Tema 1

(Laboratorul microbiologic. Morfologia bacteriilor. Colorația simplă.

Examenul microscopic.)
1) Tipurile de laboratoare microbiologice și sarcinile lor.
În funcţie de aria de investigaţii există laboratoare de microbiologie cu profil diferit: de
microbiologie medicală, a mediului (aer, sol, apei), microbiologie alimentară, industrială etc.
Laboratorul de microbiologie medicală are rolul de a stabili: • diagnosticul infecţiilor (stabilirea
agentului infecţios care determină infecţia), • chimioterapia antiinfecţioasă cea mai potrivită,
• controlul eficacităţii tratamentelor aplicate, • depistarea purtătorilor sănătoşi de germeni
microbieni
MICROBIOLOGIA MEDICALĂ
STUDIAZĂ:  Relaţiile dintre microorganisme şi gazda lor umană  Capacităţile patogene ale
mi/o  Capacităţile antiinfecţioase ale gazdei  Principiile şi metodele diagnosticului etiologic al
infecţiilor  Bazele terapiei antimicrobiene  Bazele profilaxiei antimicrobiene
2) Amenajarea și utilajul laboratorului microbiologic. Locul de lucru al bacteriologului.
Regimul și regulile de lucru în laboratorul microbiologic.

-Amenajarea: • sala de lucru; • camera de primire a materialelor; • camera de preparare a

mediilor de cultură; • camera pentru dezinfecţia, spălarea şi sterilizarea materialelor de lucru; •
camera specială pentru însamânţări; • magazii pentru materiale şi reactivi.
În cazul lipsei posibilităţii de asigurare a acestor încăperi anexe, atunci operaţiile de spălare a
veselei şi materialelor şi cele de sterilizare se efectuează în sala de preparare a mediilor. Tot în
această sală, ori în sala de lucru se pot amenaja dulapuri pentru păstrarea materialelor şi a
reactivilor. Sala de lucru şi încăperile anexă trebuie să permită amplasarea mobilierului de
lucru, a dulapurilor, aparaturii, frigiderelor şi să permită efectuarea lucrărilor experimentale,
precum şi a celor de preparare şi sterilizare a mediilor de cultură, de spălare a sticlăriei,
dezinfecţie şi neutralizare a materialelor biologice şi a substanţelor reziduale. Pentru facilitarea
întreţinerii curăţeniei şi pentru a da posibilitatea de efectuare a dezinfecţiilor în încăpere, este
recomandabil ca pereţii să fie vopsiţi în ulei, sau acoperiţi cu faianţă, iar pardoseala să fie din
mozaic sau linoleum, care permit o bună întreţinere a curăţeniei.
-utilajul :• instalaţii de apă şi de canalizare;• instalaţie de încălzire;• instalaţie electrică pentru
iluminat, prize de 220 V şi de curent trifazic (380 V);• instalaţie de gaz metan.
La fiecare loc de muncă de la mesele de lucru, precum şi în boxele de lucrări septice este
necesară şi instalarea a câte unui arzător.
Este recomandabil ca laboratorul să fie dotat cu instalaţii de vid şi aer comprimat.
3) Noțiune de microorganism. Clasificarea, categoriile taxonomice. Particularitățile
microorganismelor procariote și eucariote.
 Microorganisme / microbi – organisme microscopice, cu dimensiuni de ordinul µm (10-6 m)
sau nm (10-9 m).  Mi/o reunesc bacteriile şi alte tipuri de organisme: alge, ciuperci
microscopice (fungi/micete), protozoare, virusuri şi agenti subvirali, de ex. prioni.
Principalele grupe taxonomice: - Domeniu - Regn - Tip - Clasă - Ordin - Familie - Gen – Specie
În cadrul speciilor pot fi delimitaţi taxoni infraspecifici (subspecii variante / tipuri), care prezintă
diferenţe minore în activitatea biochimică sau fiziologică (biovar), în structura antigenică
(serovar), în gradul de patogenitate (patovar), în sensibilitatea la bacteriofagi (lizovar) sau la
antibiotice (antibiovar). Pot fi utilizaţi ca markeri epidemiologici pentru descifrarea unor
focare epidemice (infecţii asociate asistenței medicale, toxiinfectii alimentare, etc) Culturile
microbiene ce aparţin unei specii, dar sunt izolate în laborator din diverse prelevate sau în
perioade de timp diferite reprezintă tulpini bacteriene (suşe). Tulpinile corespund în general
caracterelor de specie, dar pot manifesta variaţii nesemnificative.
-Clasificarea internaţională a microorganismelor:

I. Forme acelulare (virusuri, viroizi, prioni)

II. Forme celulare, repartizate în 3 domenii :
- Bacteria – procariote (bacterii adevărate) a) Bacterii cu perete celular fin, gram-negative,
Diviz. GRACILICUTES b) Bacterii cu perete celular gros, gram-pozitive, Diviz. FIRMICUTES c)
Bacterii lipsite de perete celular (Mycoplasma), Diviz. TENERICUTES
- Archaea – procariote, perete celular fără peptidoglican, cu habitat în condiţii extreme -
Eukarya – eucariote. Include regnurile Fungi, Animalia (subregnul Protozoa) şi Plantae

Celula eucariotă celula procariotă

Aparatul nuclear – nucleu cu nucleoli,
înconjurat de membrană nucleară
Cromozomi cu structură complexă, histone
asociate, set diploid
Celula se divide prin mitoză sau meioză
Lipsa peretelui celular (în caz de prezenţă
conţine chitina sau celuloza)
Membrana citoplasmatică conține
carbohidrați și steroli
Prezenţa organitelor celulare
2 tipuri de ribosomi – în citoplasmă şi în
mitocondrii sau cloroplaste
Coeficientul de sedimentare al ribosomului: 80 70 S (50S , 30 S)
S (citoplasma) 70 S (mitocondrii)
Moleculă de ADN dublucatenar circular, lipsa
membranei nucleare
Cromozom unic, structură simplă
Diviziune binară
Prezenţa peretelui celular ce conţine obligator
peptidoglican
Absența carbohidraților și sterolilor în MCP
Absenţa organitelor celulare, citoplasma
omogenă, necompartimentată
Toţi ribosomii sunt identici

4) Metodele microbiologice de diagnostic. Esența lor.

DIAGNOSTICUL DIRECT -Constă în detectarea agentului patogen, a componentelor lui sau a unui
produs (ex. toxina) în prelevate de la bolnav sau din mediul extern
1.Examenul microscopic - studierea mi/o în stare vie/nativă sau în frotiuri colorate. Este o
metodă de orientare. Informeaza despre prezenţa bacteriilor, forma lor, structura, numărul.
2. Examenul bacteriologic – izolarea pe medii nutritive a culturilor pure de bacterii, care vor fi
identificate şi testate la sensibilitate faţă de antibiotic
3. Depistarea antigenelor microbiene solubile în lichide biologice (ser sangvin, LCR, urină…)
4. Examenul biologic (metoda experimentală) – inocularea directa a produsului patologic la
animale de laborator receptive. Mi/o se multiplică provocând maladia tipică. Din lichide
biologice sau ţesuturi afectate bacteria poate fi izolată şi identificată.
5. Identificarea ADN sau ARN microbian prin tehnici de biologie moleculară
METODA SEROLOGICA (indirecta) Seroidentificare: Detectarea şi dozarea Ag (element
necunoscut – mi/o prezente in prelevat sau tulpini microbiene izolate din diferite prelevate) cu
ajutorul Ac specifici cunoscuţi. Serodiagnosticul –detectarea şi titrarea Ac din serul bolnavilor
(component necunoscut) faţă de un Ag specific cunoscut (conţinut în diagnosticuri).
Intradermoreacţiile (metoda alergică) – întroducerea pe cale epidermică sau intradermică a
alergenului microbian şi apariţia, peste 2-4 zile, a unei reacţii celulare locale (eritem, infiltrat).
Reacţia pozitivă semnifică o stare de hipersensibilitate specifică (întâlnire repetată cu acest
agent)
5) Morfologia bacteriilor (formele sferice, alungite și încurbate).
Morfologic se disting 4 grupe de bacterii:  Forme sferice (coci)  Forme alungite, cilindrice
(bastonaşe)  Forme încurbate/spiralate  Bacterii polimorfe: Actinomyces, Rickettsia,
Chlamydia, Mycoplasma
-Formele sferice (coccus): În funcţie de planurile de diviziune şi poziţia celulelor-fiice după
diviziune, cocii prezintă următoarele moduri de grupare: 1) Diplococi (Diplococcus)– perechi
(neisserii - bob de cafea, pneumococi - lanceolati); 2) Streptococi (Streptococcus) – lanţuri; 3)
Tetracoci (Micrococcus) – câte 4 celule; 4) Sarcine – (Sarcina) – pachete din 8-16-32 coci (sarcio
– a lega); 5) Stafilococi – (Staphylococcus) – grămezi neregulate de coci (staphyle - ciorchine)
-Formele alungite, cilindrice (bastonaşe): 1. Bacterium – bastonaşe cu capetele rotunjite, nu
formează spori (Mycobacterium, Corynebacterium, enterobacterii, etc); 2. Bacillus – bastonaşe
mari cu capetele retezate, formează spori ce nu depăşesc diametrul celulei (ex.: B. anthracis).
Posibilă aranjarea în lanţuri – streptobacili; 3. Clostridium – bastonaşe cu capetele rotunjite,
formează spori ce depăşesc diametrul celulei (ex.: C. tetani, C. botulinum, C. perfringens, etc)
- Formele încurbate (spiralate): 1. Vibrio (de la cuv. lat. “vibrio” - tremurător) – bastonaşe
încurbate (1/2 spiră, aspect de virgulă) (ex.: Vibrio cholerae); 2. Spirillum – celule spiralate
rigide -Campylobacter, Helicobacter – 2 spire, aspect de “pasăre în zbor” (ex.: Campylobacter
jejuni); 3. Spirochaeta – celule spiralate, cu 5-25 spire, flexibile (ex.: Treponema, Leptospira,
Borrelia)
6) Caracterele tinctoriale ale bacteriilor. Coloranții utilizați în microbiologie.
Fluorocromii. Metoda simplă de colorare și importanța ei practică.
Caracter tinctorial – capacitatea bacteriilor de a fixa diferiţi coloranţi
Coloranţii bazici (violetul de genţiană sau de metil, fuxina bazică, albastrul de metilen,
vezuvina, chrizoidina, etc) au afinitate pentru structurile acide ale celulei bacteriene
Coloranții acizi (negrozina, roșu de Congo) se utilizează pentru a colora mediul din jurul
bacteriilor
Tipuri de coloraţii: simple, complexe (diferenţiale, speciale)
Frotiurile se pot colora simplu cu un singur colorant, elementele preparatului având toate
aceeaşi culoare, eventual intensitate diferită, sau diferenţiat cu mai mulţi coloranţi, bacteriile
colorându-se diferit în funcţie de caracterele morfotinctoriale. Frecvent utilizate în laborator
sunt coloraţia simplă cu albastru de metilen, violet de gentiana, fuxina şi coloraţiile diferenţiale
Gram şi Ziehl-Neelsen.
-Fluorocromii- compuși naturali sau sintetici, care după iradierea cu RUV sau razele albastre
încep să emită lumină vizibilă. În bacteriologie sunt folosiți ca coloranți fluorescenți, de
exemplu: fluoresceină-izotiocianat de sodiu, care conferă o strălucire galben-verde; rodamină-
strălucire roșie.
7) Etapele și tehnica de pregătire a frotiurilor din culture bacteriene, crescute pe medii
lichide și solide. Pregătirea frotiurilor din biosubstrate: spută, puroi, sânge, a
frotiurilor-amprente din fragmente de țesuturi. Metodele de fixare a frotiurilor.
Prepararea frotiului:
1. Etalarea materialului microbian (produs patologic, cultură microbiană) în strat subţire pe
suprafaţa unei lame de sticlă degresată 2. Uscarea 3. Fixarea (termică, chimică). Omoară
microbii şi măreşte afinitatea lor pentru coloranţi 4. Colorarea. Asigură contrastul dintre
microbi şi fondul preparatului 5. Examinarea frotiului la microscopul optic cu imersie
Examenul microscopic al produselor obţinute prin biopsie sau autopsie- Fragmentul de ţesut
obţinut prin biopsie sau autopsie se apasă pe suprafaţa lamei de sticlă realizându-se în acest fel
amprente. Frotiurile se fixează la flacără şi se colorează Gram şi Ziehl-Neelsen (dacă se
suspectează o infecţie tuberculoasă).
Examenul microscopic al puroiului -Frotiurile efectuate direct din puroi se colorează Gram. Pe
aceste preparate se evidenţiază în primul rând PMN (granulocitele) şi apoi diverse bacterii
(stafilococi, streptococi etc.) sau, mai rar, fungi. În cazul suspiciunii unei actinomicoze, se
zdrobesc grunjii din puroi între 2 lame care se despart şi apoi se colorează Gram.
8) Examenul microscopic. Microscopul optic cu imersie. Construcția și modul de utilizare.
Microscopia luminiscentă.
-EXAMENUL MICROSCOPIC:
Se poate efectua la: 1.microscopul cu câmp luminos - la care se examinează preparatele
colorate sau preparate native, 2. microscopul cu fond întunecat - la care se examinează
preparatele native, între lamă şi lamelă, efectuate direct dintrun produs în care se caută
bacterii a căror lăţime nu depăşeşte 0,1-0,2 µm, 3. microscopul cu contrast de fază - se
foloseşte la examinarea preparatelor native în care microorganismele şi celulele au aspect
tridimensional, 4. microscopul cu lumină UV se utilizează pentru examinarea preparatelor
colorate cu substanţe fluorescente.
-MICROSCOPIA FLUORESCENTĂ -Metodă directă (numai în scop de seroidentificare). Din
materialul ce conţine Ag (material nativ, cultură pură, biopsie tisulară) se prepară un frotiu,
peste care se aplică serul imun specific cu Ac marcaţi cu fluorocrom. Peste 20 min de incubare
într-o cameră umedă preparatul este studiat la microscopul luminiscent. În caz de reacţie
pozitivă se observă luminiscenţă locală.
- Construcția microscopului: Vizor, Obiective, Buton reglare fină imagine, Buton pornire/oprire,
Suport, Diafragmă, Bază de susținere, Corpul vizorului, Obiective finale, Suport prindere cu
lamele, Dispozitiv fixare imagine, Buton reglare imagine, Orificiu ( deschidere ), Braț, Sursă de
lumină

Tema 2
(Ultrastructura bacteriilor. Elemente obligatorii. Metodele compuse
de colorare: Gram, Ziehl-Neelsen. Genetica bacteriilor.)
1) Elementele permanente și nepermanente de structură ale celulei bacteriene.
Elementele constante (permanente, obligatorii): -Peretele celular -Membrana citoplasmatică
-Citoplasma -Nucleoidul -Ribosomii -Mezosomii
Elementele facultative (neobligatorii) -Capsula -Sporul -Flagelii -Pilii/fimbriile -Plasmidele
-Incluziunile celulare
2) Structura, compoziția chimică și funcțiile biologice ale peretelui celular al bacteriilor.
Metodele directe de evidențiere.
PERETELE CELULAR (PC)- Reprezintă un înveliş rigid ce înconjoară protoplastul bacterian.
Lipseşte la micoplasme. Se disting 2 mari grupe de bacterii în funcţie de structura PC: 1. Bacterii
gram-negative (G-) 2. Bacterii gram-pozitive (G+). Elementul comun al ambelor grupe –
peptidoglicanul (PG).
PEPTIDOGLICANUL (PG) -Strat bazal= mucopeptid = mucocomplex = mureină; PG – structură
particulară rigidă a PC bacterian. Structura PG: Heteropolimer macromolecular reticular,
constituit dintr-un component glicanic şi unul peptidic. Partea glicanică (polizaharidică) este
constituită din catene liniare paralele în care alternează N-acetyl-glucozamina cu acidul N-
acetyl-muramic. Partea peptidică este reprezentată de unităţi tetrapeptidice (izomeri L şi D de
AA), fixate de acidul muramic, care pot fi legate intre ele direct (formand o structură
bidimensională, la bacterii G-) sau prin punţi interpeptidice (structură tridimensională, la
bacterii G+).
FUNCŢIILE PERETELUI CELULAR: 1. Conferă forma bacteriilor 2. Barieră osmotică şi mecanică 3.
Barieră de permeabilitate selectivă 4. Funcţie antigenică (Ag O şi R) 5. Participă la procesele de
creştere şi diviziune celulară 6. Funcţie de receptor 7. Responsabil de aderenţa specifică la
substrate 8. Componente ale peretelui celular (lipidul A, acizii lipoteichoici, fragmente de PG)
contribuie la producerea citokinelor şi activarea complementului pe cale alternativă cu
manifestarea şocului septic (endotoxinic) 9. Reprezintă ţinta de atac a unor enzime şi
antibiotice
EVIDENŢIEREA PERETELUI CELULAR: MICROSCOPIA ELECTRONICĂ, METODE SPECIALE DE
COLORARE, PLASMOLIZĂ (ÎN MEDIU HIPERTONIC), PLASMOPTIZĂ (ÎN MEDIU HIPOTONIC)
 3) Particularitățile de structură ale peretelui celular la bacteriile grampozitive și
gramnegative. Colorația Gram. Mecanismul, componentele și tehnica de colorare.
Importanța practică.
-PERETELE CELULAR AL BACTERIILOR GRAM-POZITIVE: -Uniform -Grosimea 20-80 nm (până la
300 nm) -Componentul major (40-80%) reprezintă PG -Componente minore:
1. Acizii teichoici (polimeri de glicerol) fixaţi de N-AGA, traversează PG şi creează sarcină
electrică negativă la suprafaţa bacteriei, - asigură transferul de ioni şi fixarea unor proteine, -
adeziunea la substrate, - funcţie antigenică, - pot activa complementul pe cale alternativă, -
stimuleaza secreţia citokinelor de către macrofage.
2. Acizii lipoteichoici: se fixează de MCP şi depăşesc stratul de PG. Funcţii: identic cu acizii
teichoici, intervin în adeziunea la celule şi au un efect toxic slab.
3. Proteine asociate peretelui celular: proteina A, coagulaza legată şi proteina fixatoare de
fibronectină la Staphylococcus aureus, proteina M la Streptococcus pyogenes (rol în adeziune la
substrate, protecţie de fagocitoză)
4. La unele bacterii G+ (de exemplu: Mycobacterium, Nocardia) peretele conţine o cantitate
importantă de lipide sau ceară, la altele (ex.: streptococi) peretele conţine multe glucide.
-PERETELE CELULAR AL BACTERIILOR GRAM-NEGATIVE - Grosimea 10-12 nm - Neomogen,
format din straturi distincte:
1. PG, stratul intern, constituie 1-10% din masa uscată a peretelui celular. Acizii teichoici lipsesc.
Nu exista punţi interpeptidice (structură bidimensională).
2. Membrana externă (ME) – dublu strat lipidic cu proteine înserate (proteine majore – 70%,
minore – 30%). Unele proteine majore - porine, unindu-se în triplete, participă la formarea
porilor, altele (nonporine) – au funcţie de receptor pentru bacteriofagi şi pili sau asigură
adeziunea la receptorii celulelor-gazde. Proteinele minore sunt enzime implicate in captarea
unor substanţe şi transportul specific transmembranar. ME este permeabilă pentru ioni şi mici
molecule hidrofile şi impermeabilă pentru molecule hidrofobe sau amfipatice
3. Lipoproteinele asigură legătura dintre ME şi PG
4. Lipopolizaharidul (LPZ) – stratul extern al peretelui gram-negativ. Este format din: - Lipidul A
(endotoxină), glicolipid ancorat în ME. Stimulează formarea şi secreţia citokinelor. Determină
efectul toxic al bacteriilor G- manifestat în urma lizei celulare. - Polizaharide complexe, fixate pe
lipidul A. Participă în procese de penetrare şi transport a unor substanţe, conferă specificitate
de gen (antigenul R) - La exterior, subunităţi oligozaharidice liniare sau ramificate. Creează
sarcină electrică negativă la suprafaţa bacteriei (împiedică fagocitoza, accesul moleculelor
toxice), conferă specificitate de specie sau tip (antigenul O)
Spaţiul periplasmic este regiunea dintre ME şi MCP. Conţine PG şi proteine-enzime implicate în
transport, digestia nutrienţilor, protecţia contra substanţelor toxice (ex.: beta-lactamazele, care
distrug antibioticele beta-lactamice). La bacteriile G+ aceste enzime sunt secretate în mediul
extern. La unele bacterii G- se găsesc proteine ale sistemelor de secreţie (tipurile I – VI).
Reprezintă cilindre proteice ce traversează învelişurile celulei bacteriene. Asigură transportul
proteinelor (toxine, enzime) din interiorul celulei bacteriene spre exterior.
-Determinarea tipului peretelui celular COLORAŢIA GRAM (condiţionată de structura şi
compoziţia chimică a peretelui celular) 1. Colorarea frotiului fixat cu violet de genţiană
(citoplasma bacteriilor se colorează în violet) 2. Spălarea cu apă apoi tratarea cu soluţie Lugol-
fixează colorantul în celule prin formarea complexului insolubil violet-iodin 3. Decolorarea cu
alcool 95%. Bacteriile G+ păstrează colorantul, cele G- se decolorează. 4. Recolorarea bacteriilor
G- cu fucsină apoasă; Rezultat: bacteriile G+ apar colorate în violet, bacteriile G- în roşu.
Mecanismul: Peretele G- este subţire, conţine multe lipide (20%), care sunt dizolvate de alcool,
porii au diametrul mare, pH citoplasmei este slab acid – pH 5 (se decolorează cu alcool);
Peretele G+ este gros, nu conţine lipide sau foarte puţine, alcoolul deshidratează peretele şi
reduce diametrul porilor, citoplasma acidă – pH 2 (colorantul nu este spălat din citoplasmă)
Utilizarea practică a coloraţiei Gram: 1. Diagnostic 2. Orientare în tratament (sensibilitate
diferită la antibiotice)
4) Acidorezistența microorganismelor. Evidențierea prin colorația Ziehl-Neelsen.
Mecanismele, reactivii și tehnica de colorare.
Acido-alcoolo-rezistenţa bacteriilor (BAAR) Unele bacterii G+ (Mycobacterium, Nocardia) conţin
în componenţa peretelui multe lipide, acizi graşi şi ceară (70% din greutatea peretelui).
Colorațiile simple sau metoda Gram nu pot fi aplicate pentru evidențierea lor. Metode speciale
de colorare permit diferenţierea acestor bacterii după proprietatea lor de a reține colorantul
inițial și rezistența la decolorare cu acid și /sau alcool: Metoda Ziehl-Neelsen, Colorația cu
fluorocromi (fluorescentă)
-METODA DE COLORARE ZIEHL-NEELSEN Principiul: bacteriile acido-rezistente colorate cu
fucsină fenicată încălzită nu pot fi decolorate cu acizi sau alcool. 1. Frotiul se colorează cu
fucsină fenicată, încălzind lama până la apariţia vaporilor (repetare 2 - 3 ori); 2. Se clăteşte cu
apă, apoi se tratează cu soluţie de acid sulfuric de 5% (sau amestec acid-alcool); 3. După spălare
frotiul se recolorează cu albastru de metilen; Rezultatul: bacteriile acido-rezistente rămân
colorate în roşu, cele acido-nerezistente se decolorează, apoi se recolorează în albastru
5) Protoplaștii. Sferoplaștii. Formele L de bacterii. Importanța.
PROTOPLAST: bacteria Gram-pozitivă fără perete bacterian; are nucleu, citoplasmă, membrană
citoplsmatică; în general neviabili; foarte greu adaptabili la dezvoltare chiar în medii sintetice
bine tamponate
SFEROPLAST: bacteria cu perete defectuos sau incomplet sintetizat, parţial degradat; forme mai
rezistente; ușor reversibile în medii optime Sferoplastul provine din bacteria Gram-negativă
lipsită de peptidoglican sub acțiunea unor factori, fiind învelit de membrana externă și
membrana citoplasmatică.
Dacă un protoplast sau sferoplast este plasat într-un mediu mai diluat decât citoplasma, apa
penetrează prin membrana citoplasmatică și se produce liza osmotică.
Formele “L” sunt celule sferice sau cu contur neregulat care apar spontan la unele specii de
bacterii, și pot fi induse la altele (șoc termic sau alți stimulatori fizico-chimici). Într-un mediu
adecvat se pot multiplica. Formele “L” se pot forma în organismul uman sub influenţa
antibioticelor betalactamice. Sunt instabile faţă de variaţii osmotice şi rezistente la
betalactamice. Pot fi reversibile sau ireversibile.
 6) Structura, compoziția chimică și funcțiile biologice ale membrane citoplasmatice și
citoplasmei. Metodele de evidențiere.
MEMBRANA CITOPLASMATICĂ (MCP) -Prezintă o structură membranară clasică: dublu strat
fosfolipidic în care sunt înserate proteine şi glicoproteine. Lipsesc sterolii (cu excepția
micoplasmelor). La bacteriile gram-pozitive MCP formează invaginaţii, mezosomi (septali,
laterali), în care se conţin enzime, citocromi şi proteine ale sistemului transportor de electroni.
Proteinele MCP: 1. PLP (Proteine de Legare a Penicilinei) -reprezintă enzime ce catalizează
legăturile dintre catenele peptidice din PG – reacţia de transpeptidare. Sunt inactivate de
penicilină şi antibiotice beta-lactamice; 2. Enzime care participă la biosinteza învelișurilor
celulare, ce asigură creșterea celulelor; 3. Componente ale sistemului de transport
transmembranar (permeaze); 4. Proteine ale sistemelor de secreţie (I – VI) (la bacteriile gram
negative); 5. Proteine – receptori 6. Proteine ale lanţului respirator (ex.: citocromi) și ATP-aze
Funcţiile membranei citoplasmatice: 1. Barieră osmotică şi de permeabilitate selectivă; 2.
Asigură transportul activ prin intermediul permeazelor; 3. Excreţia enzimelor hidrolitice,
toxinelor, etc; 4. Sediul metabolismului energetic; 5. Intervine în diviziunea celulară; 6. Participă
în sinteza PG şi a fosfolipidelor; 7. Participă în chemotaxie prin receptori specifici; 8. Asigură
transmiterea informaţiei din mediul înconjurător spre interiorul celulei bacteriene
Evidenţierea MCP 1. Microscopia electronică; 2. Fenomene de plasmoliză (în mediu hipertonic –
retracţia citoplasmei) sau plasmoptiză (în mediu hipotonic – liza celulei, desprinderea MCP de
peretele celular)
CITOPLASMA : -Necompartimentată -Lipsesc organitele celulare -Formată din apă (80%),
conţine nucleoidul, ribosomi (apr. 20 000 per celulă), incluziuni, plasmide, ioni, enzime, deşeuri,
etc. -Consistenţa densă (stare de gel) asigură permanenţa mediului intern -pH acid; Funcţii:
sediul tuturor proceselor metabolice; Evidenţierea: prin orice metodă de colorare
7) Nucleoidul. Compoziția chimică și funcțiile biologice. Metodele de evidențiere.
Plasmidele bacteriene și funcțiile lor.
MATERIALUL NUCLEAR -Nu este delimitat de o membrană diferentiată. Alcătuit dintr-un unic
cromozom haploid. Constituit din ADN bicatenar circular, uneori liniar, plasat liber în
citoplasmă. ADN este repliat în bucle şi stabilizat prin ARN şi proteine. Fiecare buclă este
hiperspiralizată sub acţiunea ADN-girazei şi topoizomerazei IV (se întâlnesc doar la bacterii). Pe
ADN sunt fixate enzime de sinteză (ADN - , ARN – polimeraze). Diviziunea nucleului precede
diviziunea citoplasmei si a peretelui - bacterii cu 2-4 nuclei ce apar ca gheme (sculuri) de forme
diferite ocupând cam 1/10 din volumul bacteriei = bacterii pe cale de diviziune.
-NUCLEOIDUL BACTERIAN: Funcţii: dirijează activitatea celulei (procesele de sinteză, creşterea,
multiplicarea, diferenţierea celulei, replicarea proprie, etc); asigură potențialul de variabilitate
și evoluție (mutații, recombinări…); Evidenţierea: -Microscopia electronică -Metode speciale de
colorare (ex.: Feulgen) Feulgen: HCl….aldehida….react. Shiff….culoare rosie
-PLASMIDELE -Elemente genetice (ADN) circulare autonome, extracromozomiale, plasate liber
în citoplasmă, care se replică independent de cromozom. Conferă proprietăți noi celulelor
bacteriene și posibilitatea adaptării rapide la mediu. Se transmit celulelor-fiice la diviziunea
bacteriei.
- Tipuri de plasmide: 1. F – factor de fertilitate (sinteza pililor F, cu rol în conjugare); 2. R –
rezistenţă la antibiotice; 3. Ent – producerea enterotoxinei; 4. Hly – producerea hemolizinei; 5.
Col – producerea de bacteriocine; 6. de virulență; etc.
8) Variabilitatea caracterelor principale ale microbilor. Formele variabilității
microorganismelor (fenotipică și genotipică). Mutațiile.
-Clasificarea fenotipică - reunirea mi/o în baza caracterelor fenotipice comune (caractere
morfologice, de cultură, fiziologice, biochimice, antigenice, etc)
-Clasificarea genotipică/moleculară - Gradul de omologie a secvenţelor nucleotidice ale ADN
microbian. Tulpinile cu gradul de omologie de cel putin 70 % aparţin unei specii, de 30 % -
aceluiaşi gen, etc - Gradul de omologie a secvenţelor nucleotidice ale ARN ribosomal -
Conţinutul relativ de guanină+citozină (GC%) al ADN purificat. La bacterii variază între 25 şi 75
%.
-Clasificarea filogenetică- Determină locul mi/o într-un arbore filogenetic şi se bazează pe
studiul fosilelor sau al HLA.
9) Transferul de material genetic (transformarea, transducția, conjugarea) și
recombinarea.

10) Importanța geneticii microorganismelor pentru medicină. Variabilitatea dirijată și

importanța ei practică. Ingineria genetică și importanța practică.

Tema 3
(Ultrastructura bacteriilor. Elemente facultative. Metodele compuse
de colorare: Albert, Burri-Gin.)
1) Elementele de structură nepermanente ale celulei bacteriene.
Elementele facultative (neobligatorii) -Capsula -Sporul -Flagelii -Pilii/fimbriile -Plasmidele
-Incluziunile celulare
2) Sporii. Compoziția chimică și funcțiile biologice. Evidențierea.
SPORUL (endosporul) BACTERIAN-Reprezintă o diferenţiere celulară care asigură supravieţuirea
bacteriei în condiţii nefavorabile ale mediului extern. Bacterii sporogene – Bacillus, Clostridium.
Aceste mi/o se prezintă sau sub formă vegetativă, metabolic activă, sau sub formă inertă
metabolic – sporul. Procesul de formare a sporului este numit sporogeneză, sporulare. Este
declanşat în special de carenţe nutritive sau condiţii nefavorabile ale mediului extern.
Stadiile sporogenezei (durata 36-72 ore): Stadiul I – se formează filamentul axial, compus din
AND; Stadiul II – divizarea asimetrică a citoplasmei printr-un sept, formarea presporului, care
conţine un filament de ADN. MCP înglobează presporul; Stadiul III – înglobarea completă a
presporului, care este limitat de 2 membrane; Stadiul IV – formarea cortexului de PG între cele
2 membrane; Stadiile V-VI – formarea tunicii proteice la exterior şi maturarea sporului. Uneori
se formează un înveliş extern suplimentar – exosporiu; Stadiul VII – sporul matur este eliberat
iar celula-mamă se dezintegrează
Proprietăţile sporului: -Inactiv metabolic; -Număr redus de enzime; -Conținut mare de
aminoacizi cu sulf; -Conţinut scăzut de apă liberă; -Conţinut mare (până la 10%) de dipicolinat
de calciu; -Rezistent la temperaturi (100 - 180 grade C) şi pH extreme, desicare, radiaţii, agenţi
chimici şi fizici
Funcția: formă de rezistență si de conservare a speciei
EVIDENŢIEREA SPORILOR: INCOLORI PE FROTIURI COLORATE PRIN COLORAȚIA SIMPLĂ SAU
GRAM. COLORAREA SPECIALĂ DUPĂ AUJESZKY (SPORUL SE COLOREAZĂ ÎN ROŞU, IAR
CITOPLASMA ÎN ALBASTRU)
3) Granulațiile de volutină. Compoziția chimică și funcțiile biologice. Metodele de
evidențiere. Colorațiile Loeffler și Albert. Importanța practică.
GRANULAŢIILE DE VOLUTINĂ-Reprezintă polimeri anorganici de polimetafosfati. Servesc în
calitate de rezervă de fosfaţi şi pot interveni în metabolismul energetic.
Interesul medical: la agentul difteriei, Corynebacterium diphtheriae, granulele de volutină se
localizează la extremităţile celulei, iar la corynebacterii nepatogene sunt repartizate neuniform
în citoplasmă.
-EVIDENŢIEREA GRANULAȚIILOR DE VOLUTINĂ
La tratarea cu unii coloranţi bazici granulele de volutină se colorează în altă culoare, de ex. în
roşu-violet la colorarea cu albastru de metilen – fenomenul metacromaziei.
Colorația Loeffler (cu albastru de metilen)
Colorația Albert: 1. Frotiul fixat se coloreaza cu soluția Albert A (toluidin albastru, verde de
malahit, acid acetic, alcool etilic) – 5 min; 2. Se înlătura colorantul și fără a spăla se aplică sol
Albert B (sol iodată Jensen) – 2 min; 3. Se înătura reactivul, se spală, se usucă și se examinează;
Rezultat: Citoplasma – verde, granulațiile – albastru închis/negru
4) Capsula bacteriilor. Compoziția chimică și funcțiile biologice. Metodele de evidențiere
a capsulei.
-CAPSULA - învelişul extern neobligator al unor bacterii. Reprezintă polimeri organici sintetizaţi
în mediul natural de viaţă al bacteriilor.
Se disting: -Capsula adevărată (peste 0,2µm), vizibilă la microscopul optic; -Microcapsula,
detectată la microscopul electronic; -Capsula flexibilă (slime, glicocalix), o reţea laxă de fibre
polizaharidice, care difuzează în mediu. Nu se evidenţiază microscopic. Asigură formarea
biofilmelor bacteriene – ansamblu structurat de celule bacteriene înglobate într-o matrice de
polimeri de origine bacteriană, care poate adera la suprafeţe inerte (ex.: cateter, stimulator
cardiac, endoproteze, sonde de intubare, etc) sau ţesuturi vii.
Compoziţia chimică a capsulei: apă şi substanţe organice (polizaharide, mucopolizaharide,
peptide); compoziție în funcție de specie: Bacillus anthracis – acid glutamic; Neisseria
meningitidis, Streptococcus pneumoniae – polizaharide; Streptococcus pyogenes – acid
hialuronic
Funcţiile capsulei: -Barieră selectivă pentru substanţe toxice (antibiotice, ioni metalici); -Barieră
protectoare faţă de factori antiinfecţioşi (complement, fagocite), bacteriofagi, protozoare;
-Rezervă nutritivă; -Asigură aderarea bacteriei la substrate, ţesuturi sau suporturi inerte (placa
dentară, biofilm pe catetere, proteze, instrumente, etc); -Specificitate antigenică de specie sau
tip (Ag K)
-Evidenţierea capsule:
1.Metodă negativă (coloraţia Burri-Gin) -Pe lamă se amestecă suspensia bacteriană cu tuş de
China/India, se etalează, se usucă - Frotiul se fixează cu alcool -Se colorează frotiul cu fucsină
apoasă; Rezultatul: capsula apare ca un halou incolor pe fondul negru. Citoplasma bacteriilor se
colorează în roşu.
2.Coloraţia Giemsa (capsula se colorează în roz) – coloraţie pozitivă a capsulei
5) Flagelii. Clasificarea bacteriilor după amplasarea și numărul flagelilor. Compoziția
chimică și funcțiile biologice.
-structuri filamentoase proteice, întâlnite la unele bacterii, bacili, spirili şi spirochete. Funcţii:
intervin în mobilitatea bacteriană, reprezintă Ag H al bacteriilor.
STRUCTURA FLAGELULUI: 1. Filamentul, structură helicoidală, tubulară, constituită din fibrile
proteice (flagelină) răsucite; 2. Corpul bazal, constituit dintr-un ax rigid şi mai multe inele ce
servesc la fixarea flagelului (la nivelul MCP şi PC). In jurul inelelor se atașeaza lateral molecule
de proteine Mot, formând un manșon, care generează rotația flagelului sub influența forței
proton motrice. Alte proteine, proteinele Fli, imprimă flagelului direcția rotației, precum și
oprirea rotației flagelului; 3. Cârligul de articulaţie
Mobilitatea bacteriei este asigurată de rotaţia flagelului (30 – 80 micrometri/sec).
-Tipurile de bacterii după numărul şi poziţia flagelilor: 1. Bacterii monotriche; 2. Bacterii
lofotriche (un mănunchi de flageli la o extremitate); 3. Bacterii amfitriche (câte un flagel sau un
mănunchi de flageli la fiecare extremitate); 4. Bacterii peritriche (flageli pe toată suprafaţa
celulei); Prezența flagelilor, numărul și aranjarea lor sunt caracteristici de specie, utile în
identificare și taxonomie.
6) Metoda directă de evidențiere a flagelilor. Colorația Loeffler, mecanismul și tehnica de
colorare.
metode directe: -Microscopia electronică; -Coloraţia specială Loeffler- mordansarea cu tanină,
săruri de aluminiu, Fe (pentru a mări volumul flagelilor), apoi colorarea cu fucsină sau albastru
de metilen
7) Studirea bacteriilor vii. Metodele indirecte de evidențiere a flagelilor. Pregătirea
preparatelor native “picătura suspendată” și ”între lamă și lamelă”.
metode indirecte (studierea mobilităţii bacteriilor): -Studierea preparatelor native “picătură
suspendată” sau “între lamă şi lamelă” (microscopia cu contrast de fază sau pe fond negru);
-Însămânţarea culturii bacteriene în medii semisolide (se observă turbiditate); -Creşterea
culturii “în văl” pe suprafaţa mediului solid
8) Microscopul cu fond negru și cu contrast de fază. Principiul microscopiei.
microscopul cu fond întunecat - examinează preparatele native, între lamă şi lamelă, efectuate
direct dintrun produs în care se caută bacterii a căror lăţime nu depăşeşte 0,1-0,2 µm,
microscopul cu contrast de fază - se foloseşte la examinarea preparatelor native în care
microorganismele şi celulele au aspect tridimensional
-Este utilizat pentru obținerea rapidă de imagini cu contrast înalt ale unor probe transparente:
celule vii ( în culturi biologice), microorganisme, probe subțiri de țesuturi, fibre, dispersii,
particule subcelulare (inclusiv nuclee și alte organite).
În bacteriologie microscopia cu contrast de fază e utilă doar pentru observarea creșterii și
diviziunii bacteriene sau a mișcării flagelilor.
-Principiu: După ce penetrează obiectul studiat, raza de lumină se compune din lumina directă
și lumina difractată ai căror fotoni au interacționat cu obiectul de studiat. Lumina directă trece
prin inelul de fază, iar cea difractată trece doar prin zonele mai subțiri din jurul inelului de fază,
formându-se o diferență de drum. Diferența între drumul parcurs de fiecare rază de lumină
determină o diferență de fază între cele două raze, de aproximativ 1/4 de lungime de undă.
Astfel se obține un clar contrast între fondul lamei, care apare mai întunecat, și elementele care
trebuie observate și care au o luminozitate mai accentuată. Diferența de luminozitate e
caracteristică pentru contrastul de fază.
9) Fimbriile (pilii), tipurile, funcțiile biologice.
Fimbriile (pilii comuni)– elemente proteice fine, rigide, scurte, repartizate pe suprafaţa celulei
bacteriene G - în special. Sunt formate din subunităţi proteice identice (pilina), implantate în
ME. Numărul fimbriilor per celulă: zeci – sute. Funcţii: asigură adeziunea bacteriilor la suprafeţe
inerte, la celule sau alte bacterii, reprezintă antigenul F
Pilii conjugativi – structuri capiliforme de natură proteică, prezenţi în număr de 1-10 per celulă
(numai la bacteriile ce găzduiesc plasmide conjugative F). Funcţii: -transferul de ADN prin
conjugare; -receptori pentru unii bacteriofagi. Evidenţierea pililor: microscopia electronică
10) Morfologia și ultrastructura micoplasmelor. Metodele de studiere. Speciile patogene.
-Delimitate numai de o membrana trilaminata si lipsite de perete celular rigid ca si de
informatia genetica necesara sintezei precursorilor specifici peretelui. Forme mici si polimorfe.
Se cultiva pe medii acelulare ,iar cultura este inhibata  de anticorpii specifici. Se inmulteste intr-
un ciclu care include alternarea,elongarea si fragmentarea unor forme filamentoase in forme
cocoide si diviziunea acestora. Membrana plasmatică a micoplasmelor are un caracter unic
printre bacterii, aceasta conţine steroli care protejează celula de șocul osmotic și îi conferă un
polimorfism accentuat; datorită dimensiunilor mici și lipsei peretelui celular micoplasmele
traversează majoritatea filtrelor bacteriologice. Există specii de micoplasme saprotrofe,
comensale și parazite la om și animale (implicit patogene).
-Se examineaza in functie de localizarea infectiei,sputa sau exudatul nazofaringian, urina,
prelevate prin laparoscopia pelvina. Microscopia directa este fara valori,coloratiile uzuale nu
pot depista micoplasmele din cauza dimensiunilor reduse...iar coloratia imunofluorescenta nu a
dat rezultate satisfacatoare.
-Izolarea si identificarea. Coloratia Dienes,coloniile de micoplasme se coloreaza in violet si
acoperite  cu o lamelă pot fie examinate cu imersie.
-Specii patogene. Din cele 80 de specii de Micoplasme,gazduite de cele mai diverse vertebrate,
omul gazduieste numai 10, din care doar 3 sunt patogene. Din cele 3 specii= M. Genitalum
(tractul urogenital inferior) M. hominis, M. Pneumoniae (cai respiratorii).
11) Morfologia și ultrastructura actinomicetelor. Metodele de studiere. Speciile
patogene.
-microorganisme cu caractere intermediare între bacteria și ciupercile inferioare. Se mai
numesc actinobacterii (actinobacili)- bacterii gram pozitiv anaerobe. Majoritatea trăiesc în sol
sau în țesuturile plantelor, parazitând mai rar animalele sau omul.
-rol ecologic, asigură nutriția plantelor, degradează deșeurile organice.
-specii patogene: Actinomyces bovis- poate provoca actinomicidoză; Actinomyces israelii-
microflora utilă a gurii și faringelui, însă la înmulțirea masivă poate invada mucoasele, prin
comtaminare sau autocontaminare poate parazita pielea, plămânii și intestinele; Actinomyces
naeslundii și radicidentis- în mucoasa bucală, provoacă afecțiuni stomatologice și halenă.
-metode de studiere: colorație Ziehl-Neelsen, Kinyoun, Fite, Auramine-rodamine
12) Morfologia și ultrastructura micetelor (ciupercilor). Particularitățile morfologice ale
genurilor Aspergillus, Penicillium, Mucor, ciupercilor levuriforme. Candida. Metodele
de studiere.
-gen răspândit pe fructe, pâine și dulcețuri, fiind o ciupercă saprofită; respirație aerobă și
anaerobă; înmulțire sexuată și asexuată.
-mucor- gen microbian de cca 40 specii de mucegaiuri care se găsesc frecvent în sol, suprafețe
ale plantelor, unele brânzeturi, materii vegetale putrezite și reziduuri de oxid de fier. Coloniile
sunt de obicei albe până la bej sau gri și cresc rapid. Coloniile pe mediu de cultură pot crește
până la înălțime de câțiva cm, coloniile mai vechi devin gri, maro, datorită dezvoltării sporilor.
Sporii sau sporangioasele pot fi simple sau ramificate și formează sporangii apicale, globulare,
care sunt susținute și ridicate de o columă în formă de coloană.
-specii patogene: Mucor indicus- zygomycosis
-examinare: examen microscopic cu sistem uscat; pentru izolarea culturii pure se fac
însemințări pe mediul Sabouraud
-Penicillium chrysogenum , sinonim Penicillium notatum , este o specie de fungi; un saprofit pe
scară largă care trăiește în principal în materie organică moartă care se descompune și are un
rol semnificativ în ciclul ecosistemelor pământului. Specia a devenit cunoscută în principal prin
descoperirea penicilinei de către Alexander Fleming în 1928. Astăzi, specia este folosită pentru
producția industrială de penicilină. Se dezvoltă cu predilecție pe alimente stricate și poate
declanșa alergii la om.
-Candida albicans- ciupercă diploidă (o formă de ciuperci asemănătoare drojdiei), capabilă să se
împerecheze, dar nu sub formă de meioză, agentul cauzal al infecțiilor oportuniste ale
oamenilor care sunt transmise prin gură și organele genitale. Candida albicans este unul dintre
organismele florei intestinale. În condiții normale, C. albicans este prezent la 80% dintre oameni
fără a provoca boală, deși o creștere extremă a numărului său provoacă candidoză. Candidoza
este adesea observată la pacienții cu imunodeficiență, adesea afectând și sângele și organele
genitale.
-Aspergillus este un gen de ciuperci aerobice superioare de mucegai, crește bine pe diverse
substraturi, formând colonii pufoase plate, inițial albe, iar apoi, în funcție de specie, iau o
culoare diferită, asociată cu metaboliții ciupercii și sporularea. Miceliul fungic este foarte
puternic, ca la ciupercile superioare.

Tema 4
(Particularitățile morfobiologice ale virusurilor. Bacteriofagul.
Metodele microscopice de studiere.)
1) Virusurile. Natura. Clasificarea. Morfologia și structura, particularitățile biologice.
-Particularităţile virusurilor: 1.Reprezintă structuri acelulare cu potenţial infecţios; 2.Dimensiuni
de rangul nm (20-400 nm); 3.Genomul viral este constituit dintr-un singur tip de AN (ADN sau
ARN); 4.Sunt lipsite de metabolism propriu, fiind paraziţi obligaţi intracelulari; 5.Nu cresc şi nu
se divid, se reproduc în celule vii; 6.Nu pot fi cultivate pe medii artificiale; 7.Rezistenţă naturală
la antibiotice
-CLASIFICAREA VIRUSURILOR: • După tipul AN (cu genom ARN/ADN) • După dimensiuni (mici –
20-50 nm, medii – 50-150 nm, mari – peste 150 nm) • După tipul de simetrie a capsidei
(helicoidală, icosaedrică/cubică, mixtă) • După compozitia chimică (simpli, complecși) • După
gazdă (om, animal, insectă, bacterie) • După sensibilitatea în mediul extern, substanţe chimice,
etc
Virusurile sunt foarte sensibile la căldură, desicare, raze UV. Detergenţii şi solvenţii inactivează
virusurile cu supercapsidă. Pot fi conservate prin liofilizare sau la -80°C
-Virion – unitate structurală infecţioasă a virusului
COMPOZIŢIA CHIMICĂ ŞI STRUCTURA VIRIONULUI: • Virusurile simple – acid nucleic şi înveliş
proteic – capsida (ansamblu numit nucleocapsidă) • Virusurile complexe – nucleocapsidă şi un
înveliş extern, olipoglicoproteic (supercapsidă, peplos)
Acidul Nucleic – ADN sau ARN, mono- sau bicatenar, linear, circular sau fragmentat. Funcţia
AN: – asigurarea replicării AN şi expresia genomului pentru sinteza proteinelor virale
• I: ADN dublucatenar (Adenovirusuri, Herpesvirusuri, Poxvirusuri) • II: ADN monocatenar (+)
(Parvovirusuri) • III: ARN dublucatenar (Reovirusuri) • IV: ARN monocatenar (+) (Picornavirusuri,
Togavirusuri) • V: ARN monocatenar (-) (Orthomyxovirusuri, Rhabdovirusuri) • VI: ARN
monocatenar (+) cu ADN intermediar în ciclul de reproducere (Retrovirusuri) • VII: ADN
dublucatenar cu ARN intermediar (Hepadnavirusuri)
Capsida – formată din unităţi proteice, capsomere, aranjate simetric: 1. Simetrie helicoidală –
capsomerele se fixează pe catena de AN, virionul capătă formă cilindrica, de bastonaş sau
filamentoasă; 2. Simetrie icosaedrică (cubică) – capsomerele se aranjează în jurul AN, formând
un icosaedru (poliedru regulat cu 20 feţe triunghiulare şi 12 vârfuri); 3. Simetrie mixtă
(bacteriofagii, poxvirusurile); Funcţia capsidei– protecţia AN, rol antigenic, adeziune
Supercapsida – structură glucido-lipido-proteică, derivată din membrane ale celulei gazdă.
Lipidele provin din membrana celulară, iar glicoproteinele sunt de origine virală (ex.:
hemaglutinina, neuraminidaza); Funcţie – protecţie, antigene de suprafaţă, adeziune. Unele
virusuri conţin enzime – polimeraze, transcriptaze, etc.
-Viroid – ARNm, circular, asociat cu boli la plante
-Prion – proteină termostabilă infecţioasă, cauzează la om boala Kuru, CreutzfeldtJacob,
sindromul Gerstmann-Straussler, scrapie la oi
-ORIGINEA VIRUSURILOR: • Teoria regresivă • Teoria originii celulare • Teoria co-evoluţiei
-REPRODUCEREA VIRUSURILOR: I ADSORBŢIA virusului la celula-gazdă prin intermediul
receptorilor specifici; II PENETRAREA virusului în celulă- a) Endocitoză b) Fuziunea membranelor
c) Translocare d) Injectarea AN în citoplasmă; III DECAPSIDAREA ( cu enzime celulare). Din acest
moment urmează faza de eclipsă; IV BIOSINTEZA-replicarea AN - are loc în citoplasmă (virusuri
cu ARN) sau în nucleul celulei (virusuri cu ADN) şi sinteza proteinelor; V MORFOGENEZA şi
maturizarea virionilor. Proteinele capsidale participă la formarea nucleocapsidei iar
glicoproteinele sunt inserate în MCP, substituind proteinele celulare. În această fază apar
incluziunile virale sau corpusculii elementari; VI ELIBERAREA virionilor (liza celulei, înmugurire,
exocitoză). Nr lor poate atinge 100.000 per/celulă Ciclul reproductiv viral are durata variabilă –
de la câteva ore până la câteva zile
2) Examenul virusoscopic. Microscopul electronic. Principiul microscopiei.
Examenul virusoscopic (evidenţierea directă a virionului sau a componentelor sale în prelevate):
1. Microscopia optică – depistarea în prelevat a incluziunilor virale specifice (corpusculii
Guarnieri în variolă, Babeş-Negri în rabie) sau nespecifice, citoplasmatice sau nucleare. Se
prepară frotiuri sau frotiuri-amprente colorate Romanovschi-Giemsa, cu hematoxilină-euzină
sau cu fluorocrom; 2. Microscopia electronică; 3. Imunoelectronomicroscopia – mai sensibilă,
mai specifică. Se examinează complexele imune virus – Ac; 4. Imunofluorescenţa-utilizată în
diagnosticul rapid al virozelor
3) Bacteriofagul. Natura. Caracterele morfobiologice.
Bacteriofagii sunt virusuri ce infectează bacteriile. Este un microorganism care nu are structură
celulară, nu posedă metabolism propriu şi este capabil să se reproducă doar în celula-gazdă.
Bacteriofagii sunt paraziţi intracelulari obligatorii ale celulelor bacteriene. Toate bacteriile pot fi
infectate de către bacteriofagi. In majoritatea cazurilor, un fag anume infectează doar celulele
unui singur gen, unei anumite specii sau a unei tulpini. Această specificitate de infecţie este
determinată de prezenţa receptorilor pentru acest fag la suprafaţa bacteriei-gazdă.
-Structura fagilor corespunde regulilor generale ce se referă la structura virusurilor: 1. Acid
nucleic (ADN sau ARN, mai frecvent dublucatenar, liniar sau circular); 2. Inveliş proteic numit
capsidă, cu rol de protecţie a materialului genetic. Prin receptorii de la suprafaţă contribuie la
infecţia gazdei. Capsida este constituită din subunităţi proteice, capsomere, aranjate simetric în
ordine distinctă, conferind forma fagului; 3. Unii fagi pot conţine şi enzime (ex.: lizozim,
endolizina).
-Există 3 forme morfologice principale de fagi:
• Fag icosaedric: are formă sferică constituită din 20 feţe triungiulare, 30 muchii şi 12 vârfuri
(simetrie cubică a capsidei).
• Fag cilindric: reprezintă bastonaşe proteice formate din capsomere, asamblate într-o
structură tubulară (simetrie helicoidală a capsidei).
• Fag complex: constituit din cap icosaedric ataşat la o coadă helicoidală. Coada este formată
din doua tuburi concentrice : un tub intern rigid - canalul axial, inconjurat de teaca cozii, un
manşon contractil. Gulerul cozii (colul) se află la joncţiunea capului cu coada. La partea distală a
cozii se află o placă hexagonală, placa bazală, la fiecare apex fiind ancorate câte un croşet şi o
fibră. Ele reprezentă sistemul de fixare a fagului pe bacteria receptoare şi contribuie la injecţia
materialului genetic în celulă. Nu toţi fagii au o astfel de morfologie. Unii au coadă lungă şi non-
contractilă, alţii - coadă scurtă, sau fară coadă. Există şi fagi filamentoşi.
4) Etapele interacțiunii bacteriofagului virulent cu celula bacteriană.
Bacteriofagii există în stare de virioni extracelulari, iar la infectarea unei bacterii ei pot duce la
doua tipuri de infecţii:
• Infecţie litică: determinată de fagii virulenţi. La finele ciclului de multiplicare bacteria
infectată este lizată eliberând fagii nou-formati.
• Infectie nelitica sau lizogenă: determinată de fagii temperaţi (moderaţi). Ei infectează
bacteriile fără a le distruge.
-INFECTIA LITICĂ (ciclul biologic al fagului virulent):
1. Adsorbţia. Dupa o ciocnire intâmplătoare, fagul se fixează prin intermediul plăcii bazale (la
inceput prin fibrele sale, apoi prin croşete) de un receptor specific la nivelul peretelui celular
bacterian (uneori pili);
2. Penetrarea. După fixarea ireversibilă a fagului pe peretele bacterian, în urma acţiunii unei
enzime (ex. lizozim) care perforează peretele, are loc contracţia manşonului care apropie capul
de placa bazală, canalul axial penetrează membrana citoplasmică a bacteriei şi ADN fagic este
injectat in bacteria;
3. Expresia genomului viral. După penetrarea ADN viral în bacterie, timp de aproximativ 12
minute, virionul nu este depistat în bacteria infectată. Aceasta este faza de eclipsă. Ea coincide
cu sinteza enzimelor virale care vor asigura ulterior: -replicarea ADN fagic, -sinteza proteinelor
fagice, -asamblarea acestor elemente;
4. Asamblarea fagilor. Odată ce compuşii capsidei şi acizii nucleici se sintetizează în cantităţi
suficiente, are loc asamblarea spontană a particulelor noi de fagi, prin incorporarea acidului
nucleic în capsidă;
5. Eliberarea. Majoritatea fagilor, după maturizare, sunt eliberaţi în urma lizei peretelui
bacterian cu enzime ale bacteriofagului (endolizina)
Timpul dintre infectie şi eliberare (ciclul de reproducere) este de 20-60 minute la 37°C, fagii
sunt eliberaţi în valuri de 50-1000 fagi per celulă.
5) Fagii moderați. Profagul. Lizogenia. Caracterele culturilor lizogene.
Fagii temperaţi (moderaţi) atunci cand infectează o bacterie pot: - să inducă un ciclu complet de
multiplicare, ce duce la liza bacteriei; - sau, mai frecvent, după injectarea ADN-ului, să
integreze acest ADN în cromozomul bacterian prin recombinare specifică (lizogenizare),
formând un profag; - sau să ramână în citoplasmă sub formă de plasmidă. In ultimele două
cazuri bacteria nu moare şi, multiplicându-se, replică genomul viral concomitent cu propriul său
genom: bacteria (cultura) este numită lizogenă. Ea posedă şi transmite descendenţilor
capacitatea de a produce fagi în absenţa infecţiei.
-Proprietăţile culturilor lizogene:
1. Inducţia ciclului litic. Profagul păstrează virulenţa potenţială.
2. Imunitate contra suprainfecției. Bacteriile lizogene sunt imune la fagul virulent omolog
profagului găzduit. Acest fag se adsoarbe, injecteaza ADNul, dar fără a se replica sau provoca
liza.
3. Conversie fagică (modificarea fenotipului celulei cauzată de genele profagului). Bacteriile
infectate cu un fag pot prezenta unele caractere absente la celulele neinfectate. Această
conversie fagică poate fi cauzată de expresia unor gene ale fagului de către celule, sau de
inactivarea unor gene cromozomale la integrarea profagului.
6) Aplicarea practică a bacteriofagului.
În domeniul terapeutic - Tratamentul şi profilaxia maladiilor infecţioase
În domeniul diagnostic: 1. Fago-identificarea- identificarea tulpinilor bacteriene necunoscute cu
ajutorul fagilor omologi; 2. Lizotipizarea (fagotipajul). Permite diferenţierea unor tulpini din
cadrul aceleeaşi specii (subdivizarea speciei în lizotipuri/fagovaruri). Lizotipul reprezintă un
marker epidemiologic.
Fagii reprezintă un model de studiu pentru geneticieni, fagii temperaţi se utilizează în ingineria
genetică (ei pot asigura transferul de material genetic prin transducţie).