LA CE SUNT BUNE BACTERIILE FOLOSITOARE

Toate insectele care se hranesc cu lemn - croitorul stejarului, gandacii

sfredelitori, moliile care ataca lana -cele care sug sucurile plantelor, precum si tantarii care
sug sangele nostru, fara ajutorul bacteriilor, pur si simplu, n-ar putea sa reziste.
Pana si in corpul minuscul al amibei microscopice traiesc bacterii. Amiba
mananca resturile semidescompuse ale plantelor, inghite, daca i se ofera, bucatele de
vata sau hartie. Bacteriile le inconjura imediat si, toate laolalta, prelucreaza vata si hartia,
transformandu-le in produse pe deplin comestibile. In orice caz, amibele, dupa aceea, le
asimileaza destul de bine.
La larvele de greieri, muste, simuliide si multe caleoptere (carabusul de mai,
gandacul de balegar si radasca), bacteriile umplu cecumurile intestinului: un fel de "cazane
de fermentatie"; intr-adevar, hrana fermenteaza in ele, ca berea in procesul fabricarii ei.
Bacteriile descompun celuloza, substanta de baza din care este alcatuita orice
planta. Ceea ce ramane dupa aceea in "cazanul de fermentare" se absoarbe la nivelul
intestinului insectei.
Chiar si bacteriile reusesc cu greu sa descompuna celuloza, printr-un proces
foarte indelungat. Prin intregul intestin al larvei carabusului de mai, hrana trece de obicei in
decurs de 3-4 zile, dar ajungand la capatul lui, in "cazanele de fermentare", este retinuta
timp de doua luni. Numai in acest interval de timp bacteriile reusesc sa transforme
celuloza in zahar. Probabil, din cauza digestiei lente larva carabusului de mai creste intr-o
perioada atat de indelungata. Trec ani intregi pana ajunge la metamorfoza si, sub aspectul
unui carabus brun, iese de sub pamant intr-o seara calda de mai.
Oamenii de stiinta au stabilit modalitatea prin care bacteriile-doici ajung in
intestinul gazdelor, urmarindu-le dezvoltarea la musca verde, o vietate cat se poate de
dezgustatoare, la care s-a descoperit un intreg sistem de transmitere, ca o stafeta, a
bacteriilor din generatie in generatie.
Larvele mustei verzi poarta bacterii in ramificatiile sferice ale intestinului. Dar,
inainte de a se transforma in pupa, larva le alunga din locurile unde se aciuasera. O parte
din bacterii nimeresc intr-o incapere noua, special pregatita pentru ele (o despartitura
speciala in glanda salivara), unde se pastreaza pentru descendenta viitoarei muste. Este
un fel de fond de insamantare. Excesul se arunca afara.
Bacteriile care au avut noroc, se inmultesc rapid in despartiturile din glanda
salivara: pentru hranirea lor, glandele mustei elaboreaza o zeama speciala. Iar cand
tanara musca iese din invelisurile nimfale, bacteriile migreaza iar si, de data aceasta mai
aproape de ovipozitor, in depozitele bacteriene de la baza lui. Fiecare ou depus de musca,
trecand pe langa depozite, se infecteaza cu bacterii si, de aceea larvele mustei, cu toate
ca consuma o hrana in fata careia sunt neputincioase propriile lor sucuri digestive, nu
rabda de foame.
 In fiecare an, in clinicile din lumea intreaga, chirurgii, salvandu-i pe bolnavii de
apendicita, extirpa aproximativ 200 000 de apendici de om. Faptul ca suntem atat de
expusi la imbolnavirea apendicelui, demonstreaza ca omul a provenit din stramosi care
consumau din abundenta hrana vegetala. Caci apendicii, prelungiri vermiforme ale
cecumurilor intestinului (in portiunea unde intestinul subtire trece in cel gros), care se
inflameaza cand patrunde in ei ceva greu digerabil, sunt asemanatori "cazanelor de
fermentatie" ale mustei verzi si carabusului de mai. De aceea toate animalele ierbivore au
apendici mari. La om, apendicele s-a pastrat ca o mostenire atavica inutila, astfel incat
extirparea lui nu aduce prejudicii organismului.
Dar daca se extirpa apendicii, sa zicem, la cocos (pasarile au doi apendici si
nu unul ca la om), el va muri de foame, oricate boabe de cereale sau fructe de arbusti ar
manca. Doar carnea, pe care el singur, fara ajutorul bacteriilor, o poate digera il salveaza
de moartea prin inanitie.
Regimul vegetarian este contraindicat cocosilor dupa operatia de apendicita.
La rapitoare - ulii si vulturi - "cazanele de fermentatie" sunt mici, deoarece aceste pasari
se hranesc cu carne. Iar la cocosii de padure, ierunci, gotcani, care iarna mananca numai
muguri de copaci, cetina de pin si rachitele, apendicii sunt tot atat de lungi ca si restul
intestinului.
Acum mai multi ani, biologul Harder a facut o descoperire interesanta. Si
inainte de el crescatorii de animale  observasera un comportament bizar la unele animale,
si anume tendinta de a-si manca excrementele. Se considera ca este vorba de un viciu
innascut. S-a dovedit insa ca in acest caz intervin nu proastele obiceiuri, ci anumite cerinte
fiziologice. Cand Harder i-a dezvatat pe cobai si soareci de acest dezgustator obicei toate
animalele pe care facea experiente au pierit dupa 2-3 saptamani. El a constatat ca
materiile fecale ale lor contin "tablete" vitaminizate: cecotrofele. Ele sunt preparate de
bacterii in cecumurile cobailor, soarecilor, iepurilor de casa si de camp, veveritelor si
multor altor rozatoare. Fara cecotrofe, bogate, in afara de vitamine si, in alte substante
rare, animalele nu pot trai {ce-i drept, iepurii de casa nu mor, dar se dezvolta slab).
Cecotrofele se formeaza numai in cecum, iar de acolo ajung direct in intestinul gros, astfel
incat organismul animalului nu are timp sa le asimileze. Numai prin consumarea
cecotrofelor substantele necesare vietii pe care le contin ajung in sangele si in tesuturile
animalului.