Homer, Odiseea

-studiu de caz-

,,Bibliografia” problemei homerice este extrem de vastă. Dincolo de polemicile iscate

în ultimii ani pe marginea existenţei reale a autorului Iliadei, un lucru este cert: de-a lungul
întregii antichităţi s-a considerat că Homer a fost autorul Iliadei, Odiseei şi a altor poeme.
Aceasta era convingerea poeţilor de la sfârşitul secolului al VI-lea, a. Chr., care îl citau pe
Homer, Xenofan şi Simonide. În secolul al V-lea, a. Chr. Grecii credeau că Homer trăise cel
mai târziu pe la anul 700, că poemele sale erau recitate de rapsozi de profesie şi, în special, de
un grup de rapsozi din Chios, numiţi homeridai. Mai multe cetăţi îşi revendicau onoarea de a
fi locul de naştere al marelui poet, iar aceste pretenţii nu puteau fi formulate, desigur, decât
pe baza unei ferme convingeri că poetul Homer a fost o persoană reală.
Este unanimă părerea conform căreia trăsăturile artei greceşti sunt prefigurate de
poemele homerice. (Drimba 2007:14) Acestea au constituit baza învăţământului, a creaţiei
artistice, a formaţiei culturale şi a educaţiei morale a grecilor. Recitatorii şi totodată
comentatorii profesionişti ai acestor poeme colindau oraşele greceşti. Pentru greci, textele
homerice reprezentau autoritatea absolută în toate domeniile. Lucrările acestuia au furnizat
subiecte, teme şi motive pentru tragedie şi numeroase alte arte. Eschil însuşi îşi numea
operele ,,firmituri de la masa lui Homer”. Prin prisma acestor argumente, este justificată
aprecierea conform căreia nici un alt poet, nici o altă figură literară din întreaga istorie n-a
ocupat în viaţa poporului sau un loc comparabil cu cel al lui Homer.
În ţinuturile Ioniei, de pe coasta Asiei Mici, Homer ar fi compus două mari poeme
epice. Primul narează întâmplările războiului troian, al doilea – aventurile eroului pribeag,
Ulisse-Odiseu. Dacă Iliada surprinde timpurile eroice vechi, de invazii şi cuceriri, Odiseea
este epopeea unei epoci mai noi, care începe să se afirme prin secolul al IX-lea, caracterizată
prin perfecţionarea navigaţiei şi desfăşurarea comerţului maritim al grecilor. E ştiut că Iliada
şi Odiseea se cântau la palatele regilor greci, la ospeţe, la jocurile funerare sau la întrecerile
atleţilor. Între ele, există însă, o mare diferenţă. Odiseea este mai nouă decât Iliada. Se pare
că le separă o generaţie, cel puţin. Dar, o generaţie în timpul căreia s-a petrecut o importantă
evoluţie spirituală, care a făcut trecerea de la „mânia lui Ahile” la „înţelepciunea lui Ulise”.
De la cultul eroilor posedaţi de luptă şi de elanul războinic, la cultul păcii şi al măsurii. De la
forţa armelor şi a trupului, la puterea invincibilă a minţii şi a spiritului. Un reflex al acestei
noi gândiri este, fără nici o îndoială, replica din Odiseea, a înţeleptului rege al Pylos-ului,
Nestor, care afirmă despre grecii plecaţi să cucerească Troia că: „nu erau nici înţelepţi şi nici
drepţi”.
Într-un anumit sens, Odiseea este istoria poetică a cuceririi mărilor de către greci.
(Drimba 2005:65) Poemul cuprinde 12 000 de versuri repartizate de asemenea în douăzeci şi
patru de cântece. Reuneşte fapte mitologice, elemente de basm, aspecte de dramă domestică,
episoade culese din viaţa reală. Toate alcătuiesc la un loc o naraţiune puternică ce îl are în
centru pe Ulise, un erou care, în pofida unor adversităţi de tot felul, a reuşit să-şi împlinească
un destin fericit. Numele eroului, Odiseu, ar veni din verbul odissome: „a se mânia, a se
supăra, a-i fi ciudă” şi atunci s-ar traduce prin: „mâniatul, furiosul”/sens activ, sau „cel pe
care s-au mâniat zeii, prigonitul”/sens pasiv. Dar, Odiseu mai poate veni şi din numele
durerii, în toate sensurile ei: „suferinţă, chin, nefericire, pătimire”, caz în care s-ar traduce
prin: „Fiul Durerii”. Cât despre Ulise, aceasta este forma latinizată a lui Odiseu. În latină i se
spunea Ulixes, care nu este altceva decât transcrierea latinească a unor variante/dublete ale lui
Odiseu: Olisseus sau Ulixeus. Ulise este numit peste tot in Odiseea:
 „înţelept, cuminte, cumpătat”, „cel ce a căpătat experienţă de viaţă în luptă, încercat,
viteaz”;
 „cu mintea şi inima încercate şi întărite; ,,viteaz”, ,,capabil să îndure, să rabde, să
suporte, să sufere”;
 „cu mintea, inima şi sufletul tari, puternice”, ,,cu tărie de caracter”, ,,de neclintit”,
,,puternic, tare, robust, viguros”;
 „plin de idei şi soluţii, inventiv”;
 „cu multă minte, foarte înţelept, mintos”, „maestru, priceput la toate,
îndemânatic”, ,,iscusit/cu idei, ingenios”;
 „care înţelege lucrurile de aproape”, ,,pătrunzător”;
 „care are minte, cu-minte”.
Autorul însuşi îl numeşte ,,polytropos”, cel cu mai multe înfăţişări, adică cel adaptabil
oricărei situaţii.
Compoziţia Odiseei este de o măiestrie neîntrecută. Homer descrie de fapt o acţiune
care se desfăşoară pe trei scene: Olimp, Ithaca, spaţiile în care circulă Ulise. Poemul nu
înfăţişează ordinea cronologică a faptelor.

Peripețiile lui Odiseu încep după ce părăsește, cu 12 corăbii, ruinele orașului Troia,

jefuindu-i pe tracii kikoni, aliații Troiei, de care vor fi ulterior alungați. Ajunși pe insula
Lotofagilor, unii din însoțitorii lui mănâncă din fructele lor, uitându-și patria, Itaca. Cei
rămași ajung, împreună cu Ulise, pe insula ciclopilor, uriași cu un singur ochi în frunte. Ulise
și echipajul său au intrat în peștera ciclopului, unde au găsit bucăți mari de brânză și mult
vin. Bucuroși că au găsit mâncare și băutură, s-au ospătat până cand au simtit că se
cutremură pământul sub ei, și s-au ascuns în peșteră. Ciclopul Polifem, pentru a împiedica
fuga grecilor, barează ieșirea din peștera sa. Fiind în pericol de a fi mâncați de uriaș, Odiseu
așteptă până când ciclopul a adormit, apoi au luat un buștean și l-au înfipt în fruntea
ciclopului, scoțându-i ochiul, ceea ce atrage dușmănia lui Poseidon, tatăl ciclopului. Fiind
orbit, ciclopul s-a dat bătut și l-a întrebat pe Odiseu cum îl cheamă. Acesta i-a răspuns
„nimeni”; apoi ciclopul și-a chemat frații și le-a spus că a fost orbit. Aceștia l-au întrebat cine
l-a orbit. Evident, răspunsul a fost „nimeni”. Ceilalți ciclopi, enervați peste măsură, i-au
răspuns că de ce i-a mai chemat dacă nu l-a orbit nimeni, și au plecat la peșterile lor. Fuga
grecilor este îngreunată de valurile mari, produse de stâncile aruncate în mare de ciclopul
orb.

De la Eol, zeul vântului, Odiseu primește în dar un sac cu vânturi, dupa ce ancoreaza

pe insula acestuia (a lui Eol) in cautare de apa. Ajunși aproape de casă, însoțitorii săi, curioși,
deschid sacul: se pornește o furtună care-i mână din nou departe de casă. Astfel ajung pe
insula vrăjitoarei Circe, care îi preschimbă pe însoțitorii lui Odiseu în porci, iar pe acesta îl
reține prin farmecele sale. Va fi dezlegat de acestea prin intervenția lui Hermes, mesagerul
zeilor, care între timp i-a iertat pentru distrugerea Troiei.

Întoarcerea acasă este îngreunată și de sirene, ale căror glasuri fermecate duc
corăbierii la pieire, ademenindu-i să își zdrobească corăbiile de stânci. Curios să afle cum
sună cântecul sirenelor, Ulise le cere marinarilor săi să își astupe urechile cu ceară de albine,
iar pe el să îl lege de catarg, precizând că nu trebuie să fie dezlegat cu nici un preț. Astfel
reușește să asculte cântecul sirenelor, evitând însă pericolul scufundării corăbiei. Împreună
cu echipajul său, Odiseu izbutește să traverseze cu bine și strâmtoarea dintre cei doi
monștri, Scilla și Caribda.

Înfometați, ajung pe insula lui Helios, zeul soarelui, unde însoțitorii lui Ulise fură din
vitele sacre ale zeului, pentru a își potoli foamea. Drept pedeapsă pentru acest sacrilegiu,
aceștia mor ulterior într-o furtună pe mare, din care numai Odiseu, care nu mâncase,
reușește să scape. El ajunge pe insula nimfei Calipso, unde aceasta îl reține timp de șapte
ani. Reușește să părăsească insula lui Calipso cu o plută, însă furtuna produsă de Poseidon
distruge pluta, iar Odiseu naufragiază pe o insulă unde este primit cu prietenie de Nausicaa,
fiica regelui feacilor. Timp de două seri, Odiseu îi povestește regelui feacilor, Alcinous,
pățaniile sale. De aici, încărcat cu daruri, se reîntoarce acasă, pe insula Itaca.

Căutările fiului său, Telemah, sunt zadarnice, și confruntarea mamei sale, Penelopa,
cu pețitorii devine tot mai acută. Zeița Atena îl preschimbă pe Odiseu într-un cerșetor,
pentru a-l proteja de dușmănia pețitorilor soției sale. După douăzeci de ani, deghizat în
cerșetor, acesta va fi recunoscut numai de câinele său bătrân, Argos. Odiseu se pregătește în
taină pentru întrecerea pețitorilor cu arcul, trofeul învingătorului urmând să fie Penelopa,
 soția lui Odiseu. Cu ajutorul lui Telemah și al păstorului Eumaios, Odiseu reușește să
pedepsească pețitorii.

Aşadar, în Odiseea, autorul se apleacă asupra temelor esenţiale ale căminului şi

iubirii, iar eroul este răsplătit în final prin regăsirea amândurora, chiar într-o povestire care
include o călătorie în lumea de dincolo de moarte şi întâlniri cu creaturi mitice. Astfel,
Odiseea îndreaptă arta eroică spre o direcţie nouă, către viaţa de zi cu zi.

Personalitate marcantă a culturii române, Mircea Eliade tinde şi el să se identifice cu

Ulise în căutarea drumului de întoarcere spre Ithaca, drum spre centru şi drum spre sine. Dincolo
de semnificaţia drumului lui Ulise, ca model mitic al nostalgiei patriei pentru orice exilat, Ulise
devine pentru Eliade expresia gândirii mitice şi a imaginaţiei poetice, fiind în acelaşi timp
veşnicul călător prin labirint, iscoditor al semnelor şi semnificaţiilor. În Jurnal, dar şi în
Încercarea labirintului, Eliade făcea demonstraţia:
Fiecare exilat e un Ulise în drum spre Itaca. Orice existenţă reală reproduce Odiseea.
Ceea ce descopăr deodată este că se oferă şansa de a deveni un nou Ulise fiecărui exilat
(tocmai pentru că a fost condamnat de zei, adică de Puterile care decid destinele istorice,
terestre). Dar pentru a înţelege asta, exilatul trebuie să fie capabil să pătrundă sensul ascuns al
rătăcirilor sale şi să le conceapă ca pe o lungă serie de încercări iniţiatice, voite de zei, ca şi pe
tot atâtea obstacole pe drumul care-l readuce acasă, spre Centru. (1993: 350)
Înţelegerea călătoriei lui Ulise ca drum spre centru, spre sine însuşi, face din această
figură mitologică prototipul omului modern şi mai ales un model exemplar pentru un anumit
mod de a exista în lume, şi anume omul creator. Ulise este pentru mine prototipul omului nu
numai modern, dar şi al omului legat de viitor, pentru că este tipul călătorului hăituit. Călătoria
sa este spre centru, spre Ithaca, cu alte cuvinte spre sine însuşi. Cred că mitul lui Ulise este
foarte important pentru noi. Fiecare dintre noi va avea ceva din Ulise, ca şi el, căutându-ne şi
sperând să ajungem, şi apoi, fără îndoială, regăsind patria, căminul, ne regăsim pe noi înşine.
(1990:86)

Nicolae Balotă spunea despre Ulise că reprezintă triumful omului asupra elementelor şi
vicisitudinilor sorţii, e omul în întregime om, cu slăbiciuni care niciodată nu-l pierd, cu virtuţi
care întotdeauna îl mântuie (2007:12). Monştrii fabuloşi cu care se bate Ulise nu sunt invenţii
gratuite: ei reprezintă pasiunile umane, împotriva cărora înţeleptul trebuie să lupte toată viaţa.