulari şi antitoxici.
Boala este o antropozoonoză, afectând preponderent persoanele
care lucrează în sectorul zootehnic.
Bacillus cereus - produce o toxiinfecţie alimentară asemănătoare

toxiinfecţiei alimentare stafilococice (incubaţie scurtă, vărsături) sau
clostridiene (crampe, sindrom diareic). Enterotoxina bacteriană se
eliberează în aliment (de natură cerealieră). Fosfolipaza C hidrolizează
lecitina din alimente, producând fosforilcolină intestinal activă. Este un
germen necapsulat şi produce hemolizine active ( hemoliza).
Complicaţiile bolii de bază sunt septicemiile cu localizări ulterioare
pulmonare şi meningeale, care apar preponderent la imunodeprimaţi.
Tratamentul eficient vizează Clindamicina, Aminoglicozidele,
Macrolidele.
Bacillus subtilis - produce toxiinfecţie alimentară sau septicemie

(la consumatori de droguri inoculate pe cale intravenoasă). Penicilina
reprezintă tratamentul de elecţie. Alte specii sporulate sunt implicate în
contaminarea materialelor sterile şi de laborator - în spitale.
Diagnostic de laborator în antrax

exudat vezicular sau lichid de edem în cărbunele cutanat;
sputa în antraxul pulmonar;
materii fecale - în antraxul gastrointestinal;
sânge în bacteriemii;
fragmente de organe pentru diagnosticul retrospectiv.
183
Frotiu din produs patologic, colorat Gram: bacili mari, gram
pozitivi, imobili, cu capete tăiate drept, aşezaţi în lanţuri (streptobacili).
Coloraţiile speciale evidenţiază capsula sau sporul central, care nu
deformează celula bacteriană. Pot apărea şi spori liberi.

Pe medii lichide - pentru izolarea Bacillus anthracis din prelevat
biologic contaminat cu flora de asociaţie: se inoculează în bulion, se
incubează 24 de ore la 37C, se adaugă fenol 1-3% timp de 30’ (pentru
inhibarea florei respective) şi se însămânţează pe geloză simplă sau pe
geloză sânge. Pe medii lichide se dezvoltă sub formă de flocoane. Pe
medii solide - colonii mari, rugoase (R) cu aspect tipic de “coamă de leu”
sau “cap de meduză”.
Prin cultivarea Bacillus anthracis la 42,5 C se obţin colonii S
avirulente, care se utilizează la prepararea vaccinului anticărbunos
(tulpinile Pasteur I, II).
Pe geloză dreaptă se dezvoltă sub forma unui “brad inversat”.
Este dificil de realizat un diagnostic diferenţial între Bacillus cereus
şi Bacillus anthracis privind caracterele morfotinctoriale şi de cultură. În
acest scop cercetăm sensibilitatea germenilor faţă de Penicilină şi faţă de
bacteriofagul specific (gamma): Bacillus anthracis este sensibil atât la
Penicilină, cât şi la bacteriofag.
Pe mediul selectiv PLET (polimixină, tiamină, lizozim, EDTA)
bacilul cărbunos creşte, iar Bacillus cereus nu se dezvoltă.
Identificarea se realizează pe baza proprietăţilor morfotinctoriale,

de cultură, biochimice, antigenice.
Indol negativ;
Reduce nitraţii;
Zaharolitic, slab proteolitic;
Lichefiază gelatina, hidrolizează cazeina;
Produce acetil metil carbinol (Bacillus anthracis).
Antigen capsular (K);
Antigen proteic şi polizaharidic de perete celular.
Reacţia de precipitare inelară Ascoli - evidenţează antigenele
cărbunoase utilizând ser anti Bacillus anthracis. Recţia este folosită în
diagnosticul retrospectiv al animalelor moarte prin cărbune.
184
Şoarecele sau cobaiul inoculat cu filtrat de cultură fac o septicemie
cu sfârşit letal în una-trei zile. Autopsia evidenţează un edem gelatinos la
locul inoculării şi congestia organelor interne.
Se fac amprente de splină de şoarece - care se colorează Gram şi
astfel se evidenţiază bacilii mari, capsulaţi. Infecţia experimentală la
şoarece este obligatorie pentru diagnostic.
Patogeneza infecţiei la animale

Anthraxul apare mai frecvent la ierbivorele domestice, care se
infectează prin consumul furajelor contaminate cu spori bacterieni.
Animalele bolnave recontaminează apa şi solul prin fecale, urină, cadavre.
Sporii rezistă 20-30 de ani pe sol (câmpiile morţii). Astfel se retransmite
infecţia la ierbivore.
Anticorpii specifici se detectează prin: imunodifuzia în gel, reacţia
cu fixare de complement, reacţii de hemaglutinare.

Intradermoreacţia Bălteanu-Toma pune în evidenţă starea de
sensibilizare a organismului faţă de antigenele bacilului cărbunos.
Tratament
Bacillus anthracis este foarte sensibil la Peniciline. În caz de alergie
la aceste substanţe se administrează Tetracicline sau Macrolide, chiar şi
Sulfamide. În cazuri grave se administrează serul antitoxic anticărbunos.
Bacillus cereus “reacţionează” la Clindamicină, Aminoglicozide,
Macrolide.
Bacillus subtilis este sensibil la diferite β lactamine.
Profilaxie
Măsuri de ordin epidemiologic pentru prevenirea contaminării
persoanelor din sectorul veterinar.
Resturile animalelor moarte de anthrax trebuie arse sau îngropate în
containere speciale, pentru prevenirea contaminării solului.
Imunizarea activă împotriva vaccinului cărbunos - vaccinul Pasteur
(obţinut prin cultivarea Bacillus anthracis la 42 - 43C), conţine tulpini
netoxigene capsulate (au anihilat efectul plasmidei pOX1); astfel de tulpini
nu induc totuşi imunitatea protectoare.
185
Sterne (1937) şi Isopescu (1949) au elaborat un vaccin din tulpini
necapsulate, edematogene (toxigene), utilizat pentru vaccinarea şeptelului.
Vaccinurile moderne conţin tulpini nevirulente (necapsulate,
netoxigene) prin anihilarea efectelor ambelor plasmide (pOX1 şi pOX2).
Alt tip de vaccin este preparat din spori, din tulpini necapsulate sau
chiar din componentul protector al toxinei cărbunoase (component care
poate induce răspuns imun protector).
Vaccinoprofilaxia la om nu este obligatorie. Se aplică doar
experimental la persoane expuse infecţiei (îngrijitori de animale, medici
veterinari, muncitori din industria pielăriei).
186
CAPITOLUL 28
ANAEROBI SPORULAŢI
GENUL CLOSTRIDIUM
Caractere generale
Genul cuprinde peste 60 de specii, bacili gram + sporulaţi, anaerobi,
mobili (cu excepţia Clostridium perfringens care e capsulat). Majoritatea
speciilor sunt comensale (în intestinul omului şi animalelor). Pot
contamina solul prin spori.

Clostridium perfringens:
- gangrenă gazoasă (în asociere cu alte specii Clostridiale);
- toxiinfecţii alimentare (tip antigenic A şi C);
- enterita necrozantă (tip antigenic C);
- septicemii, endometrite post partum, postabortum;
- celulite localizate, infecţii de plagă chirurgicalã, abcese
cerebrale, abdominale.
Clostridium tetani:
- tetanos.
Clostridium botulinum:
- botulism.
Clostridium difficile:
- enterocolită pseudomebranoasă (necrozantă, letală).
Clostridium histolyticum
Clostridium septicum
Clostridium sporogenes - gangrena gazoasă
Clostridium novyi - stare septică
Clostridium bifermentans
Clostridium sordelli, etc.

Clostridium perfringens şi germenii gangrenei gazoase
Cel mai virulent factor de patogenitate îl constituie  toxina, o
lecitinază cu efect dermonecrotic, hemolitic şi letal. Tipul antigenic A
produce cele mai mari cantităţi de  toxină.
 toxina produce necroze şi este letală pentru cobai; nu produce
hemoliza. Este produsă preponderent de tipurile B şi C.
 toxina este hemolitică pentru eritrocitele unor specii animale, este
187
letală pentru animalele de laborator; produsă preponderent de tipurile B şi
C.
θ toxina (teta toxina) produce o hemolizină (oxigen labilă) pentru
eritrocite provenite de la animale de experienţă şi este produsă
preponderent de tipul C. Tipurile antigenice A, B, D, E produc cantităţi
mici de teta toxină.
 (epsilon) toxina produce dermonecroză după inocularea la cobai -
este produsă preponderent de către tipurile B şi D.
k (kappa) toxina este o colagenază şi o gelatinază letală şi
necrotizantă, produsă de către tipurile patogenice A, C, E.
 (lambda) toxina este o enzimă proteolitică cu un spectru larg de
activitate: distruge gelatina, hemoglobina (tipurile B, E şi unele tulpini ale
tipului D).
 (gamma) toxina este letală pentru animalele de laborator.
Dezoxiribonucleaza
Hialuronidaza, neuraminidaza reprezintă factori de difuziune ai infecţiei
Fibrinolizina
Enterotoxina răspunzătoare pentru producerea toxiinfecţiilor
alimentare este termolabilă şi produsă de către tipurile antigenice A şi C.
Se sintetizează în intestinul gros şi este eliberată în timpul sporulării C.
perfringens. Toxina are efect emetic şi chiar letal, producând eriteme la
animalele de experienţă.
Gangrena gazoasă - rezultă în urma contaminării plăgilor profunde
cu spori ai Clostridium perfringens, Clostridium oedematiens (novyi),
Clostridium septicum, Clostridium hystoliticum, Clostridium sporogenes.
Local apar edeme dure, crepitante (cu apariţia unor mari cantităţi de gaze,
elaborate în urma fermentării zaharurilor) şi gangrenă (necroză). Toxinele
şi enzimele favorizează diseminarea infecţiei, cu apariţia septicemiei cu
efect letal. Clostridium hystoliticum provoacă liza ţesuturilor, prin
intermediul unei colagenaze, fibrinaze, proteaze, lipaze, exopeptidaze,
decarboxilaze. Efectul toxic apare prin , ,  si  toxine. Clostridium
septicum produce , ,  toxine. Clostridium sporogenes potenţează
virulenţa Clostridium perfringens şi Clostridium septicum în culturi (prin
proteoliză).
Toxinfecţia alimentară - este caracterizată prin dureri abdominale şi
diaree apărute la 8-24 de ore după consumul alimentului contaminat cu
Clostridium perfringens tip A. Efectul letal apare la pacienţi vârstnici şi
subnutriţi.
Enterita necrozantă - produsă de Clostridium perfringens tip C,
sintetizator de  toxină, reprezintă o formă gravă de toxiinfecţie
alimentară, cu sfârşit letal.
188
Diagnostic de laborator - Clostridium perfringens şi
germenii gangrenei gazoase.

Se recoltează: exudate din plăgi, fragmente musculare, sânge,
conţinutul flictenelor, materii fecale, catgut etc.
Diagnosticul microscopic
Bacili mari gram + sporulaţi, cu spor cu diametrul mai mare decât
diametrul celulei, situat central sau subterminal.
Clostridium perfringens este capsulat, restul florei anaerobe ai
gangrenei gazoase prezintă cili peritrichi. Apar numeroşi spori liberi. Poate
fi prezentă floră de asociaţie.

Transportul şi însămânţarea prelevatelor biologice trebuie realizat
în anaerobioză.
Anaerobioza se realizează prin metode:
fizice - încălzirea mediilor până la fierbere şi apoi răcire bruscă.
- plasarea plăcilor în anaerostate.
chimice
- utilizarea pliculeţelor cu amestecuri de substanţe reducătoare
(pirogalol, carbonat de potasiu) - tehnica Ott.
- încorporarea în mediul de cultură a acidului tioglicolic,
cisteinei, resazurin.
- sisteme moderne, generatoare de gaze necesare cultivării
anaerobilor: Anaerocult Merch, Anaerobic Plus System Oxoid etc.
- utilizarea germenilor avizi de O2 ce favorizează obţinerea
atmosferei anaerobe.
- introducere în medii lichide a fragmentelor de organe, a laptelui
sau albuşului.
- protecţia anaerobiozei se realizează prin adăugarea uleiului de
parafină la suprafaţa mediului sau prin reducerea suprafeţei de contact cu
aerul (tuburi înalte Weinberg, dopuri de parafină etc).
Mediile utilizate sunt îmbogăţite şi realizează anaerobioza.
Exemple: geloza Veillon în tuburi Weinberg, lapte turnesolat,
bulion VF cu acid tioglicolic şi albastru de metilen, mediul Nagler, Willis -
Hobbs, geloza-sânge - tehnică Ott, mediul Brewer.
Clostridium perfringens reprezintă singura specie anaerobă care:
- produce cheag alveolar în laptele turnesolat;
- produce lecitinază pe mediul Nagler;
189
- creşte (în câteva ore) la 45º, formând colonii S sau R;
- pe geloză sânge produce hemoliză de tip cald-rece;
- elaborează miros specific - butiric;
- pe mediul Veillon în tuburi Weinberg prezintă colonii
lenticulare biconvexe.
Clostridium septicum, hystoliticum, novyi, sporogenes:
- pe mediul Veillon în tuburi Weinberg prezintă colonii profunde,
arborescente (aspect de grenadă în explozie).
Clostridium septicum:
- elaborează mari cantităţi de gaz;
- produce cheag alveolar în laptele turnesolat;
- nu produce lecitinază pe mediul Nagler;
- produce hemoliza intensă pe geloză sânge.
Clostridium novyi (sau Clostridium Oedematiens):
- produce lecitinază pe mediul Nagler (colonii R);
- produce hemoliză pe geloză sânge;
- nu produce cheag alveolar în laptele turnesolat.
Clostridium hystoliticum:
- colonii mici, hemolitice pe geloză sânge;
- nelecitinazic pe mediul Nagler;
- produce proteoliza în mediile cu lapte.
Clostridium sporogenes:
- colonii R stelate, cu miros putrid; hemoliză pe geloză sânge;
- prezintă activitate lecitinazică redusă pe mediul Nagler;
- produce proteoliza laptelui.
Clostridium perfringens:
- zaharolitic (fermentează toate zaharurile, cu excepţia manitei);
- lecitinazo +.
Clostridium septicum:
- intens zaharolitic (zaharozo -, lactozo +).
Clostridium novyi:
- zaharolitic, dar lactozo -;
- lecitinazo +, gelatinazo +.
Clostridium hystoliticum:
- proteolitic (produce cele mai mari cantităţi de colagenază);
- absenţa fermentării zaharurilor.
Clostridium sporogenes:
- proteolitic;
- lecitinazo pozitiv.
190
Testele biochimice pentru identificarea anaerobilor prin diagnostic
rapid: trusa API20, Minitek Anaerobic II, API ZYN.
Identificarea prin gaz cromatografie, pe baza acizilor graşi specifici.
Prezintă antigene O şi H (C. perfringens nu prezintă antigene H, dar
prezintă antigene K de capsulă).
Identificarea speciilor gangrenei gazoase se realizează prin reacţii
succesive de aglutinare pe lamă, utilizând seruri monovalente specifice.
Clostridium perfringens prezintă 5 tipuri antigenice (A - E) care
secretă 12 toxine distincte din punct de vedere antigenic. Tipul A conţine
mari cantităţi de  toxină.
Cobaiul este animalul cel mai sensibil, care prezintă la locul
inoculării cu C. perfringens flegmon gazos cu crepitaţii, mioliză şi rupturi
vasculare; în cazul inoculării cu C. septicum apare doar edem crepitant; C.
novyi produce edem “lemnos”, iar C. hystoliticum produce edem moale cu
histoliza şi lichefierea ţesuturilor afectate. Totdeauna gangrena gazoasă
este multimicrobiană, C. perfringens (welchii) constituind principalul
agent etiologic.
Fiecare specie bacteriană produce toxine specifice care însă nu sunt
diagnosticate în mod uzual.
Tratament
Antibiograma se execută în condiţii speciale de anaerobioză
(tehnica difuzimetrică în dublu strat de agar).
Penicilinele reprezintă antibioticele de elecţie pentru infecţiile cu C.
perfringens. Metronidazolul şi Clindamicina sunt eficiente.
În tratamentul gangrenei gazoase se administrează şi ser antitoxic
polivalent specific, care completează tratamentul chirurgical şi cu oxigen
hiperbar.
Tratamentul toxiinfecţiilor alimentare vizează şi măsuri de
rehidratare.
Profilaxia
Se realizează prin tratamentul corect al plăgilor contaminate cu
pământ; se res-pectă măsurile igienice pentru prevenirea toxiinfecţiilor
alimentare.
Vaccinurile (anatoxine) sunt în studiu.
191
Clostridium tetani
Sunt germeni anaerobi, gram +, sporulaţi (cu spor situat terminal -
aspect de “ac cu gămălie” sau “băţ de toboşar”), mobili.
Sunt germeni telurici, patogeni prin exotoxine neurotrope. (În stare
vegetativă se găsesc în intestinul omului şi animalelor).
Aspecte clinico - patogenetice

Principalii factori de patogenitate ai bacteriei sunt de natură toxică
şi enzimatică (tetanolizina şi tetanospasmina).
Tetanolizina produce liza hematiilor unor specii animale.
Tetanospasmina inhibă eliberarea acetilcolinei la nivelul sinapsei
neuromusculare şi blochează eliberarea unor mediatori postsinaptici,
producând spasme musculare gene-ralizate, convulsii şi hiperreflexie
(acidul  aminobutiric şi glicina inhibă neuronii motori spinali în mod
normal).
La câteva zile (maximum 3 săptămâni) de la contaminarea plăgii cu
spori telurici apare trismus şi facies de tip “rizus sardonicus”, apoi
paralizie spastică. Moartea apare prin asfixie (mortalitatea este de 50%) şi
aritmii cardiace.
Enzimele (gelatinaze, lipaze, proteaze) favorizează extinderea
infecţiei.
Tetanosul local se caracterizează prin spasm la locul inoculării
(forma clinică uşoară).
Tetanosul cefalic este asociat cu disfuncţii prin afectarea nervilor
cranieni, în special perechea a VII-a.
Tetanosul generalizat descris în paragraful precedent, prezintă risc
mare de mortalitate. În fiecare an, în SUA se raportează 50-150 cazuri noi
de boală; în ţările lumii a treia, riscul este mai mare.
Recoltarea prelevatelor biologice: secreţii şi ţesut din plagă, catgut,
pansamente.

Bacilii gram + sporulaţi, cu spor situat terminal (ac cu gămalie, băţ
de toboşar), cu aşezare necaracteristică.
Diagnosticul diferenţial se face cu bacilii tetanomorfi.
Izolarea
Se realizează pe medii speciale pentru germeni anaerobi.
Bulionul este tulburat slab, cu limpezire datorită sedimentării
192
sporilor. Degajă un miros de “corn ars”.
Pe mediul Veillon se dezvoltă la baza mediului sub forma unor
colonii pufoase (bacilii sunt mobili prin cilii peritrichi).
Coloana mediului este dislocată de gaze.
Pe geloza sânge prezintă hemoliza. Coloniile sunt granulare, rău
delimitate.
Slab proteolitic;
Nezaharolitic;
Lichefiază gelatina;
H2S –.
Toate tipurile antigenice produc un singur tip de toxină.
Se inoculează animalul de experienţă cu filtrat de cultură, subcutan
sau intramuscular. Apare o paralizie spastică la nivelul membrului afectat
şi apoi boala se generali-zează. Animalele protejate cu ser antitetanic nu
fac boala. Testul de patogenitate are mare valore diagnostică.
Tratament
Se realizează toaleta chirurgicală a plăgii, se utilizează apa
oxigenată, se face rapel ATPA (anatoxina tetanică purificată şi adsorbită)
şi se administrează ser antitetanic i.m. (250-500 U.I.) în altă zonă decât cea
în care s-a efectuat vaccinarea;
Se administrează Penicilină (Eritromicină) aproximativ 10 zile.
Cazurile grave necesită şi respiraţie asistată.
Profilaxia
- se realizează prin vaccinare DTP (diftero-tetano-pertusis);
- se fac eventuale rapeluri ATPA în cazul unor plăgi tetanigene.
Clostridium botulinum
Sunt bacili strict anaerobi sporulaţi, care secretă exotoxine
neurotrope. Formele vegetative se găsesc în intestin; sporii apar în mediul
extern pe sol.
Aspecte clinico-patogenice
Botulismul este o toxiinfecţie alimentară foarte gravă, care apare în
193
urma consumului alimentelor contaminate în care s-a elaborat exotoxină şi
este caracterizată prin fenomene gastrointestinale şi nervoase (constipaţie
rebelă, diplopie, retenţie urinară, disfagie, aritmii şi paralizia muşchilor
respiratori, care poate produce asfixie).
Toxina botulinică este bimodală; fragmentul B se ataşează la
nivelul plăcilor neuromotorii şi fragmentul A împiedică eliberarea de
acetilcolină, determinând o paralizie flască. Paralizia este descendentă:
paralizia globilor oculari, paralizie bulbară, paralizia muşchilor respiratori.
Mortalitatea este considerabilă (doza letală 1g).
Botulismul plăgilor apare prin contaminarea acestora cu sporii
germenului res-pectiv. Botulismul infantil (la copii cu vârste de una până
la 3 luni) este consecinţa sintezei toxinei botulinice prin germinarea
sporilor migraţi la nivel intestinal. Manifestările clinice sunt similare bolii
clasice, cu toxina preformată în aliment.
Cele 8 toxine sintetizate de Clostridium botulinum sunt distincte din
punct de vedere antigenic; sunt notate A, B, Ca; Cb; D; E; F; G. Tulpinile
A, B, E şi F sunt mai frecvent implicate în infecţiile umane, restul fiind
patogene pentru animale. Tipul G nu produce îmbolnăviri.
Date epidemiologice arată că în SUA apar 20-30 de cazuri noi de
botulism infantil (incidenţa 0,050/0000). Incidenţa bolii în România este de
0,06-0,2050/0000.
Se bazează în principal pe detectarea şi tipizarea toxinei
(toxinotipie).

Lichid de spălătură gastrică, lichid de vărsătură, conţinut intestinal,
aliment din conservă de carne sau vegetale, ser sanguin, organe de
necropsie.
Nu are importanţă practică. Bacili sporulaţi, gram +, necapsulaţi.

Pe medii pentru germeni anaerobi, la temperatura optimă de 25ºC.
Bulionul conţine un depozit granular, format din spori şi prezintă un
miros caracteristic (rânced).
Pe mediul Veillon în tuburi Weinberg - coloniile sunt profunde,
arborescente, cu centru opac. Coloana mediului este fragmentată din cauza
producţiei de gaze.
Pe geloză sânge produce colonii minuscule hemolitice, cu margini
194
filamentoase.
Pe mediul Nagler produce opalescenţă şi strat perlat.
Diagnostic biochimic:
zaharolitic, dar lactozo -, slab proteolitic, H2S +, gelatinaza +,
Hemolitic.
Există 8 tipuri antigenice ale toxinei, care nu dau imunitate
încrucişată. Determinarea tipului antigenic corespunzător este esenţială
pentru salvarea vieţii bolnavului, căruia i se administrează de urgenţă ser
antitoxic, specific de tip antigenic.
Determinarea tipului respectiv se realizează prin reacţia de
neutralizare in vivo (toxinotipie). Se inoculează la şoareci intraperitoneal
produsul patologic tratat ca atare, apoi tratat termic (15´ la 100ºC), apoi în
amestec cu ser antibotulinic (anti A, anti tip B etc.). Şoarecii protejaţi prin
antitoxina specifică de tip supravieţuiesc, ca şi cei trataţi cu toxina
inactivată.
Pisica este animalul cel mai sensibil. Inocularea filtratului de
cultură îi produce paralizia muşchilor acomodării şi diaree.
La şoarece, toxina produce o paralizie flască a membrelor
posterioare şi la cobai paralizia muşchilor abdominali.
Tratament
Se administrează de urgenţă ser antibotulinic monovalent specific
de tip; se poate administra i.v. ser trivalent A, B, E, cu precauţiile
seroterapiei.
Profilaxia
Se referă la: prelucrarea termică adecvată a alimentelor care au fost
conservate (conserve de fructe, legume, peşte), sterilizarea corectă a
instrumentarului medical pentru prevenirea botulismului de plagă.
Clostridium difficile
Bacteria produce colita pseudomembranoasă postantibioticoterapie

şi prezintă mare rezistenţă la antibioticele uzuale cu spectru larg.
195
Tulpinile non-invazive ale Clostridium difficile produc citotoxine A

şi B care distrug celulele epiteliului intestinal, realizând denudarea
mucoasei intestinale şi apariţia exudatelor fibrino-mucoase.
Colita pseudomembranosă este o consecinţă a tratamentului
antibiotic intempestiv, care perturbă echilibrul florei microbiocenozei
intestinale. Sindromul diareic se însoţeşte de febră, crampe abdominale,
prezenţa sângelui sau a leucocitelor în scaun.
Colita poate evolua şi ca infecţie nozocomială, în special în secţiile
de terapie intensivă, la pacienţi cu vârste mai mari de 50 de ani. La
pacienţii imunodeprimaţi afecţiunea poate evolua cu o enterocolită
necrozantă la nivelul colonului, cu risc mare de mortalitate.
Diagnosticul de laborator

Se recoltează probe fecale.
Relevă bacili mobili (cu cili peritrichi), cu spori centrali sau
subterminali, gram pozitivi.

Pe mediile specifice germenilor anaerobi.
Pe geloză sânge nu produce hemoliza; coloniile sunt circulare,
albicioase.
Toxina produce enterocolită la hamster şi produce efect citopatogen
asupra culturii de celule de amnios uman.
Tratament
Vancomicina reprezintă tratamentul antibiotic de elecţie pentru
tulpinile toxigene, la care se adaugă serul antitoxic specific pentru cazurile
grave.
Germenul este sensibil şi la Metronidazol, Penicilină şi
Cefalosporine.
196
CAPITOLUL 29
ANAEROBI NESPORULAŢI
Caractere generale
Aceşti germeni reprezintă microflora fundamentală a cavităţilor
naturale. În cazul scăderii capacităţii de răspuns imun a organismului
(diabetici, caşectici, intervenţii chirurgicale etc.) bacteriile devin patogene,
putând invada ţesuturile învecinate. Astfel, apar abcese cu diverse
localizări: abcese cerebrale, enterice, hepatice, dentare dar şi peritonite,
meningite, infecţii de plagă chirurgicală şi septicemii.
Reprezentanţi
Bacili gram negativi:
Bacteroides fragilis, Bacteroides melaninogenicus, Bacteroides
corrodens;
Fusobacterium nucleatum;
Fusobacterium necrophorum.
Bacili gram pozitivi:

Eubacterium lentum;
Propionibacterium acnes, Propionibacterium granulosum;
Lactobacillus catenaforme;
Actinomyces israelli, Actinomyces naeslundii;
Arachnia propionica;
Bifidocterium eriksonii.
Coci gram pozitivi:

Peptostreptococcus anaerobius;
Peptococcus magnus, Peptococcus prevotti;
Streptococcus intermedius.
Coci gram negativi:

Veilonella parvula;
Acidaminococcus fermentans.
Secreţii purulente din abcese cu diferite localizări, sânge, lichid
cefalorahidian (în majoritatea cazurilor există şi flora de asociaţie aerobă).
197
După caz, bacili gram + sau gram -, coci gram + sau coci gram
negativi.
Bacterioscopia directă este de mică importanţă.
Examinarea în imunofluorescenţă este valoroasă pentru diagnostic.
Gaz-cromotografia directă din produsul patologic.
Însămânţările se realizează în paralel în atmosfera aerobă şi
anaerobă. După 24 – 28 de ore de incubare se compară culturile şi se
repică coloniile suspecte de pe plăcile cultivate în anaerobioză.
Mediile utilizate: îmbogăţite cu sânge, glucoză, hemină, cisteină sau
antibiotice.
Identificarea germenilor
Se face pe baza proprietăţilor morfotinctoriale, de cultură,
biochimice.
Bacili gram negativi
 Bacteroides fragilis se întâlneşte în toate microbiocenozele

organismului dar populează în special cavitatea intestinală. Produce
malabsorbţie, diaree, steatoree, angiocolită, abces subfrenic, septicemie.
Sunt bacili scurţi, colorabili bipolar, gram negativi.
- Dezvoltarea bacteriei este favorizată prin adaos de 20% bilă.
- Bacteroides fragilis este rezistent la antibiotice, care pot fi folosite
ca agenţi selectivi în medii de cultură: mediu cu geloză sânge-glucoză-
bilă-Kanamicină, Streptomicină, Neomicină. Pe acest mediu nu creşte nici
un alt germen anaerob sau aerob.
- Bacteroides fragilis este intens zaharolitic (glucoză+, fructoză +,
maltoză +).
- Nu descompune treonina.
- Bacteria este slab patogenă pentru animale de laborator. Este
rezistentă la  lactamine.
 Fusobacterium necrophorum
Habitatul îl reprezintă cavitatea bucală şi căile respiratorii
superioare.
- Infecţiile produse sunt foarte grave, cu tendinţă septicemică.
- Bacteriile au forme filamentoase, sferice sau de fus; coloraţia
granulară (gram -).
- Bila inhibă dezvoltarea bacteriană.
- Fusobacterium nu se dezvoltă pe medii cu antibiotice, dar creşte
198
pe medii cu sânge.
- Produce lecitinază pe mediul Nagler.
- Este slab zaharolitic (glucoză +, fructoză +, maltoză).
- Descompunerea treoninei este pozitivă.
- Patogen pentru animale de laborator (exotoxina cu efect
necrozant).
- Tratamentul vizează evacuarea conţinutului leziunii şi doze mari
de  lactamine.
 Fusobacterium nucleatum, împreună cu Fusobacterium necro-
phorum şi câteva specii de spirochete produc faringite ulceronecrotice
(angina - fusospirilară Plaut-Vincent).
Identificare
Tehnici ADN, gaz cromatografie.
Bacili gram + nesporulaţi
 Propionibacterium acnes
- Face parte din microflora tegumentului şi a mucoaselor.
- Produce afecţiuni variate cu caracter local, care se pot generaliza
(endocardite, pleurezii, abcese cerebrale, dacriocistita).
- Sunt bacili mici, gram +, încurbaţi, colorabili granular, aşezaţi în
grămezi sau în palisade.
- Se dezvoltă abundent în bulion, produc hemoliza pe geloză sânge.
Coloniile prezintă un pigment roz.
- Este zaharolitic, gelatinazo +, H2S-.
- Este singura specie anaerobă rezistentă la Metronidazol.
- Tratament - Cloramfenicol, Macrolide.
 Actinomyces israeli - face parte din microbiocenoza bucofaringi-
ană; produce abcese dentare, infecţii ale tractului respirator, sinuzite. În
ţesuturi formează microabcese (“granule de sulf”).
 Lactobacillus, Bifidobacterium - sunt specii comensale.
Coci gram + anaerobi

Aparţin tractului intestinal, respirator, genital. Produc infecţii
dentare, amigdaliene, sinuzite, endometrite postpartum şi postabortum,
infecţii de plagă chirurgicală, septicemii.
Cocii gram + sunt aşezaţi în grămezi, în diplo, în tetrade.
Se dezvoltă pe bulion şi pe geloză sânge (colonii S).
Germenii sunt sensibili la  lactamine, Macrolide, Cloramfeniol.
199
Coci gram –
Veillonella şi Acidaminococcus sunt comensali ai cavităţii
bucofaringiene şi ai tractului intestinal.
Produc infecţii dentare şi pulmonare dar prezintă o patogenitate
scăzută comparativ cu alţi anaerobi nesporulaţi. Cocii gram negativi au
dimensiuni reduse şi sunt aşezaţi izolat, în perechi sau în grămezi. Se
dezvoltă puţin abundent în medii de cultură. Sunt sensibili la
Cefalosporine, Clindamicină, Cloramfenicol.
200
CAPITOLUL 30
GENUL MYCOBACTERIUM
Caractere generale
Genul Mycobacterium aparţine familiei Mycobacteriaceae.
Genul cuprinde bacili acido-alcoolorezistenţi, aerobi, imobili, cu o
structură aparte a peretelui celular (bogat în lipide, acidul micolic are rol
esenţial în acido-rezistenţă).

Specii patogene:
Mycobacterium tuberculosis uman:
- tuberculoza la om (bacil descoperit în 1882 de către R. Koch).
Mycobacterium tuberculosis bovis:
- tuberculoza la bovine şi la om.
Mycobacterium leprae:
- lepra.
Mycobacterium ulcerans:
- ulceraţii cutanate.
Mycobacterium atipice:
- grupele I-IV Runyon (conţin şi specii condiţionat patogene sau
saprofite).
Tabelul nr. 14 - Mycobacterii atipice
Grupa Reprezentanţi Pigmentarea Intervenţia în

coloniilor patologie
I Fotocromogeni M. kansasii Pigmentarea la Leziuni tip TBC
M. marinum lumină (galben) Leziuni cutanate
M. simiae
M. asiaticum
II Scotocromogeni M. scrofulaceum Pigmentare şi la M. Scrofulaceum -
M. szulgi întuneric adenita cervicală
M. xenopi la copii
III Necromogeni Complexul avium Fără pigmentare Localizări tip M.
intracellulare tuberculosis
M. haemophilum
IV Cu creştere M. fortuitum-chelonei Coloniile se dezvoltă Majoritatea
rapidă M. smegmatis după 1-7 zile de la speciilor
M. phlei incubare nepatogene
Patogene pt. M. lepraemurium
Animale M. paratuberculosis
M. microti
201
Mycobacteriile sunt germeni cu parazitism facultativ intracelular;
răspunsul imun este mediat celular.
Imunitatea antiinfecţioasă este condiţionată genetic şi de factorii de
mediu (alimentaţie, stres, condiţii igienice precare).
Infecţia tuberculoasă - aspecte patogenice şi clinice
Factori de patogenitate bacterieni

M. tuberculosis nu produce exotoxine sau endotoxine.
Componentele peretelui celular bacterian deţin rolul toxic.
Proteine -11 antigene majore identificate prin electroforeză la
tulpina H37Rv, sunt imunogene şi determină apariţia limfocitelor T
sensibilizate;
Cord factor - ester de trehaloză; inhibă migrarea PMN in vitro;
- este letal pentru animalele de experienţă;
- determină agregarea bacililor sub formă de şuviţe;
Ceara D - reprezentată printr-un complex de glicopeptide ale
peretelui celular care stimulează mecanismele IMC;
Sulfolipide - determină virulenţă;
Fosfatide - produc necroză cazeoasă.
Aspecte imunopatologice
Primoinfecţia este inaparentă; poarta de intrare este respiratorie,
bacteriile se multiplică în ţesutul pulmonar; multiplicarea la nivel hilar
ganglionar determină - afectul primar tuberculos.
Leziunile anatomopatologice produse sunt de două tipuri: exudative
şi proliferative.
Leziunile exudative - constau într-o reacţie inflamatorie obişnuită,
cu predominenţa PMN; se pot resorbi sau pot evolua productiv.
Leziunile proliferative - foliculii tuberculoşi - apar ca o reacţie
inflamatorie de tip granulomatos. Zona centrală foliculară este o necroză
cazeoasă cu bacili, în jurul căreia există un bogat infiltrat celular:
limfocite, monocite, fibroblaste, celule gigante Langhans. Ţesutul necrozat
se poate elimina pe cale respiratorie (spută) sau pe cale sanguină (TBC
generalizată: osoasă, renală, meningeală, digestivă, ganglionară etc.).
Macrofagul desfăşoară o activitate mai eficientă în urma activităţii
sale prin limfokinele produse de către limfocitele T activate. Vaccinul
BCG administrat imediat după naştere are rolul de a stimula apariţia
limfocitelor T sensibilizate şi a macrofagelor activate.
Persistenţa bacililor în organism determină apariţia stării de
hipersensibilitate de tip tardiv la antigenele bacilului tuberculos şi
202
imunitate faţă de reinfecţie, denumită premuniţie.
IDR la PPD pozitivă semnifică prezenţa stării de hipersensibilitate
de tip tardiv.
Modelul experimental este cobaiul (fenomenul Koch), modelul care
explică manifestările imunopatologice tipice bolii (vezi ,,Proprietăţi de
patogenitate”).
Diagnostic direct
Sputa prin expectoraţie spontană;
Sucul gastric obţinut prin tubaj, la copiii care îşi înghit sputa;
Aspirat bronşic (obţinut prin bronhoscopie), urină;
Lichid cefalorahidian, exudat pleural, peritoneal, articular, secreţii
purulente, materii fecale etc.
Diagnostic microscopic direct

Frotiu efectuat din prelevat biologic, colorat Ziehl-Nielsen
- Bacilii sunt acido-alcoolorezistenţi, fini, aşezaţi în grămezi care
imită literele majuscule M, Y, W, N, V etc.
- Se examinează 100 câmpuri microscopice şi rezultatele se
exprimă cantitativ (se obţin informaţii despre stadiul bolii şi gradul de
contagiozitate al bolnavului).
- Negativ....................................0
- Dubios …………............….1-3
- Slab pozitiv (+)................…4-9 bacili/100 câmpuri
- Moderat pozitiv (++)...…10-100
- Intens pozitiv (+++)............>100
Coloraţia fluorescentă cu auramină - rodamină.

 Pe medii lichide (bulion glicerinat, mediul Dubos) - formează o
peliculă la suprafaţa mediului (sunt aerobi şi hidrofobi);
 Pe medii solide (mediul Löwenstein-Jensen), coloniile se dezvoltă
după 2-6 săptămâni:
- M. tuberculosis uman - colonii R conopidiforme (stimulate de
prezenţa glicerinei în mediu - eugonice), nepigmentate;
- M. tuberculosis bovis - colonii R disgonice, inhibate de
glicerina din mediu, nepigmentate, cu dezvoltare tardivă;
203
- Micobacteriile atipice - colonii R şi S, pigmentate sau nu, în
funcţie de expunerea la lumină şi întuneric. Micobacteriile grupei IV
Runyon se dezvoltă şi pe medii mai simple în 1-7 zile.
Sunt germeni aerobi. Prezintă o catalază termorezistentă;
Testul niacinei - pozitiv pentru M. tuberculosis;
- negativ pentru M. bovis şi M. atipice;
Reducerea nitraţilor, teluritului - pentru identificări de specie.
Antigenele bacteriene somatice sunt proteice, polizaharidice şi
lipidice. Prin tehnici ADN recombinant s-au identificat complexe de
substanţe imunogene, care vor constitui baza viitorului vaccin anti TBC:
- Complexul antigenelor 85A + 85B + 85C;
- proteinele de 6 kilodaltoni şi 36-38 kilodaltoni;
- proteinele de şoc termic (heat shock protein - hsp 65, 70).
Fenomenul Koch - se inoculează unui cobai, subcutan în regiunea
inghinală, o tulpină virulentă; după 10-14 zile apare local un nodul care
exulcerează şi fistulizează. Animalul moare după două luni cu leziuni
anatomo-patologice generalizate.
Dacă după apariţia primei leziuni se inoculează produs patologic în
cealaltă regiune inghinală, al doilea nodul apare după 48-72 de ore şi
infecţia nu se generalizează. Fenomenul este interpretat prin apariţia stării
de hipersensibilitate de tip tardiv la antigenele bacilului tuberculos.
Această reacţie inflamatorie poate fi provocată şi prin inocularea iniţială a
unor bacili omorâţi sau cu virulenţă atenuată (principiul vaccinării BCG).
Răspunsul IMC este negativ faţă de infecţia primară şi pozitiv
pentru reinfecţie (apare macrofagul activat şi limfocitul T sensibilizat la
antigenele BK).
Antibiograma
Se realizează în tuburi Löwenstein-Jensen cu tuberculostatice
incorporate (fiecare chimioterapic în două concentraţii diferite şi mediu
martor).
Antibiograma se repetă în timpul tratamentului.
Mycobacteriile atipice sunt rezistente la tuberculostatice. Hidrazida
acidului izonicotinic, Etambutol, PAS (acid paraaminosalicilic).
204
Diagnostic indirect
Diagnosticul biologic - Intradermoreacţia la tuberculină (PPD):

- Evidenţiază starea de hipersensibilitate de tip tardiv faţă de
antigenele bacilului tuberculos, prezentă la infectaţi inaparent, bolnavi de
TBC, vaccinaţi BCG;
- Tuberculina este un filtrat dintr-o cultură în bulion glicerinat,
veche de 6 săptămâni, autoclavată, filtrată şi concentrată 1/10;
- Azi se utilizează PPD - derivatul proteic purificat;
- Intradermoreacţia se realizează conform tehnicii Mantoux: pe faţa
anterioară a antebraţului stâng se inoculează i.d.r. 0,1 ml conţinând 2u
P.P.D;
- După 72 de ore se măsoară (în mm) diametrul transversal al
papulei dermice palpabile (nu şi eritemul înconjurător);
- Interpretare: 0-9 mm = reacţie negativă (absenţa stării de HTT,
boli anergizante, neinfectaţi). Este
necesară vaccinarea BCG;
> 10 mm = reacţie pozitivă (stare de HTT cu MF
activat prezent, subiect infectat sau
vaccinat).
- Viraj tuberculinic - apariţia unei reacţii pozitive la un subiect cu
i.d.r. negativă anterior surprinde momentul primoinfecţiei naturale.
Profilaxia
Nespecifică
- depistarea, izolarea şi tratarea sursei de infecţie şi creşterea
rezistenţei nespecifice.
Specifică
- vaccinarea cu vaccinul BCG (Bacil Calmette Guerin), cu bacili
Mycobacterium bovis atenuaţi prin pasaje succesive pe medii, timp de 13
ani. IDR negativă - impune revaccinarea cu BCG.
- Vaccinul viitorului, ADN recombinant, preparat din complexul
imunogenic (85A + 85B + 85C) este în curs de experimentare; stimulează
macrofagele şi limfocitele T citotoxice.
De remarcat creşterea incidenţei tuberculozei în ultimii ani, prin
asocierea cu SIDA (virusul HIV distruge IMC). Orice boală
mycobacteriană la adult recomandă testarea HIV/SIDA.
205
CAPITOLUL 31
GENUL TREPONEMA
Familia Spirochetaceae cuprinde 3 genuri, cu specii variate
implicate în patologia umană:
Genul Treponema;
Genul Leptospira;
Genul Borellia.
Familia Spirochetaceae cuprinde bacterii spiralate, cu un perete
celular elastic, extrem de mobile datorită unui aparat locomotor
intracelular, răsucit în jurul corpului bacterian. Bacteriile au o lungime
medie de 10-15 m, o grosime de 0,4-0,6 m şi aproximativ 10-15 spire;
pot executa mişcări complexe: flexie, rotaţie, translaţie, răsuciri în jurul
propriului ax (se explică astfel potenţialul invaziv).
Reprezentanţi
Treponema pallidum (tulpina Nichols, reprezentativă ca tulpină
patogenă)
- Sifilisul;
Treponema pertenue
- Pianul;
Treponema carateum
- Pinta;
Treponema vincenti, microdentium, mucosum (în cavitatea
bucală);
Treponema calligyrum şi Treponema genitalis (pe mucoasa
genitală);
Treponema reiter (tulpină de laborator pentru diagnostic,
nepatogenă);
Treponema cuniculi (tulpină patogenă pentru iepure).
Treponema Pallidum
Sifilisul este o boală veneriană specific umană; evoluează clinic în
trei “etape”:
 primară: - caracterizată prin apariţia şancrului dur genital,
însoţit de adenopatie satelită; apare la 1-12 săptămâni de la infectare.
 secundară: - rozeole cutanate şi plăci mucoase (septicemia);
- apare la 2-3 luni de la contactul infectant şi dispare
repede (2 săptămâni). 50 % dintre pacienţii cu sifilis secundar evoluează
înspre etapa terţiară.
206
 terţiară: - sifilisul visceral (gome sifilitice cu localizări diverse);
- apare după 5-40 ani de la inoculare.
Consecinţele sifilisului terţiar sunt foarte grave: ruperea cordului,
ruperea vaselor, afectarea SNC cu tabes, paralizie generală progresivă.
Sursa bolii este bolnavul în faza primară sau secundară.
Calea de transmitere este: sexuală - 95 % şi transplacentară şi
parenterală - 5 %.
Treponema acţionează ca germen patogen prin invazivitate. Nu a

fost demonstrată prezenţa vreunei toxine. Se multiplică celular.
Sifilisul congenital are simptomatologie distinctă:
- erupţie maculo-papuloasă;
- modificări osoase; hepatice;
- afecţiuni neurologice;
- surditate; orbire.
Boala apare în urma pasajului transplacentar bacterian.
Serozitate de la nivelul şancrului dur;
Serozitate de la nivelul rozeolelor cutanate şi plăcilor mucoase
(după scarificare);
Sânge;
Material bioptic din gome.

Preparatul nativ examinat la microscopul cu fond întunecat:
- treponeme refringente cu 10-12 spire animate de mişcări de
flexie, rotaţie, translaţie, răsucire în ax.
Imunofluorescenţa indirectă:
- tratarea prelevatelor biologice cu ser specific anti Treponema
pallidum marcat fluorescent.
Coloraţia Burri:
- Treponeme albe pe fondul negru al preparatului.
Coloraţia Giemsa:
- Treponeme colorate în brun-violaceu.
Coloraţia Fontana Tribondeau:
- Treponeme colorate în negru pe fondul galben al preparatului.
Tehnica Levaditi Manuelian:
- reprezintă o coloraţie Fontana Tribondeau aplicată secţiunilor
din organele prelevate necroptic (secţiuni prin gomele sifilitice).
207
Examenul microscopic se pozitivează în perioada primară sau
secundară.
Izolarea treponemelor
Foarte greu de cultivat;
Se pot menţine viabile 72 ore în mediul Nelson-Mayer;
Inocularea la iepure (intratesticular) - animalul prezintă o orhită
sifilitică cu adenopatie; prin această metodă se obţin tulpini patogene
(Nichols, Triffi, Gand) care reprezintă o sursă de antigene pentru
diagnostic;
Tulpina Reiter e o tulpină saprofită folosită pentru diagnostic.
Se utilizează obligatoriu în controlul screening de depistare al
sifilisului, pentru decelarea infecţiilor latente sau inaparente clinic. Este
posibil începând cu sfârşitul perioadei primare.
Se utilizează în diagnostic antigene netreponemice (nespecifice) şi
antigene treponemice (specifice).
Treponema pallidum prezintă antigene lipoidice, cu structură
asemănătoare cardiolipinei miocardice. Detectarea anticorpilor sifilitici
antilipoidici (reagine luetice) se realizează uzual prin reacţii nespecifice,
care utilizează antigene lipoidice din cord de bou (cardiolipina).
 Reacţii serologice nespecifice

Reacţii de floculare: Citochol, Meinicke, Kahn;
RFC Bordet - Wasserman cu antigen Bordet Ruelens;
Testul VDRL (Venereal Disease Research Laboratory) este o reacţie
de aglutinare pasivă. Ca test de triaj se utilizează microreacţia VDRL. O
reacţie pozitivă se completează cu tehnica în tuburi. Testul VDRL permite
şi determinări cantitative ale AC.
În cazul testului pozitiv se realizează testele de confirmare
(specifice):
Imunfluorescenţa indirectă: FTA - ABS (The fluorescent treponemal
antibody absorbed serum). Antigenele sunt extrase din Treponema Reiter.
Este cel mai utilizat test serologic în statele dezvoltate din punct de vedere
economic;
Reacţia de hemaglutinare pasivă (antigen Treponema pallidum);
RFC (tehnica Kolmer la rece).
Reacţiile nespecifice au avantajul că nu pun în pericol sănătatea
persoanelor din laborator dar prezintă dezavantajul reacţiilor fals pozitive
(în asociere cu boli autoimune, administrare de vaccinuri sau anestezice).
208
 Reacţii serologice specifice
Folosite pentru confirmarea diagnosticului;
Testul de imobilizare al Treponemelor (T I T):
Treponemele sunt imobilizate în prezenţa anticorpilor specifici şi a
sistemului complement. La microscopul cu fond întunecat se numără
microorganismele imobilizate după 15 ore de inoculare şi rezultatele se
exprimă procentual;
Reacţia de imunoaderenţă:
Treponemele aderă la suprafeţe netede (hematii, trombocite sau
particule inerte) în prezenţa anticorpilor şi a sistemului complement;
Testul de hemaglutinare (cu extracte de Treponema Nichols sau
pallidum). Este mai puţin sensibil decât testul FTA - ABS;
Imunofluorescenţa indirectă FTA - ABS;
ELISA (cu antigene extrase din tulpina Nichols);
Testul de imunodispariţie intraperitoneală (TPID);
Testul RFC - antigene ale Treponemei Reiter;
Contraimunelectroforeză - cu acelaşi tip de antigene.
Ultimele 3 reacţii menţionate au o specificitate mai scăzută.
În campaniile de depistare serologică a sifilisului se vor executa
două reacţii di-ferite: VDRL şi RFC cu antigen cardiolipinic sau extras din
Treponema Reiter. Pentru confirmarea diagnosticului pozitiv se
recomandă efectuarea imunfluorescenţei indirecte (FTA-ABS), metodă de
mare sensibilitate şi specificitate.
Reacţiile serologice cantitative verifică eficienţa tratamentului
(titrul anticorpilor specifici scade, în timp ce în reacţiile fals pozitive titrul
rămâne nemodificat). Reacţii fals negative pot apărea la unii bolnavi de
sifilis, prin exces de anticorpi care determină un fenomen de prozonă.

Răspunsul imun anti Treponema este predominent celular
(spirochetele se multiplică intracelular). Răspunsul imun umoral
elaborează AC antilipidici şi AC antispecie.
Se poate investiga răspunsul imun IMC prin IDR, cu antigene
extrase din treponeme (luetina). Reacţia pozitivă denotă prezenţa infecţiei.
Terapia şi controlul afecţiunii

Treponemele sunt sensibile la Peniciline şi Cefalosporine. Nu s-a
semnalat rezistenţa microbiană la aceste preparate. Sifilisul terţiar nu poate
fi vindecat.
Sifilisul congenital poate fi prevenit prin administrarea terapiei
specifice precoce (până în luna a patra de sarcină).
209
Obţinerea vaccinului specific este foarte dificilă, din cauza
dificultăţilor de cultivare pe medii de cultură ale treponemelor.
Profilaxia nespecifică se referă la depistarea, tratarea sursei şi la
educaţia sexuală.
Treponema pertenue
Produce pianul (“framboesia”), boală tropicală ce se manifestă prin
leziuni cutanate şi mucoase. Boala afectează mai ales copiii şi evoluează
tot în trei etape, ca şi sifilisul. Boala se transmite nesexual.
leziunile primare - sunt ulcerative, care apar la 3-4 săptămâni de la
infectare;
leziunile secundare - sunt tot ulcerative, apar la câteva luni sau ani
de la infectare;
leziunile terţiare - sunt tardive şi afectează osul şi pielea.
Complicaţiile viscerale sunt grave. Nu se semnalează infecţii
congenitale. Se tratează cu Penicilină.
Treponema carateum
Reprezintă agentul etiologic al pintei, care se transmite prin contact
direct, nesexual. Boala este endemică în America Centrală şi de Sud.
Leziunile primare sunt papule neulceroase. Se descriu complicaţii
cardiovasculare şi nervoase.
Diagnosticul de laborator şi tratamentul sunt analoge sifilisului.
210
CAPITOLUL 32
GENUL LEPTOSPIRA
Caractere generale
Spirochetele genului sunt larg răspândite în natură, fiind saprofite şi
patogene (în special pentru animale).
Se deosebesc de celelalte spirochete prin fineţea lor (12 m
lungime şi 0,06 m diametru), de aceea pot pătrunde prin tegumentele
intacte. Corpul bacterian are 10-12 spire nedeformabile, cu extremităţile
răsucite. Aparatul locomotor este alcătuit dintr-o singură fibrilă dispusă
între membrană şi peretele celular foarte elastic.
Reprezentanţi
I. Grupul Leptospira biflexa - care reprezintă tulpinile saprofite,

nepatogene;
II. Grupul Leptospira interrogans - cuprinde tulpini patogene, de
exemplu:
Leptospira icterrohemoragiae (boala Weill)
- leptospiroza icterohemoragică;
Leptospira grypo-tiphosa
- febra de nămol;
Leptospira pomona
- boala porcarilor;
Leptospira canicola
- tifos canin;
Leptospira hebdomadis
- febra de şapte zile.
Rezervorul de infecţie îl constituie animalele sălbatice sau
domestice (şobolan, şoarece, câine, porci etc.). Leptospirele parazitează
corticala renală după bacteriemie şi apoi sunt eliminate prin urină în
mediul înconjurător. Leptospirele patogene persistă în apă şi sol umed.
Omul se contaminează în mod accidental.
Leptospirozele (sunt antropozoonoze) şi au simptomatologie
nespecifică:
- sindrom febril persistent;
- mialgii;
- astenie;
211
- fotofobie;
- migrene.
Leptospiroza icterohemoragică evoluează cu sindrom febril, icteric,
hepatic, renal şi hemoragic, care pun în pericol viaţa subiectului. Febra
Fort Bragg evoluează şi cu erupţii cutanate. Uneori boala se manifestă ca
meningită leptospirotică. Bolile produse prin Serotipurile L.
icterrohemoragiae şi L. canicola au letalitate crescută.

sânge şi lichid cefalorahidian în prima săptămână de boală;
urină alcalinizată în prealabil (mediul acid distruge leptospirele) -
din săptămâna a doua până în luna a doua de boală.
Examenul la microscopul cu fond întunecat - din prelevat biologic
proaspăt, plasat între lamă şi lamelă. Spirochetele sunt extrem de mobile.
Imunofluorescenţa.
Frotiu colorat Giemsa.
Coloraţia Burri.
Impregnarea argentică Fontana Tribondeau.
Vizualizarea leptospirelor în organe după tehnica Levaditi
Manuelian.
Izolarea
Însămânţarea se face pe medii cu ser de iepure: Uhlenhut sau
Korthof. Mediile se incubează la 28-30C şi se controlează prezenţa
leptospirelor săptămânal timp de 60 zile la microscopul cu fond întunecat;
dacă examenul microscopic este pozitiv, se fac subculturi pe medii
proaspete. Leptospirele patogene nu modifică turbiditatea mediului;
inocularea se poate face şi intraperitoneal sau subcutan la cobai.
Leptospirele dispun de un bogat echipament enzimatic:
- hialuronidaze;
- fosfolipaze;
- oxidaze;
- catalaze;
- hemolizine.
212
Leptospirele patogene au o slabă activitate ureazică şi au nevoie în
mediile de cultură de acizi graşi nesaturaţi (ex: serul de iepure).
Vitaminele B1, B12 reprezintă factori de creştere.
Antigenicitate
Antigenul proteic de înveliş (P) codifică serotipul; are rol de
antigen protector şi este indispensabil într-un vaccin (bacterina). Poate
interacţiona cu anticorpii specifici dintr-un ser. Peretele celular conţine
antigenul somatic (S), fixator de complement.
Antigenele F4 şi TM de natură polizaharidică, cu rol în aglutinare.
Endotoxina este izolată din peretele celular al leptospirelor
patogene.
Patogenitatea şi invazivitatea leptospirelor se explică prin
endotoxină, intervenţia enzimelor şi mobilitatea bacteriană crescută.
Infecţia experimentală se realizează la cobai, hamsteri, iepuri nou-
născuţi. Animalele se inoculează intraperitoneal şi subcutan şi fac
septicemie. Leptospirele pot fi izolate prin însămânţarea pe medii
adecvate.

Anticorpii se detectează după prima săptămână de boală şi ating
titrul maxim după 3-4 săptămâni.
RFC Ida Bengston.
Antigenul se prepară din Leptospira biflexa patoc, care conţine
antigenul de grup, comun tuturor speciilor patogene.
Reacţia de aglutinare liză:
- Permite diagnosticarea speciei de leptospire care a produs
infecţia.
- Antigenul (lichid) este preparat din tulpini cunoscute de
Leptospira.
- Serul de bolnav suferă diluţii crescânde. Din fiecare diluţie de
ser se fac aglutinări pe lamă cu fiecare tulpină de leptospira.
- Lamele se examinează la microscopul cu fond întunecat.
Aglutinarea se manifestă prin aglomerarea leptospirelor în “gheme”
stelate, urmată apoi de liză.
- Tipul de leptospiră patogenă este indicat prin titrul cel mai
ridicat al reacţiilor. Se determină astfel agentul etiologic specific.
213
Tratamentul
Peniciline, Tetracicline administrate din primele zile de boală;
Tratamentul şocului toxiinfecţios (dacă este cazul).
Profilaxie
Vaccinarea se realizează pentru profilaxia bolii la animale.
Profilaxia specifică nu se aplică la om.
214
CAPITOLUL 33
GENUL BORRELIA
Caractere generale
Cuprinde spirochete cu spire largi şi neregulate, saprofite şi
patogene, colorabile cu coloranţi de anilină.
Clasificarea speciilor se realizează după gazda infectată.
Reprezentanţi
Borrelia recurentis
- specie strict specifică omului (febra recurentă) transmisă prin
păduche;
Borrelia hispanica, duttoni, burgdorferi (boala Lyme)
- transmise la om prin căpuşă;
Borrelia bucalis, vincenti
- pe mucoase (cavitatea bucală);
Borrelia anserina
- la păsări;
Borrelia brasiliensis
- la artropode;
Borrelia harveyi
- la primate;
Borrelia crocidurae
- la rozătoare; etc.
Patogeneza infecţiilor la om
Borreliile sunt patogene prin multiplicare şi invazivitate;
borreliozele sunt boli generalizate. Borrelia recurentis produce febra
recurentă, în urma înţepăturii păduchelui infectat. Sindromul febril
prezintă 6 - 9 recăderi, marcate de perioade de acalmie. Explicaţia constă
în fenomenul de variaţie antigenică, ce reprezintă metode de eludare a
apărării imune. Explicaţia fenomenului constă în apariţia a unor noi
antigene de suprafaţă, codificate prin plasmide lineare (anticorpii produşi
devin “inutili” pentru puseul febril ulterior). Variaţia antigenică face
dificilă clasificarea genului pe grupuri şi tipuri antigenice.
Răspunsul imun este preponderent umoral. Imunitatea este de scurtă
durată, strict specifică de variantă antigenică. Reinfecţia este posibilă după
2 - 3 ani.
Spirochete condiţionat patogene din cavitatea bucală:
Borrelia vincenti - reprezintă agentul patologic al anginei Plaut -
215
Vincent, în combinaţie cu Bacteroides melaninogenicus. De asemenea,
poate produce gingivita acută ulceronecrozantă;
Borrelia bucalis şi vincenti, în asociere cu Fusobacterium fusiforme
produce stomatite, glosite, angine şi gingivite.
Diagnostic de laborator în febra recurentă

Se recoltează sânge în plin puseu febril.
Spirochetele cu lungimea de 20 - 30 m, cu  de 1 m, cu 10 - 30
spire neregulate şi deformabile în timpul mişcărilor, cu capete drepte.
Aparatul locomotor este alcătuit din 30 de fibrile dispuse între membrană
şi peretele celular.
Se colorează gram (sunt gram negative); se colorează şi prin
impregnare argentică (Fontana - Tribendeau) şi cu coloranţi cu anilină.
Izolare pe medii de cultură

Pe mediile Noguchi, Kelly sau Dodge (medii îmbogăţite);
Inoculare pe ou embrionat de găină, intraalantoidian;
Inocularea şoarecelui intracerebral;
Inocularea păduchilor (Weigl) pentru obţinerea culturilor pure, cu
virulenţă nemodificată.
Sunt bacterii microaerofile;
Fermentează glucoza.
Variaţia antigenică a imunogenelor de suprafaţă face dificilă
încadrarea în serogrupuri şi serotipuri.
Borrelia recurentis este patogenă pentru maimuţă;
Borrelia duttoni este patogenă pentru şoarecele alb.
RFC cantitativă, efectuată pe probe perechi de seruri. Creşterea
titrului de cel puţin 4 ori semnifică o boală în evoluţie;
Reacţii de aglutinare - liză.
216
Tratament
Tetracicline,  - lactamine.
Profilaxia
Nespecifică - distrugerea vectorului.
Borrelia burgdorferi
Reprezintă agentul etiologic al bolii Lyme, transmisă la om prin

înţepătura unei căpuşe (Ixodes ricinus).
Boala evoluează în trei stadii:
I. După o incubaţie de 3 - 32 de zile apar leziuni cutanate (eritem
cronic migrator) la 80% dintre subiecţi;
II. Se caracterizează prin leziuni cutanate multiple, artrite şi
afectarea sistemului nervos central şi periferic;
III. Se manifestă prin meningoencefalite (15%) şi tulburări de ritm
cardiac (8% dintre pacienţi). Tratamentul se realizează cu Tetracicline,
Cefalosporine, Vancomicin.
Distribuţia geografică include SUA (coasta Atlanticului), Australia,
Asia şi Euro-pa. Sezonalitatea bolii: mai - iunie.
217
CAPITOLUL 34
ALTE ETIOLOGII BACTERIENE
GENUL LEGIONELLA
Caractere generale
Legioneloza sau “boala legionarilor” este o pneumonie apărută la o
aniversare a Legiunii Americane din Philadelphia (1976). Agentul
etiologic este Legionella pneumophila, transmis prin intermediul
sistemului de aer condiţionat.
Genul Legionella cuprinde 39 de specii (bacili fini gram negativi
fără aşezare caracteristică). Prezintă parazitism celular facultativ. Speciile
genului sunt larg răspândite în natură, în special în medii umede (izvoare,
apă caldă, fântâni publice etc.).

Legionella pneumophila:
- legioneloza, febra Pontiac.
Legionella micdadei:
- pneumonie tip infecţie nozocomială, asemănătoare clinic
legionelozei.
Legionella bozemanii, gormanii, dumoffii:
- descoperite în mediu, neasociate unor infecţii umane:
Legionella pneumophila este o bacterie cu parazitism facultativ
intracelular şi prezintă afinitate pentru monocite şi macrofage, în interiorul
cărora supravieţuiesc şi se multiplică, până la distrugerea acestora.
Exudatul inflamator pulmonar conţine preponderent macrofage şi
neutrofile; bacteriile determină apariţia unor focare fibrinopurulente la
nivelul alveolelor pulmonare. Formele manifeste clinic sunt întâlnite
preponderent la imunodeprimaţi. Letalitatea depăşeşte 20% la cazurile
incorect tratate. În cazurile foarte grave pot apare manifestări
extrapulmonare: digestive, renale, psihice, hepatice.
Febra Pontiac este un sindrom gripal – like, fără implicarea
plămânului.
Efectul patogen bacterian se datorează adezinelor de suprafaţă,
câtorva toxine (hemolizine, citotoxine, endotoxine), o toxină peptidică şi o
catalază blochează fenomenele exploziei respiratorii sau formarea
fagolizozomilor; astfel se explică persistenţa bacteriană intracelulară şi
218
ineficienţa fagocitozei, aspect cu atât mai grav cu cât şi răspunsul imun
celular este inhibat.

Secreţii ale tractului respirator inferior, biopsie pulmonară.
Probe de apă contaminată (sedimente din rezervoare de apă, din
fântâni şi din pulverizatorul duşurilor).
Examenul microscopic, proprietăţi morfotinctoriale

Legionella pneumophila - bacili gram negativi, pleiomorfi, flagelaţi
(polar, subpolar sau lateral), cu incluzii intracelulare (nu formează spori).
Impregnaţiile argentice se utilizează pentru preparate histologice
Imunofluorescenţa cu anticorpi monoclonali specifici MAC2
marcaţi cu fluoresceină - evidenţiază bacteriile direct din produsul
patologic

Nu reprezintă un diagnostic de rutină. Mediile de cultură trebuie să
conţină cisteină, fier pirofosfat. Sputa nu se inoculează direct, se
însămânţează ţesuturi infectate.
Coloniile au un aspect sticlos, apar după 3 - 5 zile de incubare în
atmosfera umedă, aerobă, la pH 6,9 şi T = 35°C.
Mediul lichid trebuie să conţină apă, macrofage alveolare, alge şi
bacterii fotosintetice (diagnostic neuzual).
Caracteristici biochimice
Catalaza +, Oxidaza +, ß lactamaze +;
Gelatinaza +;
Hidroliza hipuratului +;
Fluorescenţa coloniilor.
Există 39 de specii de Legionella şi 60 de tipuri antigenice distincte.
Legionella pneumophila prezintă 14 serogrupuri. Serogrupul 1 cauzează
80% din îmbolnăvirile umane. Există un kit RIA care detectează antigenul
serogrupului 1 al Legionellei pneumophila în urina pacienţilor.
Serotiparea se realizează prin imunofluorescenţă, utilizând
antiseruri specifice.
Detectarea antigenelor sau acizilor nucleici se realizează prin
219
tehnici ADN (laboratoare specializate) sau cu anticorpi monoclonali
(MAb2).

Util în investigaţii epidemiologice, în formele clinice
extrapulmonare şi în caz de examen bacteriologic negativ. Dezavantajul
diagnosticului serologic constă în posibilele reacţii încrucişate faţă de alte
Legionelle.
RIF indirectă -cea mai sensibilă metodă (diagnostic pozitiv în 90%
dintre cazuri)
ELISA
Contraimunelectroforeza
Se lucrează pe probe perechi de seruri pentru depistarea
seroconversiei; titrul anticorpilor specifici trebuie să fie mai mare de 1/128.
Nivelul maxim al anticorpilor se observă în săptămâna 3 – 6 de boală.
Tratament
În unele cazuri diagnosticul serologic poate fi retrospectiv.
Terapia standard constă în administrarea unor macrolide, quinolone
sau sulfamide de ultimă generaţie. -lactaminele sunt inhibate de către -
lactamazele bacteriene.
Profilaxie, control
Aproximativ 25% din populaţia adultă prezintă anticorpi specifici
anti Legionella (majoritatea infecţiilor sunt asimptomatice).
Controlarea prezenţei bacteriei în mediile acvatice (apă potabilă,
industrială, menajeră) sau aer condiţionat.
Nu s-a putut evidenţia transmiterea interumană. Indivizii
imunodeprimaţi (diabet, cancer, dializaţi, SIDA, etc.) pot beneficia de
chimioprofilaxie (macrolidele asociate sau nu cu Rifampicina prezintă
eficienţa maximă).
CALYMMATO BACTERIUM
Caractere generale
Descoperită de Donovan în 1903.
Cuprinde specia C. granulomatis, patogenă pentru om; (reprezintă
agentul etiologic al donovanozei, boală sexual transmisibilă, caracterizată
prin apariţia unor ulceraţii şi granuloame inghino genitale). Boala este
răspândită în zonele cu climat cald şi umed.
220

Secreţia recoltată cu tamponul de la nivelul ulceraţiei.
Raclaj din regiunea granulomatoasă.
Bacili gram negativi colorabil bipolar, nesporulaţi, cu aşezare
necaracteristică, evidenţiabili în sacul vitelin al embrionului inoculat sau
intramacrofag.
Izolare
Prelevatele biologice se inoculează în sacul vitelin al embrionului
de găină.
Inoculare pe gălbenuş de ou coagulat în placă Petri.
Posedă antigene care determină sinteza anticorpilor specifici, care
nu au rol protectiv.
Germen aerob, facultativ anaerob.
Germenul nu este patogen pentru animalele de laborator.

RFC.

I.D.R. care evidenţiază starea de hipersensibilitate de tip tardiv după
boală.
Tratament
Ampicilină şi Tetraciclină.
Profilaxia
Respectarea normelor de igienă individuală.
221
ERYSIPELOTHRIX RHUSIOPATHIAE
Caractere generale
Bacili gram pozitivi, morfologic şi antigenic înrudiţi cu speciile
Lysteriei, întâlniţi în rezervoare animale (suine) sau materie organică
diversă. Boala este o antropozoonoză (erizipeloid Rosenbach) survenind
accidental la lucrătorii din sectorul veterinar (după apariţia unei soluţii de
continuitate la nivelul tegumentului).
Secreţii de la nivelul leziunii (eritematoasă şi chiar buloasă).
Bacili gram+ imobili, necapsulaţi, aşezaţi tip “difteroid” (în culturi
vechi).
Izolare pe medii de cultură

Pe medii lichide produce o turbiditate uşoară.
Pe medii solide se dezvoltă sub forma coloniilor S mici,
transparente, după 48 de ore de incubare la 37°C, cu α hemoliză pe medii
cu sânge.
Mediile de cultură trebuie îmbofăţire cu ser de cal, sânge de oaie,
triptofan, riboflavină, acid oleic.
Testul indol şi reducerea nitraţilor sunt negative.
Nu hidrolizează esculina şi hipuratul de sodiu.
Produc H2 S pe mediul TSI şi fermentarea unor zaharuri.
Produc hialuronidază (factor de patogenitate).
Catalaza negativă.
Antigenele termolabile - specifice de tip.
Există 2 tipuri antigenice, A şi B, tipul A fiind mai virulent.
Şoarecele şi porumbelul sunt sensibile la infectarea cu E.
rhusiopathiae şi sunt utilizate în laborator pentru testarea virulenţei. Boala
la animal se numeşte “rujet”.
Tratament
Cu β lactamine, Tetracicline sau Streptomicina.
222
GENUL BARTONELLA
Caractere generale
Iniţial speciile acestui gen au fost clasificate cu genul Ricketsia, din
cauza unor omologii genetice.
Speciile genului Bartonella determină sindroame febrile la pacienţi
imunodeficienţi. Sunt bacili scurţi gram negativi; Se dezvoltă pe medii
celulare şi acelulare.
Reprezentaţi, infecţii produse

Bartonella baciliformis:
- Febra Oroya, Verruga peruana, boala Carrion
- Rezervorul este uman, vectorul este flebotomul (America de
sud)
Bartonella quintana (Rochalimaea quintana):
- Sindrom febril, Angiomatoza bacilară, Hepatita, Endocardită,
- Rezervorul bacterian este uman, vectorul - insecte (America de
Nord, Europa, Asia, Africa)
Bartonella henseleae (Rochalimaea henselae):
- Boala zgârieturii de pisică, boala transmisă prin vectori (?) sau
prin traumatism (zgârietura). Rezervor este pisica. Răspândirea bolii –
întreg globul.

Febra Oroya este un sindrom febril asociat cu anemie hemolitică
(infectarea eritrocitelor), majoritatea cazurilor fiind diagnosticate în
America de Sud. 15% dintre per-soanele arealului endemic care au
supravieţuit infecţiei cu Bartonella baciliformis devin purtători
asimptomatici, constituind rezervorul infecţiei. Infecţia se poate croniciza
dar este puţin evidentă din punct de vedere clinic.
Angiomatoza bacilară se caracterizează printr-un sindrom febril
însoţit de erupţii cutanate papulare violacee, hepatosplenomegalie şi
adenopatii. Acest sindrom clinic survine preponderent la imunodeficienţi.
Boala zgârieturii de pisică este o infecţie relativ benignă,
caracterizată prin febră şi adenopatii, astenie şi anorexie. La
imunodeficienţi, tabloul clinic este mai grav: exantem, adenopatii
generalizate, artralgii şi tulburări ale SNC.
Examen microscopic
223
Coloraţia Gram
- bacili gram negativi.
- B. baciliformis posedă un flagel unipolar.
Coloraţia Warthin-Starry
- coloraţie specială pentru secţiuni histologice.
Izolarea
Bacteriile necesită Hb sau hemina ca factor de creştere obţinut din
lizat de hematii, agar cu extracte de cord şi 5% sânge, în atmosferă
microaerofilă. (5-10% CO2). Culturile se pozitivează la 10 zile de incubare
la 28°C.
Cultivarea se poate realiza şi în culturi de celule, care pot fi
transpuse apoi pe mediile speciale.
Alte teste cu rol diagnostic:

Gaz cromatografia: prezenţa C18 este folosit pentru a realiza
diagnosticul diferen-ţial între Bartonella quintana (18%) şi Bartonella
henseleae (22%).
Imunofluorescenţa indirectă. Metodă sensibilă, realizează
diagnostic de specie.
Metode imunoenzimatice. Detectează anticorpii specifici atunci
când culturile rămân negative
Reacţia în lanţ a polimerazei (PCR)
Diagnostic histopatologic
Reacţiile inflamatorii se caracterizează prin infiltraţii nodulare de
limfocite, histiocite şi neutrofile, cu zone de necroză centrală. Acest tip de
reacţie denotă instalarea stării de hipersensibilitate de tip tardiv.
Tratamentul
Sunt eficiente Doxiciclina, Rifampicina sau Ciprofloxacina.
Eritromicina este mai utilă în cazuri de angiomatoză baciliară. La subiecţii
imunodeficienţi (ex.: SIDA) durata tratamentului antibiotic este de 8 – 12
săptămâni.
Rifampicina asociată cu aminoglicozidele are efecte benefice în
boala zgârieturii de pisică.
Profilaxia
Cuprinde măsuri care vizează întreruperea lanţului epidemiologic,
controlul donatorilor de sânge şi distrugerea vectorilor. Rata mortalităţii
prin febra Oroya poate atinge 40%. Chimioprofilaxia cu antibiotice poate
fi eficientă.
224
CAPITOLUL 35
INFECŢII NOZOCOMIALE
Definiţie, noţiuni generale
Infecţiile nozocomiale reprezintă infecţiile contactate în timpul

spitalizării, altele decât cele pentru care s-a realizat internarea. Pe lângă
infecţiile care apar în unităţile cu paturi trebuie menţionate şi izbucnirile
epidemice care pot surveni şi în alte instituţii sanitare (instituţii pentru
copii, azile de bătrâni, etc.). Infecţiile intraspitaliceşti mai sunt denumite
infecţii interioare, infecţii încrucişate (“cross infections”) sau hospitalism
infecţios.
Acestea au o răspândire semnificativă, constituind o adevărată
problemă de sănătate publică. Se presupune că şi în condiţiile în care sunt
asigurate toate condiţiile igienice ale actului medico-chirurgical, incidenţa
acestora poate atinge între 3% şi 15%, cu o medie de aproximativ 6%.
Prezenţa infecţiilor interioare poate fi asemănată cu un aisberg, fiind
evidente şi tratate doar cele manifeste clinic, în timp ce formele subclinice
şi latente sau cele care se manifestă după externarea pacientului sunt cele
mai numeroase. Din acest motiv, incidenţa reală şi numărul deceselor din
aceste cauze este foarte greu de cuantificat.
Epidemiologia infecţiilor nosocomiale
În general, sejurul în spital produce aproape la fiecare pacient o

colonizare cu germeni de spital la nivelul tegumentelor şi mucoaselor.
Spitalele moderne reprezintă o ambianţă microbiană care asigură pe
de o parte condiţii pentru selecţionarea unor microorganisme
multirezistente la antibiotice, dar şi condiţii care favorizează
implementarea acestora pe organisme deficitare imunologic, pe de altă
parte.
Dezvoltarea ulterioară colonizării a infecţiei subclinice sau clinice,
depinde de numeroşi factori legaţi atât de microorganismul patogen, cât şi
de gazdă.
Verigile lanţului epidemiologic la nivelul comunităţii spitaliceşti,
prezintă particularităţi care ţin de arealul geografic şi dezvoltarea
economico-socială, de profilul şi calitatea serviciilor de sănătate.
225
a) Sursa de infecţie
Este reprezentată de bolnavul însăşi, de flora proprie pacientului
modificată în cursul perioadei de spitalizare. Colonizarea cu flora
microbiană de spital creşte riscul declanşării şi evoluţiei unei infecţii cu
germeni proprii pacientului.
Omul ca sursă de infecţie poate fi bolnav cu forme clinice de boală
sau purtător eliminator de germeni.
• bolnavul - sursă de infecţie, poate fi:
- cu boală infecţioasă cu etiologie cunoscută, pentru care este
spitalizat în vederea izolării şi tratamentului
- bolnavul internat pentru diverse infecţiuni care la internare
nu prezenta sindrom infecţios, dar se afla în perioada de
incubaţie
- bolnavul internat pentru o afecţiune oarecare, dar care
prezintă o infecţie acută sau cronică, indiferent de etiologie,
gravitate sau formă de manifestare
- bolnavul cu o boală infecţioasă spitalizat într-o secţie
necorespunzătoare, prin erori de diagnostic la internare
- bolnavul care în cursul spitalizării, pe lângă afecţiunea de
bază contractează o infecţie supraadăugată, indiferent că ea
se manifestă clinic, sau este numai un portaj de germeni
- bolnavul care prezintă la internare boli cu etiologie
infecţioasă sau neinfecţioasă şi care în acelaşi timp este
purtător şi de alţi germeni
• purtătorul eliminator de germeni poate fi:
- fost bolnav cu o afecţiune infecţioasă, care după vindecarea
clinică, poate găzdui şi elimina pe diverse căi agentul
patogen, intermitent sau continuu pe o perioadă variabilă de
timp
- purtător aparent sănătos (precoce) în perioada de incubaţie
a unei boli infecţioase, care elimină agentul patogen înainte
de apariţia manifestărilor clinice ale bolii
- purtător sănătos propriu-zis, care găzduieşte şi elimină
agenţii patogeni pe diferite căi, perioade variabile de timp.
Formele de manifestare a procesului epidemiologic în infecţiile
nosocomiale sunt în funcţie de precocitatea depistării şi neutralizării lor, pe
de o parte, de caracterele şi varietatea germenilor pe de altă parte. Totodată
o serie de factori precum:
• localizarea procesului infecţios calea de transmitere şi
produsul patologic prin care este eliminat agentul patogen
• cantitatea şi modul de eliminare a agentului patogen
226
• numărul de surse din unitatea spitalicească
• activitatea, mobilitatea, modul, frecvenţa şi durata de
contact pe care o realizează sursele de infecţie din spital cu
alte persoane
• comportamentul şi nivelul igienico-sanitar al surselor de
infecţie
• profilul unităţii spitaliceşti
• receptivitatea generală a organismului
contribuie şi ei la determinarea formelor de manifestare a
infecţiilor nosocomiale în spital.
b) Căile de transmitere
Transmisia asigură contactul dintre agenţii microbieni şi gazdă. În
mediul spitalicesc, transmiterea germenilor se face prin:
• Contact direct - mâinile infectate ale personalului medical
- de la un pacient la altul
• Contact indirect - aparatură medicală contaminată (de ventilaţie
asistată, dializă)
- lenjerie, instrumentar, catetere vezicale, tuburi
de dren, endoscoape, stetoscoape, manşete de tensiometre, garoul, soluţii
perfuzabile, medicamente
• Aeriană - particule de praf, microorganisme aerobe
- transmiterea aeriană constituie una dintre cele mai
dificile probleme de igienă a spitalelor
d) Organismul receptiv
Reprezentat de pacienţi şi personalul de îngrijire, care după
colonizare, dezvoltă infecţia, devin la rândul lor surse, deschizând un nou
ciclu al procesului epidemiologic.
Factorii care pot altera apărarea organismului faţă de agresiunea
infecţiilor sunt:
• afecţiunea de bază şi bolile asociate
• starea de nutriţie, sexul, vârsta
• afecţiunile intercurente
• tratamentele medicamentoase (imunodepresive,citostatice)
• actele medicale invazive (endoscopia, bronhoscopia,catetere
intravenoase, etc.)
• tratamentele chirurgicale
227
e). Factori epidemiologici secundari
• infrastructura spitalului
- pereţii construcţiei în care pot fi cantonate levuri
(Aspergillus)
- sistem de apă necorespunzător expus contaminării cu
germeni gram negativi (Pseudomonas)
- un umidificator de aer poate deveni sursă de infecţie dacă
apa este contaminată
• arhitectonica spitalelor care nu respectă circuitele funcţionale
corecte separate curat-murdar, aseptic-septic, steril-nesteril
- saloane supradimensionate, suprapopulate (în saloane cu 1-
2 paturi, incidenţa I.N. este de 1% în timp ce în saloane cu
8-10 paturi incidenţa creşte la peste 10%). (40)
- neglijarea măsurilor de igienă
- dotări necorespunzătoare
- deficienţe cantitative şi calitative de personal
• spitalizarea îndelungată influenţează nefavorabil evoluţia
postoperatorie a pacienţilor (după 7 zile de la internare 50% dintre bolnavi
sunt colonizaţi cu floră de spital, pentru ca în perioada imediat
postoperatorie colonizarea să crească până la 75%.
Factori de risc implicaţi în geneza infecţiilor nozocomiale
Unitatea spitalicească întruneşte cele trei condiţii pentru apariţia

infecţiilor nozocomiale: terenul receptiv prin vârstă şi boală, agentul
microbian (patogen sau condiţionat patogen, endogen sau exogen,
întotdeauna multiplu rezistent la chimioterapice antibacteriene), agentul
infecţios micotic, viral sau parazitar dar şi ambianţa “poluată” a mediului
respectiv (neglijarea manoperelor de dezinfecţie şi sterilizare,
suprapopularea saloanelor, etc.).
Vârstele extreme atrag un deficit imunitar fiziologic,
roentgenterapia sau terapia cu citostatice sau imunosupresoare, bolile
asociate (diabet zaharat, neoplasme, boli virale anergizante, stările de şoc)
constituie factori de risc majori pentru apariţia infecţiilor respective, la
care se adaugă riscul manoperelor medico-chirurgicale invazive (perfuzii
intravenoase, intubaţii oro-traheale, intervenţiile chirurgicale propriu-zise).
Alţi factori favorizanţi se referă la arhitectonica spitalului, circuite
necorespunzătoare, spitalizări îndelungate nejustificate, abundenţa
vizitatorilor sau prezenţa studenţilor.
228
Utilizarea abuzivă a antibioticelor selectează tulpini rezistente faţă
de marea majoritate a chimioterapicelor. Prin plasmidele R de rezistenţă
(prin operonii RTF) se poate transfera în “bloc” chimiorezistenţa la
aproximativ 90% dintre tulpinile existente în spital.
Flora microbiană locală provine de la pacienţi, de la purtătorii
sănătoşi (fără afecţiuni clinic manifeste sau personal medical), din mediul
spitalicesc sau extraspitalicesc (aparţinători). De cele mai multe ori aceşti
factori de risc se însumează, ceea ce contribuie la agravarea cazuisticii
respective. Totuşi, în lumina celor prezentate se presupune că o durată a
spitalizării prelungită (peste şapte zile), dublează practic riscul apariţiei
unei infecţii interioare.
Forme clinice de infecţii nozocomiale

 Infecţia de plagă chirurgicală superficială sau profundă
reprezintă cea mai frecventă complicaţie a actului chirurgical
 Infecţia tractului urinar este de asemenea foarte frecventă, atât
în sectorul medical, cât şi în cel chirurgical (ex.: infecţia asimptomatică,
bacteriuria simptomatică, cistite, pielonefrite, etc.).
 Infecţiile aparatului respirator: de tract respirator superior şi
inferior (ex.: rinofaringite, bronşita, traheobronşita, pneumonia,
bronhopneumonia etc.).
 Infecţiile ochilor, nasului, faringelui şi cavităţii bucale (ex.:
conjunctivite, otite externe, medii şi interne, mastoidita, faringita, laringita,
epiglotita, sinuzita etc.).
 Infecţiile aparatului digestiv (ex.: gastroenterocolita,
enterocolita ulceronecrozantă, duodenite, infecţii intraabdominale diverse,
peritonita).
 Infecţiile aparatului cardiovascular (ex.: endocardite,
pericardite, arterite, flebite).
 Infecţiile sistemului nervos central (ex.: infecţia intracraniană,
meningita, ventriculita, abces spinal).
 Infecţiile aparatului osteoarticular (ex.: osteomielita, artrita,
bursita).
 Infecţiile aparatului de reproducere (ex.: endometrite, anexite,
vulvovaginite, infecţia epiziotomiei).
 Infecţiile pielii şi a ţesutului moale (ex.: escare de decubit,
escare suprainfectate, mastita, omfalita, pustuloze, intertrigo).
 Infecţia sanguină (ex.: bacteriemii tranzitorii, septicemii).
 Alte boli infecţioase (hepatite cu transmitere parenterală şi
enterală, sindromul de imunodeficienţă dobândită, rujeolă, rubeolă,
parotidită epidemică, gripă), afecţiuni micotice şi parazitare.
229
Etiologia infecţiilor nozocomiale
Etiologia bacteriană este reprezentată prin stafilococi coagulazo

pozitivi, coagulazo negativi, Streptococcus pyogenes, Streptococcus
agalactie, Streptococcus viridans, Streptococus pneumoniae, Enterococcus,
Salmonella sp, Shigella, Escherichia Coli (tulpini EPEC, ETEC, EIEC,
EHEC, EAAgEC), Proteus sp., Serratia sp., Klebsiella sp., Enterobacter
sp., Moraxella, Pseudomonas sp., Acinetobacter sp., Xantomonas
maltophilia, Chorynebacterium amycolatum, Chorynebacterium jeikeium,
Branhamella, Yersinia enterocolitica, Clostridium sp., etc.
În funcţie de ponderea etiologică trebuie să menţionăm în particular
intervenţia semnificativă a Staphylococcus aureus, Escherichia Coli,
Enterobacter, Pseudomonas, Streptococcus sp.
Etiologia virală este foarte bine reprezentată dar în ţara noastră este
insuficient diagnosticată. Virusurile hepatitelor ocupă un loc aparte în
ponderea etiologică a infecţiilor interioare , atât cele cu transmitere
parenterală, cât şi cele enterale. Agentul etiologic cel mai frecvent
incriminat în etiologia hepatitelor posttransfuzionale este virusul hepatitic
C.
Virusul imunodeficienţei umane câştigate este incriminat mult prea
frecvent în etiologia infecţiilor nozocomiale; contactul cu sângele infectat
reprezintă cel mai mare risc; în unele state se practică teste de rutină pentru
toţi pacienţii.
O altă etiologie importantă o constituie Herpeto-viridaele (virusul
Epstein Barr, virusul citomegalic, varicelo-zoosterian) care produc infecţii
generalizate la subiecţii imunocompromişi. La sugari şi copii intervin în
geneza infecţiilor interioare Rotavirusurile, Reovirusuri, Parvovirus B19,
virusurile Coxsackie A şi B, Enterovirusurile 60, 69, 70, 71 etc.
În sezonul rece, virusurile gripale şi paragripale, Rhinovirusurile,
Coronavirusurile, se remarcă printr-o morbiditate deosebită.
Etiologia fungică şi parazitară

Candidozele localizate şi generalizate sunt complicaţii inerente ale
tratamentului intempestiv cu antibiotice, care generează dismicrobisme
severe.
Alţi agenţi fungici întâlniţi la persoanele imunodeficienţe se referă
la Aspergillus sp., Torulolepsis glabrata, Trichosporon cutaneum.
Pneumocistozele şi giardiozele nozocomiale sunt întâlnite frecvent
în colectivităţile de copii.
230
Apariţia infecţiilor interioare este strâns corelată de gradul de
contaminare al mediului din spitale. Prin acţiuni cu caracter preventiv,
supravegherea prin laboratorul de Microbiologie Virusologie Parazitologie
precizează sursele de infecţie, “poluarea mediului”, tulpinile implicate în
etiologie, circulaţia acestora, precum şi rezistenţa lor la chimioterapice.
Diagnosticul infecţiilor nozocomiale
Pentru ca o infecţie să fie demonstrată ca nosocomială, nu trebuie să

existe dovada că era manifestă, sau în incubaţie, la internarea în spital.
Diagnosticul cazului de infecţie nosocomială se face pe baza:
a) datelor clinice - simptome clinice manifeste
b) datelor de laborator - culturi bacteriene
- teste de detectare a anticorpilor antigenelor
- metode de vizualizare microscopică
- alte teste paraclinice (CT, radiografii, etc.)
c) datelor epidemiologice - factori favorizanţi (manopere invazive)
- factori predispozanţi (afecţiuni asociate)
Profilaxia infecţiilor nosocomiale
Recunoscând faptul că orice unitate spitalicească prezintă riscul

apariţiei infecţiilor nosocomiale, este necesară existenţa unor politici de
control a acestora la nivelul fiecărui spital, care să asigure o supraveghere
epidemiologică adecvată, precum şi controlul aplicării măsurilor
preventive şi de combatere a infecţiilor nosocomiale.
Un studiu efectuat în SUA, a arătat posibilitatea scăderii ratei
infecţiilor nosocomiale cu 30-50% (în medie 32%) prin aplicarea unui
program de prevenire, care cuprinde 5 obiective:
• urmărirea şi informarea continuă a clinicienilor privind cele mai

frecvente infecţii nosocomiale,
• adoptarea de către personalul medical a măsurilor specifice de
prevenire a infecţiilor produse prin dispozitivele medicale invazive (sonde
urinare, cateterisme, etc.),
• formarea continuă a personalului în clinici,
• asigurarea resurselor necesare pentru derularea programului,
• prezenţa unui personal specializat: o asistentă specialistă de
epidemiologie, un medic epidemiolog la 250 paturi, care să asigure
231
activităţile de urmărire şi formare.
Un alt studiu, efectuat în Germania, a relevat o scădere a incidenţei
infecţiilor nosocomiale cu 17% pe an prin aplicarea unui program
comparabil cu programul american.
Pentru a veni în sprijinul personalului medico-sanitar din unităţile
clinice din ţara noastră, în scopul identificării, prevenirii şi combaterii
infecţiilor nosocomiale, Ministerul Sănătăţii a elaborat şi publicat în 1994
Ordinul 984 „Normele privind organizarea supravegherii, prevenirii şi
controlul infecţiilor nosocomiale”. Acest ordin, a fost conceput în 5
secţiuni:
1. Criteriile de definire a infecţiilor nosocomiale, clasificare pe
aparate
2. Atribuţiile personalului sanitar în prevenirea şi controlul
infecţiilor nosocomiale
3. Înfiinţarea secţiei de prevenire şi control a infecţiilor
nosocomiale (SPCIN)- structură şi atribuţii
4. Supravegherea epidemiologică a infecţiilor nosocomiale
5. Precauţiunile universale
COORDONATELE IGIENEI SPITALICEŞTI

• Corectarea şi constatarea cauzelor care duc la apariţia infecţiilor
nosocomiale
• Evidenţierea potenţialului infecţios din secţiile cu risc
• Corelarea acestor potenţiale cu situaţia epidemiological existentă
• Implicarea în activitatea de depistare, prevenire şi combatere a
infecţiilor nosocomiale, precum şi a altor probleme de igienă spitalicească
a întregului personal
• Supravegherea continuă a circuitelor funcţionale
• Urmărirea asigurării protecţiei personalului medical şi auxiliar
• Instruirea şi perfecţionarea continuă a sistemului informaţional din
domeniul igienei spitaliceşti
• Standardizarea protocoalelor de curăţenie, dezinfecţie, sterilizare a
aparaturii medicale
OBIECTIVELE activităţii de supraveghere igienico-sanitară,

vizează cunoaşterea statusului igienic din fiecare secţie:
• cunoaşterea topografiei şi organizarea secţiei
• specialităţile medicale din subordine
• factorii de conducere
• sectoarele cu risc
232
• existenţa unui plan de dezinfecţie, dezinsecţie, deratizare
• ce materiale de curăţenie şi dezinfecţie avem la dispoziţie -
protocoale de utilizare a acestora
• cunoaşterea tehnicilor unitare şi specifice
• condiţii de colectare, depozitare a deşeurilor
• dacă există izolator
• evidenţa controlului periodic al personalului
• instruirea periodică a personalului medical şi auxiliar privind
comportamentul igienic
• evidenţa infecţiilor nosocomiale şi urmărirea lor în dinamică şi
cunoaşterea deficienţelor igienico sanitare existente,
• Stabilirea programului cadru de supraveghere împreună cu şefii
de secţie
Scopul măsurilor de supraveghere este acela de a izola infecţia, nu
pacientul, şi de a reduce costul asociat măsurilor care nu sunt necesare în
scopul izolării.
Profilaxia infecţiilor nosocomiale include un ansamblu de măsuri
orientate spre întreruperea lanţului infecţios. Fiecare etapă a lanţului
epidemiologic depinde de realizarea etapei precedente. Dacă se reuşeşte
ruperea acestui lanţ, infecţia nu se mai răspândeşte.
Din practica igienei spitaliceşti, s-a constatat că cele mai eficiente
măsuri de prevenire şi combatere a infecţiilor nosocomiale sunt cele
îndreptate asupra căilor de transmitere a agenţilor etiologici. Astfel, toate
unităţile medicale au obligaţia de a asigura:
• autorizarea funcţionalităţii instituţiei cu respectarea circuitelor
funcţionale corecte - curat-murdar
- aseptic - septic
- steril - nesteril
• efectuarea dezinfecţiei, dezinsecţiei, deratizării profilactice
curente
• respectarea riguroasă a tehnicilor aseptice
• nivelul educaţional şi comportamentul igienic corespunzător
întregului personal
• asigurarea condiţiilor optime de muncă
În cazul evoluţiei unor focare de infecţii nosocomiale, se vor lua de
urgenţă următoarele măsuri:
• depistarea şi tratarea corectă a tuturor cazurilor de infecţii
nosocomiale, cu emiterea diagnosticului complet, în baza datelor clinice,
epidemiologice şi de laborator
• izolarea şi tratarea corectă a cazurilor confirmate sau suspecte
• supravegherea corectă a contacţilor
233
• declararea şi înregistrarea tuturor cazurilor apărute
• intensificarea controlului măsurilor de prevenire a transmiterii şi a
dezinfecţiilor terminale
• ancheta epidemiologică a fiecărui caz înregistrat
• investigaţii de laborator competente
• măsuri de ordin organizatoric şi administrative
Dacă în găsirea soluţiilor eficiente de prevenire a infecţiilor
nosocomiale rolul hotărâtor îl are epidemiologul în aplicarea acestora rolul
decisiv îl are personalul de îngrijire.
Personalul medico-sanitar şi auxiliar din spital, în funcţie de
pregătirea profesională, experienţă şi disciplină poate avea o contribuţie
pozitivă în prevenirea apariţiei infecţiilor nosocomiale, dimpotrivă, prin
deficienţe, pot favoriza sporirea numărului acestora, sau izbucniri
epidemice.
Pentru reuşita aplicării măsurilor de prevenire şi control a infecţiilor
nosocomiale, trebuie să existe o strânsă colaborare între serviciul de
prevenire şi control a infecţiilor nosocomiale şi celelalte sectoare de
activitate din structura unităţii spitaliceşti.
În concluzie, indiferent de agentul etiologic implicat în infecţiile
nosocomiale, măsurile de prevenire şi combatere vor urmări:
• supravegherea clinico-epidemiologică şi de laborator a unităţilor
medicale cu paturi
• asigurarea posibilităţilor de izolare adecvate
• amenajarea unor circuite funcţionale corespunzătoare
• asigurarea dezinfecţiei, dezinsecţiei, deratizării curente
• evitarea supraaglomerării spaţiilor de spitalizare
• respectarea de către personalul medical a normelor de igienă,
începând cu spălarea corectă a mâinilor şi folosirea adecvată a
echipamentului de protecţie.
Respectarea măsurilor profilactice e însoţită de scăderea incidenţei
infecţiilor nozocomiale.
234
CAPITOLUL 36
PLACA BACTERIANĂ. CARIA DENTARĂ
Modul de populare al cavităţii bucale cu microorganisme
Retenţia unei bacterii în cavitatea bucală poate fi de două feluri:

 adezivă
 neadezivă (mecanică)
 Retenţiile adezive apar prin:

- Sinteza de polimeri extracelulari, realizată de către unele bacterii.
- Ataşarea unei bacterii (nesintetizante de polimeri) pe polimerii sin-
tetizaţi de către altele (fenomen de “piraterie”).
- Ataşarea prin învelişul fibrilar propriu bacterian (glicocalix).
- Ataşarea unor bacterii prin intermediul altora.
- Simpla depunere a bacteriilor pe suprafeţele dentare este temporară;
retenţiile adezive însă tind spre stabilizare.
Depunerea bacteriilor pe suprafeţele dentare este favorizată de:
- mărimea celulei bacteriene (celulele mari se depun mai uşor decât
cele mici).
- forma celulei - bacilii, formele spirilare - se depun mult mai uşor
decât formele sferice (cocii).
- factorii de patogenitate bacterieni (ex.: “cord-factorul” micobacte-
riilor ce favorizează depunerea bacteriilor în grămezi “şuviţe” - pe diferite
suprafeţe).
- suprafaţa rugoasă a peretelui celular bacterian, a dinţilor.
Numeroasele depuneri-aderări sunt în marea majoritate a cazurilor
reversibile. Interacţiunile adezive sunt în general ireversibile şi produc colo-
nizarea bacteriană.
Colonizarea bacteriană reprezintă o interacţiune între trei factori:

- bacterie
- suprafaţa de aderare
- ecosistemul cavităţii bucale.
Aderarea bacteriilor pe suprafaţa dinţilor este o “preferinţă” de specie
bacteriană.
Exemple:
 Streptococcus Salivarius - se fixează pe dosul limbii
 Streptococcus mitis - se fixează pe mucoasa obrajilor
 Streptococcus mutans - se fixează pe dinţi
237
 Streptococcus sanguis - se fixează pe dinţi şi între aceştia
 Streptococcus salivarius - colonizează doar suprafeţele netede
 Streptococcus mutans - colonizează doar suprafeţele rugoase.
Colonizarea - presupune o dezvoltare numerică abundentă a speciilor

patogene, în detrimentul celor comensale. Pentru a fi realizată, doza infectată
cu specia patogenă trebuie să fie mai mare de 108 bacterii/ml salivă.
- se poate realiza şi la doze infectante mai mici, mai ales la speciile cu
patogenitate crescută. Spre exemplu:
 Streptococcus sanguins - necesită 104 bact/ml salivă
 Streptococcus mutans - necesită 105 bact/ml salivă
(deci colonizarea este un atribut al speciei bacteriene).
- trebuie să învingă mecanismele rezistenţei naturale locale, anume:
spălarea permanentă a suprafeţelor dentare şi a limbii prin salivă şi înde-
părtarea permanentă a bacteriilor prin deglutiţie.
Mecanisme adezive
Aderarea prin producere de polimeri extracelulari
 Streptococcus mutans
- Produce din sucroză un polimer de dextran extracelular, cu care
aderă şi se menţine pe orice suprafaţă, atât in vivo cât şi in vitro.
Fitzgerald (1969) a reuşit să prevină formarea plăcii dentare folosind
dextranază, enzimă care degradează dextranul.
În alt experiment, se demonstrează faptul că streptococul mutans
poate fi aglutinat în prezenţa dextranului, pe când alte bacterii nu pot aglutina
în prezenţa acestuia.
- Proprietatea adezivă a dextranului favorizează aderenţa altor specii
bacteriene (în mod nespecific), prin simplul fenomen fizic al vâscozităţii.
- În lipsa sucrozei, colonizarea cavităţii bucale cu Streptococcus mu-
tans nu se produce (sucroza este şi substratul nutritiv pentru Streptococcus
mutans).
 Actynomices neslundii
- Aderă la dinţi prin acidul hialuronic pe care îl secretă.
- Aderarea sa este înlăturată prin hialuronidază.
 Alte specii de Actynomices
- Secretă levani sau polizaharide.
238
Aderarea prin polimeri salivari
- În salivă exista glicoproteine diverse care dau caracterul vâscos al

salivei.
- Aceste glicoproteine se pot fixa pe dinţi în mod permanent şi pot
reţine bacterii din salivă pe suprafaţa dinţilor.
- Cu cât greutatea moleculară a glicoproteinei este mai mare, cu atât
vâscozitatea sa creşte şi aderarea bacteriană este facilitată.
- Polimerii salivari constituie matricea de la baza plăcii dentare pe
care se face aglomerarea diverselor celule bacteriene.
- Diferitele tipuri de polimeri salivari aglomerează în mod selectiv
anumite specii bacteriene din cavitatea bucală.
Experimentul lui Hilmann (1970) demonstrează că Streptococcus sa-
livarius şi Streptococcus sanguis aderă în mod egal pe smalţul dintelui în lip-
sa salivei, iar Streptococus salivarius este de 100 de ori mai aderent decât
Streptococcus sanguis în prezenţa salivei.
- Diferitele glicopeptide din secreţiile bronşice au rol în aderarea bac-
teriilor pe suprafeţele dentare.
Ataşarea prin înveliş fibrilar
- Învelişul fibrilar (glicocalixul) este de natură polizaharidică sau pro-

teică, microfilamentele având rol în aderarea bacteriilor pe diferite suprafeţe
(ex.: streptococii patogeni). Aceste filamente sunt mai fine şi mai scurte
decât pilii bacterieni.
- Pilii bacililor constituie factori de aderare.
Ataşarea prin intermediul altor bacterii
A fost postulată de către Gibson şi Nygaard care constată prezenţa

reacţiilor de aglutinare între specii bacteriene diferite, cauzele fiind:
- înrudirile antigenice
- structurile de patogenitate de suprafaţă
În plăcile dentare formate de către bacteriile cu mare capacitate de
aderare, cum ar fi Streptococcus mutans, Actynomices naeslundii şi Acty-
nomices viscosis, se fixează bacterii care au putere de aderare mai mică, ca
de exemplu genul Veillonella, care se fixează în placa dentară a Actyno-
mices viscosus.
239
Retenţii mecanice
- Prin adsorbirea bacteriilor pe substratul moale al resturilor

alimentare ce stagnează, în caz de igienă bucală deficitară.
- Prin pătrunderea accidentală a bacteriilor în fisurile dinţilor sau în
şanţul gingival, odată cu saliva.
În ambele cazuri, bacteriile se înmulţesc exagerat, deoarece există
substrat nutritiv iar în zonele respective acţiunea mecanică de spălare a
salivei este foarte redusă.
Aceste mecanisme sunt caracteristice speciilor bacteriene cu aderenţă
foarte slabă:
- Lactobacillus
- Bacteroides melaninogenicus
- Fusobacterium
Cu cât o dantură este mai rugoasă sau mai fisurată (sau mai “prote-
zată”), cu atât periajul de întreţinere îndepărtează bacteriile mai greu.
Prin formele filamentoase, bacteriile sunt mai uşor retenţionate.
Exemple: Bacillus megaterium
Treponeme saprofite
Actynomices
Micelii de levuri
Aceste microorganisme au tendinţa să formeze “ghemuri”, în ochi-
urile cărora stagnează alte bacterii.
Dezvoltarea microorganismelor din cavitatea bucală
Cavitatea bucală oferă un loc ideal pentru dezvoltarea microorgan-

ismelor, prin următorii factori:
- pH-ul bazic şi umiditate optime
- prezenţa O2, CO2 - pentru bacteriile care au nevoie de acestea
- potenţial redox scăzut, prin plasarea bacteriilor în şanţul gingival sau
între pliurile mucoaselor
- aportul nutritiv care este permanent, alimentele rămânând între
cutele mucoaselor, în şanţul gingival, chiar după spălarea dinţilor
- saliva conţine 18 aminoacizi, acid hialuronic, condroitin sulfat,
celule epiteliale descuamate, care pot servi ca substrat nutritiv
- saliva conţine de asemenea 0,03 - 0,13 proteine, iar saliva din
şanţul gingival conţine de 30 de ori mai multe proteine.
Deci şi în condiţiile unei igiene bucale mai mult decât riguroase,
substratul nutritiv pentru bacterii este furnizat de către salivă.
240
Diferitele specii bacteriene îşi oferă una alteia substanţele de care au
nevoie:
Exemplu: Treponema microdentium se dezvoltă în prezenţa izobutira-
tului furnizat de către difteroizii şi fusobacteriile din cavitatea bucală.
Speciile aerobe consumă în mod permanent oxigenul, favorizând dezvoltarea
speciilor anaerobe în şanţul gingival sau în plăcile dentare. Prezenţa florei
comensale se opune colonizării cu flora patogenă - prin competiţia pentru
substanţele nutritive.
Dezvoltarea preferenţială a unei specii bacteriene este favorizată
uneori prin dieta alimentară a gazdei. Spre exemplu, pentru dezvoltarea
Streptococului mutans, este absolut necesară prezenţa sucrozei (existenţa în
dulciurile rafinate).
Lipsa sucrozei din alimentaţie scade incidenţa Streptococului mutans,
dar în mod reactiv creşte incidenţa Streptococului sanguis.
Cantitatea prea mare de proteine din alimentaţie determină înmulţi-
rea accentuată a bacteriilor gram negative şi a bacililor pleimorfi (care favor-
izează formarea tartrului).
Dieta bogată în zaharuri favorizează apariţia bacteriilor gram
pozitive (coci).
Dieta compusă din alimente moi dă un procent mai mare de plăci
dentare şi gingivite. Alimentele moi au o vâscozitate mai mare şi favorizează
aderarea bacteriilor. Laptele formează o adevărată peliculă adezivă.
Regimul alimentar consistent are rol de îndepărtare mecanică a florei
bacteriene. Alimentele dure nu sunt retenţionate în şanţurile gingivale.
Inflamaţiile gingivale, prin exudatul proteic local - favorizează ele-
mente nutritive. Experimental, în gingivitele cronice - plăcile dentare cresc în
volum.
Pungile paradontale (prin necrozarea ţesuturilor locale) favorizează
dezvoltarea bacteriilor anaerobe şi a bacteriilor proteolitice. Acest tip de bac-
terii stimulează apariţia necrozelor locale, cu întreţinerea unui cerc vicios.
Exemplu: Lactobacillus arabinosus îşi procură factorul său de creştere (aci-
dul nicotinic) - din dentina dintelui pe care îl parazitează, bacteria invadând
canaliculele dentinale.
Repartizarea şi numărul bacteriilor din cavitatea bucală
Speciile bacteriene nu sunt distribuite în mod uniform în cavitatea bu-

cală - ele au preferinţă pentru dezvoltarea pe anumite arii (suprafeţe), denu-
mite “nişe ecologice”.
Saliva, în momentul secretării ei, nu conţine bacterii dar se “încarcă”
repede până la 109 bacterii/ml.
241
Concentraţia cea mai mare de bacterii în salivă se găseşte în timpul
masticaţiei, prin mobilizarea bacteriilor şi în timpul dimineţii, deoarece canti-
tatea de salivă noaptea e mai mică.
În salivă există cel puţin 35 de specii bacteriene, menţionate în
ordinea descrescă-toare a frecvenţei lor:
 Streptococi, Veillonella
 Bacili anaerobi şi facultativ anaerobi
 Stafilococ alb şi aureus, Micrococi
 Spirili, Spirochete - Treponema macrodentium, Treponema oralae
 Haemophilus (aprophilus, paraprophilus, influenzae, parainfluen-
zae)
 Rothia
Placa dentară
Reprezintă un conglomerat de bacterii pe un anumit spaţiu dentar ha-

bitat) şi care conţine 1011 microorganisme / gram de placă.
Conţinutul bacterian al plăcii dentare:
 Streptococii - reprezintă 1/4 din bacteriile din placa dentară şi mai

puţin de 1/4 din bacteriile din şanţul gingival.
 Neisserii comensale |
 Veillonella | reprezintă 3...5 
 Lactobacillus |
 Stafilococii epidermidis
 Spirochete
 Actinomicete
 Neisseria, Veillonella, Lactobacillus sunt într-o cantitate considera-
bilă la pacienţii cu carii dentare şi paradontoze.
 Candida albicans este prezentă la 50 dintre persoanele adulte în
placa dentară.
 Protozoarele sunt prezente în cantitatea bucală la cei cu igiena foarte
precară.
 E. Coli este prezentă tranzitoriu în cavitatea bucală într-o proporţie
de 1 la adulţi şi 5 la copii.
 Streptococii ß hemolitici apar ocazional la purtători şi atunci ocupă
12 - 30 din flora bacteriană.
 Bacteroides melaninogenicus apare în infecţiile parodontale.
242
Localizarea bacteriilor în cavitatea bucală
 Streptococcus salivarius şi Veillonella

- cu localizare pe dosul limbii - se instalează aici la câteva zile după
naştere.
- suprafaţa respectivă este bogată în bacterii întocmai ca şi placa den-
tară.
 Lactobacillus este prezent în caria dentară, fisurile ocluzale şi
pliurile mucoaselor.
 Streptococcus mutans este localizat pe suprafeţe dure (dinţi) şi co-
lonizează cavitatea bucală numai după apariţia primilor dinţi la copii.
 Streptococcus sanguis colonizează cavitatea bucală după apariţia
dinţilor (dar apare înaintea Streptococcus mutans).
 Streptococcus mitis aderă numai pe părţile moi, pe suprafaţa epite-
lială a obrajilor.
 Bacteriile strict anaerobe sunt prezente în şanţul gingival, deoarece
potenţialul redox este aici foarte scăzut. De exemplu, Bacteroides fragilis,
Bacteroides melaninogenicus, Fusobacterium.
Aceste specii apar după erupţia dentară. La edentaţi anaerobii lipsesc.
Ecosistemul cavităţii bucale
În cadrul acestui sistem, există două tipuri de relaţii:

a) relaţii între microorganisme
b) relaţii între microorganisme şi macroorganism (cavitate bucală
care oferă bacteriilor spaţiu şi condiţiile de dezvoltare).
Relaţii între microorganisme:

Relaţii tip simbioză - sunt relaţii de beneficiu bilateral între microor-
ganisme. Spre exemplu, Stafilococul oferă factori de creştere (x şi v) pentru
genul Haemophylus.
Stafilococul poate fi o sursă de vitamina A pentru Bacteroides mela-
ninogenicus.
Relaţii de inhibiţie
- unilaterală
- bilaterală, reciprocă
Exemple: Lactobacillus - prin scăderea pH-ului, produce un mediu
nefavorabil pentru alte specii (Pseudomonas, Proteus, Bacteroides);
- Bacteriile ce produc bacteriocine inhibă alte specii de bacterii;
- Streptococcus viridans elaborează peroxid de hidrogen ce dăunează
bacteriilor care nu au catalază;
243
- Lipsa bacteriilor aerobe dăunează speciilor anaerobe, prin lipsa con-
sumului de oxigen, care e toxic pentru anaerobi.
Din cauza acestor relaţii, populaţiile bacteriene sunt într-o dinamică
permanentă (compoziţia florei bacteriene e variabilă pe un anumit habitat).
Factori care contribuie la limitarea dezvoltării bacteriene
1. Lizozimul - cu acţiune bactericidă pe bacteriile gram pozitive

2. Sistemul lacto - peroxidază - tiocianat - apă oxigenată
3. Acizi graşi volatili
4. Protozoare şi bacteriofagi care distrug bacteriile
5. Saliva (1-1,5 l/24 ore) spală permanent suprafeţele moi şi dure şi
transportă bacteriile spre aciditatea stomacului (cu rol bactericid)
6. Descuamarea continuă a celulelor epiteliului bucal are rol în
îndepărtarea microorganismelor.
Particularităţile ecosistemului bucal
- Este stabil, cu un echilibru relativ între specii, la acelaşi individ - în

timp şi în condiţii obişnuite;
- Controlează rezidenţa bacteriilor nou intrate în ecosistem;
- Controlează virulenţa bacteriilor din ecosistem;
Spre exemplu, Streptococcus viridans, integrat în ecosistem este
comensal, dar “scăpat” în torentul circulator, după intervenţii sângerânde,
produce endocardita bacteriană subacută.
În ecosistemul cavităţii bucale predomină în mod evident streptococii.
Printr-o anumită structură a florei comensale, acest tip de floră se
opune implantării speciilor de bacterii patogene. De exemplu, administrarea
de penicilină distruge cocii gram pozitivi şi favorizează dezvoltarea ne-
controlată a bacililor gram negativi.
Descrierea acţiunii factorilor de apărare

1. Lizozimul
- este prezent în salivă, mucusul nazal, lacrimi, leucocite.
- creşte cantitativ în gingivite şi boala parodontală
- acţionează pe peretele celular, distrugându-l (la bacteriile gram
pozitive se obţine un protoplast)
- în combinaţie cu Sistemul C' produce şi liza bacteriilor gram nega-
tive
- nu se epuizează în timpul activităţii sale (are rol de catalizator).
244
2. Sistem lactoperoxidază - tiocianat - apă oxigenată
- este component de secreţie al glandei parotide şi submaxilare; nu se
găseşte în serul sanguin
- apare la nou născuţi şi acţionează până la 10 ani
- efectul sistemului este bacteriostatic iar spectrul său include Lacto-
bacillus şi Streptococi din grupul antigenic N
- la persoanele cu carii dentare, sistemul este în cantitate foarte mică.
3. Factorul Green
- este prezent în saliva persoanelor fără carii
- are efect antibacterian, mai ales pe Lactobacillus, Streptococcus sal-
ivarius şi Streptococcus mitis
- are rol de catalizator, nu se consumă în reacţie, întocmai ca şi lizoz-
imul
- se asociază gamaglobulinelor şi la electroforeză precipită odată cu
ele
- este de fapt un anticorp natural.
4. ß lizinele din serul sanguin

- acţionează pe bacterii gram pozitive
- au ca şi cofactori - ionii de calciu şi de carbonat
- efectele lor sunt extrem de rapide.
5. Anticorpii salivari locali

 Imunoglobulina A - este prezentă la nivelul mucoaselor şi în salivă.
Rolurile imunoglobulinei A:
- inhibă aderenţa şi colonizarea speciilor bacteriene pe suprafaţa
dinţilor
- nu are nevoie de acţiunea complementului pentru a realiza rolul său
antibacterian
- s-a conturat ideea unui vaccin anticarie (anti Strepto-coccus mu-
tans).
 Imunoglobulina G - predomină în fluidul şanţului gingival.
6. Glicoproteinele salivare - aglomerează bacteriile şi le îndepăr-

tează prin deglutiţie.
7. Fagocitoza - fagocitele sunt prezente în cavitatea bucală în lichidul
din şanţul gingival şi pe mucoasa gingivală
- leucocitele PMN neutrofile predomină, mai ales în inflamaţiile gin-
givale şi ale paradontiului
- enzimele lizozomale eliberate din PMN au efect bactericid, care se
sumează lizozimului.
245
8. Anticorpii serici specifici
- ajung în salivă prin glandele salivare şi prin fluidele de la nivelul
şanţului gingival
- sunt imunoglobuline de tip G şi ajung pasiv în cavitatea bucală,
peste un anumit titru.
9. Bacteriofagi - cu rol litic asupra unor bacterii.
Contribuţia florei microbiene la producerea cariei dentare
Miller (1890) presupune etiologia infecţioasă a cariei dentare astfel:

- bacteriile produc acizi organici ca rezultat al metabolismului (demi-
neralizare);
- bacteriile produc dezorganizarea structurii proteinelor dentare.
Cele două procese ar decurge în etape succesive.
 Acidifierea pH-ului bucal

1. Streptococii viridans
- prin fermentaţia zaharurilor scade pH sub 5,5 (nivelul critic de la
care începe demineralizarea smalţului)
- Streptococcus viridans produce o cantitate mai mare de acid decât
celelalte bacterii acidogene (de ex. Lactobacillus)
- Streptococcus viridans ajunge în caviatea pulpară prin canaliculele
dentinale (aşa se explică şi progresia unei carii).
2. Lactobacillus
- pe locul doi în producerea de acid în cavitatea bucală;
- lipsa igienei bucale întreţine dezvoltarea exagerată a acestora, deşi
în mod normal cantitatea lor este mai redusă;
- aceştia au fost găsiţi mereu pe suprafaţa cariei, niciodată în cariile
profunde, deoarece au un slab caracter invadant, din cauza echipamentului
enzimatic sărac.
3. Actinomicetele, Levurile, Stafilococii, Micrococii
- produc acizi diverşi din zaharurile concentrate
- acizii contribuie la demineralizarea rapidă a dintelui.
 Rapiditatea coborârii pH-ului şi repetarea acestui proces în

aceeaşi zonă
- este un element esenţial în producerea unei carii dentare
- capacitatea de a scădea intens pH-ul şi rapiditatea coborârii pH în
aceeaşi zonă, sunt elemente esenţiale pentru demineralizarea smalţului.
246
Tullar a adăugat zaharoză sau sucroză pe sedimente salivare extrase
din cavitatea bucală şi a observat cum scade pH-ul brusc (pH 4,3 şi mai
puţin) în decurs de 1 până la 6 minute maximum).
Stephan a presupus următoarele: dacă se admite ca pH-ul critic pentru
hidroxiapatit este 5,5, atunci speciile acidogene cele mai importante sunt:
- Lactobacillus - casei
- plantarum
- Streptococcus - mutans
- sanguis, mitis
- salivarium
- Stafilococus
- Micrococus
Hidroxiapatitul din structura smalţului dentar ar fi protejat (chiar în
condiţiile unui pH foarte scăzut), prin prezenţa ionilor de calciu şi fosfor din
structura salivei normale.
Acizii ce se produc prin fermentarea bacteriană sunt spălaţi de la locul
producerii lor, prin mişcările musculare şi aduşi în contact permanent cu io-
nii de calciu şi fosfor care îi neutralizează. Fără aceste sisteme tampon, inci-
denţa cariilor ar fi enormă, de la cele mai fragede vârste.
Acizii produşi într-o anumită zonă - în mod repetat - ajung să fie neu-
tralizaţi prin substanţele minerale ale hidroxiapatitului smalţului, care devine
astfel solubil. De aici se declanşează demineralizarea.
 Demineralizarea dintelui
Permite o cale largă de acces bacteriilor şi enzimelor spre interior.

Se produce cu atât mai repede, cu cât:
- vechimea plăcii este mai mare
- este menţinut timp mai îndelungat pH-ul acid
- există un adaos de sucroză în mod repetat, mai ales între mese.
Fazele anatomopatologice ale cariei dentare

1. demineralizarea
2. decolorarea
3. dezorganizarea structurii smalţului
4. adâncirea leziunii în smalţ
5. atacarea dentinei
Demineralizarea
- apare sub acţiunea acizilor bacterieni, imediat sub placa dentară,
dacă nu funcţionează sistemele tampon salivare;
247
- pH-ul de 5,5 este critic pentru demineralizare;
- la acest pH se distruge structura smalţului şi proteinele din structura
acestuia devin solubile în acizi;
- la pH acid se solubilizează fosfatul de calciu.
Stephan a demonstrat într-un expriment pe 192 de subiecţi - faptul că
pH-ul la nivelul leziunilor carioase este de 5,5. Acest pH este favorabil lac-
tobacililor, care abundă în cariile de suprafaţă şi în jurul lor.
- se produc fisuri după demineralizare, fisuri în care stagnează bacte-
riile. Bacteriile proteolitice degradează matricea proteică a dintelui, prin en-
zimele lor.
- sub influenţa enzimelor bacteriene, ţesuturile dure ale dintelui devin
ţesuturi moi. Degradarea ţesuturilor evoluează mai rapid decât invazia celu-
lară microbiană propriu-zisă.
Miller - a identificat aproximativ 20 de specii bacteriene care posedă
enzime care distrug dentina. Aceasta observaţie a servit ca model etiologic
pentru cariile observate la persoane care au în permanenţă un pH alcalin al
cavităţii bucale.
Compuşii proteici rezultaţi din metabolismul bacterian se pot lega de
anionul de cal-ciu provenit din structura smalţului şi pot forma chelaţi de
calciu, atât la pH neutru cât şi la pH bazic.
Din aceasta teorie, se deduce faptul că procesul de demineralizare şi
cel de proteoliză se produc simultan, şi nu separat. Formarea de chelaţi de
calciu cu aminoacizii conduce la o scădere a pH-ului foarte importantă.
Neumann - a subliniat faptul că solubilitatea hidroxiapatitului este
maximă sub pH 5 şi o scădere a lui cu 0,1 unităţi este suficientă să-i crească
solubilitatea de 10 ori.
Arhens şi Ranke - au găsit în saliva omului, mici cantităţi de produşi
de metabolism bacterian fosforilaţi, toţi capabili să formeze compuşi cu cal-
ciul.
În favoarea teoriei proteolizei prin chelatizare s-a observat că admi-
nistrarea in vivo a agenţilor chelatizanţi (EDTA) grăbesc procesul de dizol-
vare al smalţului, atât la bolnavi cât şi la animalele de experienţă.
Concluzii
- În etiologia cariei, un rol important îl are pH-ul acid, pe care îl pro-
duc în gură microbii zaharolitici în perioada imediat următoare meselor.
- Proteoliza cu formarea chelaţilor de calciu ar surveni mai tardiv, în
perioada dintre mese, când pH-ul a redevenit neutru sau alcalin. Proteoliza ar
fi procesul prin care se extind leziunile carioase.
Deci în ambele ipoteze, rolul bacteriilor este esenţial, în aşa fel încât
caria dentară poate fi considerată o boală infecţioasă.
248
Contribuţia microorganismelor la formarea şi evoluţia
plăcii dentare
Placa dentară rezultă dintr-un mecanism de localizare şi stagnare can-
titativă a microorganismelor din cavitatea bucală, pe suprafaţa smalţului.
Depunerile din cavitatea bucală sunt de două tipuri: moi şi dure.
Depunerile moi sunt depozitări de resturi alimentare la care se
adaugă: celule epiteliale descuamate, leucocite, microorganisme.
Acestea sunt consecinţa unei igiene bucale defectuoase.
Placa dentară este o depunere cu o duritate mare, cu aderenţă pu-
ternică la nivelul coletului. Culoarea sa variază de la galben la negru şi evo-
luează în doua direcţii: spre calcifiere (spre formarea tartrului) sau înspre
iniţierea cariei. Formarea ei presupune apariţia matricei şi suprapunerea bac-
teriană.
Formarea matricei plăcii dentare

- Mucoidul salivar natural este compus dintr-un complex mucopoli-
zaharidic. În stare de soluţie serveşte ca agent lubrifiant şi ca agent protector.
- Mucoizii salivari încep să precipite de la pH 5. Deşi saliva conţine
mucinază, enzimă care solubilizează precipitatele, totuşi enzima este inhibată
la pH acid.
- Bacteriile degradează mucoproteinele salivare, desfăcând compo-
nenta proteică de cea glucidică.
- Componenta proteică precipită pe suprafaţa dinţilor, formând matri-
cea.
- Matricea se formează cam în 24 de ore şi grosimea ei este de 1-5
microni.
Suprapunerea bacteriană
- Pe matrice se depun treptat colonii microbiene, deoarece există o
mare adezivitate la nivelul plăcii.
- Unele bacterii, odată depuse, sintetizează polimeri extracelulari, cu
care se ataşează mai bine de matrice. Spre exemplu, Streptococcus mutans,
sanguis sau salivarius.
- În diferite experimente pe animale, s-a constatat faptul că Strepto-
coccus mutans are potenţial cariogen în regim alimentar bogat în sucroză.
Streptococcus mutans
Sucroză ----------------------------------> Dextran + Fructoză
Dextransucraze
Streptococcus mutans
Sucroză ----------------------------------> Levan + Glucoză
Levansucraze
249
Dextranul - produce agregarea bacteriilor pe suprafaţa dinţilor
- formează matricea stabilă a plăcii dentare.
Fructoza - folosită ca sursă de carbon şi energie pentru streptococi -
poate fi metabolizată în compuşi acizi care produc caria dentară.
În placa dentară predomină Streptococcus mutans şi Streptococcus
sanguis. Nu există Streptococcus mitis, deoarece acesta nu sintetizează poli-
meri.
Alţi polimeri produşi de către Streptococcus mutans: glicani, mutani,
fructani, dextrani, levani.
Aceşti polimeri prezintă o mare instabilitate. Glicanii sunt mai impor-
tanţi decât levanii în fenomenul de aderare, având rol esenţial în carioge-
neză.
 Streptococcus sanguis - produce glican insolubil, în aceeaşi canti-
tate ca şi Streptococcus mutans, dar şi glican solubil, care serveşte ca sursă
nutritivă pentru bacteriile din placa dentară.
Produce de asemenea fructan insolubil, în cantitate de 4 ori mai mare
decât Streptococcus mutans.
 Streptococcus salivarius - se găseşte în cantităţi mai mari în salivă
şi pe dosul limbii. Sintetizează abundent fructan solubil, ca sursă acidogenă
în producerea cariei.
 Streptococcus mitis - nu produce polimeri.
Într-un experiment s-a înlocuit sucroza din alimentaţia unor pacienţi,
cu glucoză; s-a păstrat un lot martor care a consumat numai sucroză.
S-a constatat faptul că grupul care a consumat glucoză nu a făcut
plăci dentare sau carii. Deci sucroza este o sursă de polimeri solubili şi inso-
lubili, absolut necesară pentru formarea matricei plăcii dentare.
Şi alte specii produc polimeri extracelulari:
 Actinomyces naeslundii - produce polimeri de acid hialuronic şi le-
van.
 Actinomyces viscosis - poate forma caria dentară şi singur, fără
aportul altor specii bacteriene. Cu ajutorul acestei specii s-a indus experi-
mental boala la hamsteri.
S-a demonstrat pe şobolan faptul că Actinomyces naeslundii şi
A.viscosis pot induce boala paradontală în absenţa sucrozei.
S-a demonstrat de asemenea, faptul că fosfolipidele din peretele celu-
lar al actinomycetelor şi N-acetil-glucozamina, pot acţiona ca polimeri extra-
celulari cu rol adeziv.
Aceşti polimeri interacţionează cu glicoproteinele salivare şi cresc
frecvenţa de apariţie a plăcii dentare şi de aceea, speciile de Actinomyces au
fost denumite microorganisme formatoare primare de placă dentară.
250
Depunerile microbiene din matrice au un caracter inegal. Invazia bac-
teriană începe la 2-4 zile şi e completă la 9 zile. Colonizarea iniţială a matri-
cei se face cu bacterii aerobe, mai ales coci gram pozitivi. Bacteriile gram
negative, mai ales bacilii, se găsesc la suprafaţa plăcii dentare. Spirochetele
şi vibrionii lipsesc în această fază iniţială.
În stadiul final apar bacteriile anaerobe. Formele bacilare se ataşează
perpendicular pe suprafaţa dintelui, corpul bacilar constituind textura plăcii
dentare. Microcoloniile de coci apar sub forma unor grupuri compacte între
fibrele “texturii”.
Dinamica plăcii dentare

Ritz - a studiat speciile bacteriene care se depun în placa dentară, din
prima zi până într-a noua. În toate zilele, streptococii predomină (30-40),
ajungând la proporţia de 70 în ziua a treia.
Neisseria şi Nocardia sunt abundente în primele zile şi descresc trep-
tat numeric.
Fusobacterium, Veillonella şi Actinomyces cresc de la 3 în ziua în-
tâi până la 23 în ziua a noua. Pe măsură ce placa se învecheşte, cocii gram
pozitivi sunt înlocuiţi de către bacili gram negativi.
În placa de până în ziua a noua predomină cocii, în proporţie de 64.
În placa de 24 de zile, bacilii gram negativi ajung la 70 ca proporţie.
Compoziţia plăcii dentare este unică în acel loc şi în acelaşi timp, la
un anumit individ. Îndepărtarea unei plăci dentare poate fi urmată de for-
marea unei noi plăci, cu o altă compoziţie calitativă şi cantitativă.
Aderenţa bacteriană este o condiţie primordială pentru formarea
plăcilor, chiar şi în lipsa speciilor bacteriene cariogene.
Numărul bacteriilor viabile din caria dentară este variabil, după difer-
iţi autori:
- Klinger : 5 x 107 bacterii/mg de placă
- Stralfors : 4 x 108 bacterii/mg de placă
Placa bacteriană conţine aproximativ 30 de specii bacteriene.
Apa reprezintă 80 din greutatea plăcii dentare.
Componenta solidă a plăcii dentare reprezintă 20 şi este compusă
din: materii organice şi anorganice, bacterii, oligoelemente, leucocite degra-
date, resturi alimentare, celule epiteliale descuamate.
Evoluţia plăcii dentare

1. Placa dentară poate rămâne ca atare un timp nedefinit. Ea poate
rămâne neobservată, de aceea pentru punerea ei în evidenţă se pot folosi dif-
eriţi coloranţi (eozina, fuxina sau permanganatul de potasiu).
251
2. Placa evoluează prin calcifiere, spre formarea tartrului dentar.
3. Placa dentară evoluează spre boala parodontală.
4. Placa evoluează spre caria dentară, prin activarea bacteriilor acido-
gene: perioada precarie este de 96 de săptămâni iar perioada de apariţie a
cariei propriu-zise este de 117 săptămâni.
5. Acumulările de plăci dentare duc la gingivite (nocivitate pentru ţe-
suturi).
Din punct de vedere morfopatologic apar:
- torsiuni ale vaselor
- edeme
- peteşii hemoragice.
Aceste manifestări morfopatologice au fost obţinute prin inocularea
conţinutului microbian al plăcilor dentare la animalele de experienţă.
Efectele hemoragice apar prin acţiunea toxinelor bacteriene şi a enzimelor
lor.
Un alt experiment pe animale arată că: cu cât se injectează unui ani-
mal o suspensie mai concentrată, din mai multe plăci dentare (chiar numai de
2 zile vechime), cu atât reacţiile inflamatorii sunt mai grave.
Adams şi Cowly - au pus placă dentară triturată pe patru feluri de cul-
turi de celule; aceştia au observat o inhibiţie în dezvoltarea celor 4 tipuri de
celule. S-a concluzionat că placa dentară irită epiteliul de la baza şanţului
gingival.
Mc. Donald - a inoculat subcutanat la animale - suspensii de plăci
dentare şi a obţinut abcese. S-au obţinut astfel distrucţii la nivel vascular; de
aici s-a evidenţiat rolul toxinelor în geneza inflamaţiei şi a distrucţiei tisulare,
ce are loc în boala parodontală.
252
Efectul chemiotactic al plăcilor dentare
Plăcile dentare au funcţie chemotactică pentru leucocitele neutrofile,

atât in vitro cât şi in vivo. Cu cât suspensia de plăci dentare este mai concen-
trată, cu atât funcţia lor chemotactică este mai intensă.
Factorul C5a al sistemului complement, precum şi endotoxinele bacte-
riilor gram negative - sunt principalii factori chemotactici.
Leucocitele PMN atrase, eliberează enzime lizozonale cu rol necroti-
zant asupra ţesuturilor.
Acţiunea distructivă asupra colagenului datorită plăcii dentare:
Loesche şi Paunio au evidenţiat prezenţa în plăcile dentare a bacte-
riilor: Bacteroides melaninogenicus, Clostridium hystoliticum şi Bacillus ce-
reus, bacili care au activitate colagenazică intensă prin enzime.
Dezinfecţia Cavităţii Bucale
Problema dezinfectanţilor cavităţii bucale se pune:

- după extracţii dentare
- după operaţii efectuate la nivelul cavităţii bucale
- în boala parodontală
- înaintea efectuării manoperelor sângerânde stomatologice
- pentru prevenirea plăcilor dentare
- pentru tratarea afecţiunilor bucale stomatologice şi nestomatologice
(amigdalite, faringite, stomatite).
Periajul dinţilor
Un periaj dentar după fiecare masă este un lucru esenţial, dar cu toate
mijloacele utilizate, cavitatea bucală nu va fi niciodată sterilizată, deoarece:
- aportul bacterian este asigurat permanent, împreună cu alimentele
- rapiditatea înmulţirii bacteriene prin sciziparitate este în jur de 20'
(timp de gene-raţie foarte scurt)
- afectiunile gingivale şi cariile - constituie focare ce asigură înmulţi-
rea permanentă a bacteriilor.
Condiţii pentru un dezinfectant bucal ideal:

- să nu fie toxic
- să nu fie caustic pentru mucoase
- să fie eficient într-o cantitate cât mai mică
- să fie bactericid
- să nu coloreze sau să decoloreze dinţii
- să nu aibă reacţii adverse pe cale generală.
253
Aceste substanţe sunt puţine; fluorurile ar îndeplini acest tip de con-
diţii.
Mecanismele de acţiune ale fluorurilor: (Cimasoni - 1972)

- producerea unui smalţ dentar mai rezistent la contactul cu soluţiile
acide;
- se pare că inhibă producerea de acid a microorganismelor, prin inhi-
barea enzimelor glicolitice;
- scad sinteza de polizaharide streptococice.
Fluorul:
- se găseşte în smalţul dentar sub forma de fluoropatit şi pe suprafaţa
dintelui, sub forma de fluorură de calciu
- în salivă se găseşte în concentraţie extrem de mică (10-13 grame); de
aceea, nu poate inhiba formarea de acizi în salivă.
- Din compararea curbei de creştere şi cea a producerii de acid în ca-
vitatea bucală, reiese faptul că fluorul îşi face efectul numai când numărul
celulelor a atins un maxim de dezvoltare;
- Ionii de ortofosfat şi calciu, inhibă acţiunea fluorului;
- Ionii de magneziu, mangan şi zinc măresc acţiunea fluorului;
- În saliva obişnuită se găseşte o cantitate de calciu şi ortofosfat, sufi-
cient de mare, pentru ca ea să se opună acţiunii fluorului; de aici se deduce
necesitatea administrării fluorului, dar nu oricum;
- Pastele de dinţi cu concentraţii mari în fluor (>0,2), au efecte ne-
gative atunci când ţesuturile sunt inflamate. Aceste paste produc în gingivite
disfuncţii vasculare foarte importante.
Anders şi colaboratorii (1974) - arată că:
- Proprietăţile antibacteriene ale fluorurii de staniu sunt mai bune
decât cele ale fluorurii de sodiu; aminele fluorurate inhibă placa dentară la
concentraţii mai mici decât fluorurile anorganice. Aceste amine scad inci-
denţa cariilor, cu 25 faţă de un lot martor.
Gluconatul de clorhexidină
- este o biguanină alcalină, cu efect bactericid. Aplicată local, de două
ori pe zi, în concentraţie de 0,2 - este foarte eficientă, dar: efectul bacteri-
cid este temporar şi asupra inflamaţiilor gingivale nu are nici un efect.
Această substanţă se administrează numai sub control medical.
Apa oxigenată, permanganatul de potasiu şi compuşii cloruraţi
- sunt substanţe oxidante folosite în prevenirea afecţiunilor gingi-
vale şi sunt foarte toxice, în special pentru anaerobi.
- Permanganatul de potasiu are avantajul că pune în evidenţă şi plăcile
dentare, colorându-le în roz.
254
CAPITOLUL 37
BOALA PARODONTALĂ
Boala parodontală reprezintă un ansamblu de entităţi clinice care

afectează structurile de susţinere ale dinţilor (gingia, ligamentele parodon-
tale)
Istoricul problemei
 1728 – Pierre Fouchard
- denumeşte parodontita marginală cronică drept “scorbut gin-
gival”
 1991 - Sokranski
- lansează ideea etiologiei bacteriene specifice a plăcii dentare;
- consideră că aproximativ 300-400 specii bacteriene se găsesc
constant în placa subgingivală umană, dintre care 10-20 specii
participă la procesele distructive din boala parodontală.
Etiologia bolii parodontale

 Porphyromonas gingivalis (fost – Bacteroides gin-givalis)
- este principalul agent etiologic al bolii parodontale a adultului
 Actinobacillus actinomycetemcomitans
- principalul agent etiologic al parodontitelor juvenile
 Treponema denticola
 Capnocytophaga (ochracea, sputigena, gingivalis)
 Fusobacterium (nucleatum, nucleophorus)
 Peptostreptococcus micros
 Eubacterium (timidum, brachy, nadatum), etc.
Epidemiologia bolii parodontale

 Boala are caracter endemic, este o problemă de sănătate publică.
 15% dintre subiecţii cu vârste sub 30 de ani prezintă forme uşoare
ale bolii parodontale (gingivite).
 50% dintre subiecţii cu vârste peste 50 de ani – prezintă forme
avansate ale bolii.
 Tinerii prezintă gingivite sau tartru.
 După 40 de ani apar pungile parodontale superficiale.
 După 50 de ani apar pungile parodontale profunde (la aproximativ
22% dintre subiecţi).
255
 Boala parodontală nu apare în primii 5-7 ani de viaţă.
 Creşterea numărului de cazuri este direct proporţională cu:
- vârsta;
- starea igienei cavităţii bucale;
- nu există nici o corelaţie cu sexul subiectului.
Factorii favorizanţi ai bolii parodontale

 Deficienţa în vit. A – modificări ale epiteliului, ţesutului conjunc-
tiv;
 Deficienţa în vit. C – edem, hemoragii, ulceraţii;
 Deficienţa în proteine (alimentaţie);
 Alimente moi – aderente;
 Factori hormonali: pubertatea, menstruaţia, graviditatea, cortico-
steroizii;
 Traume ale cavităţii bucale:
- periaj dentar foarte intens
- consum excesiv de tutun, alcool
- iritaţii chimice: Pb, Hg
- reacţii alergice;
 Factori genetici: - asocierea bolii parodontale cu boli genetice de
tipul:
- acatalazemia
- hipofosfatasia
- neutropenia idiopatică
 Boli asociate: - diabetul zaharat;
 Igiena bucală defectuoasă;
 Înaintarea în vârstă.
Aspecte clinice ale bolii parodontale

 Calcificarea plăcii dentare duce la apariţia tartrului;
 Inflamaţia gingiei (gingivita);
 Degenerarea structurilor de susţinere ale dinţilor;
 Migrarea apicală a epiteliului gingival, cu formarea pungilor
parodontale (superficiale şi apoi profunde), în care se acumulează bacterii;
 Rezorbţia osului alveolar, cu distrugerea fibrelor de colagen, cu
rol de inserţie a dinţilor (pierderea dinţilor).
256
Forme clinice ale bolii
Gingivite simple acute

cronice
ulceronecrozante (ANUG)
uşoară
Parodontita de tip ADULT moderată
(PA) avansată
refractară
(rapid progresivă)
de tip JUVENIL prepubertară
generalizată (PJG)
localizată (PJL)
Evoluţia etiologică bacteriană de la:
Bacterii aerobe gram+ bacterii anaerobe gram negative
AGRAVARE
(coci) (bacili)
GINGIVITA SIMPLĂ
Reprezintă inflamaţia ţesutului gingival, fără implicarea ligamen-
telor parodontale sau ale osului alveolar,
 prezenţa plăcii dentare subgingivale,
 tumefierea mucoasei gingivale,
 tendinţa marcată la sângerare a acestei mucoase.
După Miller (1990) în gingivite apar de 10-20 ori mai multe mi-
croorganisme decât la nivelul gingiei sănătoase, spre exemplu:
 Streptococcus mitis şi sanguis;
 Actynomices viscosus;
 Bacteroides intermedius;
 Fusobacterium nucleatum.
Gingivite experimentale
Experimentul său – Gingivita apare după o igienă defectuoasă timp de 7-8
zile; la îndepărtarea plăcii subgingivale, semnele de boală diminuă sau
dispar.
1977 – Sokransky – consideră că genul Actynomices reprezintă un
microorganism semnal al gingivitelor.
Actynomices viscosus şi naesludi produc boala parodontală la
animale, prin: alterarea funcţiilor fibroblaste şi eliberarea enzimelor
proteolitice.
Gingivita experimentală are 3 faze bacteriologice (după Newmann
257
şi Nisengarden):
 faza I: - în ziua 1-3
- flora: coci gram+
 faza II: - în ziua 3-5
- flora: bacili şi forme filamentoase
 faza III: - în ziua 5-9
- flora: spirochete şi vibrioni (în plus).
GINGIVITA ACUTĂ NECROZANTĂ
Este o infecţie acută gingivală care se complică cu ulceraţia şi ne-
croza gingiei interdentare.
Etiologia bacteriană
 Spirochete (Treponema vincenti, Treponema denticola)
 Asociaţia fusospirilară (Fusobacterium)
 Bacteroides (melaningogenicus, intermedius)
- Genul Bacteroides determină un răspuns imun umoral genera-
lizat (IgM, IgG).
Alte gingivite care predispun la boala parodontală:
- gingivostomatite herpetice;
- gingivite asociate bolilor metabolice (diabet zaharat);
- gingivite descuamative, toxice.
PARODONTITE
Boli care afectează structurile de susţinere ale dinţilor cu rezultat
final pierderea acestora.
Etiologia bacteriană
 Bacteroides gingivalis (dar şi forshytus, intermedius – acum re-
denumit Porphyromonas gingivalis), agent etiologic al parodontitelor
adultului;
 Actinobacillus actinomycetemcomitans (Capnocito-phaga), agent
etiologic al parodontitelor juvenile.
PAROTIDITA CRONICĂ A ADULTULUI
Clinic
 inflamaţia gingiei;
 pierderea ţesutului conjunctiv ataşat dintelui;
 apariţia pungilor parodontale (spaţiul rezultat între dinte şi gingie);
258
Etiologie bacteriană:
Pungile parodontale conţin următoarele bacterii:
 Bacteroides gingivalis (Porphyromonas gingivalis)
 Bacteroides melaninogenicus;
 Fusobacterium nucleatum;
 Actinomyces viscous, naeslundi;
 Capnocitophaga;
 Spirochete.
PARODONTITA AGRESIVĂ
Clinic:
 boala debutează la vârste mai tinere (30 de ani), cu semne de in-
flamaţie acută, sângerări masive şi severă pierdere osoasă.
Tratament:
 detartraj
 chiuretaj radicular
 antibiotice (Metronidazol sau Clindamicină cu Tetra-ciclină, Eri-
tromicină sau Augumentin).
PARODONTITA JUVENILĂ LOCALIZATĂ
Clinic
 apare la adolescenţi;
 formă rară, rapid progresivă;
 semnele de inflamaţie generală sau locală sunt rare;
 flora bacteriană - Actinobacillus actinomycetemcomi-tans (2 tipuri
antigenice A şi B)
- Capnocitophaga
 cu fond genetic pe linie feminină (cu posibilă transmitere epide-
mică intrafamilială).
Tratament
 Tetraciclină(eficienţă 6-8 luni);
 Chirurgical – pentru eliberarea pungilor parodontale.
PARODONTITA JUVENILĂ GENERALIZATĂ

- cu pierderi osoase generalizate;
- cu mecanism imunologic (defect chemotactic al PMN - urilor);
- flora bacteriană:
259
 Bacteroides;
 Actinobacillus;
 Capnocitophaga;
 Eikenella corrodens.
PARODONTITA PREPUBERTARĂ
Clinic:
 apare în timpul erupţiei dentare primare;
 cu componentă genetică;
 asociată cu infecţii cutanate, respiratorii, otice.
PARODONTITE REFRACTARE
Clinic
 nu reacţionează la nici un tratament;
 formele active (cu pierderi dentare) au ca etiologie bacteriile
anaerobe;
 formele inactive (fără pierderi dentare) au ca etiologie bacteriile
aerobe.
FACTORII DE PATOGENITATE AI BACTERIILOR

IMPLICATE ÎN BOALA PARODONTALĂ
Porphyromonas Gingivalis
Factorii de patogenitate sunt enzimatici:
 hialuronidaze;
 heparinaze;
 nucleaze;
 colagenaze;
 IgA proteaze;
 enzime tripsin-like;
 lipopolizaharide.
Enzimele menţionate (şi în special enzimele tripsin-like) au efect
distructiv asupra: ţesuturilor parodontale (Yoshimura şi colab., 1984), fi-
broblastelor şi a celulelor epiteliale cu împiedicarea regenerării ţesuturilor
respective.
Lipopolizaharidele P. gingivalis şi producţia crescută de IL1, produc
fenomene inflamatorii şi distructive.
Diagnostic de laborator:
Enzimele tripsin-like (Yoshimura) se pot investiga printr-un test
260
diagnostic, denumit “BANA”: o enzimă tripsin-like poate hidroliza pepti-
dul N-Benzoyl-DL-Argini 2 naphtilamida.
Acest test reprezintă un indicator de activitate al bolii parodontale.
Teste ELISA detectează anticorpi IgG anti Porphyromonas-
gingivalis la circa 2/3 din pacienţii cu periodontită.
Experimentele pe animale (cu periodontite experimentale cu Porphyromo-
nas gingivalis – demonstrează acelaşi răspuns imun (umoral) generalizat.
Actinobacillus actinomycetemcomitans
Produce distrucţii osoase prin următorii factori de patogenitate:
 Leucotoxina
 Factorul stabil termic
 Factori care inhibă activitatea: neutrofilelor, fibroblas-telor,
celuleor epiteliale, sinteza acizilor nucleici şi a pro-teinelor.
Leucotoxina
 Reprezintă principalul factor de patogenitate al Actinobacillus
actynomycetemcomitans;
 Produce distrucţia monocitelor şi a neutrofilelor, prin modificări
membranare;
 Prin distrucţia PMN, se eliberează produşi lizozomali în mediul
extern, cu agravarea fenomenelor distructive;
 Leucotoxina induce AC specifici antileucotoxină A, detectabili în
serul pacienţilor.
Factorul stabil termic
 Inhibă producerea de anticorpi;
 Inhibă producerea de limfokine;
 Stimulează limfocitul TS cu efecte imunosupresoare;
 Substanţa care inhibă factorii chemiotactici pentru PMN.
Factori care stimulează colonizarea bacteriană cu Actinobacil-

lus actinomycetemcomitans
Actinobacillus actynomycetemcomitans are capacitate invazivă,
colonizând ţesuturile moi în fazele timpurii ale bolii. O supraproducţie de
anticorpi generează complexe imune în exces, cu activarea secundară a sis-
temului C, cu rol litic.
Fusobacterium nucleatum (sau vincenti, polimorphum)

 Prezintă o mare capacitate adezivă, fixându-se pe celule epiteliale, fibro-
blaste gingivale, leucocite, ţesuturi necrozate;
 Tulpinile respective apar în special la pacienţii cu o igienă defici-
261
tară a cavităţii bucale;
 Complicaţiile de tip necrotic sunt frecvente.
Capnocytophaga sputigena
 Se întâlneşte în parotidite avansate, cu distrucţii tisulare;
 Conţine enzime: - care degradează: IgA, IgG, inhibă fibroblastele,
PMN;
- de tip: fosfatază acidă, colagenază;
- enzime tripsin-like.
Wolinella recta
Eikenella corrodens
 Conţin factori de patogenitate enzimatici;
 La pacienţii cu parodontite, aceste specii reprezintă un procent de 80%
din totalul florei bacteriene, spre deosebire de 20%, procent întâlnit la per-
soane sănătoase în flora buco-dentară (Lipka, 1990).
Treponema denticola (oralis)

 Ating nivele înalte în boala parodontală de tip adult;
 Prezenţa acestei bacterii în placa dentară constituie un semn pro-
gnostic nefavorabil;
 Unii autori consideră că tratamentul antibiotic (Tetraciclina + Me-
tronidazol) realizează o scădere drastică a numărului şi a patogenităţii
acestor bacterii;
 Factori de patogenitate ai spirochetelor:
- capacitatea invazivă prin mobilitate exagerată;
- enzimele proteolitice distrug componentele ţesutului conjunctiv;
- Treponema oralae leagă fibronectina pe suprafaţa ei exterioară,
împiedicând fagocitoza;
- Treponema denticola – posedă un echipament enzimatic compus
din:
 aminopeptidaze
 endopeptidaze
 colagenaze
 enzime tripsin-like (BANA)
- inhibă fagocitoza prin inhibarea formării fagolizozomilor.
262
Observaţii: - Testul BANA se pozitivează pentru următoarele
specii bacteriene:
 Porpyromonas gingivalis
 Treponema denticola
 Capnocytophaga
Eubacterium (timidum, brachy, nadatum)

 Sunt bacili gram pozitivi anaerobi;
 Declanşează un răspuns imun foarte slab, foarte greu sau imposi-
bil de detectat;
 Diagnosticul de laborator se poate face exclusiv prin teste ADN;
 Factori de patogenitate – enzimatici.
Peptostreptococcus micros
 Coci gram pozitivi anaerobi;
 Intervin în leziunile parodontale profunde active, la pacienţi de
toate vârstele;
 Declanşează răspuns imun umoral în ţesutul gingival şi în serul
bolnavilor cu parodontopatii generalizate;
Factori de patogenitate:
 hialuronidaze
 enzime proteolitice
 inhibarea activităţii fibroblastelor şi a celulelor epiteliale
 degradează imunoglobulina A secretoare
 degradează C3 a sistemului complement.
Bacteria respectivă este foarte greu de îndepărtat din ţesuturile
parodontale (există o oarecare sensibilitate a acestei specii bacteriene la
Penicilină şi Clindamicină); (Ramus şi colab. 1992).
Lacroix (1989), Ramus (1992) – consideră boala parodontală ca o
infecţie mixtă, cu predominenţa bacililor gram negativi anaerobi şi a bacil-
ilor gram pozitivi anaerobi.
IMUNITATEA ÎN BOALA PARODONTALĂ
 1991 Raney – Bacteriile bolii parodontale reprezintă un stimul an-

tigenic puternic (antigenele lor, în urma proceselor distructive pătrund în
ţesutul conjunctiv subiacent şi determină un răspuns imun local şi general).
263
Imunitatea locală
 Experimental s-a demonstrat faptul că ţesuturile gingivale in-
flamate conţin imunoglobuline: IgA, IgG-IgG1 şi IgG2, IgM, urme de IgE
(predomină cantitativ IgG-IgG1);
 Prin imunofluorescenţă (IF) se detectează în gingia inflamată
complexe antigen-anticorp;
 Distrucţiile tisulare locale se explică şi prin mecanis-me de tip
imunopatologic:
- prin enzimele lizozomale eliberate în exces din PMN din focarul
inflamator;
- prin acţiunea distructivă a sistemului complement asupra ţesu-
turilor;
- C5a (rol chemotactic pentru celulele imunologice în focarul in-
flamator);
- sângerări gingivale şi exfolierea dinţilor se observă la subiecţii cu
agranulocitoză şi neutropenii;
 Actinobacillus actinomycetemcomitans produce leucotoxine care
alterează funcţiile neutrofilelor sau le distrug;
 IL1 – produce demineralizarea osului (pierderi dentare);
- acţionează sinergic cu rezorbţia osoasă produsă de către TNF şi
limfotoxine;
- are efect proinflamator, agravând boala;
- se întâlneşte în pungile parodontale a 100% dintre pacienţii cu pa-
rodontopatii.
 IL2 – creşte în boala parodontală (produsă de către limfocitul T
activat);
 OAF – factorul de activare al osteoclastelor, produce distrucţii
osoase;
 Limfotoxina – secretată de către limfocitul T citotoxic
- cu rol în procese citocide;
 Mecanismele IMC – au rol major în procesele de distrucţie ti-
sulară, spre exemplu la: Porphyromonas gingivalis, Treponema denticola,
Actinobacillus actinomycetemcomitans.
Limfocitele T4/8  1 – la pacienţi cu parodontopatii avansate există
imunosupresie; 9% dintre pacienţii cu AIDS prezintă diverse forme de pa-
rodontopatii progresive.
 C3, C4 în fluidul gingival, în comparaţie cu aceiaşi factori din ser.
Această scădere () arată o activare a sistemului complement pe ambele
căi (clasică şi alternativă).
264
- C3 este clivat în fluidul gingival în leziunile parodontale severe
(activarea C);
- Factorul B este clivat (în fracţiunea Bb, fracţiunea activă), atât în
parodontitele adultului, cât şi în cele juvenile; activarea sistemului com-
plement agravează leziunile inflamatorii din boala parodontală.
 Nivele antigenice microbiene înalte – determină răspunsul imun
generalizat, predominent umoral;
 Răspunsul umoral apare la 2-4 luni după tratament şi descreşte
gradat, astfel încât la 8-12 luni ajunge la nivele anterioare tratamentului;
 Răspunsul în AC serici (IgM, IgG – detectabili imunoenzimatic)
apare faţă de genurile: Porphyromona, Actinobacillus, Capnocytophaga,
Eikenella;
 Răspunsul imun IgG – are rol protector în boala parodontală.
Tratamentul în boala parodontală

 Detartraj
 Chiuretaj radicular
 Tratament antibiotic – pentru aerobi şi anaerobi
 Tratament chirurgical – pentru suprimarea pungilor parodontale
 Tratament imunologic local – cu anticorpi monoclonali anti Por-
phyromonas gingivalis.
Profilaxia
 Antibioterapie profilactică:
- înainte de intervenţia chirurgicală;
- în timpul intervenţiei chirurgicale.
 Pasta de dinţi antitartru – antiparodontoză, Salviagen®, Aronal –
dimineaţa, Elmex – seara;
 Tratament imunologic:
- Imudon – preparat din bacterii ale microbiocenozei cavităţii bu-
cale, cu rolul de a stimula imunitatea locală;
 Folosirea substanţelor cu rol dezinfectant – pentru cavitatea bu-
cală;
 Vaccinul anti Porphyromonas gingivalis (în studiu);
 Supravegherea pacienţilor cu semne minime ale bolii parodontale,
folosind testele:
- BANA – detectarea enzimelor tripsin like;
-ELISA – IgM, IgG – anti Porphyromonas gingivalis, Actinobacil-
lus actinomycetemcomitans;
- senzorii pentru gingivite
265
CAPITOLUL 38
UTILIZAREA PROFILACTICĂ ŞI CURATIVĂ A
ANTIBIOTICELOR ÎN STOMATOLOGIE
Prevenirea infecţiilor endodontice
Infecţiile pulpare şi periapicale au ca agenţi etiologici o floră
bogată, endogenă şi exogenă, aerobă, facultativ anaerobă şi strict anaerobă.
Tabel nr. 15 - Agenţi etiologici bacterieni ai infecţiilor endodontice.

Clasificare bacteriană Clasificare micro- Exemple
după tipul respiraţiei scopică
Bacterii anaerobe Bacili gram nega- Bacteroides melani-
tivi nogenicus, oralis, fra-
gilis
Coci gram negativi Veillonella
Bacili gram pozitivi Enbacterium
Lactobacillus anaer.
Propionbacterium
Coci gram pozitivi Peptococcus,
Peptostreptococcus.
Bacterii anaerob facul- Coci gram negativi Neisseria sp.
tative Bacili gram pozitivi Lactobacillus an. fac.
Coci gram pozitivi Streptococi viridans
Streptococi , , 
hemolitici
Enterococcus
Bacterii aerobe Coci gram pozitivi Staphylococcus sp.
Bacili gram pozitivi Chorynebacterium sp.
Bacterii mobile Spirochete Treponema sp.
Spirili Leptospira sp.
Campylobacter
Wollinella
Tehnicile sofisticate ale diagnosticului bacteriologic arată un pro-
centaj semnificativ crescut al anaerobilor în etiologia infecţiilor endon-
totice, care sunt favorizate de trei mari categorii de factori de risc: bacteri-
ologic (elemente de patogenitate), condiţii de gazdă (starea organismului –
teren imunodeprimat sau boli asociate), natura manoperelor medico-
chirurgicale stomatologice.
Factori de risc microbiologic

Abundenţa florei bacteriene din cavitatea bucală reprezintă un risc
endogen permanent, mai ales dacă individul prezintă o igienă defectuoasă
a cavităţii orale. Majoritatea speciilor bacteriene locale prezintă enzime
tripsin-like, capabile să declanşeze leziuni proteolitice, care agravează
266
procesul infecţios prin substratul nutritiv oferit bacteriilor.
Condiţii de gazdă (teren receptiv)

Subiecţii cu diverse tipuri de imuno-deficienţe primare sau secun-
dare (SIDA, transplant, tratament cu corticosteroizi, hepatopatie portală,
insuficienţă renală cronică, diabet zaharat, etc.) prezintă un risc de infecţie
evident mai mare decât subiecţii cu răspuns imunitar eficient (vârste cu-
prinse între 20 şi 40 de ani, fără boli asociate).
Indivizii cu leziuni valvulare preexistente reprezintă o categorie
aparte de subiecţi supuşi riscului unei endocardite bacteriene subacute,
produsă de către streptococii viridans (ajunşi în torentul circulator după
diferite manopere stomatologice sângerânde). Apariţia unei simptomatolo-
gii de tipul puseu febril, astenie marcată, dureri la nivelul extremităţilor
degetelor (false panariţii Osler), erupţii cutanate, artralgii şi hematurie,
atrage atenţia asupra declanşării unei endocardite streptococice. În studiul
lui Bender I. s-a demonstrat faptul că 92% din endocarditele luate în studiu
aveau în antecedente manopere de tip endodontic.
Tabel. nr 16 – Factori de risc cardiovasculari implicaţi în geneza unei

endocardite streptococice
Factori care necesită proto- Factori de risc care impun protocolul

colul antibiotic special standard
 Proteze valvulare sau arteriale
 Insuficienţă aortică
 Antecedente de RAA cu suflu  Bicuspidie aortică
cardiac restant  Insuficienţă mitrală
 Antecedente de endocardită  Tetralogie Fallot
infecţioasă  Comunicări interventriculare
 Maladii care necesită trata-  Sindrom Marfan
ment parenteral  Canal arterial
 Fistule arteriovenoase
 Miocardita reumatică
 Aortita sifilitică
 Pace-maker endocardic
 Cardiomiopatie obstructivă
Riscul infecţios al manoperei stomatologice executate

Utilizarea pieselor stomatologice rotative contaminează zona endo-
dontică atât cu bacterii endogene ale cavităţii, cât şi cu microorganisme ale
mediului înconjurător (suprafeţe, aeromicrofloră). Pot să apară infecţii cu
potenţial epidemic, de tip infecţie nozocomială, cu agenţi etiologici pre-
cum Streptococi hemolitici, mutans, mitis, salivarius, Stafilococi (epi-
dermidis, aureus), Bacteroides melaninogenicus, Propionibacterium, Aci-
267
netobacter, Actinomyces şi aşa mai departe. Un alt factor de risc îl re-
prezintă manoperele endodontice şi lezarea gingivală.
Antibioticoterapia curativă de utilizare locală

Utilizarea antibioticelor local (intracanalicular) vizează paste anti-
biotice: STREPTOMIXINE FORTE este o combinaţie de Neomicină şi
Polimixină B iar LEDERMIX conţine Dimetilclortetraciclina sau
Demeclocilina în combinaţie cu un corticosteriod topic, cu efect anti-
inflamator.
Administrarea locală a acestor antibiotice este fundamentată prin
studii clinice de specialitate, care afirmă că 37% dintre pacienţi prezintă
bacteriemie la cinci minute după o extracţie, din cauza capilarelor trauma-
tizate care permit accesul agenţilor infecţioşi. Utilizarea locală imediată a
unor antiseptice (Clorhexidina) ar fi cel puţin la fel de eficientă ca şi anti-
bioticoterapia.
Antibioticoterapia de utilizare pe cale generală

Acest tip de tratament se indică în situaţiile următoare: infecţii peri-
apicale care nu pot fi drenate eficient, infecţii endodontice cronice acutiza-
te, bacteriemie după manopere sângerânde, pacienţi cu boli generale
preexistente.
Penicilina G este antibioticul de referinţă şi de primă elecţie în tra-
tamentul infecţiilor periapicale acute sau a celulitelor. Ţinta sa de acţiune
este Streptococul. Eritromicina este recomandată în cazurile de alergie la
Penicilină, chiar dacă acest antibiotic nu este eficient în cazul bacteriilor
strict anaerobe. Mulţi autori recomandă Amoxicilina în combinaţie cu
Acidul Clavulanic în locul Penicilinei G, din cauza spectrului mai larg şi a
acţiunii prelungite.
Metronidazolul şi Clindamicina cu efect antifloră anaerobă com-
pletează tratamentul cu lactamine. Preparatul mixt RODOGYL (Spirami-
cina şi Metronidazol) prezintă rezultate bune, în special în tratamentul in-
fecţiilor endodontice.
268
Utilizarea antibioticelor în scop profilactic
Se recomandă în special pacienţilor cu risc şi celor care au suferit
traumatisme la nivelul cavităţii bucale; de asemenea, există indicaţia profi-
laxiei înaintea tuturor manoperelor sângerânde la nivelul endodontic. Sunt
utilizate antibiotice pe cale parenterală pentru a obţine cât mai rapid con-
centraţiile bactericide la nivelul osului alveolar. Tratamentul trebuie
menţinut două săptămâni, până la cicatrizarea completă. De cele mai multe
ori, monoterapia ţintită nu este suficientă şi se recomandă scheme terapeu-
tice cu asocieri de antibiotice.
Tabel nr. 17 – Protocol antibiotic profilactic general

Subiect fără alergie la lactamine Subiect alergic la lactamine
Tratament iniţial Tratament iniţial
(Penicilină G + Gentamicină + Me- (Eritromicină + Gentamicină + Me-
tronidazol) intravenos tronidazol) intravenos
Tratament de întreţinere Tratament de întreţinere
Augumentin – 2 săptămâni, per os. Metronidazol + Eritromicină – per
os – 2 săptămâni
Profilaxia endocarditei bacteriene

American Heart Association (AHA) recomandă pacienţilor cu risc
cardiac – protocolul antibiotic pentru manopere stomatologice sângerânde.
Tab. nr. 18 – Protocol antibiotic pentru risc cardiac

Protocol standard
Amoxicilina – 3g per os înaintea intervenţiei cu o oră
1,5g la 6 ore după doza iniţială
Pacienţi alergici la lactamine
Eritromicina – 1g per os – 2 ore înainte intervenţiei, apoi
- 0,5g la 6 ore după doza iniţială
sau
Clindamicina – 300 mg per os cu o oră înaintea intervenţiei apoi
- 150 mg la 6 ore după doza iniţială
Protocol special
Pacienţi cu risc particular
Ampicilina, Gentamicina – 2g de Ampicilină sau Gentamicină
i.m. sau i. v. cu 30 de minute înaintea intervenţiei; apoi 1,5g de
Amoxicilină per os la 6 ore după doza iniţială. Protocolul paren-
teral se poate repeta după 8 ore.
Pacienţi cu risc particular cu teren alergic
Vancomicina – 1g în perfuzie lentă cu o oră înaintea intervenţiei
În concluzie, succesul tratamentului endodontic depinde atât de

acurateţea manoperei, cât şi de posibilitatea îndepărtării microorgan-
ismelor prin antibioticoprofilaxie şi terapie.
269
Prevenirea cariilor dentare cu antibiotice
Antibioticele au fost testate în prevenirea plăcii dentare.

Modul de administrare a fost diferit:
- pe cale sistemică
- prin pensulări ale arcadelor
- prin paste de dinţi
- prin clătiri periodice ale cavităţii bucale cu soluţii antibiotice
Rezultatele experimentului Parsons sunt:

 Penicilina scade incidenţa cariei dentare cu 50;
 Penicilina şi Bacitracina - mai eficientă este combinaţia lor;
 Vancomicina şi Spiramicina - au efecte foarte bune.
Reacţii adverse ale antibioticelor:
- Penicilina produce sensibilizări
- Dezechilibre între speciile microbiene, cu apariţia candidozelor
- Reacţii adverse digestive: diaree, vomă
- Selecţia unor tulpini rezistente la chimioterapice
270
INTRODUCERE
IMUNOLOGIA - este ştiinţa care se ocupă cu studiul

mecanismelor apărării antiinfecţioase, mecanisme prin care organismul
reuşeşte să discrimineze structurile proprii, faţă de cele străine, “non-self”.
(P. Kourilsky - “Discriminarea între self şi non-self este inima
imunologiei”).
Mecanismele supravegherii imunologice sunt asigurate de către
sistemul imun, care cuprinde organe, celule şi mediatori chimici variaţi.
APĂRAREA ANTIINFECŢIOASĂ cuprinde două categorii de

mecanisme biologice:
 REZISTENŢA NATURALĂ - cu mecanisme nespecifice, înnăscute,
de apărare imunologică, determinate genetic şi cu specificitate de
specie, asigurate prin:
 bariere fizice de organ, bariere cutanate şi mucoase
 factori celulari;
 factori umorali.
 IMUNITATEA DOBÂNDITĂ - cu mecanisme specifice, dobândite,
de apărare împotriva unui anumit agent infecţios (cu determinism
genetic), prin intermediul:
 imunităţii mediate celular (IMC);
 imunităţii umorale (IU).
Astfel se realizează şi se păstrează “memoria imunologică” faţă de
respectivul agent infecţios.
273
CAPITOLUL 39
REZISTENŢA NATURALĂ
Mecanismele de apărare respective sunt prezente la toţi indivizii
unei anumite specii şi reprezintă prima linie de apărare la contactul cu
orice agent infecţios (lipsa specificităţii).
FACTORII REZISTENŢEI NATURALE
BARIERE ANATOMICE
 Tegumentele
 integritatea lor structurală constituie o barieră mecanică (excepţii:
genurile Leptospira, Treponema care pot pătrunde prin tegument
intact);
 filmul lipidic superficial al pielii are un pH acid, care conferă un
efect bactericid.
 Mucoasa respiratorie:
 barieră mecanică;
 mucusul înglobează microorganismele care sunt expulzate prin
tuse;
 mucusul conţine lizozim cu efect antibacterian.
 Mucoasa conjunctivală:
 lacrimile îndepărtează bacteriile, atât prin intermediul lizozimului,
cât şi prin spălare mecanică.
 Mucoasa digestivă:
 microorganismele sunt permanent îndepărtate prin intermediul
peristaltismului intestinal;
 aciditatea gastrică şi secreţiile pancreatico - biliare au un efect
bactericid.
 Mucoasa urogenitală:
 jetul urinar îndepărtează permanent microorganismele;
 flora comensală locală şi pH-ul vaginal acid realizează un efect
bactericid;
 spermina din lichidul seminal determină efectul bactericid.
FACTORI UMORALI
 Lizozimul:
 efect bactericid asupra bacteriilor gram pozitive.
 Sistemul complement:
 rol virocid pentru virusurile mari, învelite;
274
 rol imunomodulator;
 rol opsonizant;
 efect bactericid asupra bacteriilor gram negative.
 Sistemul properdinic:
 activarea fagocitozei;
 activarea complementului;
 rol bactericid.
FACTORI TISULARI ŞI CELULARI

 Polipeptide bazice (de tipul protaminei şi histonei);
 acizi graşi din ţesuturi - cu efect bactericid;
 Interferonii - cu acţiune antivirală;
 Enzime ale fagocitelor - cu efect bactericid.
MICROBIOCENOZE
 Populaţiile bacteriene comensale, specifice unor anumite teritorii ale
organismului, împiedică suprapunerea bacteriilor patogene prin:
 competiţia pentru substanţe nutritive; bacteriocine.
FEBRA
 reprezintă un mecanism nespecific al apărării imunologice, prezent
în majoritatea infecţiilor;
 stimulează mecanismele cooperării între diverse celule
imunologice;
 limitează multiplicarea agenţilor infecţioşi, prin alterarea
temperaturii optime de dezvoltare a acestora.
FAGOCITOZA ŞI INFLAMAŢIA
 reprezintă mecanismul major al îndepărtării microorganismelor,
mecanism în care factorii celulari au un rol esenţial.
Din sistemul fagocitar mononuclear fac parte:
 celula suşă “angajată” (celula de origine a elementelor celulare
hematopoetice)
 monoblastul
 promonocitul
 monocitul (din sânge periferic, monocitul circulant)
 macrofagul (din ţesuturi, spre exemplu macrofagele diferenţiate):
 din ficat;
 din plămân (macrofagul alveolar);
 din seroase (macrofagul pleural sau peritoneal);
275
 din sistemul nervos (microglia);
 din ţesutul osos (osteoclaste);
 din ţesutul conjunctiv (histiocit);
 din măduva osoasă;
 din splină şi ganglioni limfatici.
 macrofagele din diferite exudate;
 celulele Langerhans multinucleate;
 celule de corp străin, toate acestea fiind prezente în orice ţesut
inflamat.
Durata “tranzitului” celular în fiecare compartiment (la om) este de:
 2 - 3 zile în măduva osoasă;
 3 - 4 zile în sânge;
 1 - 5 săptămâni în ţesuturi.
Acest flux dublu de celule sânge ↔ ţesuturi reprezintă aproximativ
13,5 milioane de celule/kg/zi. Numărul total al macrofagelor este de
ordinul miliardelor (aproximativ 2,5 miliarde / kg corp).
Macrofagele tisulare prezintă o mare heterogenitate structurală şi
funcţională în funcţie de ţesutul în care apar şi în funcţie de starea
macroorganismului (sănătate sau boală).
 receptorii celulari de suprafaţă ai macrofagelor
Aceşti receptori sunt foarte diverşi (aproximativ 30 tipuri), implicaţi
în fagocitoză sau răspuns imun.
 receptorii pentru fragmentul cristalizabil (Fc) al imunoglobulinelor
a) sensibili la proteinaze - leagă selectiv subclasele de IgG1 şi IgG3
monomere (aşa - numiţii anticorpi citofili, cu afinitate celulară).
b) rezistenţi la proteinaze - mediază legarea eficientă a complexelor
antigen - anticorp sau a agregatelor de imunoglobuline, favorizând
fagocitarea lor (la om leagă în special IgG2 şi IgG4).
Receptorii pentru FC ai imunoglobulinelor A sunt implicaţi în
apărarea imunologică la nivelul sistemului imun al mucoaselor.
 receptori pentru complement
a) receptori pentru componentul C3 al sistemului complement (în
special pentru C3b)
b) receptori pentru componentul C5 al sistemului complement (C5a)
Prezenţa fracţiunii C3b reprezintă un element necesar pentru
promovarea fenomenelor fagocitozei.
 diverşi receptori pentru interleukine (IL2) în special pentru
interleukinele implicate în activarea macrofagului şi în proliferarea
acestuia.
 receptorii pentru fibronectină
276
Favorizează adeziunea macrofagelor de resturi celulare sau fibrină,
contribuind la îndepărtarea lor din organism.
 receptori pentru glicoproteine şi lipoproteine normale şi alterate
 2 macroglobulin proteinaze.
 receptori pentru molecule HLA cu rol în determinismul proceselor de
cooperare celulară.
SISTEMUL FAGOCITAR MONONUCLEAR ŞI

FAGOCITOZA
FAGOCITOZA / PINOCITOZA
 Macrofagele au capacitatea de a internaliza (de a ENDOCITA)
foarte activ substanţe lichide (pinocitoza de la grecescul “pinein “=
a bea) sau substanţe solide (fagocitoza de la “fagein” = a mânca)
Fagocitoza poate fi de natură:

 imună - mediată prin receptorii Fc şi ai sistemului complement
 macrofagele reprezintă a doua linie celulară de celule fagocitante
(după PMN) şi nu distrug complet microorganismele.
 legarea particulelor este posibilă şi la temperaturi scăzute (la 4˚C),
dar ingestia acestora este condiţionată de temperaturi mai mari de
20˚C. Prin acest mecanism s-ar putea explica frecvenţa mai mare a
infecţiilor respiratorii în sezonul rece.
 neimună - mediată prin alt tip de receptori
 se realizează “curăţirea” unui teritoriu de resturi celulare, spre
exemplu în repararea plăgilor, fiind totuşi discutabilă intervenţia
macrofagelor în embriogeneză.
FUNCŢIA SECRETORIE
 Macrofagul secretă aproximativ 100 produşi de secreţie, cu diverse
structuri şi efecte biologice, de exemplu:
 produşi enzimatici: - enzime lizozomale, colagenaze, elastaze,
lipoproteinlipaze, fosfataze, fosfolipaze, etc.
 produşi cu rol antiinfecţios:
 interleukina 1 (IL1), lizozim
 interferoni,
 compuşi ai sistemului complement
 citokine - factorul necrozant tumoral, factorul de stimulare al
coloniilor de granulocito - macrofage, factori limfostimulatori.
 Interleukina 1 este o glicoproteină cu greutate moleculară de
277
aproximativ 15.000 , secretată de către macrofag, cu roluri importante:
 acţionează asupra limfocitelor THelper;
 stimulează producţia de interleukină 2 (IL2);
 stimulează proliferarea limfocitelor B (şi indirect a anticorpilor);
 amplifică efectele reacţiilor inflamatorii şi imunitare.
Tabelul nr. 19 - Principalii produşi de secreţie ai macrofagelor
(după Zarnea)
ENZIME: LIPIDE BIOACTIVE:
Lizozim Prostaglandina E2
Arginază Tromboxan B2
Lipoprotein lipază Leucotriena C
Angiotensina
Convertază PROTEINE PLASMATICE:
Fibronectină
PROTEAZE NEUTRE: Factorul I (inactivatorul C3b)
Activatorul plasminogenului Factorul H (inactivator-accelerator al
Colagenazele de tip I, II, III, IV, V C3b)
Proteinazele citolitice Proteine de coagulare
Elastazele Factorii V, VII, IX, X
Tromboblastină celulară
HIDROLAZE ACIDE: Transcobalamina II
Proteinaze Apolipoproteina E
Peptidaze
Glicozidaze METABOLIŢI AI
RNA-aze NUCLEOTIDELOR:
DNA-aze cAMP
Lipaze Timidină
Fosfataze Uracil
Sulfataze Acid uric
METABOLIŢI AI FACTORI DE REGLARE

OXIGENULUI: FUNCŢIONALĂ:
H2O2 Interferoni
Anionul superoxid Interleukina 1
Radicalul hidroxil Factori chemotactici pentru neutrofile
Singlet oxigen
FACTORI STIMULATORI AI
COMPONENŢI AI PROLIFERĂRII PENTRU:
COMPLEMENTULUI: Fibroblaşti
C1, C2, C3, C4, C5 Endotelii
Factorii B, F, D Celule B
Properdină Celule T
Factorul stimulator al coloniilor
Precursori ai eritrocitelor
278
FUNCŢIA DE COOPERARE CU SISTEMUL IMUN
 macrofagul este principala celulă prezentatoare de antigen (CPA),
celulă care realizează o degradare menajată a antigenului, pentru
“developarea” epitopilor semnificativi din punct de vedere imunologic.
 Macrofagul participă la cooperările celulare în vederea realizării
răspunsului imun (cu limfocitul B, T - diverse subclase, etc.)
FAGOCITOZA
Fenomenul a fost descris în 1884 de către Metschnikov.
Fagocitoza reprezintă proprietatea unor celule de a îngloba şi digera
particule străine; cuprinde procese de endocitoză (pinocitoză, fagocitoză).
Fagocitoza se realizează prin intermediul fagocitelor profesioniste:
 Polimorfonucleare neutrofile (microfage)
 Macrofagele sistemului fagocitar mononuclear (macrofage)
Tabelul nr. 20. Principalele caracteristici de diferenţiere între

microfage şi macrofage.
Microfage (PMN) Macrofage
 celule cu viaţă scurtă (ore, zile)  celule cu viaţă mai îndelungată
 sunt primele celule care  celule mai puţin mobile
fagocitează (primele care ajung  a doua linie celulară care fagocitează
la locul infecţiei)  digeră parţial bacteriile fagocitate
 digeră total bacteriile fagocitate  numărul de lizozomi creşte în
prin enzimele lizozomale macrofagul activat
 mieloperoxidază prezentă în  nu au mieloperoxidază
lizozomi  intervin în special asupra bacteriilor
 neutrofilele sunt foarte active care au un parazitism celular
 eozinofilele fagocitează  reprezintă principala celulă
complexe antigen - anticorp şi prezentatoare de antigen (CPA),
au rol antiparazitar realizând degradarea “menajată “a
 au pe suprafaţă receptori pentru antigenului
C3 şi pentru FC al IgG  celulă citotoxică
 au pe suprafaţă receptori pentru C3 şi
pentru FC al IgG
279
Fig. nr. 17. Migrarea PMN în focarul inflamator (după Galin, 1980)
celulă
endotelială
PMN
N
ETAPELE FAGOCITOZEI
Chemotaxia - reprezintă migrarea dirijată a fagocitelor înspre
stimuli care reprezintă un gradient de concentraţie.
Opsonizarea - etapa de pregătire a fagocitozei (“opsonein” = a
pregăti pentru mâncare), cu recunoaşterea particulei străine şi ataşarea sa
pe suprafaţa fagocitului.
Înglobarea - penetrarea substanţei străine în fagocit
Omorârea şi digerarea microorganismelor, prin mecanisme
oxidative şi neoxidative.
Chemotaxia
Factorii chemotactici pot fi de origine bacteriană sau pot fi
componente ale organismului gazdă.
Factorul C5a este cel mai important factor chemotactic al
organismului gazdă.
Alţi factori chemotactici ai gazdei:
 componente ale sistemului complement
 histamina, kalikreina, derivaţi arahidonici
 limfokine sau factori eliberaţi de către neutrofile.
Aceşti factori determină mobilizarea fagocitelor în focarul
inflamator.
Opsonizarea
Este condiţionată în principal de prezenţa pe macrofage a
receptorilor celulari cu afinitate mare pentru IgG şi C3 al sistemului
complement. Fenomenul poate fi specific sau nespecific.
280
Opsonizarea specifică
Majoritatea bacteriilor trebuie acoperite cu anticorpi şi/sau
complement, pentru a putea fi fagocitate.
Receptorul pentru fragmentul FC al imunoglobulinelor de pe
suprafaţa fagocitelor acţionează ca şi liganzi, ataşând bacteriile pe
suprafaţa fagocitelor (imunoglobulinele formează o punte de legătură între
fagocit şi bacterie).
 Opsoninele specifice, active în absenţa complementului sunt
imunoglobulinele IgG1 şi IgG3.
 Opsoninele specifice, active în prezenţa complementului sunt
imunoglobulinele IgG2, IgG4,IgM, care duc la eliberarea
fragmentului C3b, care se ataşează pe suprafaţa bacteriei.
Opsonizarea nespecifică
Se realizează în prezenţa fibronectinei, care măreşte aderenţa
celulelor de substraturi, de suprafeţele rugoase sau de suprafaţa diferitelor
componente ale peretelui celular bacterian.
Înglobarea
Fagocitul emite prelungiri ale membranei celulare (pseudopode),
acoperă bacteria pentru a forma o veziculă fagocitară. Formarea
fagozomului (vezicula fagocitară) este consecinţa unui proces progresiv de
înglobare, care implică apoziţia continuă de liganzi şi receptori, până când
particula va fi complet închisă. Griffin (1976) a denumit acest proces
“mecanism de fermoar “.
Fig. nr. 18. Formarea fagozomului (după Zarnea)
281
Omorârea şi distrugerea microorganismelor fagocitate
- Fagozomii fuzionează cu lizozomii şi formează fagolizozomi
Majoritatea microorganismelor fagocitate sunt distruse în
fagolizozomi în câteva minute sau aproximativ două ore. Mecanismele
distrugerii microorganismelor sunt mecanisme:
 oxidative
 neoxidative.
Mecanismele oxidative - prin aşa-zisa “explozie respiratorie”
generează O2-, H2O2, HO- şi acid hipocloros şi hipohalogeni sub acţiunea
mieloperoxidazei. Ţinta mecanismelor oxidative o reprezintă lipidele
nesaturate membranare, enzimele sau acizii nucleici. Aceste evenimente
biochimice au loc în fagolizozomi (în special oxidarea glucozei prin şuntul
hexozo - monofosfat).
Fig. nr. 19. Mecanismele oxidative care contribuie la efectul
bactericid al PMN (după Ivanof şi colaboratorii)
Mecanismele neoxidative - polipeptidele bazice, lizozimul,

lactoferina, pH - ul acid (în special la nivelul fagolizozomului) exercită un
rol bactericid. Unele bacterii, deşi sunt înglobate în macrofage - nu pot fi
distruse (ex.: Mycobacterium tuberculosis); astfel, acestea sunt ferite de
acţiunea celulelor sistemului imunitar sau a chimioterapicelor.
Pentru a creşte eficienţa de fagocitare a macrofagului, prin
intermediul interleukinelor elaborate de către limfocitul T, se obţine aşa -
numitul macrofag “activat “(cu o cantitate crescută de enzime lizozomale).
282
Macrofagele participă la eliminarea celulelor infectate cu virusuri
(fie direct, fie indirect - prin intermediul interferonului produs, care
stimulează mecanismele citotoxicităţii).
INFLAMAŢIA
Reprezintă o succesiune de reacţii vasculare, umorale sau celulare

faţă de agenţi infecţioşi sau fizico - chimici.
Reacţiile inflamatorii sunt locale şi se caracterizează prin:
- eritem (rubor)
- edem (tumor)
- creşterea temperaturii locale (calor)
- durere (dolor)
- tulburări funcţionale (functio lesa)
 Factorii vasculari
Leziunea determină - vasodilataţie
- creşterea permeabilităţii capilare
- modificări ale celulelor epiteliale vasculare, care favorizează
diapedeza.
 Factorii celulari
Spre locul infecţiei, se deplasează prin diapedeză, în urma
stimulilor chemotactici: polimorfonucleare (sunt primele celule care ajung
în focarul inflamator), monocite, limfocite.
Fagocitele înglobează şi digeră microorganismele din focarul
inflamator. Celulele imunologice vor “coopera”, în vederea realizării
răspunsului imun.
 Factorii umorali
 fibrinogen (care se transformă în fibrină, cu rol de localizare a
focarului)
  lizine - lizozim (cu rol bactericid)
 sistem complement (mediator al inflamaţiei), activat pe cale clasică
sau alternativă
 alţi mediatori: histamina, serotonina, catecolamine, kinine, factor
Hagemann, leucokinine, limfokine, sistem prostaglandine-
tromboxan, substanţa lent reactivă anafilactică (SRS - A)
Activitatea mediatorilor inflamaţiei se face ca urmare a
modificărilor din focarul inflamator. Totuşi, cel mai important mediator îl
reprezintă sistemul complement, care promovează:
283
vasodilataţia capilară
creşterea permeabilităţii vasculare
eliberarea enzimelor lizozomale (în fagocitoză)
lezarea membranelor celulare.
Unii mediatori pătrund în circulaţia generală şi determină
“sindromul de fază acută al inflamaţiei” concretizat prin:
 creşterea proteinei C reactive (foarte semnificativ - în infecţiile
bacteriene şi în mod discret în infecţiile virale)
 creşterea vitezei de sedimentare a hematiilor
 creşterea numărului de polimorfonucleare neutrofile
 creşterea fibrinogenului şi a cantităţii haptoglobinelor
 creşterea titrului sistemului complement
284
CAPITOLUL 40
SISTEM IMUN. ORGANE LIMFOIDE
Răspunsul imun reprezintă răspunsul organismului agresat prin
intermediul agenţilor infecţioşi (bacterii, paraziţi, virusuri, etc.). Răspunsul
imun este realizat prin intermediul unui sistem specializat în acest sens,
denumit sistem imun. Componentele acestui sistem (organe, celule şi
molecule) se găsesc în tot organismul şi constituie aproximativ 1% din
greutatea corpului.
Tabelul nr. 21 - Componentele sistemului imun (după Olinescu) :

Timus
PRIMARE Măduva osoasă
Echivalentele bursei lui Fabricius
Ganglioni limfatici
ORGANE
Splina
LIMFOIDE
Apendicele
SECUNDARE
Plăcile Peyer
Foliculi limfatici din mucoase şi
submucoase
Neutrofile
GRANULOCITE Eozinofile
Bazofile
Macrofage
MONOCITE
Celule dendritice
CELULELE De tip T (cu subpopulaţii)
De tip B
Celule NK (natural killer)
LIMFOCITE
Celule K (killer)
Celule LAK (celule ucigaşe activate
prin limfokine)
IMUNOGLOBULI IgG, IgA, IgM, IgE, IgD
NE
Molecula HLA
MOLECUL
Diverşi receptori imunitari (ex.:
E
ALTELE TCR)
Sistem complement
Citokine (monokine, limfokine)
285
ORGANELE LIMFOIDE
Organele limfoide prezintă o structură fin reticulară, structură în

ochiurile căreia se dispun celule cu rol imun. Organele limfoide sunt
delimitate la exterior de o capsulă conjunctivă, din care pornesc spre
interior travee, ce realizează compartimente interioare.
Clasificarea organelor limfoide

Se realizează după două criterii :
1. Modul de apariţie în embriogeneză:
Organele limfoide primare apar iniţial în evoluţia filogenetică şi
în embriogeneză. Se denumesc şi organe limfoide centrale, pe baza
importanţei în producerea şi diferenţierea celor două tipuri de limfocite
(timusul - pentru limfocitele T şi echivalentele bursei lui Fabricius - pentru
limfocitele B).
2. Aspecte funcţionale:
Organele limfoide primare “educă” precursorii celulari pentru
realizarea funcţiilor lor (câştigarea imunocompetenţei).
Organele limfoide secundare sau periferice, (enumerate anterior)
reprezintă sediul în care celulele maturate îşi desfăşoară activitatea.
Organele limfoide secundare sunt foarte bine vascularizate, ceea ce
favorizează :
 întâlnirea limfocitelor cu diverse antigene
 recircularea celulelor sistemului imunitar şi reîntoarcerea acestor
celule în teritoriile specifice (zone timus dependente, populate de
către limfocitele T şi zonele timus independente populate de către
limfocitele B).
CELULE LIMFOIDE
Tabelul nr. 22. Distribuţia limfocitelor T şi B în diferite organe

limfoide şi în sângele periferic (Olinescu)
Celule prezente %
Organul limfoid
T B
Timus 100 0
Măduva osoasă 0 100
Canal toracic 80-90 4-10
Ganglioni limfatici 60-80 20-35
Splină 30-50 50-60
Plăci Peyer 30-35 60-70
Sânge periferic 60-80 5-25
286
Cantonarea celulelor în teritorii specifice se numeşte “fenomen de
stabilire a domiciliului” (engleză - “homing”) şi se realizează prin
intermediul unor receptori specifici de natură polipeptidică, respectiv
antigenul CDW44 de pe suprafaţa limfocitelor şi a celulelor neuronale, cu o
greutate moleculară de 85 - 95 k. Acest receptor pentru “ecotaxie”
conţine trei duble legături disulfidice intralanţ, cu diverse locuri de fixare a
oligozaharidelor. Acest receptor recunoaşte (în prezenţa calciului)
polizaharidele bogate în G-6-P sau M-6-P de la nivelul ariilor limfoide.
Sistemul de “homing” asigură posibilitatea de maturare în
continuare a limfocitelor (sub acţiunea stimulilor antigenici) şi
transformarea lor în celule efectoare sau cu memorie imunologică.
Teoria selecţiei clonale Burnet

În ontogeneză se diferenţiază limfocite capete de clonă, aşa numite
“clone interzise”, care nu declanşează răspuns imun faţă de antigenele
“self”, proprii organismului (astfel se previn fenomene autoimune).
În perioada extrauterină, antigenele funcţionează ca şi presori
selectivi, acţionând asupra celulelor capete de clonă capabile să
discrimineze structurile non-self (străine organismului). Limfocitele sunt
principalii agenţi de discriminare “self-non self”, atât în perioada
intrauterină, cât şi în perioada extrauterină.
Diferenţierea limfocitelor şi câştigarea imunocompetenţei este un
proces care se desfăşoară în numeroase etape, cu modificări “gradate” ale
antigenelor de suprafaţă celulară (consecutive unor procese de reasortare
genetică).
Din punct de vedere funcţional, limfocitele T (şi cele B) se pot afla
în următoarele stadii de maturare :
 Precursori celulari - care nu exprimă pe suprafaţa lor nici un fel de
receptori (în afară de cei pentru “homing”); sunt celule tinere, fără
funcţii, în curs de maturare.
 Celule “naive” - şi-au dobândit imunocompetenţa (pot recunoaşte
antigene specifice), dar încă nu au avut ocazia să îşi exercite funcţiile.
 Celulele efectoare - celule imunocompetente care au venit în contact cu
anumite antigene şi care devin celule cu memorie imunologică (pot
recunoaşte un antigen pe care l-au mai întâlnit).
Dezvoltarea ontogenetică a limfocitelor

Celula sursă apare în viaţa fetală în sacul vitelin, apoi în ficat şi în
timus, unde se diferenţiază. Cu puţin timp înainte de naştere şi apoi pentru
tot restul vieţii, măduva hematogenă preia funcţia de furnizare a celulei
sursă limfoide.
287
Din celula sursă limfoidă se diferenţiază :
 limfocitele T - migrează în timus în săptămâna a opta a vieţii
intrauterine
- se diferenţiază sub influenţa timozinei, timopoetinei şi a factorului
umoral timic, în subpopulaţiile caracteristice (etapa timică);
- diferenţierea lor continuă şi după migrarea acestora în organele
limfoide secundare, în zonele timodependente (etapa posttimică).
Fig. nr. 20. Maturarea limfocitelor T (după Haeney, 1984)
 limfocitele B - se diferenţiază din celula sursă, în săptămâna a 8-a a

vieţii intrauterine
- se ajunge la celula pre-B, caracterizată prin prezenţa în
citoplasmă a IgM. Diferenţierea continuă cu apariţia unui limfocit B
imatur imunologic (cu receptori de suprafaţă - IgM monomerice).
După săptămâna a 13-a de viaţă se diferenţiază limfocitul B
imunocompetent, cu receptori membranari - IgM şi IgD
monomerice.
Fig. nr. 21. Dezvoltarea limfocitului B (după Ivanof şi colab.,

1982)
288
- Angajarea imunologică a limfocitului B imunocompetent se
realizează după naştere, sub influenţa stimulilor antigenici, care
determină apariţia plasmocitului secretor de imunoglobuline. (Etapa
dependentă de antigen).
 limfocitele nule - nu au markerii caracteristici limfocitelor B sau T.

- în proporţie de 10 % din totalul celulelor limfoide.
- populaţie foarte heterogenă de celule, cu diferite roluri imunologice :
 Celulele NK - “ucigaşe naturale” (“natural killer”)
 Celulele K - “ucigaşe” (“killer”) - produc citotoxicitate dependentă
de anticorpi
 Celulele LAK - “ucigaşe” activate prin limfokine; produc
citotoxicitate stimulată prin iL2 şi INF.
 Celulele B sau T - precursori, care nu au încă markerii
imunologici caracteristici.
Extraordinara heterogenitate a limfocitelor poate fi exprimată şi pe
baza unor criterii :
 Morfologice - limfocit mic / limfocit mare
- limfocit neted / limfocit cu vilozităţi
 Durată de viaţă - limfocite cu durată de viaţă scurtă sau lungă
(memoria imunologică)
 Proprietăţi fizice - densitate, mobilitate, încărcare electrică
 Funcţionale - în funcţie de rolul bine stabilit în declanşarea răspunsului
imun
Limfocitele T - reprezintă efectorii imunităţii mediate celular

(IMC). Cuprind subpopulaţii celulare, care îndeplinesc anumite funcţii
imunologice:
Limfocitele TH
 “helper”, ajutătoare (65% din totalul celulelor T)
 marker de diferenţiere : CD4
 ajută proliferarea şi diferenţierea celulelor imunitare
 stimulează maturarea limfocitului B, apariţia plasmocitelor şi producţia
de imunoglobuline
 stimulează limfocitele citotoxice să distrugă celulele ţintă
 ajută exercitarea funcţiilor supresoare de către limfocitul T supresor
 stimulează activitatea celulelor ucigaşe naturale,
 potenţează activitatea macrofagelor
 stimulează producerea mediatorilor specifici de tipul interleukinelor.
289
Enumerând aceste roluri, se deduce faptul că lfTH deţine rolul
central în evoluţia răspunsului imun şi deţine rolul “dirijorului orchestrei
de celule imunologice”.
Limfocitele TA (“Amplifying T cell”) realizează amplificarea
proliferării şi diferenţierii celulelor T killer. Ca şi limfocitele TH şi
limfocitele TA sunt supuse restricţiei complexului major de
histocompatibilitate (CMH)
Limfocitele TS
 “supresoare” au rol esenţial în modularea răspunsului imun, limitând,
ponderând - atât răspunsul imun mediat celular, cât şi cel mediat
umoral.
 Markerul de diferenţiere este CD8 (“CD” - “cluster of differentiation” =
antigen de diferenţiere)
 Activitatea lor este supusă restricţiei complexului major de
histocompatibilitate
 Limfocitele T contrasupresoare (TCS) contracarează activitatea lfTS,
acţionând sinergic cu lftH
Limfocitele TC
 citotoxice, efectoare
 posedă structura de diferenţiere CD8 (lfT8+)
 celulele acţionează direct şi specific (sub restricţia CMH) asupra
celulelor allogene cu complex CMH diferit de cel propriu, uciderea
realizându-se în absenţa anticorpilor şi sistemului complement
 Efectul citocid se realizează (după activarea specifică) asupra:
- celulelor infectate cu virusuri
- celulelor tumorale
- celulelor grefelor incompatibile.
Limfocitele TDH - participă în reacţiile de hipersensibilitate de
tip tardiv şi au capacitatea de a recruta macrofagele şi de a delimita situsul
de infecţie (acţionează sub restricţia CMH).
După rol, subpopulaţiile limfocitelor T le putem clasifica drept
reglatoare : lfTH, lfTA, lfTS, lfTDH sau efectoare : lfTC.
În ansamblu, limfocitele T mature au caracteristicile :
 Sunt principalii agenţi de discriminare self - non self
 produc mediatori solubili (aşa numitele “ limfokine “)
 prezintă subpopulaţii celulare cu rol reglator sau efector
 produc efecte importante în apărarea organismului :
 activitate citotoxică mediată celular
 acţiune antivirală, antitumorală, antifungică, antiparazitară, antigrefă
incompatibilă
290
 participă la procese de cooperare celulară foarte complexe, esenţiale
pentru evoluţia unui răspuns imun eficient
 îşi pot autoregla propriile funcţii, răspunzând la propriile citokine
 interacţionează în special cu antigene de natură proteică şi le leagă prin
intermediul unor receptori specializaţi, receptorii celulei T (T cell
receptor = TCR)
 nu prezintă imunoglobuline de suprafaţă (ancorate) aşa cum prezintă
limfocitele B, dar prezintă pe suprafaţă structuri de diferenţiere CD4
(lfTH) sau CD8 (lfTS, lfTC).
Limfocitele T posedă receptori pentru hematii de oaie, cu
posibilitatea aglutinării acestora în absenţa anticorpilor şi/sau a sistemului
complement (rozete neimune).
 Limfocitele T se transformă blastic şi în prezenţa unor mitogeni
nespecifici, spre exemplu fitohemaglutinina şi concavalina A.
 există limfocite T cu memorie imunologică.
Limfocitele B
 Reprezintă împreună cu descendenţii lor diferenţiaţi (limfoblastele şi
plasmocitele) - efectorii imunităţii umorale, fiind singurele celule
capabile să sintetizeze imunoglobulinele cu rol de anticorpi.
 Derivă (la mamifere) din celule “educate, instruite” de la nivelul
măduvei osoase.
 Nu posedă subpopulaţii celulare şi recunosc antigene libere sau legate.
 Se transformă blastic în prezenţa antigenelor.
 Posedă pe suprafaţa lor un număr impresionant de receptori, în special
de natură imunoglobulinică (imunoglobulinele M şi D - monomer, cu
rol de receptori pentru antigen).
Receptori de suprafaţă ai limfocitelor B
 Imunoglobulinele M şi D monomerice:
 Au o structură diferită comparativ cu cele secretate, deoarece
prezintă o secvenţă hidrofobă transmembranară suplimentară, care
le ancorează în membrana celulară.
 Celulele care evoluează spre plasmocit prin intervenţia stimulului
antigenic îşi pierd receptorii membranari şi îşi dezvoltă
mecanismele moleculare necesare sintezei
proteic䥒い1 奃Bnoglobulinele);
 Un plasmocit sintetizează o singură clasă de imunoglobuline; restul
populaţiilor de limfocite B din organele limfoide vor sintetiza alte
clase de anticorpi;
 Experimental s-a demonstrat distribuţia difuză a acestor receptori
291
imunoglobulinici pe suprafaţa limfocitelor B şi redistribuirea lor
pentru a forma grupări polare de tipul “bonetelor” (fenomen de
“capping”) în cazul în care se produce stimularea antigenică.
 Redistribuirea imunoglobulinelor de suprafaţă este urmată de
internalizarea lor, împreună cu antigenul, prin endocitoză. Acesta
reprezintă semnalul necesar pentru transformarea blastică a
limfocitelor B.
 Markeri fenotipici neimunoglobulinici
 Pe lângă imunoglobulinele de suprafaţă, celulele B prezintă o serie
de antigene şi receptori care pot fi identificaţi cu ajutorul AMC.
 Semnificaţia acestor markeri nu este încă complet cunoscută.
Marea majoritate a markerilor respectivi sunt implicaţi în
interacţiunile limfocitelor B cu celelalte celule. Astfel de structuri sunt :
 antigene䥒い1 奃B (codificate de către CMH), care servesc ca un
“dicţionar” de recunoaştere a structurilor străine
 receptorii pentru fragmentul FC al imunoglobulinelor G
 receptorii pentru interleukine
 receptorii pentru fragmentul C3 al sistemului complement
Limfocitele B formează “rozete imune” cu eritrocitele heterologe,
în prezenţa anticorpilor (de natură IgM) şi a sistemului complement (aşa
zise rozete “EAC” = eritrocite - anticorpi - complement).
 receptori pentru mitogeni: limfocitele B sunt insensibile la acţiunea
fitohemaglutininei şi a concavalinei A (care sunt foarte active asupra
limfocitelor T) dar sunt activate de mitogeni lipopolizaharidici.
Limfocitele B sunt celule mai mici şi dense şi aderă puternic de
suprafeţe de sticlă sau nylon, comparativ cu limfocitele T.
Plasmocitele - reprezintă ultimul stadiu de diferenţiere al
limfocitelor B. Între limfocitul B activat (limfoblast B) şi plasmocit există
stadiul de plasmoblast.
 sunt rar prezente în circulaţie; apar în medulara ganglionilor limfatici,
pulpa roşie splenică, lamina proprie a ţesutului limfoid respirator
(BALT), gastrointestinal (GALT) şi măduvă.
 nu posedă receptorii limfocitelor B pe suprafaţă, în schimb
imunoglobulinele secretate acoperă întreaga suprafaţă celulară.
Plasmocitele pot secreta aproximativ 2000 - 10.000 molecule de
imunoglobuline pe secundă. Anticorpii produşi au aceeaşi specificitate
ca şi moleculele imunoglobulinelor membranare ale clonei de celule B
din care provin plasmocitele.
Limfocitele B cu memorie - provin din celulele B mature, care

după stimularea antigenică nu suferă diferenţierea spre plasmocit, ci revin
292
la stadiul de limfocit mic, cu viaţă lungă (luni sau ani). Aceste limfocite cu
memorie imunologică nu posedă receptori pentru FC, C3 sau IgD
monomer. Pot să fie mai uşor stimulate decât celulele naive şi împreună cu
limfocitele T cu memorie - determină răspuns imun secundar.
Celulele NK (Natural Killer)

Celulele ucigaşe naturale distrug fără restricţia CMH celule
tumorale, celule infectate viral sau bacterian sau celule proprii, modificate
antigenic.
Aceste celule au rol important în apărarea organismului, având rol
reglator asupra celulelor hematopoetice şi în special asupra limfocitelor B
(reglează anticorpogeneza).
Celulele NK au o durată redusă de viaţă, nu sunt aderente şi nu sunt
fagocitare.
Aparţin unei subpopulaţii limfocitare distincte, numită LGL (large
granular lymphocites - limfocite granulare mari), a căror caracteristică
morfologică principală este existenţa granulelor azurofile
intracitoplasmatice.
Celulele NK posedă receptori pentru FC dar nu au receptori pentru
complement şi nici imunoglobuline de suprafaţă. Prezenţa pe suprafaţa lor
a markerilor de diferenţiere CD2, CD4 şi producţia de interleukină 2 face
plauzibilă ipoteza derivării celulelor NK din linia limfocitară T.
Celulele NK recunosc şi leagă spontan celulele ţintă, pe care le
distrug foarte rapid (câteva ore). Existenţa şi funcţiile celulelor NK sunt
influenţate de către următorii factori :
 vârsta subiectului (la vârstnici, activitatea şi producţia acestor celule
scade, fapt care explică o incidenţă mai mare a tumorilor în preajma
vârstei a treia)
 factori genetici (există indivizi cu un număr crescut de celule NK, în
timp ce alţii prezintă puţine celule NK şi o marcată predispoziţie spre
tumori).
 radiaţiile, hormonii corticosteroizi, histamina, teofilina, stressul - scad
producţia celulelor NK.
 interleukina 2, interferonii, BCG, activează funcţiile lor citotoxice
nespecifice.
Celulele K (Killer)
 Acest tip de celule realizează citotoxicitatea dependentă de anticorpi
(ADCC = antibody dependent cellular cytotoxicity).
 În acest tip de citotoxicitate, celula efectoare distruge nespecific orice
ţintă care a fost recunoscută specific de către moleculele de anticorpi.
293
Pentru o singură celulă ţintă (Ex.: hematii, limfocite deviate neoplazic,
fibroblaste, etc.) sunt necesare aproximativ 100 molecule de IgG,
excesul de anticorpi inhibând activitatea litică.
 Interferonii nu activează ADCC.
 Citostaticele inhibă acest tip de citotoxicitate.
Celulele LAK
 sunt celule ucigaşe activate prin intermediul limfokinelor (IL2 sau
INF).
 efectul antitumoral al celulelor LAK este evident în sinergism cu efectul
celulelor NK
294
CAPITOLUL 41
ANTIGENE ŞI IMUNOGENE
Antigenul (imunogenul) - este reprezentat de către orice substanţă

străină care poate induce declanşarea unor reacţii imunologice şi care
poate interacţiona specific cu efectorii imunitari.
Imunogenicitatea - capacitatea unei substanţe de a induce un
răspuns imun; de aceea, termenul mai corect pentru antigen este sinonim
cu “imunogen”.
Specificitatea antigenică - se referă la un anumit tip de răspuns
imun indus (caracteristic unui anumit antigen, unui anumit epitop)
- 1 epitop reprezintă situsul de pe un antigen care interacţionează cu o
moleculă de anticorp şi care imprimă specificitatea imunologică prin
structura sa (proteică sau polizaharidică).
- 1 epitop este alcătuit din câţiva aminoacizi sau câteva polizaharide şi
reprezintă imunogenul la scară moleculară.
Proprietăţile fundamentale ale antigenului (imunogenului) sunt:
 Imunogenicitatea
 Specificitatea
FACTORI CARE CONDIŢIONEAZĂ

IMUNOGENICITATEA:
 Condiţii filogenetice
- anumită substanţă este cu atât mai imunogenă, cu cât aceasta este mai
îndepărtată din punct de vedere filogenetic. Astfel, antigenele
bacteriene, virale, parazitare etc., îndeplinesc această condiţie.
- Constituenţii proprii organismului pot deveni “străini” (non-self) dacă
suferă modificări induse viral, bacterian, tumoral, toxic, etc.
- Uneori, nu sunt recunoscute ca “self” aşa - numitele antigene
“sechestrate” anatomic, (din cristalin, testicul, etc.) - în momentul în
care acestea trec în mod accidental în circulaţie (în urma
traumatismelor). Din cauza poziţiei anatomice particulare, aceste
antigene cantonate în cristalin, gonade, creier nu sunt recunoscute ca
self de către sistemul limfoid în perioada embriofetală.
Caracterul de non-self nu este dat de prezenţa unor molecule unice,
originale pentru un organism, ci adesea este dat de către modificări
minime, care se traduc prin prezenţa unui aminoacid sau monozaharid
diferit.
295
Reacţiile care apar în grefele de ţesuturi şi organe (exogene) au
atras atenţia asupra existenţei pe suprafaţa celulelor respective a unor
antigene care induc răspuns imun din partea receptorului, urmate de
respingerea grefei respective. Aceste antigene diferă de la individ la
individ, exprimarea lor pe suprafaţa celulelor fiind codificată de către
genele complexului major de histocompatibilitate uman, aflat pe
cromozomul 6. CMH posedă 3 regiuni genetice: CMH clasa I, a II - a şi a
III - a ce codifică antigenele HLA corespunzătoare (“human leucocytar
antigens”)si componente ale complementului (vezi cap. “Baza genetică a
răspunsului imun”).
Antigenele HLA clasa I - Sunt prezente pe suprafaţa tuturor

celulelor nucleate din organism şi reprezintă adevărate carnete de
identitate biochimică şi genetică pentru fiecare individ în parte. Pentru ca
un anume antigen să fie recunoscut de către un limfocit T citotoxic (CD8) -
este necesară “restricţia HLA”, restricţia CMH. Aceste molecule fac
diferenţierea “self-non-self” şi devin ţinta sistemului imunitar în trei
situaţii:
 pentru respingerea de ţesuturi şi organe incompatibile (non-self)
 când suprafaţa celulelor proprii e modificată prin antigene virale
tumorale etc.
 când moleculele HLA suferă procese de “uzură” sau mutaţii, ele devin
autoţinte care vor fi eliminate.
Antigenele HLA clasa a II-a au o distribuţie celulară mai limitată,

în special pe suprafaţa celulelor imunocompetente (limfocit T, limfocit B,
macrofag) şi au un rol esenţial în declanşarea reacţiilor imunitare, prin
interacţiuni şi cooperări celulare, funcţionând ca un “dicţionar” de
recunoaştere a structurilor străine organismului.
Receptorii TCR de pe suprafaţa limfocitelor T (receptori pentru
antigen) posedă specificitate dublă: atât pentru antigene, cât şi pentru o
moleculă HLA de pe suprafaţa celulelor cu care interacţionează.
În concluzie, antigenele HLA clasa I intervin în prezentarea

antigenelor endogene către limfocitele T citotoxice, în timp ce antigenele
HLA clasa a II-a se asociază cu antigene exogene prelucrate, pe care le
prezintă limfocitul T helper (CD4). Recunoaşterea asociată a antigenului şi
a produşilor CMH, funcţionează ca un sistem de siguranţă cu două “chei”,
care pe de o parte limitează potenţialul distructiv al limfocitelor şi pe de
altă parte asigură eficienţa răspunsului imun.
Astfel, se demonstrează faptul că sistemul imunitar a evoluat în aşa
296
fel încât ambele tipuri de molecule HLA servesc ca şi “indicatoare” rutiere
pentru celulele T, ghidându-le spre antigen.
Fig. nr. 22 - Receptorul pentru antigen al limfocitului T (după Klein)
Domeniu variabil
Domeniu
constant
Membrana
citoplasmatică
 Condiţii fizico-chimice. Greutatea moleculară.

Pentru ca o substanţă să fie imunogenă, GM minimă trebuie să fie
de aproximativ 10000 . Cu cât o substanţă posedă o GM mai mare, cu
atât imunogenicitatea acesteia creşte, prin creşterea numărului de epitopi.
Epitopii sunt situsuri antigenice specifice, capabile să interacţioneze cu
molecule de anticorpi. Numărul de epitopi al unui antigen constituie
valenţa unui antigen. Imunogenicitatea antigenului este direct
proporţională cu valenţa sa.
297
Fig. nr. 23 - Structura unui antigen (imunogen)
1
2 3 1-epitop cu specificitate “x”
2-epitop cu specificitate “y”
3-epitop cu specificitate “z”
3
1
3 2 2
 Conformaţia spaţială a antigenului

Sela (1969) demonstrează faptul că, din punct de vedere fizico-
chimic există două categorii de epitopi:
- epitopi secvenţiali (lineari) - a căror imunogenicitate poate fi
modificată prin schimbarea secvenţei monomerilor.
- epitopi conformaţionali - structuri stereo-spaţiale particulare, cu
modificarea imunogenicităţii prin modificarea configuraţiei spaţiale
(de obicei a proteinelor globulare.
Fig. nr. 24 - Structura unui imunogen conformaţional
1 5
1
2 3
4
(epitopii sunt numerotaţi 1,2,3,4,5)
În majoritatea situaţiilor, anticorpii produşi de proteinele naturale

recunosc mult mai bine epitopii conformaţionali, decât pe cei secvenţiali.
În aceste situaţii, legăturile antigen - anticorp sunt de tip “lacăt -
cheie”, pe baza potrivirilor de conformaţie sterică. Epitopii
conformaţionali au o imunogenicitate crescută şi o gamă largă de
298
specificitate.
 Accesibilitatea epitopilor
Zonele imunogene (epitopii) trebuie să fie dispuse la suprafaţa
celulelor, pentru a fi accesibile efectorilor sistemului imunitar. Antigenele
corpusculare sunt fragmentate în macrofag şi epitopii vor fi ulterior dispuşi
pe suprafaţa acestuia (din această cauză, macrofagul reprezintă principala
“celulă prezentatoare de antigen” (CPA) care poate expune şi zone
imunologice aşa - zise “ascunse”).
 Natura chimică a antigenului

Imunogenele sunt substanţe organice macromoleculare:
Proteinele
- în special cele cu greutate moleculară mare sunt foarte bune
imunogene, mult mai eficiente decât celelalte.
Polizaharidele
- sunt mai puţin imunogene decât proteinele.
Lipidele, acizii nucleici
- sunt slabe imunogene, dar imunogenicitatea acestora creşte în
substanţe complexe (lipoproteine, nucleoproteine, etc.)
 Complexitatea structurală a moleculei de antigen

Cu cât heterogenitatea moleculei de antigen creşte, cu atât
imunogenicitatea este mai exprimată. Astfel, antigenele nucleoproteice,
glicoproteice, lipoproteice sunt mai bune imunogene decât antigenele
simple.
 Izomerismul optic
Influenţează imunogenicitatea, moleculele cu reziduuri de
aminoacizi levogiri (L) fiind mai imunogene decât cele cu aminoacizi
dextrogiri (D). (Explicaţia este că moleculele L pot fi mai uşor degradate
enzimatic în fagolizozomii celulelor fagocitare).
 Rigiditatea moleculei de antigen

O moleculă stabilă, “rigidă” este mai bună imunogenă decât o
moleculă flexibilă. Spre exemplu, gelatina deşi are o greutate moleculară
mare este lipsită de rigiditate. Dacă acestei substanţe i se măreşte
conţinutul în Tyr sau în Trp, molecula devine stabilă şi antigenică.
 Persistenţa moleculei de antigen în organism

Persistenţa epitopilor în organism influenţează imunogenicitatea
299
substanţei respective. Polimorfonuclearele neutrofile distrug epitopii în
totalitate şi funcţiile imune nu pot fi stimulate. Dacă antigenul persistă
nedegradat în fagocit, scade imunogenicitatea substanţei respective, până
la anularea ei. Se demonstrează astfel încă o dată - importanţa degradării
menajate a antigenului, cu expunerea epitopilor specifici.
 Cantitatea de antigen
- Dozele mici de antigene induc formarea unor cantităţi mici de
anticorpi, cu mare afinitate şi specificitate pentru antigenele
respective.
- Dozele foarte mici de antigen stimulează în mod preferenţial
limfocitele T, inducând imunitatea mediată celular şi chiar memorie
imunologică.
- Administrarea unei doze foarte mari de antigen poate fi urmată de
fenomenul de “paralizie imunologică”, ce se caracterizează prin lipsa
răspunsului imun.
Modalitatea de administrare a antigenului:

- Administrarea antigenelor în doze fracţionate, la diferite intervale -
asigură un răspuns imun mult mai bun decât doza de antigen unică.
- În funcţie de natura antigenelor şi cantitatea acestora, asocierea
antigenelor poate produce un efect sinergic în cursul imunizării
- Administrarea antigenelor împreună cu anumiţi adjuvanţi asigură o
imunogenicitate superioară.
- Antigenele solubile, macromoleculare sunt mai imunogene când sunt
inoculate intradermic, decât pe cale intravenoasă.
- Administrarea parenterală a antigenului oferă avantajele contactului
rapid cu celulele imunocompetente (protejează antigenul de
degradarea enzimatică posibilă prin enzime digestive).
Toate aceste constatări experimentale stau la baza regulilor de
administrare ale vaccinurilor.
 Rolul factorilor genetici

A fost demonstrat experimental pe linii genetic pure de şoareci
(linii “inbread”). Astfel de experimente au dovedit faptul că markerii HLA
pun amprenta unicităţii individuale a răspunsului imun. Spre exemplu,
David C. şi Mac Devitt demonstrează faptul că anumiţi şoareci, incapabili
de răspuns imun la un antigen dat, pot produce, prin încrucişarea cu un
şoarece hibrid (care răspunde la acel antigen) - un răspuns imun normal la
antigenul incriminat. Genele care controlează reactivitatea imună au fost
300
denumite gene Ir (“immune response”, adică genele răspunsului imun
individualizat).
David C., analizând semnificaţia regiunii genetice I (a complexului
H2 de la şoarece), afirmă faptul că genele Ir au 6 categorii funcţionale:
 gene Ir care conferă susceptibilitatea individului la boli infecţioase
 gene Ir care intervin în procese de cooperare celulară
 gene Ir care conferă susceptibilitate crescută la boli autoimune şi
alergice
 gene implicate în sinteza unor mediatori imunologici
 gene ce intervin în diferenţierea celulelor imunocompetente
 gene care codifică respingerea de grefă incompatibilă
Factorii genetici influenţează atât mecanismele rezistenţei naturale,
cât şi mecanismele imunităţii dobândite.
 Vârsta organismului
Răspunsul imunologic al vârstelor extreme este mai slab (în mod
fiziologic) decât la maturitate.
La copii putem lua în discuţie imaturitatea sistemului limfoid, în
timp ce la vârstnici putem constata declinul funcţiilor acestui sistem.
Alterarea răspunsului imunitar la subiectul vârstnic:
 Diminuarea mecanismelor rezistenţei naturale
 Involuţia timusului şi alterarea funcţiilor diverselor subclase ale
limfocitelor T
 Alterarea răspunsului imun umoral, calitativ şi cantitativ
 Cooperări celulare defectuoase: limfocit T - limfocit B
 Diminuarea reactivităţii limfocitelor
Consecinţele patologice ale supravegherii imunitare la subiectul
vârstnic se produc prin fragilitate la acţiunea agenţilor etiologici infecţioşi
şi prin frecvenţa crescută a maladiilor autoimune şi a bolii canceroase.
Nicolleti C. şi colaboratorii au studiat modalităţile de alterare a
răspunsului imun umoral la vârstnici, pornind de la experimente pe
animale. Studiul demonstrează faptul că anticorpii antifosforilcolinici
(antipneumococ) - produşi de către şoareci vârstnici (BALBC: 18 - 22 luni)
sunt diferiţi din punct de vedere structural şi funcţional, comparativ cu
anticorpii produşi de către şoarecii tineri (3-4 luni). Anticorpii produşi de
către şoarecii vârstnici au un conţinut idiotipic mai sărac şi o capacitate de
legare a antigenului mai scăzută.
301
MODALITĂŢI DE CLASIFICARE ALE
ANTIGENELOR
(după OLINESCU)
1. După natura antigenelor:

- Naturale (existente în natură)
- Sintetice (obţinute artificial)
2. După sursa lor:
- Exoantigene (antigene exterioare organismului)
- Endoantigene (antigene proprii organismului, modificate prin tumori,
infecţii virale, îmbătrânire, etc.)
3. După gradul de înrudire genetică:
- Autohton (autolog) – antigene proprii unui individ
- Singen (izolog) - antigenele provin de la indivizi ai aceleaşi specii,
dar identici din punct de vedere genetic (ex.: gemenii monozigoţi sau
linii de animale inbread).
- Alogen (omolog) - provin de la subiecţii aceleaşi specii, diferiţi din
punct de vedere genetic (ex.: sistemul ABO şi sistemul Rh)
- Xenogen (heterolog) - antigenele provin de la specii diferite.
4. După necesitatea prezenţei limfocitelor T, antigenele pot fi:
- Timodependente - pentru a declanşa reacţii imune au nevoie de
prezenţa limfocitelor T (marea majoritate a antigenelor naturale).
- Timoindependente - nu necesită prezenţa limfocitelor T, realizând
stimularea directă a limfocitelor B. De exemplu: flagelina,
endotoxinele, polivinilpirolidona, etc., cu epitopi care se succed în
mod repetativ.
5. În funcţie de necesitatea de prelucrare a antigenului, la nivelul celulei
prezentatoare de antigen - CPA.
- Tipul I - nu necesită prelucrarea. Ex.: fibrinogenul, proteinele
Listeriei monocitogenes.
- Tipul II - necesită doar “desfăşurarea” moleculei de antigen, cu
evidenţierea epitopilor săi. Ex.: lizozim, mioglobină, ribonuclează.
- Tipul III - necesită degradarea moleculei (ovalbumină, citocromul C)
6. Natura antigenelor agenţilor infecţioşi.
- Antigene bacteriene (somatice şi difuzibile):
 Somatice
- ale peretelui celular: polizaharidul C, endotoxinele bacililor
gram-
- capsulare: polizaharidele pnemnococice
- ribozomale: antigen P al bacteriilor patogene
302
- flagelare: antigenul “ H “ al Salmonellei
- piliare: proteina M piliară streptococică
- Antigene parazitare, micotice, virale (somatice)
 Difuzibile
- toxine: ex.: toxina difterică
- enzime extracelulare: ex.: hialuronidaza stafilococică.
7. După natura antigenelor organismului:
- Antigene HLA clasa I - exprimate pe suprafaţa tuturor celulelor
nucleate ale organismului, conferă noţiunea de “self”
- Antigenele HLA clasa II - exprimate pe suprafaţa celulelor care
intervin în cooperări imunologice
- Antigene eritrocitare: - antigenele sistemului ABO, Rh, MN
(stabilesc regulile transfuzionale)
8. După modalitatea de utilizare a antigenelor:
- în scop diagnostic: folosind antigene cunoscute, se pot detecta prin
reacţii serologice - anticorpii specifici din serul de bolnav.
- în scop profilactic: pentru prepararea vaccinurilor:
- corpusculare (ex.: bacterii cu virulenţă atenuată sau bacterii omorâte)
- difuzibile (ex.: anatoxine, preparate din exotoxine)
9. După capacitatea de declanşare a răspunsului imun:

- Antigene incomplete - haptene
 Haptena este o substanţă cu greutate moleculară mică, incapabilă să
producă singură un răspuns imun, dar care poate deveni
imunogenă (poate induce sinteza anticorpilor) - prin cuplare cu o
moleculă “carrier” (purtător)
 Haptena - este de obicei de natură polizaharidică şi conferă în mare
parte specificitatea antigenului respectiv (are o GM sub 10.000 
şi aproximativ 1 - 10 epitopi)
 induce preponderent răspuns imun umoral
 “Carrier”- “purtătorul haptenei” este de natură proteică
- prin cuplare cu haptena determină apariţia unui antigen
complet, imunogen
- răspunsul imun indus este puternic, în special de tip mediat
celular
 Haptenele autocuplante sunt substanţe cu greutate moleculară mică
(ex.: săruri de diazoniu), care se pot cupla spontan cu proteinele
organismului, determinând apariţia unor afecţiuni dermatologice
imunoalergice. Prin aceste haptene autocuplante s-ar putea explica
şi mecanismul alergiei la Peniciline.
 Antigenul complet - substanţă capabilă să producă singură răspuns
303
imun (ex.: polipeptidele, substanţe complexe chimic)
FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ SPECIFICITATEA

ANTIGENICĂ
Specificitatea antigenică este asigurată prin anumite părţi ale

moleculei de antigen, denumite epitopi.
Un epitop este alcătuit din câţiva aminoacizi sau câteva
polizaharide, dintre care unul este imunodominant şi asigură
specificitatea antigenică. Specificitatea este influenţată nu numai de
compoziţia chimică a moleculei respective, ci şi de conformaţia ei sterică
(epitopi conformaţionali).
Orice modificare în structura chimică sau conformaţională a unui
antigen duce la schimbări de specificitate.
S-au obţinut informaţii privind specificitatea antigenică, prin studii
experimentale asupra lipopolizaharidului Salmonellei (antigenul O).
Fig. nr. 25 – Lipopolizaharidul genului Salmonella.
Lipidul A Sâmburele polizaharidului UR UR UR
unităţi repetitive compuse

din 3-6 monozaharide
Specificitatea antigenică a Salmonellelor se datorează:

 ordinii în care sunt dispuse aceste monozaharide
 tipului de legătură chimică ( sau  glicozidică)
 ramificării oligozaharidului.
Astfel, se explică specificitatea antigenică diferită a celor 1500 de
specii ale genului Salmonella.
Specificitatea epitopilor proteici depinde de:

 secvenţa aminoacizilor în cazul proteinelor fibrilare
 conformaţia stereospaţială a proteinelor globulare.
Valenţa antigenului este dată de numărul de epitopi al antigenului

şi este direct proporţională cu acest număr.
Structura unităţii repetitive ale diverselor grupuri antigenice ale
genului Salmonella este:
304
 Salmonella paratiphi A - formula epitopilor este 1,2,12.
Epitopul imunodominant 2, cu structura polizaharidică de tipul:
  manoza  paratoza
  rhamnoza

  galactoza
 Salmonella paratiphi B - formula epitopilor 1,4,5,12
Epitopul imunodominant 5, cu structura:
  manoza  abequoza
  rhamnoza

  galactoza
COMPLEXUL IMUN ELEMENTAR (CIE)
CIE este complexul AG - AC format la nivel molecular, între epitop

(aparţinând antigenului) şi paratop (aparţinând anticorpului).
Fig. nr. 26 Complexul imun elementar (după Klein, 1991)
Imunoglobulina
Epitopi
Imunoglobulina
Legăturile epitop - paratop sunt realizate prin forţe fizice, (sunt

reversibile), structurile implicate fiind complementare steric (“modelul
mâinilor care se strâng”)
305
Conceptul de imunon
Un antigen ideal trebuie să declanşeze răspunsul imun primar şi va
avea următoarele proprietăţi:
 greutatea moleculară să fie ideală (> 10.000 )
 molecula să aibă o structură lineară, să fie flexibilă, hidrofilă şi capabilă
să interacţioneze liber cu receptori de suprafaţă
 răspunsul imun să necesite cooperări celulare minime
 numărul minim de epitopi conţinut să fie aproximativ 10. (Concept
elaborat de către Dintzis şi colaboratorii - 1976)
306
CAPITOLUL 42
IMUNOGLOBULINE
STRUCTURĂ ŞI FUNCŢII
Imunoglobulinele sunt glicoproteine (82 - 96% polipeptide şi 4 -
18% carbohidrat) a căror sinteză este indusă prin prezenţa în organism a
unor substanţe străine (antigene). Deţin rolul esenţial în reacţiile de
imunitate umorală.
Imunoglobulinele sunt secretate de către plasmocit, sub influenţa
stimulului antigenic specific; ele migrează electroforetic - în marea lor
majoritate - în zona gamaglobulinelor şi mai puţin în cea a  globulinelor.
Imunoglobulinele se găsesc în:
 plasmă
 lichide extravasculare
 salivă, lacrimi, lapte, etc. (anticorpi circulanţi)
 ţesuturi (sistemul imun al mucoaselor)
 fixaţi citofil pe membrana limfocitelor, macrofagelor,
polimorfonuclearelor, mastocitelor, prin intermediul fragmentului lor
cristalizabil FC.
Observaţie: Anticorpii nu pot străbate bariera hematoencefalică sau
filtrul renal (în condiţii normale, fiziologice - deci nu apar în lichidul
cefalorahidian sau urină).
Imunoglobulinele reprezintă aproximativ 20% din proteinele
plasmatice totale.
Funcţiile imunologice ale Ig sunt variate:

 neutralizarea toxinelor bacteriene
 neutralizarea efectului citopat indus de virusuri
 formarea complexelor antigen - anticorp, cu activarea sistemului
complement în vederea acţiunii bactericide
 realizarea reacţiilor citotrope
 apărarea antibacteriană şi antivirală la nivelul porţii de intrare a agenţilor
etiologici, prin IgA secretorii
 promovarea fagocitozei (opsonizarea specifică)
 realizarea citotoxicităţii dependente de anticorpi
 realizarea unor efecte nocive în unele situaţii, precum reacţiile de
hipersensibilitate şi agresionarea structurilor self în bolile autoimune
 rolul diagnostic, folosind diverse reacţii antigen - anticorp
 rolul terapeutic: ex. - folosind anticorpi monoclonali.
307
Studiul structurii imunoglobulinelor a fost iniţiat de către R. Porter
şi G. Edelman, care au scindat molecula imunoglobulinică în lanţuri şi
fragmente care au fost studiate ulterior, din punct de vedere biochimic şi
funcţional.
R. Porter (1959) - prin prelucrarea enzimatică a Ig cu papaină,
obţine trei fragmente, din care două puteau fixa antigenul; (din această
cauză le-a denumit “Fab” = “fragment antigen binding” = “fragment
capabil să lege antigenul”) şi unul care cristaliza, pe care l-a denumit FC -
fragment cristalizabil.
Fragmentul Fab leagă antigenul monovalent, cu care nu formează
complexe vizibile (GM Fab: 45 k).
Fragmentul FC (GM: 55 k) fixează complementul şi se poate lega
citofil la receptorii FC de pe membrana diverselor celule imunologice.
Fig. nr. 27, 28 - Structura unui monomer imunoglobulinic
Fragment pentru
legarea anti-
Regiunea bala- genului
ma
Fragment cristalizabil
308
Prin scindarea cu pepsină, se obţine un fragment bivalent, cu cele
două fragmente Fab unite între ele, care participă la reacţii de aglutinare şi
precipitare.
G. Edelman - reducând cu 2 mercaptoetanol legăturile disulfidice
ale moleculei, a izolat 4 lanţuri polipeptidice: două lanţuri mai grele, cu
greutate moleculară de 50 k (lanţuri H = heavy) şi două lanţuri uşoare, cu
greutate moleculară de 20 - 25 k (lanţuri L = light).
Lanţurile Ig sunt unite între ele prin legături disulfidice - S - S -.
Aceste legături sunt esenţiale pentru asigurarea structurii tridimensionale a
moleculei şi formarea unor “domenii”, cu diferite funcţii imunologice.
Lanţurile L
- sunt două tipuri, distincte din punct de vedere antigenic: k (kappa) şi 
(lambda)
- într-o moleculă de imunoglobulină, lanţurile uşoare sunt ambele fie ,
fie k
- frecvenţa lanţurilor Lk este mai mare (se întâlnesc la aproximativ 60%
din totalul populaţiei)
- sunt comune pentru toate clasele de imunoglobuline şi reprezintă
aproximativ 1/2 dintr-un lanţ greu H (216 aminoacizi)
Lanţurile H
- conţin epitopi variaţi care conferă caracterul de clasă al
imunoglobulinelor:
- lanţurile H - aparţin IgM
- lanţurile H - aparţin IgG
- lanţurile H - aparţin IgA
- lanţurile H - aprţin IgE
- lanţurile H - apraţin IgD
- conţin aproximativ 446 de resturi de aminoacizi, dintre care 108-125
corespund regiunii variabile şi 321-325 corespund regiunii constante.
- diferitele clase de catene H se asociază cu funcţii efectoare diferite:
IgG - prezintă cele mai multe particularităţi funcţionale ale AC
- determină imunitatea pasivă la făt
- sunt principale imunoglobuline de răspuns imun secundar
IgM - asigură răspunsul imun primar
- e importantă în liza bacteriilor
- monomerul constituie un receptor pentru antigen de pe suprafaţa
limfocitelor B
IgA - asigură rezistenţa imunitară la nivelul mucoaselor
- are o activitate importantă antivirală, la nivelul porţii de intrare
309
IgD - constituie un receptor pe suprafaţa limfocitelor B, în fazele
timpurii ale diferenţierii lor
IgE - are un rol de reagină, cu rol de mediator în reacţiile alergice.
Studierea secvenţelor lanţurilor L sau H au arătat faptul că în
fiecare lanţ polipeptidic există zone variabile (notate V) situate spre
capătul amino terminal şi zone constante (notate cu C), situate spre
porţiunea carboxi terminală a imunoglobulinei.
Zonele variabile ocupă 1/2 din lungimea lanţului L şi respectiv 1/4
din regiunea lanţului H.
Zonele VL + VH formează domeniul variabil al imunoglobulinei, ce
reprezintă situsul de combinare al imunoglobulinei (denumit paratop) cu
epitopii. Complexul imun epitop - paratop este complexul imun elementar,
complexul imun la nivel molecular. O moleculă monomer de Ig posedă 2
paratopi. Suprafaţa paratopului este de 100 Å2.
La nivelul paratopilor (situaţi la extremitatea distală a fragmentului
Fab) există zone imunologice hipervariabile, între:
- aminoacizii 24 - 34, 50 - 55, 87 - 89 pentru VL
- aminoacizii 30 - 36, 50 - 56, 86 - 91, 95 - 100 pentru VH
Aceste regiuni hipervariabile realizează antigenicitatea
(imunogenicitatea) anticorpilor, fiecare paratop putând să constituie la
rândul său un epitop pentru un alt anticorp (reţeaua idiotip - antiidiotip
Jerne, cu rol probabil în ponderarea răspunsului imun).
Paratopii imunoglobulinelor conţin şi regiuni cu variabilitate mai
puţin exprimată, aşa - numitele “regiuni cadru”, care realizează
“arhitectura” spaţială a situsului de combinare cu epitopii. Regiunile -
cadru reprezintă aproximativ 85 % din lungimea domeniilor variabile.
Porţiunile constante ale lanţurilor L şi H ale imunoglobulinelor
reprezintă 1/2 din lanţul L şi 3/4 din lanţul greu H. Legăturile disulfidice
contribuie la realizarea domeniilor constante CL, CH1, CH2, CH3.
Domeniile variabile le putem denumi similar, VL, VH.
În concluzie, lanţul L posedă 1 domeniu variabil (VL) şi un domeniu
constant (CL), pe când lanţul H (greu) - conţine un domeniu variabil (VH) şi
3 comenii constante (CH1, CH2, CH3).
Domeniile CH2 şi CH3 aparţin fragmentului cristalizabil al
imunoglobulinei (FC), în timp ce domeniile VL, VH, CL, CH1 - aparţin
fragmentului Fab.
Un domeniu conţine aproximativ 100-110 aminoacizi; analiza
cristalografică cu raze X a arătat faptul că domeniile imunoglobulinice
sunt formaţiuni globulare compacte, rotunjite sub formă de “buclă”,
lanţurile polipeptidice fiind pliate la interior. Regiunile pliate compact sunt
mai protejate faţă de proteoliză, comparativ cu zonele extinse, care sunt
310
foarte uşor accesibile.
Fiecare domeniu imunoglobulinic este stabilizat printr-o legătură
- S - S -, situată central. Lanţurile imunoglobulinice sunt orientate în
direcţii opuse şi stabilizate prin legături de hidrogen intercatenare, astfel
încât iau o formă tridimensională, denumită “structură “.
Fig. nr. 29 - Reprezentarea schematică a domeniilor din structura

imunoglobulinei (Klein)
Domeniu imuno-
globulinic varia-
bil
Domeniu imuno-
globulinic con-
stant
Între domeniile adiacente se stabilesc două tipuri de interacţiuni:

 interacţiuni de tip “cis” - pe verticală, între două domenii învecinate
 Interacţiuni de tip “trans” - pe orizontală, între domenii situate pe lanţuri
diferite
Diametrul unui domeniu este de aproximativ 3,5 nm.
În realizarea funcţiei de anticorp, o mare importanţă o are
“regiunea balama”, care conferă flexibilitatea Fab pe FC, prin realizarea
unor unghiuri cu deschidere variabilă cuprinse între 0 şi 180. De aici
rezultă forma monomerului imunoglobulinic - respectiv Y sau T.
- Regiunea balama are 15 aminoacizi. Are o structură primară
unică, porţiunea ei centrală constând din două legături disulfidice, legate la
un helix de prolină, care conferă rigiditatea lanţului polipeptidic,
restrângându-i rotaţia.
- Regiunea balama asigură transducţia semnalelor de la Fab la FC şi
este situată la jumătatea lanţurilor grele H.
- Regiunea balama conţine un situs care interacţionează cu
fragmentul C1q al sistemului complement şi poate interacţiona cu
receptorul pentru FC de pe membrana limfocitelor B, PMN - lor sau
macrofagelor.
- Regiunea balama conţine glicină, prolină, cisteină în cantităţi mari
şi realizează o asociere între Fab şi fragmentul FC.
311
Tabelul nr. 23. - Diverse funcţii ale unor domenii ale moleculei de
imunoglobulină - IgG (după Olinescu)
Fragmentul sau Funcţia
domeniul
VH+VL = Paratop sau  Leagă antigenul (epitopii)
situs combinativ
 Legături asigurate între sistemul
combinativ şi fragmentul cristalizabil
CH1+CL
 Leagă fracţiunea C4,6 a sistemului
complement
 Conţine legături disulfidice între
lanţurile H (grele)
 Uneşte fragmentul Fab şi FC
 Realizează transducţia semnalelor de
Fab la FC, după legarea epitopilor
Regiunea balama
 Permite poziţionarea în spaţiu a Fab şi
asigură mobilitatea moleculei de
imunoglobulină
 Leagă fragmentul C1q al
complementului
 Leagă C1q
CH2  Controlează rata de catabolizare a
imunoglobulinei
 Leagă molecula la receptorul FC de pe
CH3
monocite şi macrofage
 Domeniu suplimentar la IgE (fixare pe
CH4
mastocite şi bazofile); apare şi la IgM
Fragmentul imunoglobulinic cristalizabil FC conţine domeniile CH2

şi CH3 ( CH4 la IgE şi IgM) şi posedă următoarele funcţii:
 Interacţionează cu proteinele sistemului complement (există două
situsuri de legare cu C1q, câte unul pentru fiecare monomer) şi care
funcţionează independent. Interacţiunea cu factorul reumatoid se
realizează la nivelul domeniului CH2, molecula IgG de la reumatici fiind
diferită conformaţional, comparativ cu cea a indivizilor sănătoşi.
 Transportul transplacentar al imunoglobulinelor este posibil datorită
legăturii moleculei prin FC, la membrana celulelor placentei.
 Fragmentul FC conţine determinanţi antigenici de clasă:  (IgG), 
(IgM),  (IgE),  (IgA),  (IgD) şi de subclasă: 1,2,3,4 (IgG1, G2,
G3, G4); 1,2(IgM1, M2); 1, 2 (IgA1, A2).
312
Fig. nr. 30. - Structura celor 4 subclase de IgG (Klein, 1991)
 Conferă proprietatea de citofilie; FC asigură interacţiunea moleculei de

imunoglobulină cu receptorii FC de pe membrana macrofagelor,
limfocitelor, celulelor killer, celulelor NK etc., mai ales prin domeniul
CH3. La IgE, interacţiunea cu mastocitele şi bazofilele are loc prin
domeniul suplimentar CH4.
 Reglarea catabolismului moleculei de imunoglobulină, domeniul CH2
controlând timpul de înjumătăţire pentru diferitele clase şi subclase de
Ig.
 Fragmentul FC conţine receptori pentru proteina A (SpA) stafilococică,
atât la nivelul CH2, cât şi la nivelul CH3. Interacţiunea proteinei A
stafilococice cu IgG liber şi - a găsit o aplicare practică: obţinerea de
anticorpi hibrizi legaţi prin SpA, folosirea SpA în plasmafereză ca
mijloc de epurare a moleculelor de IgG care au legat antigene tumorale,
etc.
 Fragmentul cristalizabil FC conţine componenta carbohidratică a
imunoglobulinei, sub forma a două catene laterale, cu structură simplă
sau complexă. Componenta carbohidratică împiedică interacţiunile prea
puternice proteină - proteină (între domenii, între diverse molecule de Ig
sau între Ig şi celule).
Conţinutul în glucide (glucoză, galactozamină, manoză, fucoză,
acid sialic) variază între 3% (IgG) şi 13% din masa moleculară a
diferitelor imunoglobuline.
Pe lângă reglarea interacţiunilor imunoglobulinice, glucidele
structurale ar putea avea şi alte funcţii:
313
 Realizarea şi/sau menţinerea unei conformaţii esenţiale pentru sinteza
imunoglobulinelor
 Creşterea solubilităţii imunoglobulinelor
 Rol de “spaţiator” între domenii şi lanţuri
 Rol în reglarea catabolismului prin protecţie faţă de degradarea
proteolitică.
Experimental s-a demonstrat că regiunile FC ale Ig - lor pot fi
clivate proteolitic, cu producerea unor fragmente biologic active, cu rol de
reglare a răspunsului imun. Exemple de peptide imunoreglatoare, obţinute
prin scindarea FC:
Rigina - este tetrapeptid: Gly - Gln - Pro - Arg, derivat din
domeniul CH3 al IgG1. Are rolul de stimulator al fagocitozei.
Tuftsina - este tetrapeptid: Thr - Lys - Pro - Arg, prezent în
poziţiile 289- 292 în domeniul CH2, la toate subclasele IgG umane. Are
rolul de stimulator al fagocitozei.
Peptidul biologic activ - derivă din scindarea CH3 la IgG1 umane;
are capacitatea de augmentare a secreţiei de anticorpi.
HETEROGENITATEA IMUNOGLOBULINELOR
În definirea heterogenităţii imunoglobulinelor se utilizează criterii:

 greutatea moleculară
 constanta de sedimentare
 conţinutul de carbohidraţi
 rata de catabolizare (timp de înjumătăţire)
 încărcătura electrică
 sensibilitatea la substanţe reducătoare
 caracterizarea antigenică:
- epitopii de clasă şi subclasă (lanţuri H)
- natura antigenică a lanţurilor L - , K (tipul imunoglobulinei)
- epitopi de allotip (lanţuri L şi H)
- epitopi de idiotip (fragment Fab)
Astfel, heterogenitatea Ig - lor poate fi:
 Heterogenitatea de izotip - de clasă, de subclasă, de tip
 Heterogenitate de allotip
 Heterogenitate de idiotip
Izotipul imunoglobulinelor
Heterogenitatea de clasă, subclasă şi tip caracterizează toţi indivizii
unei anumite specii.
314
Clasa imunoglobulinelor este dată de către epitopi caracteristici,
situaţi pe lanţul H:
- IgG - epitop caracteristic: 
- IgA - epitop caracteristic: 
- IgM - epitop caracteristic: 
- IgE - epitop caracteristic: 
- IgD - epitrop caracteristic: 
Subclasa imunoglobulinelor este asigurată prin epitopi situaţi tot
pe lanţurile H:
- IgG - conţin 4 epitopi de subclasă:
 1: IgG1 (66% din totalul moculelor IgG)
 2: IgG2 (23% din total IgG)
 3: IgG3 (7%)
 4: IgG4 (4%)
- IgA - are 2 epitopi de subclasă:
 1: IgA1
 2: IgA2
- IgM - epitopii 1 şi respectiv 2 definesc subclasele IgM1 şi IgM2.
Tipuri de Ig
- epitopii lanţurilor L caracterizează două tipuri LK şi L. Într-o moleculă
de Ig cele 2 lanţuri sunt identice (fie , fie K). Astfel fiecare izotip are
două forme,  sau K.
Allotipul imunoglobulinelor
Caracterizează anumite grupuri de indivizi ale aceleaşi specii şi e
asigurat prin epitopi caracteristici situaţi la nivelul regiunilor constante ale
lanţurilor L şi H.
Spre exemplu, sistemul Gm - situat pe lanţurile H ale IgG are 25 de
factori allotipici (Gm1,..., Gm25; Gm= gamma marker)
 sistemul Am - situat pe lanţurile H2 ale IgA2 are 2 factori
allotipici, notaţi Am1, Am2.
 factorii Km (Inv) - pe lanţurile LK. (Kapa marker are 3 factori
allotipici: Km1, Km2, Km3).
Detectarea particularităţilor allotipice ale imunoglobulinelor are
aplicaţii în:
- Studiul sintezei in vivo şi a evoluţiei Ig
- aprecierea reuşitei grefelor de ţesut hematopoetic
- stabilirea sau excluderea paternităţii
- antropologie
- genetica populaţiilor.
315
Idiotipul imunoglobulinelor
Fiecare imunoglobulină are specificitate pentru un epitop, conferind
imunoglobulinelor heterogenitate de specificitate, dată de natura situsului
de combinare (paratopului).
Idiotipurile (idios = individual) au fost descoperite de către Oudin
(1974), care a demonstrat faptul că anticorpii anti Salmonella tiphi produşi
pe iepure, injectaţi unui alt iepure cu acelasi allotip ca şi donatorul, induc
formarea de anticorpi care reacţionează specific cu anticorpii produşi de
către primul animal. Se demonstrează astfel că datorită unicităţii lor
structurale, anticorpii la rândul lor pot deveni antigene.
Specificitatea idiotipică este legată de prezenţa regiunilor
hipervariabile ale lanţurilor L şi H, datorită prezenţei unor epitopi
individuali, denumite idiotopi (epitopi). Colecţia de idiotopi din structura
unei molecule de Ig formează idiotipul ei.
Fiecare Ig are un idiotip unic sau particular (idiotip “privat”); au
fost descrise şi idiotipuri comune, (idiotip “public”), prezente pe
imunoglobuline diferite, care reacţionează încrucişat. Exprimarea unui
anumit idiotip ar fi legată de genele care aparţin familiei supergenice a
imunoglobulinelor.
Anticorpii specifici pentru idiotopi ar acţiona ca elemente reglatoare
în activitatea sistemului imunitar (reţeaua idiotip - antiidiotip Jerne) care
intervine probabil în ponderarea răspunsului imun.
Funcţii biologice efectoare ale imunoglobulinelor
 Imunoglobulina M
Apare sub două forme: monomeră (legată de membrane) şi
polimeră (liberă în ser - pentamerică).
IgM monomeră
- Constituie un receptor pentru antigen pe suprafaţa limfocitelor B.
- Formele monomer se găsesc în ser în concentraţii extrem de reduse,
în afecţiuni imunologice precum: lupusul eritematos sistemic,
ataxia - teleangiectazia sau macroglobulinemia Waldenström.
IgM pentamerică
- Cu o greutate moleculară de aproximativ 950.000  şi formula
(L2H2)5, lanţ caracteristic .
- Fiecare pentamer conţine un lanţ peptidic J (lanţ de legătură -
“joining chain”), care are rol în “polimerizarea” subunităţilor
imunoglobulinice. Greutatea moleculară a lanţului J este de
aproximativ 20.000 . Datorită piesei de legătură, cele 5 unităţi
monomerice sunt aşezate radiar (în stea) cu 5 braţe (vezi fig.
316
nr.31).
- IgM pentamerice reprezintă 5% până la 10% din totalul
imunoglobulinelor din organism.
- IgM constituie anticorpii de răspuns imun primar, care apar după
primul contact cu antigenul. Există pe Fab - urile imunoglobulinei
aproximativ 10 situsuri de legare cu antigenul (valenţa - 10), dar
efective ar fi doar 5 situsuri, pentru că restul ar putea fi “mascate”.
- Din cauza dimensiunilor mari, imunoglobulinele M nu pot traversa
bariera placentară (prezenţa lor la un nou născut pune diagnosticul
infecţiilor contactate în perioada intrauterină: infecţia rubeoloasă,
citomegalică, toxoplasmoza, etc.)
- Imunoglobulinele M pentamere sunt principalele imunoglobuline
aglutinante, pot realiza şi reacţii de precipitare şi prezintă o mare
capacitate de activare a sistemului complement, capacitate de
aproximativ 100 de ori mai mare decât cea a imunoglobulinelor G.
Activarea sistemului complement prin intermediul IgG se poate
realiza numai cu condiţia existenţei a două molecule foarte
apropiate, care să lege prin fragmentele FC componenta C1q,
condiţie obligatorie pentru declanşarea reacţiilor enzimatice
activatoare. Este suficientă o moleculă IgM pentamerică pentru
activare, deoarece se realizează condiţia obligatorie de legare a
C1q între două fragmente FC. Situsul pentru C1q este situat la
nivelul domeniilor C3 - C4 şi devine accesibil în urma
schimbărilor de conformaţie ale moleculei după fixarea
antigenului. Lanţul J (Joing) nu are nici un rol în fixarea
componentelor sistemului complement.
- În dezvoltarea ontogenetică apare prima dată - clasa
imunoglobulinelor M; de asemenea IgM apar precoce şi în
răspunsul imun.
- Această clasă de Ig conferă şi activitatea bactericidă a serului.
- Imunoglobulinele M secretorii dimerice apar ca o consecinţă a unui
deficit în IgA secretorii.
- Sinteza imunoglobulinelor M este cel mai puţin influenţată de
acţiunea unor factori imunodepresori.
- IgM reprezintă forma sub care se găsesc anticorpii naturali ai
grupelor sanguine.
- Concentraţia IgM în ser este cuprinsă între 0,5 - 1,9 mg/ml, iar
concentraţia lor extravasculară este de aproximativ 20%. Sinteza
IgM se face într-un ritm de 6 - 8 mg / kg corp / zi iar timpul lor de
înjumătăţire este cuprins între 5 şi 7 zile.
317
Fig. nr. 31. Structura IgM pentamer (Klein, 1991)
 Imunoglobulina G
- Reprezintă 75-80% din totalul imunoglobulinelor din serul uman
normal. Greutatea lor moleculară este de circa 150 k.
- Sunt imunoglobuline monomerice, apar după stimulul antigenic
secundar. Moleculele IgG care apar în cursul stimulului secundar sau
prin comutare după stimulul primar, inhibă sinteza anticorpilor IgM
printr-un proces feed-back, intrând în competiţie cu antigenele.
- Concentraţia în ser a IgG este cuprinsă între 8 şi 12 mg/ml, cu o
durată de înjumătăţire de aproximativ 23 zile. Sinteza IgG se
realizează într-un ritm de 30 mg/ml, cu o durată de înjumătăţire de
aproximativ 23 de zile. Sinteza IgG se realizează într-un ritm de 30
mg/kg corp/zi. Lanţul caracteristic este , cu 4 subclase 1, 2, 3, 4 -
corespunzătoare IgG1, IgG2, IgG3, IgG4.
- Sinteza moleculelor IgG aparţinând diverselor subclase este
condiţionată de natura stimulului antigenic. Spre exemplu, antigenele
Rh activează sinteza anticorpilor IgG1 şi IgG3, polenul activează
sinteza anticorpilor IgG4 iar dextranul induce sinteza IgG2.
- Astfel, dozarea cantitativă a IgG totale ar putea fi uneori irelevantă,
deoarece în unele afecţiuni există doar modificări la nivelul
subclaselor IgG, fără influenţarea IgG totale. Spre exemplu, în
infecţii severe ale aparatului respirator cresc mult IgG2 şi IgG4 în
dauna celorlalte subclase IgG.
- Subclasele IgG diferă între ele privind natura legăturilor disulfidice
între lanţurile grele, prin determinanţi de subclasă şi prin proprietăţi
biologice.
318
Tabelul nr. 24 - Proprietăţi ale subclaselor IgG. (Olinescu)
Proprietatea IgG1 IgG2 IgG3 IgG4
Procent din totalul moleculelor IgG 66% 23% 7% 14%
Lanţ greu, epitopi specifici 1 2 3 4
Timp de înjumătăţire specific 23 zile 23 zile 8 zile 23 zile
Fixarea complementului + + + -
Transfer transplacentar + + + +
- Imunoglobulinele G trec transplacentar şi asigură apărarea imună a

nou-născutului
- Moleculele IgG activează complementul pe cale clasică, excepţia
fiind subclasa IgG4.
- Moleculele IgG au un rol esenţial în neutralizarea toxinelor,
virusurilor, bacteriilor; intervin în reacţii de citotoxicitate anticorpo -
dependentă (ADCC).
- Moleculele IgG promovează fagocitoza, fiind opsonine specifice.
- Moleculele IgG se pot fixa la piele, cu excepţia IgG2.
Tabelul nr. 25 - Proprietăţile biologice ale diverselor clase de

imunoglobuline umane (după Olinescu A).
Clasa de imunoglobine
Proprietatea
IgG IgA IgM IgD IgE
Lanţul greu este de tip     
0,03-
Concentraţia în ser (mg/ml) 8-12 1,4-4,0 0,5-1,9 0,0001
0,4
170 în
150- ser, 400
Greutatea moleculară (k) 900 185 190
160 în
secreţii
Concentraţia extravasculară
60 60 20 25 50
(%)
Coeficient de sedimentare S 7 7;9;11 19 7 8
Greutatea lanţului H (k) 53 56 65 69 72
Nr. domeniilor lanţului H 3 3 4 3 4
Hidraţi de carbon (%) 2-5 8-10 10-12 12-15 11-12
Numărul subclaselor 4 2 - - -
2 sau
Nr. situsurilor combinative 2 2;4;6 2 2
10
Prezenţa lanţurilor de unire J - + + - -
Rezistenţa la 56C + + + - -
Rezistenţa la 2-mercapto-
++  - ++ -
etanol
319
Clasa de imunoglobine
Proprietatea
IgG IgA IgM IgD IgE
Determinante izotipice
1;2;3;4 1;2 - - -
(subclase)
Sinteza (mg/kg/zi) 30 8-27 6-8 0,4 ?
Catabolism (%/zi) 3 12 14 ? 2,5
21 (la
Perioada de înjumătăţire (zile) 7 5,1 2,8 2,3
IgG3=7)
Capacitatea de fixare a + (IgG4
- ++ - -
complementului (cale clasică) nu)
 Imunoglobulina A
- Clasa IgA este alcătuită din IgA serice şi IgA secretorii, cu
particularităţi distincte.
- Clasa IgA are o tendinţă evidentă de a produce polimeri cu constante
de sedimentare 10S, 13S, 15S, 18S, care corespund unor
imunoglobuline di-, tri-, tetra- sau pentamere.
- Subclasele IgA au fost stabilite pe baza unor diferenţe multiple şi au
fost notate IgA1 şi IgA2.
Subclasa IgA1 - se găseşte în proporţie de 80% în ser şi are lanţul 
mai scurt cu aproximativ 40 de resturi de aminoacizi. Epitopul caracteristic
de subclasă este 1. Nu prezintă markeri genetici allotipici pe FC. Viteza ei
de sinteză este de aproximativ 24 mg/kg corp/zi, iar timpul său de
înjumătăţire în ser este de aproximativ 6 zile.
Subclasa IgA2 - reprezintă 20% din IgA serice, cu epitop
caracteristic de subclasă 2. Pe catena H prezintă doi markeri A2m(1)
corespunzând tipului caucazian şi A2m(2) corespunzând raselor mongoloid -
negroide. Viteza de sinteză a IgA2 este 21,3 mg/kg corp/zi iar timpul de
înjumătăţire în ser este de aproximativ 4, 5 zile.
După Schiff (1986), diferenţele între subclasele IgA1 şi IgA2 ţin şi
de structura regiunii balama (conţinut în aminoacizi, rezistenţă la
proteoliză).
Imunoglobulinele A serice sunt prezente în special sub formă
monomeră (greutate moleculară aproximativ 162 kilo); la om, formele
polimere sunt întâlnite mai frecvent în mieloamele cu IgA, cu grad de
polimerizare individualizat.
Funcţiile imunoglobulinelor A serice sunt foarte puţin cunoscute:
- Au activitate de anticorp extrem de slabă
- Ig serice au un efect opsonizant foarte slab, deşi fagocitele prezintă
receptori pe suprafaţa lor pentru fragmentul cristalizabil
- IgA serice nu pot fixa complementul şi nici nu îl pot activa singure
320
- La om, rolul IgA serice ar putea fi asociat cu îndepărtarea unor
cantităţi mici de antigene provenite din alimente sau ar putea lega
antigene din sânge pe care le-ar putea transporta la nivelul
mucoaselor (la nivelul sistemului imun al mucoaselor)
- IgA serice pot participa, deci, la reacţii de neutralizare şi
precipitare.
Imunoglobulinele A secretoare (IgAs) sunt prezente în secreţiile
de la nivelul mucoaselor. Apar sub formă dimerică (60 - 80%), restul sub
formă polimerică.
IgA secretorie este principala imunoglobulină existentă în secreţiile
salivare, nazale, gastrointestinale şi mamare, fiind secretată de către
plasmocitele laminei propria.
IgA secretorii prezintă o greutate moleculară de aproximativ 400
k, formate din doi monomeri uniţi printr-o piesă de legătură J (“Joing”).
Dimerul conţine o proteină suplimentară, denumită “component secretor”
sau piesa “CS” care este sintetizată de către celulele endoteliale. Piesa S
ajută la traversarea celulelor epiteliale de către dimer şi conferă rezistenţă
faţă de acţiunea proteazelor de la nivelul mucoaselor.
Această “tanscitoză epitelială” este favorizată de către un receptor
imunoglobulinic polimeric care are în componenţa sa şi piesa secretorie.
Componentul secretor este o  globulină neînrudită cu
imunoglobulinele şi foarte bogată în glucide. Este format din 737
aminoacizi, cu secvenţă cunoscută.
După modelul Heremans (1974), componentul secretor s-ar
“înfăşura” în jurul fragmentelor cristalizabile ale monomerilor IgAs,
extinzându - se de la o regiune balama la alta, fapt care măreşte stabilitatea
moleculei şi, de asemenea rezistenţa la proteoliză prin intermediul
enzimelor existente în secreţiile mucoaselor.
În diferite secreţii ale organismului uman. IgAs se găseşte în
concentraţii diferite. Astfel, cantităţile de IgAs sunt: în salivă: 28mg%; în
colostru: 151mg%; în secreţii oculare: 7 mg%; în secreţii bronşice: 10 - 70
mg%; în intestinul subţire: 75mg%; în vezicula biliară: 50 mg%; în
prostată: 25 mg%; în secreţiile vaginale: 6 mg%.
321
Fig. nr. 32 - Structura IgA secretoare (Klein, 1991)
Componentul
secretor
Piesă de legătură
Monomer IgA
Funcţiile efectoare ale IgAs se caracterizează prin:

 apărare locală antivirală (la poarta de intrare), suprimând ataşarea
virusurilor pe receptorii specifici
 activitate bactericidă crescută la poarta de intrare
 rol de reglare a componenţei florei microbiene de la nivelul
mucoaselor. Indivizii cu deficit în IgA sunt susceptibili la boli
autoimune, la infecţii ale căilor respiratorii. Deficitul genetic în
IgAs se poate compensa prin IgM secretorii.
 Protecţia faţă de infecţii respiratorii şi digestive ale nou născutului,
prin prezenţa IgA secretorii în laptele matern. Sinteza proprie a
IgAs începe aproximativ la 30 zile după naştere. Sugarii alimentaţi
natural sunt mai protejaţi faţă de infecţii decât cei alimentaţi
artificial.
 Mărirea avidităţii faţă de antigene şi capacitatea IgAs de a
interconecta mai multe particule străine.
 minimalizarea efectului toxinei holerice, probabil prin împiedicarea
ataşării subunităţii B pe celulele epiteliului intestinal. Capacitatea
322
IgAs de a participa direct la distrugerea microorganismelor cu
proprietăţi invazive - este foarte controversată.
 IgAs pot participa şi în reacţiile de citotoxicitate mediate celular -
dependente de anticorpi.
 Anticorpii IgAs nu pot aglutina, precipita antigene corpusculare,
dar pot activa complementul pe cale alternativă (nu pe cale clasică).
Rolul opsonizant al IgAs este foarte slab (aproape absent).
Concentraţia IgA serice este de 1,4 - 4 mg/ml cu timp de 1/2 de 7 zile.
 Imunoglobulina E
 IgE are o structură monomeră, cu epitop caracteristic de clasă .
Lanţurile  prezintă 5 domenii şi au o concentraţie mare în hidraţi
de carbon (11%). Greutatea moleculară a IgE este de aproximativ
190 k.
 IgE sunt prezente în sânge în concentraţii reduse (aproximativ 250
ng/ml de ser) sau 0,004% din totalul Ig.
 Celulele care sintetizează IgE au fost evidenţiate preferenţial în
mucoasele respiratorii gastrointestinale şi în ganglionii regionali.
 Timpul de înjumătăţire al IgE circulante este de aproximativ 4 zile,
iar a celor fixate pe celule (mastocite, bazofile) este de 7 - 14 zile.
 Anticorpii IgE nu activează sistemul complement, se leagă prin
intermediul FC (domeniul CH4) pe membrana mastocitelor,
bazofilelor, inducând degranularea acestora şi eliminarea aminelor
vasoactive (histamina, serotonina, leucotriene, substanţa SRS - A,
factorul chemiotactic pentru eozinofile). De aceea, aceşti anticorpi
sunt denumiţi “anticorpi reaginici”, “hemocitotropi”, fiind implicaţi
în procese de hipersensibilitate de tip I anafilactică şi în apărarea
antiparazitară.
 Răspunsul în IgE este precoce, imediat după răspunsul IgM şi
înainte de răspunsul IgG, nivelul seric IgE fiind influenţat genetic
iar limfocitele T supresoare au un rol important în reglarea sintezei
lor.
 Concentraţia IgE în ser creşte în alergii şi parazitoze până la 25.000
- 30.000 ng/ml.
 IgE contribuie la îndepărtarea unor helminţi din intestin, prin
intermediul unor factori chemiotactici pentru eozinofile şi prin
expulzarea paraziţilor din organele care conţin muşchi netezi care
se contractă prelungit.
 Efectul IgE în reacţiile de Hipersensibilitate de tip I este
predominant nefavorabil.

323
 Imunoglobulina D
 Descoperită în anul 1965 de către D. S. Rowe şi F.L.Fahey în serul
unui bolnav cu mielom.
 Concentraţia serică a IgD este foarte scăzută - 40 mg/ml,
reprezentând 0,2%- 1% din imunoglobulinele totale.
 Greutatea moleculară a IgD este de aproximativ 180 k şi constanta
de sedimentare 7S.
 Epitopul caracteristic de clasă este . Lanţul  are 3 domenii
constante şi o regiune balama foarte lungă, cu o mare
susceptibilitate la proteoliza enzimatică. Molecula IgD este
monomerică, bivalentă, cu un timp de înjumătăţire foarte scurt
(aproximativ 3 zile).
Funcţiile biologice ale IgD sunt următoarele:
 Receptor pentru antigen pe suprafaţa limfocitelor B mature (B +
B) - IgD fixate.
 IgD serice nu fixează şi nu activează complementul, nu traversează
placenta, nu produc reacţii citotrope (nu se fixează pe monocite,
limfocite, mastocite).
 IgD fixate ar putea constitui receptori necesari în diferenţierea
celulară şi în instalarea memoriei celulare
 Concentraţia IgD serice creşte progresiv de la naştere până la vârsta
de 15 ani, după care nivelul său rămâne constant toată viaţa.
 IgD are o slabă activitate de anticorp faţă de antigene tiroidiene,
nucleare, insulină, proteine din lapte (efect nefavorabil - posibil
fenomene autoimune)
 IgD are acţiuni limitate în timp, prin marea susceptibilitate la
degradarea termică şi enzimatică.
SISTEMUL IMUN AL MUCOASELOR (SIM)
Sistemul imun al mucoaselor este reprezentat prin ţesutul limfoid

asociat mucoaselor tractului respirator, digestiv, urogenital. SIM se
întrepătrunde cu sistemul imunitar sistemic dar între cele 2 sisteme există
diferenţe:
 Celulele SIM sunt distribuite în structurile limfoide ale laminei propria
a mucoaselor. Celulele SIM acţionează preferenţial asupra anumitor
antigene care pot adera la epitelii.
 Celulele limfocitare B produc în mod preferenţial IgA secretorii,
rezistente la degradarea proteolitică, spre deosebire de sistemul imun
324
sistemic, care determină formarea predominantă de IgM şi IgG.
Iniţierea răspunsului imun este determinată de pătrunderea
antigenelor ingerate sau inhalate, pe calea celulelor epiteliale specializate
ale mucoaselor. În intestinul subţire, epiteliul asociat foliculilor limfoizi
conţine celule M (membranare) subţiri, care transportă antigenul spre
interior, printr-un sistem tubular. Celulele similare, care captează
antigenele au fost evidenţiate şi în epiteliul bronhic, al criptelor
amigdaliene şi în apendice.
Sistemul imun asociat cu intestinul este denumit GALT (“gut
associated lymphoid system”) iar cel asociat căilor respiratorii - BALT
(“Bronchus associated lymphoid tract”). Prezentarea antigenelor determină
migrarea limfocitelor T şi B sensibilizate în ganglioni limfatici şi de aici,
pe calea canalului toracic - în circulaţia sanguină.
După ce au circulat prin limfă şi în sângele periferic, limfocitele se
reîntorc la nivelul mucoaselor, datorită unor receptori imunologici de
“stabilire a domiciliului” (fenomenul de “homing”). Reîntoarcerea
celulelor nu se face numai la situsul iniţial de plecare, ci prin diseminare în
toate insulele limfoide ale submucoaselor. Această diseminare de limfocite
T şi B sensibilizate amplifică răspunsul imunitar prin antrenarea întregului
sistem de apărare al mucoaselor. Astfel, sistemul imunologic comun al
mucoaselor “Common mucosal immunological system” ar explica
interrelaţiile GALT şi BALT (vezi fig. 33). Producţia IgA secretoare este
în legătură cu sistemul imun al mucoaselor, în timp ce producţia IgA serice
aparţine sistemului imun sistemic. Această diferenţă este menţinută şi de
lipsa de corelaţie dintre activităţile SIM şi SIS.
Pe lângă IgAs, diferitele secreţii ale mucoaselor conţin şi
imunoglobuline aparţinând altor clase; în mucoasa duodeno-jejunală există
plasmocite producătoare preponderent de IgM, în timp ce în mucoasa
gastrică şi nazală 3% - 5% dintre plasmocite secretă IgG. Plasmocitele
producătoare de IgA sunt întâlnite la nivelul tractului aeroalimentar
superior şi în glanda lacrimală.
Apărarea imunitară la nivelul mucoaselor este rezultatul unor
mecanisme imunologice complexe (care includ Ig şi celule NK)
mecanisme care se adaugă funcţiei de barieră naturală pentru antigene
variate.
325
CONTROLUL GENETIC AL SINTEZEI
IMUNOGLOBULINELOR
Heterogenitatea extraordinară a imunoglobulinelor (aproximativ

1090 anticorpi diferiţi - după Urbain, 1987) se poate explica exclusiv prin
mecanisme genetice, în timpul dezvoltării ontogenetice a limfocitului B
(Tonegawa, Premiul Nobel 1976).
Mecanismele genetice care asigură variabilitatea anticorpilor ar
putea fi explicate prin :
 existenţa unor gene de variabilitate (V) care în timpul dezvoltării
ontogenetice a limfocitului B suferă diverse mutaţii (teoria mutaţiei
somatice).
 existenţa unui număr mare de gene separate care codifică zonele
variabile VL şi VH (teoria liniei germinative)
Fig. nr. 33 - Reprezentarea interrelaţiilor GALT şi BALT (după Zarnea)
326
 existenţa unui număr mare de gene de legătură J (“Joing”) care
favorizează recombinările genetice între genele care asigură
variabilitatea (ipoteza recombinărilor somatice).
Sinteza imunoglobulinelor urmează etapele obligatorii :
c) sinteza lanţurilor polipeptidice H
d) sinteza lanţurilor uşoare L
e) asamblarea lanţurilor L şi H
f) adăugarea componentelor glucidice ale imunoglobulinei
g) eliminarea moleculelor imunoglobulinice din plasmocit, după
realizarea polimerizării
h) comutarea sintezei Ig
La om, genele care codifică sinteza lanţurilor :
LK - sunt localizate pe cromozomul 2
L - sunt localizate pe cromozomul 22
H - sunt situate pe cromozomul 14
Organizarea genelor codificante ale catenei H
Aparatul genetic este alcătuit din exoni (zone codificante) şi introni
(zone necodificante, care favorizează procesele recombinărilor genetice).
Prin “splicing” (“rupere şi înnădire”) - se elimină anumiţi exoni şi se
obbţin structuri foarte variate ale lanţurilor imunoglobulinice.
Exonii codificanţi ai zonelor variabile H sunt :
 V - de variabilitate (VH1 VH200)
 D - de diversitate (DH1 - DH20)
 J - de legătură (JH1 - JH4)
Exonii C codifică zonele constante, cu specificitate de clasă şi
subclasă. Succesiunea exonilor C este următoarea, dinspre capătul 5 spre
3:
C, C, C, C, C 5 3
327
Fig. nr. 34 - Reprezentarea schematică a rearanjărilor genetice produse în
limfocitele B în cursul sintezei de IgM (Rougeon, 1985)
Trecerea de la o clasă de imunoglobuline la altă clasă de imunoglobuline,

prin procese de reasortare genetică, se numeşte comutarea de izotip.
Comutarea de izotip are loc numai în limfocitele B, mature din punct de
vedere imunologic.
Recombinarea exonilor unui lanţ H începe cu:
 1 exon D(x) cu 1 Exon J(y), cu formarea structurii D(x)J(y).
Exemplu : D15 cu J4  D15J4
D1 cu J1  D1J1
 1 exon V(z) cu complexul D(x)J(y)
Exemplu : V(11)D15J4, V(180)D20J3 etc.
Complexul VzDxJy codifică zonele variabile H.
În final, VzDxJy suferă o recombinare cu un exon C :
VzDxJy + C  IgM (de răspuns imun primar)
VzDxJy + C IgG (de răspuns imun secundar)
328
Fig. nr. 35 - Comutarea izotipică (Klein, 1991)
Fiecare genă CH are o secvenţă “Switch” (“de comutare”) înspre

capătul 5, secvenţă ce favorizează comutarea izotipică.
Fiecare segment V sau D prezintă înspre gena J aşa - zise “secvenţe
semnal de recunoaştere”. Aceste structuri, împreună cu intronii (secvenţe -
spaţiator), favorizează procesele recombinării genetice prin formarea unui
sistem “trunchi şi buclă” (“stem and loop”), de fapt o structură
tridimensională care aduce aproape întocmai exonii care vor suferi
recombinări genetice, Dx - Jy, cu deleţia enzimatică a segmentului ADN
dintre cele 2 regiuni implicate.
Procesul de legare combinatorială amplifică diversitatea
anticorpilor, datorită variabilităţii diferitelor puncte legare. Variaţiile
joncţionale sunt legate de o anumită imprecizie a situsurilor de
recombinare, care modifică secvenţa ADN la nivelul joncţiunilor VH - DH,
DH - JH
(VL -JL) limitate ca amploare în cazul catenelor L, reprezintă o sursă
crescută de diversitate în cazul catenelor H, datorită posibilităţii de citire a
informaţiei genetice D (de diversitate) în trei cadre de citire diferite, apar
modificări semnificative în secvenţa de aminoacizi.
Gradul de variabilitate (aproximativ) al lanţurilor H este asigurat
prin asortarea aleatorie a:
200 gene V x 20 gene D x 4 gene J = 16.000 catene H
Numărul de variaţii produse prin flexibilitate joncţională este de
câte 2,5 pentru fiecare pereche VH - DH şi DH – JH. Diversitatea conferită
de genele DH şi JH este apreciată cu factorul 5. În concluzie,
16.000 catene H x 2,5 x 2,5 x 5 = 500.000 catene H
La această cifră, se poate realiza diversitatea suplimentară (printr-
329
un factor N), diversitate produsă probabil prin mutaţii somatice sau prin
recombinări între segmente genetice ale laturilor L şi H, care oferă un
repertoriu potenţial de imunoglobuline - de miliarde de anticorpi diferiţi.
Organizarea genelor codificante ale lanţurilor L
Sinteza lanţurilor LK este codificată astfel pentru zonele variabile,
aproximativ 300-600 exoni Vk
5 exoni J, de legătură (4 activi)
Sinteza lanţurilor L este codificată prin câteva gene V şi 5 exoni J,
dintre care activi sunt doar 3. Zonele constante ale lanţurilor uşoare sunt
codificate prin 6 până la 9 exoni C, cu specificitate de lanţ  sau K.
Lanţurile L au o diversitate genetică scăzută.
Recombinările genice se realizează începând cu exonii V(x) J(y),
recombinări ce sunt amplificate prin prezenţa intronilor şi a secvenţelor
semnal de recunoaştere. Numărul mare de gene Vk oferă o variabilitate
înaltă a lanţurilor uşoare LK (600VK x 4J = 2400), aspect necesar pentru
realizarea variabilităţii situsurilor combinative ale imunoglobulinelor.
În final, complexului V(x) J(y) i se ataşează un segment constant C(z).
Ansamblul V(x) J(y)C(z) este transcris într-un ARN premesager, apoi
secvenţele ARN care corespund intronilor şi secvenţelor genetice “mute”
sunt excizate, obţinându-se un mARN funcţional care este codificat la
nivel ribozomal în lanţ L.
Posibilităţile de variabilitate ale lanţurilor L sunt sporite şi prin
mutaţii somatice punctiforme, cu referire specială la genele V şi J inclusiv
prin realizarea unei variabilităţi la locul de recombinare. Prin asociere
combinatorială, o anumită catenă H dată (indiferent de clasa sau subclasa
căreia îi aparţine) este teoretic capabilă să se asocieze cu oricare dintre
catenele LK sau L, produse de către celulă. Această reunire este necesară,
pentru a realiza configuraţia şi specificitatea paratopilor.
Deşi repertoriul potenţial (teoretic) de anticorpi diferiţi atinge
câteva miliarde, repertoriul disponibil (“practic”) este de ordinul a câteva
milioane de paratopi diferiţi, prezenţi la un moment dat în sistemul
imunitar al organismului respectiv. Numărul paratopilor disponibili,
efectivi, reali, este cu mult mai mare decât numărul antigenelor cu care
organismul respectiv interacţionează pe parcursul vieţii.
Genele care asigură diversitatea genetică a imunoglobulinelor fac
parte dintr-o “familie supergenică V,D,J” (familia supergenică a Ig) care
asigură şi controlul genetic al variabilităţii receptorilor pentru antigen de la
nivelul limfocitelor T (TCR) şi a CD-urilor de diferenţiere după
mecanisme similare celor prezentate anterior : recombinări ale unor gene
V, D, J, C; flexibilitatea joncţională; unirea imprecisă a segmentelor de
330
gene; asocierea combinatorială, mutaţii somatice, etc.
Toate aceste “evenimente” genetice apar în cursul ontogeniei
limfocitelor B şi T.
ANTICORPII MONOCLONALI
Anticorpii monoclonali (AMC) sunt anticorpi cu specificitate

restrânsă, care interacţionează cu un singur epitop.
Producerea AMC a fost impulsionată datorită numeroaselor şi
avantajoaselor aplicaţii ale acestora:
APICAŢIILE AMC
 Studiul receptorilor de suprafaţă celulară, prin marcarea AMC cu
substanţe fluorescente sau radioactive. Astfel, prin AMC se pot
evidenţia şi antigene de diferenţiere limfocitară, care fac corelaţia între
fenotipul limfocitului şi funcţia sa. Prin AMC se poate urmări
ontogeneza limfocitelor B şi T, prin studierea grupelor de diferenţiere
CD (“cluster of differentiation”).
Spre exemplu, structura CD4 evidenţiază un limfocit T helper, iar
structura CD8 caracterizează limfocitele T citotoxice şi limfocitele T
supresoare.
 Utilizarea AMC în scop diagnostic:
- în boli infecţioase cu etiologie bacteriană, virală, micotică, parazitară
- în boli genetice (trisomia 21)
- în sarcină (utilizând AMC antigonadotrofină corionică)
- în testarea compatibilităţii HLA a grefelor
- în identificarea diverselor tipuri de celule maligne în organism
- determinarea diferenţelor antigenice între virusuri
- studiul structurii şi variabilităţii genetice a anticorpilor
 Utilizarea AMC în scop terapeutic:
- Utilizarea AMC cu scopul neutralizării infecţiozităţii virale
(inhibarea ataşării virusului pe suprafaţa celulelor susceptibile)
- Utilizarea AMC ca factori imunosupresori în transplantele de organe,
în bolile autoimune şi alergice (ex.: AMC anti-CD3, CD4, LFA-1)
- Utilizarea AMC în terapia specifică antitumorală
- Utilizarea AMC pentru purificarea interferonilor în scop terapeutic
- Conjugarea medicamente - AMC, pentru vehicularea unor citostatice
- Cuplarea AMC cu imunotoxine, cu scopul potenţării reacţiilor de
citotoxicitate. Metoda este utilă pentru distrugerea celulelor ţintă care
poartă pe suprafaţa lor un număr redus de antigene (cu
331
imunogenicitate redusă)
- Imunolipozomii - realizarea unor conjugate lipozomi AMC, cu
scopul ghidării lipozomilor spre anumite celule ţintă
Tehnologia obţinerii anticorpilor monoclonali

AMC se obţin prin “tehnologia hibridomului” şi sunt de fapt o
variantă “in vitro” a proteinelor mielomatoase, deoarece se selectează o
singură clonă de limfocite care sintetizează anticorpi cu specificitatea
dorită (pentru un singur epitop).
Utilizarea limfocitelor B normale este o metodă care nu oferă
rezultate mulţumitoare, deoarece plasmocitele nu supravieţuiesc în culturi
de celule. Pentru a compensa acest neajuns, se realizează fuzionarea
celulelor B cu celule tumorale, care sunt “imortale” (au o capacitate de
supravieţuire nelimitată în culturi de celule).
Celulele tumorale folosite sunt celule de mielom multiplu
(plasmocitom), care proliferează necontrolat, producând cantităţi mari din
aceeaşi imunoglobulină monoclonală.
După fuzionarea limfocitului B (care precizează tipul
imunoglobulinei monoclonale) cu celula mielomatoasă, se adaugă în
mediul de cultură hipoxantină, aminopterină şi timină (mediul HAT). În
mediul HAT vor supravieţui şi se vor multiplica nedefinit numai celulele
de hibridom, care produc hipoxantin guanin - ribozil transferaza. Celulele
nefuzionate mor.
Celulele de hibridom (fuzionate) sunt distribuite în plăci cu godeuri,
respectiv o celulă hibrid / godeu.
Se selectează astfel clona dorită care se multiplică în vitro, după
care se va inocula intraperitoneal la un şoarece consangvin, care va
produce ulterior cantităţi mari de imunoglobuline monoclonale (20 mg de
proteină la 1 ml de lichid ascitic, zilnic recoltându-se aproximativ 2 - 10
ml de lichid).
Deşi randamentul metodei de obţinere a AMC este bun, inocularea
repetată a AMC de origine murină la om - va stimula puternic răspunsul
imun al gazdei faţă de proteina exogenă; există chiar riscul inactivării
anticorpului inoculat.
Pentru îndepărtarea acestor neajunsuri, s-au obţinut anticorpi
himerici, alcătuiţi în zona variabilă VL şi VH întocmai ca AMC murini, dar
cuplaţi cu CL, CH1, CH2, CH3 umane. Şi aceşti anticorpi himerici sunt
imunogeni, singura speranţă în diminuarea imunogeneticităţii lor fiind
obţinerea AMC prin tehnologia ADN - ului recombinant, cu specificitate
izotipică umană.
332
Fig. nr. 36 - Schema producerii anticorpilor monoclonali
(Zarnea, 1990)
333
CAPITOLUL 43
SISTEMUL COMPLEMENT
Sistemul complement (C’) reprezintă un sistem biologic de

amplificare a răspunsului imun, constituit din 9 fracţiuni (C1 - C9) şi 11
proteine globulare distincte (C1 - alcătuit din subfracţiunile C1q, C1r, C1s).
Funcţiile biologice ale sistemului complement sunt variate:
 Bacterioliza (liza bacteriilor, mai ales a bacteriilor gram negative)
 Liza virusurilor mari învelite sau liza celulelor infectate cu virus
 Promovarea fagocitozei (componentul C3 constituie o opsonină
specifică)
 Activarea degranulării mastocitelor şi bazofilelor
 Reacţii de citotoxicitate (liza celulelor străine sau liza celulelor proprii,
realizată în boli autoimune, hemoliză imună)
 Rol în inflamaţie (anafilotoxină, chemotactism, creşterea permeabilităţii
vasculare şi contracţia muşchilor netezi, etc.)
Factorii sistemului complement se găsesc în ser în stare inactivă,

dar pot fi activaţi enzimatic, pe calea clasică şi pe calea alternativă
(“properdinică”).
Activarea componentelor sistemului complement se realizează prin
clivare proteolitică, în urma acestui fenomen rezultând două fragmente
diferite “a” sau “b”:
 Un fragment activ în clivarea componentului următor în secvenţă
 Un fragment ce se fixează pe membrana celulară.
Activarea componentelor se realizează în sistemul de “cascadă”
enzimatică. Etapa esenţială a activării este obţinerea fracţiunii C3, placa
turnantă între activarea C’ pe cale clasică şi cea pe cale alternativă.
 Activarea pe cale clasică începe de la C1, e iniţiată de prezenţa
complexului AG-AC şi are o evoluţie rapidă şi eficientă. Proteinele
specifice căii sunt C1, C2 şi C4.
 Activarea pe cale alternativă începe de la C3 şi este mai lentă. Calea
properdinică este declanşată prin intermediul endotoxinelor bacteriene,
proteazelor lizozomale sau agregatelor imunoglobulinice (IgA, IgE).
Calea de activare alternă prezintă proteine specifice: factorii D, B, I, H
şi Properdina (P).
334
ACTIVAREA SISTEMULUI COMPLEMENT PE CALE
CLASICĂ
Calea clasică este activată prin sisteme antigen – anticorp situate pe

suprafaţa unor membrane celulare.
Componentul C1 este unitatea de recunoaştere a sistemului
complement şi este alcătuit din trei subunităţi C1q, C1r, C1s menţinute
asociate în prezenţa ionilor de calciu.
C1q are o greutate moleculară de 400 k şi este alcătuit din 6
subunităţi, reunite în Y, aspectul conferit fiind acela de “buchet de lalele”.
Fiecare extremitate are aspectul globular şi reprezintă situsuri de legare pe
domeniul CH2 al IgG şi probabil CH3 al IgM. Interacţiunea cu antigenele
determină o modificare conformaţională a imunoglobulinelor, care
“descoperă” situsul de legare de pe FC – pentru C1q. În cazul IgM, legarea
şi activarea C1 poate fi efectuată de către o singură moleculă, în timp ce în
cazul IgG sunt necesare două molecule de imunoglobulină G, situate foarte
aproape una alta, pe suprafaţa celulei. Diferitele subclase de IgG au o
capacitate de legare a C’ inegală: IgG3>IgG1>IgG2. IgG4, IgA, IgD, IgE nu
prezintă receptori pentru sistemul complement.
Activarea unei fracţiuni se notează C x . C 1q se fixează pe situsul
S1 al membranei celulare. C1q activează C1r şi C1s. C1q,1r,1s se leagă prin
legături necovalente în prezenţa calciului, realizând factorul C 1 .
C 1 scindează C2 şi C4 în fragmentele C2a, C2b şi C4a, C4b.
Fragmentul C4b se ataşează de membrana celulară în poziţia S2, apoi se
leagă C2a în acelaşi situs, în prezenţa ionilor de magneziu.
Enzima C2aC4b reprezintă C3 convertaza clasică, ce clivează
fragmentul C3 în două fragmente: C3a şi C3b. Fragmentul C3b se ataşează pe
membrana celulară în situsul S2, alături de C4b2a. Fragmentul C3a trece în
fază lichidă, îndeplinind diverse roluri imunologice.
Complexul C4b2a3b are rolul C5 convertază, care scindează factorul
C5 în fragmentul C5a, care trece în fază lichidă şi C5b care ataşează în
situsul S3. Reacţiile enzimatice se încheie la C5, după care urmează simple
reacţii de adsorbţie. C5b leagă C6 şi C7, rezultând C5b67, la care se ataşează
apoi C8 (tot în situsul S3), rezultând complexul C5b678. Complexul rezultat
prezintă şase poziţii de legătură pentru C9, rezultând un complex
decamolecular activat C5b6789.
Din punct de vedere funcţional, moleculele complementului
C5b,C6,C7,C8,C9 reprezintă complexul de atac al membranei, care va realiza
funcţiile citolitice, prin crearea unor microcanale membranare prin care se
pierde conţinutul celular.
335
Fig. 37 - Reprezentarea fazelor de activare ale sistemului complement
(Zarnea)
336
Tabelul nr. 26 - Principalele proprietăţi ale proteinelor sistemului
complement (Zarnea, 1990)
Greutatea Mobilitatea Concentraţia
Componentul
moleculară () electroforetică serică (g/l)
C1 900.000  200-300
C1q 410.000  150-180
C1r 85.000  50
C1s 85.000  100
C2 110.000  30
C3 205.000  80
C4 210.000  400-450
C5a 11.000
C5  80
C5b 195.000
C6 128.000  75
C7 121.000  53
C8 155.000  80
C9 79.000  200
B 93.000  200
D 25.000  1,5
P 220.000  10-25
C1INH 109.000  180
CALEA ALTERNATIVĂ (PROPERDINICĂ)
Factorii de activare ai acestei căi sunt reprezentaţi prin factori

variaţi (endotoxine, Ig polimerizate, properdina). Principalul factor de
iniţiere al căii se numeşte Fi (factorul de iniţiere), cu GM de 170 , care
este o pseudoglobulină formată din două lanţuri peptidice.
Factorul de iniţiere activează factorul B (1 glicoproteina cu
greutate moleculară 93 ) şi îl clivează în fragmentul Bb (ce se uneşte cu
C3b, rezultând C3bBb) şi fragmentul Ba ce trece în fază lichidă (reacţii
catalizate prin proteina H şi Mg2+).
Complexul C3bBb reprezintă convertaza solubilă C3, care va activa
componentul C5, cu formarea ulterioară a complexului de atac al
membranei celulare (C5b6789).
Factorul B este supus clivării în cele 2 fragmente Bb şi Ba sub
acţiunea factorului D ( globulină cu GM  24 ). Fragmentele Ba trec în
fază lichidă, în timp ce fragmentele Bb se vor ataşa la alte molecule C3b,
337
complexele C3bBb fiind stabilizate sub influenţa properdinei P (cu GM 223
, proteină tetramerică). Se formează convertaza properdin dependentă, cu
formarea complexului de atac al membranei.
Fig. 38 - Calea alternativă de activare a sistemului complement

(Haeney, 1984)
Mecanisme de control ale activităţii sistemului C’

Pentru a preveni eventuale boli autoimune, cu agresionarea
structurilor proprii – există sisteme complexe de reglare ale activităţii
sistemului C’. Cele mai cunoscute sunt următoarele:
 Factorul C1 inhibitor (C1INH)

Recunoaşte factorii C1r şi C1s şi le inhibă activitatea. Factorul C1INH
este o glicoproteină cu o GM de 105 k, care nu influenţează concentraţia
de C1 nativ, inactiv.
338
 Factorul I
Inactivează factorii C2, C4 şi activitatea căii alternative.
Factorul I (cofactor H) clivează şi distruge C3b (inhibiţia
preferenţială a căii alternative se realizează prin intervenţia competitivă a
factorului H, care va forma complexul inactiv C3bH, complex ce
înlocuieşte fragmentul Bb din convertaza C3bBb).
 Degradarea enzimatică a factorului Bb diminuează activitatea căii

alternative.
 Factorul C4BP (în corelaţie cu factorul I) sunt responsabile pentru

reglarea activităţii C4b.
 Vitronectina (proteina S) previne legarea complexului C5b67 pe

suprafaţa membranelor biologice (inhibă activitatea complexului de
atac al membranei).
 Factorii XI şi XII ai coagulării controlează activitatea C1 faţă de C2 şi

C4 în calea clasică.
FUNCŢII BIOLOGICE ALE COMPONENTELOR

SISTEMULUI C’
Cele mai importante proprietăţi biologice ale sistemului

complement se referă la intervenţia în procesele inflamatorii şi apărarea
antiinfecţioasă. Realizând sinteza acestor proprietăţi s-a confirmat
experimental faptul că:
 C1 are rol în neutralizarea virală.
 C1q, C1r, C1s iniţiază liza virusurilor şi precipitarea complexelor imune.
 C2 creşte permeabilitatea vasculară şi stimulează contracţia muşchilor
netezi.
 C3a şi C5a
- au rol de anafilotoxine şi au rol chemiotactic (factorul C5a este cel mai
important factor chemiotactic al gazdei)
- produc contracţia muşchilor netezi
- cresc permeabilitatea vasculară, prin acţiunea lor combinată asupra
mastocitelor, bazofilelor şi determină aflux leucocitar în ţesuturile
infectate
- rol în eliminarea unor complexe imune
- C5a activează enzimele lizozomale şi stimulează fagocitoza prin PMN.
339
 C3b - realizează imunoaderenţa (reprezintă o opsonină specifică şi
promovează fagocitoza).
- asigură deplasarea complexelor imune în zonele în care răspunsul
imun este mai intens
- favorizează mecanismele citotoxicităţii dependente de anticorpi
(ADCC).
 C4b - realizează imunoaderendenţă
- rol important în neutralizarea virală
 C5b - iniţiază liza celulară.
 C6,7,8,9 - complex de atac al membranei (realizează liza celulară).
Reglarea sintezei componentelor sistemului complement
Reglarea genetică a componentelor sistemului complement este

asigurată prin genele CMH clasa a III – a. Genele codificante ale C2, C4 şi
ale factorului B sunt localizate la nivelul braţului scurt al cromozomului 6
uman.
Reglarea biochimică
Sinteza proteinelor sistemului complement este reglată şi prin
citokine (spre exemplu, INF  stimulează sinteza C2, IL1 şi IL6 stimulează
sinteza C3) sau histamine (receptorul pentru histamină H1R stimulează
sinteza componentelor C’, spre deosebire de H2R care poate uneori inhiba
sinteza).
Mecanismele de reglare şi control cantitativ şi calitativ (funcţional)
ale componentelor sistemului C’ sunt extrem de complexe, la nivel
genetic, celular şi molecular.
340
CAPITOLUL 44
BAZELE GENETICE ALE RĂSPUNSULUI IMUN
Baza genetică a răspunsului imun este asigurată de către un
complex de gene strâns asociate, cu rol esenţial în compatibilitatea
ţesuturilor, recunoaşterea antigenelor străine, reglarea răspunsului imun,
individualitatea şi specificitatea răspunsului imun – denumit complex
major de histocompatibilitate (CMH).
La om, informaţia genetică pentru CMH este localizată pe braţul
scurt al cromozomului 6, cu locusurile genetice (A,B,C) ale CMH clasa I,
cu locusurile (D/DR, DQ, DP, DN) ale CMH clasa a II –a. Locusurile
genetice C2,C4S,C4F, Bf codifică sinteza unor componente ale sistemului
complement.
Ansamblul genelor CMH codifică sistemul HLA (Human
Leucocyte Antigens), descoperit de către Dausset, prin studii făcute asupra
aglutinabilităţii leucocitelor.
ORGANIZAREA GENETICĂ A CMH
Organizarea genetică a CMH clasa I
Locusurile genetice A,B,C codifică antigenele HLA clasa I, care

sunt prezente pe suprafaţa tuturor celulelor nucleate din organism şi
asigură individualitatea genetică şi biochimică a fiecărui individ în parte.
Gena B ocupă o poziţie centrală pe harta regiunii, fiind situată la o
distanţă aproximativ egală de gena A şi gena D/DR (aproximativ 0,85
cM).
Polimorfismul sistemului HLA se explică prin existenţa mai multor
alele pentru fiecare locus genetic în parte. Pentru exemplificare, există cel
puţin 24 de alele distincte pentru locusul A şi cel puţin 50 de alele distincte
pentru locusul B.
Organizarea genetică a CMH clasa a II-a
Regiunea genetică HLA-D conţine 5 subregiuni distincte: DR, DQ,

DP, DN, DO, iar regiunea HLA-I conţine genele Ir, de răspuns imun
individualizat.
Genele CMH clasa a II-a ce codifică lanţuri  sunt desemnate prin
litera A, în timp ce genele CMH clasa a II-a ce codifică lanţurile  ale
moleculelor HLA - sunt desemnate prin litera B.
341
Spre exemplu, subregiunea genetică HLA-DR cuprinde locusurile
genetice HLA-DR A1, HLA-DR A2…, HLA-DR B1, HLA-DR B2, …
etc., cifra asociată indicând o anumită specificitate a antigenului.
Moleculele DR-B1 codifică specificităţile DR de la DR1 la DRW18,
moleculele DR-B3 codifică specificitatea DRW52, iar DR-B4 codifică
DRW53.
Subregiunea HLA-DQ conţine două seturi de gene HLA-DQ A1 şi
HLA-DQ B1, respectiv HLA-DQ A2 şi HLA-DQ B2, ultimele două fiind
pseudogene. Lanţurile DQ- şi DQ- sunt extrem de polimorfe.
Moleculele DQ- codifică specificităţile DQW1 - DQW9. Deoarece
fiecare în parte are 2 subregiuni DQ, câte una pe fiecare din cei doi
cromozomi (matern şi patern), înseamnă că există două gene diferite DQ-
A1 şi două gene DQ-B1, care se alătură tip “cis”-”trans”. Împerecherea de
tip “cis” se referă la asocierea lanţurilor  sau  codificate de către genele
aceluiaşi cromozom, pe când recombinarea “trans” se referă la
împerecherea genelor de pe cromozomi opuşi. Moleculele codificate prin
recombinarea “trans” a genelor se numesc “molecule hibrid” şi sunt cauze
importante de asociere a sistemului HLA cu diferite boli.
Subregiunea HLA-DP conţine, de asemenea, două seturi de gene
(HLA-DP A1, HLA-DP B1 şi HLA-DP A2 cu HLA-DP B2), ultimele două
fiind de fapt pseudogene. Moleculele DP codifică specificitatea pentru
antigenele DPW1-DPW6. Există la heterozigoţi 4 gene distincte DP, care se
pot recombina “cis” şi “trans” în anumite condiţii.
Subregiunile DN şi DO
Subregiunea DN conţine o singură genă HLA-DN A, iar
subregiunea DO conţine gena DO-B, gene care în mod normal nu se
exprimă in vivo dar pot fi puse în evidenţă prin reacţii in vitro. În prezent
nu se cunoaşte funcţia acestor gene.
Regiunea genetică I - codifică rezistenţa individuală la infecţie
Fig. nr. 39 - Organizarea genetică a CMH uman [1]
342
Hărţile genetice clasice plasează genele Ir (de răspuns imun
individualizat) în cadrul CMH clasa a II-a.
Organizarea genetică a CMH clasa a III-a
Structura sa este polimorfă. Există 4 alele care determină patru

forme alternative ale factorului properdinic (BF), care pot fi evidenţiate
prin separare electroforetică:
 o formă cu migrare rapidă (fast form BF sau BF-F);
 o formă cu migrare lentă (slow form BF sau BF-S);
 o formă rară cu migrare rapidă (BF-F1);
 o formă rară cu migrare lentă (BF-S1).
Există 2 alele pentru codificarea factorului C2 (S.C’) (C2C şi C2A)
- prezente în mod constant şi o alelă C2QO prezentă foarte rar.
Există 7 alele codificante pentru locusul C4A şi 3 alele codificante
pentru locusul C4B (10 alele codificante pentru factorul C4 al sist. C’).
Antigenele HLA codificate de către CMH clasa I şi II au structuri
imunoglobulin - like (sunt glicoproteine membranare integrate) şi au un rol
extrem de important în procesele de recunoaştere imunologică
Bazele genetice ale heterogenităţii imunoglobulinelor

Sistemul imunitar uman posedă o capacitate virtual nelimitată de a
produce anticorpi diferiţi. Diversitatea genetică a superfamiliei genice a
imunoglobulinelor este asigurată prin recombinări variate ale
segmentelor genice V (de variabilitate), D (de diversitate), J (de legătură),
C (constante), procese genetice care asigură atât variabilitatea
imunoglobulinelor dar şi a moleculelor imunoglobulin-like, cu rol în
interacţiunile celulare (molecule HLA clasa I, clasa a II-a, receptorul
celulei T, receptorii CD2, CD4, CD8).
Alături de procesele de recombinare ale segmentelor V, D, J, C,
pentru asigurarea diversităţii lanţurilor L sau H există şi alte surse de
diversitate genetică a imunoglobulinelor:
 Mutaţiile somatice
Acest tip de mutaţii apar atât în regiunile V, corespunzătoare
situsului de legare al antigenului, cât şi în zonele adiacente, denumite
regiuni “cadru”. AC de tip mutant apar în fazele tardive ale răspunsului
imun.
 Flexibilitatea de legare
Alt şi Honjo au semnalat posibilitatea adăugării unor nucleotide
inexistente în ADN-ul din celula embrionară la joncţiunea DH-JH. Ele
formează o regiune nouă, N, introdusă în structura ADN de către o
343
polimerază ADN, prezentă în celulele B imature. Ea poate adăuga la
întâmplare nucleotide la extremităţile 3’ ale unei catene ADN, înainte de a
lega situsurile de joncţiune.
 Asocierea combinatorială
Este procesul prin care o catenă H dată, indiferent de clasa sau
subclasa căreia îi aparţine, este teoretic capabilă să se asocieze cu oricare
dintre catenele LK sau L produse de către celulă.
 Posibilitatea comutării clasei de imunoglobuline
Analiza genetică a locusului CH a demonstrat faptul că genele
respective sunt precedate de către “secvenţe de comutare” (“switch”), cu
rol de situs activ în schimbarea clasei lanţurilor H. Aceste recombinări
sunt însoţite de deleţia regiunii C şi a altor regiuni din genom intercalate.
Se presupune că intervin în acest mecanism, două proteine cu rol în
comutare, care recunosc şi leagă două regiuni switch, ce preced gene
diferite. Astfel se poate realiza comutarea chiar la gene îndepărtate, cum ar
fi C  C.
Demonstrând potenţialul uriaş de amplificare a informaţiei genetice
prin reasortarea genelor, familia supergenică a imunoglobulinelor codifică
şi majoritatea receptorilor sistemului imunitar.
ANTIGENELE HLA
Structura antigenelor HLA clasa I
Antigenele de histocompatibilitate sunt glicoproteine membranare

integrate. Sunt alcătuite dintr-o catenă grea  (similar imunoglobulinelor),
cu 3 domenii extracelulare (de câte 90 aminoacizi fiecare), un domeniu
transmembranar şi un domeniu transcitoplasmatic. Catena  are un
domeniu situat aminoterminal (2) în care există situsurile recunoscute de
către celulele sistemului imunitar. Restul moleculei aparţine unor regiuni
ct.
Catena  este asociată necovalent cu o catenă uşoară, 2
microglobulina. Aceasta are două molecule asociate, Qa şi Tla, care fac
parte, de asemenea, din familia supergenică a imunoglobulinelor. Funcţiile
moleculelor Qa şi Tla sunt mai puţin cunoscute şi se pare că acţionează în
domeniul recunoaşterii antigenului. Nu se cunoaşte de ce există acest
sistem doar pentru moleculele CMH clasa a I şi pentru moleculele CMH
clasa a II-a - nu. (v. Fig. nr. 40).
344
Fig. nr. 40 - Structura moleculelor HLA I şi HLA II [1]
Structura antigenelor HLA clasa a II-a

Moleculele HLA clasa a II-a sunt dimeri, respectiv catena  este
catena “grea” (GM: 35 k) şi are domeniile A, E; catena  este “catena
uşoară” (GM: 28 k) (structură Ig - like) şi are domeniile A, E. Fiecare
dintre aceste domenii posedă câte 90 aminoacizi. Pe domeniile 1, 1, 2
se structurează situsurile în care vor pătrunde antigenele pentru care există
specificitate. Polimorfismul extraordinar al antigenelor HLA - este asigurat
prin reasortări genetice ale genelor de variabilitate (V), diversitate (D), de
legătură “joining” (J), constante ( C) (v. Fig. nr. 24).
Rolurile imunologice ale antigenelor HLA clasa I
Aceste molecule sunt prezente pe suprafaţa tuturor celulelor

nucleate din organism. Reprezintă adevărate “carnete de identitate”
biochimică şi genetică pentru fiecare individ în parte. Pentru ca un anume
antigen să fie recunoscut de către un limfocit T citotoxic CD8 - este
necesară “restricţia HLA”.
345
Aceste molecule fac diferenţierea self - non-self şi devin ţinta
sistemului imunitar în 3 situaţii:
 pentru respingerea de transplante de ţesuturi şi organe incompatibile
(non-self);
 când suprafaţa celulelor e modificată prin antigene virale, tumorale sau
substanţe chimice.
 când moleculele HLA suferă modificări prin “mutaţie”, devin autoţinte
care vor fi eliminate.
Rolurile imunologice ale antigenelor HLA clasa a II-a
Aceste molecule au o distribuţie celulară mai limitată, în special pe

suprafaţa celulelor imunocompetente (limfocit B, limfocit T, macrofag,
etc.). Uneori, celulele care în mod normal nu exprimă pe suprafaţa lor
molecule HLA clasa a II-a (spre exemplu - celulele endoteliale sau
tiroidiene), le pot exprima în condiţii necunoscute. Exprimarea anormală a
acestor antigene a constituit un element important pentru explicarea
asocierilor sistemului HLA cu diferite boli (v. Tabelul nr. 10).
Moleculele HLA clasa a II-a au un rol esenţial în declanşarea
reacţiilor imunitare, prin interacţiuni şi cooperări celulare, funcţionând ca
un “dicţionar” de recunoaştere ale structurilor străine organismului.
Interacţiunile eficiente între limfocitele TH (CD4) şi macrofagele care
prezintă antigenele, ca şi cooperarea celulară dintre limfocitul T şi B, au
loc numai dacă celulele respective posedă antigene Ia, care funcţionează ca
şi elemente de restricţie CMH.
După Buss este probabil că genele care codifică antigenele Ia sunt
gene Ir, dar nu toate genele Ir codifică antigene Ia. Antigenele Ia
(“immunity associated”) au un rol important în generarea unei decizii a
organismului (dacă declanşează sau nu un răspuns imun).
Limfocitele T posedă receptori cu specificitate dublă (TCR=“T cell
receptor”), atât pentru antigene, cât şi pentru o moleculă CMH de pe
suprafaţa celulelor cu care interacţionează. Pentru a activa limfocitele T,
macrofagul prezintă pe suprafaţa sa atât antigenul, cât şi o moleculă HLA
clasa a II-a (o moleculă Ia). Celula T activată trimite semnale stimulatoare
(“helper”) unei celule B. Limfocitele T supuse restricţiei CMH sunt
denumite limfocite T-CMH. Există însă şi limfocite TH-Ig, care
funcţionează şi fără restricţie CMH.
346
Tabelul nr. 27 - Specificităţile HLA cunoscute în prezent
În concluzie antigenele HLA clasa I intervin în prezentarea

antigenelor endogene către limfocitele T citotoxice, în timp ce antigenele
HLA clasa a II-a se asociază cu antigene exogene prelucrate, pe care le
prezintă limfocitului TCD4. Recunoaşterea asociată a antigenului şi a
produşilor CMH, funcţionează ca un sistem de siguranţă cu două “chei”,
care, pe de o parte limitează potenţialul distructiv al limfocitelor şi pe de
altă parte asigură eficienţa răspunsului imun.
Astfel, se demonstrează faptul că sistemul imunitar a evoluat în aşa
fel încât ambele tipuri de molecule HLA, codificate de către genele CMH,
servesc ca şi “indicatoare rutiere” pentru celulele T, ghidându-le spre
antigen.
347
RELAŢIA: ANTIGENE HLA - PREDISPOZIŢIE LA
BOALĂ
Ipoteze ale acestei asocieri
Au fost propuse 5 ipoteze pentru a explica asocierile sistemului

HLA cu diferite boli. Acestea sunt următoarele:
 Moleculele HLA reprezintă receptori pentru agenţii etiologici
Anumite molecule HLA pot constitui receptori pentru virusuri,
toxine, alte substanţe străine. Spre exemplu, antigenul HLA B27 este un
receptor posibil pentru un virus insuficient definit, care ar cauza spondilita
anchilozantă.
Ca suport a acestei ipoteze este observaţia conform căreia şi alte
molecule de pe suprafaţa celulelor imunologice pot constitui receptori
pentru virusuri (de exemplu, structura CD4 a limfocitului T constituie un
receptor pentru virusul imunodeficienţei umane.)
 Moleculele HLA sunt selective pentru anumite peptide.
Este posibil ca o anumită secvenţă de aminoacizi din structura
moleculei HLA - să poată lega (în mod anormal), un fragment antigenic
peptidic, rezultând un complex imun nerecunoscut ca “self”, complex care
va fi “atacat” de către un limfocit CD8 (citotoxic). Prin acţiunea
limfocitului, se declanşează boala.
 Receptorul pentru antigen al celulei T (TCR) conferă predispoziţia
la boală
Recunoaşterea antigenului de către celula T este sub restricţia
moleculei HLA, codificată de CMH. Spre exemplu, presupunând că
indivizii cu HLA B27 prezent (cu risc pentru spondilita anchilozantă) pot
să formeze un complex imun între molecula B27 şi virusul cauzal,
complex recunoscut în mod corespunzător de către un TCR, atunci toţi
indivizii cu acelaşi tip de TCR - vor face boala manifestă.
 Agenţii etiologici care mimează structura antigenelor HLA
Din cauza similarităţii structurale a antigenului cu molecula HLA,
răspunsul imun va fi “deturnat” împotriva antigenului HLA respectiv,
acesta fiind răspunsul autoimun. Această teorie a câştigat cea mai mare
credibilitate din cauza unei observaţii experimentale: antigenul HLA B27
este asociat cu sindromul Reiter în aceeaşi măsură ca şi cu spondilita
anchilozantă. Sindromul Reiter la indivizi cu antigenul HLA B27 pozitiv,
se declanşează adeseori după îmbolnăviri de dizenterie provocate de
Shigella flexneri. S-a constatat faptul că tulpinile bacteriene amintite
posedă o plasmidă, care codifică o proteină cu 5 aminoacizi din lanţul
348
proteic, identici cu 5 aminoacizi din structura antigenului HLA B27.
Deoarece anumiţi indivizi au această similaritate de structură HLA cu
agentul etiologic, ei sunt predispuşi la boală, în lumina teoriei expuse.
 Exprimarea moleculelor HLA clasa a II-a pe suprafaţa celulelor
este aberantă
Această ipoteză se referă doar la bolile asociate cu sistemul HLA
clasa a II-a. Moleculele de pe suprafeţele celulare suferă un proces de
“uzură” continuă. Degradarea moleculelor HLA clasa a II-a de pe
suprafaţa celulelor poate fi similară unui proces de “prelucrare” a
antigenului. Un fragment peptidic al unei astfel de molecule “prelucrate”
poate să fie asociat în situsul de legare al unei molecule HLA clasa a II-a,
pentru a forma un complex imun şi pentru a declanşa un răspuns
imunologic împotriva acestei molecule specifice.
Modele de calcul statistic privind asocierile sistemului HLA

cu anumite stări patologice
Cercetători americani au cuantificat asocierea anumitor stări patologice cu

un anumit antigen HLA predispozant, prin calcularea riscului relativ (RR)
pentru o anumită afecţiune :
 
p c
RR   
p c
p+ = numărul pacienţilor care au un anumit antigen HLA particular;

p- = pacienţii care nu au acel antigen HLA;
c+ = numărul indivizilor din lotul de control care posedă antigenul HLA
c- = indivizii din lotul de control care nu au acel antigen HLA particular.
Se observă faptul că riscul relativ este cu atât mai mare, cu cât
antigenul HLA predispozant pentru o anumită boală este mai întâlnit la
pacienţi.
Riscul absolut (RA) reprezintă şansa ca un individ care posedă
antigenul HLA predispozant să şi contacteze afecţiunea respectivă. RA se
calculează după formula:

p
RA    P
c
P = prevalenţa bolii în populaţia generală;
p+, c+ = au semnificaţia de mai sus.
Deoarece există diferenţe semnificative în frecvenţa unui antigen
HLA între diferitele grupuri rasiale, este necesar să comparăm grupul
349
populaţional studiat cu indivizi din lotul de control din aceeaşi rasă.
Stările patologice cunoscute pentru care prezenţa unor

anumite haplotipuri HLA constituie un risc relativ
Din cele prezentate, se deduce faptul că toate variaţiile individuale

ale răspunsului imun sunt corelate cu antigenele codificate de către
complexul major de histocompatibilitate.
Pornind de la identitatea genetică a fraţilor gemeni monozigoţi şi
diversitatea genetică a celorlalţi fraţi (dizigoţi şi fraţi obişnuiţi), se pot
aduce noi informaţii privind controlul genetic al răspunsului imun şi al
evoluţiei unei infecţii. Sunt puţine date din literatură privind rezultatele
experimentelor efectuate pe gemeni; studiile respective au constituit un
model de cercetare.
În încheiere, se vor prezenta stările patologice cunoscute (v. Tabelul
nr. 10). pentru care prezenţa unor anumite haplotipuri HLA constituie un
“risc relativ”:
350
Tabelul nr. 28 - Stările patologice asociate sistemului HLA (Abba Terr)
BOALA HLA RISC

RELATIV:
Boala Hodgkin A1 1,4
Hemocromatoza idiopatică A3 8,2
B14 4,7
Boala Behcet B5 6,3
Hiperplazia suprarenală B47 15,4
congenitală
Spondilita anchilozantă B27 87,4
Rectocolita ulcerohemoragică B27 14
Sindromul Reiter B27 37
Uveita anterioară acută B27 10,4
Tiroidita subacută B35 13,7
Psoriazis vulgar CW6 13,3
Dermatita herpetiformă DR3 15,4
Enteropatia glutenică DR3 10,8
Sindromul Sicca DR3 9,7
Boala Addison idiopatică DR3 6,3
Boala Graves DR3 3,7
Diabetul insulino-dependent DQW7 9
DR2 3,3
DR3 6,4
DR4 2
Miastenia gravis DR3 2,5
Lupus eritematos sistemic DR3 5,8
Scleroza multiplă DR2 4,1
Nevrita optică DR2 2,4
Sindromul Goodpasture DR2 15,9
Artrita reumatoidă DR1 9,6
DR4 4,2
DRW8 3,6
Pemfigus DR4 14,4
Nefropatia cu IgA DR4 4
Tiroidita Hashimoto DR5 3,2
Anemia pernicioasă DR5 5,4
351
CAPITOLUL 45
ROLUL LIMFOCITELOR ÎN RĂSPUNSUL IMUN
Participarea limfocitelor în răspunsul imun este iniţiată prin

interacţiunea cu un antigen specific.
Celulele imunologice prezintă receptori, structuri specifice care
recepţionează semnale din mediul ambiant, semnale pe care ulterior le
traduc în “limbaj” biochimic spre constituenţii celulari.
Receptorii sunt proteine sau glicoproteine membranare integrate în

membrana celulară şi conţin zone distincte pentru:
- recunoaştere
- transducţia semnalului
- iniţierea răspunsului imun.
Prezenţa receptorilor de pe suprafaţa celulelor imunologice poate fi

identificată cu ajutorul:
- serurilor antireceptor
- prin tratare cu anticorpi marcaţi fluorescent
- izotopilor radioactivi.
ROLUL LIMFOCITELOR B ÎN RĂSPUNSUL IMUN
Receptorii pot fi distribuiţi uniform pe întreaga suprafaţă a celulei

(difuz) sau pot fi distribuiţi discontinuu, la un pol al celulei (ex.:
fenomenul de “beretare”). Există o mare mobilitate a Ig - receptor, fapt
care explică “beretarea” la nivelul suprafeţei limfocitului B, după
contactul cu antigenul.
Evenimentele descrise mai sus se referă la o aglomerare a
complexelor AG – receptor imunoglobulinic al limfocitului B, (iniţial
“pete” fluorescente) până la formarea unui conglomerat AG – receptori
imunoglobulinici, dispuşi la un pol al celulei (“bereta”).
Complexele AG-AC formate vor fi endocitate, transducţia
semnalelor declanşând modificări biochimice complexe, care se
concretizează în:
 mărirea permeabilităţii membranei celulare
 activarea ATP – azei
 creşterea nivelului celular de cAMP şi cGMP.
 sinteză crescută de acizi nucleici şi fosfolipide.
352
Fig. 41 - Reprezentarea schematică a fenomenului de “beretare”
(Gotze şi Bürger, 1986)
În urma acestor evenimente biochimice se produce transformarea

blastică a limfocitului B angajat şi limfoblastul rezultat se diferenţiază apoi
în plasmocit, care prezintă o sinteză accelerată de glicoproteine
(imunoglobuline). Plasmocitul este principala celulă producătoare de
imunoglobuline (2000 molecule/secundă), respectându-se succesiunea
următoarelor evenimente:
 Sinteza lanţurilor polipeptidice (separat pentru lanţurile H - sinteza unui
lanţ H durând 60 secunde şi separat lanţurile L – cu o durată de sinteză
de 30 de secunde)
353
 Asamblarea moleculei de imunoglobulină ţine cont de clasă şi subclasă,
în modalităţi variate:
H + H  H 2 ; H 2 + L  H 2 L ; H 2 L + L  H 2 L2
H + H H2 ; L + L L2 ; H2 + L2  H2L2
H + L  HL ; H + L  HL ; HL + HL  H2L2
Apoi moleculele de imunoglobulină H2L2 ajung în max. 20 minute
prin cisternele ergastoplasmice în aparatul Golgi, de unde sunt transportate
prin vezicule de membrană şi secretate.
 Ataşarea componentei glucidice se realizează în timpul transportului
intracelular
 Etapa finală se referă la secreţia imunoglobulinelor, expuse iniţial pe
suprafaţa plasmocitului şi apoi clivate enzimatic şi eliminate în
circulaţie.
Imunoglobulinele polimerice sunt secretate de către celulă în forma
finală (spre ex.: IgM- pentamer), chiar dacă în plasmocit Ig se găsesc
numai sub formă de monomeri.
Imunoglobulina A secretoare este secretată de plasmocit sub forma
unui dimer cu o piesă J, care la trecerea prin celula epitelială a mucoasei
primeşte componentul secretor sintetizat de către celula respectivă.
La un moment dat, un plasmocit (sau oricare celulă din seria lfB –
limfoblast – proplasmocit) produce un set de imunoglobuline care aparţin
aceleaşi clase, subclase, tip, allotip, idiotip, cu aceeaşi specificitate şi
aviditate pentru antigen. Prin mecanisme genetice se poate realiza
comutarea de izotip a Ig - lor.
Angajarea limfocitului B este însoţită şi de un răspuns proliferativ
puternic, nu numai de o diversificare în morfologia şi funcţiile celulei
(înainte de imunizare predomină limfocitele B mici, după imunizare
predomină limfoblastele şi plasmocitele).
În cursul diviziunilor blastice ale limfocitului B activat, unele
limfoblaste (prin diviziune asimetrică) revin la aspectul de limfocit B mic,
cu memorie imunologică şi cu o durată prelungită de viaţă.
Pentru antigenele timodependente, răspunsul imun generat de
limfocitul B are nevoie şi de cooperarea limfocitelor TH.
Pentru antigenele timoindependente (flagelina polimerizată,
polizaharide bacteriene) – angajarea limfocitului B se face fără intervenţia
limfocitului T.
354
PARTICIPAREA LIMFOCITULUI T ÎN RĂSPUNSUL
IMUN
Limfocitele T suferă fenomenul de transformare blastică (prin

fenomene biochimice precum cele discutate anterior la limfocitul B), fără
etapă de “beretare”, deoarece limfocitele T nu posedă receptori
imunoglobulinici pentru antigen.
Angajarea limfocitelor T în răspunsul imun se realizează sub
acţiunea unui antigen specific, (având ca rezultat o expansiune clonală) sau
sub acţiunea unor mitogeni nespecifici (precum fitohemaglutinina şi
concavalina A), ce determină o activare policlonală.
După Reinhery şi colaboratorii (1986), activarea şi proliferarea
limfocitelor T este determinată în principal de către interleukina 2 (IL2).
Celulele T în repaus posedă puţini receptori pentru IL2, dar după activare –
numărul acestor receptori creşte semnificativ.
Creşterea progresivă a numărului de receptori pentru IL2 este
urmată de o fază de sinteză şi secreţie accentuată de IL2, care se leagă pe
receptorii celulelor care au produs-o.
Legarea unei cantităţi suficiente de IL2 amorsează diviziunea
celulară şi creşterea sintezei acizilor nucleici.
În absenţa stimulilor caracteristici pentru limfocitul T, reapar în
număr mare receptorii pentru antigen (TCR) şi reducerea numerică a
receptorilor pentru IL2. Exprimarea tranzitorie a receptorilor pentru IL2
funcţionează ca un sistem de siguranţă, care elimină riscul proliferărilor
necontrolate prin IL2. Aşa se explică de ce proliferarea celulelor T poate fi
stimulată prin IL2 provenită din surse exogene. IL2 induce sinteza altor
citokine şi stimulează şi activitatea limfocitelor T citotoxice.
Tabelul nr. 29 – Principalii mitogeni limfocitari utilizaţi în Imunologie

(după Zarnea)
Denumirea Sursa Greutatea
moleculară
Fitohemaglutinina (PHA) Phaseolus vulgaris 140.000 
Concavalina (ConA) Canavalia ensiformis 51.000 
Lectina de soia Glycine max 120.000 
Lectina din germeni de grâu Triticum vulgare 36.000 
Lectina din ricin (RCA) Ricinus comunis 120.000 
După cum rezultă din tabelul precedent, mitogenii nespecifici sunt

polizaharide extrase din plante, care produc expansiunea clonală doar a
limfocitelor T.
355
Rolul limfocitelor T în imunitatea celulară este major în:
 Apărarea faţă de infecţii bacteriene, în special împotriva acelor agenţi
etiologici care prezintă parazitism celular: Mycobacterium, Brucella,
Ricketsia, Treponema,
 Apărarea antivirală (limfocitele T citotoxice distrug celulele infectate cu
virusuri)
 Apărarea antiparazitară (ex.: Toxoplasma, Plasmodium, Trypanosoma,
Leishmania)
 Apărarea antimicotică (ex.: Candida, Cryptococcus, Histoplasma,
Supravegherea imună faţă de celule străine, mutante, îmbătrânite sau
modificate tumoral
 Respingerea transplantelor şi grefelor incompatibile
 Hipersensibilitatea de tip tardiv (HTT) – aspect imunopatologic (reacţie
de hipersensibilitate de tip IV, produsă mai probabil prin intervenţia
limfocitelor T specializate – TDH (T “delayed hipersensitivity”) şi a
macrofagului activat. HTT reprezintă un aspect al IMC.
 Memoria imunologică – prin angajarea sa în răspunsul imun, limfocitul
T transformat blastic revine la aspectul de limfocit T mic, devenind
principala celulă recirculantă cu memorie imunologică (iniţiază
răspunsul imun secundar)
 Reglarea imunologică – limfocitul T helper reprezintă “dirijorul
orchestrei celulelor imunologice” implicate în răspunsul imun. Pe de
altă parte, limfocitele T secretă o diversitate de citokine cu rol în
amorsarea reacţiilor imune (activarea macrofagelor, limfocitelor, etc.) şi
în procesele inflamatorii.
356
CAPITOLUL 46
TIPURI DE IMUNITATE
CLASIFICARE DUPĂ CELULA EFECTOARE
 Imunitate umorală (IU) – efectorii: limfocitul B şi plasmocitul

 Imunitatea mediată celular (IMC)- limfocitul T cu subpopulaţiile sale
şi macrofagul activat
CLASIFICARE DUPĂ MODALITATEA DE

CÂŞTIGARE A IMUNITĂŢII
 Imunitate activă
- amorsarea mecanismelor imunologice, cu apariţia limfocitelor cu
memorie imunologică
- sunt implicate ambele forme de imunitate (IU+IMC)
- este de lungă durată
- singurul dezavantaj – faptul că imunitatea activă are nevoie de un
interval de latenţă pentru a se instala.
- Naturală – se obţine după trecerea printr-o infecţie sau la un contact
cu un antigen
- Artificială – se obţine în urma vaccinărilor
 Imunitate pasivă
- se realizează numai pentru imunitatea umorală
- este utilă în terapia bolilor infecţioase, deoarece răspunsul imun este
foarte prompt, cu dezavantajul că protecţia imunologică este de
scurtă durată
- Naturală: - se referă la trecerea IgG transplacentar de la mamă la făt
sau trecerea IgA secretorii (prin laptele matern)
- Artificială: - se referă la administrarea serurilor imune (seroterapie)
- transferul IMC este imposibil de realizat practic; în mod
teoretic, IMC s-ar putea transfera printr-o limfokină
(“factor de transfer”) şi limfocite T obţinute de la un
subiect imun, care în final ar determina imunitate activă.
357
CLASIFICAREA DUPĂ EFECTUL BIOLOGIC AL
IMUNITĂŢII
 Efect biologic favorabil - supraveghere imunologică şi corectă apărare

antiinfecţioasă şi antitumorală
 Efect biologic nefavorabil - manifestări imunologice apărute prin
alterări calitative sau cantitative ale răspunsului imun (constituie
obiectul de studiu al “Imunopatologiei”)
358
CAPITOLUL 47
DIAGNOSTIC IMUNOLOGIC
REACŢII ANTIGEN - ANTICORP
Asocierea unui anticorp cu antigenul său specific depinde de

interacţiunea necovalentă dintre epitop şi paratop; definirea reacţiilor AG -
AC se bazează pe consecinţele formării complexului imun elementar.
Bazele moleculare ale interacţiunii AG - AC:
 Reacţiile AG - AC se bazează pe complementaritatea structurală dintre

epitop (aparţinând AG) şi paratop (aparţinând AC). Complexul imun
elementar este complexul AG - AC la nivel molecular, descris precum
modelul ,,cheie - broască” sau modelul ,,mâinilor care se strâng”.
Complementaritatea stereospaţială epitop - paratop generează noi forţe
fizice de atracţie, precum forţele electrostatice, legături de hidrogen,
forţe van der Waals.
 Din cauza legăturilor fizice dintre reactanţi, reacţiile AG - AC sunt
întotdeauna reversibile; AC nu alterează AG. Reversibilitatea
(disocierea complexelor AG - AC) poate fi considerată o reacţie
unimoleculară în care viteza de reacţie este dependentă de concentraţia
complexului imun. După studii în care reactanţii au fost marcaţi
radioactiv, timpul de înjumătăţire al reacţiilor antigen - anticorp a fost
estimat ca durată minimă de trei ore, până la T1/2 maxim de 8 zile.
 Interacţiunile AG - AC depind de concentraţiile reactanţilor,
complexele imune formându-se cu probabilitate maximă la concentraţii
echimoleculare ale AG şi AC.
 În reacţiile imunologice, specificitatea, afinitatea şi aviditatea
anticorpilor au un rol extrem de important.
 Specificitatea - reprezintă capacitatea unui anticorp de a deosebi
antigenul faţă de care a fost produs, faţă de alte antigene cu structură
asemănătoare. Serurile imune incomplet purificate pot determina reacţii
imunologice încrucişate.
 Afinitatea măsoară forţa de legare dintre un epitop şi un paratop,
respectiv suma forţelor de atracţie şi de repulsie dintre cele două
componente ale sistemului imun elementar.
359
Constanta de afinitate (Ka) sau de ,,echilibru” se poate calcula după
formula:
Ka = Kas / Kdis = [AG - AC] / [AG] x [AC] , unde:

Ka = constanta ratei de asociere
Kdis = constanta ratei de disociere
[AG] = concentraţia epitopilor
[AG - AC] = concentraţia complexului imun
[AC] = concentraţia situsurilor de legare liberă a AC
[,,X”] = concentraţia molară
Constanta K va fi mare pentru complexele imune cu afinitate
crescută.
 Aviditatea caracterizează energia medie a interacţiunii de legare a unui

antigen cu epitopi multipli şi diferiţi, cu anticorpii specifici induşi de
către aceştia. Spre deosebire de afinitate, care furnizează date despre
natura fizico-chimică a interacţiunilor AG-AC, aviditatea este
semnificativă pentru antigenele naturale, care sunt multivalente în
realitate. Avantajul multivalenţei este faptul că aceasta creşte energia de
legare de 103 ori în cazul IgG (bivalente) şi de 107 ori în cazul IgM
(multivalente).
Afinitatea şi aviditatea crescută a anticorpilor specifici determină
reacţii imunologice favorabile organismului: protecţie antibacteriană,
antivirală, antimicotică, antiparazitară, antitumorală, neutralizarea
efectului citopat viral etc. Complexele imune cu afinitate scăzută persistă
în circulaţie sau se depun în unele ţesuturi (spre exemplu, glomerulul
renal) şi determină variate consecinţe imunopatologice.
La temperatura corpului, creşte viteza de asociere a AG cu AC
specifici, de aceea majoritatea reacţiilor imunologice cu scop diagnostic
(aglutinare, precipitare, etc.) se incubează la 37oC. Pentru evidenţierea
crioaglutininelor, incubarea reacţiei se face la temperaturi scăzute (4oC).
Tipul de reacţie imunologică observat depinde de starea fizică a
antigenelor, precum şi de condiţiile experimentale (ex.: temperatura
optimă sau pH-ul optim al reacţiei, cuprins între 6,5 şi 8,5). Spre exemplu,
antigenele particulate generează reacţii de aglutinare, antigenele solubile
produc reacţii de precipitare.
 Sensibilitatea reacţiilor AG - AC cu rol diagnostic poate fi cuantificată
prin numărul efectiv de particule necesare pentru a produce o reacţie
vizibilă; spre exemplu, 107 celule bacteriene produc o reacţie de
aglutinare evidentă, spre deosebire de 6 x 1012 molecule de antigen
solubil care produc o reacţie de precipitare detectabilă.
360
 Teoria ipotezei unitare a anticorpilor postulează faptul că fiecare
moleculă de anticorp poate desfăşura mai multe tipuri de reacţii
imunologice, corespunzător specificităţii respective (,,anticorpi
multipotenţi”).
Reacţiile AG - AC cu scop diagnostic sunt foarte variate; toate
reacţiile serologice îşi propun evidenţierea anticorpilor specifici şi titrarea
lor. Creşterea progresivă a titrului anticorpilor semnifică infecţii în
evoluţie.
Principalele reacţii imunologice cu rol diagnostic pot fi

clasificate:
 Reacţii de agregare
 Reacţii de aglutinare - pe lamă
- în tuburi
- pe suport (ex.: latex aglutinare,
hemaglutinare pasivă)
 Reacţii de precipitare - precipitarea inelară
- reacţia de floculare
- precipitare în gel
- difuzie simplă - Metoda Oudin
- Imunodifuzia radială Mancini
- difuzie dublă - Metoda Outcherlony
- Imunelectroforeza
- Contraimunelectroforeza
 Reacţii AG - AC cu participarea complementului
 Bacterioliza, Virionoliza virusurilor învelite (Imunocitoliza)
 Imunhemoliza
 Imunocitoaderenţa (ex: rozete EAC) şi opsonizarea
 Imunoaderenţa, imunocitotoxicitatea
 Reacţia cu fixarea sistemului complement (RFC, cu variantele
tehnice: Ida Bengston, Kolmer, Bradstrecet Taylor etc.)
 Reacţii cu anticorpi monoclonali (AMC) specifici
 Reacţii AG - AC cu complexe imune vizualizate prin artificii
tehnice
 Imunofluorescenţa (IF) - metoda directă şi indirectă
 Radioimunotestarea (RIA) - metoda directă şi indirectă
 Teste imunoenzimatice (ELISA) - metoda directă şi indirectă
 Reacţii de seroneutralizare (RSN) - pentru diagnosticul infecţiilor
virale
Principiul reacţiilor, tehnica de lucru şi interpretarea acestora sunt
361
descrise la lucrările practice. Alegerea uneia sau alteia dintre reacţii,
pentru diagnosticul unei boli infecţioase - se bazează pe mai multe criterii:
natura agentului etiologic, sensibilitatea reacţiei, clasa imunoglobulinelor
de identificat (ex.: titruri înalte de IgM semnifică infecţie acută) şi nu în
ultimul rând, la noi în ţară, în funcţie de posibilităţile materiale ale
laboratorului respectiv.
TESTE CARE EVIDENŢIAZĂ IMUNITATEA MEDIATĂ

CELULAR
Imunitatea mediată celular are ca efector specific limfocitul T, iar

ca celulă asociată, macrofagul.
Prin testele de imunitate celulară se poate aprecia funcţionarea
normală a IMC; diminuarea răspunsului imun celular se poate observa în
afecţiuni congenitale, infecţii virale, bacteriene, fungice, parazitare,
cancere, hepatite cronice, etc.
Testele IMC pun în evidenţă şi existenţa unui răspuns imun celular
specific faţă de un anumit antigen (ex.: i.d.r. la tuberculină, brucelină etc.)
Testele IMC pot fi efectuate in vivo şi in vitro. Clasificarea reacţiilor este
următoarea:
 Teste in vivo
 Intradermoreacţia, care evidenţiază starea de hipersensibilitate de
tip tardiv (prototip - i.d.r. la tuberculină). Reacţia investighează
IMC globală şi prezenţa macrofagului activat prin limfokinele
limfocitului TH.
 Teste in vitro
Testele sunt foarte complexe, nefiind introduse în activitatea de
rutină. Mai frecvent utilizate sunt:
 Numărarea limfocitelor T
 Evaluarea raportului dintre limfocitele TCD4 şi TCD8.
(Raportul lfTCD4 / lfTCD8 >1 semnifică valori normale, valoarea
subunitară fiind expresia imunosupresiei).
Capacitatea de proliferare (ca răspuns imun) la un stimul mitogen.
Se evidenţiază prin:
 Transformarea blastică a limfocitelor
 Cultura limfocitară mixtă (MLC).
Capacitatea productivă de citokine se investighează prin:
 Evidenţierea MIF şi LIF (factori de inhibare ai migrării
macrofagelor şi respectiv ai leucocitelor polimorfonucleare)
 Evidenţierea factorilor mitogeni limfocitari (FML) şi ai
362
limfotoxinelor
 Evidenţierea interferonului sau a factorilor chemiotactici.
Manifestarea citotoxicităţii (lfTCD8) faţă de celula ţintă:
 Teste de limfocitotoxicitate - evidenţiază mecanismele distrugerii
celulei ţintă, care are izotopi radioactivi încorporaţi. Eliberarea în
supernatant a izotopului se detectează cu ajutorul unor contoare
speciale. Testele au aplicabilitate în determinarea şi tipizarea
antigenelor HLA, în imunitatea antitumorală şi antivirală.
Flow-citometria
Reprezintă o metodă modernă de diagnostic, care realizează
identificarea şi sortarea celulelor aflate într-un flux lichid, pe baza unui
parametru fizic sau chimic care le caracterizează. Flow-citometrele
utilizează diverse tipuri de lasere, numărătoare electronice de celule şi
programe computerizate de sortare celulară (500 - 7000 celule/secundă, cu
puritatea sortării de 97%). Pentru detectarea antigenelor de suprafaţă
celulară se utilizează anticorpi monoclonali specifici, fluorocromi (IF),
fluorocitokine. Fluorokinele sunt interleukine cuplate cu o substanţă
fluorescentă, pentru detectarea unor subpopulaţii celulare cu răspuns imun
diferit la variaţi mesageri chimici imunologici (IL1, IL2, IL6, LiF etc). Se
deschid noi perspective de cercetare şi diagnostic în imunologie, prin
avantajele oferite de flow-citometrie, metodă care poate preciza:
 Conţinutul celular în acizi nucleici
 Numărul reticulocitelor
 Proporţia: limfocite, monocite, granulocite în sângele periferic (inclusiv
transpunere grafică)
 Raportul dintre limfocitele TCD4 şi TCD8
 Histocompatibilitatea, în vederea realizării unui transplant (prin
determinarea unor antigene HLA)
 Rezistenţa celulelor tumorale la terapia citostatică
 Nivelul proliferărilor celulare (prin detectarea markerului CD69 prin
testul Fastimmune)
 Nivelul citotoxicităţii anumitor celule
 Eficienţa fagocitozei (Phago-test)
 Producţia radicalilor liberi în fagocitoză
 Starea metabolismului oricărei celule (influx de Ca2+, K+, pH intern)
 Noţiuni de citogenetică
 Prezenţa unor autoanticorpi fixaţi pe suprafaţa sau în interiorul unor
celule (anticorpi antimuşchi neted, AC antinucleari)
 Existenţa unor molecule de suprafaţă celulară pentru care încă nu există
anticorpi monoclonali specifici, prin utilizarea fluorokinelor
363
 Diverse antigene de suprafaţă celulară (CD4, CD8, CD19, CD20, CD69
etc., antigene HLA, receptori diverşi), realizându-se
,,imunofenotipizarea celulară”, cu ajutorul anticorpilor monoclonali
specifici marcaţi fluorescent. Imunofenotipizarea celulară este cea mai
utilizată metodă flow-citometrică. Firma Becton - Dickinson a lansat o
gamă largă de
kit-uri de diagnostic:
Kitul Simul Set IMK Plus, Kitul LeuKaemia

Immunophenotyping - depistează hemopatii maligne ,,border-line”. Kitul
Tri-Test permite determinarea numărului absolut de celule CD4, CD8,
CD19; kitul Fastimmune evidenţiază proliferarea celulară (CD69).
Aparatele cele mai moderne produse de către firma respectivă sunt: FACS
Vantage şi FACS Calibur care pot realiza o gamă largă de operaţiuni.
Cele mai recente flow-citometre sunt uşor manevrabile (,,user friendly”),
precum FACScan sau EPICS, dar în aceste situaţii aplicaţiile diagnostice
sunt foarte specifice.
Fig. nr. 42 - Imagini flow-citometrice ale unor subpopulaţii celulare

din sângele periferic, cu AC monoclonali ai trusei Simul Set (Virgil
Păunescu şi colab)
364
CAPITOLUL 48
MEDIATORI BIOCHIMICI AI RĂSPUNSULUI IMUN
Citokinele reprezintă semnalele absolut necesare (transmise de

către celulele imunologice), pentru a regla interacţiunile cooperante cu rol
în declanşarea unui răspuns imun eficient.
Interleukinele sau citokinele au fost denumite iniţial limfokine
(substanţe secretate de către limfocite) sau monokine (substanţe secretate
de către monocite, macrofage).
Interleukinele (IL) sunt substanţe de natură proteică ce transmit
celulelor imuno-competente semnalele necesare pentru activarea,
proliferarea şi diferenţierea lor. Interleukinele sunt considerate a fi
imunohormoni care amplifică mecanismele apărării imunologice.
Identificarea interleukineleor este foarte dificilă, din cauza prezenţei
lor în organism în doze extrem de scăzute (10-10 - 10-12 M). Semnalul
reprezentat de către interleukină este prelucrat numai de către celule care
exprimă receptori specifici pentru legarea lor; aceste celule imunologice
trebuie să fie activate în prealabil. Pentru purificarea şi izolarea
interleukinelor s-au utilizat tehnici ADN recombinant.
Caracterele generale ale interleukinelor sunt următoarele:

 greutate moleculară foarte mică (sub 80 k )
 moleculele IL sunt glicozilate
 acţionează “autocrin” sau “paracrin”
 interacţionează cu receptori celulari specifici
 majoritatea IL reglează proliferarea şi diferenţierea limfocitelor B
 nu sunt numeroase (13 specii moleculare diferite, dintre care bine
cunoscute sunt 8)
 intervin în cooperările celulare din răspunsul imun şi în procese de tip
inflamator
 concentraţiile lor sunt minuscule (10-12 M)
Principala clasificare a activităţilor atribuite interleukinelor

 IL cu rol reglator a activităţii celulare imunologice; ex.:
 IL2, IL3
 interferonii  şi 
 factorul inhibitor al migrării macrofagelor (MIF)
 factorul inhibitor al migrării leucocitelor (LIF)
 factorul chemiotactic (CF)
365
 factorul activator al macrofagelor (MAF)
 Reglarea activităţii altor ţesuturi:
 factorul stimulator al coloniilor de granulocite-macrofage (CSF-GM)
 factorul activator al osteoclastelor (OAF)
 Distrugerea celulelor ţintă:
 limfotoxinele (“perforină” şi “granzimă”, elaborate de către
limfocitele T citoxice)
PRINCIPALELE CITOKINE
Interleukina 1 (IL1)
 produsă de către monocite şi macrofage (“monokină”)

 prima sa denumire a fost “factorul de activare al limfocitelor (LAF) în
1972
 următoarea denumire (1974) a fost “factorul de activare al limfocitelor
B (BAF)”; a fost evidenţiată datorită capacităţii sale de a stimula
producţia de anticorpi în absenţa limfocitelor T
 substanţa conţine  270 aminoacizi, greutatea ei moleculară este de
31000 
 prezintă două forme moleculare (  şi  )
 producţia sa poate fi stimulată prin acţiunea limfocitelor T helper
activate sau a mitogenilor nespecifici. După Dinarello (1984), IL1 se
eliberează în cantităţi mari din macrofage activate (ca urmare a
infecţiei) şi o parte a IL1 ar exista ca parte integrantă a membranei
macrofagului (probabil această etapă reprezintă etapa eliberării iniţiale
din celulă)
 rolurile sale imunologice sunt extrem de diverse
 IL1 determină proliferarea şi diferenţierea limfocitelor B, stimulând
anticorpogeneza fie direct, fie prin intermediul limfocitelor T helper
 induce apariţia receptorilor pentru IL2 şi creşte sinteza de IL2 şi de
factori stimulatori ai coloniilor (potenţează hematopoeza)
 prin creşterea sintezei de IL2 acţionează indirect asupra funcţiilor
limfocitelor T citotoxice şi a celulelor ucigaşe naturale (NK)
 IL1 este principalul pirogen endogen (sindrom febril declanşat).
Hipertermia are efect antiinfecţios.
 IL1 determină multiplicarea fibroblastelor şi a celulelor endoteliale
 IL1 induce migrarea polimorfonuclearelor neutrofile din măduvă,
mobilizarea lor chemotactică, eliberarea lizozimului.
366
 IL1 reglează răspunsul antiinflamator sistemic prin producerea
proteinelor de fază acută
 IL1 stimulează producţia de colagenaze şi protoglandine (PGF2 crescută
explică proteoliza şi casexia din infecţiile cronice)
 IL1 provoacă somnul de “undă lentă”
 IL1 are rol protector împotriva radiaţiilor
 IL1 deprimă activitatea plasminogenului
 IL1 scade presiunea venoasă şi pH-ul sanguin
 IL1 deprimă sinteza lipoproteinelor şi a acizilor graşi liberi, deprimă
sinteza albuminei
Nivelul IL1 creşte în:
 Septicemii
 Glomerulonefrite
 Ciroză hepatică
 Sclerodermie sistemică
 Diabet insulino-dependent etc.
Nivelul IL1 scade în:
 Cancere
 Malnutriţie
 Progresiv cu vârsta
 Psoriazis şi lupus eritematos sistemic
Interleukina 2 (IL2)
A fost denumită şi :
 TCGF (T cell growth factor) - factorul de creştere al celulelor T
 TSF (Thymocyte stimulating factor) - factorul stimulator al timocitelor
IL2 este produsă de către limfocitele T activate şi a putut fi obţinută
experimental din supernatantele unor culturi de limfocite stimulate cu
mitogeni (fitohemaglutinină).
IL2 este de natură glicoproteică, cu GM aprox. 17000 , alcătuită
din 133 de aminoacizi. Precursorul IL2 are 153 de aminoacizi din care, în
urma proteolizei unei secvenţe de 20 aminoacizi, rezultă molecula matură.
Timpul de înjumătăţire a IL2 plasmatice este de aprox. 2’-3’. Activitatea
de sinteză a IL2 începe la 4 ore de la stimularea antigenică şi atinge un
maxim după 3-5 zile.
Producţia IL2 este stimulată de IL1, INF, PHA.
Există similitudini structurale între IL2 şi INF. Ambele molecule
sunt formate din sase helixuri şi nu conţin catene; helixurile 2, 3, 4, 6 ale
IL2 sunt organizate într-un “buchet”, această dispoziţie fiind extrem de
367
importantă pentru legarea receptorului.
Capacitatea limfocitelor de a răspunde la IL2 este condiţionată de
prezenţa receptorilor pentru IL2, care se găsesc pe suprafaţa celulelor B şi
T, monocitelor şi pe suprafaţa precursorilor mieloizi.
Limfocitele în repaus posedă un număr scăzut de receptori pentru
IL2 dar în urma stimulării antigenice, după aprox. 48 de ore, 50% dintre
celulele respective vor poseda aceşti receptori (aprox. 10000
receptori/celulă). Cantitatea receptorilor pentru IL2 va regla intensitatea
răspunsului imun, controlând de fapt viteza de diviziune a limfocitelor.
Roluri imunologice
Interleukina 2 stimulează proliferarea şi diferenţierea limfocitelor T,
a unor celule B normale sau leucemice şi a celulelor NK. IL2 stimulează
diferenţierea limfocitelor T helper 1 (Th1) de tip “inflamator” şi T helper 2
(Th2) de tip “ajutător stimulator”, potenţează acţiunea limfocitelor T
citotoxice şi producţia de anticorpi. La nivel intracelular, IL2 activează
sinteza receptorilor pentru transferină şi în cazul monocitelor stimulează
producţia de INF şi TNF. Pornind de la acest aspect s-a încercat terapia
antitumorală cu IL2, dar rezultatele obţinute au fost umbrite de efecte
adverse precum insuficienţa respiratorie, tulburări psihice sau
gastrointestinale.
Deficitul de IL2 se poate întâlni in AIDS, boala Hoodgkin, lupus
eritematos sistemic; administrarea de IL2 exogenă (cu riscurile
sus-menţionate) ar putea ameliora aceste afecţiuni.
Interleukina 3
IL3 prezintă o activitate multifuncţională, cu rol stimulativ asupra

liniilor celulare hematopoetice majore (“hemopoetină panspecifică”-PSH).
A mai fost denumită şi :
 “multicolony stimulating factor”
 “Histamine-producing cell stimulating factor”
 “PSH-hemopoetină panspecifică”
IL3 este o glicoproteină cu greutate moleculară de aprox. 30 k, cu
134 de aminoacizi, fiind produsă de către limfocitele T activate.
Reziduurile Pro şi Leu din secvenţa moleculei au un rol critic în modularea
funcţiilor biologice ale acestei limfocite.
Acţiunea IL3 asupra celulelor ţintă este condiţionată de legarea pe
receptorul specific (aprox. 1000 de receptori/celulă). Receptorul pentru
IL3 are un domeniu extracelular cu 417 resturi de aminoacizi legaţi printr-
un domeniu transmembranar.
Legarea IL3 de receptorul specific determină un efect local (în
368
situsul în care s-a produs activarea) după stimuli imunologici puternici
(infestări parazitare sau rejet de grefă).
Cele mai multe experimente arată că IL3 nu acţionează asupra
limfocitelor T şi nici în producerea normală (echilibrată) de celule
hematopoetice.
IL3 intervine direct asupra creşterii precursorilor multipli
hematopoetici ai granulocitelor, bazofilelor, enzinofilelor, macrofagelor
sau mastocitelor. Excepţie fac celulele din seria eritroidă şi
megacariocitară asupra cărora IL3 acţionează în prezenţa eritropoetinei şi
trombopoetinei. Stimularea hematopoezei de către IL3 este amplificată sub
acţiunea IL1, IL6, GM-CSF, etc.
IL3 poate potenţa răspunsul inflamator indus de către endotoxinele
bacililor gram negativi. Dereglarea activităţii IL3 în ceea ce priveşte
hematopoeza este unul dintre principalele mecanisme generatoare de
leucemii, cu proliferarea celulară anarhică.
Unii cercetători indică utilizarea IL3 sintetică în terapie, pentru
proliferare celulară specifică după grefele de măduvă.
Interleukina 4
A fost denumită şi:

 Factorul inductor al IgG1-Lindquist (1984)
 Factorul stimulator nr.1 al celulelor B (Norma, 1984)
IL4 poate fi sintetizată de către limfocite T, celule de tip hibridom
sau limfom.
IL4 are o greutate moleculară de 20 k; este sensibilă la degradarea
proteolitică şi este inactivată la pH 10.
Activarea IL4 este complexă:
 IL4 stimulează sinteza ADN (prin activarea limfoblaştilor T normali)
 IL4 stimulează biosinteza anticorpilor din subclasa IgG1 şi supresează
răspunsul în IgG3 şi IgG2b.
 Acţionează sinergic în asociere cu PHA (fitohemaglutinina), cu
proprietăţi similare IL1.
 IL4 reprezintă un factor de creştere pentru mastocite.
 IL4 reglează producerea de citokine de către celulele T, B, NK,
macrofage şi fibroblaste. Prin acest rol imunomodulator acţionează ca
agent antitumoral şi antiinflamator.
 IL4 inhibă sinteza TNF; la rândul ei, IL4 este inhibată de către INF.
Receptorii pentru IL4 (aprox. 100-1000 receptori pe o celulă T sau
B în repaus sau în activitate), au o structură de tip monomer
imunoglobulinic, cu GM de 130 k.
369
Interleukina 5
A fost denumită iniţial “factorul înlocuitor al celulelor T”.

Denumirea de IL5 a fost propusă de Kinashi, Azuma în 1986.
IL5 este o glicoproteină cu GM cuprinsă între 32 şi 60 k.
Receptorul pentru IL5 (GM aprox 48 k) este exprimat în exclusivitate pe
limfocitele B activate şi pe eozinofile.
 IL5 acţionează în principal ca factor de diferenţiere al eozinofilelor
(efect antiparazitar).
 IL5 acţionează sinergic cu IL1 pentru inducerea sintezei de IgM şi cu IL4
pentru sinteza IgG1.
 IL5 potenţează exprimarea receptorilor pentru IL2 la nivelul limfocitelor
T, stimulând cooperările celulare necesare răspunsului imun.
 IL5 stimulează funcţia citotoxică anticorpodependentă.
Interleukina 6
Cu denumiri anterioare:
 Factorul 2 stimulator al celulelor B (BSF-2)
 Interferon 2 sau factorul stimulator al hepatocitelor
Este o glicoproteină cu greutate moleculară de 21 k, cu  184 de
aa.
Este produsă de către monocite, macrofage, limfocite B şi T
activate, mastocite, fibroblaste, astrocite, celule endotoliale, epiteliale şi
neoplazice.
Acţionează asupra unui număr mare de ţesuturi şi celule, şi anume
în:
 inducerea diferenţierii şi activării limfocitelor B
 inducerea proteinelor de fază acută în inflamaţii
 proliferarea şi diferenţierea lf T, cu exprimarea receptorilor pentru IL2
 activarea maturării megacariocitelor
 promovarea fagocitozei
 proliferarea celulelor mielomatoase, a keratinocitelor
Receptorul pentru IL6 se întâlneşte pe suprafaţa limfocitelor T în
repaus, a limfocitelor B fără receptor imunoglobulinic IgG membranar, pe
suprafaţa celulelor mielomatoase. Receptorul pentru IL6 este de tip
imunoglobulinic cu GM de 80 k.
Nivelul seric al IL6 creşte în boli autoimune, ciroză hepatică,
370
glomerulonefrite, psoriazis sau neoplazii. Sinteza IL6 poate fi inhibată de
IL4, IL10 şi TGF .
Interleukina 7
Denumită iniţial “limfopoetina 1”, din cauza acţiunii ca factor de

creştere a limfocitelor B şi T.
 IL7 este o glicoproteină cu GM de 14.9 k cu 154 de aminoacizi.
 IL7 intervine în proliferarea limfocitelor B imature, până când limfocitul
B exprimă pe suprafaţa sa IgM monomer şi intervine în proliferarea
limfocitelor T imature (CD4-, CD8-, CD3+), până când celula T devine
imunocompetentă şi facilitează exprimarea receptorilor pentru IL2.
 IL7 activează sinteza IL1, IL8 şi TNF.
Interleukina 8
Este secretată de către limfocitele T sau monocitele activate, de

către fibroblaste sau celulele endoteliale.
Este “proteina activatoare a neutrofilelor”.
 IL8 stimulează chemotactismul pentru PMN şi potenţează funcţiile
fagocitare ale acestora.
 IL8 creşte permeabilitatea vasculară şi protejează celulele endoteliale
împotriva efectului distructiv al PMN (IL8 potenţează fenomenele
inflamatorii, în general)
Interleukina 9
Glicoproteina cu GM 30-40 k ( cu 144 de aminoacizi) este

sintetizată de către limfocitele T şi monocite.
IL9 este un factor ce stimulează creşterea şi proliferarea
limfocitelor T, a mastocitelor, a megacariocitelor şi a precursorilor
eritrocitari.
Interleukina 10
Glicoproteina cu GM de 30-40 k, este sintetizată de către

limfocitele Th2 (nu însă şi de limfocitele Th1), sub influenţa stimulilor
antigenici şi mitogenici.
 IL10 stimulează timocitele
 IL10 induce exprimarea antigenelor CMH clasa a II-a pe suprafaţa
membranară a limfocitelor B.
371
 IL10 inhibă producţia de IL1, IL6, IL8 şi TNF.
Interleukina 11
Molecula are o GM de 22 k şi aproximativ 199 resturi de

aminoacizi. Este sintetizată de către celulele stromale şi are activităţi
variate, asemănătoare cu cele ale IL6.
 IL11 determină sinteza proteinelor de fază acută în inflamaţii
 IL11 stimulează producerea de imunoglobuline la nivelul plasmocitoa-
melor (acţiune sinergică cu IL3)
 IL11 acţionează asupra precursorilor hematopoetici
Interleukina 12
Cu denumiri anterioare :
 Factor de creştere al celulelor stem
 Factor de creştere al mastocitelor
 Factor de stimulare al celulelor NK
IL12 este un dimer cu GM de 20 k şi 248 de aminoacizi. Este
produsă de către fibroblaste, celule stromale, celule ale carcinoamelor
hepatocelulare.
 IL12 induce sinteza INF de către celulele NK.
 IL12 reprezintă un factor de creştere al mastocitelor, precursorilor
hematopoetici şi al celulelor ucigaşe naturale.
 Sinteza IL12 este stimulată de către INF şi blocată de IL4 şi IL10.
Interleukina 13
Citokina este produsă la om prin limfocitele Th şi limfocitele CD8+.
Molecula conţine 132 de aminoacizi. IL13 acţionează asupra limfocitelor
B, macrofagelor, celulelor NK şi asupra unor celule canceroase. Pentru
limfocitele B răspunsul este proproliferativ, în timp ce limfocitele T nu
sunt afectate.
 IL13 stimulează preferenţial sinteza de IgE, cu intervenţie în procesele
alergice
 IL13 posedă acţiuni antiinflamatorii, inhibând sinteza unor citokine
proinflamatorii precum IL1, IL6, IL8, TNF.
 IL13 scade fagocitoza şi citotoxicitatea dependentă de anticorpi
 IL13 ar avea efect anti-HIV, inhibând replicarea HIV în monocite, prin
inhibarea reverstranscriptazei virale şi scăderea concentraţiei
antigenului p24 viral.
372
 IL13 prezintă similitudini structurale cu IL4 şi acţiuni parţial
asemănătoare.
Interleukina 14
Identificată în 1991, are o greutate moleculară mare (468 de

aminoacizi). Este produsă de către limfocitele T şi stimulează celulele B .
Interleukina 15
Descoperită în 1994, este produsă de către placentă şi celule

musculare striate. Greutatea moleculară 15 k (cu aproximativ 162 de
aminoacizi). Rolul său imunologic este încă necunoscut, dar ar putea
suplini funcţia IL2.
INTERFERONII
Sunt substanţe de natură glicoproteică, produse sub influenţa unor

stimuli inductori variaţi, cu efect antiviral, antitumoral şi imunomodulator.
S-au descoperit următoarele categorii antigenice de interferoni
umani, clasificate după principala celulă producătoare :
 INF - LEUCOCITAR
- 14 subtipuri diferite din punct de vedere biochimic
- codificat de către 14 gene diferite (cromozomul 9)
- rezistent la pH acid (şi la temperatura de 56C)
 INF - FIBROBLASTIC (produs de către fibroblaste)
- două subtipuri diferite din punct de vedere biochimic
- codificat de către 2 gene diferite (cromozomul 9)
 INF - LIMFOCITAR, sau IMUN, produs de limfocitele T
sensibilizate
- un singur tip biochimic, codificat de o singură genă (cromozomul 12)
- cu cel mai important efect în viroze şi neoplazii
 INF - produs de către celule mononucleare umane stimulate cu
fitohemaglutinină, asemănător cu INF (în studiu).
Principalele proprietăţi ale interferonilor

 Au acţiune antivirală, antitumorală, imunoreglatoare.
 Au specificitate de specie – un tip de INF produs de către celulele unei
373
specii, acţionează numai asupra speciei respective. De aceea, tipul de
interferon luat în studiu trebuie menţionat, utilizând un acronim pentru
specia producătoare : Hu-INF (“human interferon” - “interferon
uman”), Mu-INF (“murin interferon” - “interferon al şoarecelui”), etc.
 Au greutăţi moleculare cuprinse între 17 k (INF) şi 20 k
(INF,INF)
 Nu au specificitate de virus (un interferon indus de către un anumit
virus are acţiune asupra oricărui alt virus, în cadrul speciei respective)
 Sunt glicoproteine cu inductori foarte variaţi ai sintezei, cum ar fi:
 ARN dublu catenar natural sau sintetic (poliriboinozinat –
poliribocitidilat ) reprezintă cel mai bun inductor de interferon. În
mod normal, în timpul replicării virusurilor cu genom ARN apare
ARN dublu catenar. Este activ în doze mici (g/ml).
 Extracte microbiene ale microorganismelor cu parazitism
intracelular: Ricketsia, Bordetella, Brucella, Listeria, sau
endotoxinele bacteriilor gram negative – reprezintă inductori slabi
de INF, la doze de ordinul mg.
 Acţiunea interferonilor este rapidă şi puternică .
 Sistemul INF este cel mai precoce sistem de apărare antivirală al
gazdei: apare la câteva ore după stimularea antigenică, efectul este
maxim la 24-48 ore de la infectare şi persistă de la două la şase
săptămâni. Acţiunea este puternică, aproximativ 1-10 molecule de
INF protejează antiviral o celulă infectată, după următoarea
schemă:
 INF fibroblastic acţionează iniţial la poarta de intrare a
virusului, realizând alterări ale receptorilor celulari. Dacă totuşi,
virusul depăşeşte poarta de intrare, se secretă INF leucocitar.
INF sensibilizează limfocitele T. Aceste celule activate
produc INF imun, care potenţează toate mecanismele de
apărare ale gazdei, în special mecanismele citotoxice, prin
celulele killer, celule natural-killer, limfocite Tc, macrofage.
Apărarea imunologică antitumorală se explică prin potenţarea
efectelor citotoxice.
 Efectul principal antiviral al INF se manifestă în etapele de
decapsidare virală, replicare sau transcriere a genomului.
Interferonii nu pot acţiona asupra adsorbţiei virale sau a
viropexiei; efectul protector este maxim asupra celulelor
adiacente şi diminuat proporţional faţă de celulele îndepărtate.
 Mecanismele moleculare antivirale ale acţiunii interferonilor au
fost studiate în vitro. Toţi interferonii induc sinteza enzimelor:
oligonucleotid polimerază, activă în prezenţa ARN dublu
374
catenar şi a ATP şi proteinkinaza, cu rol inhibitor în sinteza
proteinelor virionale.
 Alte activităţi ale INF în imunitate :
 creşterea numărului de macrofage şi intensificarea fagocitozei, prin
exprimarea receptorilor pentru Fc a IgG.
 intensificarea activităţii microbicide şi tumoricide prin existenta
factorului MAF (factorul de stimulare al macrofagelor).
 creşterea numărului de molecule CMH de clasa a II-a pe macrofag
şi pe celulele imunocompetente.
 INF amplifică activitatea celulelor NK, concomitent cu inhibarea
exprimării genelor oncogene “onc” – în apărarea antitumorală.
 INF amplifică mecanismele inflamatorii.
 INF stimulează maturarea limfocitelor  spre plasmocite.
 INF inhibă sinteza prostaglandinelor produse de IL1 şi proliferarea
keratinocitelor.
Concluzionând, interferonii posedă efect antiviral, antitumoral,
proliferativ asupra limfocitelor B şi macrofagelor.
FACTORII NECROZANŢI TUMORALI
Sunt citokine cu acţiune antitumorală, cu două subpopulaţii

moleculare diferite :
 TNF (casectina) – 1985 – este secretată de către monocite, macrofage,
limfocite, celule NK, celule endoteliale. Casexia este rezultatul acţiunii
TNF, care inhibă lipoproteinlipaza prezentă în adipocite
 prezintă trei subunităţi  helix, cu greutăţi moleculare de 17 k, cu
157 de resturi de aminoacizi
 gena codificantă este situată pe cromozomul 6, în cadrul CMH
 TNF (limfotoxina) – este sintetizată doar de către limfocite, stimulate
de INF sau lipopolizaharidele bacteriene
 are o structură asemănătoare TNF, trimer cu greutate moleculară
de 25 k, cu 171 resturi de aminoacizi
 gena codificantă este situată pe cromozomul 6.
Receptorii pentru TNF sunt de două tipuri, cu distribuţie celulară
variată: TNF-R (75 k) şi TNF-R(55 k), care pot fixa fiecare atât
TNF, cât şi TNF. Se pare că există şi receptori solubili pentru TNF
(STNF-R), identificaţi în urina şi serul tuturor indivizilor, în concentraţii
specifice persoanei respective. Receptorii solubili pentru TNF rezultă prin
clivarea proteolitică a TNF-R sau  şi păstrează în continuare capacitatea
375
de legare a TNF. Receptorii solubili pentru TNF ar putea avea rolul de a
bloca acţiunea TNF la concentraţii prea mari. Prezenţa unor concentraţii
mari de TNF solubil în preajma celulelor tumorale, ar putea explica
rezistenţa formaţiunii la TNF-ul administrat exogen. TNF-ul solubil ar
putea explica şi efecte paraneoplazice precum anorexia şi casexia.
Factorii inductori ai sintezei TNF sunt:
- componente bacteriene
- lectine (fitohemaglutinina, concavalina A, etc.)
- citokine (IL1, IL2, INF, GM-CSF, )
- zimozanul, etc.
Factorii inhibitori ai sintezei TNF sunt multipli :
- glucocorticoizi
- prostaglandinele
- IL4, IL6, IL10
- alfaglobulinele
- histamina, serotonina
Acţiunile TNF
 Acţiune citotoxică tumorală, prin distrugerea vaselor tumorale şi
declanşarea coagulării locale (tumorile mari sunt mai sensibile la
acţiunea TNF). Activitatea antitumorală a TNF nu are specificitate de
specie. Un alt posibil mecanism de acţiune ar putea fi activarea
enzimelor lizozomale ale celulelor cu potenţial citotoxic şi chiar
fragmentarea ADN-ului celulei ţintă, prin activarea endonucleazelor
endogene.
 Rol antiviral tip INF.
 Modulează producţia de citokine (IL1, IL2, IL6, IL8) şi de factori
chemotactici şi stimulează producţia proteinelor de fază acută.
 Activează funcţiile citotoxice (modulează eliberarea radicalilor activi ai
oxigenului).
 Stimulează exprimarea antigenelor HLA clasa I .
 Creşte aderarea mononuclearelor pe suprafaţa endoteliului vascular.
 Inhibă angiogeneza.
 Produce casexie, hipotensiune arterială, modificări de ritm cardiac.
 TNF produce fenomene de necroză vasculară în şocul septic.
 IL1, INF şi TNF reprezintă agenţi ai şocului endotoxic (răspuns imun
în exces, din cauza concentraţiei mari de LPZ bacteriene).
Utilizarea TNF în terapie este însoţită de efecte adverse
(mielosupresie, febră, casexie). Administrarea TNF în asociere cu INF şi
IL2 sau asocierea TNF cu anticorpi monoclonali dau efecte pozitive
minime.
376
ALŢI MEDIATORI
Factorul de transformare al creşterii (TGF)

 Citokină existentă în trombocite, rinichi şi măduva osoasă, produsa sub
acţiunea celulelor transformate tumoral sau viral
 Există două peptide TGF diferite, TGF şi TGF, cu greutate
moleculară de 25 k, cu structură dimerică (TGF1, 2 şi TGF1, 2).
 TGF este implicat în embriogeneză, apărare antiinfecţioasă şi
antitumorală.
 TGF acţionează ca stimulator al proliferării fibroblastelor şi a celulelor
endoteliale (stimulează procesele de refacere ale ţesutului conjunctiv)
 Acţionează şi ca imunosupresor – scade capacitatea de sinteză a IgM şi
IgG, capacitatea citotoxică a celulelor NK şi în mod paradoxal, creşte
sinteza de IgAs la nivelul mucoaselor.
Aplicaţiile terapeutice ale TGF1 se referă la administrarea
substanţei respective înainte de intervenţiile chirurgicale, cu rol în
cicatrizarea plăgilor.
Factorul de stimularea al coloniilor de granulocite-
macrofage (GM-CSF)
Există o glicoproteină de 22 k, cu 127 de aminoacizi, care
stimulează proliferarea şi diferenţierea precursorilor hematopoetici şi
potenţează funcţia macrofagelor şi a granulocitelor.
Citokina are funcţie tumoricidă şi favorizează exprimarea
antigenelor HL-A clasa I pe suprafaţa celulelor.
Factorul de stimulare al coloniilor granulocitare (G-CSF)
Foarte asemănător structural cu IL6, cu două forme moleculare
G-CSF şi G-CSF. Este produs de către monocite, macrofage, celule
endoteliale şi fibroblaste stimulate imunologic.
Principala acţiune se referă la diferenţierea granulocitelor PMN şi
acţionează asupra celulelor multipotente.
Factorul de stimulare al coloniilor de macrofage
(M-CSF)
Este sintetizat de către monocite, fibroblaste, celule endoteliale.
Glicoproteina are o greutate moleculară de 45-90 k şi induce formarea de
colonii de precursori ai macrofagelor şi îmbunătăţeşte mecanismele
oxidative la nivelul macrofagelor adulte.
Factorul de activare al trombocitelor (PAF)
PAF este produs de către granulocite, cu funcţii stimulatorii pentru
trombocite; stimulează agregarea trombocitelor la locul inflamaţiei, induce
377
bronhoconstricţia şi activează sinteza IL1.
CAPITOLUL 49
MODULAREA RĂSPUNSULUI IMUN PRIN
COOPERĂRI CELULARE
Reacţiile imune declanşate de către un anumit antigen implică

proliferarea clonelor de limfocite cu funcţiile lor specifice, pentru
realizarea răspunsului imun mediat celular sau mediat umoral.
Activarea celulelor imunologice se realizează prin mai multe
categorii de stimuli :
 mesageri primari – reprezentaţi de către antigenele care se fixează pe
receptorii celulari specifici
 mesageri secundari – sunt produşi biochimici rezultaţi prin activarea
unor complexe enzimatice
 mesageri terţiari – sunt factori implicaţi în sinteza de citokine
Pentru declanşarea răspunsului complex limfocitar este obligatorie

etapa de recunoaştere a antigenului străin, după captarea, prelucrarea şi
prezentarea lui fracţionată (epitopi) – altor celule imunologice.
Recunoaşterea şi prelucrarea antigenului este realizată prin intermediul
celulelor prezentatoare de antigen, care pot să deţină sau nu funcţii
fagocitare. Principalele celule cu funcţii fagocitare sunt monocitele
sanguine şi macrofagele tisulare, eventual astrocitele cerebrale. Celule
prezentatoare de antigen nefagocitare sunt celulele Langerhans din piele,
celulele dendritice şi limfocitele B (din ţesuturile limfoide).
CELULE PREZENTATOARE DE ANTIGEN
Macrofagele
Aceste celule realizează fagocitoza (pentru antigenele corpusculare)
şi pinocitoza (pentru antigenele solubile). Substanţele endocitate sunt
degradate până la nivel peptidic, apoi asociate cu antigenele CMH clasa a
II-a şi ulterior prezentate limfocitelor. Epitopii obţinuţi sunt peptide cu
10-15 resturi de aminoacizi. Legarea peptidelor la moleculele CMH în
vederea “complexului de prezentare” se realizează la nivelul situsului
378
molecular de legare (10-25Å), care se individualizează la nivelul
domeniilor globulare 1, 2 pentru moleculele HLA clasa I şi la nivelul
domeniilor 1 şi 1 ale moleculelor HLA clasa a II-a.
Recunoaşterea imunologică asociată de numeşte “restricţie CMH”.
Antigenele endogene (spre exemplu o celulă proprie organismului –
infectată viral) se asociază la celulele HLA clasa I, stimulând limfocite
TCD8 (citotoxice). Moleculele HLA clasa I au un situs de legare pentru
antigen care este în permanenţă ocupat de către peptidele proprii, la
concurenţă cu ocuparea acestor situsuri de către peptidele exogene.
Antigenele exogene sunt endocitate şi degradate şi interacţionează cu
antigenele HLA clasa a II-a, complexul fiind prezentat limfocitelor TCD4
(helper). După recunoaşterea antigenului de către celula T, limfocitul
primeşte semnale imunologice activatoare.
Limfocitele B
Aceste celule prezintă receptori specifici pentru antigen, de natură
imunoglobulinică (IgMm şi IgD) şi pot prezenta epitopi semnificativi din
punct de vedere imunologic – limfocitelor T (se pot constitui în celule
“CPA”, prezentatoare de antigen). Nu există date suficiente dacă
limfocitele B prelucrează antigenele precum macrofagele. Prezentarea
antigenului se face tot sub restricţie CMH.
Celulele dendritice
Aceste celule prezintă antigenele, atât sub restricţia CMH, cât şi în
absenţa acesteia (celulele dendritice foliculare nu utilizează restricţia
CMH, în timp ce celulele dendritice din medulara timusului utilizează
această restricţie).
Informaţiile despre antigen ar fi furnizate de către celulele
dendritice foliculare, care ar putea reţine complexele antigen-anticorp şi
le-ar prezenta limfocitelor B cu memorie. Celulele dendritice
limfonodulare cooperează atât cu limfocitele, cât şi cu macrofagele.
TEORIA RECUNOAŞTERII ASOCIATE
Cooperările celulare necesare elaborării răspunsului imun sunt

supuse următoarelor principii :
 Limfocitele TCD8+ recunosc epitopii, în asociere cu produşii genelor
CMH clasa I-a, prezenţi pe suprafaţa tuturor celulelor nucleate din
organism.
 Limfocitele TCD4+ interacţionează cu antigenele străine, în prezenţa
379
moleculelor HLA clasa a II-a, aflate pe suprafaţa celulelor
imunocompetente (limfocite B, limfocite T, macrofage.).
 Limfocitele T posedă receptorii TCR cu specificitate dublă, atât pentru
antigen, cât şi pentru molecula CMH corespunzătoare interacţiunii
respective, respectându-se regulile sus-menţionate.
Mecanismele cooperărilor celulare sunt prezentate simplu (în scop
didactic) şi anume modele de cooperare a două celule imunologice şi
respectiv a trei celule imunologice. Bineînţeles că “in vivo”, mecanismele
cooperărilor celulare sunt foarte complexe.
MODELUL INTERACŢIUNII A DOUĂ CELULE

IMUNOLOGICE
Interacţiunea celulă prezentatoare de antigen – limfocit T

Celula prezentatoare de antigen “developează” epitopii
semnificativi din punct de vedere imunologic şi îi expune pe suprafaţa sa,
pentru a putea fi prezentaţi limfocitului TH. (Macrofagele sunt principalele
celule prezentatoare de antigen, după degradarea menajată a acestuia).
Macrofagul secretă interleukina 1 şi stimulează proliferarea şi
activarea limfocitelor T CD4 (aceste limfocite activate secretă IL2 dar şi
factorul de activare al macrofagului – MAF, care augmentează procesele
fagocitare). Interacţiunile celulare se bazează pe restricţia CMH.
Cooperarea celulară limfocit TCD4-limfocit B

Cooperarea celulară limfocit TH – limfocit B se realizează sub
restricţia antigenelor HLA clasa a II-a. Limfocitul T helper activat
transmite semnale stimulatoare şi proliferative limfocitelor B prin citokine,
în special prin IL2. Se produce diferenţierea limfocitelor B înspre
plasmocit şi secreţia de imunoglobuline.
Unele antigene (flagelina polimerizată, polizaharidele bacteriene)
stimulează limfocitele B, fără intervenţia limfocitelor T (acestea sunt
antigenele timoindependente). Aceste antigene prezintă molecule cu
greutate moleculară mare, cu unităţi repetitive, greu degradabile in vitro şi
foarte persistente în organism.
Antigenele timoindependente stimulează sinteza de IgM, nu însă şi
sinteza de IgG. Mecanismul respectiv este greu de explicat: efectul
antigenelor timoindependente ar putea fi mitogenic şi s-ar putea exercita
asupra anumitor populaţii de limfocite B.
Antigenele timoindependente reprezintă marea majoritate a
antigenelor, răspunsul imun umoral fiind condiţionat în acest caz de
380
cooperarea dintre limfocitele B şi T.
Fig. nr. 42 - Cooperarea imunologică dintre celula CPA şi limfocitul
Th (Klein)
Fig. nr. 44 - Interacţiunea limfocit Th - limfocit B (Zarnea, 1990)
381
Cooperarea celulară limfocit T citotoxic – celulă ţintă
Celulele Tcitotoxice (CD8+) se leagă de celulele ţintă prin intermediul
antigenului şi a moleculelor HLA clasa I de pe suprafaţa celulară. Efectul
citotoxic al limfocitului TCD8+ se realizează prin intermediul
limfotoxinelor: perforina şi granzima, care realizează microcanalicule
membranare în celula de distrus. Celulele distruse pot fi celule self
îmbătrânite (cu antigene HLA expuse unui proces de “uzură”), celule
infectate viral sau celule modificate tumoral.
Alte modele de cooperare celulară duală ar putea fi : cooperarea
limfocit TH – limfocit TC, limfocit TS şi limfocit B, limfocit TH – limfocit
TS. Raportul dintre numărul limfocitelor TH şi numărul limfocitelor TS
trebuie să fie supraunitar pentru un răspuns imun normal. Valoarea
subunitară a raportului limfocite TH / limfocite TS indică imunosupresia
(spre exemplu, în AIDS).
Fig. nr. 45 - Citotoxicitatea prin intermediul limfocitului Tc (Klein,

1991)
382
MODELUL INTERACŢIUNII A TREI CELULE
IMUNOLOGICE
Interacţiunea MF – limfocite TH – limfocite TB

Modelul se bazează pe interacţiunea dintre celula prezentatoare de
antigen (cel mai adesea macrofag) cu celule B şi T.
Procesul este complex: macrofagul fragmentează antigenul, expune
epitopii semnificativi imunologic şi secretă IL1, cu rol stimulator şi
proliferativ asupra limfocitului T helper. Limfocitul TH activat secretă IL2,
cu rol în proliferarea şi diferenţierea limfocitului B spre plasmocit secretor
de imunoglobuline.
Interacţiunea MF – limfocit Tcitotoxic – celulă ţintă

Este un alt model posibil de cooperare celulară, care are la bază
“teoria dublei recunoaşteri” prin intermediul receptorului pentru antigen al
celulei T. Intervenţia macrofagului facilitează prezentarea antigenului.
Macrofagul ar putea realiza chiar fagocitoza resturilor celulare ale celulei
ţintă.
Modelele prezentate demonstrează restricţia CMH la nivelul
cooperărilor celulare. Unii cercetători, afirmă faptul că există o categorie
de celule TH nesupusă restricţiei CMH, numite TH-Ig. Aceste limfocite TH
pot stimula numai celule B mature care exprimă anumite izotipuri de
imunoglobuline. De asemenea, celulele ucigaşe naturale îşi exercită efectul
citotoxic în absenţa restricţiei CMH.
În concluzie, parametrii implicaţi în procesul cooperărilor

imunologice declanşate de prezenţa antigenului sunt :
 diverse celule (variate celule prezentatoare de antigen, limfocite B şi T,
celule ţintă, etc.)
 antigenele HLA clasa I şi clasa a II-a de pe suprafaţa celulară (restricţia
CMH)
 diverse citokine
Aceste procese foarte complexe sunt necesare pentru elaborarea
răspunsului imun adecvat şi specific.
383
CAPITOLUL 50
MODULAREA RĂSPUNSULUI IMUN
PRIN ANTIGEN
Răspunsul imun este influenţat cantitativ şi calitativ prin

proprietăţile antigenului şi prin proprietăţile de prezentare ale acestuia -
celulelor sistemului limfoid.
Potenţialul reglator al antigenului depinde mai ales de doză, de
imunogenicitatea epitopilor şi de accesibilitatea acestora. Nerespectarea
unor minime condiţii în privinţa acestor parametri va conduce la toleranţă
imunitară.
MECANISMELE TOLERANŢEI IMUNOLOGICE
Toleranţa imunitară funcţie de proprietăţile fizico-chimice

ale antigenului
 Scăderea greutăţii moleculare a unui antigen (sub 10.000 ) fără
modificarea specificităţii acestuia, determină scăderea răspunsului
imun.
 Scăderea numărului de epitopi de pe suprafaţa antigenului va determina
creşterea tolerogenităţii.
 Antigenele neprelucrate la nivelul celulelor prezentatoare de antigen şi
cele neaccesibile celulelor sistemului imunitar vor induce rapid
toleranţa imună.
 Fracţiunea solubilă sau nemetabolizată a unui antigen induce toleranţa
imună mai repede decât o fracţiune particulată.
 Agregatele moleculare (spre exemplu agregatele imunoglobulinice) sunt
bune imunogene. Dispersia acestor agregate ar putea induce starea de
toleranţă imunologică.
Toleranţa imunitară funcţie de modul de administrare al

antigenului
 Asocierea unui antigen cu un adjuvant particulat îi potenţează acestuia
imunogenicitatea. Principiul se aplică în fabricarea vaccinurilor.
Adjuvantele clasice se prepară din substanţe uleioase (spre exemplu
adjuvantul Freud se prepară cu lanolină, parafină şi celule moarte de
Mycobacterium tuberculosis) sau substanţe minerale (fosfat de
384
aluminiu, hidroxid de aluminiu, alginat de calciu). Adjuvantele moderne
sunt lipozomi cationici sau lipidul A monofosforilat sau chiar
imunomodulatoare antitumorale, cum este UBENIMEX-ul (folosit în
compoziţia vaccinurilor antiHIV moderne).
 Administrarea unei doze unice de antigen este mai tolerogenă decât
administrarea unor antigene asociate. Dacă sunt asociate minimum două
antigene diferite, capacitatea de răspuns imun creşte. Principiul este
folosit în vaccinări, spre exemplu bivaccinul DT (diftero-tetano) sau
trivaccinul DTP (diftero-tetano-pertusis).
 Administrarea antigenului pe cale orală sau inocularea intravenoasă
(fără adjuvanţi) poate genera toleranţă imunitară. La administrarea
intramusculară, subcutanată sau intradermică, răspunsul imun apare mai
tardiv, dar durează mai mult. Administrarea intradermică a antigenului
stimulează preferenţial imunitatea mediată celular. Administrarea
antigenului în zone diferite (sau pe căi diferite) ale corpului este mai
eficientă decât administrarea unică.
 În cazul inoculărilor succesive ale anumitor antigene se poate instala
competiţia antigenică, în care primul antigen blochează răspunsul imun
pentru antigenul inoculat ulterior. Acest gen de reglare are importanţă
practică în aplicarea anumitor scheme de vaccinare.
 Inocularea pentru prima oară a antigenului determină răspunsul imun
primar. (Spre exemplu – prima doză de vaccin induce acest tip de
răspuns, în timp ce imunizările rapel induc răspunsul imun secundar.)
RĂSPUNSUL IMUN ÎN FUNCŢIE DE

DOZA DE ANTIGEN
Fig. nr. 46 - Influenţa dozei de antigen asupra răspunsului imun
(Ivanof şi colab., 1982)
385
Există o relaţie strânsă între doza de antigen şi răspunsul imun.
Astfel, există o toleranţă imunitară reală ; nu se instalează răspunsul imun
la doze de ordinul picogramelor (10-12g), urmată de posibilitatea instalării
unei toleranţe imunitare de doză joasă, la cantităţi de antigen de ordinul
nanogramelor (10-9g). Pe măsura creşterii cantităţii de antigen la doze de
ordinul microgramelor (10-6g), răspunsul imun creşte progresiv, până la o
doză optimă de antigen de ordinul miligramelor (10-3g) până la ordinul
gramelor. La doze mai mari de antigen decât doza optimă apare toleranţa
imunitară de doză înaltă, prin supraîncărcare antigenică şi epuizarea
capacităţii de răspuns imun.
Fracţionarea unei doze antigenice şi inocularea repetată în timp vor
declanşa un răspuns imun mai amplu decât administrarea întregii cantităţi
în doză unică. Repetarea stimulului antigenic duce la o amplificare a
răspunsului imun, dacă repetarea se face la anumite intervale de timp -
intervale optime. Stabilindu-se pentru fiecare imunogen intervalele optime
dintre inoculări, Zdrodowski a fundamentat “legea intervalelor”, utilizată
în programele de imunizare (imunizare de bază, imunizare rapel).
Toleranţa imunitară în funcţie de maturitatea imunologică

a gazdei
Animalele de experienţă nou-născute posedă o stare de toleranţă
imunitară fiziologică, deoarece limfocitul B imatur induce fenomenul de
“beretare” mult mai greu. Toleranţa imunitară a limfocitului B se poate
induce mai lent decât toleranţa imunitară pentru limfocitul T. La nou-
născut există şi imaturitate a limfocitului TH. În concluzie, cu cât nivelul
de imunocompetenţă şi maturitate imunologică este mai scăzut, cu atât
toleranţa imunitară este mai uşor indusă. Bineînţeles că persoanele cu
deficit imunitar au risc crescut în instalarea toleranţei imunologice,
comparativ cu persoanele normale.
Rolul influenţelor genetice nu este foarte bine stabilit, dar se ia în
considerare influenţa genelor de răspuns imun individualizat (Ir), gene
care aparţin complexului major de histocompatibilitate clasa a II-a.
Inducţia toleranţei imunitare s-ar putea realiza indirect, prin stimularea
acţiunii limfocitelor T supresoare.
Toleranţa imunitară indusă prin limfocitele Ts

În procesele imunosupresoare intervin trei tipuri de celule TS:
 Celule TS inductoare
 Celule TS reglatoare sau transductoare
 Celule TS efectoare
386
Supresia imună se realizează prin “feed-back”. Celula TS efectoare
inhibă funcţia limfocitelor TH şi a limfocitelor TS inductoare proprii
circuitului respectiv.
Altă activitate a limfocitelor TS se realizează în cadrul reţelei
idiotipice a sistemului imunitar. Teoria se bazează pe ideea că structurile
idiotipice de pe suprafaţa celulelor T reglatoare ar putea funcţiona ca
elemente de ghidare într-un circuit supresor. Idiotipul receptorului T va fi
recunoscut de către altă celulă, care posedă un antiidiotip, procesul
desfăşurându-se în lanţ.
Celulele TS au rolul esenţial în menţinerea toleranţei la self şi în
controlul negativ al amplitudinii răspunsului imun. Toleranţa imunitară
naturală, activitatea scăzută a limfocitelor TS favorizează boli autoimune
şi boli alergice. Activitatea excesivă a lf TS determină boli cu deficit imun.
Toleranţa imunitară indusă artificial

Cu scopul tratării unor boli autoimune sau cu scopul menţinerii unei
grefe sau a unui transplant, se apelează la factori imunosupresori, cum ar fi
drogurile citotoxice (Ciclofosfamida, Ametopterina, Azatioprina), serul
antilimfocitar sau iradierea limfoidă totală.
387
CAPITOLUL 51
DINAMICA RĂSPUNSULUI IMUN UMORAL
Îndepărtarea antigenului (imunogenului) din organism se realizează

prin celule imunologice (imunitate mediată celular) şi prin imunoglobuline
cu funcţie de anticorpi (imunitate mediată umoral). Nu se poate face o
delimitare strictă între IMC şi IU, deoarece nu există sinteză de anticorpi
fără cooperare celulară între celulele imunologice şi de asemenea, celulele
imunologice îşi pot desfăşura efectul citotoxic în prezenţa anticorpilor
(citotoxicitate anticorpo-dependentă).
Numeroase observaţii experimentale arată că există unele variaţii în
cinetica răspunsului imun, în special în cazul imunităţii umorale: răspuns
imun primar şi secundar. Particularităţile de răspuns imun apar în patru
“faze” distincte:
 faza de latenţă a răspunsului imun
 faza de creştere exponenţială a concentraţiei Ig-lor
 faza de platou
 faza de declin
Fig. nr. 47 - Dinamica răspunsului imun umoral

(Ivanof şi colab., 1982)
RĂSPUNSUL IMUN PRIMAR
 Faza de latenţă
Această etapă are o durată variabilă în funcţie de mai mulţi
parametri: cale de inoculare, doza şi natura antigenului, sensibilitatea
tehnicilor de detectare. Pentru antigene proteice solubile, faza poate dura
388
5-7 zile, iar pentru bacterii aproximativ 14 zile. În acest răstimp, antigenul
este fagocitat, prelucrat şi prezentat prin celulele prezentatoare de antigen -
limfocitelor TH şi B. În acest răstimp se activează toate procesele de
cooperare celulară, cu transformarea limfocitelor B în plasmocite
secretoare de anticorpi.
 Faza de creştere exponenţială a concentraţiei Ig
Faza de sinteză activă sau de creştere logaritmică durează 4-6 zile,
în medie. În răspunsul imun primar, titrul IgM este maxim. IgM polimeră
este foarte avidă şi foarte eficientă. Producţia de IgG ar începe după două-
trei zile, dar la valori mai mici decât titrul IgM. Creşterea evidentă a IgG,
după 5-6 zile ar putea fi legată şi de declinul uşor al sintezei IgM, care
după câteva săptămâni dispar prin circulaţie.
 Faza de platou
Răspunsul imun primar, instalat după un stimul antigenic unic are o
durată variabilă (12-16 zile) şi corespunde unei concentraţii constante şi
crescute de imunoglobuline.
 Faza de declin
Se caracterizează printr-o scădere a titrului de Ig, iniţial lentă şi apoi
rapidă şi constantă. Apare în zilele 21-28, iar durata fazei depinde de titrul
maxim atins şi de viteza de catabolism. Procentul anticorpilor catabolizaţi
zilnic este de 18% pentru IgM , 7% pentru IgG şi 25% pentru IgA. Cel mai
lent scade titrul IgG, titru care se menţine timpul cel mai îndelungat.
Răspunsul imun primar faţă de antigenele T independente are ca
particularitate predominanţa sintezei de IgM în toate fazele.
RĂSPUNSUL IMUN SECUNDAR
Acest tip de răspuns este indus după al doilea contact al

organismului cu acelaşi antigen şi prezintă anumite particularităţi:
 poate fi iniţiat cu o doză mai mică de antigen
 perioada de latenţă este foarte scurtă
 Anticorpii apar mai rapid, ating concentraţii mari în ser, aparţin clasei
IgG (cu afinitate mare şi aviditate scăzută pentru imunogenul
declanşator)
Sinteza IgG se menţine timp îndelungat în răspunsul imun secundar
(faza de platou poate dura luni de zile).
Răspunsul imun secundar poate fi repetat de mai multe ori. Cu
fiecare repetare a stimulului, răspunsul imun apare mai rapid şi cu o
intensitate mai mare. Fenomenul are aplicaţie în imunizări. Aceste
fenomene sunt posibile prin creşterea bruscă a celulelor imunologice cu
389
memorie (o celulă precursoare poate produce aproximativ 1000 celule cu
memorie). Diferenţierea limfocitelor B înspre plasmocit este mult mai
rapidă, deoarece procesele de cooperare celulară evoluează mai eficient.
În cazul antigenelor timoindependente, readministrarea unui
antigen de acest tip nu produce un răspuns de tip secundar, ci unul
asemănător cu răspunsul imun primar, cu hiperproducţie de IgM. Aceste
antigene nu induc apariţia celulelor cu memorie imunologică.
În răspunsul imun umoral secundar timodependent există şi sinteză
de IgM, dar la titruri considerabil scăzute, comparativ cu IgG. Dublarea
titrului IgG are loc la fiecare 8 ore în faza exponenţială, cu atingerea
titrului maxim în aproximativ 14 zile (aproximativ de 100 ori mai mare
decât titrul maxim IgG din răspunsul imun primar).
Anticorpii produşi în răspunsul imun secundar timodependent au o
afinitate mai mare decât cei produşi în răspunsul imun primar (“maturare a
afinităţii”). Nivelul afinităţii depinde şi de doza de antigen administrată.
Dozele mici de imunogen favorizează creşterea afinităţii, iar cele mari o
inhibă. În cazul dozelor prea mari, celulele cu afinitate mare sunt
“saturate”, excesul de antigen devenind accesibil şi celor cu afinitate mică,
astfel că anticorpii secretaţi vor avea afinitate diferită.
În general, în cursul răspunsului imun secundar toate reacţiile
imune specifice au cea mai amplă exprimare: producerea rapidă de
anticorpi cu efecte protectoare, fie reacţii de hipersensibilitate imediată
(mai rar).
Studiind mecanismele răspunsului imun primar şi secundar, s-a
fundamentat “legea intervalelor”, absolut necesară în stabilirea unor
scheme de imunizare.
390
CAPITOLUL 52
IMUNOPROFILAXIA ŞI SEROTERAPIA
În anul 1798, Jenner introduce vaccinarea antivariolică, chiar

înainte de a cunoaşte agentul etiologic al variolei. Jenner a observat faptul
că mulgătorii fac această boală foarte rar. Pornind de la această constatare,
inoculează produs patologic la om, din leziunile prezente pe ugerele
vacilor. Metoda a fost denumită “vaccinare” (în limba latină,
“vacca”=vacă).
Ulterior (1880), Pasteur a stabilit principiul atenuării virulenţei
agenţilor patogeni, care a marcat producerea primului vaccin fundamentat
imunologic (preparat dintr-o tulpină de Baccilus anthracis atenuată prin
căldură).
Vaccinul este un preparat realizat din agenţi etiologici infecţioşi
(bacterii, virusuri, fungi, paraziţi), care administrat la om induce
imunitatea specifică, fără reacţii adverse.
VACCINURI CLASICE ŞI MODERNE
Primele vaccinuri folosite utilizau microorganisme vii, neatenuate,

înlocuite apoi cu germeni atenuaţi sau omorâţi prin diverse proceduri
fizico-chimice. În afară de vaccinurile cu antigene corpusculare (exemplu:
celule bacteriene) sunt folosite şi vaccinuri subunitare, fracţionate
(exemplu: vaccinuri preparate din ribozomi bacterieni – vaccinul din
ribozomi ai Mycobacterium tuberculosis, obţinut de soţii Youmans).
Acestea sunt primele vaccinuri, denumite vaccinuri clasice sau
convenţionale. Totuşi, pe lângă valoarea lor profilactică indiscutabilă,
uneori pot genera accidente postvaccinale, precum redutabile reacţii
alergice sau chiar infecţie, în cazul atenuării inadecvate a tulpinii
respective.
Pentru evitarea acestor reacţii adverse a fost necesară obţinerea
vaccinurilor convenţionale ameliorate, ce utilizează antigene înalt
purificate, cunoscute din punct de vedere al virulenţei şi al epitopilor
semnificativi din punct de vedere imunologic.
Progresele biologiei moleculare a făcut posibilă obţinerea
vaccinurilor preparate prin tehnologia ADN recombinant, aşa zise
vaccinuri de generaţia a treia. Spre exemplu: Engerix B, Recombivax HB
– utilizate împotriva hepatitei cu virus B.
391
Vaccinurile preparate din polipeptide sintetice reprezintă o mare
realizare a biochimiei. Se sintetizează doar peptidele cu semnificaţie
imunologică (epitopi). Acest fragmente pot deveni imunogene prin
cuplarea lor cu molecule “carrier” = “purtător”. Adjuvanţii reprezintă
substanţe care cresc imunogenicitatea vaccinurilor purificate, înalt
selective. Deşi aceste substanţe sunt foarte variate, pot stimula limfocitele
T helper, procesele de cooperare celulară şi producţia de citokine.
Adjuvanţi convenţionali sunt reprezentaţi de gelurile de oxid
(hidroxid sau fosfat de aluminiu). Astfel, anatoxina difterică (ADPA) este
purificată şi absorbită pe fosfat de aluminiu.
Adjuvanţii moderni sunt de natură proteică sau lipidică. Spre
exemplu, vaccinul viitorului va fi reprezentat de un “carrier” (probabil
proteic), pe care se vor fixa epitopii (sintetici) cu semnificaţia imunologică
pentru mai multe boli infecţioase. Se realizează astfel o poliimunizare.
Pentru prepararea vaccinurilor antivirale se folosesc adjuvanţi de tip
“proteină micelară”, formele sterice ale acestor proteine fiind similare
celor din învelişul extern viral. Aceste vaccinuri antivirale sunt foarte
imunogene.
Virosomii (imunosomii) sunt structuri purtător artificiale
echivalente lipozomilor şi reprezintă vezicule fosfolipidice în care sunt
incluşi spiculi glicoproteici virali. Şi virosomii reconstituie învelişul extern
viral dorit.
Iscomii sunt complexe imunostimulatoare, realizate prin legarea
spiculilor glicoproteici virali de substanţa Quil-A (o saponină care induce
spontan formarea de “micele”). Imunogenicitatea iscomilor este mai mare
decât cea a virosomilor.
Lipozomii sunt vezicule fosfolipidice utilizate ca şi “purtător”, în
special pentru vaccinurile antivirale şi antiparazitare.
Fig. 48 - Lipozomi multilaminari (Klein, 1991)
392
Proteosomii utilizează proteine de membrană externă din peretele
celular meningococic. Proteosomii sunt structuri hidrofobe, care formează
spontan vezicule membranare, având o acţiune asemănătoare lipozomilor.
Proteosomii, recent descoperiţi, nu au reacţii adverse şi reprezintă
“carrier”-ul ideal pentru o gamă largă de vaccinuri, mai ales multivalente.
Vaccinurile moderne antiPlasmodium prezintă ca adjuvanţi proteosomi şi
o eficacitate crescută.
Vaccinurile antiHIV moderne, în curs de experimentare pe animale
(aproximativ 20 de tipuri diferite) sunt multivalente, cu epitopi preparaţi
din glicoproteinele de înveliş (în special din glicoproteina 120 – zona
variabilă V3), cu adjuvanţi de tipul liposomilor, iscomilor, proteosomilor,
imunomodulatori antitumorali (“Ubenimex”). Administrarea intranazală a
acestor vaccinuri, creşte răspunsul în imunoglobuline A secretoare la
nivelul mucoaselor; administrarea acestor vaccinuri pe cale parenterală
stimulează răspunsul imun general (umoral şi mediat celular). Deşi aceste
vaccinuri moderne par a fi foarte eficiente, costul lor extrem de ridicat face
momentan imposibilă profilaxia în masă antiHIV.
Vaccinurile de generaţia a cincea – vaccinurile antiidiotip servesc
ca înlocuitori ai antigenelor şi au fost propuse ca o alternativă la
vaccinurile convenţionale, ADN recombinante sau chiar celor cu
polipeptide sintetice. Vaccinarea are la bază teoria lui Jerne – 1974,
(privind reţeaua idiotip-antiidiotip, cu rol în reglarea răspunsului imun) şi
teoria hibridomului, pentru producerea anticorpilor monoclonali.
Vaccinurile antiidiotip se bazează pe fenomenul de “mimare
moleculară”, prin care anticorpul care poartă “imaginea” internă a
antigenului străin în structura sa, se comportă similar antigenului însuşi,
inducând sinteza aceluiaşi tip de anticorpi protectori. Se realizează astfel
un proces de vaccinare fără antigen (!), antigenele fiind înlocuite de
anticorpi antiidiotip exogeni.
Tehnica respectivă obţine o primă categorie de anticorpi (Ac1),
după imunizarea cu antigenul incriminat. Anticorpii Ac1 sunt folosiţi
pentru imunizarea altor indivizi, obţinându-se anticorpi Ac2 antiidiotip
specifici, cu imaginea “internă” (complementară) a antigenului pentru care
se realizează imunizarea.
Vaccinurile antiidiotip sunt indicate pentru antigene ale agenţilor
infecţioşi greu de obţinut prin tehnologia ADN recombinant sau sinteze
biochimice. Sunt în curs de experimentare vaccinuri antiherpetice,
antipoliomielită. Specificitatea înalt riguroasă a acestor vaccinuri nu
declanşează reacţii adverse şi produce un răspuns imun mediat celular
destul de puternic.
393
Vaccinurile antiadezive împiedică ataşarea bacteriilor pe suprafaţa
mucoaselor şi stimulează fagocitoza înainte de colonizarea organismului.
La om au fost experimentate vaccinuri preparate din fimbriile Neisseria
gonorheae sau ale E. Coli. S-a observat faptul că administrarea acestor
vaccinuri determină titruri ridicate de anticorpi serici, fără însă a împiedica
o colonizare a mucoaselor de către bacterii. Va fi necesară ameliorarea
tehnicii de preparare a acestor vaccinuri, pentru a obţine titruri crescute de
anticorpi antifimbrii bacteriene, la nivelul mucoaselor.
Programul Naţional de Vaccinoprevenţie se bazează pe datele
calendarului de vaccinări:
 Se stabilesc grupele populaţionale şi colectivităţile de risc supuse
vaccinării.
 Se respectă schemele de imunizare stabilite prin consens internaţional,
pentru fiecare vaccin în parte.
 Se asigură condiţiile impuse de respectarea “lanţului de frig” în scopul
transportului şi depozitării vaccinurilor.
 Se constituie echipe de specialişti: epidemologi, infecţionişti, pediatri,
care să coordoneze programele de imunizare de la nivelul dispensarelor.
Structura programului de vaccinare în anumite ţări ţine şi de
posibilităţile economice şi de incidenţa bolilor transmisibile din zona
respectivă.
Programul Naţional de Vaccinoprevenţie din România prevede
vaccinarea antituberculoasă, antidifterică, antitetanică, antituse convulsivă,
antipoliomielită, antirujeolă, antihepatită virală B.
VACCINURI ANTIBACTERIENE ŞI ANTIVIRALE
Vaccinurile antibacteriene obligatorii folosite la noi în ţară sunt:

 Vaccinul BCG (Bacil Calmette Guerin), preparat dintr-o tulpină de
bacil tuberculos bovin, atenuat prin pasaje succesive pe cartof glicerinat
şi biliat, timp de 13 ani. Tulpina respectivă induce IMC, respectiv
hipersensibilitate de tip tardiv la antigenele bacilului tuberculos.
 Vaccinul DTP (Diftero-Tetano-Pertusis) conţine anatoxină difterică,
anatoxină tetanică şi celule bacteriene omorâte ale Bordetelei pertussis.
Vaccinurile antibacteriene neobligatorii (folosite în situaţii de risc

epidemiologic) sunt:
 Vaccinul antiholeric – preparat din celule bacteriene omorâte, utilizat
în epidemia de holeră.
 Vaccinurile anti Pseudomonas – preparat tot din celule bacteriene
394
omorâte, este administrat profilactic marilor arşi sau în infecţii urinare
recidivante de această etiologie.
 Vaccinul antitifoidic – preparat din celule bacteriene omorâte, se
administrează în zone unde febra tifoidă este epidemică.
 Vaccinul antistafilococic –administrat în infecţii stafilococice cronice
Vaccinurile antivirale obligatorii folosite la noi în ţară sunt

vaccinuri convenţionale, atenuate sau inactive:
 Vaccinul antipolio de tip Sabine – preparat din mutante fără
neurotropism ale celor trei tipuri antigenice de virus polio (atenuat).
 Vaccinul antipolio de tip Salck – este un vaccin obligatoriu în ţările
dezvoltate, preparat din virioni omorâţi.
 Vaccinul antirujeolă – preparat din tulpina supraatenuată Edmonston-
Schwartz.
 Vaccinul Engerix B – vaccin obligatoriu antihepatită virală B (preparat
prin tehnologia ADN recombinant) administrat nou-născuţilor sau
grupelor de risc (ex.: personal medico-sanitar).
Vaccinurile antivirale neobligatorii sunt:

 Vaccinul antigripal – mixtură antigenică a tipurilor antigenice A,B, şi
C cu virulenţă diminuată sau vaccinuri preparate din mixturi de
hemaglutinină şi neuraminidază. Se administrează anumitor grupuri de
risc.
 Vaccinul antirubeolos – tulpina Cendhill, vaccin neobligatoriu la noi,
dar obligatoriu în Occident, administrat sexului feminin la vârsta
fertilităţii, cu scopul prevenirii malformaţiilor congenitale produse de
virus.
 Vaccin antirabic – preparat din virioni omorâţi (vaccin Fermi).
 Vaccinul antirabic – preparat din tulpina atenuată Floury, administrat
după muşcătură de animal.
 Vaccinul antiamaril (antifebră galbenă) – este administrat este
administrat doar persoanelor care circulă în zone endemice.
Într-un program de vaccinare trebuie cunoscute avantajele şi
dezavantajele vaccinurilor antivirale atenuate sau virioni omorâţi.
Vaccinuri antivirale cu virulenţă diminuată
Avantaje:
 Puţine doze impun un răspuns imun eficace, simulând trecerea
pacientului prin boala respectivă
 Determină răspuns imun mixt IU+IMC
395
 Sunt ieftine (accesibile ţărilor slab dezvoltate economic)
 Se administrează pe căile naturale de pătrundere ale virusului (vaccinul
antipolio de tip Sabine se administrează per os)
 Există posibilitatea eliminării din circulaţie a virusurilor sălbatice
Dezavantaje:
 Revers mutaţia – cu apariţia fenotipului sălbatic iniţial
 Efectul vaccinului poate fi perturbat prin fenomenul de interferenţă
Vaccinurile antivirale cu virioni omorâţi

Avantaje:
 Au o stabilitate genetică foarte mare
 Pot fi administrate şi la persoane imuno-deficiente
 Controlul inoculării este uşor de efectuat
Dezavantaje:
 Necesită cantităţi mari de Ag în doze multiple.Ex.: vaccin antipolio
Salck
Contraindicaţiile vaccinărilor
Temporare:
 Stările febrile ca urmare a unor infecţii benigne nu contraindică
vaccinarea, ci doar o amână
 Administrarea imunoglobulinelor contraindică vaccinarea pe o perioadă
de 4-6 săptămâni
 Tratamentele cu medicamente imunosupresoare contraindică vaccinarea
1 până la 3 luni
 Sarcina contraindică vaccinarea cu agenţi atenuaţi, vii. Riscul teratogen
este foarte mare în primele trei luni de sarcină
 Tuberculoza pulmonară activă este o contraindicaţie
Definitive:
 În afecţiuni neurologice grave nu se administrează vaccinuri cu
neurotropism (ex.: virusul polio, virusul parotiditei)
 Afecţiuni organice grave, decompensate (insuficienţa cardiacă, infarctul
miocardic, nefropatiile cronice) contraindică vaccinarea
 Complicaţiile alergice (alergii majore la proteinele aviare) reprezintă o
interdicţie pentru vaccinare
396
Principalele reacţii adverse ale vaccinurilor
 Episoade febrile precoce: ADPA, ATPA, DT, vaccin antigripal,

antihepatitic B
 Convulsii (la copil mic): DTP, vaccin antirujeolic
 Leziuni supurate, adenopatii: vaccinul BCG, vaccin antirubeolic, anti
hepatită B
 Paralizie: 1 caz la 3,2 milioane de doze – vaccin antipolio Sabine
 Şoc vaccinal: 1 caz la 100 000 de administrări; asemănător şocului
anafilactic – apare la vaccinuri preparate din endotoxine
Evaluarea eficienţei vaccinoprevenţiei

 Se folosesc indicatori epidemiologici, urmând frecvenţa unei anumite
boli infecţioase în lotul persoanelor vaccinate, comparativ cu lotul
persoanelor nevaccinate
 Se folosesc tehnici imunologice care evidenţiază prezenţa
seroconversiei în anticorpi specifici (ex. Trusa Difterotest – reacţie de
hemaglutinare pasivă pentru demonstrarea eficienţei vaccinării
antidifterice). Trebuie stabilit, de asemenea, dacă nivelul anticorpilor
obţinut este protectiv.
Procedeele de imunizare sunt benefice pentru indivizi şi reprezintă
o bună metodă de păstrare a sănătăţii populaţiei, prin metodele prevenţiei.
Eradicarea variolei va fi urmată curând de eradicarea rujeolei şi
poliomielitei, conform programelor OMS.
SEROTERAPIA
Serurile imune induc imunitatea pasivă şi conţin anticorpi specifici

împotriva unui anumit agent infecţios. Aceste seruri se folosesc în terapia
şi profilaxia anumitor boli infecţioase.
În anul 1890, Behring şi Kitasato au demonstrat faptul că serul
animalelor imunizate cu toxina difterică neutralizează toxina. Din anul
1891, serul animalelor imunizate a fost folosit în terapia difteriei.
În anul 1889, V. Babeş a utilizat serul antirabic şi vaccinul în
prevenirea rabiei; de aceea îl putem considera întemeietorul seroterapiei şi
seroprofilaxiei.
Serurile obţinute prin hiperimunizarea animalelor de experienţă se
numesc seruri heterologe. Deşi anticorpii se obţin în cantităţi mari,
dezavantajul principal îl constituie boala serului sau şocul anafilactic.
397
Serul uman de la convalescenţi nu se mai utilizează datorită
pericolului transmiterii hepatitelor virale şi a virusului imunodeficienţei
câştigate. Prin amestecul serurilor obţinute de la aprox. 1000 de subiecţi se
obţin concentrate de imunoglobuline numite gamaglobuline.
Administrarea acestora nu transmite bolile infecţioase sus-menţionate, dar
pot produce fenomene de hipersensibilizare prin administrări repetate.
Administrarea corectă a agregatelor de imunoglobulină antiRh pot preveni
accidentele prin izoimunizare Rh. Gamaglobulinele hiperimune se obţin
din serul unor subiecţi imunizaţi specific prin vaccinare (ex.
Gamaglobulină hiperimună antidifterică, antirabică, antirujeoloasă,
antiherpetică, antimalarică, etc.)
O altă clasificare a serurilor se poate face după natura anticorpilor:
Seruri antibacteriene
 Seruri antitoxice – conţin anticorpi antiexotoxină bacteriană (ser
antidiferic, antitetanic, antibotulinic)
 Seruri cu anticorpi anticelulă bacteriană - (ser anti Pseudomonas)
 Seruri mixte – anticorpi anti celulă bacteriană şi antiexotoxină (ser anti
Clostridium perfringens, ser anticărbunos)
Seruri antivirale
 exemplu: serul antirabic
În cazul utilizării serurilor imune, se instalează imediat după
administrare o imunitate pasivă, care persistă un timp scurt. La noi se
folosesc serurile: antidifteric, antitetanic, antibotulinic, antigangrenos
polivalent şi antirabic. Serurile trebuie păstrate la temperaturi scăzute (4
C) şi la întuneric. Înainte de administrare, fiolele se verifică privind
termenul de valabilitate şi lipsa impurităţilor.
398
CAPITOLUL 53
MECANISMELE CITOTOXICITĂŢII
Mecanismele citotoxice sunt mecanismele de distrugere ale celulei

ţintă, realizate prin:
 limfocitele T citotoxice - CD8, sub restricţia CMH.
 citotoxicitate mediată celular anticorpo-dependentă (ADCC), produsă
prin celulele K (Killer) în prezenţa anticorpilor specifici.
 citotoxicitate prin acţiunea anticorpilor specifici şi a sistemului
complement (prin complexe imune).
 citotoxicitate mediată prin celulele NK (natural Killer), fără restricţie
CMH.
 citotoxicitate mediată prin enzime lizozomale, eliberate de la nivelul
PMN şi macrofagelor.
MECANISME MOLECULARE
În urma contactului dintre celula citotoxică şi celula ţintă, sunt

eliberate substanţe denumite “citotoxine”, molecule care realizează
microcanalicule membranare în membrana ţintei şi fragmentarea nucleului
acesteia. Leziunile membranare sunt tubulare, cu dimensiuni de 5-20 nm.
Substanţele citotoxice sunt serinesteraze şi se numesc “perforine” şi
“granzime”. Pentru formarea unui por membranar, sunt necesare 3-4
molecule de perforine. Polimerizarea monomerilor perforinei se realizează
în prezenţa Ca2+; apoi perforinele suferă modificări conformaţionale care
duc la polimerizarea lor în dublul fluid fosfolipidic membranar, cu
formarea unor canalicule, prin distorsionarea structurii membranei.
Sistemul C’ realizează distrucţia celulei ţintă prin formare de pori
membranari, după formarea complexului de atac membranar (proteine
“polimerizate”). Perforinele (citolizinele) sunt foarte asemănătoare
componentei C9 a C’.
Celula ucigaşă (citotoxică) este protejată de efectul distrugător al
perforinelor, prin intermediul protectinelor, care inactivează perforinele
active, făcând imposibilă pătrunderea acestora în straturile fosfolipidice.
Perforinele “deschid calea” granzimelor, care îşi exercită efectul
distructiv în celulele ţintă, prin porii formaţi.
Liza celulei ţintă generează apoptoza (“apo” = separare, “ptosis” =
cădere), cu contracţia celulei ţintă, dilatarea reticulului endoplasmatic şi
399
modificări nucleare (agregate cromatiniene). Din fragmentarea celulară
rezultă “corpi apoptotici” care vor suferi un fenomen distructiv secundar,
cu moartea celulei. Ulterior, corpii apoptotici sunt fagocitaţi de către MF.
Alte ipoteze afirmă rolul redus al citotoxinelor şi rolul considerabil
al unui fenomen de autoliză internă. Moartea celulară programată
(fiziologică) este controlată genetic şi poate include noţiunea de moarte
apoptotică (din care lipsesc unele etape - ex.: fragmentarea nucleului).
Expunerea la substanţe care lizează acizii nucleici, privarea de factori de
creştere, infecţia cu anumite virusuri, induc moartea celulară. Un posibil
mecanism este reprezentat de către activarea proteazelor celulare prin
protein - kinaze, sub acţiunea Ca2+. Activarea endonucleazelor
fragmentează cromatina, favorizând apoptoza. În 1993 a fost demonstrată
proteoliza intracelulară prin convertaza IL1 -  şi proteazele înrudite. IL1 -
 activează prin proteoliză unele enzime precursor, care determină
modificările morfofuncţionale ale morţii celulare programate. Al doilea
mecanism de acţiune al IL1 -  presupune activarea proteolitică a unor
factori de reglare care induc transcripţia unor gene cu rol în apoptoză.
Mecanisme apoptotice aberante pot fi activate la pacienţi HIV+, cu
inducerea morţii limfocitelor TH, mai sensibile la semnale apoptotice.
Clonele self autoreactive se îndepărtează, probabil, din organism prin
semnale apoptotice. Corpii apoptotici nefagocitaţi ar putea produce alterări
ale ţesuturilor în care apar şi autoanticorpi (anti - ADN), oferind încă o
ipoteză a originii bolilor autoimune.
O altă explicaţie a morţii celulare programate o constituie
ceramidele derivate din sfingomielina membranară: iniţiază direct moartea
celulară, prin stimularea unor mecanisme proapoptotice, fie inhibă
mecanismele anti apoptotice existente. Ceramidele inhibă transcripţia m-
ARN în circa 4-6 ore. Acumularea ceramidelor poate produce inversarea
polarităţii membranei, cu exprimarea pe faţa externă a acesteia - a
fosfatidil serinei. Este favorizată recunoaşterea şi procesul de fagocitare al
celulelor apoptotice de către MF.
Rolul granzimelor în apoptoză este insuficient elucidat. Granzimele
pătrund în celulă prin porii realizaţi de către perforine şi acţionează în
prezenţa acestor substanţe. Pentru fragmentarea ADN, concentraţiile de
granzime necesare sunt foarte reduse, aproximativ 10-7 M. Pe lângă
funcţiile citotoxice, granzimelor li s-au atribuit roluri în extravazarea,
migrarea şi diferenţierea limfocitelor T; granzimele inhibă dezvoltarea
tumorilor, prin blocarea aderenţei la substrat.
Există mai multe tipuri de granzime, notate A, B, C, D, E, F, G, H,
Triptaza - 2, Met - aza 1. Acestea produc leziuni la nivelul membranei
nucleare şi la nivelul nucleului, clivând diverse situsuri: Arg/ Lys, Asp/
400
Glu, Phe/ Leu, Met/ Leu etc. Greutatea moleculară a granzimelor este
cuprinsă între 27 - 33 k. Granzima B este unica serin - protează al cărei
situs de clivare este situat în apropierea unui reziduu acid; activarea IL1
este dependentă de această granzimă, foarte abundentă în granulaţiile
citotoxice. Efectul distructiv al granzimei B asupra cromatinei se
realizează prin intermediul ADN - azei I şi prin kinaza p34cdc2. Activarea
aberantă a kinazei poate induce fenomenul apoptotic.
Proteina antiapoptotică cea mai studiată este proteina Bcl-2, de 26
k, prezentă în membrana mitocondrială externă, reticulul endoplasmic
neted şi în membrana nucleară. Prin localizarea pe endomembranele
celulare, Bcl-2 inhibă peroxidarea membranelor şi eliberarea radicalilor
activi ai oxigenului. Proteina Bcl-2 inhibă funcţia proteinei p53, proteină
care poate declanşa apoptoza (în anumite situaţii), înainte de faza S a
ciclului celular. Alte substanţe antiapoptotice sunt vitronectina şi
fibronectina.
Unele virusuri cu ADN posedă mecanisme de anihilare ale
granzimelor prin serpine (cu acţiune anti serin - protează). Alte virusuri
(probabil cu ARN) pot sintetiza proteine Bcl-2 - like sau blochează
influxul Ca2+ intracelular.
Modularea efectului substanţelor antiapoptotice ar putea avea
aplicaţii în transplantul de organe.
CLASIFICARE FUNCŢIE DE CELULA EFECTOARE
Mecanismele citotoxicităţii mediate prin celulele Tc

După recunoaşterea imunologică a celulei ţintă, are loc aderarea
limfocitelor Tc (CD8), în prezenţa Mg2+.
Faza de programare pentru liză, denumită şi “sărutul morţii”
necesită aproximativ 10 minute, prezenţa Ca2+ şi o temperatură optimă de
37o C. Apar primele leziuni la nivelul membranei celulei ţintă.
Faza de liză se caracterizează prin pierdere de metaboliţi şi
macromolecule, consecutiv leziunilor membranare.
Celulele Tc se desprind apoi de celula lizată şi pot relua această
lovitură letală de trei sau şase ori. Celulele Tc (CD8+) au rol esenţial în
apărarea antivirală şi în respingerea grefelor incompatibile.
Citotoxicitatea mediată prin macrofage

Este mai lentă decât cea produsă prin limfocite Tc (după
aproximativ 24 de ore). Celulele atacate preferenţial sunt celulele tumorale
şi celulele bacteriene cu parazitism intracelular (Mycobacterium, Brucella,
401
Ricketsia etc.) Citotoxicitatea are specificitate mai restrânsă, putând fi
distruse şi hematii sau celulele unor ţesuturi.
Citoliza mediată de granulocite

Granulocitele PMN fagocitează şi distrug în special
microorganisme piogene. Eozinofilele participă la anumite reacţii de
hipersensibilitate de tip imediat şi realizează un efect antiparazitar.
Granulocitele posedă receptori pentru Fc -ul imunoglobulinelor şi
pentru C3 a sistemului C’ şi pot realiza citotoxicitate Ac dependentă.
Celulele NK
Reprezintă aprox. 5 % din totalul celulelor mononucleare. Sunt mai
frecvente în splină şi mai puţin prezente în ganglionii limfatici. Sunt
neaderente, nefagocitare, nu sunt supuse restricţiei CMH şi nu au memorie
imunologică. Acţiunea celulelor NK este potenţată prin interferoni. Gradul
de activitate citotoxică a acestor celule este evidenţiat in vitro prin
capacitatea celulelor NK de a liza celulele marcate cu izotopi radioactivi.
După recunoaşterea şi formarea de contacte cu celula ţintă, are loc
programarea pentru liză şi apoi liza propriu-zisă. Celulele NK purificate
secretă factori solubili citotoxici, care produc o liză mai lentă (aprox. 18
ore). Activitatea celulelor NK scade proporţional cu vârsta subiectului,
fapt care ar putea explica frecvenţa crescută a tumorilor la vârstnici.
Activitatea citotoxică este potenţată prin interferoni. Aceste
substanţe măresc numărul celulelor NK legate de celulele ţintă şi cresc
capacitatea litică a celor deja legate. Sunt active toate speciile de
interferoni (,  şi ). De asemenea, citoliza prin celule NK este potenţată
prin IL2. Probabil, efectul stimulator al IL2 se manifestă prin creşterea
sintezei de INF.
Principala activitate a celulelor NK se referă la controlul apariţiei
metastazelor tumorilor (rol antitumoral). Celulele NK au şi activitate
antivirală, dar şi antifungică şi antiparazitară. Au rol în respingerea
grefelor şi în reglarea hematopoezei normale. Proprietăţile lor
imunoreglatoare se referă la reglarea anticorpogenezei, reglarea activităţii
celulelor Ts şi a imunităţii mediate celular.
Citotoxicitatea prin celule killer

Celulele K produc citotoxicitate dependentă de anticorpi, cu
specificitate imunologică. Acţionează doar asupra celulelor ţintă
“acoperite” cu anticorpi specifici şi produc citotoxicitate în absenţa C’;
sunt neaderente, nefagocitare, nu produc rozetarea hematiilor.
Liza se realizează prin legarea IgG de celula ţintă, fragmentul Fc al
402
IgG fiind fixat pe celula K. Cantitatea de anticorpi specifici implicaţi în
acest proces este mai mică decât cea necesară fixării sistemului
complement. În cazul celulelor K, imunoglobulinele servesc ca şi o punte
de legătură cu celula ţintă. Mecanismele moleculare ale citotoxicităţii sunt
foarte asemănătoare limfocitelor Tc.
S-a observat faptul că celulele NK şi K au foarte multe caracteristici
comune; ar putea fi un singur tip de celule efectoare, care ar putea acţiona
citotoxic “direct” (NK) şi “indirect” prin IgG (celule K).
Citotoxicitatea naturală indusă de limfokine

Realizată de către celulele LAK- Lymphokine Activated Killers
Cells, produc şi liza celulelor ţintă rezistente la activitatea celulelor NK.
Studii ulterioare au arătat însă că celulele LAK nu reprezintă un grup
aparte de celule efectoare, ci reprezintă celule NK cu activitate
imunologică potenţată prin IL2.
Fenomenul de citotoxicitate face parte din funcţia de
“supraveghere” imunologică, lizând celule non-self (tumorale, celule
infectate cu diverşi agenţi etiologici, celule self alterate sau îmbătrânite).
Fig. nr. 49 - Mecanisme citotoxice (după Zarnea, 1991)
403
IMUNITATEA ANTITUMORALĂ
Răspunsul imun specific are un rol major în controlul difuzibilităţii

şi proliferării tumorilor, în special prin mecanismele citotoxicităţii (celule
NK, celule K, macrofage, limfocite T citotoxice), acţiunea sistemului
complement şi prin unele interleukine (factorul necrozant tumoral - TNF,
IL2, interferoni).
Similitudinea mecanismelor de apărare imunologică antivirală şi
antitumorală întăresc ideea că majoritatea tumorilor prezintă o etiologie
virală. Virusurile oncogene se pot integra ca şi “provirus” în genomul
celulei infectate, constituind primul semnal al oncogenezei. Descoperirea
genelor oncogene a fost demonstrată prin transformarea neoplazică in vitro
a unor celule normale. S-a constatat apoi faptul că şi celulele indemne
conţin secvenţe genice omoloage oncogenelor, denumite “protooncogene”,
care codifică sinteza unor proteine implicate în reglarea multiplicării
celulelor normale. Duplicaţia genică (genă protooncogenă şi genă
oncogenă virală) ar putea amorsa o capacitate proliferativă celulară
anormală, care să iniţieze dezvoltarea tumorii. Conform teoriei
supravegherii imune, se presupune că prin mecanismele imunologice
normale se pot îndepărta aproximativ 103 celule transformate neoplazic, cu
antigene tumorale de suprafaţă variate: TTSA - antigene tumorale
specifice de transplantare, TSA - antigene tumorale specifice, TATA -
antigene asociate antigenelor TTSA, antigene oncofetale).
Antigenele TTSA induc proliferarea limfocitelor T citotoxice în
mod preferenţial. În aproximativ 38% dintre tumorile spontane la om,
infiltrarea lor cu limfocite Tc variază între 18% şi 87% (Olinescu).
Experimental limfocitele Tc ar fi mai eficiente în regresia tumorilor induse
viral, care sunt puternic imunogene şi ar putea avea un rol redus în
tumorile spontane, care sunt slab imunogene. Răspunsul imun antitumoral
în anticorpi specifici este foarte slab (infiltraţia tumorilor cu limfocite B nu
depăşeşte 1% conform experimentului discutat anterior). Anticorpii
specifici determină liza celulară mediată prin complement, citotoxicitate
ADCC şi promovează fenomenele fagocitare ca opsonine specifice.
Macrofagele activate prezintă activitate tumoricidă într-un raport
optim 1:1 - celulă tumorală : macrofag. În afara efectului citotoxic direct,
macrofagele se constituie în celule prezentatoare de antigen şi în celule
secretoare de citokine antitumorale.
Rolul major în apărarea antitumorală îl deţin celulele NK, care
realizează citotoxicitate independentă de CMH. Celulele LAK prezintă un
potenţial antitumoral exacerbat, prin intervenţia stimulatoare a IL2 şi INF.
Celulele NK scad progresiv cu vârsta subiectului, fapt care explică
404
frecvenţa crescută de apariţie a diverselor tumori la vârstnici.
TNF are acţiune antitumorală similară INF. Activitatea TNF nu are
specificitate de specie şi presupune activarea endonucleazelor cu
fragmentarea ADN-ului celulei ţintă şi activarea enzimelor lizozomale ale
celulelor efectoare.
Imunoterapia antitumorală
Imunotoxinele sunt molecule imunoglobulinice IgG (anticorpi
monoclonali) cuplaţi cu diferiţi agenţi citotoxici, foarte selectivi: izotopi
radioactivi, chimioterapice antitumorale, toxine (vezi tabelul nr. 26).
AMC cu specificitate dublă (AMC bifuncţionali) se obţin prin
metode fizico-chimice şi de inginerie genetică, prin asocierea unor
jumătăţi de molecule imunoglobulinice cu specificitate distinctă.
Tabelul nr. 30 - Imunotoxine (după Misfeldt)
IMUNOTOXINA EXEMPLE TUMORA

Anti-Ig idiotip Limfoame cu
Anti-receptor pt. IL2 celule B
AMC
Limfoame cu
celule T
AMC anti CD5 - Ricin A Limfoame cu
AMC anti CD22 - Ricin A celule T
AMC cuplaţi cu AMC anti CD19 - Ricin A Limfoame cu
toxine celule B
Limfoame cu
celule B
AMC cuplaţi cu AMC - Chlorambucil Melanom
citostatice antimelanom
211 Bismut - anti Th1 Celule T
AMC cuplaţi cu
transformate
izotopi radioactivi
tumoral
AMC anti CD3 şi anti Sarcom
TAA Melanom
AMC cu
AMC anti CD3 şi anti
specificitate dublă
hormon stimulator
melanoci-tar
Descoperirea AMC bifuncţionali constituie baza viitorului

tratament antitumoral, mult mai eficient decât experimentele anterioare:
405
terapia cu TNF este marcată de efecte adverse precum endocardita
necrozantă sau reacţii de hipersensibilitate; terapia cu INF este limitată
prin toxicitatea medulară a acestuia iar terapia cu celule LAK proprii
pacientului este eficientă numai împotriva tumorilor cu antigene specifice
puternic imunogene.
Imunoprofilaxia antitumorală este în curs de experimentare şi
vizează tehnici ADN recombinant pentru sinteza antigenelor tumorale
specifice şi nu în ultimul rând - vaccinuri antivirale orientate împotriva
virusurilor cu potenţial oncogen.
406
CAPITOLUL 54
IMUNITATE ANTIBACTERIANĂ, ANTIVIRALĂ,
ANTIMICOTICĂ, ANTIPARAZITARĂ
IMUNITATEA ANTIBACTERIANĂ
Apărarea imună se realizează atât prin mijloace nespecifice, cât şi

specifice. Rezistenţa naturală, (prin barierele cutaneo-mucoase şi prin
factorii cunoscuţi) - se opune pătrunderii agenţilor patogeni. Cea mai mare
parte a bacteriilor patogene este eliminată de la poarta de intrare prin
mecanisme nespecifice: lizozim, proteina C reactivă, fagocitoza,
inflamaţia.
Răspunsul imun umoral specific este declanşat de către bacterii cu

dezvoltare extracelulară şi de către exotoxinele bacteriene. Bacteriile care
au aderat la nivelul mucoaselor (bronhice şi digestive) sunt înlăturate prin
IgAs.
Opsonizarea este un proces obligatoriu pentru iniţierea răspunsului
imun antibacterian prin sistemul mononuclear macrofagic. IgG şi IgM sunt
opsonine specifice, neutralizând şi unii factori antifagocitari ai unor
bacterii (polizaharide capsulare, proteina M, antigenele O etc.). Anticorpii
IgM produc aglutinarea unor bacterii (împiedicând penetrarea) sau produc
liza acestora prin activarea sistemului complement.
Neutralizarea toxinelor bacteriene se realizează prin anticorpi
neutralizanţi, protectori (anticorpi antidifterici, antitetanos, antieritrotoxină
streptococică etc.).
Răspunsul imun celular este orientat în special împotriva bacteriilor

cu multiplicare intracelulară (Mycobacterium, Brucella, Lysteria etc.).
Aceste bacterii sunt fagocitate de către PMN şi macrofage, dar sunt foarte
greu de distrus, din cauza factorilor lor de patogenitate. Macrofagul poate
fi activat în vederea creşterii puterii fagocitare, prin intermediul MAF
(Factor de activare al macrofagelor).
Macrofagele infectate sunt distruse prin limfocitele T citotoxice, cu
funcţia citocidă potenţată prin IL2.
407
IMUNITATEA ÎN VIROZE
Imunitatea în viroze acute

Răspunsul imun limitează replicarea virală şi diseminarea
virusurilor. Anticorpii neutralizează diverse structuri virale sau efectul
citopat tisular, în timp ce IMC acţionează asupra celulei ţintă infectată cu
virus.
În infecţiile virale generalizate, intensitatea răspunsului imun este
mare, deoarece antigenele respective ajung mai repede la nivelul organelor
limfoide; se sintetizează cantităţi mari de anticorpi de tip IgM şi IgG, care
neutralizează infectivitatea virală.
În infecţiile virale localizate la nivelul mucoaselor este indusă
sinteza locală de anticorpi de tip IgAs. Ac neutralizanţi fac parte din
clasele IgM, IgG, IgA. Dozele mici de antigene virale induc sinteză de
IgM (de durată scurtă), iar dozele mari de antigen viral induc sinteze
crescute de IgM şi IgG. Virusurile învelite pot fi distruse prin acţiunea
sistemului complement.
Răspunsul antiviral mediat celular se realizează prin intermediul
limfocitelor T citotoxice, cu activitate potenţată prin limfocitele T helper.
Limfocitele Tc sunt mai eficiente în controlul diseminării virusurilor, iar
celulele NK şi celulele Killer protejează organismul faţă de reinfecţie.
Interferonii au acţiune antivirală nespecifică; ating titrul cel mai
înalt în organismul infectat la circa 12 - 48 ore după stimularea antigenică.
Se previne astfel reîmbolnăvirea cu un alt virus timp de două până la şase
săptămâni. De aici utilitatea interferonului în profilaxie şi terapie.
Imunitatea în viroze persistente

Infecţiile virale persistente au evoluţie încetinită, atât în incubaţie,
cât şi în cursul bolii clinic manifeste. Această incubaţie prelungită se poate
explica prin existenţa stării de provirus (genom viral integrat în genomul
celulei gazdă). Persistenţa infecţiei se datorează ineficienţei mecanismelor
imunologice de apărare specifică ale gazdei. Encefalitele spongioase, cu
agenţi etiologici precum viroizii sau prionii, nu induc răspuns imun.
Greutatea lor moleculara sub 10.000  le conferă o imunogenicitate extrem
de scăzută iar reacţiile imunologice nu prezintă intensitatea necesară
eliminării virusului.
În infecţiile persistente este posibilă înlocuirea virusurilor virulente
cu particule virale defective, ca fenomen al autointerferenţei. În infecţiile
latente, virusurile se pot cantona în structuri protejate faţă de reacţia imună
(ex. v. herpetice la nivel neuronal, v. Epstein Barr la nivelul limfocitelor
408
B). Alterările răspunsului imun pot fi considerabile prin distrucţia
limfocitelor TCD4, realizată de către virusul imunodeficienţei umane
(“prăbuşirea” imunităţii mediate celular). Alteori, reacţia IMC este
insuficientă prin prezenţa anticorpilor blocanţi, care împiedică limfocitele
T citotoxice să acţioneze asupra celulelor infectate cu virus. Multiplicarea
virusului HIV în monocite explică de asemenea o IMC ineficientă.
Un tip particular de infecţii cronice îl constituie cele produse de
Oncornavirinae, cu o evoluţie particulară a infecţiei - oncogeneza virală,
cu origine în fenomenul de supresie imunitară.
IMUNITATEA ÎN MICOZE
Apărarea antifungică se realizează prin mecanisme nespecifice şi

specifice. Mecanismele IMC reprezintă rolul esenţial, prin granulocite
neutrofile, macrofage şi celule NK.
Polimorfonuclearele neutrofile realizează apărarea imunitară faţă de
specii precum Candida şi Aspergillus. Celulele NK oferă o protecţie foarte
eficientă împotriva genului Candida, dar şi asupra altor genuri de fungi
(ex.: Criptococcus).
Macrofagele acţionează antifungic prin mecanisme citotoxice,
efectul lor fiind potenţat prin MAF, IL3 şi INF.
În micozele localizate superficial (ex.: dermatomicoze), răspunsul
imun este foarte slab şi infecţia are mare risc de cronicizare.
În micozele profunde, mecanismele imune sunt de tip
hipersensibilitate tardivă, cu leziuni de tip granulomatos nodular.
Deficitele imune celulare favorizează diseminarea fungilor în
organism, cu apariţia micozelor sistemice. Spre exemplu, Candida albicans
poate activa limfocitele T supresoare CD8+, care agravează imunosupresia.
Micozele apar în mod preferenţial la subiecţi cu deficit imunologic
timodependent.
IMUNITATEA ÎN PARAZITOZE
Organismul gazdă dezvoltă un răspuns imun antiparazitar mixt -

mediat celular şi mediat umoral. În infecţii cu paraziţi localizaţi
intracelular imunitatea celulară conferă rezistenţă faţă de infecţie. Eficienţa
reacţiilor imunologice este extrem de diversă din cauza antigenelor
parazitare foarte variate, funcţie de stadiul de dezvoltare al parazitului şi
funcţie de localizările acestuia.
409
Paraziţii se protejează mai bine faţă de mecanismele imunologice
ale gazdei, prin agresine:
 Închistarea parazitului în diverse structuri sau localizarea în sistemul
nervos, blochează accesul efectorilor sistemului imunitar.
 Variabilitatea antigenică parazitară este foarte mare, fapt care
suprasolicită mecanismele imunitare.
 Paraziţii elimină factori imunosupresori: substanţe limfocitotoxice sau
substanţe cu rol în clivarea imunoglobulinelor; Toxoplasma gondii se
poate multiplica în macrofag.
 Anticorpii antiparazitari sunt mai puţin protectori, chiar dacă se produc
la titruri înalte; majoritatea anticorpilor sunt utili în serodiagnostic.
Mecanismele IMC reduc diseminarea parazitară prin limfocitele T
activate specific şi prin macrofagele activate. Limfadenopatiile apar
constant în infecţiile parazitare, ca reacţie la persistenţa stimulării Ag.
Granulocitele eozinofile au efecte majore în infecţiile helmintice.
IL5 stimulează eozinofilopoeza. Limfocitele T activate stimulează
producţia de IgE, cu rol antiparazitar. IgE activează mastocitele care vor
produce factor chemiotactic pentru eozinofile, histamină, serotonină,
heparină şi alte substanţe vasoactive.
Limfocitele T helper activează răspunsul imun al altor clone de
limfocite B, pentru producerea anticorpilor specifici împotriva unor
antigene parazitare. Aceşti anticorpi intervin în cadrul reacţiei de
citotoxicitate celulară anticorpo-dependentă, ADCC. Anticorpii
antiparazitari specifici pot bloca situsurile de ataşare ale paraziţilor pe
celulele gazdei sau pot avea rol de opsonine specifice, pentru stimularea
fagocitozei. Eficienţa acestor anticorpi este foarte scăzută în infecţiile cu
protozoare patogene care colonizează intestinul. Răspunsul imun umoral
este însă foarte puternic atunci când agentul parazitar se cantonează la
nivelul ţesuturilor (parazit extracelular). Titrul crescut de anticorpi nu are
specificitate foarte înaltă, ci mai degrabă imunoglobulinele sunt
policlonale.
Helminţii pot declanşa fenomene de hipersensibilitate imediată şi
tardivă. Această particularitate imunologică poate fi folosită şi în scop
diagnostic. Astfel, se utilizează teste cutanate pentru diagnosticul
echinococozei, ascaridiozei, trichinelozei, strongiloidozei etc.
Progresele biologiei moleculare au diversificat spectrul vaccinurilor
antiparazitare, totuşi mai restrâns decât cel al vaccinurilor antibacteriene
sau antivirale.
410
CAPITOLUL 55
IMUNOPATOLOGIE
REACŢII DE HIPERSENSIBILITATE
Reacţii imune exacerbate, denumite şi alergii (“allos” - gr.,

înseamnă “altfel”) definesc stări de hipersensibilitate imunologică. După
clasificarea cercetătorilor P. G. Gell şi Coombs, există patru tipuri de
reacţii, primele trei de tip imediat (mediate de anticorpi) şi ultima de tip
“întârziat”, “tardiv”- mediată prin limfocit T şi macrofag.
 Hipersensibilitatea imediată de tip I, anafilactică.
 Hipersensibilitatea imediată de tip II, citotoxică.
 Hipersensibilitatea de tip III, mediată prin complexe imune.
 Hipersensibilitatea de tip IV, tardivă, de tip tuberculinic.
Hipersensibilitatea imediată de tip I

Este o stare de activitate exagerată faţă de un antigen (alergen), care
poate să apară la orice membru al unei specii (anafilaxie) sau numai la
anumiţi indivizi predispuşi, hiperreactivi (atopie).
Acest tip de reacţie este provocată de către anticorpii din clasa IgE,
denumiţi şi reagine. Acestea se fixează imediat pe mastocite şi bazofile,
după stimulul antigenic. La repetarea acestui stimul se va declanşa
degranularea mastocitelor şi bazofilelor, cu eliminarea aminelor
vasoactive: histamina, bradikinina, factori chemotactici, leucotriene, cu
fenomene clinice locale (urticarie, eczeme, astm bronşic, rinită) sau
generale (şoc anafilactic). Acest tip de şoc se caracterizează prin
prăbuşirea tensiunii arteriale (prin vasodilataţie), spasm bronşic sau glotic
şi moarte.
Subiecţii atopici prezintă un nivel seric al IgE mai mare decât
normalul şi receptori specifici pentru IgE la nivelul mastocitelor şi
bazofilelor în cantităţi de 5-10 ori mai mari. Deşi acest tip de
hipersensibilitate prezintă mari dezavantaje, ar prezenta totuşi un efect
favorabil în infecţiile parazitare (IgE prezintă un cert rol antiparazitar).
Activarea stării de hipersensibilitate reaginică se realizează prin
antigene bivalente sau multivalente care se fixează la nivelul IgE. Se
formează “grămezi” de IgE, legate de receptori, la un pol al celulei,
aceasta fiind prima etapă a activării mastocitelor.
Alte mecanisme de activare presupun intervenţia anticorpilor
antiidiotipici anti-epitopi Fab a IgE sau a lectinelor (fitohemaglutinina,
411
concavalina A), care se fixează de componentele glucidice ale Fc ale IgE.
(Se explică alergia la unele fructe).
Alergenele sunt foarte variate, marea majoritate neinfecţioase (ex.:
polen, praf de casă, dejecţii de acarieni, proteine din lapte, ouă, antibiotice,
anestezice, scuame cutanate, veninul viespilor, fragi, căpşuni, conservanţi
alimentari, substanţe cosmetice).
Detectarea acestui tip de hipersensibilitate se realizează prin:
* reacţia Prausnitz - Künster (la om)
* testul de anafilaxie pasivă cutanată (la animale)
* testul radioalergosorbent
La subiecţii predispuşi se realizează desensibilizări repetate (cu
scop terapeutic, utilizând doze mici de alergen).
412
Fig. nr. 50 - Sindromul alergic (după Vaida)
Alergen
- monocite
Activare celulară - limfocit TH
- mastocite
- bazofile fixare IgE
Mediatori vasoactivi Factori chemotactici
Histamina- Vasodilataţie, edem

- Contracţia muşchilor netezi Infiltraţie celulară
(bronhospasm) (Neutrofile, Eozinofile,
- Hipersecreţie de mucus Bazofile)
- Sinteză de prostaglandine
Adenozina - Vasodilataţia coronarelor
- Contracţia muşchilor netezi
Proteaze - Inflamaţie
- Activarea kininelor
- Sinteza de angiotensine Mediatori ai
PAF - Agregare trombocitară inflamaţiei
(eliberare de tromboxan
şi serotonină)
- Recrutare eozinofile şi PMN
- Edem
- Hipersecreţie de mucus
Protaglandine
- Bronhospasm
- Migrare PMN
Leucotriene
- Spasm, edem
- Scăderea funcţiei cardiace
- Activitate chemiotactică etc.
Hipersensibilitatea de tip II, citotoxică

Acest tip de reacţie se produce faţă de antigene prezente pe
suprafaţa unor celule proprii organismului, prin:
* liza celulară declanşată prin sistemul complement activat
* opsonizare şi fagocitoză
* citotoxicitate anticorpodependentă
Activarea sistemului complement are loc în urma combinării
anticorpilor IgG sau IgM cu antigenele de pe suprafaţa celulei ţintă.
Complexul de atac membranar C5b6789 va determina citoliza.
Datorită formării complexelor antigen - anticorp, celulele ţintă
413
opsonizate pot fi fagocitate. În situaţia compuşilor cu moleculă prea mare,
care nu pot fi înglobaţi, se produce fenomenul “fagocitozei frustrate”, cu
expulzarea conţinutului granulaţiilor lizozomale în mediul extern, cu
apariţia leziunilor tisulare.
Activarea funcţiei celulelor ADCC determină liza celulelor ţintă.
Moleculele de IgG realizează o punte între celula ţintă şi celulele
efectoare, prin legarea de antigen prin fragmentul Fab şi prin legarea FC de
celula killer.
Sindroamele clinice caracteristice sunt:

* hemoliza posttransfuzională (după transfuzie cu sânge incompatibil)
* anemia hemolitică autoimună (autoanticorpi antihematii)
* sindromul Goodpasture (autoanticorpi antimembrană bazală a
rinichiului sau anticelulă pulmonară)
* boala hemolitică a nou născutului (prin incompatibilitate de Rh)
* trombocitopenii autoimune (autoanticorpi antitrombocitari)
* sterilitate prin anticorpi antispermatozoizi
* reacţii alergice medicamentoase (medicamentele administrate mai ales
parenteral pot forma conjugate de tipul “haptenă - purtător”, care pot
deveni imunogene şi pot produce autoanticorpi).
Hipersensibilitatea de tip III, prin complexe imune (sau

Reacţia de tip Arthus)
Organismul uman poate fi uneori expus la un exces de antigene
(infecţii persistente, contact repetat cu alergeni externi în cantităţi mari).
Excesul de complexe imune produs în organism atrage depunerea acestor
complexe în anumite regiuni ale acestuia, cu apariţia unor reacţii lezionale.
Fixarea complexelor imune circulante la nivelul peretelui capilar
sau în anumite ţesuturi, activează trombocitele şi bazofilele, care vor
elibera amine vasoactive, care vor provoca accentuarea permeabilităţii
vasculare direct proporţional cu fixarea de noi complexe imune. Factorii
chemiotactici vor atrage în focar PMN, care prin enzime lizozomale
produc leziuni. Sistemul complement este activat concomitent cu
accentuarea leziunilor respective până la apariţia necrozei. Aceste
distrucţii devin evidente la 3-6 ore de la contactul cu antigenul, de unde şi
denumirea de “hipersensibilitate de tip intermediar”. Anticorpii efectori ai
acestui tip de reacţie sunt anticorpii IgG sau IgM necitofilici. Aceştia sunt
circulanţi, precipită antigenul. Eliminarea lor din circulaţie devine foarte
dificilă la titruri imunoglobulinice mari. Depunerea complexului antigen -
anticorp este apoi inevitabilă, cu apariţia leziunilor al căror mecanism a
fost precizat. Locurile de elecţie pentru depozitarea complexelor imune
414
sunt rinichii, articulaţiile şi joncţiunile derm-epiderm.
“Boala serului” apare ca şi o complicaţie a seroterapiei, cu apariţia
unor nefrite sau artrite.
“Fenomenul Arthus” este un exemplu de patologie locală, mediată
prin complexe imune. Fenomenul a fost demonstrat experimental în anul
1903, prin injectări repetate la iepure a unor antigene solubile. S-a observat
faptul că leziunile au apărut la locul de administrare al antigenului, cu
leziuni arteriolare, microtrombi în vasele mici, cu consecinţe ischemice.
De fapt, afecţiunea este o vasculită acută, în prezenţa unui titru crescut de
anticorpi precipitanţi IgG. Clinic, un astfel de fenomen se observă la
diabeticii sensibilizaţi la insulină.
În lupusul eritematos sistemic, producerea de autoanticorpi se poate
declanşa faţă de autoantigene native sau alterate (nucleoproteine, histone,
ADN), cu apariţia leziunilor cutanate (purpure buloase sau ulcerative),
sinoviale sau viscerale (hepatita sau nefrita prin complexe imune).
În poliartrita reumatoidă, antigenul este o moleculă
imunoglobulinică, iar anticorpul este factorul reumatoid (IgM sau IgG anti
Ig proprie). Procesul inflamator are loc la nivelul articulaţiilor, ducând la
deformare şi anchilozare.
Lista bolilor produse prin complexe imun este foarte lungă, dar
amintim: fibroza chistică, nefropatia malarică, tiroidita Hashimoto,
scleroza multiplă, miastenia gravis, sarcoidoza, boala plămânului de
fermier (antigenul este reprezentat de către Micropolyspora faeni),
bagasoza (inhalarea prafului de trestie de zahăr), reumatismul articular
acut şi glomerulonefrita poststreptococică etc.
Hipersensibilitatea de tip “întârziat”, de tip IV, de tip

tuberculinic
În acest tip de hipersensibilitate fenomenele apar tardiv, după 24-72
ore sau chiar 10-20 zile de la contactul cu antigenul, fenomenele fiind
locale. Limfocite TDH (DH = “delayed hipersensitivity”), sensibilizate de
către un antigen, la un nou contact cu acesta, vor elabora limfokine, care
vor atrage în focarul inflamator diverse celule mononucleare, mai ales
macrofage. De subliniat faptul că această formă de hipersensibilitate este
mediată celular. Fenomenul poate fi indus de către bacterii cu parazitism
celular: Mycobacterium, Brucella, Listeria, Salmonella, Treponema, de
către fungi patogeni sau de către paraziţi: Leishmania, Toxoplasma,
Schistosoma, Plasmodium etc., dar şi de antigenele celulare non-self ale
grefelor, tumorilor sau ale virusurilor.
Există mai multe tipuri de hipersensibilitate de tip tardiv:
415
* Hipersensibilitatea de tip tuberculinic
Constă într-o reacţie inflamatorie la locul de inoculare al
tuberculinei, care apare cu intensitate maximă la 24 - 48 de ore, la un
subiect care are imunitate faţă de bacilul tuberculos în urma infecţiei sau
după vaccinarea BCG. Local apare un nodul indurat, provocat prin
infiltraţiile cu celule mononucleare. După aprox. 72 de ore, reacţia
diminuă, dar uneori poate persista ca şi reacţie de tip “granulomatos”. Prin
intradermoreacţia la tuberculină sau PPD, prin tehnica Mantoux, se
depistează persoanele bolnave de tuberculoză.
Acest tip de reacţii apar şi în bruceloză, morvă (Maleomyces
malei), schistosomiază, histoplasmoză etc.
* Hipersensibilitatea de tip granulomatos

Apare în urma persistenţei agentului infecţios în interiorul
macrofagelor, din cauza imposibilităţii acestora de a-l distruge. În
granulom, macrofagele sunt situate central, înconjurate de limfocite şi
fibroblaste. Macrofagele pot fuziona cu fibroblastele, generând celule
gigant, multinucleate. Există o hipersecreţie de limfokine, cu rol de
mesageri intracelulari, principala celulă secretoare fiind Lf TDH (delayed
hipersensitivity). Exemple din patologie: boala Crohn, granulomul lepros
sau tuberculos.
Tabelul nr. 31 - Limfokine implicate în reacţia de HT tip IV.

Limfokina Mecanisme de acţiune
MIF Factorul de inhibare al migrării macrofagelor (imobilizează
macrofagele la locul reacţiei respective)
MAF Factorul de activare al macrofagului - îi potenţează acestuia
capacitatea fagocitară şi distructivă, prin creşterea secreţiei de
enzime lizozomale
MF Factor mitogenic
INF Activează macrofagul, formarea celulelor gigante
IL2 Stimulează proliferarea limfocitelor T
* Hipersensibilitatea de contact
Acest tip de reacţie este provocată de către haptene care se combină
cu proteine ale organismului şi care sensibilizează limfocitele T, prin
intermediul celulelor Langerhans din epiderm. Reacţia constă într-un
infiltrat cu celule mononucleare care apare la 24 - 72 ore de la aplicarea
epidermică a haptenelor. Expresia clinică a acestei reacţii constă în
dermatita de contact, provocată de metale (nichel, cobalt), cauciuc,
materiale plastice, cosmetice, medicamente.
416
* Hipersensibilitatea cutanată bazofilică (reacţiile Jones - Mote)
Apare la 24 de ore de la contactul cu antigenul, infiltratul
predominând în bazofile, reglarea realizând-o limfocitele T supresoare.
Aplicaţiile practice ale reacţiilor de hipersensibilitate de tip IV:
* Evaluarea gradului de rezistenţă al organismului faţă de anumite
infecţii: tuberculoză, bruceloză, lues etc.
* Evaluarea răspunsului imun celular antitumoral.
* Precizarea compatibilităţii donatorului cu cea a receptorului de
transplant.
* Testarea sensibilităţii pielii faţă de anumite alergene (praf de casă,
polen, compuşi organici etc.).
IMUNODEFICIENŢE
Deficitele imune pot fi clasificate în: afecţiuni de tip primar

(congenitale, cu determinism genetic) şi imunodeficienţe secundare
(câştigate). În aceste situaţii se remarcă o susceptibilitate crescută faţă de
infecţii, cu agenţi etiologici variaţi.
Imunodeficienţele primare pot afecta global imunitatea (IU +
IMC) sau o pot afecta parţial IU sau IMC). Aceste deficite imunitare au
fost grupate în 4 categorii:
 deficitele imunităţii umorale (ale limfocitelor B)
 deficitele imunităţii celulare (ale limfocitelor T)
 deficitele sistemului complement
 deficitele sistemului fagocitar
Există şi deficite imune mixte (ale limfocitelor T şi B), la nivelul
celulelor precursoare. Astfel de afecţiuni nu sunt compatibile cu viaţa
(disgenezia reticulară, agamaglobulinemia de tip elveţian)
 Imunodeficienţele primare ale limfocitelor B
- Hipogamaglobulinemia de tip Bruton
 boală genetică prezentă la sexul masculin
 cu nivele scăzute de IgG şi IgA, cu imunitate celulară normală;
clinic - infecţii piogene cu etiologii variate
 se poate trata cu gamaglobuline
- Deficienţele imunologice selective
 Defecte genetice nelegate de sex
- Deficienţe selective în IgM, IgG sau IgA
 Deficienţa în IgG şi IgA, cu IgM normal (este
disgamaglobulinemia de tip I)
 Deficienţa în IgM şi IgA, cu IgG normal (tipul II de
417
disgamaglobulinemie)
 Deficienţa în IgG şi IgM, cu IgA normal.
Deficitele imune în IgG şi/sau IgM se asociază cu infecţii grave.
Imunodeficienţele în IgA ar putea genera şi boli autoimune, cum ar fi
artritele reumatoide, colitele ulcerative, anemia hemolitică autoimună,
astm bronşic, alergii grave. La unii indivizi, deficitul selectiv în IgAs se
poate corecta prin dimerizarea IgM, cu ataşarea piesei J şi a
componentului secretor (rezultă IgMs).
Imunodeficienţele primare ale limfocitelor T

Principalele sindroame clinice sunt:
 Deficite predominante ale IMC
- Sindromul Di George
- Sindromul Wiscott - Aldrich
- Ataxia - teleangiectazia.
- Candidozele cronice cutaneo - mucoase.
 Deficite imunitare combinate.
- Deficitul în expresia moleculelor HLA de clasa a II-a
- Deficitele în proteinele de adeziune leucocitară
- Deficitul de activare al limfocitelor T
- Disgenezia reticulară (alimfocitoza şi agranulocitoza)
- Deficitul în precursorii limfocitelor T
Deficienţe ale sistemului complement
Deficienţele primare ale sistemului C' pot determina

susceptibilitate crescută la infecţii şi boli autoimune prin complexe imune
circulante.
Deficitele genetice în C1q, C2, C4, C3, C5, C8, C3b inactivator se
însoţesc de infecţii recurente, în special piogenice.
Deficitele genetice în C1r, C1s, C5, C7, C8 se pot asocia şi cu lupusul
eritematos sistemic sau fenomenul Raynaud.
Deficitul în C1INH (inactivatorul lui C1, factor de reglare al activităţii
sistemului complement) cauzează edemul angioneurotic ereditar. Aceşti
pacienţi prezintă o activare exagerată a căii clasice a sistemului
complement, cu eliberarea fragmentelor vasoactive, care favorizează
vasodilataţia şi edemul. În localizarea laringeală, moartea apare prin
asfixie. Deficitul în C1INH se asociază cu deficitele în C2 şi C4.
Deficienţele în C2 sunt cele mai frecvente, dar aprox. 50% dintre
acestea sunt asimptomatice, restul fiind colagenoze. Deficienţele în C3 şi
C5 se asociază cu infecţii bacteriene severe.
418
Deficitele secundare ale sistemului C'
În majoritatea bolilor infecţioase, nivelul sistemului complement
scade, probabil prin consum, prin fixare pe complexe imune sau prin rolul
de mediator al răspunsului inflamator. Complexele imune induc scăderea
componentelor C1q, C2, C3, C4. Scăderea factorului C3 sub 10% faţă de
normal reprezintă o cauză favorizantă a instalării infecţiilor cu piogeni
(ex.: meningite şi pneumonii pneumococice). Factorul nefritic, descris în
1969 de către Spizer, potenţează clivarea fracţiunii C3, în prezenţa
factorilor B şi D ai căii alternative. Acest factor nefritic cauzează o
glomerulonefrită acută postinfecţioasă sau se poate izola de la pacienţi cu
lupus eritematos sistemic.
Hipocomplementia a mai fost observată şi în endocardite bacteriene
subacute, în mononucleoză infecţioasă, malarie sau în hepatita B; cauzele
neinfecţioase sunt: malnutriţia, ciroza, şocul endotoxinic.
Deficienţe ale funcţiei fagocitare

Deficienţele fagocitozei interesează chemiotaxia, ingestia şi
activitatea microbicidă.
Deficienţele chemiotaxiei se datoresc unor anormalităţi celulare,
fiind însoţite de tulburări ale producerii de factori chemiotactici.
Sindroamele clinice se pot clasifica astfel:
 Anormalităţi celulare primare
- Sindromul Chediak Higashi
- Deficienţe ale glicoproteinelor membranare şi ale asamblării
microtubulilor.
 Anormalităţi celulare secundare
- Scăderea chemiotaxiei cu creşterea IgE
- Anormalităţi asociate cu diabetul zaharat
- Anormalităţi asociate cu alte afecţiuni
 Deficienţe umorale
- Anormalităţi în producerea factorilor chemiotactici
- Absenţa antagoniştilor inhibitorilor chemiotactici
Deficienţele funcţionale ale PMN (boala neutrofilelor “leneşe”) se
caracterizează prin mobilitate celulară scăzută înspre stimulii
chemiotactici.
Defectele funcţiei fagocitare se traduc prin scăderea capacităţii de
distrugere a microorganismelor fagocitate. Absenţa NADH oxidazei din
PMN, duce la incapacitatea acestora de a distruge bacteriile fagocitate.
Funcţionarea defectuoasă a mecanismelor “exploziei respiratorii”,
diminuează efectele bactericide, cu apariţia unor inflamaţii cronice de tip
granulomatos, care se pot complica prin abcese.
419
Neutropenia şi deficienţele funcţionale fagocitare se exprimă clinic
printr-o susceptibilitate crescută la infecţii bacteriene, cu localizări
respiratorii şi cutanate.
Imunodeficienţele secundare apar ca şi o consecinţă a altor
afecţiuni, putând afecta separat sau “mixt”, imunitatea umorală şi cea
mediată celular.
Malnutriţia energo-proteică produce alterări ale imunităţii mediate
celular, cu modificări ale populaţiilor limfocitare. Carenţa în proteine
afectează sinteza optimă de anticorpi (structuri glicoproteice).
Infecţiile bacteriene, virale sau parazitare diminuează capacitatea de
răspuns imun, mai probabil prin suprasolicitare. Spre exemplu, o infecţie
virală diminuează răspunsul imun mediat celular, “terenul” fiind lăsat
descoperit pentru o infecţie bacteriană ulterioară. Este aşa-zisul “sinergism
virus - bacterie” (spre exemplu, o infecţie gripală poate fi urmată de o
infecţie pulmonară cu Haemophylus influenzae).
SIDA reprezintă un caz particular de imunodeficienţă virală
dobândită. Distrugerea limfocitelor TCD4 (lf TH) produce o imunosupresie
a IMC, cu apariţia infecţiilor oportuniste cu bacterii (ex.: Mycobacterium,
Salmonella), virusuri (v. Citomegalic, v. Epstein - Barr, v. herpes
simplex), paraziţi (Toxoplasma, Cryptosporidium etc.) şi fungi (Candida).
Imunodeficienţele secundare pot fi provocate şi prin terapia
imunosupresivă (corticosteroizi, radiaţii), agenţi citotoxici şi afecţiuni cu
pierderi de proteine (sindrom nefrotic, ciroze, enteropatii).
AUTOIMUNITATEA
Defineşte răspunsul imun neadecvat faţă de stimulii antigenici self,

prin suprimarea mecanismelor normale de toleranţă faţă de structurile
proprii. Răspunsul imun faţă de propriile structuri poate fi umoral (prin
autoanticorpi) sau celular (prin procesele hipersensibilităţii de tip tardiv,
prin mecanisme citotoxice). Conflictul imunologic se manifestă clinic prin
apariţia unor boli autoimune. Pentru definirea acestui tip de boală,
trebuiesc identificate autoantigenele şi mecanismele patogenice de
producere, aspecte care trebuie să se confirme şi experimental. Spre
exemplu, patologia encefalitei alergice a fost demonstrată prin imunizarea
animalelor cu proteina mielinică de bază (MBP); s-a indus o demielinizare
inflamatorie similară cu cea din scleroza multiplă.
Autoantigenele pot deveni imunogene prin:

 modificarea antigenelor celulare de suprafaţă
420
 mimare moleculară (reacţii încrucişate cu antigene străine)
 eliberarea în circulaţie a antigenelor self sechestrate (ex.: din cristalin,
testicul, tiroidă etc.)
 anomalii de imunoreglare la nivelul sistemului limfoid (ex.: clone de
limfocite T “interzise” şi reactive, ineficienţa limfocitelor T supresoare,
existenţa unor clone anormale de limfocite B, hiperreactive).
Infecţiile virale provoacă formarea de autoanticorpi destul de
frecvent. Antigenele virale şi structurile self se pot asocia, dând naştere
unor noi antigene, spre exemplu se pot forma complexe cu antigenele de
histocompatibilitate sau cu actomiozina membranară. Infecţiile bacteriene
alterează mai puţin structurile celulare, în schimb lipopolizaharidele
bacteriene stimulează puternic producţia celulelor B competente. Excesul
de anticorpi determină apariţia unui exces de complexe imune circulante,
cu depunerea acestora în ţesuturi şi cu activarea sistemului complement.
Autoimunitatea indusă de medicamente recunoaşte prezenţa unor
haptene (medicamentul, substanţa străină) care se legă de structurile self,
cu apariţia unor autoantigene.
Există predispoziţie genetică demonstrată pentru boli autoimune.
Prin complexul major de histocompatibilitate clasa a II-a se selecţionează
epitopii. Activatorii sau represorii transcripţionali ai moleculelor CMH
clasa a II-a se află sub controlul unei familii de gene care se află sub
influenţa unor stimuli intracelulari (ex.: virali) sau extracelulari (şoc
termic). Aceşti stimuli pot produce mutaţii în secvenţele de control ale
genelor CMH şi apariţia unor molecule cu potenţial autoimunogen. Genele
pentru complement şi pentru receptorii acestuia pot fi alterate în unele boli
autoimune, fapt care explică leziunile specifice.
Clasificarea bolilor autoimune (B.A.I)

 B.A.I organ - specifice: antigenele respective sunt cantonate într-un
singur organ, care prezintă manifestări inflamatorii cronice specifice.
 B.A.I. non organ – specifice, sistemice: implică autoantigene situate pe
ţesuturi variate. Modificările imunopatologice sunt generalizate.
 B.A.I. non - organ specifice, cu leziuni restrânse - leziunile afectează
puţine organe.
Exemplificări
 B.A.I. organ - specifice

- Tiroida Hashimoto - distrucţia autoimună a acinilor tiroidieni; apar
anticorpi anti tireoglobulină şi anticoloid tiroidian.
- Tireotoxicoza - Apare o imunoglobulină din clasa G, cunoscută ca
421
“stimulator tiroidian cu acţiune prelungită”.
- Anemii hemolitice autoimune - Sunt produse prin autoanticorpi
orientaţi împotriva unor antigene eritrocitare de suprafaţă.
Autoanticorpii la cald (interacţionează cu antigenele la 37oC) şi
aparţin clasei IgG, sunt “aglutinine”. Autoanticorpii la rece aparţin
clasei IgM şi sunt “hemolizine”.
- Gastritele atrofice autoimune - leziunile sunt provocate prin
autoanticorpi anticelulă parietală gastrică şi prin anticorpi antifactor
intrinsec. Ambele tipuri de anticorpi împiedică absorbţia intestinală
de vitamină B12.
- Vitiligo - produs prin autoanticorpi anti melanocite
- Pemfigus - leziunile apar prin autoanticorpi anti antidesmozomi.
- Azoospermia - anticorpi anti spermatozoizi.
- Insuficienţa ovariană - autoanticorpi anti “corpus luteum”.
 B.A.I. non organ specifice, sistemice

- Lupusul eritematos sistemic - cu manifestări cutanate, articulare,
seroase, renale, hematopoetice produse prin autoanticorpi
antinucleari (anti ADN, anti ARN - proteine), concomitent cu
creşterea secreţiei de IL2 cu efect proliferativ asupra celulelor B. Este
foarte important şi rolul complementului ca factor lezional, prin
acţiunea asupra complexelor antigen - anticorp depuse la nivel
tisular. Probabil etiologia bolii este multifactorială (factori infecţioşi
virali sau bacterieni: Streptococcus pyogenes, factori de mediu şi
factori genetici CMH). Investigaţiile imunologice evidenţiază:
 celula lupică (celula LE - PMN cu nucleu alterat)
 rozeta lupică (rozetă de PMN în jurul celulei LE) cu scopul
realizării fagocitozei
 anticorpi antinucleari
- Artritele reumatoide - cu etiologie multifactorială (factori genetici
HLA - DR4, DR32 etc., factori endocrini sau infecţioşi). Boala apare
cu frecvenţa maximă la 40 - 50 ani, femeile fiind mai des afectate
decât bărbaţii.
Factorul reumatoid este o IgM anti IgG umană. Se formează
complexe imune în exces. Se activează sistemul complement, cu apariţia
fenomenelor inflamatorii şi apoi necrotice. Reacţia inflamatorie este
potenţată şi prin eliberarea aminelor vasoactive, activarea mediatorilor
plasmatici, infiltrarea locală cu PMN, limfocite T CD4 şi CD8. Ţesutul
sinovial se hipertrofiază, se hipervascularizează, se asociază cu cheaguri
de fibrină (aspect morfopatologic tip “panus vascular”). Procesul
422
inflamator se cronicizează. IL1 are rol important în producerea leziunilor
prin provocarea eliberării de prostaglandine (PGE2) şi proliferarea
celulelor endoteliale şi a osteoclastelor (resorbţie osoasă).
Complicaţiile sunt destul de frecvente: noduli reumatici, vasculite,
afecţiuni pulmonare (sindrom Caplan), afecţiuni oculare (iridociclita,
scleromalacia perforans), afecţiuni neurologice şi cardiovasculare,
amiloidoza, rupturi de tendoane.
Diagnosticul de laborator evidenţiază prezenţa factorului reumatoid
(FR) - testul latex şi reacţia Waaler - Rose, creşterea proteinei C reactive şi
hipergamaglobulinemie. Anticorpii antinucleari apar în 15 - 50% din
cazuri (AC anti histone).
- Sclerodermia - apare prin anticorpi anti topoizomerază I, anticolagen
I şi IV şi prin anticorpi antinucleari.
- Polimiozita - produsă prin autoanticorpi antiaminoacil t-ARN
sintetaza.
 B.A.I. non organ - specifice, cu leziuni restrânse

- Ciroza biliară primitivă - se caracterizează prin colestază
intrahepatică, prurit, icter, hepato-splenomegalie. Boala apare prin
acţiunea autoanticorpilor antimuşchi neted, antinucleari şi anti-
mitocondriali. Ultimii anticorpi menţionaţi acţionează şi asupra
rinichilor şi asupra celulelor parietale ale stomacului.
- Hepatita cronică agresivă - se caracterizează printr-o necroză a
hepatocitelor prin autoanticorpi antihepatocite, autoanticorpi
antimitocondriali şi antinucleari. Mecanismul citotoxicităţii se
manifestă prin celule ADCC.
Terapia bolilor autoimune

Este o terapie imunosupresoare neselectivă (substanţe
imunosupresoare, corticosteroizi) sau selectivă (cu anticorpi monoclonali
anti CD4, anti CD5, anti CD25, anti receptor T, antimolecule de adeziune,
anti molecule CMH clasa II, anticitokine etc).
Agenţii imunosupresori mai frecvent folosiţi sunt Azatioprina,
Ciclofosfamida, Ciclosporina A, Metothrexat-ul. Ciclofosfamida
acţionează preferenţial asupra limfocitelor B, iar Azatioprina şi
Ciclosporina A inhibă funcţia limfocitelor T. Metotrexatul inhibă funcţia
ambelor tipuri de limfocite.
“Vaccinul T” are un efect preventiv. Clonele patogene sunt tratate
chimic pentru ca TCR să devină imunogen pentru a determina un răspuns
imun puternic al limfocitelor TCD8 (citotoxice), care vor distruge
limfocitele T “patogene”. Acest tip de vaccin este încă experimental,
423
orientat împotriva encefalitelor autoimune. La om este extrem de dificil de
izolat clona patogenă de limfocite T.
Asociat imunoterapiei supresoare, substanţele antiinflamatoare sunt
bine venite. Se pot utiliza în tratament şi antagonişti ai receptorilor pentru
IL1 şi inhibitori ai factorilor chemiotactici, precum inhibitori de IL8 şi
MCP-1. Reducerea activităţii citokinelor respective determină scăderea
infiltratului inflamator, mai ales la nivelul articulaţiilor.
Patogeneza bolilor autoimune este extrem de complexă şi
insuficient cunoscută, motiv pentru care şi terapia nu este în totalitate
eficientă.
424
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Abba Terr - Basic Human Immunology, First Edition, Daniel P.,

Stites, Appleton & Lange, California, 5 - 17, 1991.
2. Adal K.A., Cokerell C. J., Petri W.A.: Cat scratch disease and other
infections due to Rochalimaea, N. Eng. J. Med., 330:1509-1515,
1994.
3. Ajjan N. - La vaccination, 2-nd edition, Ed. Fondation Merieux,
Lyon, vol.I, 121 - 141, 1985;
4. Akira S. J., Okazaki K., Sakano H. - Two pairs of recombination
Signals are sufficient to cause immunoglobulin V(D) J joing, Nature,
214, 33 - 36, 1989;
5. Allison J. P., Lanier L. L. - The T cell receptor gamma gene:
rearrangement and cell lineage, Immunology Today, 1987, 8, 293 -
296.
6. Alton G., Jones L. M.: Techniques of the brucellosis laboratory,
INRA, Paris, 1988.
7. Andrieş L., Olinescu A. - Compendiu de Imunologie Fundamentală,
Edit. “Ştiinţa”, Chişinău, 1992.
8. Arnold A. et al. - Immunoglobuline gene rearrangements as unique
clonal markers in human lymphoid neoplasmus, N. Engl. J. Med.,
309, 15 - 19, 1983;
9. Arnon R., Shapira M., Jacob C. - Synthetic vaccines, J. Immunol.
Methods, 61, 261 - 273, 1983.
10. Axellson P., Lindhe J.: On the Prevention of Caries and Periodontal
Disease, J. Clin Periodont., 18, p.182-189, 1991.
11. Azoicăi Doina, Ivan A. - Vaccinologie, Edit. Polirom, Iaşi, 1995.
12. Bîlbîie V., Posgi N. - Bacteriologie medicală, vol. I şi II, Edit.
Medicală, Bucureşti, 1985.
13. Bâră Constantin - Imunologie Fundamentală, Editura Medicală,
Bucureşti, 1996.
14. Bableit B. P. et al. - Binding of immunogenic peptides to Ia
histocompatibility molecules, Nature, 317, 355 - 359, 1985;
15. Baehr W., Zhang X. Y: , Joseph T. et al: Mapping antigenic domains
expressed by Chlamydia trachomatis major outer membrane protein
genes. Proc. Natl. Acad. USA 85:4000, 1988.
425
16. Bahkdi S., Tramm - Jensen J: Alpha - toxin of Staphyloccocus
aureus. Microbiol. Rev. 55 - 733, 1991.
17. Balkwill F. - Cytokines - Soluble factors in immune responses, Curr.
Opinion Immunol., 1988, 1, 241 - 249.
18. Balows A., DeHaan R. M., Dowell V.R.: Anaerobic bacteria, C.
Thomas Springfiedd, I. L. 1976.
19. Baron: Medical Microbiology, p.840, 1991.
20. Bârzu O. şi col.: Curs de biochimie medicală, vol. I şi II. Litografia
IMF Cluj-Napoca, 1977.
21. Basch R., Stetson SA - Quantitative studies on histocompatibility
antigens of the mouse, Transplantation, 1, 80 - 469, 1983;
22. Bast R. C., Zalutski M. - Monoclonal serotherapy, Cancer Medicine,
3rd Edit., Philadelphia, 1993.
23. Becker Y.: The agent of trachoma. Monogr. Virol. 7,1984.
24. Becker, Darai: Diagnosis of Human Viruses by Polimerase Chain
Reaction Technology; New series - Frontiers of Virology, vol. I,
p.440, 1990.
25. Bellanti J. A., Rocklin R. E. - Immunology III, Philadelphia W. B.
Saunders Company, 1985.
26. Benga Gh.: Curs de biologie celulară, Litografia IMF Cluj-Napoca,
1980.
27. Bennet J. V.: Nosocomial Infections due to Pseudomonas, J. Inf.
Dis., 130, 54-57, 1974.
28. Berceanu Şt., Păunescu E. - Biologia şi Patologia Sistemului Imun,
Bucureşti, 1981.
29. Berg C.M., Berg D.E.: Bacterial Transposons, Ed. Schlessinger, Am.
Soc. For Microbiology, Washington D.C., p.107-146, 1981.
30. Berzofski J. A., Berkover J. - Antigen - Antibody reactions, in
Fundamental Immunology, Raven Press N. Y., p. 595 - 644.
31. Bhakdi S., Jensen J. - Membrane damages by complement, Biochim.
Biophis. Acta., 737, 343, 1983;
32. Bier O. G., Silwa V., Albert E. - Fundamental of Immunology,
Berlin, New York, Springer Verlag, 1981.
33. Bisno A. L. Medical progress: Group A streptococcal infections and
acute rheumatic fever. N. Engl. J. Med. 783 - 793, 1991.
34. Bisthai W. R., Murphy J. R.: Bacteriophage gene products that cause
human disease, In Calendar R (ed): The bacteriophages. Plenum,
New York, 1988.
35. Bîlbîie V., Poszgi N.: Bacteriologie Medicală, volumele 1 şi 2,
Editura Medicală, Bucureşti, 1985.
36. Black P. H., Kunz L.J., Schwartz M. N.: Salmonelosis a review of
426
some unusual aspects; N. Engl. J. Med. 262 : 811, 864 - 921, 1980.
37. Black P. H., Kunz L.J., Schwartz M. N.: Salmonelosis a review of
some unusual aspects; N. Engl. J. Med. 262 : 811, 864 - 921, 1980.
38. Blake J. D., Neaver R.E., Hollins D. G.: Disease of humans caused
by vibrions. Ann. Rev. Microbiol., 34:341, 1980.
39. Blaser M. J. , Parsonnet J.: Parasitism by the "How" bacterium
Helicobacter pylori leads to altered gastric homeostasis and
neoplasia, J. Clin, Invest., 94:4-8, 1994.
40. Blatner F. R., Tucker P. W. - The molecular biology of
immunoglobulin D., Nature, 307, 417 - 421, 1984;
41. Bodmer W. F. - HLA - A supergene, Harvey Lectures, 72, 91 - 138,
1976;
42. Body S.P. et al: Klebsiella bacteriemia: a 10 year review in a cancer
institution; Cancer 64:2368, 1989.
43. Bona A. C. - V genes encoding autoantibodies, molecular and
phenotipic caracteristics, Ann. Rev. Immunol., 6, 258 - 327, 1988;
44. Boss E. S., van der Doelen A. A., van Rooy N. - 3,3', 5,5' -
Tetramethylbenzidine as an ames test negative chromogen for
horseradish peroxidase in enzyme - immunoassay, J. Immunoassay,
2, 187 - 204, 1981;
45. Boyd J. E., James K. - Human monoclonal antibodies, Trends
Biotechnology, 2, 70 - 77, 1984.
46. Braude: Microbiology: Basic Science and Medical Applications, vol.
I, p.415, 1982.
47. Braude: Microbiology: Basic Science and Medical Applications, vol.
I, p.415, 1982.
48. Brooks G. F., Donegan E. A.: Gonococcal Infection. Edward Arnold,
London, 1985.
49. Brown J. H. et al. - A hypothetical model of the foreign
antigenbinding site of class I “histocompatibility molecules”, Nature,
332, 845 - 860, 1988;
50. Buiuc D., Neguţ M.: Tratat de Microbiologie Clinică, Editura
Medicală, Bucureşti, 1999.
51. Buiuc D.: Microbiologia Practică, un ghid în studiul şi practica
medicinii, ediţia a 7-a, IMF Iaşi, 1982.
52. Buiuc D.: Microbiologie Medicală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1998.
53. Buiuc Dumitru - Microbiologie clinică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1997.
54. Bush M.S., Challacombe S.J.: A Method of Identification of
Streptococcus Mutans in Gingival Margin Plaque by
427
Immunofluorescence; Caries Res., 24, p.23-29, 1990.
55. Buss S., Setle A., Grey H. M. - The interaction between protein-
derived immunogenic peptides and Ia, Immunol. Rev., 98, 116 - 121,
1987;
56. Butterworth C. M., Mc Lelland B., Allansmith M. - Influence of sex
on immunoglobulin levels, Nature, 214, 12 - 24, 1977;
57. Buttler J. C., Breiman R. F., Campbell J. J.: Pneumococal
polysaccharide vaccine efficacy: evoluation of current
recommendations. JAMA, 270, 1826 - 1831, 1993.
58. Carrol M. C. et al. - A molecular map of the human major
histocompatibility complex class III region linking complement
genes, C1, C2 and factor B, Nature, 28, 391 - 395, 1981;
59. Cebra J. J., Komisar J. L., Schweitzer P. A. - CH isotype “Switching”
during normal B - lymphocyte development, Ann. Rev. Immunol., 1,
493 - 497, 1984;
60. Cernescu C. - Virusologie Medicală, Ed. Med. Bucureşti, 172 - 186,
1995;
61. Chiu M.J. et al: Spirochetal infections of the Skin, in Atlas of
Infections Disease, Philadelphia, 1994.
62. Ciangio G.S.: Antimicrobials and Antibiotics, Oral Microbiology and
Immunology, Newan and Nisengarden, p.485-496, 1988.
63. Ciufecu E. S. - Compendiu de Virusologie Medicală, Ed. Fundaţiei
“România de mâine”, 83 - 92, 1995;
64. Clowes R.C.: Molecular Structure of Bacterial Plasmides, Bact. Rev.,
36, p.361-405, 1972.
65. Cohen R. D., Conn D., Illstrup D. M. - Clinical features, prognosis
and responses to treatment in polyartritis, Mayo Clin. Proc.; 55, 146 -
155, 1980.
66. Collier R.J.: Genetic Approaches to Structure and Activity in ADP -
Ribosylating Exotoxins, Am. Soc. for Microbiology, Washington
D.C., 1979.
67. Conde - Glez C. J., Morse S., Rice P: Pathobiology and
Immunobiology of Neisseriaceae. Instituto Nacional de Saled
Publico, Guernavaco, 1994.
68. Cook P. J., Honeybourne D: Chlamydia pneumoniae; J.
Antimicrobial Chemoterapy, 34(6), 859, 1994.
69. Cook P. J., Honeybourne D: Chlamydia pneumoniae; J.
Antimicrobial Chemoterapy, 34(6), 859, 1994.
70. Corykendall A. J.: Classification and identification of the viridans
streptococci. Clin. Microbiol Rev, 2, 315 - 328, 1989.
71. Cruse M., Julins E., Lewis R. E. - The genetic basis of aberrant
428
autoimmunoregulation, Concepts in immunopathology, vol. 5, 1 - 20,
1987;
72. Cucuianu M., Rus H. G., Niculescu D., Vonica A. - Biochimie.
Aplicaţii clinice, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 85 - 142, 1991;
73. Cumming B.R., Loe H.: Consistency of Plaque Distribution in
Individuals Without Special Home Care Instruction, J. Periodontal.
Res., 8, p.57, 1973.
74. Cumming B.R., Loe H.: Optimal Dosage and Method of Delivering
Clorhexidine Solutions for the Inhibition of Dental Plaque, J.
Periodontal Res., 8, p.57, 1973.
75. Dalton I., Nottebart J.: Interpretative Medical Microbiology, p.100,
1986.
76. David C., Schreffler S. - Lymfocyte antigens controlled by the Ir
region of the mouse H2 complex, Transplantation, 17, 19 - 462,
1974;
77. Davis B.D., Dulbecco R. şi col.: Microbiology, Third Edition, Harper
Intern. Edit., 1980.
78. Davis B.D., Dulbecco R., Eisen N.H.: Microbiology, Fourth Edition,
1990.
79. De Voe I. W.: The meningococcus and mechanism of pathogenicity.
Microbiol. Rev. 46 - 162, 1982.
80. Deac Liana Monica: Infecţiile nosocomiale, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1977.
81. Delespesse G., Gausset P. - Alteration de l'immunite humorale au
cours du vieillissement, Ann. Immunol. (Inst. Pasteur), 128, 99 - 104,
1977;
82. Denny F. W., Wannamaker L. W., Brink W. R. et al: Prevention of
rheumatic fever: treatment of the preceding streptococcal infection.
JAMA, 143, 151 – 153, 1980.
83. Densen P., Mandell G. L.- Phagocyte strategy of microbial tactics.
Rev. Infect. Dis. 2, 817 - 838, 1980.
84. Dillon H.: Post - streptococcal glomerulonephritis following
pyoderma. Rev. Infection Dis, 1, 935 - 943, 1979.
85. Doern G. V., Jones R. N.: Antimicrobial susceptibility testing of
Haemophylus influenzae; Antimicrob. Agents Chemoter 32:1747,
1988.
86. Dolken G., Weitzmann U., Boldt C. - Recent advances in
immunisation, J. immunol. Meth., 67, 225 - 233, 1984;
87. Dragomirescu M. şi colab. - Contribuţii privind structurile HLA în
infecţia prelungită cu virusul hepatitic B, Viaţa Medicală, 29, 3 - 4,
1983;
429
88. Dragomirescu M. şi colab.: Patogenia infecţiilor, Editura Facla,
Timişoara, 1980.
89. Dragomirescu M., Novac E. - Patogenia infecţiilor, Ed. Facla,
Timişoara, 1 - 25, 1982;
90. Dreyer W. J., Benett J. C. - The molecular basis of antibody
formations, Proc. Natl. Acad. Sci. USA, 54, 864 - 895, 1965;
91. Duane C.Y., Raymond C.V.: Ferredoxins and Flavodoxins of
Bacteria, Ann. Rev. Microb., 26, p.139-162, 1972.
92. Duca E., Duca M., Furtunescu G.: Microbiologie Medicală, Ed.II,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
93. Dunlop N. E., Ballinger S. - The importance of G1m and 2 allotypes
for the IgG2 antibody levels and avidity against pneumococal
polysaccharide type 1 within mono and dizygotic twin pairs,
Scandinavian Journal of Immunology, 40, 6 - 251, Aug., 1994;
94. Dytoc M. Sone R et all: Multiple determinants of verrotoxin
producing Escherichia Coli O 157/H7 attachement - effacement.
Infect. Immun. 61:3382, 1993.
95. Dzink J.L., Gibbons J., Childs W.C.: The Predominant Cultivable
Microbiota of Crevicular Epitelial Cells, Oral Microbiolgy
Immunology, 4, p.1-5, 1989.
96. Early P. et al. - Two mARNs can be produced from single
immunoglobulin µ gene, by alternative ARN processing pathways,
Cell, 20, 313 - 320, 1979;
97. Easman C. S., Adlam C.: Staphylococci and Staphylococal
infections. Vol 1 şi 2, Academic Press, London, 1983.
98. Ellen P.R., Grove D.A.: Bacteroides Gingivalis. Vesicles Bind to and
Aggregate Actynomices Viscosus, Inf. and Immunity, p.1618-1620,
may 1989.
99. Ellen P.R., Hoover C.I., Felton J.R.: Association of Proteases of
Bacteroides Gingivalis with its Adhesion to Actynomices Viscosus,
Journal of Dent. Rest., 70(2), p.82-86, febr. 1991.
100. Ellen P.R.: Genns Actynomices and other Filamentous Bacteria,
Oral Microbiology and Immunology, Newman and Nisengarden, p.
173-182, 1988.
101. Enquist L.W., Weisberg R.A.: Bacteriophage Lambda Site - Specific
Recombination, Ed. D. Schlessinger, p.50-55, 1981.
102. Evans D.J., Evans D.G.: Colonization factor antigens of humman
pathogens. Current Topics Microbiol. Immunol. 151_129, 1990.
103. Farley M. H., Harvey R. C., Stull T.: A population based assessment
of invasive disease due to group A streptococcus in adults. N. Engl.
J. Med., 328, 1807 - 811, 1993.
430
104. Figueroua F. and Nagy Z. – Genetics of the Major Histocompatibility
Complex, The final act, Ann. Rev. Immunol., 1, 119 - 142, 1995;
105. Finegold S. M., George W. L. (eds): Anaerobic Infections in Human
Dissease, Academic Press, San Diego, 1977.
106. Finger H., Wirsing von Koenig C.H.: Serological diagnosis of
whooping cough, Dev. Biol Stand 61:331, 1985.
107. Fischer Lindhal K., Hansman B. Flaherty L. - Polymorphism of a Qa
associated antigen defined by cytotoxic T cell, Ann. J. Immunology,
12, 66 - 159, 1982;
108. Foster W. - A history of Medical Bacteriology and Immunology, W.
Heinemann Medical Books, 320 - 323, 1980;
109. Fraser D. W., Tsai T. R., Orenstein W.: Legionnaire's disease:
description of an epidemic of pneumonia; N. Engl. J. Med. 297;
1189, 1977.
110. Freeman, Burrows Microbyology, Newman and Nisengarden, p.583-
597, 1990.
111. French D. L., Lascow R. , Scharff M. D. - The role of somatic
hypermutations in the generation of antibody diversity, Science,
244,11 - 52, 1989;
112. Frobisher M.,Hindil R.D., Crabtree K.T., Goodhearts C.R.,
Fundamentals of Microbiology, Ed.9, Saunders Comp.,
Philadelphia, 1974.
113. Fuerst R.: Frobisher and Fuerst's Microbiology in Health and
Disease, 15th edition, W. B. Saunders Company, 1983.
114. Gay F. P. - Immunology, a medical science developed through
animal experimentation, J. Am. Med. Assoc.,56, 19 - 26, 1978;
115. Gell P. H., Coombs R. RA - Clinical Aspects of Immunology,
Blackwell Scientific Publications, 1962, Oxford.
116. Gerald T. N. - HLA class II variants: Structural Studies and Disease
Associations, Autoimmunity, Experimental and clinical Aspects, vol.
475, New York Academy of Science, 849 - 862, 1987;
117. Gerdhart P, Manual of Metods for General Bacteriology, ASM.
Washington, 1992.
118. Getzoff E. D. et al - Mechanism of antibody binding to a protein,
Science, 235, 1091, 1987.
119. Gianella R. A.: Importance of the intestinal inflammatory reaction in
Salmonella-mediated intestinal secretion; Infect. Immune 23: 140,
1979.
120. Gillies: Gillies and Dodd's Bacteriology Ilustrated, Springer Verlag
1984.
121. Glenys Thomson - Investigation of the mode of inheritance of the
431
HLA associated diseases by the method of antigen genotype
frequencies among diseases individuals Tissue Antigens, 21, 81 -
104, 1983;
122. Golub S. Edward - Immunology: A synthesis, Sinauer associates Inc.
Publisher, Sunderland, Massachusetts, vol. Immunity and vol.
Immunological Diseases, 1987.
123. Goodman Y.E. et al: ELISA for detection of pertussis IgA in
nasopharingeal secretions as an indicator of recent infection. J. Clin.
Microbiol., 13:286, 1981.
124. Graziano Frank, Lemanske Robert - Clinical Immunology, Edit.
Williams & Wilkins, 1989.
125. Grundbacher F. J. - Heritability Estimate and genetic and
environmental correlation of the human immunoglobulins G., M, A,
Am, J., Hum.Genet.,26, 1 - 12, 1987;
126. Gunther E. - Aspects of Genetic Control of Immune Responsiveness,
Behring Inst. Mitt., 65, 62 - 70, 1980;
127. Haddock B.A., Jones C.W.: Bacterial Respiration, Bact. Rev., 41,
p.47-49, 1987.
128. Haideh Payami, Muhammad A. Kalam - Analysis of Genetics
Interrelationship among HLA - associated Diseases, Am. J. Hum.
Genet.., 41, 331 - 349, 1987;
129. Hale T. L.: Genetic bases of virulence in Shigella species, Micro
Rev. 55: 206, 1991.
130. Hamiloff J. Mc Elhanez R. N., Finch L. R., Baseman J. D.:
Mycoplasma, Molecular Biology and Pathogenesis. American
Society for Microbiology, Washington, 1992.
131. Harold F.M.: Conservation and Transformations of Energy by
Bacterial Membranes, Bact. Rev., 36, p.172-230, 1972.
132. Harrison L. H., de Silva G. A., Pittman M. et al: Epidemiology and
Clinical Spectrum of Brazilian purpuric fever; J. Clin. Micobiology
27,599,1989.
133. Haskins K. et. al. - The major histocompatibility complex restricted
antigen receptor on T cells, J. Exp. Med., 157, 1149 - 1160, 1983;
134. Hayes W: The Genetic of Bacteria and their Viruses, Ed.2, Blackwell
Scientific Publications, Oxford and Edinburgh, 1968.
135. Hechemy K. E., Paretsky D.: Rickettsiology : Current Issues and
Perspectives, vol. 590, N. Y. Acad. Sci., New York, 1990.
136. High N., Mounier J.: Ipa B. of Shigella flexneri causes entry into
epithelial cells and escape from the phagocytic vacuole, EMBO J.,
11, 1992.
137. Hohnes K. K., Mardh P. A., Sparling P. F.: Sexually Transmitted
432
Diseases, 2nd Ed. Mc Graw Hill, New York, 1990.
138. Honjo T. , Alt F. W. - Immunoglobulin genes, Academy Press, 27,
11 - 17, 1989;
139. Horan J. C., Culver D. H. et al: Nosocomial infections in surgical
patients in the United States, Infect Control Hosp. Epidemiol. 14-73,
1993.
140. Hunkapillar T., Hood L. - Diversity of Ig gene Superfamily, Adv.
Immunol., 1, 44 - 46, 1989;
141. Ivanof A. , M. Ciupe, C. Saşcă, D. Vancea :Microbiologie, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982.
142. Ivanof A., D. Vancea, C. Saşcă: Lucrări practice de Microbiologie
pentru uzul studenţilor, Litografia IMF Cluj- Napoca, 1983.
143. Ivanof A., Mihalache M.: Microbiologie Generală, Curs pentru uzul
studenţilor, Editura Universităţii "Lucian Blaga" Sibiu, 1996.
144. Ivanof A., Sasca C., Vancea D.: Curs de Microbiologie, Partea a III-
a, Litografia IMF Cluj Napoca 1980.
145. Ivanof A.: Curs de Microbiologie, vol.I şi vol.II, Litografia IMF Cluj
Napoca, 1977.
146. Ivanovici G., Fuiorea O. - Diagnosticul de laborator în practica
medicală, Ed. Militară, Bucureşti, 71, 209 - 211, 1990;
147. Javetz E. şi colab.: Revue of Medical Microbiology. Ed.13. Lange
Med. Publ. Los Altos, California, 1988.
148. Jawetz Melnick - Medical Microbiology, 19-th Ed. Appleton and
Lange, 434 - 438, 1991;
149. Johnson J.R., Stamm W.E.: Urinary tract infections in women:
diagnosis and treatment. Ann. Intern. Med. 111:906, 1989.
150. Johnson R.C. (ed): The biology of Parasitic Spirochetes, Academic
Press, San Diego 1976.
151. Joklick W.K., Willet H.P.: Zinnser Microbiology, Ed.16. Appleton
Century Crofts, New York, 1976.
152. Joklik W. A. - Zinsser Microbiology, Appleton and Lange, 289 - 388,
1990;
153. Joller-Jemelka H. I. - Contribution du dosage des immunoglobulines
et des sous-classes d IgG au controle chimique, Med. et Hyg., 53,
993 - 1000, 1995;
154. Katsushiro F., Kazuaki S. - Statistical detection of HLA and disease
association; Tissue Antigens, 26, 81 - 86, 1985;
155. Kauffman A.E., Weyant R.S.: Leptospiraceae, in Murray P.R.:
Manual of Clinical Microbiology, 6th Ed., American Society for
Microbiology, Washington D.C., 1995.
156. Kay N. E., Douglas S. D. - Antigenic phenotype and morphology of
433
human blood lymphocytes, Ann. H. Genet., 10, 7 - 21, 1988;
157. Kenny G. E., Kaiser G. G., Cooney M. K. et al: Diagnostics of
Mycoplasma pneumoniae and pneumonia: Sensitivities and
specificities of serology with lipid antigen and isolation of the
organism on soy peptone medium for identification of infections. J.
Clin. Microbiol, 28, 2087, 1990.
158. Keusch G. T. et al: Shigellosis in Evans A. S. (ed) : Bacterial
Infections of Humans, Epidemiology and Control, Plenum, New
York, 1991.
159. Kingsbury David, Wagner Gerald: Microbiology 2nd edition, The
National Medical Series for Independent Study, Harwal Publishing,
USA, 1990.
160. Klebanoff S. J. - The neutrophil: Function and Clinical Disorders,
Amsterdam, New York, Publishing Co, 1978.
161. Klein J., Figueroa F. - Genetics of the Major Histocompatibility
Complex, Rev. Immunol., 1 42 - 119, 1984;
162. Kramer J. M., Gilbert R. J.: Bacillus cereus and other Bacillus
species, Foodborne Bacterial Pathogens, New York, 1989.
163. Kushner I., Gewurtz H., Benson M. A. - C-reactive protein and the
acute phase response, J. Lab. Clin., 97, 739 - 8 4, 1981;
164. Lambert, O'Grady: Antibiotic and Chemoterapy, Appleton & Lange,
California, 1992.
165. Lambert, O'Grady: Antibiotic and Chemoterapy, Appleton & Lange,
California, 1992.
166. Larsen S.A., Steiner B.M., Rudolph A.H.: Value and limitations of
non-treponemal and treponemal tests in the laboratory diagnosis of
syphilis: Clin. Obst. Gynecol. 18:191, 1975.
167. Le Franc M. P., Le Franc G. - Cours d' Immunologie, Inst.
Cantacuzino, Bucharest, Dec. 1992.
168. Leder P. - The genetics of antibody diversity, Sci. Am., 39, 102 -
109, 1982;
169. Lenette H.E., Shadomy H.J.: Manual of Clinical Microbiology,
Fourth Edition, American Society for Microbiology, Washington
D.C., 1995.
170. Leppla S. H.: The anthrax toxin complex, Sourcebook of Bacterial
Proteins , Academic Press, New York, 1990.
171. Luderitz O., Staub A.M., Westphal O.: Immunochemistry of "O" and
"R" Antigens of Salmonella and Related Enterobacteriaceae, Bact.
Rev., 30, p.192-256, 1966.
172. Luderitz O., Staub A.M., Westphal O.: Immunochemistry of "O" and
"R" Antigens of Salmonella and Related Enterobacteriaceae, Bact.
434
Rev., 30, p.192-256, 1966.
173. Lyon B. R., Skurraz R.: Antimicrobial resistance in Staphylococcus
aureus: genetic basis. Microbiol Reviews 51 - 88, 1987.
174. Müller - Eberhard H. J. - The complement system in the Plasma
Proteins, 1975.
175. Mac Devitt H.O. - CMH system and its relation to disease, Hosp.
Pract., 14, 20 - 57, July, 1985;
176. Mandelstam J., Mc Quillen K.: Biochemistry of Bacterial Growth.
Blackwell Scientific Publ., Oxford., 1968.
177. Marak P., Kapler J. - T cell can distinguish between allogenic major
histocompatibility complex products on different cell types, Nature,
332, 840 - 845, 1988;
178. Margineanu C.: Microbiologie Stomatologică, Editura Didactica şi
Pedagogică Bucureşti 1981.
179. Matinca Doina - Microbiologie pentru studenţii facultăţilor de
Farmacie, Edit. Mediamira, Cluj Napoca, 1995.
180. Max E. et al. - Variation in the crossover of Kappa immunoglobulin
gene V. J. recombination, Cell, 21,793 - 802, 1980;
181. Mc Cacken G.: Emergence of resistant Streptococcus pneumoniae: a
problem in pedriatics. Pedriatic Infect. Dis. J, 14, 424 - 428, 1995.
182. Mc. Dade J. E., Shepard C. C., Redus M. A.: Evidence of Rickettsia
prowazekii infections in the United States, Am. J. Trop. Med. Hyg.
29: 277, 1980.
183. Mc. Michael A. J. et al. - HLA restriction of cell mediated lysis of
influenza virus infected human cell, Nature, 270, 524 - 529, 1977;
184. Meschner M. F. - Surface contact requirements for activation of
cytotoxic T limphocytes, J. Immunology, 149, 2402, 1992.
185. Mesrobeanu I., Berceanu Şt. - Imunologie, Imunochimie,
Imunopatologie, Edit. Academiei, Bucureşti, 1975.
186. Mesrobeanu I., Berceanu Şt.: Fiziologie bacteriană, Editura
Academiei, Bucureşti 1960.
187. Miţariu Mircea - Probleme de imunologie în stomatologie, Edit.
Tribuna, Sibiu, 1998.
188. Middleton E., Reed C. - Allergy; principles and practice. St. Louis,
vol. I, II, 1983.
189. Mihalache M.: Imunologie, Curs pentru uzul studenţilor, Editura
Conexiuni, Sibiu, 1999.
190. Mihalache M.: Imunologie, Curs pentru uzul studenţilor, Editura
Conexiuni, Sibiu, 1999.
191. Miller H.C.: Microbial Ecology of the Oral Cavity, Oral
Microbiology Infections Disease, Schuster, Third Edition, p.441-446,
435
1990.
192. Miller H.C.: The Oral Microbial Flora, Oral Microbiology Infections
Disease, Schuster, Third Edition, p.465-478, 1990.
193. Mircea Ioan Popa: Microbiologie generală şi specială - note de curs,
Concept Publishing House, Bucureşti 1999.
194. Mishu B., Koehler J.: Outbreak of Salmonella enterididis infections
in the United States, 1985-1991, J. Infect. Dis.: 169-547, 1994.
195. Mobley H.L.T., Chippendale G.R.: Hemaglutinin, urease and
hemolysin production of Proteus mirabilis, J. Infect. Dis. 161:525,
1990.
196. Moellering R. C.: Emergence of Enterococcus, as a significant
pathogen. Clin. Infections Dis. 14, 1173 - 1178, 1992.
197. Moller G. - HLA and disease Susceptibility, Immunol. Rev. Entire
issue, 1, 70 - 74, 1988;
198. Moller G. - Molecular genetics of class I and classII MHC antigens,
Immunol. Rev., 1, 84 - 91, 1985;
199. Moraru I. - Imunologie, Ed. Medicala, Bucureşti, 171 - 225, 1984;
200. Moraru I., Păunescu E. (sub red.): Dicţionar enciclopedic de
Imunologie, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
201. Morse S. A., Broome C. V., Cannon J, (et al): Perspectives on
pathogenic Neisseriae. Clin. Microbiol. Rev. 2:S1, 1989.
202. Moss J., Waughn M.: Activation of adenylate cyclaze by choleragen;
Amr. Rev. Bivehem. 48:581, 1979.
203. Moulder J. W. (ed.): Intracellular Parasitism, CRC Press, Boca
Raton, FL, 1989.
204. Munoz J.J., Bergman R.K.: Bordetella pertussis, vol.4. Marcel
Dekker, New York, 1977.
205. Murphy T. F., Apicella M. A.: Nontypable Haemophylus influenzae:
a review of clinical aspects, surface antigens and the human immune
response to infection. Rev. Infect. Dis 9 : 1, 1987.
206. Murray J.J.: The Prevention of Dental Disease, Second Edition,
Oxford University Press, 1989.
207. Murray P., Drew W., Thompson J.: Medical Microbiology, C. V.
Mosby Company, 1989.
208. Musker D. M.: Biology of Treponema pallidum, Sexually
Transmitted Disease, 2nd Edit., Mc Saw Hill Book Company, New
York, 1990.
209. Neil Risch - Assessing the role of HLA - linked and unlinked
determinants of disease, Am. J. Human Genet., 40, 1 - 14, 1998;
210. Nelson D. S. - Immunity to infection, allograft immunity and tumour
immunity: Parallels and contrasts. Transplant Revue, 19, 226 - 254,
436
1984.
211. Newmann M.G., Nisengarden R.: Oral Microbiology and
Immunology, Newman and Nisengarden, p.411-437, 1988.
212. Nicolletti C. - Antibody protection in ageing: influence of idiotypic
repertoire and antibody binding activity to a bacterial antigen,
Experimental and Molecular Pathology, 62” 99 - 108, Apr., 1995;
213. Nossal G. J. - The basic components of the immune system, The N.
Engl. J. Med., 316, 1320 – 1325, 1990.
214. Notkins A. L. et al.- How the immune response to a virus cause
disease, Sci. Amer., 228, 23 – 3, 1986.
215. Ojcius D. M., Ding J., Young E. - Cell - mediated killing; efector
mechanism; efector mechanism and mediators, Cancer Cells, 1990,
2, 138 - 145.
216. Olinescu A. - Elemente de Imunologie Comparată, Edit. Ceres,
Bucureşti, 1988.
217. Olinescu A. - Imunologie, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1995;
218. Păunescu V., Tatu A. Călin, Stănescu I. Diana, Medrea P. Dan -
Imunologie, Concepte fundamentale şi Aplicative, Edit. Helicon,
Timişoara, 1996.
219. Page R.C.: Gingivits, J. Clin. Periodontol, 13, p.345, 1986.
220. Pappenheimer J.A.M.: Interaction of Protein Toxins with
Mammalian Cell Membranes, Ed. D. Schlessinger, ASM.
Washington D.C., p. 187-192, 1979.
221. Parrish H. J. - A history of immunisation, Ed. Livingstone, 3 - 45,
1985;
222. Penner J. L.: The genus Camphylobacter: a decade of progress. Clin.
Microbiol. Rev 1:157, 1988.
223. Penner J. L.: The genus Camphylobacter: a decade of progress. Clin.
Microbiol. Rev 1:157, 1988.
224. Pestka S., Baron S. - Definition and classification of interferons, Met.
Enym, 78, 3 –14, 1992.
225. Peter Mihail, Domokos Ludovic, Piros Sanda, Lörinczi Lilla, Toma
Felicia: Îndreptar de lucrări practice de microbiologie, Litografia
UMF Târgu-Mureş, 1998.
226. Ponvert C., Paupe J., Griscelli C. - Immunologie fondamentale et
immunopathologie, 1991.
227. Powrie F., Coffman R. L. - Cytokine regulation of T cell function:
potential for therapeutic intervention., Immunology Today, 1993,
14(6), 200 - 204.
228. Rappuoli R., Perugini M., Falsen E.: Molecular epidemiology of the
437
1984 - 1986 outbreak of diphteriae in Sweden. N. Engl. J. Med. 312 -
321, 1988.
229. Rappuoli R., Perugini M., Falsen E.: Molecular epidemiology of the
1984 - 1986 outbreak of diphteriae in Sweden. N. Engl. J. Med. 312 -
321, 1988.
230. Razin S. Barile M. F.: The Mycoplasmas, Vol. 4, Mycoplasma
Pathogenicity. Academic Press, Orlando, 1985.
231. Razin S., Jacobs E.: Mycoplasma adhesion. J. Gen. Microbiol. 138 -
407, 1992.
232. Reichman L. B., Hershfield E. S.: Tuberculosis - A Comprehensive
International Approach. Marcel Dekker, New York 1993.
233. Reinherz E. L., Schlossmann S. F. - Differentiation and function of
human T lymphocites cell, 19, 821 - 827, 1980.
234. Rigsby M. O., Curis A. H.: Pulmonary disease from nontuberculous
Mycobacteria in patients with human immunoficiency virus. Chest
106, 913, 1994.
235. Rogolski M.: Nonenteric Toxins of Staphylococcus Aureus,
Microbiology Rew., 43, p.320-360, 1979.
236. Roitt I., Brostoff M., Mak D. - Immunology Second Edition, Gower
Medical Publishing, London, New York, 1989.
237. Rom W. N., Garay S.: Tuberculosis, Little, Brown and Co, New
York 1995.
238. Rose N. L., Friedman H., Fahey J. L. - Manual of clinical laboratory
immunology, American Soc. for Microbiol., Washingon DC, 78 -
116, 1986;
239. Roth J.: Virulence Mecanisms of Bacterial Pahtogens, American
Society for Microbiology, Washington, D.C., 1988.
240. Rottem S., Kahane I.: Mycoplasma Cell Membranes. Plenum Press,
New York 1993.
241. Sakagawa E.: Study of the role of mucoid strain in chronic airways
infections, Japanese, Kansenshogakn, Zasshi, 72(4), 379 - 394, 1998.
242. Salyers A. A., Whitt D. D.: Bacterial pathogenesis: a molecular
approach. American Society for Microbiology, Washington D. C.,
1994.
243. Sasazuki T., Nistimura Y. et al. - Molecular and functional analysis
of HLA class II molecules, Human T Cell Clones, Human Press Inc.,
101, 333 - 352, 1985;
244. Sască C., Ivanof A. - Lucrări practice de Microbiologie, virusologie
şi sindroame infecţioase, Litografia U.M.F. Cluj-Napoca, retipărit şi
adăugit, vol. 1, 226 - 331, 1991;
245. Schachter: Chlamydiae: exotic and ubiquitos; West J. Med. 132 -
438
238, 1980.
246. Schahter J., Crossman M.: Chlamydial infections; Ann. Rev. Med. 32
- 45, 1981.
247. Schlievert P. M.: Role of superantigens in human disease. J.
Infections Dis 167 - 997, 1993.
248. Sell G. H., Wright P. F.: Haemophylus influenzae, Epidemiology,
Immunology and Prevention of Disease, Elsevier Biomedical, 4036,
1990.
249. Shaenning o., Lutwick L.: Pseudomonas aeruginosa infections,
Infect. Med., 13, 2, 110 - 113, 1996.
250. Shinnick T.: Tuberculosis, Curr. Top Microbiol Immunol, Springer
Verlag Hardalbery, 1995.
251. Silver J., Gayert S. M. - Epitopes are the functional Units of HLA
Class II Molecules and form the molecular basis for disease
Susceptibility, HLA class II Antigens Rev., Springer Verlag Berlin,
28, 132 - 141, 1990;
252. Singer S.J., Nicholson A.L.: The Fluid Mosaic of Cell Membranes,
Science, p.175;720, 1972.
253. Siskind G. W. - Immunologic tolerance in Fundamental Virology -
Paul W. E., Raven Press, New York, 537 – 558, 1998.
254. Smith H.: Biochemical Challenge of Microbiolopathogenity, Bact.
Rew., 32, p.164-184, 1968.
255. Smith H.: Microbial Surface in Relation to Patogenity, Microbiol.
Rew., 41, p.475-500, 1977.
256. Spangler B.D.: Structure and function of cholera toxin and the related
E. Coli heat-labile enterotoxin. Microbiol. Rev 56:622, 1992.
257. Spies T. et al. - Structural organisation of the DR subregion of the
human major histocompatibility complex, Proc. Nat. Acad. Sci.
USA, 82, 5165 - 5169, 1985;
258. Stanila L.: Microbiologia bolii parodontale, Litografia IMF Cluj-
Napoca, 1993.
259. Sternas L., Luka J., Kallin B., et al. - Elisa technique, J immunol.
Meth., 63, 171 - 185, 1983;
260. Stewens D. J., Tanner M. H., Winship J et al: Severe group A
Streptococcal infections associated with a toxic shock-like syndrome
and scarlet fever toxin A. N. Engl. J. Med, 321, 1 - 8; 1989.
261. Sutter V. L., Citron D. M.: Wadsworth Anaerobic Bacteriology
Manual, 4th Ed. Star Publishing, Belmont, C. A., 1985.
262. Talmage W. D. - A century of progress, Beyond molecular
immunology, Journal of Immunol., 32, 55 - 141, 1988;
263. Tao X., Schiering N, Zeng H - Y: DtxR, iron and the regulation of
439
diphteria toxin expression. Mol. Microbiol. 14, 191, 1994.
264. Terasaki P. I., Giertson D. - Immunobiology of MHC, Convoc.
Immunol., New York, 270 - 276, 1980;
265. Tesh V. L., O'Brien A. D.: Adherence and colonization mechanism
of enteropatogenic and entherohemorragic E. Coli. Microb.
Pathogenesis, 12:245, 1992.
266. Thomas L. - Protein diagnostic, Behring Institute, 3, 332 - 354, 1982;
267. Tiwali J. L., Terasaki P. I. - HLA and disease associations, Springer
Verlag, 15 - 98, 1985;
268. Toltzis P., Blunier J.L.: Antibiotic resistant gram negative bacteria in
the critical care setting. Pedriatic Clin. North Amer. 42:687, 1955.
269. Tonegawa S. - Somatic generation of antibody diversity, Nature, 302,
575 - 597, 1983;
270. Tonegawa S.- The molecules of immune system, Sci. Amer., 253,
104 – 113 1976.
271. Tribby I., Früs R., Moulder J. W.: Effect of Chloramphenicol,
Rifamicin and Nalidixic Acid on Chlamidia psittaci growing in L
cells: J. Infection Disease 127 - 155, 1973.
272. Trowsdale J., Campbell R. D. - Physical map of the human HLA
region, Immunol. Today, 9, 34 - 36, 1988;
273. Vaida T., Cristea V. - Elemente de imunologie, Editura “Vasile
Goldiş“ Arad, 1996.
274. Victor E., Linda A. Corey, Walter E. Nance - The inheritance of
immunoglobulin levels, Twin Research, Clinical Studies, Allan R.
Liss Inc., 5, 171 - 176, 1978;
275. Virella Gabriel: Microbiology and Infectiouse Disease, National
Medical Series for Independent Study, Williams & Wilkins, USA,
1996.
276. Voiculescu M. - Boli infecţioase, Clinica şi Epidemiologie, Ediţia a
3-a, Ed. Medicală, Bucureşti, 57 - 125, 1981;
277. Voiculescu M. - Boli infecţioase, vol. I, vol. II, Ed. Med. Bucureşti,
344-425, 1990;
278. Wessels M. R., Kasper D. J.: The changing spectrum of group B
streptococcal disease: N. Engl. J. Med, 328, 1843 - 1844, 1993.
279. Williams A., Barclay A. - Handbook of Experimental Immunology,
Blackwell Scientific Publication, 1985.
280. Wise K. S.: Adaptive surface variation of Mycoplasmas. Trends
Microbiol 1:59, 1993.
281. Woods D. E., Iglewski B. H.: Toxins of Pseudomonas aeruginosa:
new perspectives, Rev. Inf. Dis. 5:715, 1983.
282. Young E.J., Corbel M.J.: Brucellosis: Clinical and Laboratory
440
aspects, CRC Press, Boca Raton, 1989.
283. Zarnea G. - Tratat de Microbiol. generală vol. I (1983), vol. II
(1984), vol. III (1986), vol. IV (1991), Edit. Academiei, Bucureşti.
284. Zarnea G.: Microbiologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1970.
285. Zola H. - Differentiation and maturation of human B lymphocytes;
Pathology 17, 365-381, 1985.
286. Zola H. - The surface antigens of human B lymphocytes,
Immunology Today, 8, 308 - 313, 1987.
441

Microbiologie Curs Mihalache Manuela PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Microbiologie Curs Mihalache Manuela PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prefaţă

Monografia se adresează studenţilor în

Partea I MICROBIOLOGIE GENERALĂ

Partea a III-a MICROBIOLOGIE STOMATOLOGICĂ

Partea a IV-a IMUNOLOGIE

INTRODUCERE ......................................................................................................... 273

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................................. 425

Microbiologia - cuprinde totalitatea ştiinţelor biologice care au ca

1. Protiste superioare - constituite din celule de tip eucariot şi

2. Protiste inferioare - cuprind organisme unicelulare de tip

Exemplu: Familia: Micrococaceae

Morfologia bacteriană studiază forma, dimensiunile şi aşezarea

Fig. 1 – Principalele forme bacteriene

Celula bacteriană - celulă procariotă

Planul general de organizare al celulei bacteriene

Metodele de studiu ale celulei bacteriene includ tehnici de:

Fig. 3 – Structura generală a unei celule bacteriene (64)

Structura Celula eucariotă Celula procariotă

Metode de studiu ale membranei celulare

Structura membranei celulare

Fig. 4. – Structura membranei celulare bacteriene (80)

Funcţiile membranei celulare

Anvelopa celulei bacteriene

Glucoză > Glican (insolubil în apă)

Fructoză Polimeriza re > Levan (insolubil în apă)

Levan + Glican ------> aderă pe smalţul dentar prin glicocalix (se

Nacetilglucozamina -----> acid Nacetil muramic

Legăturile interpeptidice dintre catenele liniare se formează prin

Fig. 5 – Structura peretelui celular la bacterii gram pozitive (80)

- Acizii teichoici - (teichos = perete - în limba greacă)

Peretele celular la bacterii gram negative

Structura peretelui celular

Funcţiile peretelui celular

Fig. 6 – Ultrastructura cilului (64)

Fig. 7 – Spirochete cu aparat locomotor pericelular (64)

Examinarea mobilităţii bacteriene în laborator:

Fig. – 8 Cili peritrichi – bacterie flagelată – Proteus Sp. (60)

Pilii sau fimbriile

Fig. 9 – Pili şi flageli bacterieni – imagine electronomicroscopică (E. Coli) (81)

Fig. 10 – Sporul bacterian (85)

Mecanismul coloraţiilor Gram şi Ziehl - Nielsen

Tabelul nr. 2 - Diversitatea metabolică a bacteriilor în raport cu factorii

Parametrul Bacterii: Dezvoltare optimă la:

Căile metabolice prin care se utilizează azotul la bacterii:

Mediul de cultură minimal

Scopurile cultivării bacteriilor

Bacteriile ce parazitează organismul uman sunt:

Metabolism energetic. Eliberarea şi conservarea energiei la

donare de hidrogen ---> acceptare de hidrogen

Principalele tipuri de eliberare a energiei la bacterii

Respiraţie anaeroba: Substanţa organică -------------------------> Subst. anorganică

Fermentaţie: Substanţa organică ------------------------------------> Subst. organică

Clasificarea bacteriilor în funcţie de tipurile de eliberare a energiei

Grupa Eliberarea energiei Prez.O2 în mediu Exemple

Reacţii necesare pentru conservarea energiei

Pentru viaţa celulei, energia trebuie să fie conservată. Aceasta se face

Particularităţi ale lanţului respirator bacterian

Fig. 11 – Lanţul respirator bacterian (80)

Sinteza ATP are loc în 3 poziţii din lanţul respirator:

Forţe proton motrice

Tabelul nr. 4 - Clasificarea bacteriilor în funcţie de tipul de fermentaţie

Importanţa Tipul de Produs final obţinut Microorganisme

 Pentru respiraţie: Dintr-un mol glucoză prin activitatea