Artă poetică modernă – 1919 – Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii
Modernismul se definește ca un curent literar apărut în secolul al XX-
lea, care implică ideea de negare a tradiției. Astfel, modernismul poate fi pe
deplin înțeles doar dacă e privit în opoziție cu tradiționalismul, primul
promovând nonconformismul, dinamismul, inovația, iar cel de-al doilea
respectând cu strictețe regulile impuse de tradiție.

Lucian Blaga se evidenţiază în rândul scriitorilor români prin

capacitatea de a-şi crea propriul sistem filozofic, transpunând liric
conceptele originale. Specfic sistemului gnoseologic al lui L. Blaga este
faptul că, în centrul universului, el plasează noţiunea de mister, asupra
căreia se aplică două tipuri de cunoaştere: paradisiacă (fundamentată pe
raţionamente logice, având drept scop dezlegarea misterului) şi luciferică
(de natură intuitivă,poetică, având drept scop potenţarea misterului).
Marele Anonim este cel care fixează bariere cu ajutorul cenzurii
transcendente, cenzură ce nu permite dezvăluirea completă a misterului.

Poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" este aşezată în

fruntea primului volum blagian, "Poemele luminii" (1919), sintetizând
crezul artistic, având rol de manifest literar, realizat însă cu mijloace
poetice. Aceasta se înscrie în estetica modernistă (cu accente
expresioniste) prin tema şi motivele abordate, alături de ambiguitatea şi
intelectualizarea limbajului, noutatea metaforei (metaforă plasticizantă şi
metaforă revelatorie) şi înnoirea prozodiei (versul liber şi tehnica
ingambamentului).

Opera de faţă este o artă poetică, întrucât autorul îşi exprimă

propriile convingeri despre arta literară, menirea literaturii, rolul artistului
în societate.
Tema poeziei evidențiază o confesiune, mai exact, părerea poetului cu
privire la marile taine ale lumii, iubirea fiind unul dintre pilonii principali în
cunoașterea poetică. Din iubire pentru lumea din care face parte, poetul alege
 Artă poetică modernă – 1919 – Lucian Blaga

protejarea misterului. Această temă pune în lumină viziunea modernistă –

într-un limbaj particularizat – pe care eul liric o are asupra lumii care îl
înconjoară.

Discursul liric se construieşte în jurul relaţiei de opoziţie dintre

cele două tipuri de cunoaştere, care se realizează prin antiteza "eu"/"alţii",
"lumina mea"/"lumina altora", prin alternanţa motivului luminii cu cel al
întunericului. Laitmotivele poetice (elemente de recurenţă) sunt
misterul şi lumina – motiv central în poezie şi metaforă emblematică, cu o
dublă semnificaţie: cunoaşterea şi iubirea. Se întâlnesc totodată motivele:
luna, ce întăreşte pledoaria poetului în favoarea cunoaşterii luciferice și
florile, ochii, buzele sau mormintele, ce sintezează elementele constitutive
ale universului.

Titlul reliefează într-un enunţ propoziţional raportul eu poetic-

univers, surprinzând prin forma negativă a verbului "nu strivesc" atitudinea
protectoare a creatorului față de mister.

Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv este evidenţiat

prin prezenţa mărcilor gramaticale ale eului liric: verbe la persoana I “nu
strivesc”, “iubesc”, “sporesc”, pronumele personal de persoana I “Eu”, ce
este folosit de 5 ori în text, indicând exacerbarea eului specifică
expresionismului, adjectivul pronominal posesiv de persoana I “mea” şi
topica afectivă.

Ca structură, poezia nu este organizată strofic, cele 20 de versuri

fiind grupate în trei secvenţe poetice, reprezentând câte un enunţ şi
constituind un monolog liric. Prima secvenţă (versurile I-V) detaliază
relaţia eu-univers, iterată metaforic în titlu. Secvenţa a doua (versurile VI-
XVIII) ilustrează opoziţia “lumina mea”/ “lumina altora”, iar ultima
secvenţă (versurile XIX-XX) reprezintă explicaţia pentru atitudinea din
prima secvenţă.
Incipitul reia asocierea inedită din titlu și o reconfirmă cu ajutorul
verbelor la formă negativă: „nu strivesc”, „nu ucid”, „nu sugrum”. Acestea din
urmă surprind refuzul de a descifra tainele universului, menționate prin
intermediul unei enumerații de simboluri: „în flori, în ochi, pe buze ori
morminte”. Tainele înșirate simbolizează natura, cunoașterea, iubirea și
 Artă poetică modernă – 1919 – Lucian Blaga

moartea, iar poetul, fidel crezului său, alege potențarea lor cu ajutorul
imaginației, nu „uciderea” lor prin utilizarea rațiunii: „și nu ucid/cu mintea
tainele”.

În cea de-a doua secvență, seria de antiteze pune în lumină menirea

poetului și modul în care acesta se raportează la creație. Astfel, lumina „altora”
este cea care „sugrumă”, „strivește”, contribuind la reducerea misterelor prin
încercarea de a descifra „vraja nepătrunsului ascuns”.

Conjuncția coordonatoare adversativă „dar” din versul „dar eu”

evidențiază rolul creatorului și subliniază importanța cunoașterii luciferice
prin care misterul este adâncit, mărit: „eu cu lumina mea sporesc a lumii
taină”. Comparația cu luna care „nu micșorează”, ci „mărește și mai tare taina
nopții” este menită să clarifice rolul poetului în lume, dovedind încă o dată
faptul că poezia este o artă poetică modernă care are la bază ideile filosofice
blagiene.

A treia secvență a poeziei este concepută sub forma unei concluzii

introduse prin conjuncția „căci”. Astfel, poetul reafirmă potențarea misterului
prin creație, metafora „și tot ce-i ne-nțeles/ se schimbă-n ne-nțelesuri și mai
mari” fiind relevantă în acest sens. Finalul marchează existența unei relații de
simetrie cu incipitul textului prin reluarea unor metafore care sugerează
iubirea creatorului față de creația sa: „căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și
morminte”.

Elementele de prozodie sunt specifice esteticii moderniste. Se

remarcă versul liber şi tehnica ingambamentului, poezia fiind alcătuită din
20 de versuri libere, cu metrică variabilă, al căror ritm interior redă fluxul
ideilor poetice.

În concluzie, creaţia "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de

Lucian Blaga este o "arta poetica" ce aparține modernismului printr-o serie
de particularități de structură și de expresivitate: viziunea asupra lumii,
intelectualizarea emoției, influențele expresioniste, noutatea metaforei,
tehnica poetică şi înnoirea prozodică.