Informații autor

Ion Minulescu, poet, prozator şi dramaturg, a fost un statornic simpatizant al ideilor

simboliste, cu o notă mai luminoasă sub care se simte, totuşi, o undă de nostalgie. în
spiritul acestei compuneri literare, poetul apelează la semnificaţii ancestrale, cum este cifra
trei sau scrie cu majusculă cuvinte abstracte cu tentă
simbolistă: Eternul, Nimicul, Imensul, Trecutuletc.

Poezia lui Minulescu aduce o inovaţie inedită, o volubilitate evidentă, creaţiile lirice fiind
adevărate miniaturi dramatice, cu personaje-actori care evoluează pe scena vieţii, ca într-o
comedie. Dragostea este graţioasă, „iubire, bibelou de porţelan”, iar iubita, rămasă în
aceeaşi notă de gingăşie, este o „porumbiţă de porţelan”.

Dominantă în poezia minulesciană este sugestia muzicală şi grafia inedită a versurilor,

modalitate simbolistă care sparge tiparele tradiţionale. în aceeaşi direcţie se înscriu
refrenele, cadenţele, aliteraţia, rima şi ritmul, toate conferind originalitate declamatorie
poeziilor, pe care, de altfel, îi plăcea să le citească pe scenă, ori de câte ori avea ocazia,
apărând „înfăşurat în marile lui şaluri colorate” (Tudor Vianu), rămânând de neuitat în
memoria celor care l-au cunoscut.

Simbolist prin vocaţie, Minulescu apelează în poezie la principalele caracteristici ale

curentului: simbolul, versul liber, sugestia, muzicalitatea şi corespondenţele, fiind evident
„darul verbal”, care l-a determinat pe Vianu să afirme că „n-a existat un alt poet mai retoric
ca Ion Minulescu”.

Poezia Acuarelă, de Ion Minulescu, dedicată soţiei sale, Claudia Millian, a fost publicată în
revista „Viaţa românească”, în 1920, apoi cuprinsă în ciclul „Strofe pentru faptele diverse”,
din 1930.

Imaginarul poetic
Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă prin corespondenţa cu elementele din
natură, ale căror caracteristici rezonează în stări interioare lirice, viziune artistică specific
simbolistă prin funcţia expresivă şi estetică a simbolurilor, fonemelor şi culorilor. Lirismul
obiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale, reprezentate de verbe şi pronume la
persoana a III-a: „plouă”, „merg”, „se îndoaie”, „coboară”.

Structura textului poetic

Poezia Acuarelă este alcătuită din două secvenţe inegale, fiecare dintre ele începând cu
versul-refren „în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”.
Tema
Tema poeziei ilustrează concepţia poetului despre viaţa citadină supusă pericolului
degradării morale şi materiale, prin simbolul apei, ca element de dezagregare a materiei.

Semnificaţia titlului
Simbolul „Acuarelă” sugerează tabloul citadin pictat cu vopseaua solidă care se dizolvă cu
apă şi care se foloseşte ca tehnică picturală.

Prima secvenţă a poeziei începe cu un element de recurenţă, laitmotivul ilustrat prin versul
„În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”, şi „pictează” peisajul citadin ale cărui
componente, „orăşenii” şi „trotuarele”, se află sub acţiunea distrugătoare a apei: „În oraşu-n
care plouă de trei ori pe săptămână / Orăşenii, pe trotuare, / Merg ţinându-se de mână, / Şi-
n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână, / De sub vechile umbrele, ce suspină / Şi se-
ndoaie, / Umede de atâta ploaie, / Orăşenii pe trotuare, / Par păpuşi automate, date jos din
galantare”.

Oraşul de provincie se particularizează prin unica şi esenţiala caracteristică, faptul că plouă

ritmic, „de trei ori pe săptămână”, fenomen ce sugerează norme/ reguli cărora trebuie să li
se supună locuitorii. Statutul orăşeanului este definit prin viaţa monotonă, obositoare prin
rutină şi simbolizată de ploaia, a cărei frecvenţă regulată, „de trei ori”, este pusă în relaţie
directă cu decisivul interval temporal, „săptămâna”, care măsoară existenţa umană.

O notă solară, însă şi uşor persiflantă, este imaginea vizuală şi motorie a orăşenilor care
merg „ţinându-se de mână”, sugerând o apropiere afectivă între oameni, care încearcă să
trăiască emoţia iubirii, străduindu-se să ignore umezeala, adică disconfortul extenuant al
vieţii cotidiene/ săptămânale. Degradarea iminentă a vieţii sub influenţa apei se exercită
asupra obiectelor personificate - „vechile umbrele, ce suspină / Şi se-ndoaie, / Umede de-
atâta ploaie” - dar mai ales sugerează viaţa anostă a oamenilor, cauzată de mecanicismul
existenţei, care i-a transformat în roboţi: „Par păpuşi automate, date jos din galantare”.

Secvenţa a doua are o întindere mai mare şi reiterează laitmotivul primei strofe, începând
cu versul obsesiv şi vers-refren totodată: „în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”:
„În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână / Nu răsună pe trotuare / Decât paşii celor
care merg ţinându-se de mână, / Numărând / În gând / Cadenţa picăturilor de ploaie, / Ce
coboară din umbrele, / Din burlane / Şi din cer / Cu puterea unui ser / Dătătoare de viaţă
lentă, / Monotonă, inutilă / Şi absentă...”.

Prin metafora „Cadenţa picăturilor de ploaie” eul liric sugerează monotonia chinuitoare a
vieţii cotidiene, care se derulează plictisitor şi introvertit: „Numărând / în gând”. Ploaia
acoperă oraşul, picăturile enervante cad ritmic „din umbrele, / Din burlane / Şi din cer”,
statornicind o atmosferă apăsătoare, care diminuează energia vitală umană, anulează
idealurile, deoarece ploaia are efectele medicamentoase ale „unui ser / Dătător de viaţă
lentă, / Monotonă, / Inutilă / Şi absentă...”. Ultimul epitet al vieţii, „absent”, sugerează faptul
că „orăşenii” încearcă să nu mai perceapă concreteţea obositoare a traiului zilnic, degradat,
apăsător, enervant, considerându-l „absent”.

Finalul
Finalul poeziei reia versul-refren „în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână” ca pe o
concluzie a tabloului deprimant al oraşului de provincie: „În oraşu-n care plouă de trei ori pe
săptămână / Un bătrân şi o bătrână / Două jucării stricate / Merg ţinându-se de mână...”.
Simbolul oraşului supus dezintegrării se focalizează asupra unei perechi în vârstă, „Un
bătrân şi o bătrână”, care, după o viaţă trăită împreună, „ţinându-se de mână”, şi într-un
spaţiu obositor, tern şi umed, s-au degradat psihic, semănând cu „două jucării stricate”.

Finalul este uşor persiflant, imaginea hazlie a perechii vârstnice care se mişcă parodic, dă
poeziei o nuanţă de vitalitate şi voioşie, tipică pentru lirismul minulescian, dar mai rar
întâlnită la alţi simbolişti.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Simbolul dominant în poezie este ploaia, care cade ritmic, sugerând o umezeală interioară,
un disconfort psihic, oraşul putând simboliza societatea, propriul suflet, chinuit de
monotonie şi rutină. Motivul apei este un simbol al dezintegrării materiei, spre deosebire de
semnificaţia pe care o are la Mihai Eminescu, unde izvoarele, lacul sunt dătătoare de viaţă.
Apa simbolistă acţionează încet, dar sigur, dezagregând spiritualitatea creatoare, printr-o
serie de simboluri din acelaşi câmp semantic: „ploaie”, „picăturile”, „umbrelele”, „burlanele”,
„umede”, „ser”.

Expresivitatea poeziei este susţinută muzicalitatea versurilor, realizată prin verbele,

numeroase în poezie, care se află la prezentul gnomic (care exprimă acţiunea fără a o
raporta la un anumit timp, prezent atemporal) şi gerunziu: „plouă”, „merg”, „suspină”, „se-
ndoaie”, „răsună”, „coboară”, „ţinându-se”, „numărând” şi simbolizează eternizarea stării de
dezagregare, moartea lentă, sfârşitul implacabil. Natura ca stare de spirit sugerează, prin
ploaia enervantă, un disconfort psihic al sufletului aflat în pericol de dezagregare: „ploaie”,
„plouă”.

Ambiguitatea poeziei este ilustrată prin simbolul titlului, „acuarelă”, care poate sugera, pe de
o parte, substanţa cu care se pictează starea psihică supusă „dizolvării” cu apă, iar pe de
altă parte tabloul pictat al oraşului anonim de provincie, în care monotonia existenţială este
provocată de ploaie. Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile de stil (tropi) care
compun un tablou unic prin sugestia vieţii monotone într-un oraş de provincie, realizată prin
îmbinarea imaginilor vizuale şi motorii - „Orăşenii, pe trotuare, / Merg ţinându-se de mână”;
„Un bătrân şi o bătrână / Două jucării stricate / Merg ţinându-se de mână” - cu cele auditive
- „Nu răsună pe trotuare / Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână”; „Cadenţa
picăturilor de ploaie”.

Procedeele artistice
Procedeele artistice se concretizează prin figuri sintactice şi de construcţie şi prin figuri
semantice: enumeraţia epitetelor „Monotonă, / Inutilă / Şi absentă...” sugerează starea de
oboseală psihică a orăşenilor; enumeraţia ascendentă a substantivelor compune imaginea
ploii enervante, care pare să nu se mai sfârşească - „Cadenţa picăturilor de ploaie, / Ce
coboară din umbrele, / Din burlane / Şi din cer”; personificarea umbrelelor care „suspină” şi
„se-ndoaie”, umanizarea lor simbolizând ideea că şi obiectele se degradează din cauza
atmosferei dezolante; comparaţia orăşenilor cu nişte păpuşi automate ilustrează robotizarea
oamenilor care au o viaţă rutinată: „Orăşenii pe trotuare / Par păpuşi automate, date jos din
galantare”.

Specific minulesciană este prezenţa cifrei fatidice trei, care revine obsedant şi sugerează
răul fatal pus pe seama furiei divine, care planează asupra sufletului omenesc, simbolizând
stări interioare depresive, oboseala psihică, apăsarea sufletească, nevroza, degradarea
psihică, dezolarea, sugerate de ploaia ritmică şi monotonă: „în oraşu-n care plouă de trei ori
pe săptămână”.

Prozodia
Măsura versurilor este variabilă, de 2-16 silabe. Rima este mixtă sau variată (îmbinarea
versurilor rimate diferit), versul liber propriu poeziei simboliste şi moderne iese din rigorile
prozodice ale tradiţionalismului.

„Dacă Bacovia se pune în scenă pentru a se exprima, Ion Minulescu joacă teatru pentru a
se disimula. La el estetismul caracteristic simboliştilor apare aşa de evident încât nu mai
trebuie dovedit. Toată poezia minulesciană constă în ceremonialul pe care-l propune, în
afectare şi grandilocvenţă, în bufoneria pură. Ea este cel dintâi exemplu de poezie a poeziei
din literatura română. Valoarea vine nu din «sinceritatea» limbajului, ci din disproporţia pe
care poetul o cultivă între ceea ce are de spus şi felul în care spune.” (Nicolae Manolescu)