Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...

comentariu literar

Între direcțiile de manifestare ale modernismului interbelic, Lucian Blaga (1895-1961)

se plasează de la sine în teritoriul expresionismului prin: pasiunea sa pentru elementar, stihial
și arhaic, prin valorificarea intuiției, prin redescoperirea satului românesc ca spațiu al
revitalizării umanului, prin intensitatea imaginilor poetice care contribuie la explorarea
elanului vital și a neliniștilor ființei.
Volumul de debut al lui Lucian Blaga - „Poemele luminii”, (1919) - este caracterizat
de vitalism, de comunicare a umanului cu transcendentul, de implicare afectivă a subiectului
în obiectul cunoașterii. Astfel, formele de manifestare ale eului stau sub semnul dionisiacului:
țipătul, dansul, zborul, jocul, cântecul. Metafora sub care stă primul volum, ca de altfel
întreaga creație lirică blagiană, este „corola de minuni”. Această metaforă tutelară a
demersului liric își modifică sensurile cu fiecare dintre volumele ulterioare („Pașii profetului”,
„În marea trecere”, „La curțile dorului” etc.), sugerând pierderea treptată a vârstei de aur.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut al lui
Blaga, constituindu-se într-o artă poetică explicită, profund subiectivă, în care autorul își
exprimă într-o manieră inedită, ușor polemică, ideile despre menirea creatorului în lume,
despre poezie ca formă absolută de cunoaștere și despre relația eului cunoscător cu misterul.
Opera se încadrează în modernism, curent literar definit de către criticul Eugen Lovinescu
drept o „ruptură față de trecut și o înnoire notabilă, atât în ceea ce privința surselor de
inspirație, cât și în cea a tehnicilor poetice.
Tema operei este sugerată încă din titlu, ilustrându-se atitudinea poetului, care
ocrotește misterele pentru ca ele să rămână eterne surse de inspirație și, astfel, cunoașterea
lumii se poate realiza prin creație, prin poezie, prin iubirea misterelor.
Titlul, adevărată declarație poetică, are o structură analitică, luând forma unei
propoziții enunțiative ce are în centru, ca subiect, pronumele personal „eu” (reprezentând eul
poetic). Metafora revelatorie „corola de minuni”- sugestivă prin ideea perfecțiunii - propune
protejarea misterului -„nu ucid”. Privită mai atent, metafora corolei de floare reliefează
frumusețea imaculată, armonia, perfecțiunea, ordinea cosmică.
Poezia, alcătuită din douăzeci de versuri, este structurată sub forma unui monolog
confesiv, cu valențe reflexive și descriptive, unitar și compact. Versurile sunt dispuse în jurul
câtorva nuclee de sens, ce compun secvențe poetice (tehnica ingambamentului-element
modernist).
Textul este structurat în trei secvențe poetice, marcate prin majusculă la început de
vers (cu excepția ultimei dintre ele). Prima succesiune de versuri exprimă atitudinea poetului
față de tainele lumii, a doua secvență prezintă, prin opoziție, cele două modalități de
cunoaștere: a „altora” (paradisiacă) și a poetului (luciferică), având la bază comparația dintre
lumina poetului și lumina lumii. Ultima succesiune de versuri constituie o confesiune modestă
a eului.
 Compoziția textului se bazează pe o serie de opoziții:„eu” și „alții”, „lumina mea”și
„lumina altora”, substantivul „lumina” relevându-și calitatea de simbol central în operă, când
este asociat cu adjectivul pronominal posesiv de persoana I, ce trimite cu gândul, în mod
artistic, la Blaga.
În prima succesiune de versuri (de la unu la cinci) poetul se imaginează ca un căutător
ce parcurge un destin lumesc și creator („calea mea”), de-a lungul căruia descoperă
numeroase taine: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Cele patru simboluri desemnând
semantic „corola” florală amintită încă din titlu, putem spune că „florile” trimit cu gândul la
frumusețea naturii, la trăirea senzorială, „ochii” sugerează spiritualitatea și cunoașterea,
„buzele” exprimă comunicarea, tăcerea și simfonia vorbelor, iar „mormintele” evocă
necunoscutul morții. Ca mijloc între om și lume, eul refuză cunoașterea rațională („nu ucid”,
„cu mintea”).
Următoarea secvență (versurile de la șase la optsprezece) este delimitată de conjuncția
adversativă „dar” în două enunțuri ample, ce continuă „dialogul” și compune o forță
metaforică din radicalismul opiniei despre efectele „luminii” asupra universului, „vraja
nepătrunsului ascuns”, ce nu trebuie stârpită de înțelegerea rațională. Pe de o parte, ideea de
mister al începutului capătă veșmântul romantic al eternului. Prin comparația amplă, ce se
întinde pe parcursul a patru versuri („și-n tocmai cum cu razele ei luna /nu micșorează, ci
tremurătoare/mărește și mai tare taina nopții/așa îmbogățesc și eu întunecata zare...”) autorul
proiectează parcursul său creator, apelând la simbolul razelor lunii ce arată, dar și ascund, în
același timp, și îndeamnă sufletul la o trăire potențată a misterului.
Ultimele două versuri, ultima secvență ,(„căci eu iubesc și ochi și flori și buze și
morminte”) constituie confesiunea poetului modest și conștient de precaritatea forței sale,
lăsând să se înțeleagă că omul nu este capabil să creeze nimic la modul absolut. Crezul poetic
blagian nu are, așadar, rădăcini declarate estetice, ci afective, intim legate de vocația
plăsmuitoare a eului expresionist.
În concluzie, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ” prezintă relația inedită dintre
poezie și filozofie ca metode de cunoaștere, prin care lirica blagiană dobândește un profil
inconfundabil, reflexiv și subiectiv deopotrivă, ambiguu, dar și prietenos cu cititorul, căci
„Dacă poezia sa nu cucerește prin senzualitatea ei, ea vorbește puternic printr-o substanță
făcută din cele mai înalte neliniști din câte poate atinge sufletul omenesc”(Tudor Vianu).